Sunteți pe pagina 1din 342

NATURA

REVISTA ŞTIINŢIFICA DE POPULARIZARE

PUBLICATĂ PRIN ÎNGRIJIREA D-LOR

.
G. ŢIŢEICA şi G. G. LONGINESCU
DOCTOR IN ŞTIINŢE, PROFESOR UNIVERSITAR DOCTOR IN ŞTIINŢE, PROFESOR LA LICEUL
LAZĂR

ANUL I

1 9 0 5 -1 9 0 6

Ţsn

(O H9Z$

BUCUREŞTI
TIPOGRAFIA „GUTENBERG“, JOSEPH GOBL
20. — S T R A D A D O A M N E I. — 20
ABONAMENTUL
pe un an (10 numere) 15 Octomvrie— 15 Iulie, 5 Lei

A P A R E L A 15 A F IE C Ă R E I L U N I
SUB INGRUIRKA D-LOR

G. ŢIŢEICA, doctor în ştiinţe, profesor universitar


G. G. LONGINESCU, doctor în ştiinţe, profesor la liceul Lazăr

Pentru orce priveşte revista a se adresa d-lui G. Ţitsica,


str. Scaune, 33.
NATURA
R E V IS T Ă Ş T IIN Ţ IF IC Ă DE PO PULAR IZAR E

PUBLICATA SUB ÎNGRIJIREA D-LOR

G. ŢIŢEICA şi G. G. LONGINESCU

' <*"T

V O L U M U L I

OCTO M TRE 1905 — IU L IE 1906

BUCUREŞTI
TIPOGRAFIA G U T E N B E R G , JOSEPH GOBL
20. — STRADA DOAMNEI. — 20
POPULARIZAREA ŞTIINŢEI

Popularizarea ştiinţei, adică răspândirea ei în toate stra­


turile unui popor, se bucură în ţările civilizate de multă
îngrijire. Oamenii de ştiinţă întrebuinţează o bună parte
din munca lor pentru a face cunoscut, pe înţelesul tuturora,
descoperirile ştiinţifice. Ei îşi dau toată silinţa, prin con­
ferinţe şi prin reviste, să mărească din ce în ce mai mult
numărul acelora care găsesc în studiul naturei adevărata
mulţumire a omului civilizat.
Tijndall a avut în vremea lui, în Anglia şi America, un
succes surprinzător cu lecţiunile lui asupra sunetului, lu-
minci şi câldurei. El a arătat atunci, că şi în faţa unui
public care nu se ocupă anume cu ştiinţa, se poate vorbi
despre cestiuni ce par a fi înţelese numai de învăţatul
specialist. Pentru aceasta el a trebuit să aibă, pe lângă
dorinţa lui nespusă de a servi omenirea şi pe această cale,
şi acel talent de popularizare care-i tot aşâ de rar ca şi
orce alt talent.
Louis Figuier, în Franţa, a ştiut să publice, timp de
zeci de ani, scrieri de popularizare cari au fost cetite cu
nesaţ şi cari au stârnit un adevărat entuziasm. Les mer-
veilles de la Science, Les mcrveilles de Vindustrie, Vies des
savants illustres, şi atâtea alte cărţi sunt şi vor fi multă
vreme modele neîntrecute de vorbă desluşită, de fapte
exacte şi de adevărată frumuseţe literară.
In Germania, începând cu Alexandru von Ilumbold,
ştiinţa a fost de asemenea popularizată de oameni aleşi
cari au înţeles cât de binefăcătoare este influenţa ei asupra
mulţimei. Societăţi numeroase lucrează serios în diferite
oraşe după planuri chibzuit alcătuite şi dau la lumină tot
felul de cărţi şi reviste de popularizare. « Urania » din
Berlin, de pildă, despre care am avut prilejul să scriu mai
pe larg altădată, poate fi luată ca model prin laboratoa­
4 NATURA

rele ei. Marele public poate reproduce singur numeroase


experienţe de fizică şi chimie, poate să-şi facă o idee lă­
murită despre feluritele industrii, poate luă cunoştinţă de
un număr foarte mare de preparate şi colecţii biologice şi
poate fi de faţă, în teatrul ştiinţific, la conferinţe cu pro-
ecţiuni de cea mai mare importanţă. Revista « Himmel
und Erde» care apare sub îngrijirea acestei societăţi, pre­
cum şi multe altele, publică minunate articole de populari­
zare din diferitele ramuri ale vieţii ştiinţifice de astăzi.
*
* *
In mintea nimănui nu poate aşa dar să mai rămână
vreo urmă de îndoială în ce priveşte importanţa foarte
mare a popularizării ştiinţei. Numai cu privire la natura
şi felul subiectelor însăş mai poate avea loc o mică dis­
cuţie. Unii popularizatori, ca Arago de pildă, cred că se
poate vorbi cu deplină reuşită chiar şi despre «cestiunile
cele mai delicate ale ştiinţei». «Susţin», spune dânsul, «că
e cu putinţă a se expune cu folos astronomia, fără a o
micşurâ, fără a o înjosi şi în aşa chip încât să fac înţelese
cele mai înalte concepţiuni ale sale şi persoanelor aproape
străine de matematică». Alţii, din contra, ca matematicul
Bertrand, sunt mai sceptici în această privinţă şi nu cred
cu putinţă înţelegerea Intregei astronomii fără cunoaşterea
matematicilor. Orcum, e bine în orce caz să se păstreze
o măsură în alegerea subiectului; pretinsa înţelegere a unor
cestiuni prea grele poate să fie de multeori efectul încân­
tării trecătoare al imaginilor poetice sau comparaţiilor
amăgitoare.
Comtele Th. de Moncel se ridică, de asemenea, în contra
popularizării împinse prea departe. El găseşte, că, în urma
succeselor îndreptăţite ale lui Louis Figuier, editorii, urmă­
rind mai numai câştigul material, au păcătuit dând la lu­
mină cărţi rău alcătuite. El arată, că o adevărată carte de
popularizare trebue să aibă în primul rând în vedere adevărul
ştiinţific şi se ridicăjdin toate puterile în contra înlăturării
POPULARIZAREA ŞTIINŢEI 5
greutăţilor de fapte numai prin întorsături de frază şi com ­
paraţii goale. Dacă asemenea cărţi de popularizare au putut
avea, spune dânsul, şi un efect bun deşteptând talente
serioase în cei câţiva cu adevărat chemaţi, ele au avut,
în schimb, şi un efect însutit de rău, acela de a fi vârât
gărgăuni de inventatori în capetele a o mulţime de oameni
care ar fl rămas folositori şi cum se cade dacă ar fi fost
lăsaţi în pace.
Th. de Moncel are, bine înţeles, dreptate. Să nu ne gră­
bim însă să osândim cu totul cărţile de popularizare. In
excursiunile prin munţi se întâmplă, de multeori, nenoro­
ciri grozave. îndrăzneţi nefericiţi se prăbuşesc adesea de
pe creştetele munţilor în prăpăstiile care stau la pândă cu
gurile căscate. Se va găsi oare cineva care să condamne
pentru aceasta excursiunile prin munţi ? De sigur că nu.
Excursiunile acestea sunt adevărate binefaceri pentru omul
de oraş. Condus de călăuze destoinice şi cunoscătoare a
drumurilor, orăşanul se poate urcă fără frică pe înălţimi e
munţilor şi poate admiră un orizont pe care nu-1 întâlneşte
niciodată în vieaţa lui de cârtiţă. O călăuză cum se cade
poate să îndrepte de asemenea pe orcine pe drumul cel bun
ce duce la cunoaşterea naturii şi-i poate dă prilejul să ad­
mire măreţia unei lumi în mijlocul căreia trăeşte fără a o
bănui măcar. Adevăratul popularizator cunoaşte bine calea
cea dreaptă şi nu se abate niciodată de pe unde învăţaţii,
cum zice d. Iorga cu alt prilej, «şi-au sângerat faţa în crengi,
şi-au înţepat picioarele în spini, şi-au ciocnit genunchii de
piatra goală, şi-au făcut cale». Numai învăţatului îi este în­
găduit să caute poteci mai scurte şi mai întunecate. P o ­
pularizatorul trebue să meargă pe drumul lung şi mare şi
la lumină multă dacă vrea să nu rătăcească cu caravana
lui cu tot. I se cere neapărat să cunoască cu deamănuntul
Gestiunea despre care vrea să vorbească şi trebue să fie în­
călzit numai de dragostea fierbinte de a scrie pentru a face
bine şi nu pentru altceva.
NATURA.

In ţara românească, în timpul de faţă, popularizarea ştiin­


ţei nu se cam bucură de multă îngrijire. Ea este lăsată, de
cele mai multeori, pe seama persoanelor cu totul nepre­
gătite. Cum îşi îndeplinesc acestea misiunea lor se poate
vedea lesne din mulţimea de greşeli care mişună prin ziare,
şi uneori chiar prin cărţile şi revistele noastre. Pe lângă
necunoaşterea cu totul a lucrurilor, persoanele acestea pă-
cătuesc adesea şi printr’o stâlcire fără milă a limbei ro­
mâneşti. In cutare revistă se spune, de pildă, că radiul este
un corp aşâ şi aşâ, care poate luă foc dacă-1 aprinzi şi care
arde, arde... fără să se isprăvească. Faptul adevărat, orcare
ar fi el, e cu totul altul şi radiul în realitate nici nu iâ
foc, nici nu arde cum arde o lumânare. Intr’o reţetă, dintre
multele care se publică în jurnalele noastre şi al căror rost
nu l’am înţeles mai cu seamă atunci când se vorbeşte în-
t r ’însele de substanţe otrăvitoare, într’o reţetă de acestea
zic am văzut spunându-se să se i â : atâtea grame cutare
substanţă, atâtea din cutare şi atâtea grame ■potasiu. R e­
ţeta a fost tradusă, după cum se pare, din franţuzeşte unde
eră scris potasse. Traducătorul, cu totul nevinovat în ale
chimiei, lucru pentru care nu i s’ar aduce nici o vină dacă
ar fi lăsat şi el chimia în pace, a pus pe româneşte pota
siu, numele unui corp destul de periculos, în loc de polasă
care înseamnă o substanţă cu totul diferită. Intr’un şir în ­
treg de alte reţete am întâlnit traduceri alandala, de felul
următor. Fiind vorba de sulfat de sodiu, traducătorul nostru
pune pe româneşte, sulf acid natriu, traducând cuvânt cu
cuvânt numele nemţesc Schwefelsaures Natrium.
•îf
* *

Este vremea, aşâ dar, să se înceapă cu hotărîre publi­


carea şi în româneşte a unei reviste ştiinţifice de populari­
zare. Prea e mare înstreinarea dintre acei puţini ce pot ur­
mări pas cu pas mişcarea ştiinţifică şi între acei mulţi ce
doresc să cunoască măcar rezultatele mai însemnate ale
acestei activităţi. La drept vorbind, e apoi şi o vină mare
din partea celor dintâiu de a păstră cu zgârcenie numai
POPULARIZAREA ŞTIINŢEI 7

pentru dânşii un bun din care trebue să se împărtăşească


toţi semenii lor. 0 revistă ştiinţifică de popularizare mai
are în ţara noastră şi menirea deosebită de a statornici o
critică serioasă în judecarea oamenilor şi faptelor. Ne-am
deprins să nesocotim până într’atâta judecata sănătoasă, în­
cât luăm zilnic ce-i alb drept negru şi ce-i netrebnic drept
lucru sfânt.
Noi, cei adunaţi în jurul « N a tu rii », făgăduim să muncim
cinstit în acest scop. Nu uităm că am avut înaintaşi pri­
cepuţi pe această cale şi ştim prea bine cât de greâ este
sarcina ce ne-o luăm asupră-ne. Cu stăruinţă însă se pot
face multe şi cu stăruinţă vom lucră şi noi. Ne vom sili
să fim cât mai desluşiţi în cele ce vom scrie. Traducerilor
din limbi streine li vom dă o deosebită atenţiune şi nu vom
căută să fim cu orce preţ originali acolo unde vom găsi
adevărate comori de formă şi de fond. Pentru a aveâ o li­
teratură ştiinţifică cum se cade ne trebuesc modele, şi pen­
tru a le aveâ pe acestea, se cere să traducem din autori
celebri. Unul dintre aceştia, Lord Macaulay, «citiâ douăzeci
de cărţi ca să scrie o frază şi călătoriâ o sută de m ile ca
să scrie un rând de descripţie», spune Angel Dumitrescu.
In multe scrieri de acest fel mai întâlnim de asemenea şi
o formă atât de îngrijită încât, după cum spune Angel Du­
mitrescu cu vorba lui aleasă, «cititorul trebue să citească
fraza de două ori pentruca să guste armonioasa ei cadenţă,
niciodată de două ori pentruca să-i apuce înţelesul». De ase­
menea scrieri avem n ev o e ; pe cât vom puteâ ne vom sili
să le traducem. Figurilor le vom dă locul ce li se cuvine,
iar cititorului îi vom cere numai osteneala de care nu va
fi cu putinţă să fie scutit cu totul. Ne vom sili, în scurt,
să dăm adevărată hrană pentru minte, care să potolească
foamea de ştiinţă, şi ne vom feri să punem în locul ei sau
spumă goală care amăgeşte şi nu ţine de saţ sau pietriş
care cade greu şi nu se mistueşte.
G. G. Longinescu.
----------:---------«3»--------------------
8 NA TU RA

PODUL „REGELE CAROL 1“

La 14 ale lunei trecute s’au împlinit 10 ani dela inau­


gurarea podului «Regele Carol I» peste Dunăre la Cerna­
voda, lucrarea tehnică cea mai măreaţă şi cea mai impor­
tantă executată până în prezent în ţara noastră; « braţul
de oţel pe care România U întinde Dobrogei ca un simbol
de vecinică unire şi de puternic sprijim •), « cheia de aur
a unui viitor strălucit» 1
2). Această dată importantă în dez­
voltarea noastră economică şi technică a trecut cu totul
neobservată; profit însă de apariţiunea acestei reviste «.Na­
tura-» şi de invitaţiunea ce mi s’a făcut de a scrie un ar­
ticol technic pentru primul ei număr, spre a o reaminti şi
a face aci un scurt istoric al împrejurărilor care au pre­
cedat această lucrare, rămâind a o descrie sumar în unul
din numerele viitoare.
Poduri peste Dunăre în cursul său superior şi mijlociu
s’au făcut şi se fac încă multe, din cauză că acolo nu se
întâlnesc decât dificultăţile obişnuite la asemenea construc-
ţiuni. Cu totul altfel se prezintă cursul său inferior şi mai
ales porţiunea Silistra-Brăila. Aşa, în dreptul Cernavodei,
unde s’a construit podul, Dunărea prezintă două braţe, care
în timpul viiturilor mari se unesc, formându-se o pânză
continuă de apă de 15 km. lăţime, având adâncimi până
la 18 m e tri; pe care apele curg cu o iuţeală de 2 m. pe se­
cundă, cu un debit de 30.000 mc. pe secundă; pe care cir­
culă corăbii având catartele de 30 metri, şi în care teme­
liile picioarelor nu se puteau pune decât cel puţin la 16
metri sub fundul lor spre ale feri de săpăturile curentului-
Pe lângă aceste dificultăţi capitale şi altele multe de mai
mică importanţă, a mai trebuit să treacă timp ca să se

1) Din. discursul regretatului G. Buca la inaugurarea podului.


2) Din discursul M. S. Regelui la aceeaş ocaziune.
PODUL «REGELE CAROL I» 9
învingă şi neîncrederea noastră în propriile noastre forţe
după cum vom vedea; şi azi este lucru bine ştiut că în
multe cazuri e mai uşor a se învinge natura decât pe oameni.
Poduri peste Dunăre in cursul său inferior s’au construit
încă din anticitate, mai ales poduri pe vase. Astfel împă­
ratul Traian, în prima expediţiune contra Dacilor, a aruncat
trei asemenea poduri peste Dunăre. Primul pod fix a fost
construit tot de dânsul, cu ocaziunea celui de al doilea
rezbel contra Dacilor, după planurile celebrului inginer şi
architect al antichităţii, Apolodor Damaschin. Podul avea
20 picioare de zidărie care susţinea partea superioară de
le m n ; lungimea lui totală eră de 1127 m. El a fost cons­
truit ceva mai jos de Severin, unde se văd şi azi urme din
picioarele lui. Se zice că el a fost distrus de Adrian spre
a îngreuiâ trecerea barbarilor în imperiul roman. Un al doi­
lea pod fix a fost construit sub împăratul Constantin cel
Mare între Nicopole şi Samovit în sus de gura Oltului.
Acesta eră făcut numai din lemn, iar urme din el se mai
vedeau şi în 1672 după mărturisirea unor scriitori ai acelei
epoce. Se mai zice că acest împărat ar fi restaurat şi po­
dul lui Traian. De atunci încoace şi până la construcţiunea
podului «Regele Carol I» la Cernavoda nu s’a mai cons­
truit nici un pod fix peste Dunăre în cursul său inferior.
Aşa în 1878, după reanexarea Dobrogei la România, nu există
pod fix peste Dunăre mai jos de Buda-Pesta, adică cu
1400 klm. mai sus de acest pod. S’a construit însă mai
târziu unul fix în jos de Buda-Pesta la Neusatz, care a
precedat construcţia podului’ dela Cernavoda.
In anul 1836 construindu-se linia Bucureşti-Giurgiu, s’a
vorbit de o eventuală legătură a ei cu linia Rusciuk-Varna
din Bulgaria prin un pod peste Dunăre, însă numai după
rezbelul din 1877 a început să se agite în mod serios ideia
construcţiunii unui pod care să lege Dobrogea de România.
Comisiunea de delimitare, formată în urma tratatului din
Berlin spre a fixă frontiera dintre Dobrogea şi Bulgaria,
întrunită la Silistra în 1878. a adoptat cu 6 voturi contra
10 NATURA

1, propunerea comisarului francez, comandantul Lemoyne,


ca această frontieră să plece dela 800 metri spre răsărit
de Bastionul Nord-Est al Silistrei, în scopul de a lăsă Ro­
mâniei posibilitatea de a-şi uni lesnicios ambele maluri
prin un pod de şosea, căci cevâ mai jos Dunărea se des­
face în două braţe, iar puţin mai departe porneşte şi braţul
Borcea. Rusia neacceptând această propunere, puterile sem­
natare ale tractatului din Berlin au. numit o Comisiune
technicâ europeană care să studieze această chestiune. Co-
misiunea, prezidată de delegatul francez, inginerul Lalanne,
s’a întrunit la Silistra între 27 Octombrie şi 15 Noembrie
1879 şi a admis la urmă concluziunile Corni siunii de de­
limitare.
Necesitatea construirii unui pod fix peste Dunăre, care
să lege Dobrogea cu România, deveniâ din ce în ce mai
sim ţită. Pentru ca pe atunci cineva să se ducă din Bucu­
reşti la Constanţa trebuiâ să meargă cu trenul la Giurgiu
sau la Brăila, de aci cu vaporul la Cernavoda şi apoi cu
trenul la Constanţa. Primăvara şi toamna din cauza ceţei
şi a furtunilor, transportul cu vaporul se făcea, ca şi acum,
cu mari dificultăţi şi cu mari întârzieri, iar iarna, uneori
dela mijlocul lui Noembrie până la mijlocul lui Martie
comunicaţia pe Dunăre eră cu totul întreruptă din cauza
îngheţului apelor sau scurgerii sloiurilor. Această întreru­
pere eră însoţită de mari inconveniente politice, militare
şi mai ales economice. Este destul a aminti că în tot tim ­
pul întreruperii navigaţiunii pe Dunăre, nu se mai putea
face exportul cerealelor prin Brăila şi Galaţi, şi prin ur­
mare toată iarna nu mai intră un ban în ţară prin acele
porturi, pentru a se vedea importanţa unei căi directe la
mare, prin care să se poată face exportul orcând interesele
comerţului îl cerea.
Alegerea punctului de trecere al Dunării a fost impusă
de poziţiunea geografică a portului Constanţa. Pe de altă
parte Statul nu mai putea construi o altă linie paralelă
cu linia Cernavoda-Constanţa decât la o distanţă mare de
PODUL «REGELE CAROL 1 11

aceasta, această restricţiune fiind coprinsă în actul de


concesiune a Companiei Engleze care a construit această
linie în 1860. Statul eră deci obligat a rescumpărâ această
linie spre a o putea legă cu liniile din ţară şi pentru a putea
ajunge la Constanţa. Această rescumpărare s’a şi făcut
în 1882.
In legătură cu fixarea aproximativă a punctului de tre­
cere al Dunării s’a decis în 1880 studiarea liniilor Bucu-
reşti-Feteşti şi Făurei-Feteşti, iar prin legea din 1 Iunie
1882 s'a decis construcţiunea şi legarea lor cu linia Cerna-
voda-Constanţa. Liniile au fost date în exploatare în 1886
şi 1887 însă porţiunea Feteşti-Cernavoda nu s’a putut ter­
mină decât în 1895 din cauza împrejurărilor pe care le
vom arătă.
Guvernul român, în vederea importanţei lucrărilor ce tre­
buiau făcute peste Borcea şi Dunăre, a publicat în anul
1881 un concurs internaţional pentru acele lucrări. Concu­
renţii aveau toată libertatea în ceeace priveşte poziţia linii
de legătură, punctele în cari să se treacă Borcea şi Dunărea,
alegerea modului de construcţiune al picioarelor şi a părţii
superioare; se excludeau numai podurile suspendate, şi se
impunea că dacă nici o deschidere nu se lasă mobilă pentru
a trece vasele prin ea, să se pue podul la 30 metri dea­
supra apelor mari. Proectele trebuiau terminate până la 1
Septembre 1883. Pentru examinarea lor s’a numit o Co-
misiune compusă din inginerii D. Frunză (Preşedinte), i>.
Jorceanu, D-l Constantin Olănescu, Dr. E. Winkler dela şcoala
politecnică din Berlin şi D-l E. Collignon dela şcoala de
poduri şi şosele din P a r is ; iar ca secretar al Comisiunii
a fost numit D-l Angliei Saligmj. Punctele prezentate, în
număr de 8, au fost cercetate, examinate şi verificate prea­
labil de către secretar şi apoi discutate de Gomisiune în
intervalul dela 3 Septemvrie la 20 Septemvrie, când s’a şi
încheiat procesul-verbal pe vaporul Ştefan cel Mare.
Comisiunea a găsit că premiul I (40.000 lei) nu se poate
acordă nici unui concurent, din cauză că la cel m ai bun
12 NATURA

proiect adâncimea de fondaţiune era cu totul insuficientă,


iar schimbarea acelei adâncimi aducea schimbări radicale
în mărimea deschiderilor, în construcţiunea picioarelor şi
a părţii superioare ; premiul II (30.000 lei) a fost dat casei
Batignolles din Franţa, iar premiul III (20.000 lei) lui Klein,
Scholl şi Gdrtner asociaţi cu uzina Gutehoffnungshulte din
Oberhausen. S’au mai acordat trei menţiuni onorabile caselor
Holzmănn & C-ie din Franckfurt, Fives-Lille din Paris şi
Rolhlisberger din Berna.
Cu această ocaziune Comisiunea a stabilit şi următoarele
norme cari să se aibă în vedere la redactarea proiectelor
definitive : 1) Să nu se mai admită deschideri mobile care
sunt greu de întreţinut şi sub care adâncimea apei s’ar
putea micşora cu timpul, din cauza deplasării curentului;
apoi asemenea deschideri dau loc uşor la accidente, şi un
asemenea accident ar fi întrerupt nu numai comunicaţia
pe calea ferată, dar ar fi împedicat şi navigaţiunea prin
căderea trenurilor în deschiderea liberă, accidente care,pe
atunci se întâmplau câte două-trei pe fiecare an în Am e­
rica ; 2) Picioarele să se facă de zidărie iar nu metalice,
şi să aibă în susul apei forme proprii pentru a sparge slo­
iurile de gheaţă ; 3) Podul să nu se facă continuu, căci pi­
cioarele fiind foarte înalte se puteau produce denivelări la
partea lor superioară, care sunt foarte dăunătoare podu­
rilor continue; 4) Fondaţiunile să se scoboare la 30 metri
sub nivelul apelor m ic i; 5) Podul să se facă din fer iar
nu din o ţ e l; 6) Podul să aibă cale dublă; 7) Podul să
se pue în jos de Cernavoda, iar podul Borcea mai spre
Stelnica.
Rezultatul concursului din 1883 nefiind satisfăcător, s’a
numit în 1886 o nouă Comisiune compusă din inginerii S.
Jorceanu, G. Duca, D-l C. Mironescu, D -l C. Popescu şi
D -l A. Saligmj, care să prepare un nou program pe baza
desideratelor de mai sus. Comisiunea a introdus însă cu
aprobarea Ministerului, următoarele m odificări: podul să se
facă cu cale simplă, adâncimea de fondaţiune să se poată
PODUL «REGELE CAROL I 13
mări sau micşoră cu cel mult 3 metri, iar podul Borcea să
se pue numai la 11 metri asupra apelor.
La noul concurs s’au prezentat 5 case, însă cum proec-
tele trimese nu îndeplineau condiţiunile cerute, conţineau
abateri dela program şi le lipseau unele piese, Ministerul
le a respins pe toate, iar în Decembrie 1887 a însărcinat
pe D-l Angliei Saligny cu redactarea proiectelor, numindu-1
* Şeful Serviciului liniei Feteşti-Cernavoda. D-sa, după cum
am arătat, luase parte la lucrările ambelor Comisiuni iar
până atunci proiectase şi dusese la bun sfârşit lucrările de
poduri metalice de pe liniile Adjud-Târgul-Ocna, Buzău-
Mărăşeşti, podul peste Şiret la Cosmeşti, etc. apoi docu-
rile din Brăila şi Galaţi precum şi alte lucrări de m ai pu­
ţină importanţă.
Proiectele, concepute după sisteme şi dispoziţiuni cu totul
altele decât ale proiectelor ce fuseseră prezentate la pri­
mele două concursuri, s’au terminat î i 1889, iar la 3 Ia­
nuarie 1890 a avut loc licitaţiunea pentru darea în în tre­
prindere a podului peste Dunăre. Casele erau obligate a
execută proiectele aşâ cum fuseseră stabilite de Serviciul
liniei Feteşti-Cernavoda, care îşi luase întreaga responsa­
bilitate a calculelor şi 'dispoziţiunilor adoptate. La licitaţiune
s’au prezentat 7 case din 9 câte fuseseră invitate. Preţul
total cel mai mic a fost oferit de compania Fives-Lillc,
care eră deja cunoscută la noi prin lucrările ce făcuse până
atunci. S’a încredinţat astfel acestei companii executarea
podului, sub controlul inginerilor români. Lucrările s’au
terminat în vara anului 1895, iar la 14 Septembrie 1895
s’a, dat în exploatare podul împreună cu toate lucrările
de legătură, zi în care a şi circulat primul tren direct
B ucureşti-Constanţa.
I. Ionescu
Inginer
Profesor la Şcoala de Poduri si Şosele.
14 NATURA

FALIM ENTUL MAŞINII CU ABURI

Toată lumea ştie că problema cărbunilor preocupă de


câtvă timp pe economiştii tutulor ţărilor, dela cele indus­
triale şi până la cele «eminamente» agricole. Această preo­
cupare îşi are obârşia în micşorarea depozitelor de cărbuni,
care au alimentat şi mai pot alimentă vreo câtăvâ vreme
industria colosală de astăzi. Aceeaşi preocupare are ca în­
râurire îndrumarea oamenilor de ştiinţă teoretică şi prac­
tică, pe de o parte către mijloace noi de a întreţine indus­
tria, pe de alta către perfecţionări în stare de a economisi
hrana de cărbuni ce maşinile înghit pe fiecare zi. Căci va
veni o zi, când generaţiunile viitoare ne vor face răspun­
zători de risipa de astăzi, şi vor dovedi că proviziunea de
cărbuni pe care am avut-o la îndemână şi pe care am dus-o
la capăt într’un timp aşâ de scurt, ar ii putut ţine cel pu­
ţin de 10 ori mai multă vreme decât va fi ţinut, dacă am
fi întrebuinţat-o mai cu chibzueală. Această risipă de chel­
tuială în cărbuni la maşina cu aburi, mi-am propus s’o lă­
muresc pe înţelesul tutulor în liniile de faţă.
Când e vorba de o maşină, ori care ar ii natura ei, un
lucru e lăm u rit: pentruca s’o punem în mişcare, trebue s’a-
vem la îndemână o putere sau o energie. Ceasul de perete
merge pentrucă o greutate ridicată cu mâna noastră cată
să se coboare şi pune astfel în mişcare rotiţele ceasului;
moara de apă macină pentrucă apa în căderea sau în cur­
gerea ei învârteşte roata morii. O greutate ce se coboară,
o cădere de apă, bătaia vântului, puterea muşchilor noştri
sau ai animalelor pot pune în mişcare o maşină mai sim­
plă or mai complicată după scopul ce urmărim. Alte ma­
şini sunt puse în mişcare prin energia cuprinsă în cărbuni,
lemne sau alte substanţe combustibile şi scoasă de acolo
prin ardere. In orce caz trebue să avem la un capăt al ma­
şinii o cheltuială de energie care s’o pună în mişcare, pen-
FALIMENTUL MAŞINII CU ABURI 15
truca la celalt capăt maşina să facă o muncă pe care mulţi
oameni la un loc n’o pot face decât punând multă vreme.
In alte părţi decât la noi, lumea e învăţată ca în toate
cheltuelile vieţii să facă economie. Se înţelege dela sine,
că ceeace se face acolo în toate zilele şi la lucrurile cele
mai mici, se face cu atât mai mult în întreprinderile mari
industriale, unde trebue să se dea acţionarilor câştig bun,
dar mai cu seamă sigur, cu cheltuială mică. Trebue să se
ştie prin urmare cât se poate de precis, ce putere trebue
să se pună la o- maşină pentruca ea să facă cutare muncă.
Pentru asta e nevoe nu numai de vorba putere care s’o
numească, ci mai ales de un număr care s’o măsoare.
Dacă vă închipuiţi puterea aplicată unei funii care e pe­
trecută împrejurul unei roţi mobile, iar la capătul funiei
spânzurată o greutate care să facă echilibru puterii, atunci
zicem că puterea are atâtea kilograme câte are greutatea
c® ţine funia în loc. Aşâ dar putem măsură o putere în
kilograme.
Dar o putere, fie ea de mii de kilograme, dacă n’o pu­
nem la lucru e ca şi când n’ar exista, e ca omul cu studii
adânci, care-şi păstrează ştiinţa cu zgârcenie, n’o împărtă­
şeşte nimănui, deci nu e de folos nimănui. Căci, dacă spun
cuivâ că un cal are o putere de 150 de kilograme, asta
însemnează că acel animal e in stare să pună în mişcare
o greutate de 150 kgr., dar că în realitate stă la grajd şi
nu face nimiG. Când spun însă că un cal a dus 150 kgr.
la o distanţă de 10 km. sau la o distanţă de 20 km., asta
însemnează că în drumul al doilea calul a făcut o muncă
de două ori mai mare ca în drumul întâiu. O mârţoagă
care duce 50 kgr. din oraş la gară face o treabă nepre­
ţuită faţă cu calul cel mai bun ce stă pe ovăz, nu face n i­
mic, deşi e în stare să ducă 200 kgr. Avem prin urmare
o noţiune nouă compusă din două elemente, din putere şi
din mişcarea produsă de acea putere. Voiu lămuri altădată
pe larg această noţiune, pot să spun acum însă atât cât
trebue ca să se înţeleagă ce urmează.
16 NATURA

Dacă iau o greutate de un kilogr. şi o ridic la o înălţime


de un metru, oamenii de ştiinţă spun că muşchii braţului
meu au făcut o muncă, sau cu o vorbă tecnică, un travaliu
de un kilogrammetru (kgrm). Dacă ridicam 2 kgr. la o
înălţime de 3 m., făceam un travaliu de 2 X 3 = 6 kgrm.
Munca făcută de orce putere pusă la lucru se poate deci
totdeauna dă în numere, anume în kilogram metri.
Atâta mi-ar fi deajuns, dar vreau să merg ceva mai de­
parte şi să desluşesc o vorbă ce se întrebuinţează mai ales
cu prilejul maşinii cu aburi. Când se vorbeşte de efectul
sau acţiunea maşinii cu aburi, se înţelege travaliul pe care-1
face maşina într’o secundă, şi se zice că maşina are un
efect de un cal, dacă travaliul dintr’o secundă e de 75
kgrm. Obişnuit se zice cu o vorbă greşită, dar admisă în
vorbire, că maşina are un cal putere; ceeace e absurd, căci
în această noţiune de efect al maşinii nu intră numai pu­
terea, ci încă două elem ente: distanţa de parcurgere, care
împreună cu puterea face travaliul şi timpul de o secundă
în care s’a făcut acel travaliu. Aşâ dar o maşină de un
cal putere poate ridică într’o secundă o greutate de un k i­
logram la o înălţime de 75 metri, sau o greutate de 75
kgr. la o înălţime de 1 m. O maşină de un cal putere face
într’o oră un travaliu de 75 X 60 X 60 = 270.000 kilogram-
metrii.
Ştim prin urmare să spunem, mai greu sau mai uşor, în
numere adică în kilogrammetri, munca sau travaliul făcut
de orce putere întrebuinţată. Aşâ bunioară, dacă am avea
o maşină de vânturat, socoteala acestui travaliu s’ar face
uşor. Să nenînchipuim că puterea pusă de noi în învârtire
e de 10 kgr. şi că de jur împrejur roata pe care o învâr­
tim şi care are manivela la margine, e de o lungime de
2 m., că în fine am observat că pe fiecare minut am făcut
40 de învârtituri. Travaliul săvârşit într’un minut este
de 10 X 2 X 40 = 800 kilogrammetri, iar într’o oră de
8C0 X 60 = 480.000 kgrm.
Nu e însă totdeauna tot aşâ de uşor. La maşina cu aburi
FALIMENTUL MAŞINII CU ABURI 17
de pildă lucrările nu se mai petrec aşâ de simplu. Aci
se aprind cărbuni care încălzesc apa şi o preschimbă în
aburi, iar aburii apasă cu putere asupra pistonului şi-l pun
în mişcare. Travaliul făcut de aburi mişcând pistonul, ne
închipuim lesne cum se poate calculă. E destul să se cu­
noască în kilograme apăsarea aburilor pe piston, distanţa
pe care o parcurge pistonul în mişcarea lui dela un capăt
la altul şi numărul mişcărilor făcute de piston într’un timp
hotărît. Dar de unde vine puterea aburilor ? Din căldura
scoasă prin ardere din cărbuni. Această căldură este o ener­
gie care nu se deosibeşte mult de energia muşchilor noştri.
Prin urmare puterea care pune maşina cu aburi în miş­
care e puterea căldurii scoasă din cărbuni. Cum se poate
calculă travaliul făcut de această putere ? Aci stă greu­
tatea, învinsă de studiile oamenilor de ştiinţă. S’a dovedit
că cantitatea de căldură trebuincioasă spre a ridică cu un
grad temperatura unui kgr. de apă, cantitate de căldură
care se numeşte calorie, ar putea face un travaliu de 424
kgrm., adică ar fi în stare să ridice 1 kgr. la o înălţime
de 424 m. Şi invers, dacă oprim o greutate de un kilo­
gram ce cade dela o înălţime de 424 m., mişcarea încetează,
iar în locul ei apare căldură care poate ridică cu un grad
temperatura unui kgr. de apă. Această preschimbare a căl­
durii dispărute în mişcare şi a mişcării care încetează în
căldură, a fost una din cele mai frumoase descoperiri ale
secolului trecut. S’a arătat astfel că energia se păstrează,
adică se transformă dar nu se pierde, ca şi materia.
Prin urmare, când cheltuim cărbuni ca să încălzim ca­
zanul unei maşini cu aburi, cheltuim în realitate travaliu.
Se înţelege dela sine, că pe drum, dela cuptorul ce încăl­
zeşte cazanul şi până la pistonul care face munca pe care
o dorim, o parte din travaliul dat de cărbuni, se pierde-
Care e pierderea, sau mai bine, din 100 p ă rţi de travaliu
scos din cărbuni prin ardere, câte părţi dau folos ? Aceasta
este întrebarea pe care omul de ştiinţă ca şi omul practic
trebue să şi-o pună neapărat. 0 maşină nouă e un progres
N atura No. 1.
18 NATURA

faţă cu una veche de acelaş fel, dacă dă mai mult folos


la 100 decât ea. Aşa dar răspunsul la întrebarea pusă este
în acelaş timp o indicaţie pentru cercetători.
Să căutăm cu ajutorul elementelor date de experienţă,
răspunsul la întrebarea ce ne-am pus. Din observaţiuni în­
delungate s’a constatat că o maşină cu aburi cu mică ac­
ţiune — adică o maşină cu unul doi sau cel mult trei cai
putere — consumă pe oră câte 5 kgr. de cărbuni pentru
fiecare cal putere, adică o maşină de 2 cai putere consumă
pe oră 10 kgr. de cărbuni. Pe de altă parte, un kilogram
de cărbuni dă prin ardere complectă o cantitate de căl­
dură de 7.500 calorii.
Nu trebue multă socoteală acum pentru ca să găsim răs­
punsul. Yom presupune maşina de un cal putere, căci fo­
losul la sută va fi acelaş şi dacă maşina e de 2 sau 3 cai.
Intr’o oră pistonul maşinii de un cal putere face un tra­
valiu de 75 X 60 X 60 = 270 000 kilogrammetri. Aceasta e
munca sau travaliul făcut de maşină într’o oră. Care e tra­
valiul consumat de ea sub formă de căldură scoasă din căr­
buni ? S’au întrebuinţat 5 kgr. de cărbuni, care au dat
5 X 7.500 = 37.500 calorii. Şi cum o calorie preţueşte ca
travaliu 424 kgrm., s’a consumat prin urmare un travaliu
de 37.500 X 424 = 15.900.000 kilogrammetri. Aşâ dar, din-
tr ’un travaliu de 15.900.000 kgrm. cu care am hrănit ma­
şina, ea nu ne dă decât 270.000 k g rm .; adică, din 1.590
părţi cheltuite, ies 27 părţi folos. Din 100 părţi de travaliu
întrebuinţat, numai 1,7 au ajuns la capăt. Rezultă de aci
că din energia cheltuită, maşina cu aburi nu întrebuin­
ţează cu folos nici măcar £ % . Acesta este răspunsul cău­
tat, răspuns trist care îndreptăţeşte pomenirea numelui de
faliment. Multă vreme însă, din motive pe care le vom dez­
volta altădată, foloasele pe care le aduce maşina cu aburi
astăzi, cu greu vor putea fi înlocuite de o altă maşină.
G. Ţiţeica.
INTRODUCERE ÎN CHIMIE 19

ÎN T R O D U C E R E Î N C H IM IE
DESPRE M ATERIE )

Profesorul. — Ne-apucăm, astăzi, de ceva nou de t o t ; în­


cepi să înveţi Chimie.
Elevul. — Ce-i aceea Chimie ?
P. — Chimia este o parte din ştiinţele naturii. Tu ai în­
văţat că ştiinţa despre animale se numeşte Zoologie şi
ştiinţa despre plante se numeşte Botanică.
E. — Atunci Chimia este, bine înţeles, ştiinţa despre pietre.
P. — Nu, aceasta se numeşte Mineralogie. Şi apoi, Mine­
ralogia nu este ştiinţa numai despre pietre, ci şi despre
toate celelalte materii care se găsesc în coaja pământului,
■ca sulf, aur, cărbune. Lucrurile acestea toate fac parte şi
•ele din Chimie. In Chimie însă intră şi lucruri ca zahăr,
-.sticlă, fer, care nu se găsesc în pământ, ci sunt făcute cu
meşteşug din alte lucruri. Chimia este ştiinţa despre toate
materiile şi-artificiale şi naturale.
E. — Atunci face parte din Chimie şi copacul.
P. — Nu, de oarece copacul nu e materie.
E. — El e făcut însă din lemn. şi lemnul e doar materie.
P. — Da, dar copacul mai are şi altceva, căci frunzele
şi fructele sunt făcute nu numai din lemn, ci şi din alte
materii. Toate aceste materii, luate câte una, fac parte din
Chimie; pentru a le avea însă pe fiecare în parte trebue
să stricăm copacul.
E. — Ce-i atunci la drept vorbind o materie ?
P. — Aceasta nu se poate spune în două vorbe. Lasă-mă,

1) Din cartea «Die Schule der Chemie» a d-lui Prof. Dr. Wilhelm
Ostwald, celebrul chimist dela Universitatea dinLeipzig. Această carte
a fost tradusă, dela 1903 când a apărut până acum, în limbile engleză,
suedeză, rusească şi olandeză. A r fi de dorit să se traducă toată şi
în româneşte.
20 NATURA

mai întâiu, să văd dacă nu cumva ştii tu singur aceasta


de mai înainte şi nu poţi să spui cu vorbe. Ce-i asta ?
E. — Cred că-i zahăr ?
P. — De ce crezi aşă?
E. — E i ! şi zahărul din zaharniţă arată tot aşă. Lasă-mă
să gust puţin. — Da, e zahăr, e dulce.
P . — Mai ştii tu vreun chip în care să poţi cunoaşte zahărul ?
E. — Da, e cleios între degete ; şi acesta e tot aşă.
P. — Tu poţi aşa dar să cunoşti zahărul când îţi dă cine­
va în mână o materie şi te întreabă dacă e zahăr. Şi anume,
întâiu după înfăţişare, pe urmă după gust şi pe urmă că
e cleios. Aceste semne de cunoaştere se numesc însuşiri
sau proprietăţi; tu cunoşti zahărul după însuşiri. Zahărul
e o materie; materiile le recunoşti clupă proprietăţi. Crezi
tu, că toate proprietăţile unei materii pot fi întrebuinţate
pentru cunoaşterea ei ?
E. — Bine înţeles, dacă le ştiu.
P. — Să vedem. E numai un fel de zahăr? Nu, tu cu­
noşti zahăr de căpăţână, care se găseşte în bucăţi mari, şi
zahăr în praf, ca nisipul. Amândouă felurile sunt zahăr,,
căci dacă pisezi zahărul de căpăţână în piuliţă se face şi
el praf.
E. — Da, atunci sunt amândouă la fel.
P. — Amândouă sunt aceeaşi materie, zahăr. Dintre în­
suşirile lui însă una a fost schimbată. Forma pe care o are
un lucru este şi ea o însuşire; pe ea o putem schimbă şi
materia rămâne aceeaşi. Tot aşă e şi cu câtimea. Fie că
zaharniţa e plină, fie că e aproape deşartă, ceeace e în-
tr’însa e mereu zahăr. Aşă dar forma şi câtimea nu fac
parte dintre proprietăţile cu care putem cunoaşte materiile.
E zahărul cald or rece ?
E. — Nu ştiu asta.— Poate să fie amândouă.
P. — Bine înţeles; căldura sau răceala nu sunt aşă dar
proprietăţi cu care să putem cunoaşte zahărul.
E. — Da, căci putem face zahărul mare sau mic, cald sau.
rece, după cum vrem.
INTRODUCERE IN CHIMIE 21
P . — Vezi, acum avem ce ne trebue. Intre proprietăţile
unui lucru sunt unele pe care nu le putem, schimbă; în tot­
deauna ai să găseşti că zahărul e dulce şi că e lipicios
între degete. Câtimea şi forma lui şi căldura lui pot fi însă
schimbate. Orce materie anumită are anume proprietăţi
•care nu se schimbă, şi orce lucru primeşte numele acestei
materii, când are aceste anumite însuşiri neschimbătoare,
fie că e cald sau rece, fie că e mare sau mic sau orcum
altfel ar fi însuşirile lui schimbătoare. De multeori un lucru
are un alt nume după întrebuinţarea sau forma lui decât
acela al m ateriei; atuncia zicem că el e făcut din cutare
materie anumită.
. E. — Aceasta n’am cam înţeles-o bine.
P . — Ce-i asta ? dar asta ?
E. — Aceasta-i o andrea de împletit, şi aceasta e o pe­
reche de foarfeci.
P . — Sunt andreaua şi foarfecile materie?
E. — Nu ştiu bine. Nu, nu cred.
P . — Dacă vrei să ştii, întreabă numai din ce e făcut
ducrul şi atunci ajungi mai totdeauna la numele materiei.
Din ce sunt făcute andreaua şi foarfecele ?
E. — Din fer. Atunci ferul e materie ?
P. — De sigur, căci o bucată de fer se cheamă fer, fie că
•e mare sau mică, fie că e rece sau caldă.
E. — Atunci şi hârtia e o materie, căci cartea e făcută
din hârtie, şi lemnul e o materie, căci masa e făcută din
lemn, şi cărămizile sunt o materie, fiindcă soba e făcută
din cărămizi.
P. — Cele două exemple dela început erau nimerite, cel
din urmă însă nu e bun. Rămâne cărămida tot cărămidă
dacă o spargem sau o pisăm? Nu ; numele de cărămidă e aşâ
-dar al unui lucru care are o formă anumită; ea nu poate
;fi o materie. Dar, din ce sunt făcute cărămizile ?
E. — Din lut.
P. — Lutul, e materie ?
22 NATURA

E . — Da; nu; da, da, fiindcă dacă strivesc lutul rămâne


(.tot lut.
P. — Foarte bine; cu asta poţi să te ajuţi câte odată,
când eşti în îndoială. Intâiu te în treb i: din ce e făcut lu­
crul, şi după ce-ai răspuns, întrebi mai departe din ce e
făcut acesta la rândul lui şi când nu poţi merge mai de­
parte, atunci întrebi: rămâne acesta la fel dacă o sfărâm;
şi dacă poţi să zici da, atunci aceasta e o materie.
E. — Atunci e o puzderie de materii.
P. — De sigu r; mai sunt încă multe, foarte multe ma­
terii altele decât acele pe care le cunoşti din nume. Şi toate
aceste materii fac parte din Chimie.
E. — Atuncia n’am s’ajung niciodată să învăţ Chimia.
Mai bine nici nu încep, dacă e aşâ.
P . — Cunoşti pădurea din marginea oraşului?
E. — Da, foarte bine. Poţi să mă duci unde vrei şi eu tot
nu mă rătăcesc.
P. — Tu nu cunoşti, de sigur, fiecare copac în parte ; cum
poţi atunci să ştii unde te afli?
E. — Cunosc drumurile d oa r!
P. — Vezi, tot aşâ vrem să facem şi cu Chimia. Nu vrem
să învăţăm toate materiile, una câte una, câte sunt ele;
noi vrem să cunoaştem însă drumurile pe unde sunt îm­
părţite toate lucrurile acestea fără număr şi pe aceste dru­
muri să mergem dela un loc la altul. După ce vei cunoaşte
drumurile cele mari vei putea să te îndrepţi ori şi unde
în Chimie. Şi după asta, plecând dela drumul mare poţi să
cunoşti şi locurile mai retrase. Şi vei vedea atunci că e
tot aşâ de plăcut să înveţi Chimia cum e de plăcut să mergi
la plimbare în pădure.
G. G. Longinescu.
IUŢEALA LUMINII 23

IU Ţ E A LA LU M IN II

Când judecătorul se găseşte în faţa unui criminal care


se pricepe să ascundă adevărul, principala lui grijă e ca
printr’o întrebare dibace să-i prindă o mărturisire. Cam
în aceeaş stare se găseşte cercetătorul în faţa naturii. La
drept vorbind, 'el nu se simte aci ca judecător, ci mai mult
ca spion, scopul lui însă rămâne acelaş.Natura trebue să-şi
mărturisească motivele ascunse şi legile fenomenelor. De
iscusinţa cercetătorului depinde ca să obţină vreun răs­
puns. Deaceea nu fără temei a numit Baco de Verulam
metoada experimentală o întrebare făcută naturii. Meşte­
şugul stă în a pune aşa întrebarea încât să nu rămână
fără răspuns.
P riviţi numeroasele instrumente, unelte şi aparate cu
care cercetătorul pătrunde în inima naturii şi analogia cu
tortura nu e departe. Noi nu mai credem astăzi ca odi­
nioară că zeii sau natura îşi ascunde cu dinadinsul secre­
tele de curiozitatea noastră. Acum ştim din istoria ştiinţei,
că întrebările noastre sunt puse uneori fără socoteală şi
că deaceea nu li se dă totdeauna răspuns. Pilde în această
privinţă sunt destule, iată una din cele m ai frumoase.
Galilei (născut la 1564 la Pisa — mort la 1642 la Ar-
cetri) îşi puse cel d’întâiu întrebarea, cât de mare să fie
iuţeala luminii, adică, de cât timp să fie nevoie pentru ca
o lumină aprinsă undeva să fie văzută la o distanţă anumită.
Metoada pe care o iscodi Galilei fă în acelaş timp simplă
şi naturală. Doi observatori îndemânateci cu felinare aprinse
dar acoperite, trebuiau să fie aşezaţi în timpul nopţii la o
distanţă bunicică unul de altul, unul în A , altul în B.
A, avea sarcina ca la un anumit moment să-şi descopere
felinarul. Imediat ce B ar fi observat lumina, el trebuiâ să
facă acelaş lucru. Atunci e lămurit, că timpul, de când A
24 NATURA

şi-a descoperit felinarul până ce a văzut pe al lui B, e


tocmai timpul trebuitor luminii ca să meargă de la A la
B şi să se întoarcă delà B la A. Experienţa nu s’a făcut
niciodată şi nici nu putea reuşi, după cum a recunoscut
chiar Galilei.
Astăzi ştim, că lumina merge prea repede, spre a putea
fi observată în chipul acesta. Timpul între sosirea luminii
în B şi simţirea ei de către observator, timpul dintre ho-
tărîrea şi făptuirea descoperirii felinarului sunt de necom­
parat mai mari, ca timpul ce-1 pune lumina pe o distanţă
dintre două puncte oarecare ale pământului. Mărimea
acestei iuţeli devine oarecum pipăită, dacă se observă că
un fulger în puterea nopţii luminează dintr’odată o câmpie
cât de întinsă, pe când tunetele reflectate din nor în nor
izbesc în răstimpuri simţitoare urechia observatorului.
încercările lui Galilei spre a socoti iuţeala luminii au
rămas în timpul vieţii sale fără folos. Cu toate astea, mă­
surarea acestei iuţeli e în legătură cu numele său, căci el
a descoperit cu luneta lui patru sateliţi ai lui Jupiter, care
au servit ca mijloc pentru calcularea iuţelei luminii.
Distanţele pe pământ erau prea mici pentru experienţa
lui Galilei. Măsurarea nu izbuti decât cu ajutorul distan­
telor din sistemul planetar. Olof Roemer (născut la 1644
la Aarhuus — mort la 1710 la Kopenhaga) avù norocul să
facă această măsurătoare (1675— 76).
El observă cu Cassini la observatorul din Paris revolu-
ţiunea sateliţilor împrejurul lui Jupiter. Fie AB orbita
adică drumul descris de Jupiter împrejurul soarelui, fie S
soarele, P pământul, J Jupiter şi s primul satelit. Când
pământul e în P i se vede satelitul intrând regulat în conul
de umbră al lui Jupiter şi se poate calculă din această
eclipsă periodică timpul révoluţiunii. Roemer găsi astfel
42 ore, 27 min. şi 33 sec. Când pământul a ajuns în P a
trecând prin C, revoluţiile satelitului par mai înceţi, eclip­
sele încep ceva mai târziu. întârzierea eclipsei se face în
P 2 cu 16 min. 26 sec. Când pământul revine către P t tre­
IUŢEAU. LUMINII 25
când prin D, revoluţiile par din nou mai iuţi şi sunt tot
aşa de repezi ca la început când pământul a ajuns în P 3.
Trebue să se observe că Jupiter, în timpul unei revoluţii
întregi a pământului, s’a mişcat foarte puţin din locul său.
Roemer bănui îndată că aceste schimbări periodice ale re­
voluţiei nu pot fi reale, ci numai o aparenţă ce stă în
strânsă legătură cu iuţeala luminii.
0 comparaţie va lămuri întru câtva fenomenul de care
ne ocupăm. Aflăm prin poştă ştiri despre evenimentele po­
litice petrecute înţr’un oraş. Oricât de depărtaţi am fi de
acel oraş, vom auzi despre fiecare fapt mai târziu, dar
despre toate tot aşa de târziu. Evenimentele ni se par tot
aşa de repezi ca în realitate. Dacă însă călătorim şi ne

depărtăm de oraşul în chestiune, atunci fiecare ştire care


urmează are un drum mai lung de făcut şi evenimentele
par mai rari ca de fapt. Lucrurile se petrec invers dacă
ne apropiem de oraş.
Acelaş lucru se întâmplă cu revoluţia sateliţilor lui Ju­
piter. Cea mai mare întârziere a eclipsei are loc când pă­
mântul trece din Px în P 2, când se depărtează adică de
Jupiter cu diametrul orbitei păm ânteşti; ea corespunde
deci timpului ce-1 pune lumina ca să străbată acel diame­
tru. Lungimea diametrului este cunoscută (299.000.000 km.)
26 NATURA

întârzierea de asemenea (16 min., 26 sec. sau 986 sec.).


