4.

Fenomene fizice în care se manifestă proprietăţile ondulatorii ale microparticulelor

4.1. Ipoteza lui de Broglie
4.2. Difracţia undelor de Broglie. Verificarea experimentală a ipotezei lui
de Broglie
4.3. Aplicaţii. Microscopul electronic

5. Relaţia dintre punctele de vedere ondulatoriu şi corpuscular. Relaţiile de incertitudine

ale lui Heisenberg

6. Emisia şi absorbţia radiaţiei electromagnetice

6.1. Teoria lui Einstein asupra tranziţiilor cuantice
■ Emisia spontană
■ Emisia stimulată
■ Absorbţia stimulată
6.2. Mecanismul amplificării radiaţiei electromagnetice
6.3. Tipuri de laseri.Aplicatii
 4. Fenomene fizice în care se manifestă proprietăţile ondulatorii
ale microparticulelor

4.1. Ipoteza lui de Broglie

4.2. Difracţia undelor de Broglie. Verificarea experimentală
a ipotezei lui de Broglie
4.3. Aplicaţii. Microscopul electronic
http://www.youtube.com/watch?v=fnUBaBdl
0Aw
4. Fenomene fizice în care se manifestă proprietăţile ondulatorii ale microparticulelor
4.1. Ipoteza lui de Broglie

► Louis de Broglie (1924) a emis ipoteza conform careia

„oricărei microparticule în mişcare i se asociază o undă”
numită undă asociată sau undă de Broglie

► Dacă o particulă se comportă ca o undă, se pune problema

determinării lungimii de undă şi a frecvenţei acestei unde

► Pentru radiaţia electromagnetică, fotonii constituenţi au

http://www.esa.int/Our_Activities/Human_S
h
E  h sau E   cu 
paceflight/Lessons_online/What_is_radiation
■ Energia
2
h h 2
■ Impulsul p  sau p  k cu k modulul vectorului de undă
c  
,  determină caracterul de undă Aceste marimi permit să se trecă de la
un mod de descriere la altul
 k, p determină caracterul de corpuscul

► Ipoteza lui de Broglie afirmă că aceste relaţii au un caracter general

se aplica atât radiaţiei electromagnetice cât şi particulelor
 Pentru particule care se află în mişcare, frecvenţa şi lungimea de undă corepunzătoare
undei asociate se determină prin relaţii analoage cu cele date de Einstein
Unei particule i se poate ataşa unei particule un grup (pachet) de unde

Particule care pun in evidenta interferenta O particula cuantica este reprezentata printr-un
undelor pachet de unde

http://en.wikipedia.org/wiki/Wave%E2%80%93particle_duality
 4. Fenomene fizice în care se manifestă proprietăţile ondulatorii
ale microparticulelor

4.1. Ipoteza lui de Broglie

4.2. Difracţia undelor de Broglie. Verificarea experimentală a ipotezei lui de Broglie
4.3. Aplicaţii. Microscopul electronic
 4.3. Aplicaţii. Microscopul electronic
Microscoapele optice au o rezoluţie de până la 2000Å şi un grosiment de 2000. Limita de
rezoluţie a unui microscop scade odată cu micşorarea lungimii de undă utilizate. Deoarece
lungimile de undă ale undelor asociate electronilor sunt în general cu mult mai mici decât
lungimile de undă ale luminii vizibile, limita de rezoluţie a unui microscop poate fi extinsă spre
valori de câteva sute de ori mai mici dacă se folosesc electronii în locul undelor luminoase,
pentru formarea imaginii obiectului examinat. Microscoapele electronice moderne au o putere
de rezoluţie de 10Å şi un grosiment de 200000.

Sursa de electroni este un filament încălzit.

Electronii emişi de filament sunt acceleraţi într-
un tun electronic şi focalizaţi pe obiectul supus
examinării. Focalizarea electronilor poate fi
realizată cu ajutorul unui câmp magnetic cu o
configuraţie potrivită sau cu un câmp electric.
electronmicroscopy.org
Părţile mai groase ale probei absorb mai mulţi
electroni decât părţile mai subţiri. Imaginea
finală poate fi formată pe o placă fotografică sau
pe un ecran fluorescent realizat printr-o
depunere de ZnS activată cu Ag. MAI NOU PE
MONITOR PC
 5. Relaţia dintre punctele de vedere ondulatoriu şi corpuscular.
Relaţiile de incertitudine ale lui Heisenberg

