Good agricultural practices

Absolvent:
Fodoran Octav Mihai

Conducător Ştiinţific:
Prof. dr. Maria APAHIDEAN
CLUJ-NAPOCA
2019
 Bunele practici agricole

Bunele practici agricole ( GAP ) sunt metode specifice care, atunci când sunt
aplicate în agricultură , creează alimente pentru consumatori sau prelucrări
ulterioare care sunt sigure și sănătoase.
În timp ce există numeroase definiții concurente cu privire la metodele care
constituie bunele practici agricole, există câteva scheme acceptate pe scară largă pe
care producătorii le pot adera.
Bunele practici agricole (GAP) reprezintă condițiile de bază de mediu și de
funcționare necesare pentru producerea de fructe și legume sănătoase.
Scopul GAP este de a oferi orientări logice în implementarea celor mai bune
practici de management care vor contribui la reducerea riscurilor de contaminare
microbiană a fructelor și legumelor.
Exemple de GAP includ igiena și sănătatea lucrătorilor, utilizarea îngrășămintelor
și calitatea apei pe tot parcursul procesului de producție și recoltare.
În timp ce Statele Unite dispun de una dintre cele mai sigure alimentări alimentare
din lume, recenta atenție a mass-mediei asupra focarelor de boală alimentară
subliniază importanța bunelor practici agricole.
Producătorii, împachetatorii și expeditorii sunt rugați să ia un rol proactiv în
reducerea riscurilor legate de siguranța alimentară potențial asociate cu produsele
proaspete.
Conștientizarea și abordarea factorilor de risc comuni evidențiați în GAP va avea
ca rezultat un răspuns mai eficient și mai coerent la preocupările apărute privind
siguranța microbiană a fructelor și legumelor proaspete. În plus, operatorii ar trebui
să încurajeze adoptarea de către partenerii lor a practicilor sigure de-a lungul
lanțului alimentar de la un ferm la altul.
Acestea includ distribuitorii, exportatorii, importatorii, comercianții cu amănuntul,
producătorii de transport, operatorii de servicii alimentare și consumatorii.
 Solul

Relaţia plantelor legumicole cu solul

Solul este principalul mijloc de producţie în legumicultură şi suportul în care

cresc şi se dezvoltă plantele. Din sol, acestea extrag apa şi sărurile minerale
Pentru cultura legumelor, se aleg solurile cu fertilitate naturală ridicată,
uşoare, cu grad scăzut de îmburuienare, situate în apropierea surselor de apă sigure
şi a căilor de comunicaţie permanente.

o parte solidă, constituită din substanţe organice şi minerale

o parte lichidă, reprezentată de soluţia solului

Solul este alcătuit din:
o parte gazoasă, reprezentată de atmosfera solului

o microorganisme

Substanţele organice şi minerale

Solul conţine materie organică provenită din resturile vegetale şi animale, în
diferite grade de descompunere. O sursă importantă de materie organică este şi
microflora solului (bacterii, ciuperci, actinomicete), precum şi fauna şi microfauna
solului. În urma procesului de descompunere se formează humusul, care reprezintă
materia organică transformată în diferite stadii.
Humusul este foarte important în aprecierea stării de fertilitate a unui sol. Se
află în proporţie de 3-4% în câmp, iar în spaţiile protejate, unde aportul de materie
organică este foarte mare, ajunge la 7 - 10%.
Conţine 3-4% azot, 45-60% carbon, 34-45% oxigen, 0,3-5,5% hidrogen şi
sub 1% săruri minerale, fiind o importantă sursă de azot pentru microorganisme şi
plante.
Humusul reprezintă principala sursă de elemente nutritive pentru plante,
deoarece prin formarea acestuia sunt reţinute şi acumulate substanţele minerale, iar
prin mineralizare, acestea sunt eliberate către plante, sub formă uşor accesibilă.
Contribuie la ameliorarea însuşirilor fizice ale solului, precum permeabilitatea
pentru apă şi aer, care la solurile argiloase creşte, iar la cele nisipoase scade,
îmbunătăţeşte activitatea microorganismelor, intensifică procesele biochimice,
îmbunătăţeşte regimul aerohidric al solurilor etc.
Cercetătorii apreciază că anual se mineralizează cca. 1% din humusul
prezent în sol, ceea ce înseamnă circa 700 kg/ha/an (L. Stoian şi colab., 1998).
Descompunerea resturilor vegetale se produce diferenţiat, în funcţie de
compoziţia chimică a materiei organice, de condiţiile de mediu (aerob sau
anaerob), reacţie, temperatură etc. Astfel, descompunerea este mult mai accelerată
la resturile vegetale ierboase şi cu conţinut ridicat în proteine, decât la cele
lemnoase, în condiţii de aerobioză, temperatură ridicată şi reacţie neutră, pe soluri
cu textură nisipoasă.