De aci se calculează iuţeala luminii, anume drumul stră­
bătut de lumină într’o secundă e de aproape SOO.OOO km.
Metoada e la fel cu a lui Galilei. Mijloacele însă sunt mai
bune. In loc de distanţa mică ce se putea alege pe pământ,
avem diametrul orbitei pământeşti (299.000.000 km.), şi în
loc de felinarul ce trebuia descoperit şi acoperit, avem un
satelit al lui Jupiter, care iese şi intră pe rând în conul de
umbră al lui Jupiter. Galilei n ’a putut face el măsurarea,
dar singur a găsit felinarul cu care s’a putut face această
măsurare de către Roemer.
N ’a trecut multă vreme şi această frumoasă descoperire
n’a mai mulţumit pe fizicieni. Ei au început să caute mij­
loace de a măsură iuţeala luminii chiar la suprafaţa pă­
mântului. Acum când se ştia cât de mare şi unde e greu­
tatea chestiunii, lucrul eră mai uşor ca la început. Fizeau
(născut la 1819 la Paris) făcu această măsurătoare la 1849.
Iată cum e făcut aparatul lui Fizeau. S este un disc cu
ferestrui pe margine, care se poate mişcă împrejurul unei
axe ce trece prin centrul său. L o flacără luminoasă, ce-şi

trimite lumina pe o bucată de sticlă A înclinată cu 45°


pe axa discului. Lumina se reflectează, trece printr’o fe-
restrue a discului şi întâlneşte la o depărtare de câţiva
kilometri o oglindă B. Lumina reflectată în B se întoarce
înapoi, trece iarăşi prin ferestrue, apoi prin sticla A şi ajunge
la ochiul observatorului în 0. Observatorul 0 vede prin ur­
mare icoana flăcării L prin sticlă şi prin ferestrue în oglinda B.
Dacă acum punem discul în mişcare, au să vină pe rând,
în locul ferestruelor, locurile dintre ele prin care nu trece
IUŢEALA LUMINII 27
lumina, şi ochiul 0 va vedea flacăra în B numai în răs­
timpuri. La o învârtire mai repede nu se bagă de seamă
această schimbare şi oglinda B pare necontenit luminată.
Lucrurile se petrec aşa, cât timp iuţeala discului nu e
prea mare, adică dacă lumina care a trecut printr’o feres-
true are timp, după ce s’a reflectat în B, să treacă prin
aceeaşi ferestrue. Inchipuiţi-vă iuţeala învârtirii aşâ de mare
acum, încât lumina la întoarcere să găsească locul dintre
ferestruea prin care a trecut şi ferestruea' următoare, atunci
lumina numai întâlneşte ochiul 0. Ya să zică în acest caz
raza care plecând dela flacără a trecut printr’o ferestrue,
nu ajunge la ochiu ; cu atât mai puţin va ajunge aceea care
după ce s’a reflectat în A n’a trecut prin nici o ferestrue,
fiindcă aceea n’a ajuns nici -măcar în B. Aşâ dar, când dis­
cul are iuţeala de care vorbim, ochiul O nu vede nici o
lumină, oglinda B este cu totul întunecată.
Să ne închipuim iuţeala şi mai mare, atunci lumina care
a trecut printr’o ferestrue ajunge să treacă la întoarcere
prin ferestruea următoare şi prin urmare întâlneşte ochiul.
Se vede din tot ce s’a spus, că dacă iuţeala discului este
din ce în ce mai repede, oglinda B ni se va înfăţişă pe rând,
uneori luminată, alteori întunecată. Cunoscând numărul fe-
restruelor de pe marginea discului, numărul învârtiturilor
pe secundă şi distanţa SB, se poate calculă iuţeala luminei.
Rezultatul găsit se potriveşte cu a l lui Roemer.
Lucrurile nu se petrec tocmai aşâ de simplu, cum le-am po­
vestit noi. Când e vorba de o iuţeală aşâ de mare, aparatele
trebuesc aşezate cu băgare de seamă şi observările făcute cu
îngrijire. Mai ales trebue să se iâ măsuri migăloase ca obser­
vările luminei reflectate la o aşâ mare depărtare să se facă
cu toată preciziunea. Cu toate acestea, dacă observăm
deaproape aparatul lui Fizeau găsim aceeaş alcătuire ca în .
ideia lui Galilei. Lumina L a flăcării e observatorul A cu
felinarul, discul cu ferestrui serveşte să acopere şi să des­
copere regulat felinarul. In loc de puţin îndemânatecul ob­
servator B, avem oglinda B, care luminează numai în.
”28 NATURA

momentul când vine lumina printr’o ferestrue. Discul S,


lăsând pe rând lumina să treacă sau să se ascundă, ajută
pe observatorul 0 să facă experienţa. Experienţa lui Ga-
lilei se petrece în aparatul lui Fizeau de nenumărate ori
în tr’o secundă şi rezultatul total se poate observă uşor.
.Dacă am putea aplică teoria lui Darwin în acest domeniu,
am puteâ zice că aparatul lui Fizeau descinde direct din
felinarul lui Galii ei.
Şi iată cum întrebarea bine pusă naturii a putut căpătă
răspuns, ba încă, pe două căi cu totul deosebite, s’au găsit
răspunsuri ce se potrivesc.
.După E. Mach). G. Ţiţeica.

-------- --------------

DEL A NOI
Natura şi-ar îndeplini numai în parte menirea ei dacă
în dările de seamă ce voeşte să le facă şi-ar îndreptă
privirile numai peste graniţă. Ea ar fi în cazul acesta tot
o revistă ştiinţifică streină, scrisă doară cel mult în limba
românească. Natura are însă datoria să arate publicului
român ce anume se lucrează şi se publică la noi în ţară
în legătură cu ştiinţele. Această datorie nu trebue să fie
pierdută din vedere ; ei trebue să i se dea, din contră, cât
mai multă îngrijire. In publicul cel mare mai că nu se
ştie de cercetările ştiinţifice făcute de români şi de lu­
crările de seamă ale instituţiilor noastre speciale. Aceasta
•este nedrept. Dacă acei care lucrează sunt încă puţini şi
dacă lucrările lor nu alcătuesc volume mai în fiecare an,
aceasta nu înseamnă că la noi nu se munceşte. E greşit
-de tot a ne compară mereu cu ţările din apus şi a avea
pretenţia să stăm pe acelaş picior cu ele pe acest tărâm.
Câteva milioane de oameni, care trăesc numai de ieri o
vieaţă ştiinţifică nu pot dă, cu nici un chip, atâţia învă­
ţ a ţ i cât dau Germanii, bunăoară, înzecit de mulţi şi care
DELA NOI 29"
trăiesc de sute de ani în condiţiuni prielnice unei munci
ştiinţifice. Lucrările ştiinţifice făcute de Români sunt cu
toate acestea destul de numeroase şi autorii lor se bucură
în ţările apusului de multă onoare.
Cu o floare nu se face primăvară, ce-i drept. Când însă
şi acea floare are nenorocul să crească într’un câmp cu
buruieni orcât de dulce îi va fi parfumul şi orcât de fru­
moase i-ar fi petalele, ea piere nevăzută şi înăbuşită.
Pe lângă aceasta, în institutele speciale de chimie, de
agricultură, de inginerie, precum şi în diferitele adminis-
traţiuni ale Statului se studiază cu multă pricepere şi in­
teres o sumă de cestiuni privitoare la ţara noastră. Rezul­
tatele acestor studii trebuesc aduse la cunoştinţa tuturora.
Natura va căută să îndeplinească această datorie oride-
câteori îi va stă prin putinţă şi se va feri să facă pe ju­
decătorul care împarte în dreapta şi în stânga laude sau
observaţii pe drept sau pe nedrept.
Societatea de ştiinţe din Bucureşti a împlinit anul acesta
15 ani de vieaţă spornică. Ea a fost înfiinţată la 5 Martie
1890 prin stăruinţa d-lui dr. C. I. Istrati, devenit în urmă
secretarul ei perpetuu. Ea se numiâ până acum nouă ani
Societate de ştiinţe fizice. In 1896, unindu-se cu Societatea
de matematice, a luat numele mai general de Societatea
de ştiinţe. La congresul dela Iaşi d. dr. Istrati a propus
contopirea tuturor societăţilor de ştiinţe dela noi sub nu­
mele de Societatea română de ştiinţe. Pentru anul acesta
a fost ales preşedinte d. prof. D. Voinov în locul d-lui prof.
E. Pangrati, preşedintele anului trecut.
Buletinul în care se publică lucrările acestei societăţi a
avut anul trecut aproape 500 pagini cu 37 studii. Procesele
verbale ale fiecărei şedinţe, scrise cu multă îngrijire şi
foarte desluşit de d. Teodor Saidel, secretarul de redacţie,
pot fi citite cu folos de orişicine care se interesează de lu­
crările acestei societăţi.
Asociaţiunea română pentru înaintarea şi răspândirea
ştiinţelor şi-a ţinut anul acesta al patrulea congres la
30 NATURA

O a io v a ; pe la sfârşitul lui Septembrie. Se ştie că cel dîn-


tâiu congres a avut loc la Iaşi din iniţiativa şi prin stă­
ruinţa d-lui dr. Istrati. S’a văzut atunci, cu oarecare mi­
rare, trebue s’o spunem, că există şi la noi o îndrumare
serioasă pe calea ştiinţelor. Memoriile comunicărilor făcute
cu acel prilej alcătuesc un volum impunător. A l doilea
congres s’a ţinut în Bucureşti cu ocazia expoziţiei orga­
nizate tot de d. dr. Istrati. El a fost şi mai bogat în co­
municări şi conferinţe ca cel din Iaşi. Al treilea a fost cel
dela Constanţa din anul trecut.
In congresul dela Craiova numărul comunicărilor origi­
nale a fost întrecut, se pare, de acela al conferinţelor de
generalizare şi de popularizare. Faptul acesta, care nu tre­
bue să fie luat sub nici un chip ca un semn do înapoiare,
trebue să ne bucure. In modul acesta, Asociaţiunea înde­
plineşte şi a doua parte a scopului pentru care ea a luat
naştere, răspândind ştiinţa în ţara românească. In numerile
viitoare vom căută să dăm amănunte asupra comunicărilor
care pot interesă de aproape pe cititorii noştri.
G. G. Longinescu.

---

NOTIŢE
Cât se pierde iu diferitele feluri de luminat. —
Ilustrul învăţat englez, sir James Dewar, a făcut de curând
la Royal Inslitution o comunicare în care arată cu ţifre
energia cheltuită — cu folos sau fără folos — pentru lumi­
nat. In lumânare energia totală transformată în lumină este
numai de 2 la sută. In luminatul cu oleiuri şi cu gaz ţifra
este aceeaş. In lampa ca incandescenta procentul cu folos
■este de 3 ; el se ridică la 10 pentru lampa cu arc şi la 15
pentru lampa ca magneziu. Ştiinţa noastră trebue să se
ruşineze singură de dânsa când comparăm aceste mijloace
■omeneşti cu izvorul de lumină natural numit luciola de
•Cuba (un fel de licuriciu) în care energia pierdută este
. numai 1 la 100. (L a Naturc, 16 Sept. 1905). Ne place să
N0T1ŢR 31
numim timpurile noastre cu nume pompoase: secolul elec­
tricităţii, secolul maşinei cu vapori, secolul ştiinţii şi nici
nu bănuim că urmaşii noştri vor râde de asemenea pre­
tenţii. Ei vor avea tot dreptul să înlocuiască aceste nume
cu altul mai p o triv it; vremea risipei şi a nepriceperii. '
Galalitul. — Laptele din care s'a scos untul. prin cen­
trifugă are azi o întrebuinţare cu totul diferită de aceea în
alimentare. Caseina — brânza — scoasă prin mijloacele cu­
noscute din acest lapte se amestecă cu formol şi se su­
pune la presă. Substanţa astfel căpătată se numeşte galalit
şi poate să fie colorată şi lucrată în fel de fel de chipuri.
Acest galalit serveşte azi în locul celuloidului la imitarea
fildeşului şi la facerea obiectelor zise de Paris , ca tocuri
de scris, cuţite pentru hârtie, broşe, etc. El e superior ce­
luloidului prin aceea că nu miroase şi nu arde. Anul trecut
s’a întrebuinţat în acest scop 180.000 kgr. caseină, iar pentru
1906 se aşteaptă să se atingă cantitatea de 400.000 kgr.
Revue Scientifique, 23 Sept. 1905).
Paele de cereale au în mijlociu între 80 şi 90 "/„ m a­
terii hrănitoare neazotate. întrebuinţate ca nutreţ ele feresc
de ardere în organizm substanţele mai scumpe albuminoase
şi grăsimele şi înlesneşte asimilarea acestora. Din cauza
materiei lemnoase dintr’însele numai 37 °/„ pot fi mistuite.
Pentru a se înlătura acest neajuns dr. Altmannsberger re­
comandă, după numeroase cercetări, următorul mod de pre­
gătire.
O sută părţi de pae se ferb şase ore într’un cazan închis
la o presiune de trei atmosfere şi jumătate cu două sute
părţi apă şi o parte şi jumătate hidrat de sodiu. Nutreţul
preparat astfel se mistue de două ori mai lesne şi este
mâncat cu plăcere de animale. Autorul crede, că dacă cel
puţin 35°/0 din paele întrebuinţate ca nutreţ în Germania
ar fl pregătite astfel s’ar putea economisi suma colosală de
200.000.000 mărci pe an. (Aus der Natur, 1 Sept. 1905).
D-nii Roman şi Enescu dela staţiunea agronomică dela
Herestrău experimentează, în timpul de faţă, un alt mod
de preparare menit să ridice de asemenea puterea hrăni­
toare a paelor de cereale.
Vom dă la timp amănuntele ce le vom putea afla cu pri­
vire la această cestiune foarte importantă şi pentru ţara
noastră.
Numărul şi greutatea seminţelor unui plop. — So­
coteala a fost făcută de C. E. Bessey asupra unui exemplar
32 NATURA

de Populus deltoïdes de 13 m. înălţime. Numărul mâţişori­


lor aflat prin metode geometrice e aproape 32.400. Numă­
rul mijlociu de păstae sau capsule din fiecare mâţişor a
fost 27, iar numărul seminţelor de fiecare păstae 32. în ­
mulţind aceste cifre între ele găsim că un singur plop a
produs nu mai puţin de 28 milioane seminţe. Greutatea
unei sute de seminţe fiind 0,065 grame urmează că fiecare
sămânţă cântăreşte numai 0,00065 gr. iar greutatea tutu­
ror seminţelor produse de acel plop e de 18, 2 kg. (Prome-
theus No. 796).
D-nii Darlington şi Park, din New-York, au găsit
după cercetările făcute. 26 microbi v ii pe un gologan de
aramă, 40 pe o monedă de argint, 1.250 pe o bancnotă mai
curăţică şi 73.000 pe biletele murdare. Numărul mic de mi­
crobi de pe monedele metalice se explică prin acţiunea ume-
zelei care dă naştere la săruri otrăvitoare.
Un gologan de nichel ţinut în gură de un copil cu dif-
terie nu a mai avut nici un microb după 24 ore. (Revue
Scientifique 19 Aug. 1905).
Au păserile frică instinctivă de sârmele prin care
trèc curenţii electrici ? — După răspunsurile date de
diferiţi electriciaci la această întrebare pusă de Revue
Scientifique, urmează că păserile nu au frică de aceste
sârme şi nici nu pot avea frică. Curentul electric, fie cât
de tare, nu le poate pricinui vreun rău, de oarece păserile
nu se aşează decât pe o singură sârmă. Pentru a se în­
tâmpla o descărcare trebue să atingă în acelaş timp şi
sârma şi pământul. Un inginer a observat zilnic păseri
aşezate pe un conductor prin care trecea un curent de
110 volţi şi pe un altul cu un curent alternativ de 3000
volţi. Păserile fug câteodată de sârme din cauza zgomotului
pe care acestea îl fac la suflarea vântului. In cazuri de
furtună, când fenomenele electrice obişnuesc să se abată
delà legile comune, şi sârmele conducătoare pot fi pericu­
loase păserilor. ( Rev. Scient. 7 Ian. 1905).
D. Sima Losanitsch, profesor la şcoala superioară din
Belgrad şi membru de onoare al societăţii noastre de ştiinţe
a găsit că mineralele de mercur din Serbia sunt radioac­
tive. El crede că are a face cu un corp nou pe care l’a
numit Radio-mercur. Rev. Scient. 15 Aug. 1905).

Tip. GÜTENBEKG, Joseph (lobi, Bucurescl.


POPULARIZAREA ŞTIINŢEI 33

POPULARIZAREA ŞTIINŢEI l)

Unii oameni, despre cari doresc să vorbesc cu mare res­


pect, sunt coprinşi, pe cât mi se pare, de o frică neraţio­
nală, de ceeace dânşii numesc ştiinţa superficială. Ştiinţa,
zic dânşii, care merită în realitate acest nume, este o
mare binecuvântare pentru omenire, este aliata virtuţii,
înainte mergătoarea libertăţii Dar o asemenea ştiinţă tre-
bue să fie profundă. O ceată de oameni cari au o spoială
de matematici, o spoială de astronomie, o spoială de chi­
mie, cari au citit puţină poezie şi puţină istorie, este pri­
mejdioasă pentru comunitate. O asemenea semi-ştiinţă este
mai reâ decât ignoranţa. Şi apoi se invoacă autoritatea
lui P op e: «Bea adânc sau nu gustă; sorbiturile uşoare îm ­
bată; bea din belşug, şi atunci vei fi treaz'». Trebue să
mărturisesc că primejdia ce alarmează pe aceşti gentle­
meni, nu mi s’a părut niciodată serioasă; şi cuvântul meu
este că n’am putut niciodată să fac pe o asemenea per­
soană care declară ştiinţa superficială un blestem, şi ştiinţa
proiundă o binecuvântare, să-mi spună care este măsura
profundităţii. Argumentul purcede dela suposiţiunea că
există o linie de demarcaţiune între ştiinţa profundă şi
ştiinţa superficială ca aceea care desparte adevărul de fal­
sitate. Eu unul nu cunosc o asemenea linie. Când vorbim
de oameni de ştiinţă profundă, înţelegem noi că ei au mers
până în fundul sau aproape de fundul ştiinţei ? înţelegem
oare că ei ştiu tot ce se poate şti ? înţelegem măcar că
ştiu, chiar în specialitatea lor, tot ce semidocţii din gen e­

1) Extras dintr’un discurs întitulat «Literatura Britaniei» ţinut


de Macaulay la 4 Noemvrie 1846, cu ocazia deschiderei Institutului
filozofic din Edinburg şi tradus de regretatul profesor Anghel Deme-
triescu împreună cu toate discursurile lui Macaulay într’un volum
publicat la 189B.
34 NATURA

raţia viitoare vor şti ? Apoi, de vom compara puţinul ade­


văr ce cunoaştem cu infinita masă de adevăr ce nu cu­
noaştem, atunci suntem cu toţii superficiali; şi cei mai
mari filozofi ce au trăit vreo dată ar fi cei dintâi cari ar
mărturisi superficialitatea lor. Dacă am putea evocă pe
cea dintâiu dintre fiinţele omeneşti, dacă am putea evocă
pe Newton, şi l-am întrebă dacă, chiar în acele ştiinţe în
cari el nu aveâ nici un rival, se consideră ca adânc ştiu­
tor, el ne-ar declară că eră un simplu superficial ca noi
înşii, şi că deosebirea dintre ştiinţa lui şi a noastră piere,
de o vom compară cu cantitatea de adevăr încă nedesco­
perit, întocmai precum distanţa dintre o persoană dela
poalele muntelui Ben Lomond şi vârful muntelui Ben Lo-
mond dispare de o vom compară cu distanţa până la
telele fixe.
Este dar învederat că aceia cari se sperie de ştiinţa
superficială nu înţeleg prin ştiinţă superficială ştiinţa care
este superficială când o comparăm cu cantitatea de ade­
văr ce se poate şti. Pentrucă, în acest sens, toată ştiinţa
omenească este, şi a fost în totdeauna, şi va fi în tot­
deauna superficială. Atunci care este norma? Este ea
oare aceeaşi în doi ani în aceiaş ţară ? Este oare aceiaş,
în aceiaş moment, şi în două ţări? Nu este oare notoriu,
că profunditatea unei epoce este superficialitate pentru
ceâ viito are; că profunditatea unei naţiuni este superfi­
cialitate pentru o naţiune vecină ? Ramohun Roy *) trecea
între Indieni, de om cu profundă învăţătură apusană; dar
el ar fi fost numai un membru foarte superficial al acestui
institut. Strabo eră cu drept cuvânt, acum optsprezece sute
de ani, considerat ca un geograf profund. Dar un învă­
ţător de geografie, care n’ar fi auzit niciodată de America,
ar fi luat în râs de fetele dintr’o şcoală elementară. Ce1

1) Sau Ram Mahun Roy, născut în 1774 la Radhnagar în Ben-


galia dintr’o familie brahmanică bogată, este întemeietorul Societăţii
Adoratorilor (Brahma-Samagi) pentru purificarea religiunii indiene.
POPULARIZAREA ŞTIINŢEI 35
s-ar crede acum despre cel mai mare chimist din 1746,
sau de cel mai mare geolog din 1746? Adevărul este că,
în toate ştiinţele experimentale, omenirea a înaintat necon­
tenit într’un mod necesar. Fiecare generaţie, fireşte, îşi
are avant-garda şi arriere-garda s a ; dar arriere-garda ge­
neraţiei următoare ocupă locul pe care-1 ocupase avant-
garda generaţiei anterioare.
Luaţi pe marele filo zo f1) de pe timpul lui Enric III al
Engliterei, sau Alexandru III al Scoţiei, pe omul renumit
în toată insula, şi chiar în Italia şi Spania, ca cel dintâiu
dintre astronomi şi chimişti. Ce este astronomia lui ? El
crede cu tărie în sistemul lui Ptolemeu. N ’a auzit niciodată
de legea gravitaţiunii. Spuneţi-i că succesiunea zilei şi
nopţii este produsă de învârtirea pământului împrejurul
axei sale. Spuneţi-i că, din cauza acestei mişcări, diame­
trul polar al pământului este mai scurt decât diametrul
equatorial. Spuneţi-i că succesiunea verei şi a iernei este
cauzată de revoluţiunea pământului împrejurul soarelui.
Dacă nu vă va luă drept un idiot, el va depune o acu­
zaţie contra dv. şi vă va arde ca eretic. Ca să-i iacem cu
toate acestea dreptate, dacă el este râu instruit asupra
acestor puncte, apoi sunt altele asupra cărora Newton şi
Laplace erau numai nişte copii faţă de dânsul. El vă poate
fixă nativitatea. Ştie ce se va întâmplă când Saturn v a fi
în Casa Vieţei, şi ce se va întâmplă când Marte va .fi în
conjuncţiune cu Coada Dragonului. Poate citi în stele dacă
o expediţie va fi norocită, dacă recolta viitoare va fi abun­
dentă, care din copiii dv. va fi fericit în căsătorie şi care
se va pierde pe mare. Fericit statul, fericită familia, care
este condusă de sfaturile unui om aşa de ad ân c! Şi ce
putem aşteptă decât nenorocire, publică şi privată, dela
temeritatea şi gărgăunii semi-învâţaţilor cari nu ştiu asu­
pra corpurilor cereşti decât ceeace au învăţat din frumosul
mic volum al lui Sir John Herschel. Dar, ca să vorbim 1

1) Oratorul se gândeşte poate la călugărul Roger Bacon, 1214—1292.


36 NATURA

serios, nu este mai bine puţin adevăr decât o mare can­


titate de falsitate ? Nu este oare omul care, în serile a
două săptămâni, a dobândit o noţiune corectă despre sis­
temul solar, un astronom mult mai profund decât un om
care a petrecut treizeci de ani citind despre prim um mo­
bile, sau desemnând scheme de oroscopuri?
Sau luaţi chimia. Filozoful nostru din veacul al treispre­
zecelea va fi, dacă voiţi, un geniu universal, chimist tot
aşa de bun ca şi astronom. Poate că a mers aşa de de­
parte încât ştie că, dacă amestecă cărbune de lemn şi
silitră în anumite proporţiuni şi apoi le dă foc, atunci se
va întâmplă o explozie care va zgudui toate retortele şi
vasele lui de sublimare ; şi el e mândru că ştie ceeace
într’o epocă de mai târziu va fi familiar la toţi băieţii le­
neşi din regat. Dar sunt departamente de ştiinţă în cari
nu se teme de rivalitatea lui Black, or a lui Lavoisier, or
a lui Cavendish, or al lui Davy. El este înflăcărat pentru
căutarea pietrei filozofale, a pietrei care îi va dă avuţie,
sănătate şi vieaţă lungă. Are un şir lung de vase cu forme-
stranii, umplute cu uleiu roşu şi cu uleiu alb, ce fierb în-
tr’una. Momentul transformării este aproape; şi îndată
toate căldările şi grătarele lui se vor preface în aur curat.
Sărmanul profesor Faraday nu poate face nimic de felul
acesta. V ’aş înşelă dacă aş naşte ceâ mai mică speranţă
în dv. că el va puteâ vreodată preface piesele dv. de o-
jumătate de penny în sovereign-i. Dar, dacă îl puteţi ho­
tărî să facă în Institutul nostru un şir de lecţiuni aşâ cum
l-am auzit odată făcând la Institutul Regal la copii în
sărbătorile Crăciunului, vă promit că veţi şti mai mult
asupra efectelor produse asupra corpurilor de căldură şi
fierbere decât ştiau mulţi alchimişti cari, în evul de
mijloc, au fost consideraţi vrednici de patronagiul regilor^
Anghel D em etriescu
CALITATEA ALIMENTELOR ŞI BĂUTURILOR DIN COMERŢ 37

CALITATEA ALIMENTELOR ŞI BĂUTURILOR


DIN COMERŢ

Controlul alimentelor, băuturilor şi a celorlalte produse


industriale, ce interesează sănătatea publică, se face, în
comunele urbane, de către primari, medici comunali şi
-alţi delegaţi ai primarilor şi de capii poliţiei; iar în co­
munele rurale de către medicii de circumscripţii împreună
cu primarii sau inspectorii comunali.
Probele luate dela debitanţi şi fabricanţi se trim it spre
analiză unuia din cele 2 Institute de chimie din Bucureşti
şi Ia ş i; acest din urmă Institut analizează probele, ce
provin din comunele urbane şi rurale ale Moldovei.
Comparând rezultatele analizelor diferitelor probe tri­
mise acestui Institut în ultimii 4 ani, ne vom putea face
o idee aproximativă de calitatea produselor supuse con­
trolului sanitar în această parte a ţării.
Regulamentul de privighere sanitară a fabricaţiunei şi
vânzării alimentelor şi băuturilor, în vigoare dela 24 Sep­
tem vrie 1895, prevede ca băuturile alcoolice artificiale să
fie preparate numai din alcool etilic perfect rafinat şi
prescrie limitele între care poate varia concentraţiunea
alcoolică a băuturilor alcoolice artificiale sau naturale.
Aşâ pentru rachiurile ordinare (basamacul, anasonul,
chimionul, rachiul de secară, de melisă, de mentă, ras-
topşiu) tăria alcoolică e fixată între 12 °/0 şi 35 °jDvolume
de alcool, pentru ţuică dela 20— 35 °/0, pentru rachiul de
tescovină, de drojdie, de vişine dela 15— 40 °/0, pentru lico-
rurile dulci, zaharate, creme, rosoglia, ratafia benedictină,
etc, dela 15—40 °j0, iar pentru cognac, rom, arac dela
45— 70 °/0.
Dintre băuturile alcoolice artificiale analizate, numai
foarte puţine probe s’au găsit fabricate cu spirt nerafinat
şi în timpul din urmă am constatat, că mai toate fabri­
cile din ţară produc un alcool foarte pur, în care impuri­
38 NATURA

tăţi ca aldehidé,, furfurol şi alcooluri superioare nu se mai


găsesc decât în cantităţi minimale. Cazuri de băuturi al­
coolice preparate cu spirt nerafinat sunt excepţii.
Dacă multe din rachiurile analizate au fost găsite nere­
gulamentare, cauza a fost, că aveau o tărie alcoolică prea
mare. unele chiar până la 68 °/0.
In mod constant se observă, că rachiurile debitate în
comunele urbane sunt mai tari decât cele debitate în co­
munele rurale.
Câteodată s’au constatat rachiuri fabricate cu esenţe
nepermise, ce conţin eteruri amilice, rachiuri îndulcite cu
zaharină, rachiuri în care s’a pus piper şi adeseori găsim
rachiuri fabricate cu apă murdară. Niciodată însă nu am
putut constată în vreun rachiu prezenţa acidului sulfuric
(vitriolului) sau a acidului azotic (apei tari). Deasemenea
nu am găsit rachiuri, care să conţină eter sulfuric, cu
toate că dealtfel avem convingerea, că sunt cârciumarb
care oferă clienţilor lor rachiu cu picături de vătămătură
(eter sulfuric). Dar în genere astfel de falsificări grosolane
se fac chiar în momentul când băuturile sunt puse în
consumaţie publică şi din această cauză e mai greu a le
descoperi.
Din probele de ţuică, rachiu de drojdie şi de tescovină
au fost găsite cam 50 °/0 că sunt neregulamentare, din cauză
că aveau o tărie alcoolică preâ mare, unele din ele con­
ţineau impurităţi technice (cupru în cantităţi până la 18
miligr. °/oo) şi altele erau improprii consumaţiunei din
cauza murdăriilor ce conţineau. In genere aceste băuturi
alcoolice naturale sunt caracterizate prin prezenţa unor
cantităţi preâ mari de impurităţi (aldehidé, alcooluri su­
perioare), care ar fi fost cu mult micşorate, dacă destilarea
s’ar fi făcut cu îngrijire şi pricepere.
Din probele de cognac şi rom, cam 50 °/0 au fost găsite
neregulamentare din cauză că aveau o tărie alcoolică
inferioară lim itei minime tolerabile. Cea mai mare parte
sunt artificiale şi preparate cu spirt bine rafinat.
CALITATEA ALIMENTELOR ŞI BĂUTURILOR DIN COMERŢ 39

Din probele de vin cam a şasea parte au fost găsite


neregulamentare şi anum e: diluate, falsificate cu acid bo-
ric sau cu acid salicilic, oţetite, intrate în descompunere,
(filamentoase), câteva falsificate cu coloranţi sintetici de­
rivaţi din gudron. Deasemenea s’au constatat câteva probe
de vinuri de stafide, a căror fabricare şi vânzare în ţară
sunt absolut interzise.
Foarte mulţi cârciumari falsifică vinul chiar în momentul
când îl pun în consumaţiune şi această constatare am fă­
cut-o personal cu prilejul inspecţiilor din cursul anului
curent. Numai în puţine pivniţe nu am găsit alături de
butoiul cu vin şi câte o sticluţă cu rom, soluţie de colo­
rant roş sintetic, câte un sifon cu apă gazoază şi apă ga­
zoasă dulce, sau o sticluţă cu sirop de zahăr şi când lip­
seau acestea, presupun că se află ascunsă în altă parte
sticluţa cu soluţie de zaharină. Cu aceste ingrediente şi cu
diferitele esenţe, ce se află la îndămâna orcui, cârciumarul
iscusit poate să-şi desfacă vinul său cel acru, din unicul
butoiaş ce-1 are în pivniţă, ca vin nou sau vechi, alb sau
roş, de Cotnari, Odobeşti, Drâgăşani, etc., fără grija de a
fi descoperit.
Probele de bere trimise au fost puţine la număr şi din
ele s’au găsit una diluată şi alta falsificată cu glicerină.
Din probele de bragă trimise, o mare parte au fost găsite
falsificate cu zaharină, unele conţineau cantităţi prea mari
de alcool, iar altele erau înăcrite. S’a mai constatat, că mulţi
fabricanţi şi vânzători de bragă pun direct ghiaţa în bragă,
pentru a o răcori, contravenind astfel dispoziţiilor regula­
mentului, care prescrie, ca braga să fie conservată în vase
cu pereţi dubli şi ghiaţa să se puie între aceşti pereţi.
Cea mai mare parte din probele de oţet au fost găsite
neregulamentare, pentrucă erau prea slabe, conţinând acid
acetic în cantităţi cu mult inferioare limitei minime (4 °/0)
tolerabile. Unele probe nu au putut fi admise în consu­
maţiune, din cauza murdăriilor, ce conţineau.
Cam a patra parte din laptele, ce se debitează în oraşul
40 NATURA

Iaşi e neregulamentar, fiind diluat, smântânit, sau fiindcă


se coagulează prin ferbere. Câteodată laptele de vacă e
falsificat cu lapte de oaie şi diluat cu apă.
Smântână debitată in oraşul Iaşi e adeseori falsificată
cu chişleag şi cu făină de grâu.
Din probele de brânză de oi s’au găsit câteva neregulamen­
tare, unele fiind stricate,iar altele falsificate cu făină de cartofi.
Din probele de unt, provenind din Iaşi, cam 50 °/0 au
fost găsite neregulamentare, fiindcă conţineau apă în can­
tităţi mai mari decât limita maximă (14°/0) tolerabilă.
Niciodată însă untul nu s’a găsit falsificat cu grăsimi
străine, ca margarină, etc.
Oleurile comestibile în mare parte au fost găsite nere­
gulamentare, fiind râncede sau falsificate cu oleuri de spe­
cie inferioară (ca oleu de bumbac, sesam, jir, etc.).
Probele de apă luate dela câteva restaurante, cofetării,
pitării şi dela câţiva sacagii din Iaşi, au fost găsite în
mare parte încărcate cu murdării.
Ceâ mai mare parte din probele de apă gazoasă au fost
găsite neregulamentare, fiind' încărcate cu murdării. De
multeori am constatat, că apa ce servă la fabricarea apei
gazoase, deşi eră pură, totuşi apa gazoasă din sifoane eră
foarte murdară. Aceasta din cauza neglijenţei şi neprice-
perei fabricantului, care întreţine rău filtrul sau nu spală
bine sifoanele, aşa că la umplerea lor toate murdăriile din
canula externă a armăturei metalice sunt împinse înlă-
untrul sifonului. Şi dacă ne gândim la faptul, că nu e mic
numărul acelor consumatori, care deşi atinşi de cele mai
molipsitoare boli, totuşi practică scârbosul obiceiu de a
pune în gură canula şi a bea direct din sifon ; sau dacă
ne gândim la faptul, că sunt unele consumatoare, care
întrebuinţează sifonul cu apă gazoasă nu la băut, ci în
scopuri sanitare, confundând acidul carbonic cu acidul car-
bolic, atunci ne convingem pe deplin de marea culpabilitate
a fabricantului, care din lăcomie de câştig nu-şi procură per­
sonalul necesar pentru curăţirea conştiincioasă a sifoanelor.
CALITATEA ALIMENTELOR ŞI BĂUTURILOR DIN COMERŢ 41
Până se va ajunge însă ca toţi fabricanţii să devină
conştiincioşi şi ascultători regulamentelor sanitare, e de
datoria publicului consumator să observe cu atenţiune
conţinutul sifonului, înnainte de a-1 bea. Accentuez asupra
faptului acestuia m otivat de împrejurarea, că în timpul
din urmă am constatat la o fabrică din Iaşi şi la alta din
Piatra-Neamţ, că se pun în consum aţiune sifoane cu apă
gazoasă, ce conţin bucăţi de sticlă de diferite mărimi,
provenind din sfărâmăturile capacului tubului dinlăuntrul
sifonului şi în toate cazurile experimentate în mod oficial
am constatat, că bucăţile de sticlă mai mici sunt târîte
cu apa gazoasă în pahar.
Relativ la armăturile metalice ale sifoanelor de apă ga­
zoasă, regulamentul prescrie, ca supapa şi canula internă,
de care e lipit tubul de sticlă, să fie fabricate din cositor
curat, perfect liber de plumb, iar pentru armătura externă,
care nu e în contact cu apa gazoasă, se tolerează să con­
ţină plumb până la 5 °/0 maximum. Din probele trimise, s’a
constatat, că multe sunt neregulamentare din cauză că
mai cu samă tubul metalic intern şi supapa armăturilor
metalice conţineau cantităţi mari de plumb.
Cea mai mare parte din probele de limonada gazoasă
au fost găsite neregulamentare, fiind încărcate cu mur­
dării (muşte, etc.) Unele probe au fost aromatizate cu
esenţe nepermise şi foarte multe îndulcite cu zaharină.
Regulamentul prescrie ca sticlele şi sifoanele de apă
gazoasă şi limonada gazoasă, armăturile sifoanelor, precum
şi trăsurile, în care se transportă şi se debitează băuturile
gazoase, să poarte numele fabricantului. Apoi interzice
fabricanţilor de a pune în vânzare produsele fabricaţiunii
lor in flacoane şi sifoane, caj’e poartă numele altor fa­
brici, sau în sticle, ce au o marcă deosebită de aceea de
pe armătura sifoanelor. In fine se interzice fabricanţilor
de a transportă în trăsuri cu inscripţia numelui lor fla­
coane şi sifoane, care aparţin altor fabrici.
Foarte mulţi fabricanţi însă nesocotesc aceste dispozi-
42 NATURA

ţiuni ale regulamentului, servindu-se de sifoanele şi flacoa-


nele altor fabricanţi, pentru a-şi desface marfa lor neregu­
lamentară şi în acelaş timp au mijlocul de a scăpă de ur­
mărire, invocând că marfa nu e fabricată de ei, ci de acei a
căror firmă se află pe sifoanele şi flacoanele respective.
îngheţata a fost controlată foarte rar. In luna Iunie 1902 ,
observându-se fenomene de intoxicaţie la mai multe per­
soane, care mâncase îngheţată în bufetul grădinei publice
din Iaşi, şi trimiţându-se din acea îngheţată la analiză,
s’a constatat, că îngheţata de vanilie şi fisticuri conţinea
cantităţi mari de zinc (30—41 miligr. '•'/0 lactat de zinc).
Multe din probele de cafea crudă au fost găsite neregu­
lamentare, fiind colorate artificial cu indigotină sau cu
ultramarin, spre a se dă unor cafele stricate sau avariate
aspectul cafelelor de bună calitate.
Cafeaua măcinată vândută de băcani, cafegii, etc., e în
mare parte falsificată ■cu materii amidonoase. Deasemenea
s’a constatat, că cutiile originale ale unei fabrici din Bu­
cureşti sub firma «Véritable Café-Turc de Frank» şi ale
unei fabrici din Iaşi sub firma «Veritabila cafea arabică
extra-fină» conţineau în realitate o veritabilă cafea falsi­
ficată cu materii amidonoase (una cu orz şi alta cu nâhut).
Din probele de ceai analizate, câteva au fost găsite ne­
regulamentare fiind falsificate cu frunze străine sau ames­
tecate cu ceai deja extras. Aproape 50 °/0 însă din ceaiul
ce se importă e de o calitate cu totul inferioară, din cauză
că conţine puţine frunze, iar restul cozi (peţiole).
In timpul din urmă articolul din regulament relativ la
ceai s’a modificat în sensul, că se fixează o lim ită maximă
de toleranţă a cozilor în raport cu frunzele şi anume s’a
admis, ca greutatea cozilor, să nu fie mai mare decât 1j s
din greutatea frunzelor. Această măsură urmează a se
aplică cu începere delà 25 Noemvrie curent.
Piperul măcinat s’a găsit falsificat cu făină de porumb
sau cu substanţe argiloase. O fabrică din Iaşi a fost des­
coperită, că expediase la Galaţi vreo 40 lăzi cu piper măcinat,
CALITATEA ALIMENTELOR ŞI BĂUTURILOR DIN COMERŢ 43
care în realitate nu eră decât făină de porumb stricat, în­
negrită cu cărbune de oase şi amestecată cu puţin piper.
Multe probe de pâine, provenird din comunele rurale, au
fost găsite mucede şi stricate, fiind fabricate dintr’un ma­
terial de proastă calitate.
Deasemenea un mare număr din probele de făină de
porumb luate dela debitanţi, au fost găsite neregulamen­
tare, fiind tărâţoase şi alterate prin părăsiţi vegetali. Am
avut prilejul să .analizăm şi câte o probă de făină de
porumb şi mămăligă, luate din acele pe care le oferă lu ­
crătorilor săi arendaşul unei moşii din judeţul Botoşani şi
am constatat, că aceste probe sunt formate din tărâţe
amestecate cu o mică cantitate de făină stricată. Şi câţi
alţi arendaşi şi proprietari de moşii nu-şi hrănesc lucră­
torii â la arendaşul din jud. Botoşani.
Dacă din exemplul de mai sus reiese calitatea detesta­
bilă a mămăligei, ce o mănâncă muncitorimea dela ţară,
apoi un alt exemplu ne va dovedi, că nici aşâ zisa «udă-
tură» nu e mai bună.
In primăvara anului curent a sosit cu ramburs la vam a
Iaşi un transport mare de peşte sărat din Odesa, însă co­
merciantul, care comandase marfa, nu s’a mai prezentat să
o ridice. Trecând mai multă vreme, autorităţile dela noi au
comunicat aceasta celora din Odesa. Acolo însă pe atunci
tocmai izbucnise cunoscutele tulburări şi câtva timp afa­
cerile stagnară, aşâ că abia târziu de tot negustorul de peşte
a putut fi informat, că peştele său se strică în vamă. In
adevăr când negustorul veni în Iaşi, găsi că tot peştele
din cele 11 butoaie mari aflătoare în vamă, din cauza căl­
durilor escesive din luna Iunie, se stricase şi exală un
miros pestilenţial.
Acest peşte, deşi intrat în putrefacţie înaintată, totuş
în ţara noastră a găsit un cumpărător, care voia să-l tri­
mită la moşie pentru secerători. Intervenind însă servi­
ciul sanitar al oraşului Iaşi şi trimiţându-se probe de peşte
spre analiză, s’a hotărît că peştele e absolut impropriu a
44 NATURA

servi pentru hrana oamenilor. Negustorul nemulţumit tace


contestaţie, cere să se analizeze şi peştele din celelalte
butoaie şi se trim it alte probe. In urma acestora ne-am
transportat noi înşine la vamă, spre a face o anchetă la
faţa locului şi tocmai în momentul când ajunsesem la
vam ă îşi terminase şi negustorul de bonificat marfa sa,
adică ce făcuse ? Destupase butoaiele, curăţise peştele cu
ajutorul unor perii, apoi îl spălase, îl sărase din nou şi
adăogase apă, aşâ că acum peştele eră bun nu numai
pentru ţărani, ci chiar şi pentru orăşeni.
Evident că prin îndepărtarea materiilor mucilaginoase
dela suprafaţa peştelui şi care răspândeau mirosul pesti­
lenţial, aspectul peştelui se îmbunătăţise; totuş microbii
putrefacţiei şi ptomainele nu au putut fi complect înde­
părtate, aşâ că Onor. Direcţie Generală sanitară, fiind in­
formată la timp, a oprit importul.
Conservele vegetale şi animale din cutii au fost găsite
toate neregulamentare, de oarece lipitura cutiilor conţinea
plumb. Cu toate că faptul principal e ca conservele din
cutii să nu conţină plumb, totuş nu se poate esclude po­
sibilitatea ca conservele ţinute mai multă vreme în astfel de
cutii nu vor absorbi cu timpul cantităţi însemnate de plumb.
Din probele de cârnaţi analizate, multe au fost găsite
neregulamentare, fiind stricate.
Cam acestea sunt rezultatele controlului sanitar al alimen­
telor şi băuturilor aflătoare în comerţ. Am citat numai câtevâ
cazuri concrete, în cari contravenţia mi-a părut mai flagrantă,
ca să se vadă că publicul consumator nu ar avea decât de câş­
tigat, dacă acest control s’ar face pe o scară şi mai întinsă şi
dacă autorităţile judecătoreşti convinse odată de prejudiciul
ce se aduce publicului prin falsificarea alimentelor şi bău­
turilor, ar fi mai riguroasa în aplicarea; pedepselor.
Dr. C . Şumuleanu
Directorul Institutului de Chimie din Iaşi.
DIN TRECUTUL PĂMÂNTULUI 45

DIN TRECUTUL PĂMÂNTULUI

Pământul n’a avut totdeauna înfăţişarea cu care se


prezintă azi. Din vremuri îndepărtate, de când sub formă
de sferă incandescentă a început să se răcească încetul
cu încetul, el s’a schimbat d e multeori. Temperatura lui,
atmosfera, fauna şi flora lui, au suierit nesfârşite prefaceri.
O vegetaţiune gigantică a cărei rămăşiţe le găsim în adân­
cimile pământului â dispărut, după cum a dispărut şi nu­
meroasele forme de animale minunate : unele mici, altele
colosale, dela nevoiaşul Trilobit din primele vremuri până
la giganticul şi monstruosul Mamut.
Deşert la început, pământul se populează încetul cu
încetul, perindându-se unele după altele peştii şi reptilele,
insectele şi păsările, mamiferele şi omul la urma tuturora,,
ca cea mai desăvârşită — capo-d’operă — a Creaţiunii.
La revărsatul zorilor lumii, Pământul este format dintr’o
mare nesfârşită, furtunoasă şi întunecată din care ies afară
numai câteva stânci şi insuleţe goale, abia luminate de
un Soare palid şi ale cărei raze cu greu străbat ceaţa
groasă ce înfăşură Pământul.
încetul cu încetul norii de ceaţă dispar, iar Soarele fier­
binte îşi trimete razele peste lagunele nemărginite în care
vieaţa începe să mijească sub formă de plante fără flori.
Fantastică vedenie ! Mări nesfârşite, dar puţin adânci,
din cari ies la iveală câteva insuleţe, de pe coastele cărora
spânzură câteva alge slăbănoage, iar pe ţărmi se târăsc
a lene câteva fiinţe cu forme nehotărîte; atmosfera este
arzătoare şi încărcată cu aburi pe cari cu greu razele
Soarelui îi străbat. IJn fel de noapte domneşte peste tot
Pământul. Oceanul fără margini, acopere, cu m ici excep-
ţiuni, tot ce numim azi «Lume nouă şi Lume veche».
Iacă înfăţişarea Pământului în primele sale zile. In
această imensitate mută, trăeşte un Crustaceu nevoiaş,.
46 NATURA

care se poate face ghem şi care seamănă cu Cloporţu *)


ele azi (Trilobitul). El îşi împarte stăpânirea apelor cu câţiva
peşti ce au un corp foarte curios şi acoperit de nişte plăci
ca nişte paveze.
Orcât de mult a ţinut această vreme şi orcât de cald
a fost, temperatura încetul cu încetul a scăzut. Atmosfera
să curăţă, iar Soarele poate să trimeată câteva raze învio­
rătoare.
Pe nesimţite o vegetaţie puternică acoperă pământul,
dându-i o înfăţişare analoagă unui ţinut din centrul Afrioei.
, O pădure colosală, aproape neîntreruptă se întinde dela
P o l la Ecuator. Deasupra bălţilor cu apele încă căldicele,
se înalţă Ferigile gigantice, mai înalte decât brazii din
munţii noştri. Vârful câtorva copaci ( Sigillaria ) se leagănă
la 30 m. deasupra pământului; totuş nici o floare nu în­
veseleşte această verdeaţă plăcută, dar. uniformă şi tr is tă !
Niciun cântec, niciun zg om ot; rar câteva goange zbor
deasupra b ă lţilo r; iar printre puţinii spectatori în această
lume mută şi tristă, păstrată în mâruntaele pământului
unde se fac exploataţiunile de cărbuni de păţnânt, câteva
reptile între care Archegosaurus vin din când în când
să respire la suprafaţa apei. Iacă pământul la sfârşitul
primei sale vârste ■— era primară.
Pe măsură ce vremurile trec, temperatura arzătoare se
mai răcoreşte, ploile mai continesc din furia şi potopul
anterior — cerul se limpezeşte definitiv, Soarele străluceşte,
vegetaţiunea încă este, din belşug — însă nu mai acoperă
tot pământul.
: Ferigele arborescente încă-şi mai clatină vârfurile lor
mlădioase şi graţioase, dar alături de ele se înnalţă
mândre Conifere care seamănă cu Chiparoşii de azi.
- Câmpiile încep să se acopere de Palmieri, iar în păduri
apar. Ulmii, Alunii, A rţarii şi Nucii.

