Astronomii sunt de părere că mii de planete pitice se aflau în centura Kuiper -

inelul de obiecte înghețate aflat dincolo de orbita lui Neptun - la puțin timp
după formarea sistemului solar.

Lucrurile au început însă să se schimbe acum aproximativ 4 miliarde de ani,

după ce marile planete ale sistemului solar, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun
și-au modificat puțin orbitele, stârnind haos atât în rândul obiectelor din
centura Kuiper, cât și al celor din centura de asteroizi dintre Marte și Jupiter.

Rezultatul a fost proiectarea a numeroase obiecte din aceste două zone spre
interiorul sistemului solar și începutul unei epoci de frecvente impacturi între
obiectele cosmice din jurul Soarelui, epocă denumită "Bombardamentul greu
târziu" (Late Heavy Bombardment).

Agerpres relatează că, în noul studiu, o echipă de cercetători coordonată de

Ryuki Hyodo, de la Universitatea Kobe din Japonia, a calculat că numeroase
obiecte din Centura Kuiper au trecut prea aproape de marile planete din
sistemul solar în această perioadă.

Mai precis, conform studiului, mai multe planete pitice de dimensiuni

apropiate de cele ale lui Pluto au trecut pe orbite prea apropiate de Saturn,
Uranus și Neptun fiind pur și simplu distruse de atracția gravitațională
colosală a acestor planete.

Conform simulărilor computerizate realizate de echipa de cercetători, în

unele cazuri, până la 10% din masa planetelor pitice distruse a rămas pe
orbita planetei gigantice care le-a distrus.
Aceste fragmente s-au ciocnit unele de altele de-a lungul miliardelor de ani,
rezultând inelele din particule de gheață și praf ce pot fi observate în prezent
în jurul lui Saturn, Uranus și Neptun.

Inelele lui Saturn sunt formate în proporție de 95% din apă înghețată, în timp
ce inelele lui Uranus și Neptun au o culoare mai închisă și par să fie compuse
preponderent din particule de rocă.

Teoria cu privire la distrugerea planetelor pitice poate explica și aceste

particularități din prezent ale inelelor acestor planete gigantice.

Uranus și Neptun sunt planete cu densități considerabil mai mari decât Saturn
și dezvoltă astfel câmpuri gravitaționale mai puternice (un corp cosmic ar
trebui practic să "atingă" atmosfera lui Saturn pentru a "resimți" o atracție
gravitațională comparabilă cu cele exercitate de Uranus și Neptun la distanțe
mai mari).

Astfel, Uranus și Neptun au reușit să distrugă chiar și nucleele din rocă ale
planetelor telurice care s-au apropiat prea mult, în timp ce Saturn a capturat
straturile exterioare, mai puțin dense și formate în mare parte din gheață ale
unor astfel de planete pitice.

„Aceste concluzii ilustrează că inelele planetelor gigantice sunt doar

rezultatul natural al procesului de formare al planetelor din sistemul nostru
solar. Acest lucru implică și faptul că alte planete gigantice, descoperite pe
orbita altor stele, au probabil astfel de inele, formate în mod similar”, susțin
autorii studiului într-un material publicat în revista Icarus.