Religia mozaică - Iudaismul

        Mozaismul este religia ebraică iniţială, eminamente etnică, întemeiată de legendarul Moshe (Moise), unificatorul celor 12 seminţii, care a impus,
ca zeu unic şi absolut, un vechi zeu tribal: Yahu, numit ulterior Yahweh. 
        Deşi datarea epocii lui Moise este încă subiect de dispută, în general sunt considerate ca cele mai probabile secolele XIII, XII î. Hr.1  pentru
apariţia mozaismului. Din perspectiva istorică, evoluţia religiei evreilor, după a doua distrugere a templului din Ierusalim, din anul 70 d. Hr.I a fost
numită Iudaism, distingându-se astfel o primă etapă evolutivă în religia evreilor: mozaismul, numit şi perioada biblică. 
        În epoca premozaică, triburile de evrei erau nomazi păstori de origine semită care migrau în mileniul al II-lea î.Hr. în zona Orientului Mijlociu şi
a Orientului Apropiat. În propria lor istorie biblică ei identifică o perioadă iniţială a unui «Dumnezeu al lui Abraham» şi al urmaşilor direcţi ai acestuia
(Isaac, Iacob), peregrinările familiei (clanului) lui Abraham refăcând simbolic un traseu posibil al prezenţei triburilor de păstori evrei, printre alte
triburi semite din Valea Mesopotamiei până în Egipt. Dar deşi monoteismul mozaic pare să aibă rădăcini în jurul anilor 1800-1700 î. Hr., în vremea
zisă a lui Abraham, în relatarea Exodului, Moise mai trebuie încă să lupte cu fenomenul credinţei păgâne, idolatru şi politeist al neamului său. Ori din
punct de vedere strict istoric, evreii antici, în peregrinările lor pastoral-nomade, par să fi adorat alături de spiritele şi divinităţile locale proprii lor şi
divinităţi ale popoarelor cu care au intrat în contact, dintre toate, mai ales influenţele din zona Canaanului fiind cele mai puternice şi de cea mai lungă
durată.2

Prezenţa evreilor este atestată în Egipt sub numele de habiri: conform inscripţiilor de la Tell-el-Amarna. În perioada mileniului al II-lea î. Hr.,
evreii antici, pe lângă cultul zeilor locali  sau vecini, îl adorau pe zeul norocului, Gad, pe zeiţa Ashera, poate şi un demon, Shedi, din care a
derivat Shaddai (după unele opinii, identificabil de timpuriu cu Yahweh), de asemenea grupul divin Elohim sau pe zeii împrumutaţi Kemos, Dagon,
Ashtoreth, Baal Zebub şi pe El Elyon  sau El3,  paralel cu un înrădăcinat cult totemic. 0 religie premozaică pare a fi atestată, în prezent, ca relict
anterior strămutării celor 12 triburi conduse de Moise, la tribul african .falasha. Vechile culte totemice sunt detectabile în onomastica biblică (Shimon
- hienă, lup; Kaleb - câine; Hamor - măgar, Rahel - oaie; Lea - vacă salbatică). Cultul lui Yahu pare cel mai vechi şi cel mai original cult ebraic; de
aceea a şi constituit baza noii religii mozaice, devenind, dintr-un zeu atmosferic tribal, divinitatea absolută panebraică. Totodată, se utilizează
vechi obiecte naţionale de cult, ca jertfelnicul (masshebah) - o piatră dreaptă, ca simbol material al divinităţii în care sălăşluieşte spiritul divin, care se
folosea ca masă de sacrificii, până când a fost înlocuită, la Ierusalim, cu un altar de piatră sau de bronz.

Existase şi un cult al strămoşilor; după unii cercetători,  pluralul Elohim  ar reprezenta de fapt spiritele plecate
ale strămoşilor; alt tip de strămoşi fiind terafimii (ebr. pl. teraphim) - ţinuţi în corturile domestice, sub formă de statuete antropomorfe, ca un fel de
Lari 4  protectori. Perioada teologică formativă nu a fost scurtă. Biblia ebraică însăşi precizează: „Apoi a rostit către Moshe a zis: «Eu sunt Yahweh
[Domnull. Dar eu m-am arătat lui Abraham, Isaac şi lacob, ca El Shaddai, iar cu numele meu Yahweh nu m-am făcut cunoscut lor»" (V.T., Exodul,
VI, 2-3).

Există câteva etape în formarea religiei mozaice şi ele sunt reflectate în variantele onomastice succesive (ca şi în adaosurile de nume
atributive) ale lui Dumnezeu, care a parcurs drumul de la  calitatea de zeu atmosferic tribal la aceea de fiinţă cosmică, absolută, exterioară
lumii. Potrivit concepţiei filosofice religioase a  mozaismului, care s-a cristalizat până în secolul al VII-lea î. Hr., lumea nu conţine nimic
divin, după cum nimic din ceea ce se află în lume nu este înzestrat cu autonomie dumnezeiască (nici aştrii, nici fenomenele naturale, nici monarhii,
aşadar nici regii evreilor), după cum nicăieri nu se atestă credinţa într-un suflet universal. Dintre  vechile religii, mozaismul este singura purificată
de orice urmă de animism.