! 1) Un fel- de crustaceu mic şi vânăt care - trăeşte prin locurile


umede.
DIN TRECUTUL PĂMÂNTULUI 47
In aceste vremuri Reptilele stăpânesc lumea. Cu broasca
ţestoasă apar Sauriene monstruoase, lungi de zeci de metri:
(Ichthyosaurus, Plesiosaurus, Atlantosaurus), şi fantasticul
Pterodactyl care zbură ca un liliac.
înfăţişarea- pământului în această vârstă este pe cât de
curioasă, pe atât de înspăimântătoare.
Pe suprafaţa mărilor alunecau ca nişte lebede gigantice
teribilii Plesiosauri alergând în goană după Am onitii luaţi
de valuri. Câteodată monştrii cu cioc puternic, ascuţit şi
recurbat (Triceratops) cu coarne şi ghiare ascuţite, cu cap
şi coadă de dragon de un volum egal cu zece boi de
azi, se întâlneau şi lupte sălbatece se încingeau.
Deasupra apelor încă căldicele se joacă libelulele, iar
în apă polipii construesc ziduri nesfârşite, pe când peştii
de diferite mărimi şi feluri, aleargă după nenumărate
scoiculiţe.
Cu aşâ pregătire intră pământul în Era terţiară.
Scoarţa pământului îngroşindu-se se opune mai cu în­
lesnire influenţei arzătoare a câldurei centrale. Ploile
încep a cădea regulat, Soarele înviorează flora şi fauna,
fluviile încep a-şi săpa albiile lor. Faţa pământului altă­
dată învăluită în nori — se desbrobodeşte de aici încolo.
Arbori cu vârfurile rotunjite ca stejarii şi mesteacănii
de azi populează câmpiile în cari plopii îşi înnalţă către
cer vârfurile lor ascuţite ca săgeata.
Câmpiile sunt nişte adevărate covoare înverzite şi pline
de flori, pe cari .se joacă insecte de diferite culori. Păsă­
rile zbor în aer şi cântă, iar în mări se adăpostesc dife­
rite feluri de scoici şi melci.
Pământul locuit până acum de fiinţe relativ inferioare
sau de monştri, se îmbogăţeşte cu marele grup al M am i­
ferelor, nevoiaşe şi rari în vremile secundare. Pădurile sunt
înveselite de strigătele şi săriturile maimuţelor ; turme de
boi pasc liniştit în păşunele întinse — pe cari în goană
cârduri de cai aleargă zglobiu.
In mijlocul acestei naturi îmbelşugate, animale formida­
48 NATURA

bile trăesc lin iştite: Mastodonţii cu formele lor masive


şi apărătorile gigantice ; înspăimântătorul Dinoteriu cu falca
recurbată; Paleoteriul, cal cu nasul de tapir, măgarul cu
coada lungă (Anoploteriumj şi numeroşi cerbi cu coarne
colosale.
Pe aceste vremuri putem pune desvoltarea maximă a
Pahidermelor. O vedere ideală a pământului în Era ter­
ţiară ar semăna cu peisagiul unui ţinut trop ical; în câmpii
pasc or se odihnesc alături elefantul, ipopotamul, cerbul
şi calul, iar pădurile din muntele învecinat le asigură adă­
postul din timpul nopţii.
Pământul se pregăteşte ca să primească Omul care se
naşte odată cu Era quaternară — aurora lumei moderne.
Iată-ne şi în faza actuală a desvoltării pământului. Toate
animalele de azi au apărut, distribuţia continentelor este
ceâ de a z i; pahiderme cu forme monstruoase şi cu mersul
greoi, turme de elefanţi, de cerbi şi de cai pasc liniştite
în câmpiile înverzite, iar în păduri sau în peşteri se în­
grămădesc tigrii, hienele şi u rşii; păsările de pradă îşi fac
cuiburile printre stânci.
Lumea quaternară ar semăna în toate celei de azi dacă
câteva dintre animalele ei caracteristice — azi dispărute —
nu ar avea dimensiuni colosale. Mamutul înnalt de 5— 6
metri, avea apărători recurbate şi lungi de 4 metri, spi­
narea şi trupul acoperit de o blană deasă.
Rinocerul gigantic, ursul peşterilor şi cerbul cu coarnele
mari au dispărut de pe faţa pământului. Odată cu ele,
două păsări gigantice ccDinornis şi Epiornist> nu le mai
găsim decât în stare fosilă.
Era quaternară mai are şi altă înfăţişare ceva mai puţin
veselă.
Tot nordul Europii, Alpii, Pirineii, Yosgii şi clina nor­
dică a Carpaţilor a fost la o vreme acoperit de o mantă
groasă de ghiaţă, despre care actualii gheţari orcât de im-
posanţi s’ar părea, nu ne pot dă decât o slabă idee. Poate
că în această perioadă glacială ar trebui să punem dispa-
IDEILE LUI BACON DESPRE ŞTIINŢĂ 49

riţia atâtor forme stinse. Câţiva gheţari din Siberia ne-au


arătat nişte adevărate comori de oase (cim itire) de Mamuţi.
După retragerea marilor gheţari, pământul a câştigat
forma exterioară, temperatura şi climatul pe care le
are azi.
Animalele sunt cele de azi, plantele sunt cele pe cari
le vedem şi le folosim.
Omul — oaspete nou — în lumea aceasta a fost martor
la multe schimbări ; el însuş suferind multe prefaceri,
înnainte de a vedea strălucind în jurul lui civilizaţiunea
de care cu drept cuvânt este mândru.
V. Anastasiu
Profesor la liceul Lazăr.

-----------------------------------------------------------------------------------

IDEILE LUI BACON DESPRE ŞTIINŢĂ

Macaulay, istoricul cunoscut al revoluţiei delà 1688 din


Anglia, a scris printre numeroasele sale studii, unul foarte
întins despre Bacon. Vieaţa publică a acestuia, gândirile lui
filozofice, sunt analizate de Macaulay aşa de bine şi e x ­
puse aşa de frumos, că ar merită să fie citite de toată
lumea. In special, e pusă în lumină în acel studiu, influenţa
enormă ce-au avut ideile lui Bacon în privinţa chipului
de a cercetă natura, asupra tutulor oamenilor de ştiinţă
din Anglia şi mai cu deosebire asupra lui Newton. Dăm
aici în traducere, rezumatul acelui studiu al lui Macaulay,
făcut de către Taine în celebra sa «.Histoire de la littéra­
ture anglaises.
Scopul ştiinţei nu e teoria, ci aplicaţiunile. Scopul m a­
tematicelor nu e mulţumirea unei curiozităţi leneşe, ci
născocirea maşinilor în stare să uşureze munca omului,
să-i mărească putinţa de a stăpâni natura, să-i facă vieaţa
mai sigură, mai largă şi mai fericită. Scopul astronomiei
nu e să dea loc la calcule fără sfârşit şi la cosmogonii
poetice, ci să fie de folos geografiei şi să conducă n avi­
4
50 NATURA

gaţia. Scopul anatomiei şi al ştiinţelor zoologice nu este


să inspire sisteme frumoase despre natura organizării, sau
să pună înnaintea ochilor ordinea animalelor într’o clasi­
ficare ingenioasă, ci să conducă mâna chirurgului şi pre­
vederile medicului. Scopul orcărei cercetări şi al orcărui
studiu este să micşoreze durerea, să mărească buna stare,
să facă mai bună condiţia om ului; legile teoretice n'au
valoare decât prin întrebuinţarea lor practică; lucrările din
laborator şi din cabinet nu-şi primesc consfinţirea şi răs­
plata decât prin folosul scos din ele de ateliere şi uzine;
arborele ştiinţei trebueşte preţuit după fructele lui. Cine
vrea să judece o filozofie, să-i privească rezultatele; operile
ei nu stau în cărţi, ci în fapte. Filozofia celor vechi a
produs scrieri frumoase, fraze sublime, certuri fără sfârşit,
visări deşerte, sisteme răsturnate de sisteme, şi a lăsat
lumea tot aşâ de neştiutoare, tot aşa de nenorocită şi tot
aşâ de reâ precum o găsise. Filozofia lui Bacon a dat naş­
tere la observări, la experienţe, la descoperiri, la maşini,
la arte şi industrii întregi. «Ea a prelungit vieaţa, a mic­
şorat durerea, a stins boalele; a mărit fertilitatea pămân­
tului, a zmuls trăznetul din cer; a luminat noaptea cu
strălucirea ce o are ziu a ; a întins spre depărtări vederea
omenească; a iuţit mişcarea şi a micşorat astfel distanţele;
a făcut pe om în stare să pătrundă în adâncimile ocea­
nului, să se ridice în aer, să străbată pământul în lung şi
în lat pe care ce merg fără cai, şi oceanul pe corăbii ce
fac zece noduri pe ceas1) contra vântului». Ceâ dintâi şi-a
pierdut vremea să descifreze enigme care nu se puteau
descifra, să se amăgească cu fel de fel de ipoteze, să cadă
din absurditate în absurditate; ea a despreţuit ce se putea
face şi a făgăduit ce nu se putea face, şi pentrucă nu a
cunoscut marginile spiritului omenesc, nu i-a cunoscut
nici puterea. Cealaltă —■a lui Bacon — măsurând puterea

1) Astăzi vaporul Kaiser Wilhelm I I al Companiei Norddeutscher


Lloyd face 23,58 noduri sau 43,74 kilometri pe ceas.
IDEILE LUI BACON DESPRE ŞTIINŢĂ 51
şi slăbiciunea noastră, ne-a întors de pe drumuri ce ne
erau închise, spre a ne îndreptă pe căi ce stăteau deschise;
ea a cunoscut faptele şi legile lor, pentrucâ s’a mărginit
să nu cunoască nici esenţa, nici principiile lo r ; ea a făcut
pe om mai fericit, pentrucâ n ’a avut pretenţia sâ-1 facă
p erfect; ea a descoperit adevăruri mari şi a produs rezul­
tate mari, pentrucâ a avut îndrăzneala şi bunul simţ de a
studia lucruri mărunte şi de a stărui multă vreme în e x ­
perienţe ordinare; ea a devenit glorioasă şi puternică,
pentrucâ singură a voit să fie umilă şi folositoare. Ştiinţa
de altădată nu forma decât pretenţii deşarte, şi concepţii
visătoare, ţinându-se la o parte, departe de vieaţa practică,
şi zicându-şi stăpâna omului. Ştiinţa de astăzi stăpâneşte
adevăruri câştigate, are speranţă în descoperiri mai înalte,
şi o autoritate ce creşte neîncetat, pentrucâ a intrat în
vieaţa activă şi s’a declarat servitoarea omului. E de dorit
ca ea să se închidă în aceste ocupaţii n o i; să nu încerce
să pătrundă în domeniul nevăzutului; să renunţe la ceeace
nu trebue să ştim niciodată; ea nu-şi are scopul în ea
însăş, ci serveşte ca mijloc ; nu omul e făcut pentru ea,
ci ea e făcută pentru o m ; ea seamănă cu acele termo­
metre şi cu acele pile pe care le construeşte pentru expe­
rienţele sale ; toată gloria ei, tot meritul ei, toată slujba
ei este să servească drept instrument.
«Un discipol al lui Epictet şi un discipol al lui Bacon,
tovarăşi de drum, sosesc împreună într’un sat unde bântue
vărsatul. Ei găsesc casele închise, comunicaţiile oprite,
bolnavii părăsiţi, mamele cuprinse de groază şi plângând
asupra copiilor lor. Stoicianul, caută să încredinţeze popu­
laţia înspăimântată că vărsatul nu e un rău, şi că pentru
un om înţelept boala, sluţenia, moartea, pierderea priete­
nilor nu sunt nenorociri. Baconianul îşi scoate lanţeta şi
începe să vaccineze. Ei găsesc după aceia o ceată de m i­
neri în mare spaimă. O explozie de gaze a omorît pe
mai mulţi din cei ce erau la lucru, şi cei rămaşi în vieaţă
nu îndrăznesc să intre în mină. Stoicianul caută să le
$2 NATURA

dovedească că o astfel de întâmplare nu e decât un sim­


plu ajroitpoYjpj svov — un lucru ce se poate trece cu vederea.
Baconianul, care n’are la îndemână aşâ vorbe frumoase, se
mulţumeşte să fabrice o lampă de siguranţă. întâlnesc
apoi pe ţărmul mării un neguţător naufragiat, care-şi
frânge mâinile. Corabia lui s’a scufundat cu o marfă de
mare preţ şi el se găseşte astfel într’un moment redus din
bogăţie la cerşit. Stoicianul îl îndeamnă să nu-şi caute fe­
ricirea în lucruri cari se găsesc în afară, şi-i recitează
întregul capitol din Epictet în titu la t: către cei care se tem
de sărăcie. Baconianul construeşte un clopot de scufun­
dare, intră în el, se coboară în adâncul mării şi se în­
toarce cu obiectele'cele mai preţioase din mărfurile coră­
biei. Asta e deosebirea dintre filozofia de vorbe şi filozofia
de fapte».
G . Ţiţeica.
----------------------------------------------------------------------------------

TELEGRAFUL FĂRĂ SÂRMĂ

Multă lume se sperie când aude vorbindu-se de telegraful


fără sârmă numai din pricina vorbelor din urmă, fără
sârmă. «Telegraful obişnuit, da, îl înţelegem (vorbă să fie);
cum să nu meargă dacă are sârmă, e la mintea omului».
Aşâ au aerul să vorbească acei ce găsesc că e foarte na­
tural un fapt ce se cunoaşte la un moment dat şi că e
greu de înţeles un altul numai fiindcă e nou. Sir W illiam
Croockes, marele învăţat englez, cam iâ la v a le p e oamenii
aceştia în chipul următor. Să ne închipuim că azi, când
trăim în secolul electricităţii şi când străzile, pieţele şi
casele din oraşele mari sunt luminate ca ziua cu lumină
electrică, să ne închipuim, zice Croockes (se citeşte crucs),.
că deabiâ azi s’ar descoperi lumânarea, care n’ar fi fost
cunoscută până acum prin urmare. Ce bucurie ar fi pe
oamenii de mai sus şi ce mai de laude s’ar grăbi aceştia.
TELEGRAFUL FĂRĂ SÂRMĂ 58
să aducă lumânării, pentru a ponegri, în schimb, lumina
electrică cu care sunt oarecum sătui. «Iată o descoperire
mare, ar zice dânşii; nici uzină centrală, nici sârmă, nici
greve, nici atâtea şi atâtea neajunsuri; şi câte bunătăţi în
chim b: o aprinzi când vrei, o stingi când vrei, o duci
unde vrei şi o cumperi cu te miri cei). Cititorii Naturei să
nu creadă, că rândurile acestea sunt scrise pentru dânşii;
d-lor nu sunt oameni de aceştia, doamne fereşte (aşa vor
fi, poate, cei ce nu citesc Natura). Le-am dat loc acestor
rânduri numai pentru a nu intră deodată într’o cestiune
care cere puţintică atenţiune din partea celui ce vreâ să
o înţeleagă şi pentru a deşteptă pe nesimţite această
atenţiune.
Tot odată trebue să spun din capul locului că voiu vorbi
aici numai despre telegraful electric fără sârmă, de oarece,
la drept vorbind, se cunosc o mulţime de alte mijloace de
a telegrafia fără legătură materială. Unii susţin că şi vor­
birea e, la urma urmelor, tot o telegrafie fără sârmă. Noi
nu vom împinge asemănarea aşâ de departe, vorbirea p u ­
tând fi cel mult o telefonie fără sârmă. Telegraful optic
însă intră cu drept cuvânt în această clasă. Acest sistem,
în care o lumină (ca ceâ solară, în heliograf) e acoperită
şi descoperită după anumite reguli, se cunoaşte de mult şi
e întrebuinţat cu deosebiie în armată. Focurile mari pe
care le aprindeau Romanii pe locurile înnalte erau un fel
de telegraf optic. Movila lui Burcel, la noi, pare a fi fost
un astfel de oficiu telegrafic de unde dirigintele Burcel ex­
pedia telegrama urgentă când intră duşmanul în ţară. Focul
aprins de dânsul eră văzut de un păzitor aşezat pe o altă
movilă îndepărtată ; acesta aprindeâ la rândul lui lemnele
aşezate gata de mai ’nainte, şi tot aşâ, din aproape în-
aproape, se dă sfoară in ţară de cutare sau cutare în ­
tâmplare.
*
* *

Telegraful electric fără sârmă se întemeiază pe două


54 NATURA

descoperiri însemnate făcute în electricitate de Heinrich


Hertz, fost profesor la Bonn, şi de Edouard Branly, pro­
fesor la Institutul Catolic din Paris. Un învăţat englez,
Maxwell, arătase prin calcule matematice că electricitatea
şi lumina se înrudesc între ele şi că există raze electrice
întocmai după cum există raze de lumină. Acest rezultat
teoretic a fost dovedit cu experienţe de către Heinrich
Hertz, învăţatul care s’a stins cu totul tânăr din vieaţă,
dar care a avut norocul să lumineze cu geniul lui, în
clipa unui fulger, întunericul adânc ce învăleâ teoria feno­
menelor electrice. Hertz a arătat prin experienţe, între
1887 şi 1888, că dela o scânteie electrică, pleacă raze elec­
trice întocmai după cum dela o lumânare aprinsă pornesc
raze de lumină. Razele electrice ca şi cele luminoase merg
prin eterul care umple universul cu iuţeala uriaşă de
300.000 km. pe secundă. Aceste raze electrice, numite în
urmă raze herţiane în onoarea descoperitorului lor, nu se
văd cu ochiul; lucrul acesta trebue să-l spun din capul
locului şi cititorul e rugat să-l ţie bine minte. Razele her-
ţiane pot să treacă prin unele corpuri pe care cele de lu­
mină nu pot să le pătrundă. Aceste raze herţiane au fost
întrebuinţate de Marconi la alcătuirea telegrafului fără
sârmă. Aparatul lui Marconi se compune dintr’un radiator
care trimite raze herţiane şi dintr’un receptor care le pri­
meşte şi le înscrie. Să arătăm cum sunt făcute amândouă
aceste părţi.
Radiatorul e alcătuit, după cum arată figura alătu­
rată, din o maşină a lui Ruhmkorff, din pile electrice A, din­
tr’un manipulator Morse T şi din patru sfere metalice 1, 2,
3, 4. Acest radiator funcţionează astfel. Când apăsăm pe
cheia T curentul electric dela elemente trece prin maşina
lui Ruhmkorff şi dă naştere în aceasta la curenţi de induc-
ţiune după o teorie presupusă cunoscută de cititori. Curenţii
de inducţie care ies prin e şi d dau naştere la rândul lor
la o serie de scântei între sferele metalice. Dela sferele 3 şi
4 mai cu osebire pornesc în acest timp razele herţiane care
TELEGRAFUL FĂRĂ SÂRMĂ 55
merg prin eter în toate direc­
ţiunile. Depărtarea până la care
aceste raze pot să ajungă a-
târnă de puterea curentului
electric din A, de mărimea
maşinei lui Ruhmkorff şi de
sferele metalice. Marconi a a-
rătat cel dintâi că, pentru
acelaş radiator, depărtarea la
care pot ajunge ' razele her-
ţiane e mai mare când se
pune sfera 4 în legătură cu o
sârmă ridicată la înnâlţime în
aer şi sfera 3 în legătură cu
pământul. Cu cât această sâr­
mă înnălţată în aer — şi nu­
mită antenă — e mai înnaltă
cu atât mai departe pot a-
junge razele herţiane.
R eceptoru l. — Partea prin­
cipală a aparatului de primire
e Coherorul descoperit de E-
douard Branly. Coherorul se
compune dintr’un tubuşor de
sticlă V (vezi figura a doua luată din Fizica lui Branly)
înlăuntru căruia pătrund două vergele de metal a şi b. In
locul liber dintre aceste două vergele se află puţină pilitură
metalică (vezi figura cea mică). Cu acest coheror putem
face următoarele patru experienţe după cum a arătat
Branly. In experienţa dintâi legăm coherorul la un capăt
cu un pol al elementului galvanic P şi la celalt capăt cu
soneria S, aşa precum se vede în figura cea mare, al doilea
pol al elementului fiind legat cu al doilea şurub al soneriei
Legătura fiind completă ar urmă ca soneria să sune. Ob­
servăm însă cu mirare că soneria nu sună. Lucrul acesta
se explică foarte lesne prin faptul că pulberea metalică
56 NATURA

din coheror e foarte rea conducătoare de electricitate. In


a doua experienţă, aparatul rămânând aşezat ca mai înainte,
producem câteva scântei cu o maşină Ruhmkorff sau cu
o maşină electrică. Numaidecât soneria începe să sune.

Aceasta înseamnă că pilitura metalică s’a făcut deodată


bună conducătoare de electricitate sub înrâurirea razelor
herţiane produse odată cu scânteile electrice. Lodge, un
învăţat englez, admite că firele de metal se leagă între
ele, adică se cohereazâ, sub influenţa razelor herţiane şi
numeşte din cauza aceasta coheror aparatul acesta. Branly
l-a numit întâi radioconductor, adică apa­
rat care se face conductor de electricitate
cu ajutorul razelor electrice. Mai observăm în această ex­
perienţă că soneria odată pornită sună mereu. In a treia
experienţă lovim de câteva ori coherorul cu degetul sau
cu un creion ; îndată soneria încetează. Aceasta înseamnă
că prin lovire am stricat efectul produs de razele herţiane
în pilitura metalică. Dacă producem din nou scântei
electrice, soneria iar începe să sune şi sună într’una până
ce lovim din nou coherorul când iar se opreşte. In a
patra experienţă producem într’una scântei şi ciocănim
într’una coherorul. Cetitorul înţelege lesne ce se întâm­
plă î n ' acest caz. Soneria sună mereu fiindcă ceiace
strică loviturile dreg scânteile prin razele herţiane care
TELEGRAFUL FĂRĂ SÂRMĂ 57
le însoţesc. Dacă întrerupem întâi ciocănitura atunci
soneria va sună şi mai departe. Dacă întrerupem însă
întâi scânteile şi pe urmă ciocănirea, atunci soneria se va
opi'i pentru cuvântul că ultima lovitură a stricat efec­
tul produs în pilitura metalică de razele herţiane. Dacă
cetitorul a prins bine firul acestor patru experienţe făcute
cu coherorul, atuncea el e stăpân pe teoria aparatului pri­
mitor dela telegraful fără sârmă Dacă cetitorul nu le-a
înţeles însă, tot nu i cine ştie ce prim ejdie; aşâ ceva se
poate întâmplă or.eui şi chiar în familiile cele mai bune, după
cum se zice. El n’are decât să citească încă odată cele spuse
mai sus, şi la nevoe încă odată, şi lucrul se va limpezi ca
prin minune, de oarece nu rezistă nimica acestei metode
simple de a înţelege un lucru ceva mai greu după un nu­
măr n de repeţiri.
După cele spuse urmează, că aparatul
primitor dela telegraful fără sârmă va
avea un coheror, un ciocan întreruptor
zj şi un aparat de scris în lo c de sonerie.
Figura alăturată arată pe înţelesul tu-
** COHEROR

ELEMENTELE
turora aşezarea acestor părţi alcătuitoare. Coherorul e
legat şi el cu o antenă ridicată în aer, întocmai ca una din
sferele dela radiator.
58 NATURA

Funcţionarea telegrafului fără sârmă e foarte simplă şi


aproape nu e nevoe să mai spunem cum se face. Cetitorul
înţelege că la staţiunea care trim ite telegrafistul apasă pe
manipulatorul T întocmai ca şi la telegraful obişnuit.
Dacă telegrafistul ţine mai multă vreme manipulatorul
apăsat, atuncia scânteile vor ţine mai mult timp şi razele
herţiane care pornesc dela antenă în toate direcţiunile vor
dură şi ele mai multă vreme. Dacă telegrafistul ţine ma­
nipulatorul apăsat mai puţină vreme şi razele herţiane
care pornesc dela antenă vor ţine mai puţină vreme. In
ce priveşte aşâ dar trimiterea semnelor afacerea e ter­
minată, de oarece din aceste două semne e alcătuit alfa­
betul lui Morse cu care putem scrie tot ce dorim să tele-
grafîem. Să vedem acum ce se întâmplă în acest timp la
receptorul dela a doua staţiune Razele herţiane care au
pornit în toate direcţiunile dela antena de trimitere merg
prin eterul din univers cât pot de departe. Când şi unde
întâlnesc o antenă în legătură cu coherorul dela aparatul
de primire .coherorul în cepea funcţiona. In acest timp cu­
rentul electric va trece după cum arată săgeţile de pe
figură şi prin aparatul de scris şi prin ciocanul întrerup-
tor. Aparatul de scris va atrage armătura aşezată dea­
supra electromagnetului, iar vârful ascuţit va scrie un
semn pe panglica de hârtie care se mişcă dela dreapta la
stânga în faţa acelui ac. Semnul făcut pe hârtie va fi mai
lung (o linie) sau mai scurt (un punct; după cum razele
herţiane ţin mai mult sau mai puţin, adică după cum te­
legrafistul dela staţia care trimite ţine manipulatorul apăsat
mai multă vreme sau mai puţină. Ciocanul care funcţio­
nează atâta timp cât ţin razele herţiane decoherează, adică
face pilitura metalică rău conducătoare de electricitate, de
îndată ce razele herţiane au în ce ta t; atunci încetează şi
aparatul de scris. încă o observare, înainte de a termină
cu funcţionarea.
In realitate aparatul de primire e puţin mai complicat.
Curentul electric ce trebue să treacă prin coheror nu tre-
TELEGRAFUL FĂRĂ SÂRMĂ 59
bue să fie prea tare, din cauză că în acest caz pilitura
metalică nu mai' sufere schimbările de care am pomenit
mai sus. Dacă însă curentul e prea slab atunci nu func­
ţionează aparatul de scris. Pentru a împacă şi capra şi
varza — şi coherorul şi aparatul de scris — se face aşe­
zarea arătată pe figura întâia. Curentul electric care trece
prin coheror în loc să treacă şi prin aparatul de scris
trece printr’un aparat numit releu care se aseamănă întru­
câtva cu aparatul de scris. Acest releu face să treacă un
curent tare dela ,un. element D prin aparatul de scris şi
prin ciocanul K decâteori trece şi prin el curentul slab
din coheror. Lucrurile se petrec apoi întocmai după cum
am spus mai sus, adică aparatul de scris însamnă linii
şi puncte.
Marconi a reuşit în 1897 să telegrafieze la 10 km. de­
părtare cu o antenă de 30 m. înălţime. Azi se trimet cu
înlesnire telegrame la 100 şi 200 km. In 1903 s’a instalat
între New-York şi Philadelphia — la depărtare de 128
km. — aparate care merg cu o iuţeală de 25— 30 cuvinte
pe minut. Marconi a reuşit să stabilească comunicaţie fără
sârmă între Poidhu (Anglia) şi Ancona (Italia) la depăr­
tare de peste o mie de kilometri. In Norddeich, în Ger­
mania, se lucrează la o instalaţie pentru 15f'0 km. depăr­
tare de jur împrejur, aşa că cercul de acţiune va cuprinde
Germania, Austria, Elveţia, Franţa, Anglia, Danemarca,
Olanda, Suedia, Spania, Italia, România, Peninsula Balca­
nică şi o bună parte din Rusia de apus. Turnul cu antena
va fi de G5 m înălţime. In Franţa s’a reuşit să se comu­
nice cu înlesnire între turnul Eifel din Paris şi între toate
forturile dela graniţa de răsărit. Vaporul Regele Carol la
noi poate comunică de pe Marea Neagră cu portul Con­
stanţa.
A r mai fi multe de spus despre telegraful fără sârmă.
0 anecdotă însă înainte de a term ină: Se pare că tele­
graful fără sârmă nu e aşâ de nou după cum se crede.
După un archeolog, Egiptenii ar fi cunoscut telegraful elec-
60 NATURA

trie, de oarece s’a găsit printre antichităţile râmase dela


acest popor cantităţi însemnate de sârmă. Această sârmă
nu ar fi putut să aibă altă întrebuinţare decât aceia de a
purtă curentul electric. După un alt învăţat, spun Flie­
gende Blätter, Asirienii ar fi cunoscut telegrafia fără sârmă
de oarece la acest popor un s’a găsit niciun capăt de sârmă.
Acesta este telegraful fără sârmă, minunea care dă pu­
tinţă gândirei omeneşti, cum spune Georges Claude, să se
înalţe de pe transatlanticul pierdut în mijlocul oceanului
şi să şi iâ zborul către ţărmurile îndepărtate.
G . G. Longinescu.

---------------------------------- ----------------------------------------- r

FABRICAREA UNEI UMBRELE

Nu e vorba să se studieze aici partea tecnică a acestui


aparat întrebuinţat zilnic de toată lumea. E vorba mai ales
de o chestie economică a timpurilor noastre de cea mai
mare importanţă, de conlucrarea tutulor factorilor econo­
mici ai civilizaţiei actuale la un produs aşâ de simplu al
industriei de astăzi. Extragem tabloul instructiv al acestor
factori dintr’o carte apărută chiar anul acesta în limba ger­
mană, încât nu va fi de mirare ca fabricile pomenite să
fie mai ales din Germania.
«Bastonul umbrelei e făcut în cunoscuta fabrică de bas­
toane a lui Meyer din Harburg, dintr’un lemn ce-a crescut
în Venezuela şi lăcuit cu lac adus din Japonia. Mânerul
de fildeş, e alcătuit din dintele unui elefant ce-a fost găsit
cufundat în gheţurile Siberiei. Inelul de argint ce prinde
mânerul mai jos de îndoitură a fost procurat de o fabrică
de mărfuri în metal din Pforzheim, ce şi-a adus argintul
dela topitoria de argint din Harze, unde s’a extras din mine­
reuri de argint braziliane. Cuprul adăogat argintului a fost
adus din Mexic. Capsa de alamă care îmbucă capătul de
jos al umbrelei a fost îndoită dintr’o foae metalică ce ieşea
FABRICAREA UMEI UMBRELE 6t

din fabrica de alamă cu suluri din provinciile renane. Cu­


prul din alamă veneâ din Peru, zincul din Belgia. Plumbul
cu care e umplută capsa, a fost adus din Colorado şi an-
timoniul adăogat plumbului spre a-i dă mai multă tărie,
din Ural. Cuiele m ititele cu care capsa e prinsă de baston,
au fost făurite într’o fabrică de cuie din Suedia. Sistemul
mişcător de deschidere şi închidere a umbrelei a fost îm ­
preunat la Berlin din părţi de fier ce fuseseră aduse dela
o turnătorie din regiunile Saarului. Vârfurile în os de ba­
lenă ale sistemului de întindere a umbrelei veneau dela o
balenă, prinsă în Groenlanda de un pescar de balene sco­
ţian şi vândută la Londra. Stofa de mătase întinsă pe sis­
temul metalic a fost ţesută în Chemnitz. Mâtasa a fost
adusă din China şi fusese cumpărată de o casă de comerţ
specială în mătăsuri brute, din Krefeld. Bumbacul ţesut
împreună cu mătasa, crescuse în Virginia în America de
Nord, a fost tors în Bradford, oraş în Anglia plin de fa­
brici şi adus prin mijlocirea unei case de comerţ din Ham­
burg. Culoarea de anilină cu care e vopsită stofa, a fost
fabricată în marea fabrică de substanţe chimice din Höchst
pe Main, din gudron adus în sus pe Rin dela uzina de gaz
din Colonia, în care se scoate gaz din cărbuni de prin re­
giunile Ruhrului. Elasticul ce ţine umbrela bine înfăşurată
când e închisă, a fost făcut în Hanovra, dintr’un cauciuc
adus prin Kamerun din interiorul Africei, iar cânepa ţe­
sută care înfăşoară cauciucul a fost adusă din Manilla.
Inelul, întors dintr’un mic tub de fier, care petrecut după
un nasture întinde elasticul, a fost făurit într’o mică tur­
nătorie de fier din Silesia. Nasturele ce prinde inelul a
fost făcut în Turingia, din cornul unui bivol ucis în câm­
piile Argentinei. Sistemul în formă de clopoţel, care îm ­
pins cuprinde capetele balenelor, a fost lucrat în Viena din
aluminiu şi bronz. Şnurul de mătase cu ciucuri, înfăşurat
împrejurul mânerului, venea dela Paris. Pentru el s’a în­
trebuinţat mătase toarsă şi vopsită la Lyon, dintr’o m ă­
tase brută obţinută la o crescătorie de gândaci de mătase
62 NATURA

din Milan. Bucăţelele de carton peste care a fost aşezată


mătasea spre a formă ciucurii, au fost scoase din fibre de
lemn din pădurile m aniilor P irin e h . (Am sausenden Web-
stuhl der Zeit. Launhardt).
Tabloul precedent e o pildă luminoasă de rezultatele m i­
nunate la care duce împărţirea muncii. Fiecare se ocupă
acum nurnai cu fabricarea unui singur fel de obiecte, dar
le face cum nu se putea face altădată mai bine, dar mai
cu seamă le vinde aşa de ieftin cum nu-şi puteau închipui
cei din trecut. Acelaş tablou mai arată că astăzi la un sin­
gur semn al unui singur om, poşta, vaporul, drumul de
fier se pun în mişcare şi cu cheltueală mică i-aduc din păr­
ţile cele mai depărtate de pe suprafaţa şi din adâncul pă­
mântului lucruri care acolo sunt ieftine şi bune, dar pe
care el nu le are în ţara lui.
Felul cum oamenii de ştiinţă în decursul timpurilor au
studiat puterile naturii si au ajuns cu chipul acesta să le
pună în serviciul fiecăruia din noi, merită să fie cunoscut
de toată lumea. Cea mai mare parte din articolele Naturei
vor tinde încetul cu încetul către acest scop.
G . Ţiţeica.

N OTITE
G e o fa g ie este obiceiul ce-1 au unele triburi de a mânca pământ
sau nişte pământuri preparate într’un chip oarecare.
D Jacques Boyer ne dă amănunte interesante în această pri­
vinţă. In Java şi Sumatra, indigenii se mulţumesc cu nişte humă
gătită în chipul urm ător: se spală huma pentru a o curăţ! de nisip
şi corpi străini, se taie apoi pasta rezultată în bucăţi, se prăjeşte
într’o tigae de fer şi se serveşte la masă. Se obţine in chipul acesta
nişte produse care seamănă cu scoarţa de copac. Javanezii o găsesc
foarte gustoasă şi cofetarii indigeni au reuşit chiar să fabrice dife­
rite figurine pe cari le pun în vânzare
Acest obiceiu destul de curios este răspândit şi în China unde se
mănâncă pământurile grase, bogate sau nu în rămăşiţe organice.
In Congo, negrii sunt foarte lacomi după două feluri de pământ,
unul galben ca ocra, care se poate preface în pulbere măruntă şi
altul vânăt semănând cu huma şi care se deosebeşte de cel dintâiu
şi prin aceia că mai conţine şi câţiva bureţi foxili.
NOTIŢE 63
Ce vor fl găsind bun şi gustos în aceste pământuri pentru a le
mânca ? Analiza himică nè dă acid silicic, oxid de alumine, soda şi
o mică cantitate de materie azotată, care de altfel se şi elimină prin
prăji re.
Ferul şi Soda sunt singurile elemente asimilabile şi încă şi aceasta
nu cu absolută 'siguranţă.
Deşi chimia este în neputinţă de a ne arătă ce este bun de
mâncat în acest aliment foarte extraordinar, nu este mai puţin ade­
vărat că are foarte mare căutare, mai ales că nu costă nici’ multe
parale. 0 masă copioasă costă cam 5 bani chilogramul.
In Tonchin goofagia domneşte în mai multe provincii ; două feluri
de mâncări mai ales excită în aceste regiuni, apetitul gurmanzilor :
<urechile de pisică» preparate din bucăţi mari de păm ânt-şi «şin-
dila» care trebueşte teă He bine coaptă până ia o coloare roşie.
Se poate dar zice foarte bine că la aceste triburi mâncarea nu
costă multe parale, de oarece se pot nutri şi cu cărămizi. (Din Le
Naturaliste). V. A.
R a d io b ii şi generaţia spontanee.— Cititorii cunosc din jurna­
lele zilnice zgomotul făcut câtva timp în jurul experienţelor d-lui
John Bürke delà Cambridge. Acest învăţat a presărat, o cantitate
foarte mică de bromură de radiu peste bulion cu gelatină sterilizată
de mai nainte şi ar fi observat naşterea unor fiinţi microscopice pe
care le-a numit radiobi.
Sir William Ramsay, genialul chimist delà Londra, se cam îndo-
eşte de exactitatea acestei descoperiri şi publică în Revue générale
des Sciences o notă plină de scepticism. Ramsay explică în chipul
următor formaţiunea presupuselor celule vieţuitoare. Bromura de
radiu presărată ar descompune apa în oxigen şi hidrogen care cău­
tând să iasă sub formă de beşicuţi microscopice umflă albumina
coagulată, dându-i înfăţişarea de celule. Descompunerea continuând,
beşicuţele se măresc şi la urmă plesnesc ; gazele care ies dau naştere
atunci la alte celule mai mici şi gruparea toată ia înfăţişarea unei
înmuguriri de celule. Ramsay nu tăgădueşte, la drept vorbind, cu
totul experienţele lui Bürke ; el crede însă că trebue să fim foarte
băgători de seamă într’o experienţă care are menirea să dovedească
transformarea energiei chimice în vieaţă organică. (L a Nature, 28
Oct. 1905).
De ce u m blă câinele cu lim b a scoasă ? — Toată lumea cu­
noaşte faptul acesta ; foarte puţini ştiu însă care e cauza lui. De
obiceiu se zice că umblă câinele cu limba scoasă din cauză că el
asudă prin limbă şi nu prin piele ca omul şi celelalte animale. Această
explicare datorită, se pare, lui Linné, nu e adevărată, de oarece s’a
dovedit astăzi că şi câinele transpiră prin piele. Profesorul Dahl dă
o nouă explicare în No. 44 al revistei Naturwîssenschaftliche Wochen­
schrift11. Iată cum argumentează Dahl. Câinele este un animal de'
pradă a căruia gură e foarte lărgită. Buzele lui nu se pot lipi destul
de strâns ca să închidă această gură şi să-i dea putinţă să bea apă
sorbind. El nu poate nici să vâre botul în apă de oarece găurile
nasului sunt prea aproape de gură şi ar intră şi ele în apă împedi-
când prin urmare respiraţia. Din cauza aceasta el trebue să lin -
chească cu limba, iar limba trebue să fie pentru acest cuvânt cât
mai mare şi oarecum în formă de lingură. Când şade câinele cu toată
limba în gură atunci se acopere tot cerul gurei şi se opreşte intrarea
aerului prin gură. Pe nas câinele nu poate respiră destul de bine din
64 NATURA

cauza cornetelor nasale care sunt foarte strimte pentru a mări pu­
terea mirosului. Când prin urmare va avea câinele nevoe de o res­
piraţie mai repede el va trebui să scoată limba ca să facă loc ae­
rului să intre prin gură. Să nu mai căinăm deci câinele cu limba
scoasă crezând că e prăpădit de oboseală; el se află în cazul acesta
în condiţii normale şi nu sufere nici o durere. *
R u beroid u l este o invenţie americană care se găseşte în comerţ
sub forma de suluri de pânză de 0 m. 90 lărgime şi 21 m. lungime’.
Partea de căpetenie e o pâslă de pae şi de in îmbibată cu o com­
poziţie secretă care o face şi rezistentă şi moale şi elastică şi care
nu se strică la vreme rea. Grosimea acestei pânze variază între
0,5—2,5 mm., iar greutatea, care stă în legătură cu grosimea, e
1,40—2,60 kg. pe metru patrat, ceeace e foarte puţin faţă cu aceia a
tablelor de zinc. Apa nu trece prin ruberoid, iar acizii’ şi alcaliile
nu-1 pot strică. Ruberoidul pare a fi un bun apărător în contra căl-
dure'i, cum nu sunt tablele de zinc. Aceste proprietăţi îl fac să fie
foarte bun pentru acoperişul caselor. Aşezarea ruberoidului e foarte
lesnicioasă, iar lipirea marginelor între ele se face cu un produs
numit ruberină a căruia compoziţie se ţine de asemenea ascunsă.
Acoperişul de ruberoid nu se aprinde din scântei şi pus în foc dă
numai vapori care de asemenea nu ard. (La Nature 23 Sept. 1905).
M asele sorilor. — Iată după J. E. Gore masele câtorva stele în
raport cu soarele nostru. Centaurul e cât 882 sori; Asturies cât 1200;
Riyel aproape 20.000; Antares 88.000; Canopus, cea mai mare stea
cunoscută azi, e de un milion de ori cât soarele nostru. Multe stele,
din contra, ca satelitul lui Aldebaran, ceva mai mare decât Jupiter,
sunt cu mult mai mici decât soarele nostru care ţine în univers un
loc mijlociu (L a Nature 19 Aug. 1905).
B u te lii de hârtie pentru lapte.—Hârtia are azi atât de multe
întrebuinţări, încât se poate spune că tocmai pentru scris ea se în­
trebuinţează mai puţin. Higieniştii din America i-au găsit o între­
buinţare cu totul nouă şi foarte însemnată. Ei se slujesc de hârtie
la fabricarea buteliilor pentru transportul laptelui. Aceste sticle (!)
de hârtie au forma conică şi un sistem anumit de închidere erme­
tică Pentru a le sterelizâ şi pentru a împedicâ atingerea laptelui cu
hârtia, aceste butelii sunt trecute într’o bae cu parafină topită la
100\ In Filadelfia întrebuinţarea lor e curentă şi bactereologiştii le
găsesc superioare buteliilor de sticlă. Laptele păstrat în aceste din
urmă are cu mult mai mulţi microbi ca în cele de hârtie. Fiecare
sticlă de hârtie e întrebuinţată, trebue să spunem, numai odată.
( Revue Scient., 23 Sept. 1905).
T u b u ri de hârtie pentru g a s.—0 altă întrebuinţare însem­
nată a hârtiei e aceia la fabricarea tuburilor de gaz. Hârtia e tăiată
mai întâiu în foi atât de largi cât e să fie de lung tubul de fabricat.
Aceste foi sunt trecute printr’o căldare în care se află asfalt topit
şi apoi sunt înfăşurate în jurul unei vergi de fer, pânâ ce tubul se
face de grosimea dorită. Tubul astfel fabricat se supune la presă,
se acoperă pe dinafară cu nisip şi se răceşte cu apă. Se scoate în
urmă varga de metal şi se unge cu o substanţă impermeabilă. Se
pare că aceste tuburi închid foarte bine şi sunt mai economice decât
tuburile de metal. ( Revue Scient., 7 Oct. 1905).

--------------------------- -.jSjjgi-------------------------------

Tip. GUTENBEllG Joseph Gobl. str. Doiimei, 20


STEPELE AMERICEI 65

STEPELE AMERICEI
La piciorul înaltului zid de granit, care în tinereţea pla­
netei noastre, când se formă Marea Antillelor, a frânt sil­
nicia apelor ce voiau să-şi rupă drum, începe o câmpie
mare, nesfârşită. Când drumeţul a lăsat în urmă văile de
lângă Caracas şi lacul plin de insule Tacarigua, în care
se oglindesc bananierii de pe maluri, când a trecut de live­
zile unde străluceşte verdele deschis şi gingaş al trestiilor
de zahăr dela Tahiti, când în sfârşit, a părăsit umbra tă­
cută a tufişurilor de cacao, privirea spre sud, i se odihneşte
pe nişte stepe, care par’că se înalţă mereu până se întâlnesc
cu orizontul în depărtări ameţitoare.
Din bogăţia luxoasă a vieţei organice, călătorul păşeşte
surprins peste pragul unei pustietăţi goale, fără arbori şi
aproape lipsite de vegetaţie. Pe câmpia fără margini nu
se desprinde nici o movilă, nici o stâncă. Doar ici colo
rupturi de straturi orizontale, în suprafaţă de sute de m ile
pătrate, se ridică puţin peste nivelul învecinat. Indigenii
le numesc bănci, par’că ar bănui vechea stare a lucrurilor,
când acele ridicături erau fundurile înalte, iar stepa fundul
adevărat al unei întinse mări interioare.
Adeseori şi azi simţurile noastre amăgitoare redeşteaptă
în timpul nopţii aceste icoane din vremi dispărute. Când
stelele mari luminează poala câmpiei în clipa scurtă a ră­
săritului ori apusului lor, sau când chipul lor tremurător
se restrânge în stratul de jos al aburilor mişcători, s’ar
zice că vedem înaintea noastră Oceanul cel făr’ de ţărmuri.
Ca şi dânsul, stepa umple sufletul cu simţirea nesfârşitului
şi-l desprinde din impresiunile materiale ale spaţiului măr­
ginit, dându-i îndemnuri de o ordine mai înaltă. Dar la
oglinda clară a mării, în care se încreţeşte în spume unda
uşoară, ne uităm cu drag, pe când stepa stă întinsă îna­
intea noastră moartă şi înţepenită, ca şi coaja goală a unei
planete pustii.
6
66 NATURA

Interesul pe care un astfel de tablou îl are pentru obser­


vator este numai interesul pentru natură. Nici o oază nu
reaminteşte vechi locuitori, nici o piatră cioplită, nici un
pom sălbătăcit nu dă mărturie despre munca unor neamuri
apuse. Străin de soarta omenirei, ţintuindu-ne numai la
clipa de azi, acest colţ de pământ este teatrul sălbatec,
unde se desfăşoară liber vieaţa animală şi vegetală.
Stepa se întinde dela şirul de munţi care mărgineşte
coasta Caracas-ului până la pădurile Guyaniei, dela munţii
omătoşi ai Meridei, pe povârnişul cărora se află lacul Urao,
obiectul superstiţiei indigenilor şi până la marea deltă pe
care o formează Orenocul la îmbucătura sa. La Sud-Vest,
stepa înaintează ca un braţ de mare, dincolo de malurile
râurilor Met a şi Vichada, până la izvoarele necercetate ale
râului Guaviare şi până la masivul de munţi singuratec,
pe care Spaniolii răsboinici, în jocul închipuirii lor sclipi­
toare, l-au numit Paramo de la Suma Paz, cum s’ar zice
lăcaşul frumos al păcii eterne.
Această stepă ocupă un spaţiu de 16.000 mile pătrate.
Ca şi ceâ mai mare parte din pustia Saharei, Llanos-urile,
adică şesurile nordice ale Americei de Sud, sunt situate
în zona toridă. Totuş din şase în şase luni înfăţişarea lor
se schimbă: ele ni se arată uneori pustii, ca marea de
nisip a Libyei, alteori transformate în livezi, ca multe din
stepele Asiei centrale.
Când sub raza perpendiculară a soarelui, pe care nu-1
întunecă nici un nor, veşmântul de verdeaţă arsă se pre­
face în pulbere, atunci pământul întărit crapă, ca şi cum
ar fi fost sguduit de vreun cutremur puternic.
De încep cumva să sufle vânturi cari se mănâncă şi a
căror luptă se închee într’o mişcare circulară, un spectacol
straniu ni se arată pe câmpie. Ca nişte nori în formă de
pâlnie, alunecând pe pământ cu vârful în jos, se înalţă
nisipul aburos prin mijlocul vârtejului golit de aer şi plin
de electricitate, de-ţi pare că sunt trombe sgomotoase de
apă, din acelea cari înspăimântă pe marinarul păţit. O
STEPELE AMERICEI 67

lumină turbure, gălbuie ca paiul, cade pe câmpia pustie


din bolta par’că mai joasă a cerului. Orizontul deodată se
restrânge, se apropie, strâmtorând largul stepei, strângând
inima drumeţului. Puzderia de ţărână fierbinte, care pluteşte
ca un nor des în atmosferă, măreşte arşiţa înăbuşitoare a
aerului; iar vântul dela răsărit, suflând peste pământul ars,
aduce o nouă văpae în loc de răcoreală.
Curând dispar una câte una bălţile pe cari palmierii în­
gălbeniţi le mai apărau de uscăciune. După cum în părţile
gheţoase ale Nordului animalele înţepenesc de ger, tot aşâ
şi aici crocodilul şi şarpele boa aromesc făr’ de mişcare,
vârâţi adânc în mocirla uscată. Peste tot ariditatea e semn
prevestitor de m oarte; şi totuş, peste tot, în jurul razelor
resfrânte, icoana amăgitoare a luciului apei urmăreşte pe
drumeţul însetat. 0 dungă îngustă de aer desparte pământul
de tufele de palmieri, cari se arată în depărtare. Ele p ar’că
plutesc în văzduh, graţie unui efect de optică provocat de
atingerea unor straturi de aer cu temperatură neegală, deci
şi cu densitate deosebită.
Caii şi boii aleargă în toate părţile, învăluiţi în nori deşi
de nisip, chinuiţi de foame şi de sete arzătoare. Boii mugesc
înăbuşit ; caii, cu gâtul întins, cu nările în vânt, răsuflă cu
putere, ca să ghicească, după umezeala aerului, dacă mai
e undeva pe aproape vreo băltoacă nesecată de tot. Catârul,
mai cuminte şi mai şiret, caută pe altă cale să-şi astâmpere
setea. O plantă ca pepenele, rotundă şi cu multe felii, Melo-
caclus, conţine un miez plin de apă sub învelişul ei spinos.
Cu piciorul din faţă, catârul dă spinii la o parte şi apoi,
plin de grijă, apropie buzele ca să soarbă sucul răcoritor.
Dar izvorul cel viu nu-i totdeauna fără pericol : adeseori se
văd catâri cari şchioapătă, din cauza spinilor de cactus ce
le-au intrat în copită.
Când după arşiţa zilei urmează răcoreala nopţii — şi
noaptea aici e totdeauna egală cu ziua — boii şi caii nu
pot nici atunci gusta odihna. Liliecii uriaşi le sug, în timpul
somnului, sângele ca vampirii, sau ei se înfig în spate, unde
68 NATURA

sapă răni purulente, în cari-şi fac locaş ţânţari, hipobosci


şi tot felul de insecte înţepătoare. Asta e vieaţa plină de
chinuri pe care o duc animalele când, de arşiţa soarelui,
seacă apa depe faţa pământului.
După o lungă secetă vine în sfârşit şi epoca binefăcătoare
a ploilor. Scena se transformă de odată. Albastrul închis
al cerului lipsit de nori se limpezeşte. In timpul nopţii abia
se mai distinge pata neagră din Crucea Sudului. Licărirea
blândă a norilor lui Magellan dispare. Chiar constelaţiunile
Vulturului şi Şarpelui strălucesc în zenit cu o lumină mai
tremurătoare, mai puţin planetară. Spre Sud, ca un munte
îndepărtat, se înalţă perpendicular pe orizont câte un nor
singuratec. Aburi deşi se întind până în zenit ca o negură.
De departe tunetul prevesteşte ploaia înviorătoare.
De îndată ce pământul a fost puţin muiat de umezeală,
stepa mirositoare se umple de Kyllingia, de Paspalum cu
multe panicule şi de tot felul de ierburi. îmboldite de lu­
mină, mimozele herbacee îşi desfac frunzele somnoroase şi
salută în felul lor răsăritul soarelui, după cum păsările îl
salută ciripind, iar plantele aquatice deschizându-şi florile.
Caii şi boii pasc în linişte bucurându-se de vieaţă. Iarba
înaltă e ascunzătoarea jaguarului păt <t. Tupilat în cul-
cuşu-i sigur, măsurându-şi cu grije puterea avântului, din-
tr’o singură săritură de pisică, întocmai ca tigrul asiatic,
jaguarul prinde vieţuitoarea care-i trece pe dinainte.
Uneori, — aşâ povestesc indigenii, — pe malurile bălţilor
lutul umed se ridică încet şi se desface în bulgări. In
urmă, pământul răscolit e aruncat în aer cu o pocnitură
tare, ca la zbucnirea micilor vulcani de nomol. Cine bagă
de seamă fenomenul, fuge în lături, căci din groapă iese
or vreun şarpe uriaş de apă, or vreun crocodil împlătoşat,
pe care prima ploaie l-a trezit din toropeală.
încet, încet se umflă râurile Arauca, Apure şi Payara,
cari mărginesc la sud câmpia; aceleaşi animale, care în
prima jumătate a anului lângezeau de sete pe acest pă­
mânt secat şi prăfuit, sunt acum silite să ducă vieaţa de
STEPELE AMERICEI 69

amfibii. O parte a stepei are aspectul unei mări nesfârşite.


