Andrei Muresanu

Realizator Bosioc Darius

Clasa a XI-a E
Colegiul National Andrei Muresanu Bistrita
Prof. Coord. Mihaela Maierean

Andrei Mureșanu s-a născut în orașul Bistrița în familia unui arendaș. Tatăl, Teodor,
ținea în arendă, la Bistrița, o moară de argăsit scoarță, care abia asigura existența familiei
relativ numeroase: soția și trei copii. Casa în care locuiau era compusă dintr-o singură chilie
ceva mai largă, și o tindă. Câțiva ani după nașterea lui Andrei Mureșanu, tatăl său a murit
strivit de un car de argăseală. Întreaga greutate a întreținerii celor trei copii mici rămâne în
seama mamei. Frații mai mari ai poetului, din cauza greutăților materiale, nu au putut urma la
școli mai înalte, pentru a se califica într-o profesie intelectuală. Unul a ajuns cântăreț
bisericesc, altul morar, ca și tatăl. Singur Andrei, ajutat de împrejurări și de o înclinație
deosebită pentru studii, a mers mai departe. Primele cunoștințe de școală le primește de la un
bătrân grănicer, Dănilă Doboș, din Valea-Rodnei.
În anul 1825 a fost primit ca elev la școala normală săsească din Bistrița, iar peste
câțiva ani a trecut la liceul piariștilor, din același oraș, făcându-se remarcat printre elevii cei
mai buni. În 1832 s-a mutat la Blaj, unde a fost ajutat de profesorul Nicolae Marin și unde a
studiat doi ani filosofia, apoi teologia la Academia Greco-Catolică din Blaj. Acolo l-a avut
coleg de studenție, cu câțiva ani mai mare, pe George Bariț, organizatorul unei echipe
teatrale, care dădea spectacole de teatru în limba română. Cu Bariț l-a legat o prietenie
adâncă, prelungită apoi de-a lungul multor ani la Brașov.
Mediul cultural al Blajului, unde, pe lângă spectacolele stângace date de diletanți,
un Timotei Cipariu, de pildă, scria versuri (Egloga, scrisă la 1832 și reprezentată la un
spectacol în anul următor), va înrâuri pe fiul morarului din Bistrița, stimulându-l pe calea
lecturii și a scrisului. Când George Bariț a părăsit Blajul, preluând conducerea școlii române
din Brașov, în anul 1837, s-a gândit să-l aducă de la Blaj și pe Mureșanu. Întrucât poetul era
încă student în ultimul an, Bariț i-a obținut dispensa de a intra în învățământ fără a-și fi
terminat studiile. Astfel că în anul 1838 Mureșanu s-a stabilit la Brașov, ca institutor la școala
română condusă de Bariț. Peste doi ani, în 1840, trece ca profesor la gimnaziul românesc, în
care calitate funcționează până în anul 1849. Paralel a început să colaboreze la gazetele lui
Bariț, Foaie pentru minte... și Gazeta de Transilvania, cu poezii și articole. În acest timp are
prilej să cunoască o seamă de poeți din Principate, pe Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-
Rădulescu, Cezar Bolliac, mai târziu pe Dimitrie Bolintineanu și Vasile Alecsandri, care
obișnuiau să vină vara la băi la Vâlcele, nu departe de Brașov. Acest contact cu poeți deja
consacrați va stimula începuturile literare ale bardului ardelean și va influența în mod vizibil
creația sa poetică
Poezia sa e din ce în ce mai combativă, mai legată de frământările sociale ale
poporului. La 1848 e printre fruntașii revoluției. Cu acest prilej scrie Răsunetul, care devine
marșul revoluționarilor români din Transilvania. În 1849, după înfrângerea revoluției, poetul
trece în Muntenia, împreună cu Bariț. Aici a fost luat prizonier de armata țaristă și dus până