Dumnezeu, ca unicitate absolută (El Yahweh), este altceva decât lumea creată de el, cu care nu poate avea raport de asemănare; fiind opera lui
Yahweh, lumea totuşi nu a purces din substanţa divină şi ca atare nu este consubstanţială cu el; ea a izvorât din ideea divină, fiind creată de
inteligenţa dumnezeiască prin intermediul cuvântului activ (dabar) al lui El Yahweh; fiind aşadar numai o plămădire prin intervenţia exterioară a
gândirii divine creatoare, deci lumea nu este considerată de mozaism drept un organism dumnezeiesc. Dumnezeu însuşi este adorat
ca Fiinţa Absolută, care nu are obârşie, nu s-a născut, nu se supune devenirii şi nici nu piere, de unde şi numele cu care i se recomandă
lui Moise în prima revelaţie: Eu sunt, adică «eu sunt cel care este». Absolutul Fiinţei Supreme atrage după sine  interdicţia rostirii numelui real
al lui Dumnezeu, care prin Moise doar Marelui Preot îi este relevat şi nu îl poate  rosti decât în „Sfânta Sfintelor" şi orice formă
de reprezentare a divinităţii este la rândul ei interzisă. El rămâne însă un zeu fundamental antropomorf care dă dovadă de calităţi şi defecte tipic
umane: milă şi ură, bucurie şi melancolie, iertare şi răzbunare, dar nu are slăbiciunile şi defectele zeilor homerici ai grecilor.

Doctrina mozaică s-a întemeiat pe Thorah (Legea), rezidând în primele 5 cărţi (Pentateuch) din Biblia ebraică, atribuite lui Moise, şi
pe tradiţia sacră orală,  cuprinsă în Talmud. Influenţele canaanite de convieţuire, ca şi înrâurirea miturilor babiloniene din timpul exilului din
Babylon, nu au fost esenţiale, însă au contribuit la consolidarea scripturală a mozaismului ca religie autonomă şi originală; în această această epocă
se codifică scripturile epocii patriarhale şi se canonizează Thorah (Tora), ca text al revelaţiei originare, stabilindu-se şi conceptul transcendenţei lui
Yahweh.

             Astfel, subînţelege, în componenţa sa, pe de o parte Legea scrisă (Thorah Shebiktab) - adică Pentateuchul, cele 5 cărţi atribuite lui Moise, iar
pe de altă parte Legea orală (Thorah Shebeal Pe) - adică tradiţia sacră, de fapt Talmudul (Mishna sau explicarea sumară a Legii
scrise şi Ghemara sau Legea completă). Concomitent cu evoluţia şi clarificarea doctrinei teologice, s-a produs şi precizarea tehnicilor materiale ale
cultului, ca şi schimbarea de atitudine, de exemplu faţă de profeţi; astfel, în sanctuar era prezent un pom sacru, indiferent de specie. Până la exilul
babilonian, profeţii fuseseră toleraţi uneori, ca simpli prezicători (qōsem), deşi autoritatea eclesiastică refuza practicile de magie pe care le asocia cu
idolatria, profetismul extatic israelit dând şi el dovadă de influenţa canaanenă; ulterior însă profeţii câştigă prestigiu, ca oameni pe care Dumnezeu îi
inspiră direct, iar astfel încep să se impună cărţile profetice; profetul Isaia pune în circulaţie ideea mesianică a salvatorului care va
veni: Mashiah (Messiah/ Mesia), purtând şi numele-talisman Emanuel (Dumnezeu este cu noi) iar acest nou capitol doctrinar transformă Mozaismul
într-o religie profetică, dezvoltată pe baze etice şi etnice. Religia mozaică originară îşi fructifică apoi evoluţia în forma consolidată, a Iudaismului,
care va include încă trei etape: talmudică, rabinică şi reformistă.

         
Etapa talmudică, este cuprinsă între exilul babilonian (sec. VI i.Hr.), şi cucerirea romană (sec. 1 d. Hr.). În cadrul ei, pe baza adaptării textului biblic
şi a tradiţiei, se elaborează (începând din sec. IV I. Hr.) Talmudul. Este perioada în care un simbol esenţial a fost Templul din lerusalim sau Templul
lui Solomon, mărit după proiectul care i se atribuie preotului profet Iezechiel, devenit apoi Templul Serubbabe (Zorobabel) şi, în fine, Templul lui
Herodes (Irod) sub guvernarea romană. O perioadă în care creşte rolul templului şi scade rolul sacrificiului. 

Etapa rabinică — continuă din sec. I d. Hr. până în evul mediu, în condiţiile ghetoului şi a prigoanei (vezi hărţile). Cercurile de rabini (preoţi erudiţi
evrei) compun o doctrină mistică (Kabbala) care, devenind unicul reper religios şi moral, explică ritualurile şi tradiţia şi elaborează un cod cu 613
porunci juridice rigide, alese din Vechiul Testament realizând o societate religioasă cu structură de castă a tuturor evreilor. 

Etapa reformistă — este cea în care, după mişcarea teologică din 1842 a evreilor din Germania împotriva constrângerii talmudice şi a ideii
mesianice, se constituie neoiudaismul, doctrină de orientare raţionalistă, autoconsiderându-se unica religie eternă şi universal umană, care asigură
apariţia unui Mesia. Difuzat mai ales în Eurorpa occidentală, neoiudaismul - în etapa sa modernă - a încercat să armonizeze tradiţia Iudaismului clasic
cu concepţiile ştiinţifice moderne şi să se sprijine pe ideile de progres şi de umanitarism, mergând pană la afirmaţia că este: singura religie eternă şi
universal umană; (în acest sens defineşte creştinismul drept o formă ratată de iudaism).