Epele cu mânjii lor se retrag pe băncile înalte, cari răsar
ca nişte insule din oglinda apelor. P e zi ce trece, se strâm-
tează şi uscatul. Din lipsa de păşune animalele adunate
grămadă înnoată ceasuri întregi şi se hrănesc ca vai de ele
cu panicule înflorite de graminee crescute peste faţa roş­
cată a apei dospite. Mulţi mânji se înneacă, mulţi cad pradă
crocodililor, care-i sdrobesc cu coada lor dantelată şi apoi
îi înghit. Deseori se poate vedea cai şi vite scăpate din
gura acestei şopârle uriaşe şi însetate de sânge, având pe
coapse urmele dinţilor ei ascuţiţi.
După cum în stepă tigrul şi crocodilul se luptă cu caii
şi cu vitele, tot aşa la marginile ei păduroase, în sălbă­
ticiunile Guyanei, vedem că oamenii sunt veşnic înarmaţi
împotriva semenilor lor. Unele neamuri beau cu un nesaţ
sălbatic şi nefiresc sângele duşmanilor; altele, în aparenţă
fără arme, în realitate însă pregătite de omor, ucid printr’o
simplă sgârietură cu unghia lor otrăvită. Hordele mai slabe,
când se încumetă să pătrundă în regiunea nisipoasă, au
grijă să şteargă cu mâna urmele paşilor lor şovăitori.
Astfel omul, fie pe treapta ceâ mai joasă a sălbăticiei ani­
male, fie în strălucirea celei mai înalte culturi, îşi pregăteşte
mereu o vieaţă plină de trudă; încât călătorul care străbate
faţa întinsă a pământului, pe uscat şi pe ape, ca şi istoricul
care scrutează toate veacurile este mereu urmărit de icoana
uniformă şi dureroasă a desbinării neamului omenesc.
De aceea, cel' care văzând lupta nesfârşită a neamurilor
omeneşti, năzueşte după linişte sufletească, îşi adânceşte
bucuros privirea în vieaţa tăcută a plantelor, or în munca
ascunsă a sfintelor puteri naturale; sau lăsându-se în voia
unui imbold moştenit, care de zeci de veacuri încălzeşte
pieptul omului, priveşte plin de presimţiri, sus spre stelele
tăriei, care îşi împlinesc calea veche şi veşnică într’o ne­
smintită armonie.
(După Alex. v. Humboldt). C. Litzica
Profesor la Liceu l Sf. Sava.
70 NATURA

PROPRIETĂŢILE CORPURILOR ÎNVÂRTITE

Ce deosebire este între un corp care se mişcă şi altul


ce stă pe loc? S’ar crede că e o nimica toată, că corpul
care se mişcă îşi schimbă necontenit aşezarea faţă de alte
corpuri şi nimic mai mult. Şi cu toate astea observarea
mai de aproape, chiar a lucrurilor de toate zilele, arată că

între mişcare şi stare e aceiaş deosebire adâncă ce desparte


fiinţa însufleţită de piatră, vieaţa de moarte. Poţi lăsă cât
vei vrea ciocanul pe capul unui cui, cuiul nu va intră în
scândură. Ridică însă ciocanul şi lasă-1 să cadă şi vei vedea
că sub izbitura ciocanului cuiul a pătruns în lemn. Un glonţ
PROPRIETĂŢILE c o r p u r il o r în v â r t it e 71
ţinut pe masă stă nevinovat şi nu face rău nimănui, şi acelaş
glonţ aruncat din puşcă răspândeşte moartea în vrăjmaşi.
De unde vine această însuşire activă a corpurilor în miş­
care ? Din iuţeală. In Nevada, se întrebuinţează de mineri
pentru dărâmarea stâncilor, un soiu de ţâşnire de apă la fel
cu cea aruncată de tulumbele pompierilor, însă puterea cu
care acea ţâşnitură izbeşte şi doboară grămezile de piatră,
te face să crezi că e o lance solidă de oţel, iar nu o coloană
subţire de apă. Tăria ei vine din iuţeala cu care apa ţâşneşte
afară. De altfel, beţivul cunoaşte instinctiv minunata însu-

Fig. 2.

şire a iuţelii, încât ca să nu cadă, el se repede cu iuţeală


drept înaintea lui. Cât timp picioarele întreţin iuţeala, merge
drept; când, sub şovăirea picioarelor, iuţeala se micşorează
atunci singura scăpare e felinarul din apropiere, pe care
beţivul îl îmbrăţişează ca pe un bun prietin. Biciclistul îşi
ţine mai uşor echilibrul dacă merge repede, iar copilul ştie
din practica lui că cercul de lemn merge drept dacă-1
izbeşte să meargă iute.
Tot aşa, corpurile cari se învârtesc cu mare iuţeală, se
bucură de proprietăţi curioase. Oameni de ştiinţă ca S ir
William Thomson /Lord KelvinJ, s’au ocupat cu astfel de-
72 NATURA

lucruri mărunte şi au găsit în ele sâmburele unor teorii


importante pentru părţile cele mai abstracte ale ştiinţei.
Dacă articolul de faţă, extras în mare parte dintr’o con­
ferinţă a lui John Perry, cunoscutul profesor de matematici
aplicate din Anglia, va înrâuri asupra elevilor noştri, fă-
cându-i să deâ mai multă atenţie fenomenelor celor mai
simple ce se petrec sub ochii lor, scopul lui va fi atins.
Simţul de observare, de observare pricepută, preface mate­
rialul nesfârşit pe care ni-1 dă natura, fie în teorii ce leagă
fenomenele între ele, fie în invenţiuni folositoare omenirii,
adică acel simţ de observare e trebuitor şi omului de ştiinţă
abstractă şi omului care se ocupă cu ştiinţa aplicată la
nevoile vieţii.
După această alunecare în afară de chestiunea noastră,
să revenim din nou la ea. Iată de pildă pe figură (flg. 1) o bu­
cată circulară de foiţă subţire de hârtie, străpunsă la mijloc
de o osie pe care o putem învârti cum vrem de repede. Dacă
osia stă, hârtia se îndoaie sub greutatea ei, sau se întoarce
în toate chipurile la orce adiere. Dacă osia se învârteşte
repede, atunci e altceva. Hârtia se netezeşte şi devine un fel
de placă circulară solidă, ca ferestraele rotunde ce se văd
în unele fabrici. Sunetul metalic ce îl dau acele ferestrae,
îl dă şi foaia noastră de hârtie dacă o izbim cu un baston.
Figura a doua ne arată un lanţ în formă de cerc, adică
ale cărui capete au fost şi ele legate cu un inel. Dacă aşezi
lanţul pe masă, inelele lui se fac grămadă. Dacă înfâşuri
însă cu el o osie, pe care o învârteşti apoi repede, îl izbeşti
în urmă aşâ ca să sară depe osie, atunci se petrece un fapt
cu totul neaşteptat: Cercul format din inelele lanţului se
rostogoleşte pe masă ca un cerc solid, iar dacă cumva cade
jos, sare cu elasticitatea unui cerc făcut dintr’o bucată.
A ţi văzut vreodată la circ clovni aruncându-şi dela dis­
tanţă pălării şi primindu-le cu siguranţă pe cap ? A ţi băgat
de sigur de seamă că înainte de ale aruncă, clovnii le în­
vârtesc cu câte un bastonaş. Cu chipul acesta pălăriile îşi
păstrează forma în timpul mişcării dela un clovn la altul,
PROPRIETĂŢILE CORPURILOR ÎNVÂRTITE 73

ba chiar îşi păstrează oarecum aceiăş aşezare în spaţiu,


adică nu se răstoarnă în toate chipurile. Se poate spune
sub o formă mai precisă, că osia închipuită împrejurul
căreia se învârteşte pălăria, rămâne paralelă cu bastonaşul
în momentul aruncării.
Ceva la fel se petrece dacă aruncă cineva o piesă de 5 lei,
după ce a învârtit-o. Dacă piesa pleacă cu una din feţe în
sus, aşâ rămâne până
cade jos. Iată dar ,o
lege a corpurilor cari
se învârtesc: ele caută
să păstreze direcţia o-
siei împrejurul cărora
se învârtesc.
Figura de alături
reprezintă un aparat,
care se poate mişcă în
multe moduri şi din
care cauză are pro­
prietăţi cu adevărat
minunate. Mai întâi,
roata cuprinsă în ca­
drul F, se poate în­
vârti foarte repede şi
multă vreme, împre­
jurul osiei EW. Greu­ Fig. 3.
tatea din W serveşte
să ţină echilibru roţii . Dacă tragem osia în spre E, aşâ
ca W să se apropie de A. atunci osia se înclină, -braţul cu
greutatea se ridică în sus, iar braţul cu roata se coboară
în jos. In afară de aceste mişcări, osia E W se mai poate
învârti de jur împrejurul piciorului AB, ca acul unei busole.
Să ne închipuim sistemul în echilibru şi să punem roata în
mişcare. Dacă venim cu un baston şi apăsâm de sus în jos
asupra osiei cum arată figura, atunci ne-am aşteptă ca osia
să se plece, să se lase sub greutatea apăsării. In realitate
74 NATURA

osia rămâne orizontală, însă greutatea W porneşte a se


învârti venind în faţa noastră, aşa cum arată săgeata pe
figură. Dacă apăsăm în acelaş loc, însă în faţă, căutând a
depărta cadrul F, atunci greutatea W se coboară, iar roata
bine înţeles se ridică. Dacă apăsăm de jos în sus, roata se
apropie de noi. Şi aşa mai departe. Pare că aparatul acesta
are o voinţă a lui, dar un fel de voinţă capriţioasă, întocmai
ca măgarul din poveste care nu voiâ să treacă puntea.
Tras de frâu, împins dela spate, măgarul stă încăpăţânat
pe loc. N ’a pornit înainte, decât când a fost tras de coadă
înapoi. Aici lucrurile nu stau tocmai, tocmai aşâ. Există o
lege a tutulor acestor fenomene, însă acea lege trebue
prinsă. Spiritul ştiinţific constă în a observă bine o întreagă
categorie de fenomene şi apoi a găsi legătura ce există
între ele.
Observarea care limpezeşte chestiunea noastră este că
a împinge osia cu bastonul în sus sau în jos, din faţă sau
dela spate, înseamnă a căută să dăm osiei EW o învârtire.
Dacă apăs bunioară ca în figură, de sus în jos, asta în­
seamnă că vreau să învârtesc corpul format de greutatea
W , cadrul F şi toată osia care le uneşte, împrejurul unei
osii închipuite, reprezintată prin linia punctată CD pe fi­
gură. Aşâ încât în urma acestei apăsări, experienţa poves­
tită arată că vechea osie EW se apropie de noua osie CD.
In acelaş chip, dacă apăsăm din faţă, căutăm să învârtim
osia E W împrejurul piciorului AB ca osie. Experienţa ne
arată şi aici că EW se apropie de noua osie AB. Prin ur­
mare,' toate fenomenele curioase cari ni se păreau la început
capriţioase sunt supuse unei legi sim ple: osia veche E W
caută să se apropie de osia ceâ nouă.
Această lege e de acelaş fel cu alta foarte cunoscută,
referitoare la puteri. Dacă un corp e tras într’o direcţie
de o putere, el merge într’acolo. Dacă, după aceea, mai e
tras de o a doua putere în altă direcţie, atunci corpul pă­
răseşte prima direcţie şi se apropie de a doua, luând un
drum mijlociu între ele. Dacă vi se pare prea abstract
PROPRIETĂŢILE CORPURILOR ÎNVÂRTITE 75

ceeace vă povestesc eu aci de puteri, închipuiţi-vă o piatră


legată cu o sfoară şi trasă mai întâiu de cineva numai de
o sfoară, apoi trasă încă de o persoană de a doua sfoară
şi atunci lucrurile sunt lămurite.
Să mergem acum ceva mai departe şi să observăm că
învârtirea corpurilor nu se face totdeauna lin. Uneori corpul
învârtit se mişcă aşâ de liniştit, încât ar crede cineva că
stă, că corpul şi-ar fi găsit un fel de echilibru în această

Fig. 4.

mişcare a lui. Alteori învârtirea corpului este agitată, o


tremurătură din ce în ce mai pronunţată, împiedică în ­
vârtirea regulată a corpului şi în cele din urmă opreşte
mişcarea. Profesorul Milne , a măsurat pe o maşină de
drum de fier zguduiturile produse de neechilibrarea maşinii
în rostogolirea ei pe şine. Căutând să echilibreze maşina,,
a constatat că pentru aceiaş distanţă şi mergând cu aceiaş
iuţeală ca mai înainte, avem acum o economie simţitoare
în cheltuiala obişnuită de cărbuni. Cu alte cuvinte, o bună
76 NATURA

parte din puterea dată maşinii de cărbuni, eră întrebuinţată


să înlăture neorânduiala în mişcare ce venea din lipsa de
•echilibrare a maşinii.
In general, un corp are din punct de vedere teoretic
trei osii împrejurul cărora învârtirea se face lin, ele se
numesc osii sau axe principale de inerţie. Din punct de
vedere practic însă, mişcarea este liniştită numai îm­
prejurul uneia din cele trei. Lucrul acesta se poate vedea
lămurit din experienţele puse în lumină de figura ală­
turată (fig. 4).
De sfoara a e spânzurată o placă circulară B cu faţa
spre noi. La început, când începem să învârtim manivela,
placa se învârteşte împrejurul axei AA, nu trece mult însă
şi după o mică tremurătură placa se aşează cu faţa B în
sus, cum e arătat punctat în figură. Acum învârtirea se
face liniştit împrejurul unei osii perpendiculare în centrul
plăcii.
La capătul sforii b atârnă un con cu vârful în sus şi cu
baza în jos. Şi acesta la început se învârteşte aşâ cum e
aşezat, în urmă însă se culcă şi aşâ culcat se învârteşte
mai liniştit. Mai curios e lanţul dela capătul sforii c.
Acesta la sfârşit se transformă în tr’un inel care se învâr­
teşte ca un cerc solid.
In fine băţul atârnat de sfoara ci se învârteşte câtvâ
timp în aşezarea verticală în care e spânzurat şi apoi se
culcă şi el ca conul de mai înainte.
Lucrurile acestea rezultă toate din teoriile în acelaş timp
superioare şi abstracte ale mecanicii. Aici însă ele ni se
înfăţişează sub faţa luminoasă a lucrurilor reale cari dau
temeiu şi sprijin şi prin urmare vieaţă acelor teorii. Cine
observă de aproape fenomenele' naturale, înţelege bine
trebuinţa teoriilor şi rostul ipotezelor, cari se introduc în
ştiinţă.
G. Ţiţeica.
-«3 »-
ALBINELE 77

A L B IN E L E
(Descripţiune împrumutată din St. Ambrosiu i)

Acum mă voiu îndeletnici cu unele fiinţe înaripate1 2),


cari par, că formează între dânsele un fel de republică şi
supun legilor actele vieţii lor. Caracterul unei republici
este într’adevăr supunerea tutui or' la aceleaşi legi şi obliga­
ţiunea pentru fiecare este de a le păzi cu acelaş devotament;
toţi cetăţenii sunt uniţi prin aceiaş legătură; nimeni n’are
dreptul să ceară ceeace se refuză a lto ra ; ceeace însă este
permis unuia este permis tutulor şi ceeace este interzis
unuia este de asemenea interzis tutulor. Toţi au acelaş
respect pentru bătrâni al căror sfat conduce s ta tu l; ei au
acelaş oraş drept locuinţă,”aceleaşi datorii în conduita vieţii^
aceleaşi legi şi aceleaşi interese. Frumos este, fireşte, acest
lucru, dar republica ^albinei or este ceva şi mai frumos. E le
singure dintre toate animalele au o familie comună, o lo ­
cuinţă comună şi aceleaşi pentru toate sunt hotarele p a triei;
toate ale lor întreprinderi se fac în comun ; comună este
asemenea şi hrana lor, comun este şi al lor meşteşug, co­
mună întrebuinţarea produselor lor, comun în sfârşit şi
sborul lor aerian.
Ele însele îşi aleg un rege3), ele însele se organizează

1) St. Ambrosiu s’a născut în anul 340 d. Chr. in Galia, unde


tatăl său eră prefect. După ce şi a terminat studiile, el a fost numit
guvernator al Milanului şi al provinciilor vecin e; iar mai târziu,
după ce a primit botezul şi a fost hirotonisit preot, a fost ales Epi­
scop al Milanului. El a murit în anul 397 d. Christos. El a compus
între altele opera Hexameron, o serie de omilii, în care e vorba despre
cele şase zile ale creaţiunii.
2) Ambrosiu referă această insectă muncitoare la clasa pasărilor
(„nune age, quae aves velut quandam rempublicam...“ , zice dânsul),
aceasta este şi părererea lui Varro (De Re rust., III 16, 3) savantul
din epoca lui Ciceron.
3) Ar zice cineva azi o regină, căci s’a recunoscut, că acea care
78 NATURA

în tr’un corp naţional, şi, cu toate că sunt sub un rege, îşi


păstrează totuş libertatea. Ele ştiu să combine cu privire
la dânsul prerogativele constituţionale cu credinţa afec­
tuoasă a devotamentului. Regele este un reprezentant pe
care ele şi l-au a le s ; în această calitate deci ele îl iubesc
şi-l înconjoară cu o mulţime de onoruri. Alegerea regelui
nu se face la noroc, căci norocul este o rb : el nu ştie să
facă deosebire, şi adesea întâmplările sale capriţioase pre­
feră pe cei mai răi celor mai buni. De asemenea nici pri­
vilegiul eredităţii şi al naşterei nu deschide regelui calea
spre tron.
La albine condiţiunea esenţială pentru a fi ales rege este
strălucirea calităţilor naturale: el trebue să se distingă
prin talia sa, prin frumuseţea formelor şi ceace este esen­
ţial unui rege prin dulceaţa fîrei sale ; căci deşi are un ac
el nu-1 întrebuinţează niciodată pentru răsbunare. Este în
adevăr o lege naturală, care nu este scrisă în pravile, dar
care este imprimată în inimile noastre, ca înclinarea către
clemenţă să fie totdeauna în raport direct cu înaintarea în
rang. De altfel albinele cari nu s’au supus ordinelor regelui
lor, îşi aplică ele însele în timpul căinţei lor pedeapsa gre-
şelei lor, şi mor străpungându-se cu acul lor. Nici o albină
nu îndrăzneşte să iasă din stup sau să-şi caute păşune
nouă, dacă regele nu le dă semnul de plecare, conducând
el însuş avântul escadronului sburător. Ele merg pe câm­
piile frumoase, acolo unde se găsesc grădini pline de flori
mirositoare şi frumoase, râuleţe şerpuind prin iarbă şi cu
maluri delicioase; aci este teatrul jocurilor vesele ale ti-
nereţei lor, aci câmpul lor de exerciţii, aci locul lor de
odihnă. Chiar ocupaţiunea lor este plină de farm ec: printre
flori şi printre iarbă ele îşi caută material pentru primele
fundamente ale citadelei lor. Căci ce altceva este stupul,

exercitează o autoritate în stup este o albină femina (de genul fe-


menin). Precum vedem şi la St. Ambrosiu observăm aceiaşi greşală
ca la toată antichitatea cf. şi Vergii. (Georgik. IV, 21, 75).
ALBINELE 79

dacă nu imaginea unui lagăr ? Şi vai de trântorul care ar


voi să pătrundă cu sila în această incintă a albinelor!
Care este lagărul al cărui p ătrat*) să fie tras cu atâta artă
şi simetrie ca aceşti faguri ai albinelor, unde vedem toate
aceste mici celule rotunde dându-şi prin aproprierea lor un
sprijin reciproc ? Care arhitect le-a învăţat să dispue prin
perfecta regularitate a laturilor lor această serie de exa-
goane cari constituesc celulele, să introducă ceara limpede
în cavităţile locuinţelor lor? Le vedem pe toate, care de
care îndeplinindu-şi m isiunea: unele ocupându-se cu ame-
rindarea, altele strejuind şi păzind lagărul, altele observând
ameninţările de ploae şi studiind mersul norilor; altele
pregătind ceara cu sucul din flori, iar altele sorbind din
caliciul florilor picăturile de rouă12). Nu se vede nici o în ­
cercare de a împiedică munca altuia şi de a căută să
trăiască din furtişag. Şi o ! de-ar dă Dumnezeu să nu se
teamă de întreprinderile răpitorilor?
Cu toate acestea ele sunt înarmate cu ace şi ştiu, când
sunt atacate, să picure veninul tot atât de bine ca şi
mierea şi a se dă furiei răzbunării până când îşi lasă vieaţa
în rană însăş.
Ele încep deci prin a vărsă în alveole cari întretae car­
tierul lor, rouă culeasă de pe flo ri; lichidă la început ea
capătă puţin câte puţin şi cu timpul oarecare consistenţă,
până când închiegându-se cu ceara şi parfumându-se din
contactul cu florile ea dobândeşte în fine dulceaţa mirosi­
toare a mierii.
Cu drept cuvânt deci, Sfânta Scriptură laudă albina ca
pe o muncitoare harnică: «Mergeţi şi găsiţi albina», ne
zice, «şi vedeţi cât de muncitoare este şi ce operă admi­
rabilă ea îndeplineşte. In fructul muncii lor toţi, regi şi

1) Lagările romane aveau de obiceiu forma pătrată.


2) Cei vechi credeau, că albinele pregăteau mierea cu rouă, care
cădea din cer în revărsatul zorilor în caliciile florilor; de aci şi pe­
rifrază lui Vergiliu poetul epic al Romanilor: „Mierea care vine din
cer“.... (Georgik IV, 1).
80 NATURA

oameni de rând îşi găsesc sănătatea. Şi fiecare o doreşte


şi o landă». (Prov. VI, 8). Vedeţi în adevăr cât de mun­
citoare este şi cât de mult este iu b ită: sucul preparat de
dânsa este dorit şi căutat de fiecare; rangul nu joacă nici
un r o l : şi regii ca şi oamenii de rând, găsesc în parfumul
său aceiaş savoare şi aceiaş dulceaţă. Dar nu este numai
gustul, ci şi sănătatea care găseşte într’însul folosul ei.
El alină arsurile gâtlejului, el închide ranele şi pătrunde
până la uleeraţiunile interne spre a le vindecă. Aşâ că. cu
toată slăbiciunea corpului ei, albina este cu adevărat forte
prin puterea înţelepciunii sale şi prin iubirea ei de virtute.
In sfârşit cu un devotament absolut albinele veghează
asupra regelui lor şi îşi fac o onoare din faptul de a muri
pentru dânsul. Cât timp acest rege trăeşte, ele nu revin
asupra alegerii l o r ; iubirea lor nu se schim bă; dar după
ce el a dispărut, a lor fidelitate iâ sfârşit şi a lor muncă
încetează, căci acela care le conducea la lucru a încetat
de a mai trăi.
(Hexameron, V, X X I, 6 6 -7 1 ). Valaori
Profesor la Seminarul Central.

------------------------------------

MUŞUROITUL PORUMBULUI

In cultura plantelor agricole se obişnueşte să se facă un


număr de operaţiuni, cari joacă un rol hotărîtor pentru
dezvoltarea lor normală şi pentru reuşita lor. Când aceste
operaţiuni sunt făcute bine, ele ajută obţinerea unui spor
de producţiune ; când sunt greşite sau rău făcute, atunci
ele vatămă plantele.
Muşuroitul lor este o operaţiune obişnuită în cultura unor
plante. Unii specialişti cred despre această operaţiune, că
este nu numai nefolositoare, ci chiar păgubitoare plantelor.
Această chestiune a stârnit în străinătate, acum câţiva ani,
discuţiuni înfocate şi a dat naştere, pentru dezlegarea ei,
la cercetări însemnate. E. Wolny, cu deosebire, a întreprins
MUŞUROITUL PORUMBULUI 81

îiitre 1879 şi 1887 o serie de experienţe asupra muşuroitului


plantelor în general; el a publicat rezultatele căpătate în
«Forschungen auf dem Gebiete für Agriculturphysik ». Din
experienţele acestui învăţat urmeazâ, că influenţa muşu-
roitului asupra producţiunii plantelor este foarte diferită şi
atârnă de an şi de felul plantei. Unele plante, ca bobuşorul,
şi-au mărit producţiunea prin muşuroit aproape în toate
cazurile. La altele, ca rapiţa şi sfecla, muşuroitul a avut
o influenţă favorabilă numai în unii ani, pe când în alţi
ani el a fost vătămător. La cartofi, influenţa muşuroitului
stă în strânsă legătură cu adâncimea la care s’au pus car­
tofii. Muşuroitul a ridicat cu atât mai mult producţia, cu
cât cartofii au fost puşi mai la suprafaţă. La porumb
. ,
însă în majoritatea cazurilor muşuroitul aduce o scădere
în producţiune.
Cauzele pentru cari muşuroitul nu e de folos plantelor
sunt, după E. Wolny, următoarele:
1. Prin această operaţie se măreşte suprafaţa expusă
acţiunii razelor solare şi se înlesneşte prin urmare evapo­
rarea apei din muşuroi. In pământul nemuşuroit, mişcat
numai puţin cu sapa la praşilă, evaporaţiunea apei este
impedicată şi plantele au o cantitate mai mare de ume­
zeală.
2. Apele de ploaie alunecă pe coamele muşuroiului şi se
scurg fără a fi supte în întregime de pământ ca în terenul
nemuşuroit.
3. Temperatura se schimbă cu mult mai mult în mu-
şuroiu decât în pământul neted.
Pe baza experienţelor sale, şi mai ales din considera-
ţiunea că pământul din muşuroiu conţine o cantitate de
apă cu mult mai mică decât pământul plan, W olny a for­
mulat următoarea concluziune: «Operaţiunea muşuroitului
influenţează în bine creşterea plantelor numai în terenurile
tenace şi humoase, cari ţin bine a p a ; în toate celelalte
feluri de pământ însă, precum şi într’o climă uscată, ea
micşorează producţiunea, de oarece în acestea din urmă.
e
82 NATURA

nu se găseşte cantitatea de apă care să asigure plantelor


o desvoltare normală».
Această chestiune ne interesează pe noi românii cu deo­
sebire, de oarece muşuroitul porumbului se obişnueşte la
noi în toate localităţile, unde se face or cu sapa, or cu
rariţa. E cu totul interesant să ştim, dacă nu cumva în
anii de secetă, producţiunea porumbului este cu totul com­
promisă tocmai din cauza muşuroitului, lăsând să se piardă
cantităţi mari de apă atunci când este mai multă nevoe de
ea. Acestea au fost consideraţiunile cari ne-au îndemnat pe
noi dela Staţiunea agronomică să studiem mai de-aproape
această chestiune şi să ne încredinţăm dacă cele susţinute
de W olny se potrivesc şi pentru ţara noastră.
Experienţele au fost făcute pe câmpul de cercetări al
Staţiunii agronomice. Ele au fost începute în 1900, adică
imediat după seceta din 1899, şi au durat până în anul
trecut. Am urmărit în aceste cercetări, pe lângă mersul
vegetaţiunii şi variaţiunea umidităţii pământului, în dife­
rite straturi din terenul muşuroit şi nemuşuroit. Noi am
fi vrut să întindem aceste cercetări în mai multe regiuni
ale ţ ă r ii; această generalizare nu ne-a fost însă cu putinţă
din cauza unor împrejurări nefavorabile în cari ne găseam.
Dacă ţinem seamă însă, că pământul arabil al României
este uniform şi aproape de aceeaş compoziţie ca acel al
Staţiunii, atunci concluziunile noastre pot fi primite pentru
ţara întreagă.
Terenul destinat acestor încercări a fost totdeauna uni­
form şi bine preparat. Mărimea parcelelor a fost de 300
m. p .; pe fiecare parcelă s’a făcut un număr egal de cui­
buri şi la fiecare cuib s’a lăsat la prăşilă un număr egal
de fire. înainte de a discută rezultatele obţinute este de
nevoe să atrag atenţia cititorului asupra următorului fapt.
Orcare ar fi sistemul de semănat (cu maşina, cu sapa, cu
piciorul, cu parul, etc.), boabele de porumb se găsesc cam
la adâncimea de 3— 4 cm. Orcare ar fi, prin urmare, sis­
temul de muşuroit, este sigur că rădăcinele de porumb nu
MUŞUROITUL PORUMBULUI 83
se pot formă în nici nn caz în muşuroiu ; acestea iau naş­
tere numai în stratul care începe dela 3—4 cm. dela su­
prafaţă în jos. Fac această observaţie pentru a justifică
de ce în cercetările noastre ne-am preocupat numai de
umezeala straturilor de sub muşuroiu şi nu am urmat calea
arătată de Wolny, care vorbeşte numai de umezeala din
muşuroiu.
Iată, pe scurt, mersul experienţelor noastre. Dela prăşila
dintâiu până la muşuroitul porumbului, umezeala a fost
găsită aproape aceeaşi în pământul din diferitele straturi,
în cei trei ani de experienţă. Dela data muşuroitului înainte
procentul de umezeală din straturile de sub muşuroiu este
într’una mai mare decât acela din straturile corespunză­
toare din terenul nemuşuroit. Cu alte cuvinte, perderea
de apă este mai mare în terenul nemuşuroit decât în cel
muşuroit. Pe vremea când porumbul ajunge la maturitate,
adică la data când porumbul are nevoe numai de puţină
umezeală, diferenţa de umiditate din cele două terenuri
dispare cu totul, făcându-se întâiu din ce în ce mai mică.
Explicarea acestui fenomen e următoarea: Sub acţiunea
razelor solare muşuroiul se usucă, devine afânat şi se •pre­
face într'un izolator care apără de uscare pământul de
sub dânsul; evaporaţiunea se micşorează şi p rin aceasta
creşte conţinutul mijlociu de apă al straturilor de sub
muşuroiu.
Producţiunea de boabe ca şi aceia de coceni, calculată
la hectar, este mai mare pentru porumbul muşuroit. Iată
tabloul pentru grăunţe în kgr. la hectar.
Anul Muşuroit Nemuşuroit

1900 2600 2470


1902 2399 2105
1904 336 183

Urmează aşa dar, că, în ce priveşte umezeala pământului


în care creşte rădăcina, muşuroitul are un rol însemnat
care îl face să fie de folos şi nu cum zice W oln y păgu­
8^ NATURA

bitor plantei. Rădăcinile adventive apoi, cari cresc în mu-


şuroiu, înlesnesc pătrunderea aerului într’însul şi fac mai
lesnicioasă respiraţia rădăcinilor şi descompunerea şi de-
sagregarea părţilor minerale ale pământului. In contra a-
cestor rădăcini adventive s’a zis că ele cresc în paguba
boabelor, aşâ că şi din acest punct de vedere muşu roitul
ar fi nepractic. Din tabloul de mai sus, se vede însă, că
această afirmaţie nu este adevărată. Aceste rădăcini adven­
tive mai slujesc apoi porumbului ca sprijinitori în cazuri
de vijelii, împiedicând culcarea la pământ. Cel mai mare
folos, în sfârşit, ce se are depe urma muşuroitului, în
special în agricultura noastră, e stârpirea buruienilor cari
se ivesc şi cresc mai repede în culturile plane şi cari nu
pot fi distruse aşâ de bine decât prin cultura prăsitoarelor.
Experienţa făcută de ţăran, în fine, timp de zeci de ani,
e încă un cuvânt care vorbeşte pentru folosul muşuroitului
în cultura porumbului.
Ion Enescu
Chimist la, Staţiunea agronomică.

------------------ ------------------------

FABRICAREA OŢETULUI

Oţetul este un condiment pe care îl găsim la masa or-


cârui român, fie el bogat sau sărac.
Oţetul se poate pregăti din vin, din bere, din cidru, în
genere din orce băutură care conţine a lc o o l; totuş, multă
vreme nu s’a pregătit decât din vin şi trebue să mărtu­
risim, că acesta e oţetul cel mai gustos.
Oţetul se obţine, din substanţele numărate mai sus, prin
transformarea alcoolului lor în acid acetic.
Cunoştinţa acestui fapt a îndemnat pe fabricanţii de oţet
să plece de-adreptul dela alcool, care este mai eftin. încer­
carea a dat rezultate atât de avantagioase, încât chiar la
noi în ţară, în judeţul Ilfov, funcţionează opt fabrici, cari
ne dau oţet obţinut de-adreptul din spirt.
FABRICAREA OŢBTUI-UI 85

Aceste fabrici, dela 1 Aprilie 1905 şi până la sfârşitul


lui Octomvrie, au pus în consumaţie 747.020 litri, repar­
tizat cum urmează :

Dr. Cosiner 276.667


C. Axentie . 163.000
Teclu . . . 120.000
Sevilio . 92.353
Staicovici . 40.000
Papainopol 30.000
Ionescu . . 15.000
Târcă . . . 10.000

Oţetul din vin a ajuns în schimb aşă de rar, că băcanii


şi cârciumarii cari îl au îl anunţă prin afişe speciale clien­
ţilor lor.
Oţetul din vin se prepară uşor. Lăsăm vasul cu vin în
atingere cu aerul şi după câteva zile, temperatura fiind
de 20°C, prin mijlocirea unui ferment micoderma aceti,
oţeţirea s’a făcut.
Cu cât băutura alcoolică are o tărie mai mare de 10 grade,
cu atât oţeţirea se face mai anevoe. Iată cum se proce­
dează la prepararea oţetului din spirt de 96° tărie, astfel
cum îl produc fabricele Bragadiru şi Popovici :
De oarece spirtul este supus la o taxă mare — 1 leu 50 de
fiecare litru — când se pune în consumaţie spre a fi între­
buinţat ca băutură, fabricanţii de oţet cer dela Ministerul
de Finanţe denaturarea lui, adică transformarea lui într’un
amestec care să nu mai poată fi bun de băut.
Pentru aceasta, se amestecă spirtul cu două părţi apă
şi atâta oţet, până când amestecul are o tărie acetică de
2 grade.
Spirtul astfel denaturat, are o tărie alcoolică cuprinsă
între 24° şi 30°.
Din acest amestec, prin adăugire de apă, se obţine plă­
mada, adică substanţa care introdusă în aparate ne va dă
oţetul. Plămada are o tărie alcoolică între 10°,5 şi 11°,5-
86 NATURA

Metoadele, după cari plămada se preface in oţet, sunt


foarte variate la fabricele din acest judeţ. Avem fabrici
cari întrebuinţează procedeul cel mai vechiu, dar sunt şi
unele cari au instalaţiunile cele mai perfecţionate pentru
această industrie. La toate principiul este acelaş: plămada
să vie în contact cu aerul pe o suprafa{â cât mai mare.
Cel mai simplu procedeu e cel urm ător: Intr’o încăpere
ferită de curenţi de aer, sunt mai multe butoae de câte
350— 400 litri capacitate. Aceste butoaie sunt împărţite
dealungul în două despărţiri : una, partea despre vrană,
care se umple cu strujituri de lemn şi alta care rămâne
liberă. Lichidul poate să treacă dintr’una în cealaltă des­
părţire. In despărţitura cu strujituri, fundurile butoiului
au găuri prin cari circulă aerul. Se toarnă plămada peste
strujituri; în timpul scurgerii micoderma aceti depe stru­
jituri, în contact cu aerul, face oţeţirea.
După câteva ceasuri, când toată plămada a trecut în
despărţirea goală a butoiului, învârtim butoiul pentru ca
lichidul să revie în partea cu strujiturile. Se face această
învârtire de mai multeori, până când tot alcoolul din plă­
madă se transformă în acid acetic.
*
* *

Să facem un calcul aproximativ, pentru a vedea cât


costă pe un fabricant litrul de oţet.
Să ne închipuim un fabricant de mijloc, care întrebuin­
ţează 1000 litri de spirt lunar. Cheltuelile ce le face dânsul
anual, sunt :
12.000 litri spirt â 0,50 ................... 6.000
Chiria f a b r i c e i ...................................... 600
Trei oameni de muncă ......................... 1.200
Dobânda capitalului . . . . . . . . 200
Foc şi alte cheltu eli...............................200
In total . . . 8.200

Am văzut că plămada nu are decât 10,«5— 11,°5 tărie


alcoolică. Pentru ca spirtul de 96° tărie să ajungă la 12°,
FABRICAREA OŢETULUI 87

trebue să-l amestecăm cu de 7 ori volumul său de apă.


Vrea să zică, pentru un litru de spirt, obţinem opt litri
de oţet, de tăria acetică cel puţin de 8 grade. Dar oţetul
de 8 grade chiar este prea ta re ; pentru aceasta îi adăugăm
apă ca să-l facem numai de 6 grade tărie acetică. Aşa că
dintr’un litru de spirt obţinem 10 litri de oţet de 6 grade
tărie acetică. Fabricantul nostru va obţine din cei 12.000
litri spirt 120.000 litri oţet.
Dacă cu 8.200 lei a obţinut 120.000 litri oţet, litrul îl
va costă numai’ 6— 8 bani. Dacă se adaugă 3 bani de fie­
care litru taxa fondului comunal, pe fabricant îl costă cel
mult 10 bani un litru de oţet.
Puneţi că ar vinde decalitrul numai cu 1.40 şi veţi
vedea frumosul câştig ce realizează aceşti modeşti fabri­
canţi de oţet.
Christ Otto
Licenţiat în ştiinţe
Controlor al fabricelor din Ilfov.

------------- --------------------- -

EXP0ZIŢIUNEA GENERALĂ ROMÂNĂ DIN 1906

«Un călător care mergea odată cu mai mulţi tovarăşi


pe un drum lung poposi, spre a se odihni puţin, la umbra
deasă a unui teiu tufos. Din acest loc cu o privelişte în­
cântătoare, prietenii puteau privi cea mai mare parte din
calea străbătută. In faţa lor se întindea, şerpuind în coti­
turi, drumul pe care aveau să meargă de-acolo mai departe.
Drumeţi călare şi pe jos treceau pe dinainte, unii mai do­
mol şi rupţi de oboseală, alţii mai sprinteni şi cu feţele
voioase. Departe, în zarea albăstrue, se înălţă un şir de
munţi, iar sus, pe vârful cel mai mare, sticleau în strălu­
cirea soarelui zidurile şi coperişurile unui oraş mare şi fru­
mos în spre care trecătorii se îndreptau.
Stând astfel la odihnă călătorii noştri prinseră a vorbi
88 NATU TA

de întâmplările de pe drum şi a istorisi de minunăţiile ce


ayeau să vadă cu toţii mai pe urmă. Ceeace unii, de pildă,
scăpaseră din vedere sau priviseră numai din fugă, des-
crieau alţii mai cu deamănuntul; impresia cutărei floricele
rari şi nebăgate în seamă or a cutărei case ceva mai deo­
sebite se întipăreâ cu chipul acesta mai bine şi mai adânc
în mintea tuturor. Cele trecute păreau acum îndoit de in­
teresante, iar cele ce aveau să vie şi mai vrednice de dorit.
In cele din urmă, în aşteptarea bucuriilor, fâlfâiră pălăriile
în aer şi porniră mai departe1)».
De patruzeci de ani merg mână în mână la drum lung
doi drumeţi ce se iubesc: un rege şi un popor. In urma
lor se vede în depărtare cea mai mare parte din calea
străbătută. înainte, în zarea albăstrue, străluceşte idealul
cel frumos înspre care cei doi prieteni îşi îndreaptă pasul
lor. Acuma li-i în gând să poposească o clipă, să-şi rea­
mintească în parte întâmplările depe drum. Bucuriile tre­
cute vor părea îndoite, iar necazurile îndurate vor fi ca şi
uitate. Mai bine şi temeinic li se va întipări în minte tre­
cutul lor comun, mai bun va fi prezentul şi încredere mai
multă vor avea în viitor. La urmă, fâlfâind în aer steagul
lor cel sfânt, va porni mai departe în spre ţelul de atins.