Surse: raftulcuidei, wikipedia, scribd, adevarul, artline,

în nordul Moldovei. La întoarcere s-a stabilit ca funcționar la Sibiu : "concepist guvernial" și
translator de limba română la Buletinul oficial al guvernului. Aici colaborează la ziarul local
Telegraful român, cu poezii și cu un ciclu de articole, nesemnate ("Artile sau măiestriile cele
frumoase", "Românul și poezia lui", "Românul în privința muzicei", "Românul în privința
picturei", "Măiestria tiparului"), care urmăreau inițierea publicului cititor în diferite ramuri
ale artei. Poetul suportă greu munca de conțopist. Câțiva ani el închină ode măgulitoare
împăratului austro-ungar și guvernatorului Transilvaniei. Treptat se însingurează. Rândurile
scrise la 1855 fostului său profesor Simion Bărnuțiu, care-i propunea să vina la Iași, unde-i
făcuse rost de o catedră, sunt ale unui decepționat.
Poetul continuă să scrie poezii patriotice, cu caracter social protestatar. În ultimii
ani ai vieții a tradus Nopțile lui Young, precum și o buna parte a Analelor lui Tacit. Cu ani în
urmă scrisese și o gramatică românească în limba germană. Manuscrisele acestor lucrări
nepublicate nu s-au păstrat. La 1861 e pensionat, dar pensia dată de guvernul cezaro-crăiesc
al Transilvaniei nu-i ajunge să-și întrețină familia. La 1862 își tipărește în volum poeziile.
Volumul cuprindea cea mai mare parte a poeziilor originale publicate de autor în presă,
precum și o parte din traduceri. Vânzarea cărții i-ar fi adus, pe lângă o reconfortare morală, o
oarecare înviorare în bugetul familiei. Dar cărțile se vând greu. Iacob Mureșanu face apeluri
insistente către publicul român, în Gazeta Transilvaniei, de a-l ajuta pe poetul aflat în mizerie
și bolnav, cumpărându-i poeziile. Societatea "Astra" îi acordă lui Mureșanu un premiu de 50
de galbeni. După un an, în noaptea de 11 spre 12 octombrie, poetul a decedat la Brașov, în
sărăcie, "în urma unui morb nervos îndelungat", cum se menționa în anunțul mortuar publicat
în Gazeta Transilvaniei, lăsând în urmă un băiat, pe nume Gheorghe, elev în clasa a VII-a la
gimnaziu, o fetiță de 11 luni, Eleonora, și pe soția sa Suzana. Înmormântarea sa a pricinuit un
protest al enoriașilor Bisericii „Sf. Treime” de pe Tocile, pe motiv că în cimitirul parohial
ortodox nu și-ar avea locul un credincios unit (greco-catolic). În favoarea înhumării lui
Andrei Mureșanu în cimitirul Bisericii de pe Tocile a intervenit însuși mitropolitul Andrei
Șaguna, cu îndemnul: „Proștilor, ce mai întrebați, îngropați-l și tacă-vă gura.” Cuvântările
funebre au fost rostite de preotul unit Ioan V. Rusu și de Iacob Mureșanu.
Născut la Bistriţa în 1816, Andrei Mureşanu a fost elev la gimnaziul piariştilor. Numele
lui a rămas nemuritor în special datorită marşului revoluţionar Un răsunet, publicat mai întâi
în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” la 21 iunie 1848, alături de Manifestul Ţării
Române, prima parte a Proclamaţiei de la Islaz.
Adoptată ca imn al revoluţionarilor paşoptişti, Marseilleza românilor – aşa cum
numea Nicolae Bălcescu marşul lui Andrei Mureşanu – a devenit un cântec de luptă, dar şi de
pace, definitoriu pentru românii uniţi „în cuget” şi „în simţiri”, care păstrează în memorie
marile „umbre” ale trecutului – Mihai, Ştefan, Corvine”, dar se gândesc, totodată, şi la
destinul urmaşilor.
Discursul poetic impresionează prin tonalitatea oraculară, Andrei Mureşanu fiind pe
bună dreptate consfinţit de Mihai Eminescu drept „Preot deşteptării noastre, semnelor vremii
profet”. Caracterul dramatic şi vizionar al textului a condus la încadrarea poeziei în categoria
poemelor mistice, al cărui ezoterism se lasă parţial descoperit la nivelul implicării afective al
celor care se deşteaptă „din somnul cel de moarte”.
Impactul versurilor este explicabil datorită unor procedee specifice lirismului retoric:
imperativul supratitlului – Deşteaptă-te, române!; antitezele disjunctive – „Acum ori