► Noţiunea de particulă este legată de ideea că aceasta posedă un impuls bine determinat şi că
se află într-un anumit loc la momentul considerat
► Se pune problema daca poziţia şi impulsul unui electron pot fi determinate simultan cu
exactitate
► Se analizeaza trecerea electronilor printr-o fantă şi figura de difracţie care se obţine:
 Din punct de vedere ondulatoriu, fasciculul de
electroni poate fi considerat ca o undă plană
monocromatică de lungime de undă λ ce trece printr-o
fantă de lărgime Δx x
 Condiţia de obţinere a primului maxim de difracţie (m=1)

x sin   
 Din punct de vedere corpuscular, electronul trecând prin fantă suferă o
Ecran
deviere în sus sau în jos dobândeşte o componentă a impulsului, Δpx
perpendiculară pe direcţia iniţială de mărime
p
pX
px  p sin  cu φ unghiul mediu de deviere
 Precizarea poziţiei electronului cu ajutorul fantei care implică imprecizia Δx (pentru
un electron care soseşte pe ecran nu se poate cunoaşte exact locul pe unde a trecut el
prin fantă, ci doar faptul că a trecut prin ea) face ca particula să dobândească un impuls
paralel cu fanta de ordinul de mărime Δpx, imprecizie cu care este afectat şi impulsul
particulei

► Relaţia de legătură dintre impreciziile Δx şi Δpx este de forma

h Relaţia de incertitudine a
x  px  cu 
2 2 lui Heisenberg

h
2
► Generalizarea relatiei pentru toate direcţiile din spaţiu

x  px  y  p y  z  pz 
2 2 2
 Relaţiile de incertitudine ale lui Heisenberg

http://en.wikipedia.org/wiki/Heisenberg_uncertainty_principle

Evolutia functiei de unda a unui particule libere in spatiul 2D

 Culoarea si intensitatea indica faza si amplitudinea
Imprastierea functiei de unda in toate directiile demonstreaza ca impulsul initial are o
plaja de valori, nemodificate in timp, in timp ce imprastierea valorilor care indica pozitia
particulei creste in timp
 Incertitudinea Δx Δp creste in timp
 Discutie: x  px  Relaţia de incertitudine a lui Heisenberg
2
► Relaţia de nedeterminare (incertitudine) arată că produsul dintre impreciziile în
determinarea poziţiei şi impulsului unei microparticule, de-a lungul aceleiaşi direcţii din
spaţiu, poate fi de acelaşi ordin de mărime cu constanta lui Planck
► Poziţia şi impulsul unei microparticule nu pot fi determinate simultan cu o
precizie oricât de mare
● Cu cât se determină mai precis valoarea coordonatei microparticulei
(imprecizia Δx este mai mică) cu atât se poate determina mai puţin
precis impulsul microparticulei (imprecizia Δpx este mai mare) şi invers
● În particular, dacă particula se află într-un punct strict determinat din
spaţiu (Δx=Δy=Δz=0), atunci Δpx=Δpy=Δpz= ∞. Aceasta înseamnă că
toate valorile impulsului sunt egal de probabile
● Invers, dacă particula are un impuls p strict determinat, sunt egal
probabile toate poziţiile ei în spaţiu
► Deci orice încercare de a localiza particula duce la schimbarea impulsului
► Această perturbare a impulsului, prin localizare, face imposibilă aplicarea noţiunii de
traiectorie (starea mecanică a unui sistem de particule clasice este determinată prin
cunoaşterea simultană a tuturor poziţiilor şi vitezelor particulelor constituente, la orice
moment)
Observatii

► Impreciziile care intervin în relaţiile de nedeterminare nu trebuie confundate cu erorile

obişnuite de măsură datorate faptului că instrumentele de măsură nu sunt niciodate
perfecte şi nu permit determinarea mărimilor decât cu o precizie limitată

► Relaţiile lui Heinsenberg nu exprimă existenţa unei limite de cunoaştere, ci arată doar
limita aplicării noţiunilor din mecanica clasică la studiul microparticulelor

► Fenomenele din acele domenii în care acţiunile sunt mari în raport cu constanta lui
Planck se desfăşoară altfel decât în domeniul microscopic, unde acţiunile sunt
comparabile cu aceasta