Luăm lămuririle care urmează din « Buletinul Oficial al


Expoziţiuneh. Nu putem spune, fireşte, depe acum decât
ceeace vom găsi scris în circulările comisarului general.
Toţi acei care au cetit pe de-antregul aceste circulări re­
cunosc, că autorul lor a pus într’însele tot focul unei inimi
care bate cu putere pentru binele ţării noastre. Din aceste

1) Din prefaţa celui de al doilea volum de cronici ştiinţifice înti­


tulat „Nartekion“ al d-lui profesor Dr. Otto N. Witt, consilier intim,
director al Institutului technic de chimie din Berlin. Din aceste vo­
lume am publicat până acum în traducere 11 cronici în foiletoane
lunare în „Voinţa Naţională“.
EXPOZIŢIUNEA GENERALĂ ROMÂNĂ DIN 1906 89

circulari vom. face şi noi mai multe împrumuturi. «Nu este


om cu oarecare cultură în această ţară, spune d. dr. Istrati,
care să nu-şi dea seamă în mod desăvârşit de însemnătatea
naţională şi economică a întregei manifestaţiuni a nea­
mului nostru prin Expoziţiunea dela 1906». «Comparând,
spune d. ministru I. Lahovari, România de eri cu ceâ de
astăzi, astfel cum a făcut-o munca iluştrilor morţi a căror
suvenire o vom evocă, se va naşte în inimile lor (a tine­
rilor din noua generaţie) nobila ambiţiune de a munci şi
dânşii spre a întări şi ilustra România viitorului şi a o lăsă
urmaşilor lor mai mare, mai fericită şi mai glorioasă decât
aceea ce am primit-o noi dela părinţii noştri».
Expoziţiunea va coprinde următoarele 12 secţiuni: 1)
Agricultura. 2) Silvicultura. 3) Horticultura şi viticultura.
4) Creşterea vitelor şi zootechnia, piscicultura şi pescuitul.
5) Mine şi cariere. 6) Industriile. 7) Geniul civil şi militar,
architectura, mecanica, electricitatea, mijloacele de tran­
sport, armata. 8) Instrucţiunea şi educaţiunea, instrumen­
tele şi procedeurile generale ale literilor, ştiinţelor şi arte­
lor. 9) Artele trumoase. 10) Higiena, asistenţa publică şi
economia socială. 11) Cultul. 12) Trecutul (secţiunea re­
trospectivă).
Pentru fiecare din aceste secţiuni comisarul general a
dat prin câte o circulară lămuririle necesare, cele dântâi
îndrumări.
In fruntea fiecărei circulări se află o scurtă expunere
a stării din trecut şi din timpul de faţă a cestiunii res­
pective. îndemnăm cu dinadinsul pe cititorii noştrii să
urmărească cu băgare de seamă înlănţuirea strânsă a ace­
stor circulări atât de instructive.
Expoziţia se va deschide, spune Buletinul Expoziţiei,
Duminică 3 Iunie 1906, şi va ţine o luni, adică până la
1 Noemvrie anul viitor. Ea va costă în totul 4.500.000 lei.
Din această sumă trebue să se scadă îmbunătăţirile ce
vor rămâne Statului sau Capitalei, adică aproximativ 2 i/2
milioane. Restul de 2 milioane va fi scos din veniturile
90 NATURA

expoziţiei şi din acele ale unei lotării ce urmează a se


înfiinţa cu acest prilej.
Clădirile expoziţiei, continuă Buletinul, sunt de două
feluri, unele definitive şi altele cu caracter vremelnic. Dintre
cele dintâiu, cel mai important este palatul muzeului
u Trecutul nostru». El este construit pe o suprafaţă de
2316 m. p., este alcătuit la partea centrală cu etaj şi două
aripe în partea deschisă şi costă 561.164 lei. In timpul
expoziţiunii el va coprinde artele frumoase, tipografia, in­
strumente din secţia a opta, secţiunea retrospectivă.
A doua clădire definitivă este Cula, în valoare de 28.000
lei, pe o suprafaţă de 168,4 m. p. Ea reprezintă o culă din
Oltenia, făcută după anumite fotografii. In cele trei ca­
mere ale ei se vor expune obiectele cele mai vechi privi­
toare la cultul nostru.
A treia construcţie e Castelul de apă, în valoare de
56.301 lei şi construit pe o suprafaţă de 302 m. p. El con­
ţine rezervoriile de apă de 400 m. c., şi e făcut în forma
unui turn din cetatea lui Ţepeş-Vodă. In cele două camere
dinăuntru de 60 m. p., se vor expune cele mai vechi arme
române din timpul marilor noştri voevozi.
Tot sus la Trocadero, la stânga palatului celui mare,
se află restaurantul, în valoare de 67.164 lei pe o supra­
faţă de 379 m. p. El e construit în stil românesc cu turlă,
terase şi numeroase camere.
Arenele romane, cari vor fi una din părţile cele mai
frumoase ale expoziţiunii, lucrate în mod solid în forma
unui amfiteatru, vor putea conţine cel puţin 4500 persoane
şi vor costă 250.000 lei.
In partea de jos a terenului sunt lucrările cu un ca­
racter provizoriu. Una dintre aceste construcţiuni va re­
prezenta un vechiu han românesc cu etaj, va putea dură
cel puţin 15 ani şi va fi construită astfel, ca să poată
servi pentru viitoarele expoziţiuni anuale. Lucrarea aceasta,
în care se va cuprinde şi pavilionul regal, va ocupă în
total 2227 m. p. şi va costă 249.081 lei. In Pavilionul regal,
EXPOZIŢIUNEA GENERALĂ. ROMÂNĂ DIN 1906 91

pe o suprafaţă de 300 m. p., membrii familiei regale vor


putea să privească sau să se repauzeze. Aici se vor expune
toate lucrările făcute de membrii acestei ilustre familii.
In părţile laterale vor expune geniul civil şi militar, mi­
nele şi carierile şi artele decorative.
In faţa pavilionului regal va fi un pavilion vremelnic,
pe o suprafaţă de 1829 m. p. şi în valoare de 126.528 lei.
In el se va cuprinde agricultura şi silvicultura, horticul­
tura, alimentaţiunea. Pavilionul Industriei, va fi pe o su­
prafaţă de 1606 m. p. şi va costă 130,941 lei.
Parcul de 37 hectare, va fi plantat în mod admirabil
cu toate esenţele aflătoare în ţară şi va aveă un lac de
2 x/2 hectare. In acest parc va rămâne după expoziţie o
şcoală de apicultură şi o şcoală practică de horticultura.
El va fi canalizat, luminat cu electricitate, va aveă poduri,
umbrare, o peşteră şi o grădină zoologică cu animale
din ţară.
In numerile viitoare vom ţine în curent pe cititorii noştri
cu măsurile mai importante luate de comisarul general.
Vom căută totdeodată să dăm un plan al expoziţiei din
care să se vadă şi împărţirea ei în străzi şi înfăţişarea
ei în totul.
Terminăm articolul de faţă cu următoarele cuvinte, de
îndemn la muncă, ale comisarului general. «In această pri­
vinţă clerul, profesorii, artiştii, meseriaşii, industriaşii, a-
gricultorii, inginerii şi armata, dimpreună cu oamenii de
litere şi de ştiinţe, scriitorii şi cercetătorii, toţi trebue să
lucreze, să producă şi să se manifesteze cu această oca-
ziune. Orce şovăire este neertată, orce nelucrare este con­
damnabilă, orce rea voinţă este criminală ».
G. G. Longinescu.
92 NATURA

O VIZITA LA O FABRICA DE LOCOMOTIVE

Fabricele Baldwin din Filadelfia ocupă aproape opt hec­


tare şi sunt cu şase rânduri. Intr’însele lucrează astăzi
13.000 lucrători ziua şi noaptea. Se fabrică între 1500 şi
2000 locomotive pe fiecare an, adică între 4 şi 6 locomo­
tive pe zi.
Intrând în atelierele unde maşinile se încheie bucăţică
cu bucăţică, dai de un sgomot cum n’ai mai auzit până
atunci. Vezi deodată 30 căldări de locomotivă în care şi
pe care sute de oameni izbesc groaznic cu ciocanul. Capul
răsună ca şi cum ai dă cu pietre în el. Cu neputinţă de
spus sau de auzit vreo vo rb ă ; te mulţumeşti numai cu
semne. Uitându-te în sus, zăreşti două scripete uriaşe, unul
de 50 şi altul de 100 de tone, aşezate în vârful clădirii.
Ele cară dela un capăt la celalt al atelierului, locomotive
isprăvite cari se cumpănesc greoiu în aer cu roatele lor
mari. Un singur om, apăsând pe un nasture electric, face
această mişcare de uriaş. Fără să vrei, te gândeşti că
poate să-ţi cadă în cap şi te dai repede la o parte când
le vezi trecând pe deasupra ta.
Trecem în atelierul de străpuns. Opt plăci enorme de
tablă sunt culcate una peste alta sub o maşină. Un fel de
sfredel le muşcă şi le găureşte în patru locuri deosebite.
Doui lucrători iau seama, cu mâinile în buzunar, ca şi când
n ’ar lucră nimic. In toate părţile, alte maşini culcate şi
în picioare, fac acelaş lucru. Pe jos numai aşchii şi stru-
jituri de fier. Nicăieri lucrătorul nu pare că face ceva. In
alt atelier se arcueşte. Plăci de tablă, groase .de 2 cm.,
trec sub un laminor uriaş, care le îndoaie ca şi cum ar fi
de mucava. 0 sută de strunguri, cu roţi peste măsură de
mari, se învârtesc, unele repede de tot, altele încet, sco­
besc cilindre de oţel, ferestruesc şi scârţie groaznic. Peste
tot lucrul scripetele lucrează, ridică şi mută piese grele
şi maiuri lovesc fierul, peste tot locul foile suflă în cuptor
O VIZITĂ LA O FABRICĂ DE LOCOMOTIVE 93
şi vârtejurile delà maşini se învârtesc ameţitor. Alte maşini
jeluesc liniştite suprafeţe largi de oţel cu un mers neîn­
trerupt şi automatic. Lucrătorul care le păzeşte ar putea
foarte bine să se ducă să se plimbe şi să vie peste un ceas,
lucrul se face singur.
Sărim cu picioarele peste grămezi de biele şi roţi de lo­
comotive. Doui lucrători sunt pe cale să pue obezi de oţel
la nişte roţi. In cazangerie zgomotul e şi mai asurzitor.
Nu e nici un cuvânt care să te facă să înţelegi larma care
e aici. Lucrătorii chiar se înţeleg ca muţii. Mă grăbesc să
ies. Atelierul e plin cu vreo 40 de căldări în lucru.
In rândul de al doilea e topitoria de aramă. Creuzetele
sunt aşezate în plafondul zidit în cărămizi refractare ; sunt
20. Din gurile lor deschise ies flăcări admirabile vei’zi şi
albastre. Aici se toarnă clopotele de locomotivă cu care
trenurile din America dau de ştire când trec pe linie.
Şase etaje, cari se întind până nu se mai văd, sunt ocupate
cu maşini, cari mânate cu electricitate, lucrează pentru
om. Muncitorii stau la masă, veghind doar cu coada o-
chiului la mersul maşinelor. Acesta-i tabloul uimitor al
supunerii materiei de iscusinţa omului.
Această fabrică dă azi cele mai bune locomotive din
lume, cari costă cam între 20.000 şi 100.000 lei una. O
locomotivă, comandată după un model anume, poate fi dată
gata într’o lună, adică tocmai în timpul cât îi trebue unui
căldărar de al nostru să ne facă o duzină de căldări.
(După Jules Huret, De New-York à la Nouvelle-Orléans).
G. G . Longinescu
94 NA TC RA

N O T I Ţ E

U le ia d e p oram b . — Producţiunea extraordinar de mare a po­


rumbului, a determinat căutarea unei noui întrebuinţări a lui, în
afară de cele obişnuit cunoscute, ca: preparatele alimentare, furaj,
fabricarea spirtului şi amidonului.
De câţiva ani se extrage din fructele de porumb un uleiu coprins
în embryon. Pentru a separa colţul, destul de mare faţă de restul
seminţii, se sfărâmă boabele de porumb, după ce au fost lăsate să
încolţească puţin. Se strecoară, se încălzeşte şi se trece pasta la
presa hidraulică, întocmai cum se face cu seminţele uleioase —
pentru extracţiunea uleiului.
Procentul de substanţe grase este cam 20Yo, proporţie destul de
satisfăcătoare pentru această nouă industrie, ceeace se confirmă de
altfel şi prin datele statistice ale anului trecut, cari arată o produ-
ducţiune totală de 160.0U0 ectolitri.
Un mijloc mai lesnicios de extracţiune a uleiului acesta, este cel
întrebuinţat de fabricanţii de spirt. După ce se sfarămă boabele de
porumb, sunt puse să fermenteze. In cursul fermentaţiunii se adună
la suprafaţa masei un strat de uleiu, care din cauza uşurinţei plu­
teşte; se ridică acest uleiu şi se rafinează pe cale mecanică.
Uleiul obţinut în chipurile acestea, este absolut transparent, de
culoare gălbue şi cu un gust foarte plăcut; el răncezeşte foarte greu.
Toate aceste însuşiri permit amestecarea lui cu uleiurile fine de masă,
ceace de altfel se şi face astăzi foarte des.
Cea mai maro cantitate din uleiul de porumb, se întrebuinţează
la fabricarea săpunurilor, culorilor şi lacurilor; din cauza că acest
uleiu este mai scump decât uleiurile ordinare, el nu se întrebuinţează
decât la fabricarea produselor fine, săpunuri de lux, cărora le comu­
nică moliciunea (velouté) caracteristică.
Rămăşiţele sunt foarte căutate pentru hrana vitelor.
(După F. W. Mooren). V. A.
Cafea fă ră cafeina. — Un kilogram de cafea de orce fel are
cam 10—15 gr. cafeina, un alcoloid care o face să aibă însuşirile
atât de căutate de băutorii de cafeà. Gabriel Bertrand a găsit în
1901 o specie care nu conţine cât de puţină cafeină, cu toate că se
aseamănă în totul cu acea ordinară — caffeà arabica. In Madagascar
s’au mai găsit alte 3 soiuri de cafea de asemenea fără cafeină.
Această lipsă nu e ceva patologic pentru plantă, ci e un caracter
fiziologic al ei. Pentru persoanele cărora nu le este îngăduit să bea
cafea, în cazul unor anumite boale, din cauza cafeinei iritante, ca­
feaua de Madagascar poate să aibă un interes practic ; ele vor putea
să-şi satisfacă astfel gustul sau să-şi înşele deprinderea fără niciun
neajuns pentru sănătatea lor. ( Revue Generale des Sciences 15 Au­
gust 1905).
V iotlm ale anim alelor sălbatica în India. — După statistica
guvernului englez, numărul oamenilor omorîţi de animale sălbatice
sau muşcaţi de şerpi veninoşi se urcă pentru anul 1903 la ţifra de
25460. Iată tabloul pe specialităţi :
NOTIŢE 95

23164 persoane de şerpi veninoşi (Cobra mai cu seamă)


1046 » » tigri
277 » » lupi
973 » » urşi, leoparzi şi pantere.
In ce priveşte vitele, lista e următoarea:
4000 capete de şerpi şi crocodili
38211 leoparzi şi pantere
305B5 tigri
4719 lupi
2387 hiene
4000 urşi
Numărul animalelor vânate de 38000 vânători e următorul
1331 tigri, 4413 leoparzi, 1850 urşi, 2373 lupi, 706 hiene, 4300 di­
ferite animale. In total 83872 vite mâncate şi numai 14973 fiare îm ­
puşcate. ( Prometheus No. 791).
Cărbunele întrebu inţat în contra otrăvirei. — Se spune că
Japonezii au obiceiul de a înghiţi cărbune animal sau vegetal la
cele dintâi simptome gastro-intestinale îngrijitoare şi scapă astfel
de orce otrăvire. Această întrebuinţare se întemeiază pe proprietatea
ce o are cărbunele de a absorbi gazele şi multe alte substanţe.
Farmacistul Tonery a arătat cel dintâi (1831—1852), prin experienţe
cu câini şi cu iepuri, acţiunea cărbunelui asupra otrăvurilor. Con-
cluziunile sale nefiind admise la început el făcu în urmă experienţa
foarte periculoasă înghiţind un gram de strichnină fără a fi suferit
câtuşi de pu ţin; pentru aceasta a fost deajuns să înghită imediat
după strichnină 15 grame cărbune.
Numeroasa experienţe au fost făcute în urmă de profesorul Se-
cheyron, chirurg al spitalelor din Toulouse şi nepot al lui Tonery.
El a făcut încercări cu epuri şi cobai dându-le întâi otrava curată
şi în urmă otravă cu cărbune. Strichnină, apa lui Fowler, cianura
de potasiu, fosforul, laudanum, morfina, clorhidrat de cocaină în
soluţii îu disolvanţi cuveniţi, precum şi bacteriile de cărbune şi
ptomainele pierd veninul lor sub influenţa cărbunelui animal sau
vegetal. Profesorul Secheyron a izbutit să vindice otrăviri cu ciu­
perci sau cu arsenic numai cu cărbune. El recomandă să se dea
cărbunele în suspensiune în apă în doze masive, direct prin gură
sau prin sondă, în orce caz de otrăvire, cărbunele fiind contra-
otrava cea mai activă. (L a Nature, 14 Oct. 1905).
In du stria diam antelor în An vers. — Din sec. X V Anversul
şi Amsterdamul sunt centrele principale ale comerţului cu diamante.
In Anvers sunt 4000 m ori de lustruit cu un export de 9 mii. franci
în 1904. In Amsterdam sunt 7000 m ori; cifra afacerilor nn este însă
mai rnare. Anversul taie diamantul mare şi specialitatea lui este
roşa de Anvers cu 6 şi 12 fe ţe ; Amsterdamul are din contra spe­
cialitatea pietrelor mai mărunte ; astfel dintr’un carat lucrătorii din
Amsterdam ajung să facă 600 roze sau 500 briliante.
Tăierea diamantelor coprinde trei operaţiuni: _ 1) clivagiul_ adică
desfacerea cu foarfecele a foiţelor care se desprind de pe cristale
2) tăierea, adică darea formei dorite prin frecare de un alt diamant;
3) lustruirea care măreşte strălucirea feţelor şi care se face cu un
disc acoperit cu un amestec de ulei şi praf de diamant şi care disc
se învârteşte foarte repede. B riliantul are în total 64 feţişoare, iar
roza cor ona ta 24.
96 NATURA

In prezent sunt în Anvers 4000 p ie tra ri; un lucrător bun câştigă,


între 75 şi 100 lei pe săptămână; ucenicii în al doilea an primesc
30 sau 40 lei pe săptămână. (Revuede Chimie industrielle, Sept. 1905).
C easorn icăria In E lv e ţia 1904. — Numărul de ceasornice ex­
portate în acest an a fost 8.005.203 în valoare de 121 milioane.
Preţul mijlociu este de 6 fr. 93 pentru ceas de metal, 11 ir. 80
pentru ceas de argint şi 51 fr. 86 pentru ceas de aur. In mijlociu se
fabrică 26.684 ceasuri pe zi lucrătoare.
Numărul ceasurilor de aur e 896.842, al celor de argint 2.735.364,
iar al celor de metal 3.687.796; numărul celor complicate, adică cu
repetiţie, cromografe, etc., de 10.988.
Cei doi clienţi mari sunt Germania cu 24 milioane şi Anglia cu
18 milioane; după acestea vin Austria cu 10 milioane, Italia cu 8
milioane, Rusia cu 5 l/2 milioane, Franţa cu 4 1/2 milioane, Statele-
Unite cu 4 milioane, Argentina cu 3 1/3 milioane şi Spania cu 3 mi­
lioane.
Producţia s’a întreit în timp de 20 ani.
(L a Nature 7 Oct. 1905J.

O poveste a ra b ă spune că într’o zi necuratul s’a arătat omu­


lui zicându-i: «tu, omule, zilele tale sunt pe sfârşite; eu pot să te
fac nemuritor dacă te învoeşti să faci şi tu ce ţi-oi spune eu. Omul
primi şi dracul îi spuse să aleagă una din următoarele trei în voeli:
«ucide pe tatu-tău, bate pe soră-ta rău, bea vin». Omul alese păcatul
cel mai mic : băuv in ; se îmbată, bătu pe soră-sa şi ucise pe tatu-său.
(Figriro, 80 Sept. 1905).

G ră d in a Zo ologică din Londra a avut anul trecut o populaţie


de 640 mamifere, 1448 paseri, 343 reptile şi 121 peşti Intr’un an de
zile fiarele au mâncat de 80.000 lei carne (207 cai, 270 capre, 25.196
ouă, 40.000 livre de peşte şi 1872 găini).
S’au născut în menagerie 2 pui de lei, 3 de leoparzi, 8 de lupi
de America, 1 yac corean, 1 cerb de Cap şi 5 berbeci de Barbaria.
Au murit în acest timp 1149 animale, aproape toate în cele d’întâiu
zile ale sosirei lor în menagerie; între altele 2 gorile, 2 zebre, 1
rinocer. Colecţiunile au fost vizitate de 706074 persoane; iar încasă­
rii cau fost de 800.000 lei.
(L a Nature, 12 Aug. 3005).

Un statistician a avut ideia ciudată să compare numărul morţilor


din trupele engleze în cursul răsboiului din Transval cu acela al
morţilor produse de drumurile de fer americane în acelaş timp. In
vreme ce răsboiul a ucis 22.000 oameni, accidentele de drum de fer
din Statele-Unite au omorît 20.847 şi au rănit 135.000 oameni. De
aici nu urmează însă că o călătorie în America e mai periculoasă
decât răsboiul din Africa
In adevăr, numărul acelora care se expun la pericolul dîntâiu e
fără comparaţie cu mult mai mare ca cel din urmă. In orce caz
aceste trenuri ţin un record pe care din fericire alte ţări nu-1 râvnesc
nici pe departe.
(L a Nature, 26 Aug. 1P05;.

Tip. GUTENBERG, Joseph Gobi, Bucurescï.


SAREA DIN SAU NELE ROMÂNEŞTI 97

SAREA DIN SALINELE ROMÂNEŞTI

Mineralul cunoscut sub numele comun de «sare», este


un aliment a cărui întrebuinţare este mai generală chiar
decât aceea a pâinii. Multe populaţii, între cari şi populaţia
noastră ţărănească, nu întrebuinţează pâinea decât In mod
întâmplător, toaţe însă simt nevoia de «s a r e »: dela lordul
englez cel mai rafinat până la sălbaticul cel mai primitiv,
întrebuinţează în alimentarea lor acest mineral. Unele popu­
laţii primitive apreciază într’atât sarea, încât le servă de
obiect de schimb în tranzacţiile l o r ; de câtva timp, chiar
dela noi din ţară se trim it cantităţi destul de însemnate
de sare, tăiate regulat în plăci sau în mici cuburi, destinate
pentru coastele occidentale ale Africei, unde ea înlocueşte
în parte moneta.
Din timpurile cele mai depărtate până azi, omenirea a
căutat să extragă sarea, de care avea nevoie pentru alimen­
taţia sa, fie din sânul pământului, fie din apele sărate, în
special din apa m ă rii: de aci două feluri de sare cunoscute
sub numele de sare gemă sau sare de stâncă şi sare de mare.
Şi sarea de stâncă şi sarea de mare este corpul cunoscut
în chimie sub numele de clorura de sodium, amestecat în
proporţii de 0,5°/„ până la 5°/0 corpuri străine, cari fac ca
în afară de gustul caracteristic al «sării», aceasta să mai
prezinte un gust particular. Obişnuinţa face, ca după natura
acestui gust particular, unele populaţii să prefere sarea de
stâncă, iar altele sarea de mare; astfel, cu toate stăruinţele
depuse, de a se introduce în Bulgaria de sud sarea de stâncă
românească, încercarea nu a dat rezultate apreciabile; de
asemenea, deşi de câtva timp s’a introdus în România sarea
de mare — după cererea pescarilor din Dobrogea — con­
sumaţia ei este foarte restrânsă; sării noastre de stâncă
i se reproşează că miroase a petrol, iar sării de mare că
este cam amară. In total însă, tot sarea de stâncă este
cea mai apreciată; astfel, în Bulgaria, unde s’a introdus,
«Natura» No. 4.
98 NATU RA

de curând monopolul sării, s’a prevăzut că preţul de vân­


zare al sării de stâncă va fi cu 2 fr. la sută de kgr. mai
urcat ca al sării de mare. Puterea obişnuinţii în ceeace
priveşte sarea este aşa de adâncă, că astăzi, după aproape
un secol dela răpirea Basarabiei de Rusia (1812), ţăranii
români din Basarabia, caută, pe cât mijloacele le permit,
să consume sare de Moldova (Târgu-Ocna), deşi aceasta —
din cauza enormului drept de vamă la care e supusă —
costă mai scump ca sarea rusească din Caucaz. Sarea este
unul din puţinele articole ce se mai introduce dela noi în
Basarabia, şi aceasta nu se ştie însă de se va mai putea
menţine.
’ *
+ *
In ceeace priveşte sarea gemă, ţara noastră este una
din cele mai dotate de natură. Dela Gorj până în judeţul
Neamţ, pe o lărgime de mai mulţi kilometri, începând
pe alocuri dela suprafaţă şi pe adâncimi ce nu se cunosc
încă, se găsesc masivuri puternice de sare, conţinând fie­
care mai multe milioane de tone. Aceste bogăţii naturale
au fost din timpurile cele mai depărtate, exploatate în
mică parte, pentru îndestularea ţării şi a vecinilor noştri
lipsiţi de acest mineral. Şi în Muntenia şi în Moldova,
Statul îşi rezervase dreptul exclusiv de exploatarea s ă r ii;
de obiceiu Statul, în schimbul unei plăţi anuale, vindea
acest drept la antreprenorii care puteau să extragă dintr’o
anumită localitate câtă sare putea, dar pe care trebuia să
o vândă la gura Ocnei cu un preţ fixat de Stat. Deosebit
de suma ce o plătea Statului, contracciul mai eră obligat
şi la darea unei dijme din sarea extrasă către proprietarul
locului pe care se deschidea gura de Ocnă. Exploatarea
prin contraccii a durat până la anul 1862, când Statul a
luat asupra sa exploatarea directă a s ă rii; acest sistem
se urmează şi astăzi.
In afară de exploatările ce se făceau de aceşti antre­
prenori, diferiţii Domni ai Ţărilor Române, ca răsplată pentru
serviciile aduse de locuitorii unor localităţi sărate, le re-
SAREA DIN SALINELE ROMÂNEŞTI 99

•cunoştea dreptul de a lua fără plată sarea de care aveau


nevoie ei şi familiilor lor. Un asemenea drept continuă a
se recunoaşte până azi unor locuitori din munţii Vrancer
care posedă pentru aceasta un hrisov dela Ştefan cel Mare.
In afară de aceştia, astăzi toţi locuitorii României ar trebui
să-şi procure sarea numai din minele Statulu i; de fapt
însă mai mult de a zecea parte din sarea ce se consumă
în ţară, este tot sare românească, dar nu din minele Sta­
tului, lucru întrucâtva natural pentru locuitorii din loca­
lităţile sărate, care au casele construite pe sare, şi care
pentru a avea mămăliga destul de sărată, este destul să
meargă să iâ apă cu căldarea din gârla sau lacul ce se
găseşte în apropiere.
*
* *
Pe timpuri, exploatarea în mare a sării eră o operaţie
din cele mai grele. Masivele dela suprafaţă nefiind n ic i­
odată destul de curate, eră nevoie să se exploateze masi­
vele mai adânci. Pentru aceasta se săpâ mai întâiu un puţ
de cel puţin 40 metri adâncime, din care o parte în sare;
pe partea în care terenul nu se menţineâ destul de bine,
se căptuşeau pereţii cu ghizduri (ţambre) puternice. După
•ce se străbăteâ cel puţin 10 metri în sare curată, puţul
începeâ să se lărgească în formă de con sau în formă de
c lo p o t; sarea ce se scotea din această lărgire şi adâncire
treptată a puţului constituia exploatarea, iar scobitura
astfel făcută, se numiâ o Ocnă. Când adâncimea Ocnei
ajungea la aproximativ 120 metri, iar lărgimea ei la 50— 60
metri, scoaterea sării afară devenea foarte grea, Ocna se
abandonă şi se săpâ alta alături. Ocna părăsită se umplea
încetul cu încetul cu apă şi pământ, astfel că după câteva
zeci de ani în locul unei Ocne nu se mai vedea la supra­
faţă decât o depresiune în formă de con cu baza în sus.
La Slănic, Târgu-Ocna, Telega şi Ocnele-Mari se văd şi
acum numeroase urme de Ocne v e c h i; iar în locul unora,
-din ele s’au format lacuri sărate.
Scoborîrea lucrătorilor şi scoaterea sării din ocnă se
100 NATURA

făcea cu un fel de burduf atârnat de o fringhie groasă,


care se strângeâ pe un crivac pus în mişcare cu cai. Tăierea
se făcea aproape în întuneric, la lumina unei simple vă-
paiţe de seu şi într’un spaţiu relativ strâmt. Pentru tăiatul
sării se întrebuinţau condamnaţii la munci grele, dar cum
în totdeauna munca celor goniţi din societate şi care nu
au un interes imediat în producţie, a fost puţin produc­
tivă, erâ nevoiefşi de lucrătorii liberi, pe care spre a-i ho­
tărî să se ocupe cu tăierea sării, li se acordau avantaje
speciale ca scutirea de armată, de plata birului, etc.
Sistemul de exploatare prin ocne a durat la noi până
la 1870, când a fost înlocuit cu actualul sistem de ex­
ploatare prin galerii. Şi în acest sistem se sapă mai întâiu.
un puţ, ceva mai larg, (cam de 5/2 m.). După ce s’a stră­
bătut vreo 15 metri în sare curată, în loc de a lărgi puţul
în formă de con sau clopot, se sapă în tr’un sens şi în altul
un tunel orizontal^de aproximativ 4 m. p. şi de lungime de
peste 100 m., acest tunel se lărgeşte, deoparte şi de alta
a lui se fac galerii de lemn spre a se putea vizita tavanul
minei, să se vadă dacă nu s’au produs crăpături care ar
putea compromite soliditatea minei. După lărgirea tune­
lului se sapă apoi în jos, lărgindu-se treptat mina prin
tăierea a doi pereţi înclinaţi de aproximativ 30° în raport
cu verticala, care pereţi au aspectul foilor unei cărţi des­
făcute al cărui cotor ar reprezintă tunelul iniţial.
Galeria privită în lung are aspectul unei prisme culcate,
a cărei secţiune este un trapez regulat. E nevoie a se deschide
noui galerii ? Se porneşte iar dela tunelul de sus, se croiesc
alte tunele în genere perpendiculare între ele, apoi se lăr­
gesc şi se obţin astfel noile galerii. Câmpul de exploatare
devine foarte întins şi se pot extrage mii şi mii de tone'
de sare, fără a fi nevoie de deschiderea unei alte mine : în
toate minele deschise dela 1870 încoace se continuă ex­
ploatarea şi ele vor ajunge încă multă vreme.
Ocnele vechi, care se desemnau în genere cu numele de
sf. Nicolae, sf. Ioan, sf. Dumitru, Ocna din deal, etc., s'au
SAREA DIN SALINELE ROMÂNEŞTI 101

înlocuit cu galeriile Carol, Ştefan cel Mare, Cândescu, Bră-


tianu, etc., sau şi mai simplu cu galeriile No. I, II, III,
IV, ca la Salina Slănic, cea mai importantă din salinele
noastre. In locul vechilor crivacuri şi a cailor vii, s’au
introdus maşinele şi cai v a p o ri; burdufele ce se legănau
în gol, s’au înlocuit cu ascensoare sistematice, vapaiţa şi
ocna strimtă şi întunecoasă s’au înlocuit cu lumina elec­
trică şi nişte saloane spaţioase bine luminate, bine aerate
şi cu o temperatură constantă de 15° vara ca şi iarna.
Scoborârea într’o salină este un spectacol din cele m ai
interesante, şi aş angaja pe toţi aceia cari nu au avut
încă ocazia a vizită o salină, să profite de prima ocazie,
asigurându-i că vor căpătă o impresie ce le va rămâne.
In special, în bunele dispoziţii ce animează de câtva timp
corpul nostru profesoral de a învăţă pe elevii lor ştiinţa,
nu numai din carte, dar şi din natură, — cred că ar fi bine
dacă din excursiunile ce fac, vor fi unele îndreptate şi
spre salinele noastre, unde de sigur, vor fi bine primiţi şi
de unde elevii vor profita.
*
* *
In ceeace priveşte munca tăierii sării, negreşit că ea este
mai grea decât aceea dela seceratul grâului sau săpatul
porumbului, dar din toate exploatările miniere este astăzi
de sigur una din cele mai uşoare şi nici nu poate fi com­
parată cu aceea dela săparea puţurilor de păcuri sau din
minele de cărbuni. Dacă tăierea sării continuă a se con­
sidera ca muncă silnică, pricina este că codul nostru penal
nu s’a mai revizuit dela 1864, de când sistemul pentru
tăierea sării s’a transformat complect. De fapt din cele vreo
110.000 tone sare ce se extrage anual din salinele noastre,
numai vreo 30.000 tone se tae de arestanţi, iar restul de
lucrătorii liberi.
Din cele 110.000 tone exploatate anual, 70.000 tone se
vând în ţară, restul se exportă în primul rând în Serbia
şi Bulgaria, apoi în Rusia şi Senegal. Statul face foarte
bune afaceri, atât cu sarea vândută în ţară, cât şi cu aceea
102 NATU RA

ce exportă. Dela sarea vândută în ţară rămâne Statului ca-


venit net peste 5.000.000 lei, care reprezintă în cea mai
mare parte impozitul ce-1 plătesc consumatorii. Impozitul
asupra sării este proporţional, cel mai ridicat din toate
impozitele indirecte puse asupra articolelor de prima ne­
cesitate (zahăr, petrol, etc.), el nu este justificat decât prin
vechimea lui, fiind cel mai vechiu impozit de consumaţie,
şi poate pe faptul că toţi vecinii noştri, aiară de ruşi, plă­
tesc sarea şi mai scump. Intr’o viitoare prefacere a siste­
mului nostru de impozite cred că se va remania şi acesta.
-X- *
Prezentele note s’au lungit deja prea mult. O chestiune
din cele mai importante — aceea a părţii comerciale —
trebuie să o las de o parte. Dacă redacţia acestei intere­
sante reviste îmi va permite, voi reveni într’un alt număr.
A. G. Ioachimescu
Inginer. Directorul Fabricei de tutun Belvedere-

--------------- 3*3» ----------------

ANIMALELE ŞTIU SA NUMERE?

Domnul E. Mancîni, a tăcut o lucrare însemnată asupra


deslegării cestiunii dacă animalele ştiu să numere sau nu.
Până acum, cunoştinţele aritmetice pe cari un animal poate
să le exteriorizeze, sunt coprinse în limitele restrânse a
câtorva unităţi.
Aşa un câine se obişnueşte uşor a luă trei bucăţele de
zahăr şi a nu mai cere alta, după ce le-a primit.
Lichtemberger citează exempul unei privighetoare, care se
obişnuise să ceară trei cărăbuşi unul după altul, şi ime­
diat apoi plecă, căci ştia bine că i s’a sfârşit porţia. Unele
animale cari sunt întrebuinţate la lucrări periodice în mine,
sau pentru transporturi, urcatul unor coaste, par a-şi dă
seama de numere destul de mari. Toată lumea ştie, cum
caii dela tramvaie fac mai voioşi ultima cursă, după care
îşi dau seamă că se duc la grajd. Elefanţii din India, cari
ANIMALELE ŞTIU SĂ NUMERE ? 103
sunt întrebuinţaţi la transportul lemnăriei, sunt la fel cu
caii de mai sus, şi cu nici un preţ ei nu mai lucrează,
după ce clopotul de repaus a sunat. Domnul Timofîeff, ci­
tează cazul unui ţăran, care ară cu un plug tras de un
cal, şi căruia îi dă un repaus după fiecare 20 de brazde.
Calul se obişnuise aşa de bine cu numărătoarea celor 20
de rânduri, încât după câtva timp nu mai eră nevoe ca
să numere stăpânul, căci calul se oprea dela sine, după
sfârşitul celei de a douăzecea brazdă.
Montaigne spune că boii, întrebuinţaţi la învârtitul ro­
ţilor ce serveau ca să ude gradinele regale dela Suza, în­
cetau lucru de îndată ce făceau o sută de drumuri, munca
lor obişnuită. D-l Timofîeff mai citează cazul extraordinar
al unui câine care a învăţat să numere până la 26. Câinele
acesta avea obiceiul să ascundă oasele co primea şi de unde
le luă apoi drept hrană şi le mânca în linişte.
Intr'o zi când nu i s’a dat de mâncare, el care în ajun
căpătase 26 de oase pe care le ascunsese conform obice­
iului său, a făcut câte o vizită la fiecare ascunzătoare şi
după ce a mâncat toate oasele s’a culcat. Care nu fu însă
mirarea stăpânului său când văzu cum câinele se scoală
repede din somn, dă fuga la o ascunzătoare şi vine cu un
os, făcuse o vizită celei de a 26 ascunzătoare care fusese
uitată la prima cercetare. Tot D-l Timofîeff a învăţat o
pisică să nu se mişte când i se oferea orce bucăţică cât
de aleasă; când i se dă a şasea oară o luă im ediat; dela
numărul şase încolo numai înţelegea nimic.
S’a constatat prin experienţă că coţofenele şi ciorile,
nu pot să numere peste patru. Fiind vorba de un animal
foarte bănuitor— cioara,— care nu se duce la cuibul ei decât
când este linişte de jur-înprejurul lui, s’au aşezat nişte v â ­
nători, la spatele unei colibe.
Ei s’au aşezat însă în aşa chip încât cioara să-i poată
zări din copacul pe care şedea la pândă în apropierea cui­
bului ; în urmă vânătorii au ieşit unul căte unul.
Atâta vreme cât vânătorii erau patru, ori mai puţin —
104 NATU RA

cioara ştia foarte bine când mai rămânea câte unul după
colibă — şi foarte prudentă nu părăsea copacul din care
observă. Când însă vânătorii erau mai mult de patru, cioara
se înşelă şi se întorceâ la cuib, deşi în colibă mai rămâ­
neau vânători.
Observaţiunea aceasta este identică cu aceea pe care o
citează Jaquot despre nişte maimuţe din Transvaal cari
trăesc pe lângă ferme şi sunt foarte mult izgonite din
cauza stricăciunilor pe cari le fac. Aceste maimuţe sunt
foarte fricoase şi pentru a le prinde, boerii în număr mai
mare de patru se ascund printre mărăcini şi ies apoi din
ascunzătoare, făcând mare sgomot, numai patru, iar ceilalţi
rămân ascunşi între mărăcini. Maimuţele ne mai bănuind
că a mai rămas cineva în ascunzătoare — căci nu ştiu
să numere decât până la patru — cad victimă impru­
denţii lor.
S’a încercat încă de mult de a se aduce animalul în
stare ca să-şi asocieze numărului şi sunetul vocal cores­
punzător.
Romanes *) a învăţat în chipul acesta un chimpanzeu
din grădina zoologică dela Londra să înţeleagă până la
cinci. EI spunea animalului să iâ 1, 2, 3, 4, 5 fire de pae
şi nu le primea decât atunci când numărul lor era exact.
In scurt timp animalul s’a obişnuit să înţeleagă ordinele
şi nu se înşelă decât foarte rar.
Cunoscutul naturalist englez Sir John Lubbock a încercat
educaţiunea unei mici căţeluşe cu ajutorul unor cartoane,
încercarea aceasta n’a dat din punct de vedere al calcu­
lului decât nişte rezultate foarte îndoioase.
(După le Naturaliste).
Victor Anastasiu.1

1) George John RomanSs-fiziologist şi naturalist englez, s’a născut


Ia Kingston (Canada) la 1848 şi a murit la Oxford în 1894.
CHIMIA ÎN CASĂ ŞI BUCĂTĂRIE 105

CHIMIA IN CASA ŞI BUCĂTĂRIE

I.
In bucătărie gătim mâncările noastre din substanţe ani­
male şi vegetale cu ajutorul apei şi focului cu deosebire.
Aceste corpuri suferă astfel anumite schimbări chimice cari
fac mâncările mai gustoase şi mai uşor de mistuit. Stă­
pâna casei pătrunde astfel în bucătărie, ca şi chimistul în
laborator, în natura chiar a lucrurilor. După cum acesta
din urmă lucrează cu ştiinţă, urmărind anumite legi cu­
noscute ale naturei, care-i asigură izbânda muncei lui, tot
aşa şi stăpâna casei trebue să fie cu băgare de seamă la
legile n atu rei; cu ajutorul acestora ea este în stare să
supue voinţei sale şi mersul prefacerilor chimice în labo­
ratorul ei, în bucătărie; ea va izbuti cu chipul acesta să
aducă la îndeplinire cu mai puţină cheltueală de timp şi
de bani transformarea chimică urmărită, gătirea bucatelor.
Multe bucătărese lucrează mai mult mecanic, după anu­
mite reţete învăţate pe de rost şi după obiceiuri învechite
cari stau în contrazicere cu învăţăturile chimiei. Foarte
des le mai lipseşte acestora şi înţelegerea unei cumpă­
niri drepte în măsură şi câtime. Nu e deci nici o minune
dacă la urmă de tot munca mâinilor lor nu e de fel izbu­
tită cu toată risipa de timp şi de material. Cerinţele mari
pe cari le pretinde vieaţa de astăzi în conducerea unei
bucătării şi creşterea într’una de preţ a mijloacelor de trăim
silesc pe stăpâna casei să-şi câştige din vrem e cunoştiin"
ţele chimice. Numai cu chipul acesta ea v a fi în stare
să-şi îndeplinească în bucătărie menirea ei după principii
chimice. Dacă aceste cunoştinţe sunt nesocotite, atunci se
ivesc surprize neplăcute, atât în ce priveşte partea m ate­
rială, cât şi ce priveşte gustul plăcut al mâncărilor gătite.
Se vorbeşte şi se scrie în fiecare zi de rolul femeiei şi se
fac într’una propuneri noi cu privire la dreptul ei de vot
Ca cea mai însemnată menire a femeiei am socotit în
106 NATU RA

totdeauna pe aceea de a găti mâncările. Acest rol ar trebui


să fie mai cinstit de femeia cultă; îndeplinească-1 dânsa
după cunoştinţele chimice cuvenite şi reuşita ei va fi recu­
noscută în totul de bărbat, toţi bărbaţii fiind foarte realişti
în această privinţă, după cum spune o zicătoare. Condu­
cătoarea bucătăriei, fie ea stăpâna casei, fie un reprezen­
tant al ei, trebue să ştie nu numai cum se fierbe, şi ce
anume fenomene chimice se petrec în acest timp, ci trebue
să fie deprinsă şi cu technica bucătăriei. Cu chipul acesta
ea va şti pedeoparte să iasă cu înlesnire din încurcătură
când bucătăreasa plătită îi face neajunsuri şi va fi în stare,
pe dealtăparte, să facă cu pricepere controlul cuvenit.
Istoricul bucătăriei face parte din istoria culturii ome­
neşti. La început au fost întrebuinţate drept hrană fructele
câmpului şi carnea crudă a animalelor ucise, astfel cum
mai obişnuesc încă unele popoare sălbatice. După descope­
rirea focului a început şi pregătirea bucatelor, sau prin
frigerea cărnei în frigarea tăiată din craca unui pom, sau
prin încălzirea ei cu pietre înroşite în foc şi vârâte în
trupul animalului ucis. In câte un loc se umplea cu apă
vreo scobitură de stâncă sau vreo groapă făcută în pământ
şi se încălzea această apă cu pietre înroşite în foc până
ce carnea dinăuntru se frăgezea bine. Aceste două mijloace
de fript şi de fiert au fost observate multă vreme încă la
popoarele sălbatice. întâmplarea şi experienţa au înbună-
tăţit cu timpul această stare primitivă a bucătăriei. Nu
ştim încă şi nu vom şti nici odată cum a fost născocit cel
mai vechiu vas de bucătărie, «oala de pământ». E pro­
babil că păreţii unei groape de fiert, făcută ca mai sus
în pământ lutos, s’au tot uscat şi întărit în foc până ce
prin contracţiune s’au desprins şi au putut a fi scoşi afară.
Astfel a luat naştere icoana istorică a oalei de astăzi. A
fost deajuns în urmă să mai vie un cap născocitor care
să înmoaie deadreptul lutul cu apă, să facă din această
clisă o oală, să o usuce şi să o ardă în foc. Evreii cuno­
şteau oala încă de pe vremea lui Moise.
CHIMIA ÎN CASĂ ŞI BUCĂTĂRIE 107'

Omul nu s’a oprit însă numai la fie r t; cu timpul a v ru t


să ţie seamă şi de cerul g u rii; pentru aceasta a început
să iuţească mâncările şi băuturile cu mirodenii anum ite;
sarea incaltea a fost întrebuinţată foarte de timpuriu. Fer­
mentarea laptelui şi a musturilor dulci de plante a înlesnit
descoperirea băuturilor alcoolice; acţiunea acestora din
urmă asupra omului, după o întrebuinţare peste orce m ă­
sură, a trebuit desigur să umple de mirare pe cei dintâi
observatori. Clima şi natura locului au făcut ca locuitorii
lui să se hrănească mai mult cu animale sau cu vegetale.
Bucătăria a trebuit, prin urmare, să iâ o dezvoltare deose­
bită la carnivori decât la vegetarieni. Cei dintâi, popoare
de vânători şi păstori, se hrăneau cu miei şi vite, cei din
urmă, agricultori, se mărgineau la orez, legume, făinuri,
ceapă, poame, şi numai din când în când peşte şi carne
de cămilă.
Bucătăria aleasă se trage din Asia, ţara belşugului şi
a traiului bun, unde se ţinea în seamă mai mult gustul
rafinat şi care are nevoe de substanţe iuţi decât o pregă­
tire raţională a mâncărurilor. Aceste deprinderi le-au im itat
în urmă vechii Greci, deprinşi mai înainte cu regimul spar-
tanic. Dela Greci au învăţat Romanii, cari au întrecut cu
timpul pe maiştrii lor în lux şi cari s’au îndepărtat întru
atât de însemnarea adevărată a bucătăriei, încât nu gustul
bun arătă valoarea mâncării, ci numai preţul mare, rari­
tatea substanţelor întrebuinţate, felul costisitor de pregă­
tire şi aranjarea strălucită, erau calităţile hotărîtoare. In
acest scop, Romanii îşi împodobeau mâncările cu perle, cir
pietre scumpe şi chiar cu aur, ca să fie şi mai scumpe.
Vechii Germani erau cu totul altfel; ei rămăseseră
un popor simplu. Scriitorul roman Tacit, istoriseşte oare­
cum cu m ilă despre dânşii şi povesteşte că laptele acrur
merele pădureţe şi făina de ovăz ar fi fost singura lor
hrană. Din alte izvoare aflăm însă că, din contră, ei ar fi
mâncat şi carne de peşte, de vacă, de urs, de porc şi de
păsări, prăjituri de tot felul, legume, chimion, drept lucru pi­
108 NATURA

cant şi extract de malţ, drept bere. Orcum, carnea de porc a


fost introdusă în bucătăria germană din timpurile cele mai
vechi. Romanii, cari au cutreerat Germania şi cari au sta­
bilit în multe locuri garnizoane, au introdus şi printre
Germani luxul în bucătărie, deprinzându-i cu mâncări de
carne şi de ouă, cu fripturi, cu salate, cu prăjituri şi mai
cu seamă cu vin. Cu toate acestea, până în timpul cru­
ciatelor, s’a mai păstrat caracterul simplu al bucătăriei
indigene. Expediţiile cruciate au avut o mare influenţă asu­
pra bucătăriei, făcând cunoscut obiceiurile altor naţiuni
şi produsele] ţărilor străine. Cavalerii şi pelerinii aduseră
în patrie fructe şi mirodenii orientale.
In timpul întregului evul mediu, tot luxul se reducea mai
mult la mâncare multă, în care intrau vânat, animalele
de casă, păsări şi cu deosebire vinul. Domnitorii de pe
atunci trebuiră să mai înfrâneze prin legi anumite risipa
în mâncare. Celor bogaţi li se dă voie să aibă zilnic două
soiuri de peşte şi două feluri de mâncare, iar celor de
mijloc numai odată în săptămână mâncare de carne. Cei
cu mai puţină dare de mână trăiau de obicei cu pâne, lapte,
unt, fructe şi carne de porc afumată. Cam aceeaş stare de
lucruri eră pe vremea aceea în Anglia.
In Italia bucătăria a fost foarte cultivată, mulţumită bo­
găţiei, comerţului cu Orientul şi imitării luxului asiatic.
Prin legături de familie, acest gust rafinat a trecut în
Franţa, unde a fost şi mai mult perfecţionat. Din Franţa
rafinarea şi belşiugul în bucătărie a trecut în urmă în
Germania, unde acuma a prins mai bine, căci acum lumea
caută excitante pentru gură şi stomah.
Desvoltarea artei culinare moderne stă în legătură cu
înclinările naturale, cu desvoltarea simţului gustului la om
şi cu civilizaţia. Omul învaţă să deosibească din ce în ce
mai bine şi fuge de ce-i ordinar, nerafinat şi neexcitant.
După cum se vede popoarele progresează şi în cunoştinţe,
artă, vieaţă de familie şi de stat, şi în ce priveşte preten­
ţiile în mâncare şi băutură. Această desvoltare a artei bu-
CHIMIA. ÎN CASĂ Şt BUCĂTĂRIE 109
cătăreşti a avut însă în vedere mai mult gustul decât
adevărata hrănire sănătoasă.
Timpurile mai noui au adus o îndreptare a lucrurilor de
oarece şi simţul gustului, ca şi orce alt simţ, este şi el în
stare să primească o educaţie cum se cade. Odată cu des-
voltarea chimiei s’a înălţat şi meşteşugul bucătărese la
rangul de ştiinţă culinară.
Am ajuns la bucătăria modernă ; după starea în care se
găseşte ea, se poate cunoaşte nu numai starea de cultură
a unui popor, ci şi gradul de educaţie al oamenilor luaţi
unul câte unul. Klinke a formulat legea: «bucătăria omu­
lui este oglinda educaţiei lui, proaste sau bune>. «Eu nu
cred, zice el. că o bucătărie curată, cu vase ce sticlesc,
cu provizii de toate şi cu mirodenii tari arată numai decât
o gospodină harnică, care bagă de seamă la toate, căreia
îi place rânduiala şi care ştie bine ce-i trebue unei gospo­
dării. 0 ochire aruncată într’o bucătărie arată totuş ca­
racterul stăpânii din casă şi din starea în care se găseşte
bucătăria poţi ghici dacă supraveghetoarea ei e sau nu o
femeie exactă, harnică, îndemânatică, curată şi cu ordine.
O bucătărie murdară, fără rânduială, înegrită de fum, cu
vase ruginite, ţinute rău sau nu cum se cuvine, cu oalele
puse fără rost la foc, o asemenea bucătărie te scuteşte
să-ţi mai arunci ochii în restul gospodăriei, pe pat, pe
rufe, în pivniţă sau în condica de socoteli; poţi şti de mai
înainte că totul se va află într’o stare neîngrijită; stăpâna
casei poate fi o foarte bună 'doamnă de societate, o ar­
tistă, o femeie plăcută; ea nu este însă o gospodină cum
se cade».
(După Profesor Gustav Abel).