Surse: raftulcuidei, wikipedia, scribd, adevarul, artline,

niciodată”; „Viaţă-n libertate sau moarte”; elocvenţa enumeraţiilor „Bătrâni, bărbaţi, juni,
tineri, din munţi şi din câmpii!”; plasticitatea imprecaţiei – „De fulgere să piară, de trăsnet şi
pucioasă,/ Oricare s-ar retrage din gloriosul loc”; opoziţia conclusivă – „Murim mai bine-n
luptă, cu glorie deplină,/ Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost' pământ!”
Interzis mulţi ani şi cântat multă vreme în taină, imnul Deşteaptă-te, române a unit
glasurile românilor de pretutindeni în momente cruciale pentru devenirea neamului, ca o
chemare cutremurătoare la resurecţie naţională şi, în acelaşi timp, ca un legământ sacru
pentru păstrarea independenţei teritoriale şi spirituale.
Discuţiile controversate asupra autorului partiturii muzicale continuă şi astăzi. Să fi
fost Anton Pann compozitorul sau însuşi poetul Andrei Mureşanu? Să credităm mărturia
protopsaltului Gheorghe Ucenescu, care reţine în memoriile sale momentul alegerii unei
melodii la cererea expresă a lui Andrei Mureşanu? Esenţială este, credem, concordanţa între
mesajul poetic şi expresivitatea liniei melodice, liniile de forţă care conferă tensiunea absolut
necesară creaţiilor emblematice.
Prima înregistrare pe disc a melodiei s-a făcut, în 1900, în Statele Unite ale Americii,
în interpretarea solistului Alexandru Pascu. În 1910 apare înregistrarea instrumentală,
executată de fanfara Batalionului 2 Pionieri din Bucureşti, reunită cu fanfara Regimentului
Ştefan cel Mare din Iaşi. Tot în acelaşi an, se imprimă pe disc varianta corală, datorată
corului „Ion Vidu” din Lugoj.
În 1990, Deşteaptă-te, române a fost instituit ca imn naţional al României. Numele
municipiul nostru este identificat cu acest simbol cu valoare identitar-patriotică, Bistriţa fiind
cunoscută ca Oraş al Imnului Naţional.
Poetului imnului naţional a murit în noaptea de 11 spre 12 octombrie 1863, la Braşov,
în sărăcie. În anunţul mortuar publicat în „Gazeta Transilvaniei” se arată că moartea a
survenit „în urma unui morb nervos îndelungat”. „A lăsat în urmă un băiat, pe nume
Gheorghe, elev în clasa a VII-a la gimnaziu, o fetiţă de 11 luni, Eleonora, şi pe soţia sa
Suzana. Înmormântarea i-a fost cu pompă: a luat parte un numeros public, profesorii şi
tineretul şcolar din oraş, care însoţeau sicriul cu torţe şi decoruri“, menţionează Valer Rus.
George Bariţiu prezintă, în lucrarea sa monumentală dedicată istoriei Transilvaniei,
împrejurările morţii prietenului său: „În acest an, 1861, împărţirăm pe Tacit între Munteanu şi
Andrei Mureşanu, care acum se află în disponibilitate, ca translator gubernial, şi prea simţitor
precum era el, căzuse într-o melancolie, din care noi ceilalţi dorea să-l scoatem, dându-i
ocaziune de a se ocupa cu ceva lucru folositor. A tradus şi Andrei câte ceva din Tacit; într-
aceea melancolia se prefăcuse în monomanie, cu care a şi trecut din viaţă...”.
Prin Andrei Mureşanu, cel mai însemnat poet liric al Transilvaniei până la Coşbuc, se
statorniceşte o coordonată fundamentală a poeziei ardelene: mesianismul, caracterul profetic
sau puterea vizionară, trăsătură artistică regăsibilă apoi în poezia transilvană la majoritatea
poeţilor, de la G. Coşbuc până la Ioan Alexandru. Poetul vizionar „este un om angajat în
istorie cu credinţa că existenţa are un sens şi lumea înaintează spre o finalitate luminoasă.
Vizionar este poetul care nădăjduie în ciuda tuturor catastrofelor şi necazurilor ce cad peste
omenire, el nădăjduie şi intră în această luptă de zi cu zi pentru a aboli răul şi minciuna,
nepăsarea şi scârba, ura şi necinstea”. Poeţii transilvăneni numesc de la început această putere
vizionară mesianism,

Surse: raftulcuidei, wikipedia, scribd, adevarul, artline,

înţelegând prin el „atitudinea profetică şi de exaltare în îndeplinirea unei misiuni prin
sacrificiu”.
Biografie: ,,Către martirii români din 1848-1849” , ,,Cele două căpăţâni goale”,
,,Desteapta-te, romane!”, ,,Eremitul din Carpati”, ,,Mintea”, ,,O privire peste lume”, ,,Omul
frumos”, ,,Simpatie la Viena”, ,,Un ramas bun de la Brasov”, ,,Un rasunet”.

Surse: raftulcuidei, wikipedia, scribd, adevarul, artline,