Bunele practici agricole, adesea în combinație cu utilizarea eficientă a

intrărilor, reprezintă una dintre cele mai bune modalități de a crește productivitatea
micilor producători. Multe întreprinderi agricole construiesc lanțuri de
aprovizionare durabile pentru a crește producția și a îmbunătăți calitatea.
 Reducerea eroziunii prin vânt și apă prin acoperirea și prăbușirea
 Aplicarea îngrășămintelor la momente adecvate și în doze adecvate (adică
atunci când planta are nevoie de îngrășământ), pentru a evita scurgerea.
 Menținerea sau restabilirea conținutului organic în sol, prin aplicarea dejecțiilor
, utilizarea pășunatului , rotația culturilor
 Reducerea problemelor de compactare a solului (prin evitarea utilizării
dispozitivelor mecanice grele)
 Menținerea structurii solului, limitând practicile grele de lucrare
 APA
Gruparea plantelor legumicole în funcţie de cerinţele faţă de umiditate

După cerineţele faţă de După cerinţele faţă de umiditatea relativă

umiditatea solului
 plante legumicole cu cerinţe
mari: vărzoase, morcov,
ţelină, castraveţi etc;
 plante legumicole cu cerinţe
moderate: mazăre, salată,
spanac, pătrunjel, tomate,
ardei, vinete, ceapă, fasole,
ridichi etc;
 plante legumicole cu cerinţe
reduse: cicoare de vară,
sparanghel, revent, ştevie,
măcriş, sfeclă roşie etc.
o plante legumicole care necesită o
umiditate relativă de 85-95% : ţelină,
spanac, castraveţi;
o plante legumicole care necesită o
umiditate relativă de 70-80%: mazăre,
fasole, varză, morcov, pătrunjel, cartof;
o plante legumicole care necesită o
umiditate relativă de 55-70%: tomate,
ardei, vinete, fasole (însă spre limita
superioară);
o plante legumicole care necesită o
umiditate relativă de 45-55%: pepeni
galbeni, pepeni verzi, dovlecei, care
rezistă mai bine la secetă faţă de alte
specii, deoarece au sistemul radicular
profund, care aprovizionează planta cu
apă din straturile mai profunde, şi frunze
sectate sau acoperite cu perişori, adaptate
pentru a rezista la secetă.