G. G. Longinescu
110 NATURA

MIŞCAREA PERPETUĂ

Se spune des proverbul cunoscut, că un nebun aruncă o


piatră în apă şi o sută de înţelepţi nu pot s’o scoată, şi
.se spune ca un fel de răutate a omului cu minte puţină
■contra celor cu învăţătură. Adevărul este, că dacă oamenii
înţelepţi s’au îndeletnicit câte odată să scoată pietrele
aruncate de nebuni şi n’au izbutit, apoi au scos mai în
totdeauna altceva mai bun şi mai folositor. Din pietrele
aruncate de alchimişti în cuptoarele, cazanele, retortele şi
toate aparatele lor încurcate spre a fi prefăcute în aur,
■oamenii înţelepţi au scos chimia cu toate aplicaţiunile ei
fără sfârşit. Din maşinele cu rotiţe nenumărate, din alcă­
tuirile pe cari nu ni le mai putem închipui acum, cari
trebuiau să dea mişcarea perpetuă, au izvorît de o parte
mecanica teoretică, de altă parte mecanica technică cu
preciziunea ei fără seamăn.
Dacă astăzi apar pe fiecare zi invenţiuni cu adevărat
folositoare, pe cari lumea le primeşte imediat în serviciul
nevoilor de toate zilele, asta dovedeşte încrederea acum
statornicită în spiritul de chibzueală al cercetătorilor, fie
mari şi cu nume cunoscut, fie mai mărunţi. Altădată însă
inventatorii erau pe jumătate, dacă nu pe deantregul,
nebuni, şi făgâduelile colosale mai niciodată ţinute, pe
cari le trâmbiţau cu gură mare, opreau dela început orce
încredere.
Inventatorul este şi astăzi un visător, însă acum el are
la îndemână drumul sigur şi precis dat de ştiinţa pură,
care îi poate prevedea izbânda sau nereuşita, şi de ştiinţa
-aplicată, care îi poate dă mijloacele de întrupare a închi­
puirii lui.
*
* $
La lumina încă nehotărîtă a începutului timpurilor mo­
dem e, imediat după întunericul copleşitor al veacului de
mijloc, ştiinţa începe să meargă cu paşi şovăitori. Primele
MIŞCAR3A PERPETUĂ 111

experienţe, izvorîte de-adreptul din prevederi teoretice,


reuşind, curajul cercetătorilor nu-şi mai are frâu. Uim iţi
de rezultatele căpătate, ei făuresc în mintea lor răspun­
suri la chestiunile cele mai g re le ; nimic nu li se mai pare
cu neputinţă. In închipuirea lor arzătoare, ei deveneau crea­
tori mai mândri ca Creatorul pe care îl adoraseră până ieri.
Yieaţa se înfăţişă acestor oameni ca o maşină, ca un
automat, ceva mai complicat ca cele pe cari ei le construiau
zilnic. In secolul al XVIII-lea s’a admirat în toată Europa
raţa lui Vaucanson care mânca şi mistuia, precum şi flau­
tistul aceluiaş Vaucanson care îşi mişcă degetele fără gre­
şeală. Nu mai puţină mirare a stârnit copilul care scria
al lui Droz cel bătrân şi pianista lui Droz cel tânăr. P ia ­
nista acestuia urmăreâ cu ochii jocul mânilor pe clapele
clavirului şi la sfârşitul bucăţii se ridică şi salută cere­
monios.
Ar fi de neînchipuit ca oamenii aceştia, al căror talent
se putea măsură cu acela al capetelor celor mai ingenioase
din secolul nostru, să cheltuească atâta timp şi osteneală,
să întrebuinţeze atâta iscusinţă pentru construirea acestor
automate, cari ni se par astăzi nişte jucării copilăreşti,
dacă ei n’ar fi avut speranţa să deslege pe această cale
problema vieţii cel puţin în parte.
Cei cari au văzut copilul care scrie al lui Droz cel bă­
trân, povestesc că complicaţia de rotiţe care-i dedeau di­
feritele mişcări eră aşa de mare, încât o inteligenţă m ij­
locie n’ar fi fost în stare să priceapă nimic din mecanismul
automatului. Pentru acel automat meşterul lui a fost nevoit
să stea închis în carcerile îngrozitoare ale inchiziţiei spa­
niole, de oarece asemănarea automatului cu un copil cu
carne şi oase eră aşa de izbutită, încât nu i se putea crede
construirea naturală şi fără ajutorul dracului.
Cu toate că aceşti constructori n’aveau de sigur speranţa
să deâ automatelor lor un suflet cu -toată desăvârşirea mo­
rală, ei aveau credinţa că suprimând perfecţiunea lăsau la
o parte şi imperfecţiunea morală, în schimb însă ei îş i
112 NATURA

închipuiau că înlocuind carnea cu un metal rezistent pu­


teau făuri oameni care să ne servească indefinit şi tot­
deauna cu supunere.
Astăzi, nu mai căutăm să construim maşini care să facă
miile servicii mărunte pe care le poate face un singur om,
ci cerem din contra ca o maşină să facă un singur ser­
viciu dar aşa precum nu-1 pot face nici o mie de oameni.
Pe această străduinţă de a construi fiinţe vieţuitoare,
s’a altoit o altă idee care a fost un fel de nouă piatră fi­
lozofală pentru secolele al X V II şi al X V III. Eră vorba să
se scornească mişcarea perpetuă — perpetuum mobile —
cum i se zicea atunci pe latineşte. Prin aceste cuvinte se
înţelegea o maşină, care fără să fie necontenit pusă în
mişcare de cineva, fără să fie împinsă de o cădere de apă
sau de vreo altă putere a naturii, să se mişte cu toate
astea fără încetare, dându-şi singură puterea trebuincioasă
care s’o pună în mişcare. In privinţa aceasta animalele
şi oamenii păreau că răspund acestei idei de mişcare per­
petuă, căci ele se mişcă cu putere neîncetat, câtă vreme
trăiesc, fără să fie împinse sau puse în mişcare de cineva.
Nu se bănuia pe vremea aceea vreo legătură între hrană
şi desfăşurarea puterii trupeşti a animalelor. Hrana părea
mai mult un fel de unsoare pentru încheieturile plăpânde ale
maşinii vieţuitoare, întocmai ca cea trebuitoare maşinilor
obişnuite; ea mai avea rostul să înlocuească materialul
uzat, să reînoească pe cel învechit. Producerea fără sfârşit
de putere totdeauna gata la muncă, părea însuşirea de că­
petenie a vieţii organice. Cine voia prin urmare să fău­
rească oameni, trebuia mai întâiu să găsească mişcarea
perpetuă.
Alături de felul acesta de a înţelege mişcarea perpetuă
s’a născut o altă speranţă care încălzeşte şi astăzi mintea
multor oameni. Mişcarea perpetuă trebuia să deâ putere
de muncă fără nici o cheltueală, adică din nimic. Insă munca
e ban, aşa dar mişcarea perpetuă trebuia să deâ mijlocul
de a face bani din nimic, ceeace a surîs totdeauna oame-
MIŞCAREA PERPETUĂ 113
nilor cu o moralitate mai mult sau mai puţin îndoioasă.
Ţinta care îndemna la cercetare eră prin urmare ade­
menitoare şi talentul celor care încercau să se îndrepteze
spre ea, nu eră totdeauna de rând. Felul chestiunii eră
potrivit să prindă în mreajă minţile cele mai iscusite, să
le învârtească ani întregi împrejurul şi alături cu chestiunea,
să le amăgească speranţele cu o reuşită totdeauna aproape
şi necontenit scăpată din mână, să încheie în fine de cele
mai multe ori cu rătăcirea şi întunecarea minţii aşa de
luminoase la plecare. Năluca nu voia să se lase prinsă.
Ar fi cu neputinţă să se povestească toate încercările fă­
cute spre a găsi mişcarea perpetuă, de oarece minţile alese
care au încercat şi n ’au reuşit, nu simţeau plăcere să vor­
bească de rătăcirea lor. Cei cu mintea mai slabă însă trâm­
biţau pe toate cărările că ei au descoperit mişcarea per­
petuă. De oarece toate încercările de a realiză maşinile
lor n’au reuşit, lumea nu le-a mai dat credinţă. In tot­
deauna lucrurile păreau bine chibzuite şi judecata meşte­
rului fără cusur. Cu toate acestea la încercare maşina avea
micul dar cel mai de căpetenie neajuns că nu vrea să
meargă. Inventatorul pornea atunci din nou să caute şu­
rubul care trebuia schimbat pentru ca să nu mai împiedece
mişcarea maşinii care altfel i se părea desăvârşită.
încetul cu încetul, ideia că dezlegarea problemii n’ar fi
cu putinţă, s’a statornicit în multe minţi. N ’a trecut mult
şi mecanica teoretică a dovedit cu toată rigoarea că cel
puţin numai cu întrebuinţarea puterilor mecanice nu se
poate construi o maşină care să deâ o mişcare perpetuă.
*
* *
încheiem acest articol dând pe scurt povestirea diferi­
telor încercări ale unui inventator publicată în «Im perial
Magazine» la 1824, rămânând ca, în numărul viitor în
care vom desvoltâ importantul principiu de mecanică al
conservării energiei, să punem în evidenţă în linii gene­
rale că mişcarea perpetuă nu e cu putinţă.
«P o t acum la bătrâneţe să povestesc că în tinereţea
«Natura» No. 4. 8
114 NATURA

mea am întrebuinţat multă vreme şi am cheltuit mulţi


bani ca să descoper mişcarea perpetuă. Se spunea din
gură în gură pe atunci că cel care ar face o aşa desco­
perire, nu numai că ar avea fericirea să-i rămână numele
nemuritor, dar ar fi câştigat şi un premiu de 10.000 lire
sterlinge dat de parlamentul britanic.
«Momit şi de una şi de alta, m’am pus la lucru. Am
citit tot ce se scrisese în privinţa cercetărilor la fel făcute
înaintea mea. Aşâ, m’am ocupat de mişcarea căpătată cu
ajutorul unei sfere de fier şi a unui magnet, amintită în
Mathematical Magic a episcopului Wilkins (1672). Am
studiat după aceea proprietăţile probabile ale roţii lui
Orffyreus (1745), despre care profesorul Gravesante pove­
stea într’o scrisoare către Newton, că s’a mişcat timp de
două luni fără încetare şi că atunci a oprit-o spre a nu
uză materialul din care eră construită. Am căutat cu toată
sârguinţa secretul acelei roţi, sfărâmată de inventatorul
ei, şi după câtva timp am construit o maşină care mi se
părea că înlocuieşte cu succes roata lui Orffyreus. Mişcat,
cum de sigur nu fusese Newton când a descoperit legea
gravitaţiunii universale, am făcut descrierea maşinii mele
şi am expediat-o, aşteptând răsplata muncii mele. La în­
ceputul aşteptării n’aveam nici o îndoeală, încetul cu în­
cetul succesul mi s’a părut îndoios şi în momentul când
am primit răspunsul că maşinea mea nu poate dă mişcarea
perpetuă, eram oarecum pregătit.
«M ’am îndreptat atunci pe alte căi. Am căutat să între­
buinţez licide, care mi se păreau mai potrivite scopului
meu. Am studiat oscilările mercurului în tubul barome­
trului. dar n’am scos nimic de acolo. Am încercat să trag
folos din fluxul şi refluxul mării, dar iarăş în zadar. După
o mulţime de alte încercări fără rezultat, am citit în tr’o
zi despre ridicarea apei în tuburile capilare. Mi-am închi­
puit atunci că dacă într’un astfel de tub cufundat într’un
vas cu apă, apa se ridică d’asupra nivelului apei din vas,
aşezând tubul puţin cam înclinat, apa va curge, şi curgând
ATECHGAH 115

în vasul cu apă, curgerea va fi perpetuă. Nu vă puteţi în­


chipui bucuria mea că am găsit, în sfârşit, mişcarea per­
petuă. Rămânea să fac încercarea de al cărei rezultat nu
mă îndoiam un moment. Am aşezat totul cu îngrijire, dar
apa nu vrea să curgă, ca şi când ar fi fost geloasă pe re-
numele meu.
«A m construit după aceea o altă maşină, despre care
mii de persoane îmi spuneau că este un perpetuum mobile.
Insă îndoeala începuse să-mi muşte sufletul. Persoanele
care-mi admirau construcţia, n’aveau cunoştiinţele m eca­
nice pe care să pot pune temeiu. încetul cu încetul m ’am
încredinţat că cu cunoştiinţele mele foarte restrânse despre
teoria mecanismelor, n’am să pot ajunge niciodată la ca­
păt, şi am încetat încercările mele fără socoteală».
(După o conferinţă a lui Helmholtz şi o broşură a lui Baul).
G. Ţiţeica.
<32*-

ATECH-G-AH
TEMPLUL «FOCULUI NESTINS» DELA SURAKHANY (BAKU-CAUCAZ J)

Obiceiurile lumei moderne au lungit ziua încă de mult,


dincolo de apusul Soarelui; din această cauză cestiunea
iluminatului a luat o importanţă considerabilă. La oraşe
problema aceasta este rezolvită de mai bine de 100 de ani,
prin întrebuinţarea gazului de iluminat. L a ţară însă, lu­
mânarea or opaiţul numai' satisface şi descoperirea uleiu­
rilor minerale a pus capăt de vreo câţiva ani şi acestui
neajuns. Cuvântul descoperire nu este tocmai cel mai po­
trivit, căci încă şi Herodot şi Pliniu pomenesc de ele, iar
Perşfii de mai bine de 20 de secole cunosc «focul nestins»,
care alimentează cultul în templele lor.
In Caucaz, fântânele de gaze dela Baku, sunt celebre de
aproape 25 de secole.1

1) Vizitat de autorul acestui articol.


116 NATURA

înainte chiar de înfiinţarea adoraţiunei focului de către


Perşi, indigenii din aceste ţinuturi aveau o deosebită ve-
neraţiune pentru aceste fântâni. Adoratorii focului veneau
să-şi facă rugăciunile lor în aceste locuri cu mult înainte
de fondarea imperiului roman.
In regiunea dela Balakhany şi Sabuntschi se află şi Su-

rakhany, localitate unde gazele hidrocarburate ies la su­


prafaţă aşa de uşor încât indigenii printr’o simplă săpă­
tură fac nişte gropi în care după ce dau foc gazelor, îşi
coc pietrele de var sau îşi prepară alimentele >).
Focul etern din templul dela Surakhany, arde probabil
încă de acum 22 de secole. In localitate nu se ştie mai1

1) Se ştie că asemenea ieşituri de gaze există în multe locuri la


noi în ţară în regiunile petrolifere; cele mai de mult cunoscute sunt
acelea dela Lopătari din Buzău.
ATECH-BACH 117
nim ic despre origina acestui monument, sau mai bine zis,
nu se ştie decât că : «nişte oameni cu înfăţişarea curioasă,
cu haine minunate, şi cari veneau de peste nouă mări şi
nouă ţâri, cu numeroase turme de vite, s’au aşezat în a-
ceste locuri să se roage».
După cum se vede, templul se compune dintr’un dom
central cu altar în mijloc, unde ardea focul etern ca şi la
cele patru colţuri de sus.
De jur împrejur se află chiliile, în cari altădată locuiau
preoţii adoratori ai focului, şi se adăposteau pelerinii din
India şi Tibet. Se mai vede încă cuptorul pentru pâine,
altarul pentru sacrificii şi multe inscripţiuni sanscrite, la
cari s’au amestecat numele şi dorinţele multor dintre v iz i­
tatori, doritori de a trece la posteritate pe această cale.
Astăzi acest templu, atât de slăvit în vremuri, este aproape
în ruină, iar cheia se află la portarul fabricii vecine. De
sub altarul central, din puţul din mijlocul căruia ieşitura
de gaze arzând, venera altădată pe Ormuzd, astăzi nu mai
este nici o viitură.
Gurile rele povestesc că, atunci când emanaţiunile natu­
rale nu îndestulau alimentarea focului nestins, preoţii în­
chideau templul, pentru a nu-1 redeschide decât în momentul
când gazele erau suficiente, pentru a dă flăcări, cari să
strălucească din nou în ochii spăimântaţi ai credincioşilor
pelerini.
Dacă lumea trecută se găsea atrasă de puterea focului
pe care cu temere îl adorau, lumea modernă a voit să
industrializeze localitatea. In acest scop s’a clădit o imensă
fabrică de rafinat petrolul, sperând a-1 găsi pe lo c ; sondele
de încercare au dat însă rezultate cu totul neaşteptate
căci, adâncirea a devenit imposibilă dincolo de 140 metri,
de oarece s’a dat peste o aşa de mare presiune de gaze
încât, toate instrumentele au fost aruncate afară. Gazele
cari în 1895 ieşiau cu o presiune de 22 atmosfere pe un
tub de 300 mm. diametru, păstrează încă şi azi opresiune
de 13 atmosfere — deci superioară celei ce mişcă cea mai
118 NATURA

puternică locomotivă de drum de fer; aceste gaze sunt


transportate printr’o conductă de 15 km. lungime, la o fa­
brică de pe marginea mării, unde sunt 'întrebuinţate la
luminat şi încălzit — căci fabrica de lângă templu —
împreună cu toate instalaţiunile speciale şi şcoli pentru
lucrători, ca şi templul însuş sunt complect părăsite.
N. Poenaru-Iatan.
Inginer de mine.

-------------- osxr--------------

O INTRODUCERE IN STUDIUL FIINŢELOR

Vieaţa e rezultatul unor fenomene foarte complicate şi,


din studiile făcute în cea din urmă jumătate a secolului
al 19-lea, s’a stabilit că toate aceste fenomene pot fi expli­
cate prin fenomenele fizice şi chimice. Pentru a stabili însă
aceste concluziuni, s’au făcut studii foarte numeroase şi
precise asupra fiinţelor celor mai simple, reduse Ia treapta
cea mai inferioară de organizare. Pentru aceea e necesar
ca orce introducere în studiul fenomenelor vieţei să înceapă
cu descrierea unei fîinţi din cele inferioare. Vom alege o
fiinţă numită Amiba, şi odată cu studiul ei vom introduce
pe cititor în terminologia ştiinţifică.
*

1. A m iba e o fiinţă care trăieşte în apele dulci sau să­


rate şi e aşa de mică, încât nu poate fi văzută decât cu
ajutorul microscopului. Amibele pot fi studiate v ii în tro
picătură din apa în care trăiesc, însă pentru un studiu
mai amănunţit se omoară şi se colorează.
Omorârea se face cu substanţe care ucid amiba imediat
şi o fixează, adică o conservă cu toate însuşirile ei carac­
teristice. Substanţe fixative sunt: sublimatul corosiv, acidul
osmic, acidul cromic, ş. a. Pentru a fixă amibe se urmează
de preferinţă metoda următoare : se pune pe o placă drept­
unghiulară de sticlă, (numită lamă), o picătură de apă
cu amibe şi lama se întoarce, aşa ca picătura de apă să
O INTRODUCERE ÎN STUDIUL FIINŢELOR 119
vină deasupra unui flacon ce conţine o soluţiune de acid
osmic, soluţie din care se ridică vaporii acidului; aceşti
vapori, ucid amiba şi o fixează în mai puţin de un minut.
Amibele v ii nu se pot coloră; cele fixate absorb însă re-
pede culori, aşa că le putem observă mai uşor. Pentru co­
lorat se întrebuinţează mulţime de substanţe c a : soluţiuni
de eosină, de fuchsină, verde de metil, brunul lui Bis­
marck, hematoxylin, albastru de metilen, etc., etc. însă nu
pentru orce fixativ sunt bune fiecare din aceste culori. Aşa
în cazul când a m ' fixat cu acid os­
mic în vapori, e bine să colorăm cu
saţranină sau hematoxylin. Amiba
fixată şi colorată poate fi păstrată
ani întregi şi se poate studiâ cu
toate amănuntele. Pentru a studiâ
însă deosebitele fenomene ale vieţei
e necesar şi studiul amibelor vii.
2. Forma si structura amibei.
O amibă e o masă' neregulată de o
substanţă asemănătoare cu albuşul
de ou. Această substanţă numită
protoplasma n’are o compoziţiune ţ
chimică anumită, ci este o adună­
tură de substanţe chimice compli­
cate, din grupul pe care chimistii F’.s- P - ArPribîP
îl numesc materii albuminoide. In ?"pozi-,p-v==va<moie cu gaz. v a
V 4 a.—Vacuole alimentare, inuna un
protoplasmă se deosebeşte un corpu- j„^cea№ă=microbva
şor aproape sferic şi care absoarbe pulsatilă,
mai tare substanţele colorătoare; acest corpuşor e numit
sâmburele sau nucleul, a cărui compoziţie e puţin deose­
bită de a restului de protoplasmă. Putem rezumă zicân d :
o amibă e o grămăjoară de protoplasmă înzestrată cu un
nucleu.
Asemenea grămăjioare de protoplasmă înzestrate cu câte
un nucleu se găsesc în corpul tuturor fiinţelor, însă în nu­
măr variabil (dela 1 până la mii de milioane) şi se numesc
120 NATURA

elemente formative sau celule. D e c i: o amibă e o celulă


liberă, or: corpul unei amibe e monocelular.
0 amibă vie e transparentă şi forma ei se schimbă ne­
contenit prin apariţia şi retragerea unor picioruşe vrem el­
nice, numite picioare false sau pseuăopozi. Observând cu
răbdare o amibă neomorîtă, ne vom încredinţa că : se mişcă,
se nutreşte, se înmulţeşte, cu un cuvânt, trăieşte. După un
timp moare, se distruge.

Ca să urmăm o ordine în descrierea acestei fiinţi (ca şi în studiul


orcărei fiinţi), trebue a descrie cu îngrijire în primul loc, forma şi
structura amibei, adică să-i studiem Morfologia (dela grec. morphe —
formă, i05fos=descriere\ In al doilea loc vom căută să cunoaştem ce
rol, ce lucrări îndeplinesc diferitele părţi ale corpului adică ne vom
ocupă cu Fiziologia amibei.

3. M o r fo lo g ia am ibei. Forma corpului e neregulată şi


necontenit schimbătoare prin emiterea şi retragerea pseu-
dopozilor. In protoplasma, afară de nucleu, se deosibesc
două pătu ri: ectoplasma limpede (hialină) şi endoplasma
tulbure. Ectoplasma este pătura externă, care formează un
învâliş continuu; din ea se nasc pseudopozii şi numai când
aceştia sunt mai mari au şi endoplasmă. Aceasta e for­
mată din o parte limpede, transparentă, şi din numeroase
grăuncioare jgranula-
A B ţiunij sau firicele. In
endoplasmă se mai gă­
W
sesc : picături de grăi-
Fig. 2.— Diferite faze ale vesiculei pulsatile la oAm
Amibă. sime^
ibă. grăuncioare de
materii nefolositoare, beşicuţi /vacuole/ alimentare, vacuole
cu gaz (v. g.), vesicula pulsatilă, etc. Importanţa acestora
se va arătă în studiul fiziologiei. Din toate acestea, vezicula
pulsatilă e permanentă. Ea e voluminoasă, situată mai
mult spre ectoplasmă şi prezintă mişcări ritm ice : se umflă
cu încetul şi apoi se strânge brusc spre a se umflă din nou.
(Fig. 2).
Nucleul ocupă în genere mijlocul corpului şi are formă
sferică (fig. 1. N). Un învăliş, membrana nucleară, desparte
O INTRODUCERE ÎN STUDIUL FIINŢELOR 121

protoplasma sa de protoplasma înconjurătoare. Nucleul e


format din un suc nuclear mai lichid şi o substanţă bogată
în o materie specială numită chromatinâ, din cauză că ab­
soarbe mai mult materiile colorătoare, decât restul proto-
plasmei.
4. F iz io lo g ia amibei. a) Locoiuoţiunea. Primul fapt
care ne atrage atenţiunea, observând o amibă vie, e miş­
carea, mergerea jlocomoţiunea). Pentru mişcare servesc
pseudopozii; amiba întinde, într’o direcţie oarecare, unul
or câţiva pseudopozi; aceştia se fixează cu extremitatea
pe lama de sticlă şi apoi pseudopodul se strânge (contrac­
tează) şi corpul amibei e
tras spre punctul de fixare,
în urmă se formează un alt
pseudopod, care slujeşte ca
şi cel precedent, şi astfel
amiba progresează încetul
cu încetul, într’o direcţie
oarecaro (fig. 3 A).
b) Sensibilitatea. Amiba
simte obiectele din jurul
său. Această simţire o ob­
Fig. o. — A . a b . c . d . e . f . Figuri reprezintând
servăm când se atinge de mişcarea unei amibe. B . Cum apuca o amibă.
un microb.
un obiect, sau când o aţâ­
ţăm (irităm) într’un mod oarecare. Exemple : a) Când
pseudopozii amibei întâlnesc în apă un firişor (microb,
or un grăuncior de carmin pus de observator), proto­
plasma se întinde în jurul lui, până îl învâleşte complect
(fig. 3 B). Fixarea pseudopozilor pe lama de sticlă e încă
un semn că amiba simte atingerea. Ectoplasma fiind pă­
tura din afară, putem admite că ea simte, b) Putem între­
buinţa iritanţi fizici. De e x . : dacă sub microscop, unde
observăm amibe, facem să vină o rază mai puternică de
lumină, amiba fuge de lumină (e negativ fototactică). De
asemenea amiba s im te : căldura, curenţii electrici, etc.
Aceste simţiri sunt numite în genere tactisme, şi se nu-
122 NATURA

mese pozitive, când animalul se îndreaptă spre iritant, ne­


gative când se îndepărtează. Când iritanţii sunt prea tari,
amiba se strânge şi chiar moare, c) Iritanţi chimici. Amiba
simte şi substanţele chim ice: alimente or substanţe pro­
duse de alte fiinţi, ce trăiesc în vecinătatea ei, sau sub­
stanţe pe cari le pune observatorul în apă (acizi, alcalini).
Uneori amiba se îndepărtează, fuge, de substanţe chimice
(chemiotactism negativ), de altele se apropie, îi plac şi chiar
apucă corpul ce produce acele substanţe şi-l introduce în
corpul său (chemiotropism pozitiv). Acesta e şi mijlocul
prin care fiinţa aceasta simplă, se îndreaptă spre locul unde
găseşte alimente şi oxigen.
Dacă se acoperă picătura de apă cu o lamelă, amibele
se grămădesc spre margini sau spre beşicuţele de aer ce
au fost prinse în apă, căci acolo oxigenul se împrospă­
tează mai repede.
Acizii, alcoolul, alcalinele în cantităţi mari, distrug aran­
jamentul complicat al substanţelor albuminoide şi proto­
plasma moare.
c) Adaptarea la mediu. O amibă nu poate trăi decât
în împrejurările în cari e obişnuită. Dacă modificăm insă
treptat mediul, amiba se adaptează acestor împrejurări
noui, dacă nu cumva mediul devine otrăvitor. Astfel, dacă
punem amibe de ape dulci, într’o soluţie de 4 % sare de
bucătărie, ele mor imediat. Când însă lăsăm amibele în
apa în care trăiesc şi adăogăm încetul cu încetul sare, (fă­
când soluţii de 0,01°/0, 0,l°/0, 0,5°/0, 1% ), amibele se de­
prind cu vremea să trăiască în acest mediu nou şi con­
centrând treptat soluţia până la 4°/0, ele nu mai pier.
Vedem dar, — în modul cel mai simplu posibil, — că :
adaptarea la mediu e o condiţiune necesară pentru vieală,
şi c ă : fiinţele sunt capabile de adaptare.
Descendenţii acestor amibe vor păstră caracterele câş­
tigate de părinţi; deci un caz foarte elementar de moşte­
nirea caracterelor căpătate prin adaptare. Astfel de amibe
(fii). Puse în apă dulce, mor im ediat; ceeace ne arată că
O INTRODUCERE ÎN STUDIUL FIINŢELOR 123
prin adaptare ia mediu, s’au petrecut schimbări însem­
nate în structura protoplasmei.
d) închistarea. In condiţiuni rele de hrană or umiditate
amibele devin sferice şi-şi fabrică ( secretează) câte un în-
vâliş tare, care le apără de schimbările externe (îngheţ,
evaporarea apei, etc.). Acest învăliş e numit chist. Când
condiţiuni le bune revin, chistul se moaie şi amiba devine
iar liberă.
Locomoţiunea, sensibilitatea, adaptarea la mediu, în­
chistarea, sunt lucrări datorite raporturilor dintre animal
şi lumea externă. Aceste lucrări sau funcţiuni, se numesc
la un loc, funcţiuni de relaţiune.
*
* *
e) Apucarea alimentelor. Amiba întâlnind firişoare în
apă, le apucă, le învăleşte în masa protoplasmică, împreună
cu o picătură de apă (fig. 3 B). Beşicuţa formată din pi­
cătura de apă şi firişorul străin, se numeşte vacuola a li­
mentară, (fig. 1, V. a).
f) Mistuirea sau digestiunea. Dacă firişorul prins e un
microb (fiinţi microscopice cari foiesc pretutindeni), atunci
se pot observă în vacuolă schimbări remarcabile. Licidul
vacuolar, care la început eră apă curată, devine încet-încet
acid, căci protoplasma înconjurătoare fabrică şi varsă in
vacuolă un acid, cum s’a dovedit prin substanţe chimice
care-şi schimbă coloarea în prezenţa acizilor. Sub influenţa
acestui acid şi poate şi altor substanţe licide fabricate de
protoplasmă, microbul începe a se distruge, a se top! în
licidul vacuolei, şi cu vremea, acest licid se împrăştie în
toată protoplasma. In acest chip, materia microbului s’a
amestecat cu protoplasma amibei, şi desigur, că se tran­
sformă în substanţe ce iau parte la sporirea corpului şi
la înlocuirea substanţelor ce s’au consumat prin mişcări,
sensibilitate, fabricare de suc mistuitor, ş. a. Besturile ce
nu pot fi dizolvite (părţile indigeste, sunt împinse către
ectoplasmă şi eliminate printr’un procedeu invers apucării
alimentelor. Aceste resturi sunt excrementele.
124 NATURA

g ) Rezerve nutritive. Din substanţele căpătate prin fe­


nomenele digestiunii, unele se consumă îndată, prin deo­
sebite reacţiuni chimice, al căror rezultat e un izvor de
energie vie (energie actuală, numită şi energie vitală : miş­
care, sensibilitate, ş. a.). Altele se îngrămădesc însă în anu­
mite locuri ca proviziuni sau rezerve alimentare. Aşa sunt
picăturile de grăsime, ce se în­
negresc sub influenţa acidului
osmic.
h) Respiraţia, circulaţia şi
excretiunea.
9 Vezicula contrac-
tilă se strânge ritmic şi aruncă
apa din corp. Această apă e in­
trodusă or cu părticelele ali­
mentare, or prin toată sub­
stanţa corpului. Din apă absoarbe
amiba şi oxigenul trebuitor arde­
rilor încete a substanţelor din
corp, căci numai acestor arderi
se datoreşte aşa numita energie
vitală. Din această ardere (oxi-
dare) se naşte bioxidul de carbon
(C02) care e dat afară cu apa
aruncată de vesicula pulsatilă.
(Pătrunderea oxigenului în corp
şi eliminarea C02 din el, con-
stitue fenomenul respiraliunii).
Din combinarea oxigenului cu substanţele din protoplasmă
se produc şi materii nefolositoare, sau chiar vătămătoare
corpului. Ele sunt adunate cu apa din corp în vezicula
pulsatilă şi aruncate afară (actul excreţiunei).
Mişcările vesiculei pulsatile provoacă mişcări în toată
masa protoplasmică şi prin aceste mişcări substanţele in­
troduse în corp sunt purtate în toate părţile, circulă; ( fe­
nomenul circulatiunii).
Apucarea alimentelor, digestiunea, respirăţiunca, cir cu-.
DELA NOI 125
latiunca şi excreţiunea, au ca rezultat final, nutrirea cor -
pului şi do aceea la un loc se întrunesc sub numele de
funcţiuni de nutrire.

i) în m u lţirea. 0 parte din substanţele împrăştiate în


corp sunt întrebuinţate, o alta serveşte să mărească vo­
lumul corpului, deci la creşterea amibei. Această creştere
are o limită şi când animalul ajunge o anumită mărime,,
corpul se divide în două părţi identice, se reproduce, se
înmulţeşte. Reproducerea se face a s tfe l: nucleul începe a
se lungi, a se gâtui, (apoi se rupe în două părţi e g a le ;
protoplasma imită aceleaşi fenomene şi dintr’un individ, că­
pătăm doi indivizi-fii, care: cresc, se hrănesc, se înmulţesc,
cu un cuvânt evoluează. (Fig. 4).
La alte fîinţi fenomenul înmulţirii e mai complicat, însă
toate actele al căror rezultat e înmulţirea, se întrunesc la
un loc sub numele de funcţiuni de reproducere.

Iată dar, la o fiinţă foarte simplă, toate fenomenele ce


se petrec în vieaţa noastră, însă pe când la om şi fiinţele
superioarej_fiecare lucrare e îndeplinită de anumite instru­
mente sau organe, la amibă toate funcţiunile sunt înde­
plinite de o singură celulă. ( Celula e organismul elementar).
(Extras dintr’un «Curs de zoologie al autorului, litografiat în
1899 — 900 ).
T. A. Bădărău
Profesor, Galaţi.

D E L A NOI
Sărbătorirea d-lui Petru Poni.— Numele oamenilor de v a ­
loare se popularizează, spune Berthelot, prin acţiunea con­
tinuă a următorilor trei factori. In primul rând intră în
cumpănă meritele însăş. In al doilea rând vin stăruinţele ce
admiratorii acestor oameni pun întru răspândirea învăţăturii
lor. In al treilea rând, în fine, trebueşte socotită lupta, une­
ori aprigă, ce naţiunile o duc între ele pentru a câştigă întâie­
126 N ATÜ RA

tate gloriilor lor. Ca un efect al acestui din urmă factor e şi


faptul că în cărţile franceze întâlnim mai multe nume de
învăţaţi francezi, în cele germane de învăţaţi germani şi în
cele engleze de învăţaţi englezi. Fiecare din aceste naţiuni
caută cu tot dinadinsul să dea precădere şi să populari­
zeze numele fiilor ei iluştri. In cărţile noastre însă cu greu
vom găsi nume româneşti. Vom află, ce-i drept, cu multă
înlesnire, ce francez a descoperit cutare fenomen, cărui
german se datoreşte cutare reacţiune şi ce englez a înjghe­
bat cutare aparat. Unde e însă cartea şi care e profesorul
care să fi spus elevilor noştri că Badenita şi Broştenita
au fost descoperite de un român, că acelaş a analizat un
mare număr din apele noastre minerale şi că, în fine, în-
tr ’o lucrare monumentală, acest ilustru profesor urmăreşte
de ani de zile compoziţia petrolului român?
Universităţii din Iaşi i se cuvine meritul de a fi orga­
nizat, pentru 15 Ianuarie, sărbătorirea acestui profesor cu
prilejul împlinirii a 65 ani de vârstă a d-lui Petru Poni.
Solemnitatea va avea loc la ora 2 p. m., în sala Univer­
sităţii din Iaşi. Cu această ocazie se va înmâna bătrânului
învăţat ieşan un volum cu articole de ale admiratorilor săi
şi se vor pronunţă mai multe discursuri. Seara la 7^2 va
avea loc banchetul. Din sumele adunate cu acest prilej se
va alcătui fondul Petru Poni pentru ajutorarea studenţilor
săraci şi silitori. In numărul viitor, Natura îşi va îndeplini
plăcuta datorie de a face, pentru cititorii săi, o dare de
seamă amănunţită a acestei sărbători.
*
* *
Cea dintâiu teză de doctorat în ştiinţe susţinută în ţara
noastră.—Tot Universităţii din Iaşi i se cuvine şi onoarea de a
fi acordat, la noi, cel dintâiu titlu de doctor în ştiinţele fizice,
înaintaşul pe această cale este d. N. Costâchescu distinsul
şef de lucrări în laboratorul d-lui P. Poni. Asupra tezei
d-sale ((.Gazurile cuprinse în sare şi în vulcanii de glod
din România », susţinută magna cum laude, vom face o
dare de seamă într’un număr viitor.
NOTIŢE 127

N O T I Tj E
Tunelul Simplon, a fost lucrat, după. cum se ştie, dela capete
către mijloc. La 15 August s’a făcut controlul exactităţii atinse în
măsurile cari au fost de trebuinţă. S’a constatat cu, această ocazie,
că axa tunelului de Nord nu coincide matematiceşte cu aceia a tu­
nelului de Sud. Intre aceste axe există o diferenţă verticală de
87 m. m. Lungimea întreagă a tunelului, de 19755,52 m., este cu
790 ni. m. mai mare decât cea socotită. Aceste diferinţe sunt cu totul
neînsemnate faţă cu o lungime atât de mare şi faţă cu greşelile de
cetire a instrumentelor de măsură. Aceste din urmă igreşeli îşi au
explicarea în refracţiunea atmosferică specială a tunelului şi în ceaţa
dintr’însul cari nu făceau cu putinţă o cetire exactă la aparate.
Schimbările de temperatură din tunel, au mai contribrpt şi ele la
greşirea cetirilor. (Prometheus, 1 Nov. 1905).

Un nou mijloc pentru conservarea lemnelor de lucrat. —


William Powell, din Liverpol, a reuşit să dea lemnului putinţa de a
ii păstrat foarte multă vreme într’un mod cu totul neaşteptat. El in­
troduce lemnele în vase umplute cu apă cu zahăr şi le fierbe mai
multe ceasuri şi le usucă în urmă în nişte sobe de uscare. Opera­
ţiunea întreagă ţine vreo 24 ceasuri. In timpul acesta apa se eva­
poră, iar zahărul care a fost supt în porii lemnului, se întăreşte şi
face împreună cu materia lemnului o masă omogenă şi rezistentă
După uscare, lemnul rămâne cu totul fără pori şi fără nici o urmă
de zahăr, care pare a se fi caramelizat în timpul încălzirii. Lemnul
astfel pregătit, ne mai având pori, nu mai poate atrage umezeala şi
nu mai putrezeşte. Orce fel de lemn poate fi lucrat astfel. Se înţelege
însă că fiecine va căută să se slujească de lemne mai ordinare ca
să le ridice rezistenţa şi prin urmare valoarea, ca cele pentru tra­
versele dela drumul de fier, sau pentru pavatul străzilor. Guvernul
englez a şi făcut încercări cu lemn de acesta zaharisit, pentru pa
varea străzilor şi pentru pardosirea spitatelor din Londra.
(Prometheus , 3 Maiu 1905).

Vede calul lucrurile mai mari de cum sunt ele ? — Printre


credinţele greşite pe cari le întâlnim la oamenii inculţi, e şi aceasta,
că de aceia are calul frică de om, fiindcă îl vede pe om mult mai.
mare de cum este el. Dacă aceasta ar fi explicarea adevărată, atunci
ar urmă ca în totdeauna să vază calul lucrurile mai mari. Când ar
fi să sară peste o piedică, ar trebui să se ridice mai de sus, sau să
sară mai departe. Lucrurile nu se întâmplă însă aşa : calul socoteşte
şi el distanţa tot aşă de bine.-cum o socotim şi. noi oamenii. .
128 NATURA

Urmează aşa dar, că alta trebue să fie cauza pentru care calul
se teme de om şi se lasă să fie dus de căpăstru şi de un copil.
Cauza adevărată e frica de care e stăpânit calul, cine ştie în urma
căror experienţe făcute de el. Şi noi oamenii nu ne speriem de fiinţi
cu totul mici, cu sau fără motiv întemeiat? Câţi nu au groază de
broaşte şi de gândaci ! ţTierfabeln und Irrtiim e r con D r. Th. Zeii).

Schim bările de tem peratură in re g iu n ile Înalte ale at­


mosferei. — Temperaturile cele mai joase găsite până acum în re­
giunile înalte deasupra Europei, cu baloane-sondc, sunt următoarele
două. Una, de 85",4 observată în ziua de 2 Martie la înălţime de 9717
metri. A doua de 79’,6, în ziua de 4 Aprilie la înălţimea de 11010
metri, amândouă deasupra Vienei.
Din comparaţia tuturor observărilor din timpul unui an s’a putut
stabili că în regiunile înalte, variaţiunile de temperatură nu sunt
paralele cu cele dela suprafaţa pământului. Are loc, putem spune
o întârziere de sezoane; aşa, perioada frigurilor corespunde cu în­
ceputul Primăverei, iar aceea a căldurilor cade în Octomvrie. Acest
fapt este foarte important. Straturile de aer din aceste regiuni lu­
crează oarecum ca un regulator faţă cu acele din regiunile de jos,
împiedecând o variaţiune cu totul bruscă a temperaturei acestor din
urmă. Vremea foarte schimbătoare dela începutul Primăverei, s’ar
putea explică de asemenea prin echilibrul instabil în care se găseşte
atmosfera în acest timp când are jos straturi ce încep a se încălzi
şi ridică în sus şi straturi reci care caută să se lase în jos. Un alt
fapt constatat cu prilejul acestor observări mai e şi următorul: în-
tr’un timp scurt variaţiunele de temperatură sunt cu mult mai mari
sus decât jos. Aşa, s’a observat o variaţie de 2» în timp de 2 zile la
40 m. înălţime şi de 16’ în acelaş timp la40C0m. înălţime, adică de
8 ori mai mare. (L a Xature, 23 Dec. 1905).

A lc o o lu l la N e w -Y o rk . — 0 statistică publicată de un preot


din New-York dovedeşte că valoarea băuturilor alcoolice consumate
la New-York atinge suma de un milion de dolari pe zi, adică 365
milioane de dolari sau 1.825 000.000 (un miliard opt sute două-zeci
şi cinci de milioane) de franci pe an.
Această cifră colosală preţueşte — după socoteala statisticianului
— cât patru ori producţia anuală de aur, cât şase ori producţia
anuală de argint şi cât o treime din valoarea cărbunilor extraşi pe
fiecare an.
Urmărind cercetările sale, preotul de care vorbim a socotit că în
unele mahalale din New-York, se găseşte câte o cârciumă pentru
treizeci de familii şi că cu banii cheltuiţi în timp de zece ani pe
băutură, s’ar putea cumpără în vecinătatea oraşului câte o casă
pentru fiecare lucrător.
-----------------------------------------------------------------------------------
Tip. GUTENBERG, Joseph Gobl, Bucuresci.
JUBILEUL D-LUI PROFESOR P. POMI 129
>

JOBILEUL D- ltji P r o f e so r P . PONI

La noi sunt rari sărbătorile cu caracter cultural, căci


munca ştiinţifică, dezinteresată, săvârşită fără sgomot între
pereţii vreunui laborator, eră aproape nebăgată în seam ă;
ea se pierdea în mijlocul vâltoarei asurzitoare a preocupă­
rilor politice, singurele cari, la noi, aţâţă pe oameni la
mişcare şi chiar îi pasionează.
De aceea, pentru toţi cei cari au luat parte la frumoasa
sărbătoare ce s’a ţinut la 15 Ianuarie, în liniştita capitală
a Moldovei, ea le-a apărut ca o revelaţiune. «Deşteaptă-te
Românei), cântat de vestitul cor mitropolitan, lovindu-se
de plafondul Aulei Universităţii, pe care e zugrăvit în culori
gingaşe şi ademenitoare, simbolul Ştiinţei, s’a resfrâns în mii
de unde sonore, ce au deşteptat inima celui mai decepţionat
şi neîncrezător în viitorul ţării noastre. La toţi li s’a părut,
cu drept cuvânt, că e o zi însemnată, aceea în care munca
cinstită şi neîntreruptă se resplăteşte sincer, fără sprijinul
oficialităţii, fără paradă sgomotoasă — purpura ce acoperă
cine ştie ce schelet!
Fie care se uită în jurul său şi nu-i venea să creadă.
Ştiinţa, ce alină atâtea suferinţi, ce născoceşte atâtea
mijloace de îndreptare a relelor, care înalţă pe om, a făcut
în sfârşit şi la noi — orientalii dela poarta occidentului — ■
minuni. Persoane cari aparţin la partide politice deosebite,,
cari se urmăresc în lupte sfâşiitoare pe arena vieţei publice,,
miniştri şi foşti miniştri, profesori veniţi din toate părţile,,
s’au găsit uniţi la un loc în jurul altarului ştiinţei.
Când unul din preoţii ei — sărbătorit în acea zi — îşi
făcu intrarea în aula, sala întreagă îl primi în călduroase
şi sincere aplauze. Când corul mitropolitan intonă imnul
de Haydn, «A z i e zi de sărbătoare», cucernicia, în faţa.
ştiinţei, coprinse pe toţi ca şi pe binecredincioşi în bise—
«Natura» No. 5. 9
130 NATU RA

rică, căci pe lângă persoană, se cânta imnul şi pentru


munca omenească săvârşită pentru înălţarea patriei de
toti iubită.
* *
* *
Rând pe rând se citesc paginele vieţei unui om armonic
desvoltat. D-l C. Climescu, în numele Universităţii, D-l D.
A. Sturdza în acel al Academiei române şi D-l Hurmuzescu
în numele Ministerului instrucţiei, mulţumesc sărbătoritului
pentru înălţătoarea zi. D-l prof. Dr. Riegler, arată impor­
tanţa variatelor lucrări ale D-lui P o n i; D-l Pangrati, relevă
pe adevăratul profesor, care dă mână de ajutor — o abne-
gare rar întâlnită azi —■fiecărui dintre elevii lui, cari se
întorceau din străinătate pregătiţi pentru lu p tă; D-l Dr.
Istrati, citeşte diploma de preşedinte de onoare, pe vieaţă,
conferită sărbătoritului de «Asociaţiunea română pentru
înaintarea şi respândirea ştiinţelor» ; D-l Hepites, aduce
laude primului meteorolog din capitala Moldovei ; D-l
Meissner, descrie activitatea ministerială a D-lui P o n i;
pune în relief, că el a fondat Cassa şcoalelor, el a stabilit
egalizarea învăţământului primar rural cu cel urban, el a
garantat stabilitatea membrilor corpului didactic primar.
«In afară de toate aceste şi mai presus de toate acestea,
ceeace a caracterizat administraţia D-voastră ca ministru,
zice D-l Meissner, în aplauzele unanime, a fost radicala
înlăturare a orcăror interese străine de şcoală, în afacerile
de şcoală». Mai departe D-l I. Stravolca, felicită pe sărbă­
torit din partea prietenilor; D-l Xenopol, laudă munca
pentru adevăr; D 1 Zamfir, din mijlocul studenţimii, aduce
omagiile profesorului exemplar prin corectitudinea în da­
torie şi dragostea pentru e le v i; D-l Simionescu, iniţiatorul
-acestei serbări, aduce dovada cea mai sigură de stima
pentru profesorul iubit şi omul cinstit, anunţând suma la
care se ridică (26.800 lei), rezultatul subscriirilor pentru
«fondul universitar P. Poni». In sfârşit, D-l P. Bujor, pre­
zintă Volumul-Omagiu, scos de elevii sărbătoritului.
Viu emoţionat, D-l P. Poni se ridică să respundă. Aplauze
JUBILEU!. D-LUI PROFESOR P. PONI 131
îndelungate îl opresc câteva minute să scoată cea dintâiu
vorbă. Liniştea restabilindu-se, sărbătoritul mulţumeşte
tuturor pentru omagiile aduse. «Dacă m’aţi ales pe mine
pentru a vă exprimă sentimentele D-voastrâ asupra operii
săvârşite de generaţiunile trecute, aceasta o datoresc îm­
prejurării, că prin vârsta mea sunt în mijlocul D-voastră,
unul din rarii reprezentanţi ai bărbaţilor cari în trecut au
lucrat ia cultura poporului român şi la întemeierea ştiinţei
româneşti». «Mie, căruia Dumnezeu în marea sa îndurare,
mi-a permis să, iau parte la acele grele începuturi, m i se
umple inima de bucurie când mă gândesc de unde am
plecat şi unde am ajuns. Convingerea puternică pe care
am căpătat-o considerând lunga cale ce am parcurs, este
■că viitorul neamului nostru este asigurat-».
Cuvintele bătrânului profesor ridică sala în picioare. E
un unison între aplauze şi «Deşteaptă-te Române», cu care
corul mitropolitan încheie înviorâtoarea solemnitate.
*
* *
Banchetului, dat seara, nu i-a lipsit căldura şi in tim i­
tatea şedinţei de dimineaţă. El nu ar însemnă decât partea
finală a unei serbări, dacă nu s’ar fi rostit vorbe însem­
nate. Ar fi prea lung a hărăzi măcar câte un cuvânt
numeroaselor discursuri ţinute. Ele se vor putea ceti pe
larg, în «Darea de seamă» a serbării, ce se va distribui
tuturor acelora cari au respuns la «Apelurile» trimese. Nu
au fost simple toasturi, vorbe de stimă, respect ori admiraţie
pentru sărbătorit. S’au atins cestiuni generale, importante,
cum e aceea «dacă ştiinţa e legată de iubirea de neam»,
sau «dacă Universităţile au vreun rost în desvoltarea şi
întărirea simţului de naţionalitate», etc. Nu poate fi dat
un exemplu mai nimerit de înălţimea şi importanţa vor­
belor rostite, decât reproducând aici o parte din discursul
prin care D-l D. A. Sturdza, a încheiat sărbătoarea:
«Banchetul nostru de astăzi a fost un act de mare în­
semnătate culturală. El coprinde o manifestare conştientă
132 NATU RA

a adevărului, că un popor renaşte în templul ştiinţelor


cu rezoluţiunea de a ne face preoţi vrednici ai acelui
templu. Astfel am sărbătorit ştiinţa însăş».
«S ’a vorbit de pericolele, cari ar putea ameninţă şcoala.
Aceste pericole sunt imaginare. Dacă un om nesocotit ar
îndrăsni să desfiinţeze cea mai mică şcoală, poporul întreg
se va ridică pentru ca în locul ei să se înfiinţeze zecimi
de şcoli. Aşa ne respunde datoria către patrie şi neam».
«încât priveşte Universitatea de Iaşi, toată suflarea ro­
mânească va opri şivoiul apelor distrugătoare, adeverind
zicătoarea cea vech e: apa trece, pietrele rămân. Trăinicia
neamului românesc depinde de munca curată şi neobosită.
Ea există. Ziua de azi în toate manifestările ei, este si­
giliul existenţei acestei munci».
Martor.

CUVÂNTĂRI ROSTITE LA SERBAREA P. PO NI


DE

D -n u l D r . C . I. I S T R A TI
Membru al Academiei Române.I.