 Relaţiile de nedeterminare furnizează criteriul de distingere a particulelor clasice de

cele cuantice

► Aceste relaţii, alături de ipoteza cuantelor de energie şi de ipoteza lui de Broglie, stau la
baza construirii mecanicii cuantice
6. Emisia şi absorbţia radiaţiei electromagnetice
6.1. Teoria lui Einstein asupra tranziţiilor cuantice
■ Emisia spontană
■ Emisia stimulată
■ Absorbţia stimulată
6.2. Mecanismul amplificării radiaţiei electromagnetice
6.3. Tipuri de laseri. Aplicatii
 6.1. Teoria lui Einstein asupra tranziţiilor cuantice

► Sistemele atomice posedă nivele energetice discrete între care pot avea loc tranziţii
caracterizate prin emisia, respectiv absorbţia radiaţiei electromagnetice

► Teoria lui Bohr explică mecanismele generale ale acestor procese, dar nu poate explica
intensitatea diferită a liniilor spectrale

► Einstein a dezvoltat teoria lui Bohr pornind de la ideea că intensitatea radiaţiei este
proproţională cu probabilitatea tranziţiei electronului de pe un nivel pe altul

► Se consideră un ansamblu de atomi care se pot afla pe două nivele energetice diferite Em
şi En (En > Em)

► Între cele două nivele pot avea loc emisii şi absorbţii de radiaţii electromagnetice

■ Emisia spontană
■ Emisia stimulată
■ Absorbţia stimulată
 1) Emisia spontană
► Proces care se realizează în absenţa unei radiaţii electromagnetice, deci fără o cauză
exterioară
► Constă în tranziţia de pe nivelul En pe nivelul Em cu emisia unui foton de lungime de undă
corespunzătoare  c 
 h  En  Em 
  
► Radiaţia emisă în acest proces
√ este distribuită izotrop în întregul unghi solid în jurul sursei
√ este necoerentă deoarece actele elementare de emisie spontană
sunt produse de atomi care nu interacţionează între ei

► Procesul are un caracter aleator,

momentele generării fotonilor fiind
întâmplătoare, necorelate între ele
► Fie Anm probabilitatea tranziţiei spontane pe unitatea
de timp şi Nn populaţia nivelului En

► Numărul de tranziţii spontane care se realizeză în

intervalul de timp t ÷ t + dt
 dZnm s  Anm Nndt  dZ nm s Rata emisiei spontane
dt
 1
 Timpul mediu de viaţă al atomilor în starea excitată
Anm

► Mărimea Anm se mai numeşte şi coeficient Einstein de emisie spontană

► Pentru un ansamblu de atomi excitaţi, viaţa medie are o semnificaţie statistică, valorile
sale fiind cuprinse, în general, în intervalul 10-8 s ÷ 10-6s
 2) Emisia stimulată (indusă)

► Tranziţii între diferite nivele energetice se pot produce nu numai spontan, ci şi datorită
influenţei unei radiaţii electromagnetice de frecvenţă potrivită

► Reprezintă tranziţia de pe nivelul energetic superior pe cel inferior în preznţa unui câmp de
radiaţii
 În acest caz, un foton de o anumită frecvenţă poate determina un atom să treacă de pe
nivelul superior pe cel inferior şi să emită un foton

► Caracteristica efectului constă în faptul că

fotonul emis stimulat are aceleaşi caracteristici cu
fotonul inductor, manifestându-se o corelaţie între
cei doi fotoni
► O astfel de radiaţie obţinută prin emisie
stimulată este coerentă şi direcţională

Bnm = coeficientul Einstein pentru emisia indusă

=probabilitatea ca un atom să emită indus un foton când
densitatea de energie a radiaţiei (w) este egală cu unitatea
3) Absorbţia stimulată reprezintă procesul în care un sistem aflat pe un nivel energetic
inferior Em poate absorbi energia radiaţiei incidente cu frecvenţa de rezonanţă
nm (hnm=En-Em) şi ca urmare trece pe nivelul energetic superior En
Cmn =coeficientul Einstein de absorbţie
Nm =populaţia nivelului energetic inferior
 Deducerea relaţiei dintre cei trei coeficienţi Einstein Anm ,Bnm ,Cmn

► La echilibru termodinamic se realizează o stare staţionară, adică numărul de tranziţii de pe

nivelul superior pe cel inferior este egal cu numărul tranziţiilor care se realizează în sens invers

► In urma analizei matematice rezultă următoarele relaţii între coeficienţii Einstein

 Probabilitatea ca un atom să treacă dintr-o stare excitată într-una inferioară

Bnm = Cnm
sub influenţa unei radiaţii excitatoare este aceeaşi ca pentru procesul invers