Plantele legumicole sunt pretenţioase şi faţă de umiditatea aerului. Există

situaţii, în câmp, când datorită temperaturii şi intensităţii luminoase foarte mari şi a
vântului uscat, coeficientul de transpiraţie să fie foarte ridicat. Se produce o
dereglare rapidă între transpiraţie şi absorbţie, care conduce la deshidratarea
plantelor, în special a organelor tinere şi supraîncălzirea frunzelor.
Prevenirea sau remedierea acestui fenomen se face prin irigări prin
aspersiune, de scurtă durată, dimineaţa sau seara, pentru ca plantele să fie
turgescente, bine aprovizionate cu apă şi să reziste peste zi factorilor climatici
neprielnici, iar pentru plantele din spaţiile protejate este necesar să se facă o
aerisire optimă.
Se întâlnesc situaţii frecvente în câmp de scădere a cantităţii de apă atât în
sol, cât şi în atmosferă, situaţie în care producţia scade foarte mult cantitativ, dar şi
calitativ. Părţile comestibile sunt lipsite de turgescenţă, se accentuează acumularea
de uleiuri eterice, capătă consistenţă fibroasă, datorită dezvoltării ţesuturilor
mecanice, gustul este afectat (morcov, gulie, ridichi etc.).
Alternanţa dintre perioadele secetoase şi cele cu cantităţi mari de apă sunt
foarte dăunătoare, deoarece determină crăparea rădăcinilor la morcov şi ridichi, a
fructelor la tomate, acăpăţânilor la varză, ceea ce duce la o valorificare slabă şi o
perioadă de păstrare scurtă.
Cantitatea de apă consumată pe parcursul perioadei de vegetaţie este
influenţată şi de:
Coeficientul de transpiraţie reprezintă cantitatea de apă consumată de către
o plantă pentru a sintetiza un gram de substanţă uscată şi se exprimă în grame. Este
diferit în funcţie de specie (tabelul 4.9.), dar este influenţat şi de alţi factori. O stare
foarte bună de aprovizionare a solului cu elemente nutritive determină scăderea
coeficientului de transpiraţie. În perioadele cu intensitate luminoasă foarte ridicată,
coeficientul de transpiraţie creşte, aceste elemente fiind în raport direct
proporţional. În condiţii de umiditate atmosferică ridicată, coeficientul de
transpiraţie scade. Atât coeficientul de transpiraţie, cât şi consumul de apă al
plantelor depind de particularităţile morfofiziologice şi anatomice ale speciilor,
mai ales de capacitatea de absorbţie (forţa de sucţiune) şi de pierdere a apei.
Acestea sunt determinate, pe de o parte, de gradul de dezvoltare al sistemului
radicular şi pe de altă parte de mărimea, structura morfologică şi anatomică a
frunzelor, numărul şi dimensiunile stomatelor.
Este de asemenea influenţat de vânt sau de curenţii de aer din spaţiile
protejate, în sensul că la o viteză a vântului mai mare, transpiraţia creşte, însă pe
timp liniştit, pierderea apei este foarte slabă, chiar dacă stomatele sunt deschise.
Cercetările întreprinse de Spirescu C. şi Marinică Gh. (1981), pe solurile
nisipoase de la Dăbuleni, la ardei, arată o valoare a coeficientului de transpiraţie
de 313 + 17 g apă/1 g substanţă uscată, o valoare a coeficientului de valorificare a
apei de 200-250 t apă pentru o tonă produs şi clasifică ardeiul ca o specie cu
cerinţe moderate faţă de apă.
Productivitatea transpiraţiei reprezintă cantitatea de substanţă uscată pe
care o sintetizează şi acumulează plantele pentru fiecare litru de apă consumată
prin transpiraţie, şi se exprimă în grame. În plante, se găseşte în raport invers
proporţional cu coeficientul de transpiraţie şi are valori diferite în funcţie de specie
(tabelul 4.9.).
Coeficientul de valorificare al apei consumate reprezintă raportul dintre
cantitatea de apă consumată în timpul perioadei de vegetaţie şi recolta biologică
utilă pentru consum. Se exprimă în tone de apă consumată/tonă produs.
Coeficientul de valorificare a apei la legume este de circa 0,1 m 3/Kg, spre
deosebire de culturile agricole, unde are valori mult mai ridicate, de la 0,36 la 1,45
m3/Kg.
Înregistrează valori destul de diferite între specii şi anume: tomate 90-150,
ardei 200-250, varză 50-160, ceapă, vinete 150-200 etc.

Valori ale coeficientului de transpiraţie şi ale productivităţii acesteia la unele

specii legumicole (Ceauşescu I. şi colab., 1984)
Specia Coeficientul de Productivitatea
transpiraţie, g apă/g s.u. transpiraţiei, g s.u./1 l
apă
Ardei 313  17 3,19  0,18
Bob 794 1,26
Cartof 636  29 1,57  0,20
Castravete 713 1,40
Ceapă 265  25 3,77  0,36
Dovlecel 791  25 1,26  0,07
Fasole 727  46 1,37  0,10
Mazăre 788 1,27
Pepene galben 621 1,61
Pepene verde 600 1,67
Porumb 364 51 2,74  0,32
Sfeclă de masă 397 1,57
Tomate 306  29 3,26  0,35