I. Cuvântare rostită în şedinţa universitară.


Abia în anul acesta se împlinesc 50 ani, de când două.
fapte însemnate, interesând de aproape lumea latină, şi în
special pe noi, s’au petrecut în Europa.
La congresul din Paris, se hotărîse de fapt, în 1856,
dreptul de vieaţă, în condiţiuni omeneşti şi moderne, a
două popoare: Italia şi România.
Franţa şi Napoleon III, vecini de Italia, putură cu înles­
nire, cu preţul sângelui vitejilor lor soldaţi, să-i deâ ace­
steia independenţa şi îndrumarea în lumea internaţională,
încă dela 1859.
Românii, situaţi m u lt mai departe în orient, la marginea
Iumei latine, au avut de străbătut un drum mai lung şi
mai cu chinuri; graţie generaţiunii marilor patrioţi ce ne-au.
CUVÂNTĂRI ROSTITE I A SERBAREA P. PCNI 133
precedat, la 1859 de abia, putură să alcătuească ei unirea
ţărilor lor şi după o domnie scurtă, agitată, dar plină de
inima mare a ultimului şi neuitatului Voevod român, ales
la 5 Ianuarie acelaş an în Iaşi, care singur se consideră
ca un depozitar vremelnic al destinelor neamului, se putu
inaugura, abia la 1866, o eră de linişte şi de constantă
propăşire.
Totuş, independenţa, pe care Italia o câştigase încă dela
1859, noi nu o puturăm dobândi decât tocmai în 1877,
graţie eroismului oştirii noastre şi patriotismului oamenilor
noştri politici.
Italia eră liberă şi re g a t; România liberă şi regat şi ea
abia însă dela 18S1 !
Italia, cu un trecut măreţ, cu un popor cu tradiţii şi
calităţi superioare, dispunând de un pământ fericit, pro­
gresă cu uşurinţă şi merse cu fală tot înainte. Peste tot,
la ei, monumente măreţe şi lucrări de artă de tot felul,
biblioteci, muzee şi universităţi numeroase, fiinţau de secoli.
România, cu mult mai mică, deşi cu un popor înzestrat
de Dumnezeu la fel, cu pământ tot atât de fericit, cu un
trecut glorios pe câmpul armelor, se ridică însă ca dintr’ un
mormânt, după secoli de jug şi jafuri, cari nu mai lăsase
piatră pe piatră: Pustiiri, în averi, în suflete, în tradiţii !
Ceeace dincolo, în Italia, se continuă şi desvoltâ, la n oi
trebuia creat pe de-a în tregu l!
Oamenii de ştiinţă ce lucrau acolo, pe la 1860, trăiau
într’un mediu prieln ic; pe când la noi, atmosfera eră cu
totul alta : mediul ştiinţific nul şi abia câţiva oameni cu
calităţi culturale astfel încât putându-se păstră pentru ei
şi ştiinţă, numele lor să fi putut pătrunde până la noi,
Ilustre şi fericit sărbătorit!
Faci parte din această mică falangă ! Meritele D-tale sunt
mai mari decât le poţi crede singur, şi fericirea ce o sim ţi
în aceste momente, văzându-te sărbătorit de foştii tăi elevi,
de colegii, admiratorii şi amicii tăi, este cu mult mai mare
încă pentru acei ce cunosc mai de aproape trecutul nostru ;
134 NATU RA

va fi cu mult mai mare pentru urmaşii noştri, cari v o r


avea dreptul de a zice că nu totul eră întuneric şi u râ t
în vâlvoarea luptelor politice şi a durerilor unui popor ca
se năşteâ la vieaţă nouă, abia dela 1860 înainte.
Erau şi oameni dar cu cultură ştiinţifică, pe lângă că.
erau cu in im ă; erau totuş câţiva preoţi, cari aduceau
tămâie şi puternicei zeiţe a ştiinţei, pe lângă închinarea
adusă lui Dumnezeu şi jertfa depusă pe altarul patriei.
Istoria nepărtinitoare a deschis deja porţile panteonului
său şi am dreptul şi datoria a spune că din acea epocă,
măreaţă, pentru fapte naţionale, puţini numai v ’aţi ridicat
în sferele înalte şi senine, de unde razele binefăcătoare ale
ştiinţei se revarsă asupra omenirii.
P. Poni, eşti dintre aceştia; cinste şi mulţumire aducem
ţie, sănătate şi fericire îţi urăm pe viito r!
Doi însă ,s’au dus în Domnul fără ca ei să fi avut în
vieaţă o fericită sărbătoare ca aceea ce astăzi se oferă ţie-
Nu am dreptul a vorbi afară de D-ta de cei în vieaţă-
Bacaloglu şi Cobâlcescu, nu au ajuns însă treptat tot
mai sus, cum ai ajuns D-ta; necontenit mergând tot îna­
inte, necontenit muncind cu pricepere şi rod, până în ziua.
memorabilă de 21 Decemvrie 1905, când graţie ţie, Univer­
sitatea din Iaşi şi-a pus o cunună de lauri pe frunte, pro­
clamând pe întâiul Doctor în ştiinţe în România.
Prin munca şi priceperea ta, de astăzi înainte, învăţă­
mântul superior din ţară se alătură în fine celui italian,
adică celui al lumei culte modeme.
Lucrările D-tale analitice sunt precise şi definitive. A i
descoperit minerale nouă în sânul pământului ţării.
Studiul petroleului ţi-a deschis poarta străinătăţii culte,
şi te-a înscris pe veci în fastele ştiinţei române.
Câtă mândrie, pe dreptul, trebue să fie în sufletul tău,
câtă fericire înconjură fapta ta şi ce orizont nou ai deschis-
numai prin muncă şi stăruinţă, după 40 ani de grea luptă
de lipsuri şi descurajare de fiece moment.
Mediul în care ai început, acum 40 ani, să lucrezi îa
CUVÂNTĂRI ROSTITE LA SERBAREA P. PONI 135
ţară, eră aşa de jos, încât Bacaloglu, acest enciclopedist al
ştiinţelor pozitive, a sucombat în luptă, trăind în urmă
multă vreme numai fiziceşte.
Genialul Cobălcescu se zdrobi singur, prin avântul său
în a umplea golurile pe care firea sa isteaţă şi iubirea sa
de ştiinţă le vedea în jurul său.
D-ta D-le Poni, fire aleasă şi hotărîtă, om cu scaun la
cap, ţi-ai dat îndată seamă de ceeace trebue să faci, te-ai
acomodat vremelniceşte mediului, nepierzând însă înălţimea
ţelului ce urmăreai şi, în loc ca golul din jurul D-tale,
cumplit pentru omul de ştiinţă, să te fi strivit, D-ta numai
prin voinţă şi încredere, alături cu tovarăşii de muncă din
Iaşi şi restul ţării, ai răpus timpul, ai învins greutăţile,
şi ai primenit, ca să zic astfel, acest mediu, făcându-1 cu
încetul tot mai prielnic năzuinţelor oamenilor de ştiinţă,
Pe când aţâţi D-ri învăţaţi s’au întors în ţară şi grabnic
grabnic, le-au secat izvoarele ştiinţei, D-ta ai avut marele
merit, că întors în ţară numai licenţiat, ai făcut ca bă­
trânul Chevreul, pe care de sigur l-ai urmat la Paris, te-ai
considerat tot timpul ca cel mai bătrân dintre studenţi,
ai muncit necontenit şi ai ajuns să preţueşti nu numai
mai mult decât D-rii străini, dar să faci ca nemuritorul
Wurtz, care nu aveâ nici licenţa, să faci D-ri la rândul
D-tale pe alţii.
Acum vei înţelege mult iubite D-le Poni, de ce-ţi vorbesc
a s tfe l; acum veţi vedea cu toţii m ai bine, ce se datoreşte
fericitului sărbătorit şi de ce sunt mândru şi mulţumit a
spune acestea în numele Societăţii române de ştiinţe, pe
care cu D-ta împreună, cu Bacaloglu, Cobâlcescu, A lex e
Marin şi Gr. Ştefănescu, am înfiinţat-o la 24 Martie 1890
şi în numele Asociaţiei române ■pentru răspândirea şi îna­
intarea ştiinţelor, al cărui prim congres l-ai prezidat în
acest oraş la 1902.
Vieaţa D-tale întreagă este vieaţa unui om de bine şi
cu caracter, ea constitue un învăţământ, ea este o pildă
bună şi utilă ţării, sămânţă sănătoasă care doresc să deâ
136 NATURA

roade cât mai folositoare în rândurile generaţiunii actuale


a tinerilor iubitori de ţară, de ştiinţă şi adevăr, şi acelor
•ce vor veni după noi şi cărora le urez să numere în rândul
lor mulţi oameni de seama D-tale.
Să trăieşti dar fericit, respectat şi iubit, căci aşa se cade
•celor buni, drepţi şi m uncitori!
*
* *

II. Cuvântare rostită Ia banchet.

Domnilor ,
Astăzi, în aula Universităţii, am fost fericit a aduce fe­
licitările ce se cuveneau D-lui Poni, în numele Societăţii
române de ştiinţe şi a Asociaţi unii române pentru răspân­
direa şi înaintarea ştiinţelor. Personal am fost mândru a
face aceasta, în numele acestor societăţi, dar ţin să declar
că am venit la Iaşi şi în afară de această plăcută însăr­
cinare.
Astă seară să-mi permiteţi, să dau o notă cu mult mai
personală vorbirii mele. 0 fac aceasta cu o deosebită mul­
ţumire sufletească, căci dacă am fost foarte puţin timp,
în liceu, elevul D-lui Poni, nu e mai puţin adevărat că sunt
legat de D-sa prin multe împrejurări şi chiar prin recu­
noştinţă.
Şi acest lucru ţin să se ş tie :
Când la 1887, deşi profesor definitiv la Facultatea de Me­
dicină din Bucureşti, am venit să concurez pentru a ocupă
catedra de chimie organică, eram în o situaţie foarte dificilă.
Unui candidat oarecare la un concurs, şi eu concuram
cu suplinitorul catedrei, i se iartă o eroare, unui profesor
i se socoteşte însutită ! Mai ştiam că mi se organizase
o cabală de un coleg, care în urmă, cu mult înainte de
moartea sa prematură şi regretată, recunoscuse greşala fă'
cută, dar o cabală astfel, încât cred că la Bucureşti nu
aş fi avut curajul să mă prezint în faţa juriului.
Dacă din contra am venit la Iaşi cu toată Încrederea,
CUVÂNTĂRI ROSTITE LA SERBAREA P. PONI 137
şi convins că de voiu cădea, e că nu meritam o soartă
mai bună, cauza o găsiţi nu numai în încrederea complectă
în juriu, în care se află şi regretatul Cobălcescu, dar cu
deosebire, fiindcă cunoşteam bine cine eră D-l Poni.
Om onest şi cu caracter, el a fost just şi demn ! Ii mul­
ţumesc acum în public, după 20 ani.
Dacă în urmă am făcut ceva în chimie şi ştiinţă, e că
am ocupat locul ce doream şi aceasta s’a făcut nu numai
graţie meritelor mele, dar şi corectitudinei juriului şi în
special a D-lui Poni. Iată de ce-i sunt adânc recunoscător.
Ca profesor universitar, şi mai ales cu ocaziunea con­
cursurilor pentru Facultatea de Medicină din Iaşi, de multe
ori mi s’a strâns inima văzând pe mulţi colegi cum pro­
cedau ! ^Iată de ce eu rămân rece la schimbările legilor şi
regulamentelor. Nu ele trebuesc schimbate, dar inimile şi
caracterele noastre. Cele mai bune legi nu servesc la nimic
dacă nu avem oameni corecţi. Acest lucru e cu atât mai
indispensabil la Universităţi, de oarece din atmosfera lor
curată şi înălţătoare, urmează să se reverse razele bine­
făcătoare şi asupra restului societăţii.
Am fost cu D-l Poni în multe jurii şi o declar solemn,
că rar am văzut un om mai corect şi mai pătruns de
sentimentul datoriei şi cin stei!
Iată de ce vă respect D-le Poni. Iată de ce am venit
la Iaşi să o spun tutulor.
Graţie D-tale, am fost şi eu mai corect încă decât
eram, căci la orce tentaţiune te aveam icoană. De am lu­
crat chiar la Bucureşti, mai mult, e că ştiam — şi aceasta
nu cu gelozie ordinară cum s’ar crede de mulţi — că D-ta
lucrezi, şi astfel mă îmboldeai a face la fel. E adevărata
emulaţie indispensabilă şi demnă.
Dacă ar fi mulţi ca D-ta în Universitate, ce fericiţi am
fi şi ce progrese am constată!
Şi o spun aceasta, căci nu ai fost numai profesor dar
şi om p o litic !
O spun anume, căci dacă oamenii adevăraţi politici şi
138 NATU RA

prevăzători încep a vedeâ că vrajba inutilă şi luptele sterpe


ne fac atât rău şi cată să fim uniţi cel puţin pe chestiu­
nile mari, ca cea naţională, religioasă, culturală şi econo­
mică; alţi politiciani ordinari, de vreo 10— 12 ani caută a
vârî politica în şcoli şi Universităţi, şi am ajuns spre ruşine
să vedem la concursuri, candidaţi p o litic i!
Acest fapt nu trebue tolerat. Nu avem nevoie la Univer­
sitate de astfel de elemente. Să se ştie că la Universitate
trebue să se ajungă numai prin merite ştiinţifice şi că vor
puteâ pătrunde numai acei ce sunt corecţi, demni, şi care
merg cu fruntea ridicată.
Cei ce se târăsc, şi cari de regulă n’au nici o valoare,
căci altfel ar alege altă cale, nu au ce căută acolo. îi
despreţuim!
Trebue să înălţăm odată nivelul cultural şi moral al
Universităţilor noastre!
D-ta D-le Poni, eşti din aceia care au făcut mai mult în
astă direcţie şi iată de ce te stimăm şi te respectăm.
Iată de ce sunt fericit a ridică acest pahar în sănătatea
D-tale, urându-ţi încă ani mulţi şi fericiţi, pentru binele
ştiinţei şi al ţării.
Să tr ă iţi!
------------------------- » № -------------------------

CHESTIUNEA BĂUTURILOR ALCOOLICE

I.

Chestiunea băuturilor alcoolice, prin urmare şi calitatea-


sau puritatea lor, au preocupat şi trebue să preocupe pe
cei însărcinaţi cu menţinerea bunei stări de sănătate a
populaţiunii şi mai ales pe cei însărcinaţi cu controlul
acestor băuturi.
Ne vom ocupă cu această ocaziune, numai de băuturile
alcoolice destilate, cu formele sub cari aceste băuturi vin
în comerţ, cu neajunsurile ce ele prezintă şi ne vom
CHESTIUNEA BĂUTURILOR ALCOOLICE 13&

spune şi cuvântul nostru asupra îndreptărilor sau îmbu­


nătăţirilor ce sunt de făcut în starea actuală a acestor
băuturi. Nu ne vom ocupă de acţiunea fisiologică a alcoo­
lului pur sau impur asupra organismului. Credinţa noastră
în această privinţă este că alcoolul băut în cantităţi m ici
sub formă de vin, bere, ţuică, etc., se poate consideră ca un
condiment, adică ca o substanţă ce stimulează şi încura­
jează la lucru diferitele organe, şi că în aceste condiţiuni
trebue admis şi tolerat. In ceeace priveşte acţiunea sa
râu făcătoare asuprra organismului omenesc, atunci când.
el este băut în cantităţi mari, mai mari de cât acele p a
cari organismul le poate suportă, efectele acestei acţiuni
trebue atribuite alcoolului propriu zis, care în cazul arătat
mai sus este sau se comportă ca o adevărată o tra vă ; impu­
rităţile naturale ce alcoolul conţine, fac şi ele să mărească
în rău aceste efecte, fără însă ca ele singure să fie cauza
sau să le determine.
Chestiunea alcoolismului, chestiune socială, trebue îmbră­
ţişată dar din două puncte de ved ere: a lim itării consu-
maţiunii şi a purităţii alcoolului. Pe noi din aceste două
chestiuni, puritatea alcoolului ne interesează în primul lo&
şi în legătură cu această chestiune ne vom ocupă cu ches­
tiunile enunţate mai sus, adică cu formele sub cari bău­
turile vin în comerţ la noi şi cu neajunsurile ce aceste-
băuturi prezintă din punctul de vedere sanitar sau igienic..
Pentru ca cele ce vom expune'să poată fi mai uşor înţe­
lese, vom fi îngăduiţi a arată, în câteva cuvinte, cum se
împart băuturile alcoolice destilate din punctul de vedem
al provenienţei şi modului lor de preparare.
Ştiut este că alcoolul se obţine prin fermentarea alcoo­
lică a unui lichid zaharos. Alcoolul format, când este
vorba de a se obţine alcoolul sau băuturile alcoolice desti­
late, se separă prin destilare, pe când la băuturile alcoo­
lice nedestilate ca vin, bere, e t c , el este lăsat în lichidul
în care a fermentat, cu care împreună constitue băutura.
Se ştie de asemenea că odată cu fermentaţiunea alcoo-
140 NATURA

lică propriu zisă, la formarea alcoolului intervin şi alte


fermentaţiuni, mai ales când operaţia nu este bine condusă,
ferinentaţiuni cari dau naştere la diferite substanţe secun­
dare, Unele ce trec la destilare înaintea alcoolului, sau
m ai bine zis, cu primele porţiuni de alcool, iar altele ce trec
câtră finele destilaţiunii, toate la un loc numite fusel sau
impurităţile naturale ale alcoolului, impurităţi ce constau
din aldehidé, acizi şi alcooluri superioare dintre care mai
ales alcool amilic. Pe seama acestor impurităţi, se dă cu
drept cuvânt mărirea toxicităţii alcoolului, în raport drept
ou cantitatea lor.
Băuturile alcoolice destilate se împart în 2 mari clase:
1) băuturile alcoolice naturale, şi 2) băuturile alcoolice ar­
tificiale.
1. Băuturile naturale se obţin prin destilarea lichidului
alcoolic obţinut din fermentarea zahărului diferitelor fructe
ca: struguri, prune, cireşi, smeură, fragi, etc. Caracterul
particular al acestor băuturi se datoreşte unor substanţe
cu gust sau miros deosebit ce se găsesc în aceste fructe,
precum şi a altor substanţe ca acizi şi alcooluri superi­
oare şi alte însoţitoare ale fermentaţiunii, care după cum
am spus mai sus, constituesc impurităţile băuturilor alcoo­
lice. In băuturile naturale aceste substanţe trebuesc tole­
rate, căci dacă s’ar încercă prin rectificare sau rafinare a
se îndepărtă, băuturile şi-ar pierde caracterul lor şi am
obţine alcool rafinat sau de industrie.
2. Băuturile alcoolice artificiale se obţin din alcoolul
industrial, rectificat şi rafinat, din cari toate impurităţile
sau aproape toate au fost îndepărtate, dacă acest alcool se
diluează cu apă, şi se amestecă cu substanţe aromatizătoare
cari dau băuturii un gust şi miros deosebit pentru ca ea
să fie mai uşor şi cu mai multă plăcere ingerată.
Afară de băuturile alcoolice artificiale propriu zise, ca
rachiul de anison, de chimion, de mentă, etc., în comerţul
nostru se mai găseşte şi un altfel de băuturi artificiale;
acestea sunt imitaţiunile băuturilor naturale ca imitaţiunea
CHESTIUNEA BĂUTURILOR ALCOOLICE 141
ţuicei, cognacului, etc., preparate pe cale artificială, adică
cu alcool industrial şi esenţe cari imitează gustul şi
mirosul băuturilor naturale. Din modul acesta de preparare
se vede că băuturile' artificiale pot să prezinte oarecare
avantaje faţă de băuturile naturale, atunci când cele d in tâi
sunt preparate cu alcool bine rafinat şi cu substanţe aro-
matizătoare inofensive.
Să luăm mai întâiu băuturile artificiale -propriu zise, să
vedem cum se prezintă ele în comerţul nostru, şi dacă cele
spuse mai sus, asupra superiorităţii acestor băuturi faţă de
cele naturale este un adevăr sau se întâmplă în realitate-
Aceasta, numai atunci ar fi un adevăr când alcoolul con­
centrat şi rafinat cu care se prepară băuturile artificiale, s’ar
amestecă cu apă şi amestecului s’ar adăugă un mijloc cu
totul inofensiv, o esenţă vegetală ca de e x . : anis, menta,
spre a i dă gustul şi mirosul dorit.
Cum se prepară însă băuturile noastre artificiale? de
cătrâ cine ? şi cu ce ingrediente ?
Este adevărat că alcoolul concentrat ce serveşte la pre­
pararea băuturilor alcoolice, alcool produs de fabricele
noastre, aproape în totalitatea cazurilor este de bună calitate
şi cantitatea impurităţilor coprinse în el, în general, e sub
limita ce se tolerează de regulamentele sanitare.
Cu câţiva ani înainte, cam până la 1895—96, privigherea
sanitară eră îndreptată asupra calităţii alcoolului întrebu­
inţat la prepararea băuturilor, alcool de rea calitate, produs
de poverne primitive, cu o cantitate foarte mare şi chiar
periculoasă de impurităţi. Dela această dată, graţie contro­
lului făcut şi interesului purtat de administraţiune, după
stăruinţa regretatului fost director general al serviciului
sanitar Dr. I. Felix, velniţele primitive s’ au transformat în
fabrici cu aparate moderne de rectificare şi rafinare, înlo­
cuind alcoolul puturos din comerţ cu un alcool excelent
care face cinste acestei industrii româneşti.
Alcoolul rafinat aşa cum este produs de fabricele noastre
amestecat cu apă spre a fi transformat în băuturi, are un
142 NATU RA

gust fad, îi lipseşte gustul şi mirosul particular care mai


înainte eră dat acestor băuturi de impurităţile alcoolului
brut, nerafinat, produs de velniţe. Pentru a face aceste
băuturi după placul sau gustul consumatorilor s’a recurs
la oarecare substanţe ce trebuesc adăugate amestecului de
alcool şi apă aceste substanţe însă în cele mai multe cazuri,
în loc de a fi substanţe inofensive ca oleiuri vegetale aro­
matice sunt produsele chimice, denumite esenţe.
Dela introducerea acestor esenţe, atenţiunea sau privi-
gherea sanitară trebue îndreptată asupra lor. Chestiunea
■esenţelor trebue să ne îngrijească. Esenţele ne vin în c a n ­
tităţi foarte mari din fabricele din Germania şi Austria, şi
sunt fabricate mai mult pentru export. întrebuinţarea mai
lesnicioasă precum şi introducerea a o mare parte fără
eontrol, este uşurată de agenţii de cari dispun fabricile
străine sau de întreprinzătorii din ţară pentru desfacerea
acestor produse.
Nu am avea nimic de zis în contra esenţelor cari con­
stau din oleiuri de plante sau amestecuri ale lor, substanţe
recunoscute de când lumea ca nevătâmătoare şi potrivite
pentru scopul aromatizării băuturilor.
Esenţele ce se importă însă, în o foarte mare parte a lor,
sunt amestecuri de combinaţiuni chimice, de eteruri, cari
Ia rândul lor sunt formate din alcooli şi acizi superiori pe
lângă aldehidé, furfurol, etc. Aceste esenţe conţin dar tocmai
-acele ingrediente cari constituesc impurităţile alcoolului
brut, corpi recunoscuţi cu caractere toxice de cătră toţi
fisiologiştii ce s’au ocupat cu această chestiune.
Pe de o parte s’a căutat dar, cu multă greutate, a se
aduce în consumaţiune un alcool curat, iar pe de altă
parte acest alcool este impurificat la transformarea în
rachiu prin esenţe, aşa încât ne găsim acolo de unde am
plecat, ba credem că răul este şi mai mare şi mai peri­
culos. Acţiunea rău făcătoare a esenţelor creşte, şi prin fap­
tul nepriceperii acelora în mâna cărora vin aceste esenţe.
-Astăzi prin faptul răspândirii acestor esenţe tot cârciu-
CHESTIUNEA BĂUTURILOR ALCOOLICE 143
mărul este şi un preparator de băuturi alcoolice, de rachiuri.
Probele de băuturi ce se trim it la analiză Institutului de
Chimie sunt o probă evidentă a întrebuinţării rele ce se
face cu aceste esenţe. Nu rare ori găsim băuturi cari
conţin esenţe în cantităţi toxice. Ce pricepe un cârciumar
fie dela oraş, fie dela ţară, despre aceste esenţe ? Io între­
buinţează cum îl taie capul.
Un rău ce mai decurge din întrebuinţarea acestor esenţe
aşa de multiple şi variate este că nici metoadele chimice
cunoscute de cercetarea băuturilor nu se mai potrivesc la
analiza lor, aceste metoade nefiind făcute în vederea unei
aşa mari diversităţi de adăugiri, căci în adevăr felul bău­
turilor la noi variază la infinit după gustul fiecărui cârciui
mar. Când ne gândim cu câtă severitate sunt judecate adau­
surile la amestecul de alcool şi apă de savanţi ca Duclaux,
Girard şi alţii, căci iată în adevăr ce spune acest din
u rm ă: «Ei bine, acesta (amestecul de alcool şi apă) în dose
moderate este relativ inofensiv, dar tot ce i se adaugă fie
natural, fie artificial, pentru a dâ lichidului gust şi coloare,
este toxici), trebue să ne mirăm de starea băuturilor la noi.
Această stare a fost semnalată şi măsuri de îndreptare au
fost propuse de Institut, măsuri asupra căror vom veni
mai jos, dar care încă până acum nu au avut onoarea decât
a unui mic început de luare în considerare.
Să va fi convins fiecare, credem, din cele arătate mai
sus, că băuturile alcoolice artificiale mai ales acele ce se
dau ţăranilor prin adausurile de esenţe şi alte substanţe,
numai bune nu pot fi şi numai drept de superioritate
asupra băuturilor naturale nu pot avea.I.

II.
Trecem acum la chestiunea băuturilor naturale şi a im i-
taţiunilor lor. Chestiunea aceasta prezintă un interes încă
şi mai mare ca acea a băuturilor artificiale, propriu zise,
ca fiind în acelaş timp o chestiune economică şi igienică.
Dintre băuturile naturale cari se prepară şi se întrebu-
144 NATU RA

inţează la noi: ţuică, cognac, drojdie, tescovină, ne vom


ocupă în primul loc de ţuică, ca cea mai întebuinţată, în
al 2-lea loc de cognac. Cele spuse despre aceste două băuturi
se aplică şi la celelalte ca drojdie, tescovină, cari au între­
buinţare mai mică. Romul, băutură străină, în condiţiunile
în care se prezintă în comerţul nostru, trebue considerat
ca o băutură artificială sau ca o imitaţiune a băuturii na­
turale, aproape întreaga cantitate de rom ce se consumă
la noi, aş putea zice chiar tot romul ce se consumă la
noi, fiind preparat artificial.
Băuturile naturale se caracterizează, după cum am spus
mai sus, prin acea că gustul şi mirosul particular al acestor
băuturi se datoreşte unor substanţe ce ce găsesc în fruc­
tele din cari provin, sau din substanţele ce se formează
în timpul fermentaţiunii; o parte din ele fiind considerate
ca impurităţi şi cari trebuesc eliminate din alcoolul indu­
strial ce servă la prepararea băuturilor artificiale, în bău­
turile naturale însă, ele trebuesc tolerate, căci altfel bău­
tura şi-ar pierde caracterul. Dacă aceste băuturi, s’ar su­
pune rectificării în aparate de colonă şi rafinerie se obţine
alcoolul curat de industrie.
Din cauza acestor substanţe secundare (impurităţi) ce se
tolerează în băuturile naturale, li se atribue acestor băuturi
efecte mai vătămătoare asupra organismului şi se consi­
deră ca inferioare din punctul de vedere igienic, băuturilor
artificiale bine preparate.
Ţuica este una din băuturile alcoolice cele mai răspân­
dite la n o i; ea formează obiectul unei industrii casnice şi
vreo 25.000 de cazane de distilerie sunt în funcţiune pentru
a destilâ alcoolul produs de prunele ce se produc în regiu­
nile noastre de coastă; această industrie dă, sau ar putea
dâ existenţa, sau a îmbunătăţi traiul la multe familii
ţărăneşti.
Această industrie care ar trebui protejată este menită
să piară, mai ales din cauza concurenţii neleale, înşelă­
toare, ce-i face ţuica imitată sau artificială. Prunii din
CHESTIUNEA BĂUTURILOR ALCOOLICE 145

dealurile noastre încep a se rări, iar pe aceste locuri atât


de proprii pentru creşterea lor, cu beneficii pentru culti­
vatori, pătrunde cultura porumbului, care aproape nici
odată nu se coace în aceste regiuni, fiind în permanenţă
o cauză de boli şi de mizerie prin urmare. Afară de ţuica
imitată sau artificială, de care ne vom ocupă mai jos, o
altă cauză care face ca această industrie să nu deâ roa­
dele cuvenite, este şi modul prea prim itiv şi defectuos de
preparare a ţuicei.
Prepararea ţuicei, după cum se ştie, constă din 2 ope­
raţiuni principale : din fermentarea prunelor şi din desti-
larea alcoolului format din această fermentare.
Amândouă aceste operaţiuni sunt rău conduse de către
producătorii noştri de ţuică, In detrimentul calităţii şi can­
tităţii. Dacă aceste operaţiuni ar fi conduse mai cu pri­
cepere, ţuica noastră ar concură şliboviţa germană, for­
mând un obiect de export.
Fermentarea se face în vase cu totul deschise şi unde nu se
iâ nici o precauţiune pentru accesul aerului şi producerea
de fermentaţiuni străine, cari înăcresc, oţetesc plămada,
dându-i un gust particular şi de multeori foarte rău.
Aparatele de destilare sunt prea primitive, destilarea se
face cu pierderi, cu arderea şi afumarea borhotului, prin
urmare şi a produsului ce destilă, fără ca aceste aparate
să poseadă un deflegmator cât de primitiv, care să separe
din ţuica ce destilă produsele cele mai grele, cari trebuesc
îndepărtate şi cari sunt şi mai vătămătoare sănătăţii.
Dar cine învaţă pe ţărani a prepară ţuica în mod mai
raţional? Prin circulările administrative şi ale Direcţiunii
serviciului sanitar căreia i s’a semnalat răul, îndreptarea
nu se poate face. Producătorilor noştri, (ţărani de obiceiu),
trebue să li se arate în mod practic ceeace trebue să facă,
şi să fie îndemnaţi a face şi ei aceea ce li se arată, prin
oarecari avantagii ce li s’ar dă la început.
La proprietarii şi arendaşii noştri, producătorii nu pot
vedeâ aceste lucruri, veniturile lor sunt prea mari şi uşor
«Natura» No. S. 10
146 NATURA

de realizat, pentru a se ocupa de asemenea nimicuri. Ei


preferă a stă prin cluburi sau a mirosi parfumul saloanelor
în loc de acel al ţuicei. învăţătorii şi preoţii se pricep şi
ei .puţin în astfel de operaţiuni.
Intervenţiunea Statului în acestă ocaziune ar fi cred
bine venită şi eficace. Statul să se aprovizioneze cu un
număr de aparate, căzi în cari să se facă fermentarea,
(acestea se pot face în ţară) şi aparate de destilare mobile.
Cu manipularea acestor aparate se pot uşor deprinde la
început, prin laboratoriile de chimie, persoane fără vreo
cultură specială. Aceste aparate ar fi aduse în regiunile
de producere a ţuicii şi puse în serviciul producătorilor,
la început, iară nici o plată, acordându-se oarecare avan­
taje în plata dărilor asupra ţuicei, ce va întruni oarecare
condiţiuni, uşor de constatat, stabilite de laboratoriile de
chimie, ca gradul alcoolic, etc. Convingându-se de eficaci­
tatea şi economiile realizate de aceste aparate, producă­
torii vor căută a şi le procură; o înlesnire mare întru
aceasta ar găsi ei în băncile populare, cari ar puteâ pro­
cură în fiecare sat astfel de aparate cari să servească
locuitorilor cu rândul.
Manipularea lor este uşoară şi se va deprinde foarte
uşor de populaţiunea noastră rurală. Aparatele acestea ca
şi modul lor de funcţionare şi produsul lor, se poate uşor
controkvde agenţii fiscali şi organele sanitare. Această mă­
sură aşa de utilă ar costă pe Stat câteva zeci de mii de lei,
odată pentru totdeauna, roadele ei însă ar fi de milioane.
Producţiunea ţuicei, ca şi a celorlalte băuturi naturale,
mai trebue ferită încă de un rău, care e mai mare dacât
cel dintâiu şi pe deasupra şi periculos sănătăţii publice.
Acest rău este permiterea de a se pune în comerţ a bău­
turilor cari imitează pe cele naturale, ca ţuică artificială,
cognac, drojdie, etc.
Aceste imitaţiuni se prepară din alcoolul industrial la
care se adaugă esenţe ce imitează gustul şi mirosul bău­
turilor naturale, esenţe preparate pe cale artificială în fa­
CHESTIUNEA BĂUTURILOR ALCOOLICE 147
bricile străine, ca şi acele cu cari se fac băuturile artifi­
ciale. Este uşor de înţeles, că faţă de această concurenţă
nedreaptă, în curând livezile de pruni de pe dealurile
noastre, ca şi cele 25.000 cazane de distilerie, cari dau exi­
stenţa a zeci de mii de locuitori, vor dispare, pentru a
face loc esenţelor, sau mai bine zis otrăvurilor străine.
Printr’o lege votată în anul 1900, se oprea imitarea ţuicei,
prin amestecarea de alcool şi esenţe, precum şi întinderea
acestei băuturi cu alcool industrial. Prin aplicarea acestei
legi, în urma controlului şi analizelor făcute de laborato-
riile de chimie, imitatorii şi falsificatorii ţuicei erau urmă­
riţi şi pedepsiţi. Abrogându-se această lege în 1901, nu m ai
avem la îndemână nici un text de lege sau regulament,
care să oprească imitarea şi falsificarea ţuicei care astăzi
■este în floare, încât chiar producătorii de ţuică pentru a putea
ţine piept consumaţiei, se văd nevoiţi a falsifică ţuica prin
diluare cu alcool şi apă, adausuri de acid tartric. sâmburi
pisaţi, etc. Ne-am gândit atunci a pune stavilă acestui rău
propunând Direcţiunii serviciului sanitar o măsură ce se
găseşte în regulamentul de privighere sanitară asupra vân­
zării alimentelor şi băuturilor, anume ca cumpărătorul să fie
informat asupra felului alimentului sau băuturii ce cumpără,
adică ca imitaţiunile băuturilor alcoolice naturale să fie de­
clarate. Această măsură pusă în practică, a stârnito adevă­
rată furtună printre cârciumari, şi dat fiind că ei formează
un puternic contigent electoral, măsura nu a putut fi aplicată.
Motivele invocate de ei erau de ordin igienic. A m icii
noştri cârciumari, în dragostea şi interesul ce poartă sănă­
tăţii consumatorilor, invocau motivele arătate de noi mai
sus, despre cari auzise şi ei, că băuturile artificiale sunt
mai inofensive decât cele artificiale, aşa fiind serviciul
sanitar nu poate decât să aprobe măsura de a se debită
băuturi artificiale în locul celor naturale.
Oare aşa să fie? Noi am combătut la tim p acest argu­
m ent al lor, dar dreptatea s’a dat celui mai tare.
Am arătat mai sus cari băuturi artificiale prezintă oare-
148 NATURA

care avantaje asupra celor naturale, să vedem dacă şi im i-


taţiunile băuturilor naturale cari şi ele sunt o specie de
băuturi artificiale, prezintă şi ele avantaje asupra celor
naturale, adică dacă ele sunt lipsite de impurităţile ce se
găsesc în băuturile naturale.
Pentru a se obţine o imitaţiune a unei băuturi naturale,;
în specie, o ţuică artificială, trebue a se adăugă alcoolului
industrial, pentru a dă caracterul băuturii respective, o-
esenţă, care trebue să conţină cel puţin aceleaşi impurifi-
cări pe cari le conţine băutura naturală, ca alcooluri supe­
rioare, aldehide, furfurol, cianhidrine, etc., altfel nu vom
reuşi a imită băutura.
Presupunem că nu s’ar adăugă decât exact aceleaşi ingre­
diente cari se găsesc în băutura naturală, atunci mă întreb,,
care fabricant trebue preferat; natura sau cârciumarul sau
chiar cel mai abil chimist?
Dar lucrurile aşa se petrec în practică ? Noi ţinem la
dispoziţia or cui esenţe de acestea de im itat băuturile natu­
rale ; numai prin mirosul lor se capătă durere de cap.
Când ne mai gândim că de cine se fabrică şi cum se
fabrică aceste băuturi cari se găsesc mai ales în comerţ
la sate, lucru trebue să dea de gândit, aceste băuturi fiind
adevărate otrăvuri. Dar ce le pasă fabricanţilor străini de
esenţe de sănăratea noastră şi de dealurile noastre? Co­
merţul esenţelor să meargă.
Cu cognacul acelaş lucru se întâmplă. Cognacul se pre­
pară după cum se ştie prin destilarea alcoolului din vin.
Acest preparat se face de obiceiu în cantităţi mari, de
către producători cari dispun de capital şi de aparate anume
făcute în acest scop. Cognacul natural ce se aduce în comerţ
este mai în totdeauna un produs preparat raţional şi
debarasat de impurităţile pe cari nu trebue să le conţină.
Prepararea cognacului, atunci când cantitatea de vin ce
se produce nu întrece cu mult consumul lui ca atare, este
redusă la cantităţi foarte mici sau nu se prepară de loc.
Aşa s’a întâmplat în Franţa unde după filoxerarea viilor
CHESTIUNEA BĂUTURILOR ALCOOLICE 149
-cantitatea de cognac ce se prepara a fost redusă sub 5°/0
-din cantitatea ce se fabrică înainte de această epocă. La
noi fabricarea cognacului natural cu greu puteâ să lupte
-cu imitaţiunile chiar în timpul do belşug al v iilo r ; astăzi
această producţiune este putem zice nulă, deşi cantitatea
ce se consumă este aceeaş sau în creştere şi la noi cum
a fost şi în Franţa. Aproape totalitatea cognacului ce se
•consumă sau se importă la noi este un produs artificial,
adică preparat din alcool şi esenţă. Asupra acestui produs
artificial, din punctul de vedere igienic, este de spus acelaş
lucru ca şi despre ţuica artificială, adică un produs infe­
rior celui natural şi al cărui grad de toxicitate variază cu
felul esenţei şi cu modul cum a fost preparat. La cognac
se mai adaugă şi specula neomenoasă la care este supus
■consumatorul căruia pentru un lichid alcoolic aromatizat
■ce costă 50—60 bani, i se iâ 4— 5 lei.
Cele ce se întâmplă cu ţuica şi cognacul, are loc şi cu
•celelalte băuturi naturale, ca tescovina şi drojdia.
Chestiunea băuturilor alcoolice trebue să preocupe pe
cei ce sunt chemaţi a se interesă de chestiunile econo­
mice şi sanitare ale ţ ă r ii; putem zice că ea formează o
chestiune socială.
In scop de a se aduce o îndreptare stării actuale de
lucruri, ascultând de sfaturile ce m i s’a dat de D-l Dr. C.
I. Istrati, Directorul institutului nostru de chimie, am propus
oarecari măsuri cari se pot rezumă, după cum urmează :
In ceeace priveşte băuturile naturale, ţuica, drojdia, tesco­
vina, a se îmbunătăţi calitatea lor, prin introducerea de către
Stat, în localităţile producăroare de ţuică, etc., de aparate
moderne, cari la început să funcţioneze gratis şi conduse
de persoane instruite în acest scop de laboratoriile noastre
-de chimie, pentru a deprinde populaţia şi a le arătă avan-
tagele ce decurg din întrebuinţarea acelor aparate, cari
se vor înmulţi în urmă prin îngrijirea băncilor populare.
Acordarea de oarecari beneficii pentru băuturile bine pre­
parate. A se interzice imitarea băuturilor naturale ca ţuică,
150 NATU RA

tescovină, drojdie, prin alcool amestecat ca esenţe; ase­


menea să se pedepsească orce manipulări făcute în detri­
mentul calităţii ei. Cognacul artificial ca şi romul să fie-
declarate prin etichetele sticlelor sau vaselor în cari se-
vând aceste băuturi, aşa ca publicul să fie pus în cuno­
ştinţă dacă cumpără băutura naturală sau imitaţiunea ei.
Băuturile artificiale ca şi imitaţiunile băuturilor naturale,
ce se vor permite, (cognac, se va permite deocamdată şi
rom), se vor face cu alcool curat, aşa cum este produs de
industria noastră, căutându-se a se mai îmbunătăţi pe cât
posibil calitatea.
Aromatizarea acestor băuturi se va face cu substanţe
extrase din regnul vegetal ca părţi de plante, fructe, reşine
extracte, oleuri volatile, ce se vor prescrie de un regula­
ment special în urma aprobării consiliului sanitar superior.
Pentru rachiul ce se consumă de populaţia rurală se vor
creiâ, în modul arătat mai sus, anumite tipuri de băuturi,
după gustul populaţiei din diferite regiuni. Numai aceste
rachiuri se vor putea găsi în consumaţia publică.
întrebuinţarea esenţelor artificiale să fie interzisă.
Prepararea băuturilor alcoolice ca şi imitaţiunile lor, se
vor face în destilerii ce vor funcţiona sau pe lângă fabricele
de alcool sau în mod separat. Ele vor fi autorizate de autori­
tăţile sanitare şi conduse de persoane competente. Se vor de­
pune la laboratoriile de chimie tipurile de băuturi ce se
vor prepară de aceste destilerii cu învoirea laboratoriilor.
Cârciumarii nu vor putea prepară băuturi alcoolice ; rolul
lor se va mărgini la diluarea cu apă a alcoolurilor con­
centrate aromatizate ce se pregătesc de destilerii spre a
le transformă în băuturi după anume instrucţiuni.
Institutele de chimie vor stabili metoadele de analize şi
modul de facere al controlului cari în cazul aplicării mă­
surilor propuse de noi devine simplu şi eficace.
Dr. A. Poltzer
Subdirectorul Institutului de chimie. Bucureşti.

-----------------------------------------------------------------------
PORTUL CONSTANŢA 151

PORTDL CONSTANŢA

Un port de mare e un adăpost natural sau artificial pe


ţărmul mării, cu adâncime suficientă, care poate oferi coră*
biilor şi vapoarelor siguranţa necesară chiar în timpul fur-
tunelor celor mai mari, şi permite descărcarea şi încărcarea
lesnicioasă a mărfurilor.
El se compune din 4 părţi principale: 1) Digurile desti­
nate a proteja interiorul portului de valurile m ă rii; aceasta
în caz de lipsă a unei protecţiuni naturale; 2) Aparate op­
tice şi acustice spre a indică poziţiunea lui navigatorilor;
3) Cheiurile interioare la care acostează vasele de mare spre
a descărcâ şi în cărcâ; 4) Instalaţiunile portului precum :
căi ferate, macarale pentru manipularea mărfurilor, maga­
zii, etc.
Un port de mare trebue apoi să fie pus în legătură cu
restul ţării prin căi navigabile, naturale sau artificiale şi căi
ferate. Cu cât aceste căi vor fi mai numeroase şi lesnicioase,
cu atât zona de alimentare a portului va fi mai mare şi
portul mai prosper.
Prin estensiunea cuvântului de port de mare se obişnu-
eşte a se dâ această denumire şi porturilor situate pe fluvii
şi la cari pot sosi vapoarele de mare. Ca exemplu de ase­
menea porturi a v e m : Anvers pe Escaut, Hamburg pe Elba,
Brema pe Weser, etc.
Pentru a pune mai bine în evidenţă foloasele unui port
de mare, menţionăm că Anglia, care importă o mare parte
din produsele noastre, nu poate fi accesibilă decât cu v a ­
poare de mare, iar în celelalte ţări din Europa, precum
Germania, Belgia, Olanda, etc., produsele noastre n’ar putea
susţine concurenţa cu produsele similare de altă prove­
nienţă, transporturile pe cale ferată fiind prea scumpe.
In adevăr transportul pe mare costă aproximativ a zecea
parte din transporturile pe cale fe ra tă ; deci cu acelaş preţ
se pot transportă produsele pe o distanţă de 10 ori mai
152 N A TU R A

mare. Aceasta are o mare importanţă pentru ţara noastră


al cărui export se compune mai ales din produse cu valoare
relativ mică pentru volumul şi greutatea lor, precum : ce­
reale, petrol, lemnărie, etc., şi prin urmare care nu pot
suportă cheltueli mari de transport.
Transporturile cu calea ferată au însă 'avantagiul că ele
se pot face în genere chiar dela locul de producţiune la
cel de consumaţiune, pe când la transporturile pe mare
mărfurile mai trebuesc duse dela locul de producţiune la
portul de exportaţiune şi dela locul de importaţiune la lo­
cul de consumaţiune pe cale ferată sau şlepuri *).
Dar, chiar ţinând seamă de cheltuelile de transbordare
în acele porturi, vom avea tctuş folos a face transportul
produselor noastre pe mare după cum reiese din exemplul
următor: Luând de pildă ca centru de producţiune Buzăul,
iar ca centru de consumaţiune Bruxelles, costul transpor­
tului cu calea ferată a unui vagon este de 1.039,80 lei, iar
costul pe mare va fi următorul :
Transportul cu calea ferată Buzău-Constanţa . . 94,30
încărcatul în vapor la C o n s t a n ţ a .......................15,—
Costul transportulului Constanţa-Anvers . . . . 120,—
încărcatul în vagon la A n v e r s .......................... 15,—
Transportul cu calea ferată Anvers-Bruxelles . 17,60
Total lei. . . . ~26L90
Avem deci o diferenţă de 777,90 lei la vagon, în favoarea
transportului pe mare. Valoarea unui vagon de grâu fiind
în mediu de 1.500 lei, vom avea deci o economie de 52°/0
din valoarea mărfii.
România posedă 3 porturi de mare situate pe coasta
mării N egre: Sulina, Constanţa, Mangalia şi alte 3 porturi
aşa zise de mare, situate pe Dunăre: Tulcea, Galaţi şi Brăila.
Portul Sulina e situat la gura Dunării. El nu e legat
de restul ţării prin v r ’o cale ferată sau şosea, astfel1

1) Un vas, care pentru a putea fi deplasat trebue sâ, fie tras prin-
tr ’un mijloc oarecare.
PORTUL CONSTANŢA 153

că In timpul iernei e cu totul izolat de restul ţării. In


Sulina se fac operaţiuni de transbordare a cerealelor, din
şlepurile ce circulă pe Dunăre, în vapoarele de mare.
Portul Mangalia, situat la sudul coastei Româneşti a
mării Negre, n’are comunicaţie cu restul ţării, de cât prin
şosele. Ca adăpost nu are decât un mic dig construit
numai de v r’o 2 ani, iar ca adâncime n’are de cât 2 metri,
aşa că el nu poate adăposti decât corăbii mici. In astfel
de condiţiuni Mangalia la drept vorbind nici nu s’ar puteâ
numi port de mare.
Portul Tulcea, situat pe ţărmul drept al Dunărei, neavând
nici o legătură prin vr’o cale ferată cu restul ţării, nu în­
carcă decât produse locale. Acest port e de minimă im ­
portanţă.
Portul Galaţi, situat pe ţărmul stâng al Dunărei, la o
distanţă de 150 klm. de mare şi portul Brăila, cu 2 0k lm .
In susul primului, sunt legate cu interiorul ţării prin căi
ferate, astfel că produsele pot sosi atât pe cale ferată cât
şi pe Dunăre.
Din cauză că Dunărea e îngheţată în timpul iernei,
aceste porturi stau în neactivitate timp de v r ’o 90 de zile
pe an, dar chiar în restul anului nu pot sosi Intr’însele
vase cu un pescagiux) mai mare de 6 metri din cauza
adâncimilor mici a canalului Sulina.
Portul Constanţa este situat pe coasta m ării Negre la
26°, 19', 26" longitudine şi 44°, 10', 29" latitudine, aproape
la aceeaş distanţă (233 klm .) ca şi portul Brăila de capi­
tala ţării. El este la o depărtare numai de 65 klm. de
portul Dunărean Cernavoda. Prin poziţiunea lui aşa de a-
proape de Dunăre, se pot cu înlesnire exportă mărfu­
rile cari sosesc, şi importă cele ce sunt destinate a plecă
pe Dunăre, prin o simplă transbordare din vasele fluviale
în vagoane sau vice-versa. Astfel Constanţa, pe lângă avan-
tagiul de a fi deschis navigaţiunii în tot timpul anului şi1

1) Adâncimea vapoarelor sub suprafaţa apei.