8 h 3
Anm  Bnm
c3
6. Emisia şi absorbţia radiaţiei electromagnetice
6.1. Teoria lui Einstein asupra tranziţiilor cuantice
■ Emisia spontană
■ Emisia stimulată
■ Absorbţia stimulată
6.2. Mecanismul amplificării radiaţiei electromagnetice
6.3. Tipuri de laseri. Aplicatii
 6.2. Mecanismul amplificării radiaţiei electromagnetice
► Se consideră un mediu alcătuit din atomi care se pot găsi pe două nivele energetice Em şi
En (En > Em), cu populaţii pe unitatea de volum Nm şi respectiv Nn

► Dacă în mediu există o densitate mare de energie, emisia spontană poate fi neglijată în
raport cu emisia stimulată, deoarece Anm << Bnm w

► Numărul de tranziţii de pe nivelul superior pe cel inferior în unitatea de timp este BnmwNn,
iar numărul de tranziţii realizate în sens invers este Cnm wNm .

► In urma calculelor se obţine relaţia între variaţia intensităţii radiaţiei dI şi distanţa dz din
mediul considerat

dI B h
   dz unde   nm  N m  N n 
I c
► Prin integrarea relatiei de mai sus pe o distanţă de la z=0 la z se obtine

I z
dI
I I  0  dz I0 =intensitatea radiaţiei de frecvenţă  în punctul z=0
I =intensitatea la distanţa z
0

► Dacă  este constant pe distanţa z , adică mediul este omogen pe această distanţă, rezultă

I  I 0  e- z
 I  I 0  e- z

CAZUL I
Intensitatea radiaţiei scade pe distanţa z dacă γ >0
► Mărimea γ se numeşte coeficient de absorbţie al radiaţiei

CAZUL II
Dacă γ<0 intensitatea radiaţiei creşte pe distanţa z
► În acest caz radiaţia este amplificată prin emisie stimulată
► Coeficientul pozitiv α=-γ se numeşte coeficient de amplificare sau coeficient de
câştig în intensitate al radiaţiei
► Coeficientul de amplificare α=-γ este pozitiv dacă Nn > Nm

 Un mediu amplifică radiaţia care trece prin el dacă populaţia nivelului superior este mai mare
decât cea a nivelului inferior
 S-a realizat inversia de populaţie între două nivele.
Dacă inversia de populaţie poate fi menţinută un timp oarecare, atunci o radiaţie rezonantă
incidentă pe mediu va fi amplificată în timpul parcugerii mediului.
Această idee stă la baza funcţionării amplificatorilor cuantici de radiaţie
Din cele expuse rezultă că pentru amplificarea radiaţiei este necesară
♦ atât obţinerea unei inversii de populaţie între nivele
♦ cât şi realizarea unei densităţi mari de radiaţie pentru ca emisia stimulată
să prevaleze emisiei spontane

► Un mediu în care există inversie de populaţie între două nivele se numeşte mediu activ
► Metodele prin care se realizează inversia de populaţie se numesc metode de pompaj
► Metodele de pompaj sunt specifice mediului activ; exemple: pompajul optic, ciocniri cu
electroni, ciocniri atomice cu transfer de excitaţie, etc.

► In timpul funcţionării dispozitivelor cuantice apar şi pierderi, astfel încât amplificarea nu

se realizează nelimitat ci după legea

I  I 0  e
 - z
unde β este un coeficient care descrie toate pierderile

► Condiţia de funcţionare a dispozitivului este ca α ≥ β şi astfel se poate aprecia

valoarea minimă a inversiei de populaţie pentru care poate să se realizeze generarea şi
amplificarea radiaţiei electromagnetice.
http://phet.colorado.edu/en/simulation/lasers
6. Emisia şi absorbţia radiaţiei electromagnetice
6.1. Teoria lui Einstein asupra tranziţiilor cuantice
■ Emisia spontană
■ Emisia stimulată
■ Absorbţia stimulată
6.2. Mecanismul amplificării radiaţiei electromagnetice
6.3. Tipuri de laseri. Aplicatii
Exemple tipuri de laseri

www.wikipedia.org

Lasere cu emisie in rosu (635 nm), verde (532 nm), albastru-violet (445 nm)
Exemple tipuri de laseri

http://www.httbuy.com/rgb-3d-laser-projector-with-full-color-animation-dmx-link-ilda.html
Laer utlizati la scarla larga: laserii cu pulsuri ultrascurte (fs)
La interactia cu materia aceste pulsuri laser genereaza:
 Efecte-mecanice
 Modificari chimice
 Termice (sunt mai scazute in comparatie cu laserii cu pulsuri mai lungi
ex. pulsuri de nanosecunde)
Notiuni fundamentale de mecanica cuantica
Bazele mecanicii cuantice au fost puse între anii 1923-1927 prin contribuţiile unor fizicieni ca :
W. Heisenberg, N. Bohr, M. Born, E. Schrödinger, P. Dirac.

Pentru a specifica starea unui sistem cuantic la un moment dat se introduce

primul postulat: „Fiecare stare fizică a unui sistem cuantic este caracterizată de o
funcţie determinată (în general complexă) numită funcţie de undă”. 

Starea sistemului este complet descrisă de această funcţie de undă în

sensul că ea conţine toată informaţia referitoare la sistemul considerat.
■ Mecanica cuantică se construieşte prin analogie cu mecanica clasic

■ Sistemele cuantice pot fi caracterizate de variabile dinamice analoage celor clasice (coordonate,

impuls, energie, moment cinetic, etc.), precum şi de variabile dinamice fără analog clasic

(exemplu moment cinetic de spin)

■ Ca şi în mecanica clasică, cuantic o observabilă A este o variabilă dinamică care poate fi

măsurată

■ Măsurarea unei observabile A este o operaţie care conduce la un număr real numit valoarea lui A

■ Cuantic, legătura dintre reprezentarea matematică a observabilei A şi valorile sale posibile este

dată de al doilea postulat al mecanicii cuantice:

„Fiecărei observabile fizice A a unui sistem cuantic îi corespunde un operator liniar hermitic în

spaţiul Hilbert. Singurele valori posibile care pot fi obţinute la măsurarea unei observabile sunt

valorile proprii ale operatorului corespunzător”

Mecanica cuantică lucrează cu următoarele două noţiuni fizice :
 noţiunea de stare a unui sistem
 noţiunea de mărime aferentă acestui sistem, adică de observabilă

Acestor două noţiuni fizice le corespund, conform celor două postulate,

următoarele două entităţi matematice :
 noţiunii de stare îi corespunde un vector Ψ al spaţiului Hilbert
 fiecărei mărimi fizice îi corespunde un operator autoadjunct care acţionează
asupra vectorilor acestui spaţiu
Postulatul al treilea „dacă sistemul cuantic se află într-o stare descrisă de
funcţia de undă Ψ, măsurarea unei observabile fizice nu duce cu certitudine la o
anumită valoare proprie, ci se poate obţine oricare din valorile proprii posibile
dar cu probabilităţi diferite”.
Postulatul al patrulea al mecanicii cuantice :
„Măsurarea unei observabile produce, în general, modificarea necontrolată a
funcţiei de stare a sistemului. Indiferent de forma funcţiei de stare înaintea
procesului de măsurare, după efectuarea măsurării ea se transformă într-o
funcţie proprie a operatorului corespunzător”.
 Postulatul al cincilea al mecanicii cuantice

„Pentru fiecare sistem fizic există un Ĥoperator hermitic liniar numit operatorul

hamiltonian,
, care determină evoluţia în timp a funcţiei de undă prin ecuaţia diferenţială :


i  Ĥ
t
 Cunoaşterea funcţiei de undă la un moment iniţial dat este suficientă pentru
determinarea evoluţiei sale ulterioare

În anul 1926 fizicianul austriac Ervin Schrödinger a stabilit că funcţia de undă pentru o
particulă nerelativistă de masă m0, aflată într-un câmp de forţe caracterizat de energia potenţială U
(x,y,z,t), se află rezolvând ecuaţia :

 2   2  2
2

 ( 2  2  2 )  U ( x, y, z, t )  i
2m0 x y z t
Ecuaţia Schrödinger temporală în coordonate carteziene
 Erwin Schrödinger
http://muonray.blogspot.ro/

http://physicistsneedlovetoo.tumblr.com/post/16780084640/schrodingers-
equation-cat-t-shirt
http://www.cobalt.chem.ucalgary.ca/ziegler/Wilson/qm/schrsolutions.html
Oscilator armonic in mecanica clasica (A-B) / cuantica (C-H)
(A-B) sfera atasata de un resort
(C-H) solutii ale ecuatiei Schrödinger
Axa orizontala: pozitia
Axa verticala: partea reala / partea imaginara a
functiei de unda

http://en.wikipedia.org/wiki/Schr%C3%B6dinger_equation