154 N ATU RA

a avea adâncimi suficiente pentru toate vapoarele cari


sosesc în marea Neagră, foloase de cari nu se bucură
Brăila şi Galaţi, mai are şi acela de a fi deservit direct
de căi ferate, şi prin transbordare de un fluviu navigabil
pe 2800 klm.
Primul proiect al sporirii portului Constanţa, de când
Dobrogea a reintrat în posesiunea noastră, a fost făcut de
Siv Charles Hartley, inginer şef al comisiunii Europene
Dunărene, însărcinat fiind de guvernul nostru. "
Cu diferite alte ocaziuni s’a cerut avizul unor ingineri
străini însemnaţi ca : Franzius , fost Director al portului
Brema şi Voisin Bey, fost Director al lucrărilor canalului
dela Suez.
In anul 1888 a fost însărcinat D-nul Inspector General
I. B. Cantacuzino cu facerea studiilor şi Direcţiunea lu­
crărilor, având de inginer sfătuitor pentru facerea proiec­
telor pe D-nul Guerard, fost Director al portului Marsilia.
In anul 1897 succedă George Duca, fost Director general
al căilor ferate. Din toamna anului 1899, când regretatul
Duca încetă din vieaţă, direcţiunea acelor lucrări e încre­
dinţată D-lui Inspector General Anghel Saligny.
Portul Constanţa e format din două diguri care apără
de valuri suprafaţa apei închisă de ele. Unul din aceste
diguri, de o lungime de 1377 metri, are o direcţiune a-
proape Nord-Sud şi este destinat a apără interiorul portului
de valurile cari vin pe această direcţiune, şi mai ales de
valurile dela Nord-Est până la Est, cari sunt cele mai dese
şi puternice. El a fost numit digul de larg şi e însemnat
în plan cu D. L.
Al doilea dig, numit digul de sud, însemnat în plan cu
D. S., are direcţiunea aproximativă Est-Vest şi este destinat
a apără portul de valurile de Sud, mult mai slabe ca
cele d’întâi.
Digul de la larg se prelungeşte cu 4C0m peste gura
de intrare a portului pentru a o apără de valurile puter­
nice, coprinse aproximativ între Est-Nord-Est şi Sud-Est
PORTUL CONSTANŢA 155
Digurile dela larg şi Sud, au grosimi diferite după adân­
cimea apei, poziţiunea lor faţă de direcţiunea furtunilor
celor mai puternice şi intensitatea furtunilor.
Astfel digul dela larg, fiind cel mai expus, are la su­
prafaţa apei o grosime de l l m, iar la o adâncime de-
10m sub apă (care e cea mai mare adâncime) o grosim e
de 42m-. Digul de la Sud, mult mai puţin expus, are la
nivelul apei o grosime de 8m- iar la 8m adâncime 27m-
Aceste diguri s’au construit în modul urm ător: S’au a-
runcat în fundul mării pietre de dimensiuni mici pe o-
înălţime de mai mulţi metri, după adâncimea mării, apoi
oameni, îmbrăcaţi în costume de scafandru') cărora li se
trimetea aerul necesar prin pompe, aplanau sub apă acele
pietre în suprafeţe orizontale. Pe acele paturi astfel pre­
parate se coborau cu aparate speciale blocuri mari arti­
ficiale de beton de câte 30.000 kilogr. unul. Aceste blocuri
se aşezau unul lângă altul în mai multe straturi până
deasupra apei. Pentru a dă mai mare grosime şi tărie
acestor diguri, se aşezau blocuri în scări în faţa lor des­
pre mare.
Atât digurile dela intrarea portului, cât şi digul dela
larg, au la capul lor câte un felinar special numit far ( F )
spre a indică noaptea intrarea şi direcţiunea pe care tre-
bue să o urmeze vasele la intrarea în port. L a capul digu­
lui de sud se află pe lângă far şi o sirenă (S ), care în tim p
de ceaţă vesteşte vaselor că se află în aproprierea portului.
In interiorul portului se construesc cheiuri, în mod analog
cu digurile. Cheiurile sunt înzestrate cu stâlpi de fontă, nu­
miţi lolarzi, şi de care se leagă vapoarele ce acostează spre
a operă. In afară de aceasta, cheiurile sunt prevăzute cu.
căi ferate, macarale şi magazii. Toate cheiurile au în faţa
lor o adâncime de apă de 8,m’25, iar acele din basinul d e
petrol au o adâncime de 9 m-25.1

1) Costum de pânză cauciucată term inat cu un cap de metal p re­


văzut cu geamuri.
156 NATU RA

Pentru a se obţine o desfăşurare mai mare de cheiu, şi


o linişte mai mare a apei în port, ceeace este de dorit pen­
tru vapoarele ce operează la cheiu, ele sunt dispuse astfel
ca să formeze basinuri şi moluri *), şi tot odată să fie uşor
accesibile de linii de căi ferate.
Lungimea totală a cheiurilor acostabile este de 6600 metri,
lungimea liniilor de căi ferate 50 km., suprafaţa uscată a
portului 147 hectare, iar suprafaţa apei din port 40 hectare.
In ceeace priveşte macaralele, numărul lor va fi relativ
foarte mic în comparaţiune cu alte porturi. Pentru cereale
şi petroleu, care formează aproape 80°/0 din traficul portu­
lui Constanţa, sunt instalaţiuni speciale pe cari le vom
descrie mai la vale. Lemnele se încarcă cu macaralele de
pe vapor sau direct cu oameni, iar pentru restul mărfurilor
s ’a prevăzut o macarâ fixă, ce poate ridică 40000 kilogr.
şi 6 macarale mobile, ce pot ridică câte 1500 kilogr.
Toată lungimea cheiului e împărţită în porţiuni de dife­
rite mărimi cari sunt afectate pentru anume servicii. Astfel,
începând dela intrarea în port, în dreapta avem : o por­
ţiune de cheiu de aproape 120m- însemnată pe plan cu lite-
rile (S. S.) destinată serviciului sanitar, unde se vor instala
aparate necesare pentru desinfectarea vapoarelor contami­
nate ; apoi urmează o porţiune de 250m' destinată marinei
noastre militare ( C. M. M .); pe urmă vine o porţiune de
350m- destinată marinei noastre comerciale,^pe cari se vor
construi magazii (M. S. M.) şi gara maritimă (G. M.) la
cari vor sosi trenurile exprese în coincidenţă cu vapoarele
noastre de pasageri.
Dela serviciul maritim român până la magaziile cu silo­
zuri (M. $.) sunt prevăzute pe rând, magazii (M.), între-
pozite (i), cheiu pentru materiale grele ( C. M. G.). Aceste
instalaţiuni se vor utilizâ în comun de toate vasele. Urmea­
ză apoi un loc pentru magazii de cereale de închiriat la
particulari (M. C.). Magaziile cu silozuri sunt în număr de
6 şi însemnate pe plan cu (M. S.), cheiul pentru animale 1
1) Molu.1 e o limbă de pământ înconjurată de 3 părţi de cheiuri.
PORTUL CONSTANŢA 157

e notat cu ( C. A.), molul pentru lemnărie şi alte materiale


în masă e marcat cu ( M. L.).
In fundul basinului care urmează sunt prevăzute a se
construi: un dbc plutitor (71. F.), o formă de radub (Ii.) şi
un plan înclinat (C. 77.). Toate aceste instalaţiuni sunt
destinate a scoate vase din apă pentru reparaţii. îm pre­
jurul basinului sunt prevăzute ateliere de reparaţii.
Urmează apoi un cheiu pentru descărcatul cărbunilor
(C. C.), un cheiu (C. P.) pentru încărcatul petroleului şi pro­
duselor sale în vâse închise (bidoane şi butoae). Apoi v in e
basinul de petrol (B. P.) destinat exportului petroleului şi
derivatelor sale în vapoare tancuri ').
In dreptul întrepozitelor se află clădirea de vam ă şi admi­
nistraţie (A. V.) pentru toate serviciile din port. Prevăzân-
du-se că mai târziu gara oraşului se va mută în port, s’a
prevăzut în locul însemnat ( G . C.) gara de călători.
După cum am arătat deja, pentru exportul nostru d e
cereale s’a proiectat a se construi 6 magazii mari de câte
33.000.000 kgr. capacitate fiecare. Deocamdată se vor con­
strui numai 2 din aceste magazii.
Sistemul de magazii admis pentru Constanţa este acela
cu silozuri, adică celule verticale, care se încarcă pe la
partea superioară şi se descarcă prin propria greutate, des-
chizându-se un orificiu din fundul silozului. Silozurile la
Constanţa sunt de formă exagonală de 2m latură şi 21m
adâncime, fiecare magazie conţine 250 silozuri
încărcarea în magazii a cerealelor sosite cu calea ferată
se face în modul urm ător: Se împinge în magazie sub silo­
zuri un grup de 14 vagoane încărcate cu cereale în vrac
(adică cerealele nu sunt puse în s a c i); imediat lucrătorii
deschid orificiile din pardoseala vagoanelor şi cerealele se
scurg în nişte mari rezervorii-balanţe, care se află sub fie­
care vagon. Trenul e astfel descărcat în cel mult 10 minute 1

1) Vapoare ale căror hambare sunt transformate în rezervorii în


cari se încarcă petrol.
158 NATURA

•şi poate plecă. După ce cerealele s’au cântărit, ele se scurg


pe rând, din fiecare cântar, pe nişte lungi benzi fără sfârşit
aşezate sub cântare, şi care se mişcă în continuu în aceeaş
direcţiune şi sunt astfel transportate la un elevator.
Acel elevator le ridică vertical în sus şi le varsă pe o
bandă orizontală ce se află deasupra silozurilor şi care le
transportă şi le varsă prin un mecanism special, în silozul
destinat de mai înainte, astfel operaţiunea de descărcare
din vagon, cântărire şi înmagazinare e terminată.
Se pot înmagazina în cazul cel mai favorabil 14 vagoane
într’o jumătate de oră, iar în cazul cel mai defavorabil,
când fiecare vagon urmează a se descărca în silozuri di­
ferite, într’o oră. Astfel în termen mediu, în timpul aglo-
meraţiunii, când se lucrează 14 ore pe zi, se pot descărca
■cu uşurinţă 250 vagoane pe zi într’o singură magazie.
Când voim a încarcă cereale în vapoare, deschidem ori­
ficiul care se află în fundul silozului: cerealele se scurg
atunci pe benzi orizontale care se transportă la piciorul
unui elev a to r; elevatorul le ridică vertical la v r ’o 30 de
metri, de unde cad în nişte balanţe automatice, sunt cân­
tărite, şi prin un sistem de bande, sunt transportate la o
alta aşezată la 20m înălţime deasupra cheiului. De pe banda
aceea cerealele se pot scurge prin tuburi mobile la orce
punct al vaporului acostat la cheiu. Un vapor mijlociu de
3.500 tone se va puteâ încărca din o singură magazie în
timp de 12 ore, iar un vapor din cele mai mari, de 7.000
tone, în timp de 24 ore.
Un grup de 2 magazii cu clădirea de maşini (U. E .) şi
toate accesoriile, va costă 7.000.000 lei. Ele se vor construi
de beton armat cu fier.
Pentru exportul petroleului s’au făcut, după cum am
■arătat deja, instalaţiuni cu totul speciale.
Aceste instalaţiuni au de scop a descărcâ vagoanele sosite
şi a le înmagazinâ în rezervorii, apoi a le trimite lichidul
prin pompe în vapoarele care se află acostate în basinul
•de petrol (B. P .)
PORTUL CONSTANŢA 159

Descărcarea şi înmagazinarea se face in modul următor :


îndată ce un tren de petrol a intrat în staţia de petrol
( R . P.j, lucrătorii speciali pun în comunicaţie fiecare vagon
cu un tub colector de 30cm diametru, prin ţe v i flexibile de
m e ta l; lichidul se scurge atunci prin propria greutate în
un rezervoriu mic care se află mai jos decât tubul colector
şi de aici prin pompe, este împins în rezervorii mari de
câte 5.000mc capacitate>)
Prin acesta operaţiunea de înmagazinare e terminată.
Când avem de încărcat vapoarele, cari se află în bazinul
de petrol, se pun în comunicaţie conductele ce vin dela
rezervoriile de depozitare (1.300m lungime) cu tancurile
vapoarelor şi apoi, prin pompe, care se află într’o clădire
specială din staţia de petrol, se presează lichidul din re­
zervoriile de depozitare în vapoarele-tancuri. Toată ţevăria
şi pompele sunt în triple exemplare cu totul identice; un
rând destinat numai pentru petrol lampant, un al doilea
rând pentru benzină şi al treilea rând pentru ţiţei sau alt
produs negru. Deocamdată sunt construite 16 rezervoare.
Un tren se descarcă în timp de V/2 oră, iar un vapor
de 5.000 tone capacitate se încarcă în 25 ore.
Pentru ca un vapor-tanc să poată intră în basinul de
petrol, trebue să stingă mai întâiu toate focurile, apoi
cu vârteje electrice e tras în basin. Imediat după aceea
se închide basinul cu o poartă plutitoare pentru a îm pie­
deca ca în caz de incendiu petrolul inflamat, care plu­
teşte pe apă, să poată comunica focul în restul portului;
şi numai după aceea se începe cu pomparea petroleului
în vapor. Tot aşa după ce s’a terminat operaţia, se închid
bine hambarele (tancurile), se trage vaporul afară din basin
şi numai după aceea îşi poate aprinde din nou focurile.
Valoarea totală a lucrărilor când portul va fi complect
terminat va fi de aproximativ 84.000.000 lei. Până acum
s’au executat lucrări în valoare de 30.000.000 lei. Lucră­
rile se fac în regie direct de către Stat.1
1) Figurate în plan prin cercuri înnegrite.
160 M ATURA

Portul este proiectat pentru a face faţă necesităţilor


pentru un timp îndelungat şi se înţelege dela sine că nu
este nevoie ca toate lucrările să fie terminate pentru ca
ele să corespundă cerinţelor actuale ale comerţului.
In ceeace priveşte partea economică a portului, putem
spune că odată portul terminat, veniturile lui, din diferi­
tele taxe ale portului, vor fi suficiente pentru toate chel-
tuelile de exploatare, de întreţinere şi de complectare.
Urmează să cercetăm dacă avantajele, ce ţara va trage
din acele lucrări, justifică sumele întrebuinţate. Este foarte
greu a cifră toate avantajele, însă e cunoscut deja că
diferenţa de navlu, costul transportului pe apă şi mani-
pulaţiunii pentru cereale în portul Constanţa sunt cu 50
lei la vagon mai mici de cât în Brăila, ceeace a şi făcut
ca în anul acesta să se dirijeze atâta marfă spre Con­
stanţa în loc de Brăila.
Dacă admitem că prin Constanţa se vor expedia aproape
100.000 vagoane de cereale, obţinem anual o economie de
5.000.000 lei, care singură justifică întrebuinţarea unui ca­
pital de 100 milioane, adică îndoit de ceeace va fi nevoie
de cheltuit pentru trebuinţele actuale ale comerţului.
Dacă însă mai considerăm, că fără portul Constanţa,
exploatarea petroleului nostru n’ar fi putut luă desvoltarea
care a luat-o, şi că prin urmare cea mai mare parte a
foloaselor ce ţara trage din acea exploatare se datoreşte
portului Constanţa; dacă mai ţinem seama de tranzitul
ce se atrage pe la noi din Ungaria spre Constanţa şi vice­
versa şi de avantajele reale, dar greu de determinat, care
le oferă comerţului un port deschis tot anul, între care
putem cită naşterea unui export de vite sau carne ce nu
se poate face decât cu condiţiune ca pieţele de consumaţie
să fie alimentate fără întrerupere, putem afirmă, fără teamă
de a ne depărta mult de adevăr, că din toate avantajele
ce se obţine, numai a treia parte se vor cheltui pentru
port, şi că celelalte două treimi vor veni în folosul ţârii.
Mihail Saligny
---------------------C3$£i- --------- :-------- Inginer.
DIAMANTUL 161

D IA M A N T U L

Dacă cititorul acestor rânduri ar crede cumva, că cel


care le-a scris este vreun mare colecţionar de diamante,
or vreun modern Tavernier, care din strălucirea pietrelor,
ar strânge strălucitoare monezi, s’ar înşelă desigur. Dar
dacă nu este nici una, nici alta, asta nu înseamnă că n ’a
admirat şi el, de. multe ori, scânteierea colorată a acestor
lucruri de podoabă, chiar când se găseau în mâini străine-
Strălucirea minunată a diamantului a fost băgată în
seamă, încă din timpurile cele mai îndepărtate *)• Cu toate
acestea, nimic nu se cunoştea despre natura şi' proprie­
tăţile lui. Cine ar fi bănuit pe atunci, că diamantul, care
stăteâ în fruntea pietrelor preţioase, nu este o piatră ?
Numele de adamas, cu care Grecii numeau diamantul,
şi care nume se recunoaşte şi azi în multe din limbile
europene, însemnează neînvins, şi provine din pricina marei
lui durităţi. Seneca, de aceea, aseamănă diamantul cu în­
ţeleptul, pe care nimic nu-1 învinge. Dar cei vechi, plecând
delà această duritate, îi atribuiau nişte proprietăţi pe cari
el nu le are. Aşa Pliniu, ne învaţă cum să cunoaştem
diamantul: lovindu -1 cu ciocanul, nu numai că nu-1 stricăm,
dar putem strică ciocanul, ba chiar....... nicovala.
Se vede că Pliniu nu prea a avut multe diamante în
vieaţa lui, căci cu curiozitatea lui ştiinţifică, curiozitate
care i-a fost fatală în cele din urmă, n’ar fi rezistat să
verifice părerea aceasta, pe care ne-o spune cu atâta nai­
vitate.
Această părere, pe care o găsim şi în Lucreţiu, a fost
multă vreme împărtăşită de oameni. Aşa, în 1476, după
bătălia delà Morat, în care Elveţienii bătură pe puternicul
feudal Carol Temerarul, aceştia găsiră în cortul lui, între 1

1) Cele mai multe date din acest articol, sunt luate din cartea Iu
Louis Dieulafait, Diamants et Pierres Précieuses, Paris, 1871.
«Natura* No. 5. U
162 NATU RA

alte bogăţii, şi mai multe diamante. Fără să fi cetit desigur


pe Pliniu, aceşti soldaţi cunoşteau şi ei proprietatea.... în-
drăcită a diamantului, de a sfărâmă nicovalele ; dar nea-
vând la îndemână aceste instrumente, ei le loviră cu to­
poarele, cu săbiile şi se convinseră cu durere, că nu fură
diamante, măcar că străluceau atât de frumos !
Pare că diamantele cele mai vechi şi cele cunoscute de
Eomani, proveneau din Etiopia, dar se ştie cu siguranţă
că Romanii Ie aduceau şi din India. Intr’adevăr, India,
această ţară minunată în toate timpurile, cu vegetaţia ei
luxuriantă, privelişte măreaţă pentru ochi, dar şi omorâ-
toare, cu fauna ei bogată, un alt pericol statornic pentru
om, cu cerul său senin şi transparenţa aerului cum nicăieri
nu se vede, dar şi cu acele fenomene ale naturii, grozave
dar sublime, cum iarăş nicăieri nu se văd, această ţară
făcută din contraste, învăluită într’o atmosferă tainică,
care a aţâţat curiozitatea aventurierului, lăcomia negus­
torului şi dorinţa cuceritorilor, dela Alexandru cel Mare
până la stăpânii ei de astăzi, dela negustorul ebreu şi fe ­
nician până la cel olandez şi englez, India, a furnizat lumii
şi cele mai frumoase diamante şi multă vreme numai m i­
nele ei au fost cunoscute. Minele dela Golcondo şi Visapur
aztăzi sleite, au fost cunoscute din anticitate, şi multe
mari diamante au ieşit din sânul lor. Astăzi minele dia-
mantifere indiene, se găsesc pe povârnişul răsăritean al
Decanului şi al platoului Amarakantaka. La Panna, pro­
dusul anual e de 2 milioane, dar se fură foarte mult, ceeace
rajahul stăpânitor ştie. De aceea, el a stabilit un venit m i­
nimum, pe care minele trebuesc să-l dea negreşit. In caz
contrar, prinde pe unul din şefii presupuşi frauduloşi, şi-i
taie capul, neuitând a-i confiscă şi averea bine înţeles. Ora­
şul principal din India pentru comerţul cu diamante, este
Benares, iar la Bowanipur se face un mare iarmaroc anual,
în care diamantele ţin primul loc.
In timpurile moderne s’au găsit diamante şi pe aiurea.
Aşa, pe la 1725, s’au descoperit terenuri diamantifere în
DIAMANTUL 1 63

Brazilia, în provincia Minas Geraes, apoi pe la 1831 în


Ural, iar cele mai bogate astăzi sunt minele din sudul
-Africei, de prin Colonia Capului, Oranj şi Transvaal. Aceste
mine au fost descoperite pe la 1867 şi primul diamant a
fost găsit de un copil, care îl dădu în dar unui vânător
-de struţi ; avea 21 de carate. Depozitele principale se găsesc
-astăzi prin jurul oraşelor Bultfonteim, Old de Beers, dar
mai ales la Kimberley. S’au găsit diamante şi prin Sumatra,
Bornéo, prin California şi Australia, dar mai puţine.
In toate aceste locuri, diamantul se găseşte ori curat şi
-strălucitor, ori învelit într’o coajă întunecată, străină de
-diamant şi prin natura şi prin origina ei. El se mai gă­
seşte şi în nisipurile aluviunilor iscate din sfărâmarea ro­
cilor vechi, duse de ape la depărtări mari de locul unde
s ’au format.
Astăzi s’au alcătuit companii mari, cu capitaluri consi-
-derabile, pentru căutarea acestei pietricele, după care lumea
bogată se dă în vânt. Lucrătorii, fie că vântură şi spală
nisipurile diamantifère, fie c ă -1 scormolesc într’adins, prin
locuri ascunse, sunt sub o supraveghere straşnic de rigu­
roasă. Cu toate acestea, ordecâteori poate, lucrătorul nu
s e dă în lături de a-şi însuşi diamantul găsit, ascunzându-1
în ochi, în nările nasului, ba chiar şi în alte escavaţii mai
neverosimile, dacă poate, iar cele de mai multe ori îl în­
gh ite pur şi simplu. Dar dacă cumva privighetorul, care
stă cu ochii în patru, a zărit acest gest suspect, atunci
lucrătorul cu pricina este sechestrat şi păzit de aproape,
până când..... o necesitate inexorabilă îl sileşte sâ-şi m ăr­
turisească păcatul. Şi dacă diamantul a fost găsit, stă.
pânul lui, nu păzitorul, va putea spune tot cu atâta drep­
tate ca şi împăratul roman : non olet.
In privinţa naturii diamantului, cei vechi nu puteau nici
-bănui adevărul, bazele chimiei nefiind stabilite, nici feno­
menul arderii nea vând adevărata lui explicare.
Cel dintâiu, care a arătat că diamantul nu este o piatrăt
fost savantul englez Boyle (1627— 1691), care a dovedit
164 N ATU RA

că sub influenţa unei călduri puternice, diamantul dispare.


Pe la 1694, doui savanţi italieni, Averani şi Targioni, din
Florenţa, pentru a verifică natura diamantului, concentrară
prin ajutornl unei oglinzi concave, căldura solară asupra
unui diamant, oferit pentru acest scop de Cosma III, ma­
rele duce de Toscana. Spectatorii văzură cu uimire, cum
diamantul se făcea din ce în ce mai mic, apoi dispăru.
Experienţele acestea s’au urmat în Viena şi mai târziu în
Paris, de către d’Arcet, Rouelle, Macquer, etc., întrebuin-
ţându-se căldura unui cuptor. Rezultatul fu acelaş : dia­
mantul dispăru. Intre acestea, giuvaergiii se alarmară, cre­
zând poate că prin aceasta valoarea diamantului va scădea.
Unul dintre ei, Le Blanc, susţinea că focul nu are nici o
influenţă asupra diamantului, şi ca probă aducea chimiş-
tilor de mai sus un frumos diamant spre încercare. După
trei ceasuri de foc violent, se examină locul unde fusese
diamantul, dar v a i ! negustorul regretând avântul său ştiin­
ţific, văzu locul gol.
Ce devenise diamantul ? aici părerile erau împărţite: unii
spuneau că arsese, alţii că se volatilizase. Dispariţia însă
nu eră tăgăduită de nimeni.
Experienţele au fost duse mai departe de marele Lavoi-
sier, care împreună cu Macquer şi Cadet, arse multe dia­
mante. Dar iată că într’o bună zi, veni un alt giuvaergiu
la aceşti chimişti, anume Maillard, care cu toată experienţa
tristă a lui Le Blanc, aducea trei diamante mândre, pentru
a fi arse, susţinând şi el, că focul nu are nici o influenţă
asupra acestei pietre. El ceru ca condiţie însă, să le în-
cbidă aşâ cum ştie el. Maillard luă găvanul unei lulele,,
puse acolo cele trei diamante, le astupă cu cărbune, aco­
peri luleaua cu un învăliş de fier, şi apoi băgă totul într’un
vas metalic plin cu cridâ, pe care l-a acoperit cu un în­
văliş silicios. Patru ceasuri a fost ţinut la un foc grozav,
după care se deschise învelişurile, iar Maillard începu să şi
caute diamantele. Chimiştii se uitau cu un zâmbet.... ştiin­
ţific la truda negustorului, dându-i sfaturi ironice cam pe
DIAMANTUL 165
unde ar putea să le găsească. Dar de odată, mii de draci,
-diamantele apărură neatinse. Maillard triumfase, iar ,chi.
miştii se uitau unii la alţii. Ajuns acasă, Maillard nu se
lă să ; 24 de ceasuri le supuse unui foc straşnic; diaman­
tele se găsiră asemeni neatinse.
S’au făcut atunci în Europa mai multe experienţe de
asemenea natură, şi diamantul, ca şi cum ar fi voit să-şi
râdă de ştiinţă, uneori dispărea, alteori nu. Aceste fapte
au rămas neexplicabile, până când s’au stabilit fenomenele
principale ale combustiunei; s’a văzut că diamantul a dis
părut totdeauna, când a fost încălzit în contact cu aerul
şi n’a suferit nici o schimbare, atunci când pulberea de
-cărbune, calce, etc... , îl izolau de aer.
Ce este deci diamantul ? Lavoisier în Franţa şi Humphry
Davy în Anglia, au răspuns la această chestiune. Diamantul
nu este o piatră, ci un cărbune cristalizat, deci un căr­
bune... preţios. Lavoisier arătă mai întâiu că diamantul
conţine cărbune, folosindu-se de faptul ştiut, că ordecâteori
se arde cărbunele, sau un corp care conţine cărbune, în
contact cu aerul, se produce acid carbonic rezultat din
■combinarea cărbunelui cu oxigenul. Lavoisier arzând un
-diamant aşezat într’un balon cu oxigen, prin ajutorul
razelor solare, diamantul lăsă în urma lui o mare canti­
tate de acid carbonic, de care nu se afla nici urmă, îna­
inte de experienţă. Davy arătă că numai acid carbonic se
.găseşte după arderea diamantului şi deci diamantul este
numai un cărbune.
Mai târziu s’a dovedit că diamantul arde pătură cu
pătură, aşa că dacă la un moment arderea se opreşte,
diamantul ese mai mic, dar sistemul cristalin specific lui
se păstrează. Prin urmare fuziunea diamantului a fost
exclusă.
Diamantul este cunoscut sub trei stări moleculare: cns-
ializat, diamantul prin excelenţă, cristalin, întrebuinţat la
tăierea diamantului, şi amorf, care e opac, întrebuinţat tot
c a şi cel cristalin.
166 NATURA

Diamantele în stare naturală se numesc braţe şi se pre-


tuesc după greutatea lor. Unitatea de măsură este caratul,
greutatea unei seminţe de graminee din India: 0 gr.
205 mgr., şi se divide în 1I2, i/4, i/g, 1j 10, i /a2 şi V«* dintr’un-
carat. Preţul diamantului creşte cu creşterea greutăţii, dar
nu proporţional. Aşa, de ex : dacă un diamant lucrat, de
un carat, preţuieşte 250 fr., unul de 2 carate, preţueşte
800 fr., de 3 carate 1.500, de 8 carate, 10.C00. Diamantele
mari însă sunt foarte ra re: la 10.000 de diamante, abia
se găseşte unul de 10 carate.
Iată diamantele cele mai v e s tite :
Marele Mogol, brut avea 7 c. fu redus după tăiere,
căci fu tăiat prost, la 28° c. Este cât o jumătate de ou
de găină. Pe Ia 1665 îl stăpânea Aureng-Zeb, regele Gol-
condei. Azi nu se ştie ce a d ev en it: după unii s’ar găsi
la Şahul Persiei, după alţii, n’ar fi decât Koh-i-noor.
Diamantul Rajahului din Matum, din Borneo, cântă­
reşte brut 367 c. şi are forma perfectă a unei pere. A fost
găsit în insula, unde trece de paladiul de care e legată
soarta imperiului, iar apa în care a fost muiat, de tămă­
duitoare de orce boală.
Nizam, găsit în India, brut are 340 c. şi este preţuit la.
5 milioane. II are rajahul Golcondei.
Anglia are pe faimosul Koh-i-noor (munte de lum ină)
care, dacă am crede, este cel mai vechiu diamant cunoscut,
de oarece cu vreo trei mii de ani înainte de era noastrăr
îl avea un rege indian. Ajuns la începutul veacului al
19-lea în mâinele lui, Rundjet-Sing, fastuosul rege al
Lahorei, care purtă numai pe harnaşamentul calului său,
diamante de 75 milioane, îl puse pe acesta în capul şelei,
apoi ajunse în mâinele companiei engleze, care-1 oferi
reginei Victoria. Avea atunci 18Q1j2 c. şi era preţuit la 3
milioane şi jumătate, dar forma lui eră defectuoasă. Retăiat,
are acum 1023'4 c. dar a câştigat mult în frumuseţă. Un
alt diamant este Pigott, adus din India de contele P igott,
are 811li c . ; Nassak avea la început 893/4 c. dar familia de-
DIAMANNUL 167

Westminster, care-1 posedă, l-a retăiat, reducându-1 la 785/8 c.,


dar câştigând enorm cu această ocazie.
Franţa are unul din cele mai vestite diamante: Regentul,
care are toate calităţile cari se cer delà o asemenea po­
doabă. S’a găsit în India şi brut avea 410 c., s’a lucrat la
el doi ani, şi numai lucrul a costat. 600.000 fr. ! După tăiere
a rămas de 136l/4, dar este tăiat în perfecţie. Istoria lui
este toarte curioasă şi dramatică şi este povestită în memo­
riile lui Saint-Simon. A fost furat din minele marelui
Mogol, după carê a ajuns în Europa. Propus întaiu regelui
Angliei, acesta l-a refuzat, din cauza preţului, după care
posesorul lui veni cu el în Franţa pe vremea Regentei.
Cu toate stăruinţele lui Law, ducele de Orléans nu se putea
hotărî să-l cumpere pentru rege, din pricina proastei stări
financiare. In urmă, cel care-1 furase mai lăsând din preţ,
regentul îl cumpără cu 2 milioane, plus bucăţile ce vor eşî
din tăiere. Astfel Franţa ajunse stăpână pe această piesă
unică, evaluată la 12 milioane. Diamantul acesta a aţâţat
atât de mult curiozitatea lumii, încât în timpul Marei
Revoluţii poporul a cerut să vadă Regentul. Când s’au
furat diamantele coroanei, a fost furat şi Regentul, dar s’a
găsit mai târziu într’o grindă a unui hambar. Napoleon I,
l-a purtat la mânerul săbiei lui.
Un alt diamant frumos este împărăteasa Eugenia, 51 c.,
apoi Sancy SB1/^ c., pe care Carol Temerarul îl purtă la
casca lui, dar îl pierdu în bătălia delà Granson. Găsit de
un soldat fu vândut unui călugăr cu 2 fr., care la rândul
său îl vândă cu 3 fr. şi ajunse mai târziu în mâinele lui
Sancy, tezaurierul Iui Henric III. Acesta cerându-I pentru
o nevoie, Sancy îl expedie printr’un servitor credincios.
Dar pe drum servitorul fiind atacat, fă ucis şi îngropat
prin apropiere. Diamantul se socoti pierdut. Mai târziu îi
veni în minte lui Sancy să-l capete dezgropând pe servitor :
diamantul fă găsit în stomahul lui. Astăzi nu se ştie unde
se află, sau mai bine.... nu ştiu eu.
Brazilia are o sumă fabuloasă bogată în diamantele naţio­
168 NATURA

nale. Dar cel mai frumos diamant găsit aici, este minu­
nata Stea de Sud, găsită pe la 1853, de cătră o lucrătoare
neagră. Brut avea 2571/a c., iar tăiat a rămas 125 c. Este
de o puritate făr’ de seamăn, alb, luând prin refracţie o
culoare trandafirie.
Rusia are şi ea diamante cu duiumul. Dat fiind însă
situaţia ei actuală, cine ştie în mâinele cărui huligan, vor
străluci, mâine, sau poimâine, aceste diamante ? In tezaurul
acestui imperiu sunt trei coroane, formate complect de
diam ante: a lui Ioan Groaznicul are 881 bucăţi, a lui
Petru cel Mare 847, iar a Gatherinei II, 2536 !
Cel mai mare diamant al Rusiei e Orlow. Are 193 c. şi
are forma unei jumătăţi de ou. Astăzi este pe sceptrul lui
Neculai II, căruia acum, atâta-i mai lipseşte. Pe la înce­
putul veacului 18-lea, se găsea într’un templu al lui Brahma,
în India, unde forma ochiul unui idol, celălalt ochiu, fiind
tot un diamant de aceeaş mărime. Un soldat francez îşi
puse în minte să scoată ochii acestui idol, fără a fi în­
demnat la aceasta de legea talionului. El se făcu deodată
un adept al brahmanizmului, şi încă cu atâta foc, încât
fakirii îl însărcinară să păzească templul cu pricina Intr’o
noapte, pe când o furtună groaznică lucră pe din afară,
soldatul nostru operă pe din năuntru. Când zeul s’a văzut
fără un ochiu, înţelegând bine intenţiile... credinciosului,
a refuzat să lase şi pe celălalt, aşa că al doilea a rămas
în orbita sa. Nevoit să se mulţumească numai cu atâta,
el vându diamantul cu 50.000 fr. unui englez, care-1 vândă
unui evreu cu 300.000 fr., iar acesta mai cu cap, îl vându
cu 2.500.000 prinţului Orlow, pentru Catherina II, plus o
rentă anuală viageră de 100.000 fr., plus nobleţă pe deasupra.
Alte diamante ruseşti: Şahul 95 c. Luna de Munte,
Steaua Polară 40 c., etc.
Austria are pe Marele Duce de Toscana, pierdut de Carol
Temerarul într’o bătălie, de c., dar cam bate în
galben.
GREUTATEA CREIERULUI ŞI INTELIGENŢA 169

Sultanul turcesc are un diamant de 147 c. şi altul de


84 c., iar Egiptul are pe Paşa de Egipt 40 c.
Cel mai mare diamant cunoscut până acuma, este Excel­
sior, găsit mai anii trecuţi în Oranj şi care are 972 c.
Mărimea şi frumuseţea lui, fac din el o adevărată minune
a naturii.
Afară de aceste diamante, mai putem cită diamantul
vercle din muzeul din Drezda, de 48 c. preţuit la 450.000 fr.,
apoi diamantul negru, cumpărat da Ludovic al X V III şi
în sfârşit diamantul extraordinar al lui Hope, albastru ca
safirul, de o strălucire splendidă, de'JtP/i c. preţuit 800.000 fr.,
dar valorând mai mult decât atâta.
Şi acuma, poate filozoful sau vreun.... proletar să se
întrebe, la ce bun atâtea milioane cheltuite zădarnic, pentru
aceste podoabe minuscule, în care vanitatea se oglindeşte
atât de mult ? Şi unul şi altul pot avea dreptate. Decât,
uitându-te la strălucirea scânteetoare, la reflectele pline
de focuri, cari aduc cu scânteerea celei mai frumoase stele
din emisfera noastră, vei înţelege atunci cetitorule, pentru
ce diamantul din cea mai îndepărtată antichitate, a ţinut
primul loc între pietrele preţioase.
D. D. Pătrăşcanu
Profesor la liceul din Bacău.
-----------------------------------------------------------------------------------

GREUTATEA CREIERULUI ŞI INTELIGENŢA

E un adevăr răspândit, că inteligenţa variază în general


cu cantitatea de creier ; zic în general, pentrucă se cunosc
cazuri cari se abat dela această regulă; aşa de exemplu,
creierul lui Gambetta, orator distins, care a jucat un
rol politic însemnat în răsboiul franco-german din 1870—
1871, era inferior (1246 gr.) mijlociei stabilite pentru cre­
ierul omului de rasă albă (1400 gr.), din contră, creierul
unui cărămidar din Londra eră cu mult mai greu (1900 gr.).
Aceste şi alte abateri se explică de obiceiu prin conside-
170 NATURA

raţiuni diverse, ca statura sau mărimea corpului, calitatea


sau structura ţesutului cerebral, etc. Dintre aceste consi-
deraţiuni, aceea a mărimii corpului, a dobândit repede a
importanţă vădită, nu numai pentrucă pare firesc lucru,
ca la un corp mai mare să corespundă şi un creier volu­
minos independent de inteligenţă, dar şi pentrucă se ştiâ
că specii întregi de animale dintre mamiferele mari, cum
e balena sau elefantul, au greutatea absolută a creierului
lor cu mult mai mare decât a omului. De aceea, raportul
dintre inteligenţă şi creier s’a format mai precis, zicân-
du-se : inteligenţa variază nu cu greutatea absolută a cre­
ierului, ci cu greutatea lui relativă, adică, raportată la greu­
tatea normală a corpului ajuns în stare adultă, bine înţeles,
abstracţie făcând de cazurile anormale de îngrăşare sau
slăbiciune. Astfel, pentru om acest raport este adică la
46 kgr. sau gr. din masa capului corespunde 1 kgr. sau
gr. de materie cerebrală. Cu această formulare, omul îşi
reluă locul cuvenit faţă de mamiferele mari şi le lăsă cu
mult în urma lui. Dar la acest mod de a exprimă gradul
de inteligenţă, naturaliştii opuseră un fapt general, sta­
bilit deja din secolul 18, de fiziologistul Haller, anume că
mamiferele mici şi în genere animalele mici, au, pro­
porţional cu corpul, mai mult creier decât cele m a r i;
aşa, pentru un fel de liliac, acest raport este de ^7, deci
superior chiar celui al om ului; iar pentru un fel de şoa­
rece, acest raport este foarte apropiat de al omului 5Y, şi
cu mult superior celui al vrăjmaşului său temut, al vir­
tuoasei pisici Ţoo. Dar desigur, din ceeace toată lumea ştie
despre inteligenţa lor, nimic nu îndreptăţeşte ca omul să
fie clasat printre ele ; de aceea unii s’au şi grăbit să tragă
de aci concluzia că între inteligenţă şi creier nu e nici
un raport, ceeace evident e greşit. Căci dacă examinăm
mai de aproape cazurile lui Haller, disproporţia masei de
creier faţă de corp trebue interpretată tocmai ca o dovadă
că inteligenţa variază cu creierul. In adevăr, în lupta pentru
existenţă, animalele mici fiind fiziceşte slab înarmate, şi
GREUTATEA CREIERULUI ŞI INTELIG ENŢA 171

neputându-se apără de duşmani mai puternici, numai cu


ajutorul puterii corporale, în virtutea selecţiunii naturale,
care nu iartă pe cei slabi, au trebuit să piară toate, afară
de acele varietăţi, dintre ele, cari puteau suplini lipsa pu­
terii fizice prin inteligenţă, adică prin raporturi interne
mintale mai numeroase, mai complicate şi mai potrivite
cu raporturile lumii înconjurătoare; dar fiindcă aceste re
laţii mintale se stabilesc în creier, pentruca un animal să
poată stabili mai multe sau mai complicate raporturi de
acestea, decât un alt semen de al lui, trebue să dispună
de creier mai mult, proporţional cu corpul lor ; astfel în­
cât acele varietăţi, cari au prezentat această anomalie,
de a dispune de câteva grame de creier mai mult decât
semenele lor, s’au găsit avantajate în lupta vieţii, au scăpat
sănătoase, întrebuinţând mijloace de apărare mai com­
plicate, şi au transmis urmaşilor lor acele grame mai
multe de creier, ca averea cea mai scumpă pe care tre­
buiau s’o păstreze şi s’o îmmulţească, spre a putea trăi
în mijlocul vrăjmaşilor mai puternici. De altmintrelea,
omul însuş, faţă de mamiferele mari, este cazul cel mai
strălucit la care se poate aplică observaţia lui Ilaller, de
oarece faţă de aceste mamifere, cantitatea creierului ome­
nesc este disproporţional mai mare decât corpul. Cu acestea,
evident că nu vreau să spun că animalele mici sunt în
genere mai inteligente decât cele m a r i; dar faptul dispro­
porţiei creierului faţă de corp, e ceva cu totul relativ şi
care nu poate fi adus ca o dovadă contra raportului dintre
inteligenţă şi creier. Singura concluzie logică ce trebue
trasă din alăturarea cazurilor Haller la formula dată pentru
exprimarea raportului între inteligenţă şi creier este că
acest mod de a exprimă gradul de inteligenţă prin rapor­
tarea masei creierului la masa corpului, nu poate fi ade­
vărat, de oarece raporturile obţinute nu corespund cu rea­
litatea ; prin urmare, nu principiul că inteligenţa variază
cu creierul e greşit, ci modul sau forma lui de exprimare.
Dar atunci care este formula cea bună?
172 NATURA

In deslegarea acestei chestiuni, naturalişti, antropologi,


psichologi şi filozofi se puseră pe lucru. Dar pentru aceasta,
cel dintâiu lucru ce trebuia stabilit e r ă ; dacă există un
raport constant între creier şi corp şi care este acel raport ?
Unii naturalişti au emis ipoteza, că la animale asemănă­
toare în formă şi inteligenţă creierul variază constant, nu
direct cu greutatea corpului, ci cu suprafaţa lui, adică, cu
puterea i a greutăţii corpului (P 3’8 6 8 1^ Nu voiu arătă
aci consideraţiunile pe cari eră întemeiată această ipo­
teză ; trec la arătarea faptelor. Antropologul Eugene Dubois,
luând animale cât mai asemănătoare în formă şi inteli­
genţă dar cât mai deosebite în mărimea corpului, a găsit
că pentru mamifere acest raport este mai exact exprimat
prin puterea j a greutăţii corpului sau P°>56- -; la început
rezultatele lui Dubois au fost viu criticate ; dar cercetări
mai recente (1905) făcute de.P. Girard şi alţii şi asupra
pasărilor, au dat acelaş rezu ltat; mai mult, nu numai
creierul propriu zis variază în acest raport cu corpul, adică,
cu P 3’56- • dar şi creierul mic şi diferitele mase din creierul
mijlociu şi măduva prelungită, variază tot în acelaş raport.
Dacă acum acest factor P 3-58- • se înmulţeşte cu un număr
c, constant pentru fiecare specie de animale, se obţine
greutatea totală a creierului acelei specii,
E = c X P°’SG-
Comparând valorile factorului c, la diferitele specii şi
care, prin o serie de raţionamente peste care trec spre a
ajunge la fapte, trebue să exprime celalt raport al creie­
rului cu inteligenţa, aceste valori vor trebui să corespundă
cu ceeace se ştie despre inteligenţa acelor specii. Din for­
mula arătată, Dubois a calculat aceste valori, pentru un
mare număr de mamifere şi a găsit o serie de numere

D Acest exponent se deduce din formula:

S (suprafaţa) = K. ^^/p.2^, în care K exprimă un număr con­

stant pentru fiece specie, iar P greutatea normală.


GREUTATEA CREIERULUI ŞI INTELIG ENŢA 173

cari corespund destul de bine, cu ceeace în general se


admite despre inteligenţa lor relativă şi potrivit cărora>
mamiferele mici cad cu mult mai jos, pe treapta cuvenită
organizaţiunii lor psicho-fizice. P. Girard, de asemenea a
calculat aceste valori pentru pasări şi a obţinut cifre cari
iarăş exprimă <inu se poate mai bine» ierarhia inteligen­
ţelor păsăreşti, în capul căreia, se înţelege, se găseşte papa­
galul.
Din toate acestea rezultă că raportul, de care ne ocupăm,
apare ca fiind supus unei legi potrivit căreia, greutatea
creierului ar fi un product de doi factori, unul variind cu
inteligenţa şi celalt cu corpul; prin urmare, principiul
că inteligenţa variază cu cantitatea de creier rămâne în
picioare, dar exprimarea lui se face în mod mai precis
prin raportarea masei cerebrale nu la greutatea corpului,
ci la expresiunea P°>53- care arată relaţia constantă dintre
creier şi suprafaţa corpului.
înainte de a încheia, observ că aplicaţiunile acestei legi
se mărginesc în prezent la determinarea diferenţelor de
inteligenţă după specii şi probabil se vor întinde curând —
după cum speră Girard — şi la rasele unei aceleiaş s p e c ii;
dar se înţelege că nici vorbă nu-i de o aplicare la cazuri
individuale, la om — căci la om aceste diferenţe sunt mai
mari. — Mai mult, dat fiind varietatea şi complexitatea înţe­
lesului acestui cuvânt, inteligenţa, aplicat la om, e pro­
babil că formula lui Dubois va mai suferi schimbări în
privinţa factorului intelectual c. In adevăr, iată cazul cre­
ierului lui Gambetta inferior mediei omeneşti, şi acel al
cărămidarului superior acestei medii. Sunt aceste cazuri
excepţii ? Sau trebue a le explică prin consideraţiunea
structurii sau calităţii ţesutului cerebral ? Şi atunci, care
e relaţia între calitatea şi cantitatea de creier? Dar exa­
minarea creierului lui Gambetta a mai arătat un fapt,
anume, că a 3-a circomvoluţiune frontală stângă — care
dela Broca se ştie că e sediul limbagiului vorbit — eră
extraordinar de desvoltată, aproape dublă decât de regulă ;
acest fapt ar corespunde perfect cu însuşirile şi activitatea
174 NATURA

de tribun desfăşurată de Gambetta în v ie a ţâ ; deci şi în


acest caz, inteligenţa a variat cu cantitatea de creier, dar
considerată în parte, adică nu în mod nehotărît, ci în mod
precis cu acea parte din creier care e sediul acelor însu­
şiri intelectuale; iar dacă masa totală a creierului a fost
inferioară mediei, aceasta ar proveni din faptul că alte
joârţi din creier cari sunt sediul altor însuşiri nu erau des*
voltate. Şi tot aşa cu creierul cărămidarului; poate că
tocmai acele părţi din creier cari sunt sediul unor însuşiri
inferioare erau mai desvoltate. Şi atunci factorul intelec­
tual c nu trebue să exprime relaţia dintre aceste diferite
proporţii ale diferitelor părţi din creier şi masa totală?
Nu trebue să fie la rândul lui considerat ca un product
de mai mulţi factori cu valori şi semnificări deosebite?
Şi atunci după raportul dintre aceste valori va varia şi
ciira factorului c şi deci şi a produsului total. Cu alte
cuvinte, numai atunci această formulă va fi capabilă să
îmbrăţişeze toate cazurile la om, când factorul intelectual
c, va fi astfel exprimat încât să arate relaţia sau relaţiile
după care s e poate rezolvă ceeace azi numim calitatea
creierului în cantitate.
Totuş formula lui Dubois a precizat deja înţelegerea
acestor cestiuni, iar confirmarea raportului constant dintre
creier şi corp e probabil menită să arunce în genere o
lumină mai vie asupra tuturor raporturilor dintre masa
nervoasă şi diferitele ei funcţiuni psicho-fizice.
N. G. Longinescu.
Profesor la liceul din Galaţi.
NOTIŢE 175

N O T I Ţ E
S ta tistic a căilor ferate. L a finele anului 1903, lungimile căilor
ferate pe diferitele continente erau următoarele:
America .............................. 432618 klm.
Europa.................................... 300129 „
Asia . . ........................ 74546 „
Australia. . ........................... 26723 „
Africa....................................... 26039 „
Total • • • 859356 klm.
Această lungime este mai mare ca de 22 ori lungimea ecuatorului
terestru şi mai mare ca de 2,2 ori distanţa dela pământ lună. Capi­
talul băgat în construcţiunea acestor linii se urcă la suma de 215
milioane de lei.
Tabloul următor arată repartizarea din Europa pe ţări şi cât re­
vine la fiecare pe 100 km. p., sau 10000 locuitori.
K m . de lin ii
Lu ngim ea M ii de
No. ŢARA Suprafaţa 10.000
lin iilor locuitori 100 km. locu itori

1 Germania . . . . 54.426 540.700 56.367 10,1 9,6


2 Rusia . . 53.258 5.390.000 105.542 0,9 4,6
3 Franţa . • . 45.226 536.400 38.962 8,4 11,6
4 Austro-Ungaria . 38.818 676.500 47.118 5,7 8,2
5 Anglia . . . . 86.148 314.000 41.450 11,5 8,7
6 It a lia ................. 16.039 286.600 32.475 5,6 6,0
7 Spania............... 13.851 496,900 17.961 2,7 7,4
8 Suedia............ 12.388 447.900 5.136 2,7 24,1
9 Belgia................ 6.819 29.500 6.694 23,1 10,0
10 E lv e ţia .............. 4.145 41.400 3.325 10,0 12,4
11 O la n d a .............. 3.372 35.600 5.341 9,5 6,3
12 România . . . . 3.177 131.300 5.913 2,4 5,5
13 Danemarca . . . 3.159 38.500 2.449 8,2 12,9
14 Turcia (inclusiv
Bulgaria) . . . 3.142 267.000 9.824 1,1 3,2
15 Portugali a. . . . 2.394 92.600 5.429 2,6 4,4
16 Norvegia . . . . 2.344 322.3C0 2.221 0,7 10,5
17 G r e c ia ............. 1.035 64.700 2.434 1,6 4,2
18 Serbia . . . . 578 48.300 2.494 1,2 2,3
19 Malta, Jersey, Man. 110 1.100 372 10,0 3,0

300.429 9.761.300 391.507 2,9 7,2


17G NATU RA

U n volum Interesant.—Facem cunoscut cititorilor noştri apari­


ţia volumului jubilar „ Profesorului Petre Poni, omagiu din partea foş­
tilor săi elevi“. A cei cari doresc să-l aibă se pot adresă D-lui Dr. I. Si-
mionescu, profesor universitar din Iaşi, trimeţând pe această adresă
costul de opt lei, împreună cu un leu preţul transportului prin poştă.
Acest omagiu se prezintă admirabil, din punctul de vedere al execuţiei
tipografice şi conţine articole ocazionale şi pline de interes semnate’ de
D -nii: D r. Sava Atanasiu, D r. Petru Bogdan, Dr. I. Borcea, V. C.
Buţureanu, D. Cădere, D r. N. Costăchescu, A rtu r Gorovei, D r. C. 1.
Istrali, G. G. Longinescu, G. Macovei şi I. A. Scriban, C. Meissner,
Const. Miile, D. Negreanu, Dr. T. Nicolau, C. Popovici Al. Popovici,
D r. E. Riegler, E. Severin şi Dragom ir Hurmuz eseu, D r. I. Simio-
nescu, Lascar Veniamin, St. C. Hepites şi Xenophon C. Gheorghiu.
In fruntea volumului, se află o splendidă heliografură cu pri­
virea liniştită, senină şi impunătoare a ilustrului învăţat.

F u la ru l.
— B r r r ! Ce vânt r e c e !
— Pui fular la gât ?
— Totdeauna, când este frig.
— Şi în trăsură deschisă ?
— Da.
— Şi în cupeu ?
— Nu.
— Dar când te dai jos din cupeu ?
— II pun din nou.
— Dar când intri în casă ?
— II scot.
— Dar când este mai frig în casă decât afară, cum se întâmplă
câte odată, ce faci ?
— După împrejurări.
— Ei vezi, iacă o făşie de pânză, de lână sau de mătase, care îţ i
dă m ult de lucru.
— Cât despre mine, eu m ’am scăpat de el, nu-1 mai întrebuinţez
şi mă pot felicită.
Fularul este duşmanul sănătăţii, — asta este părerea mea ; — în­
trebuinţarea fularului este cel mai sigur mijloc de a răci, şi iacă
cum : Mai întâiu, cine ne poate asigură că--l putem întrebuinţa to t­
deauna ? Apoi mai este un fapt, la care nu ne gândim : fularul ce
punem, este totdeauna acelaş, pe când gradele de frig sunt foarte
deosebite.
Pentruca fularul să fie folositor în toate împrejurările şi deci pro­
porţional cu pericolul răcelii, ar trebui să avem o colecţie de fulare
de grosimi deosebite, corespunzând tuturor temperaturilor, şi pe dea­
supra, a consultă mereu termometrul. Frumos lucru ar fi, nu este aşa?
Deci, cel mai bun lucru de a fi la adăpostul răcelii, este de a o-
bişnui organismul cu frigul. (V. A.)

-isffiK»-

Tip. GUTENBERG, Joseph Gobi, Bucuresci.


MĂRGĂRITARUL 177

M Ă R G Ă R IT A R U L
«Trei copile de ’mpărat,
«Stau într’un măreţ palat,
«înşirând Ia scumpe salbe,
«De mărgăritare albe......
V. A lexandri «Poveste».

Iată un nume pe care cetitorii noştri l-au pronunţat de


multeori, bine înţeles chiar atunci, când nu l-au avut nici­
odată. Intr’adevăr, frumuseţa şi gingăşia mărgăritarului, au
făcut din el nu numai un simplu lucru de podoabă, ci şi
un termen de asemănare în limbă, iar numele lui a găsit
loc potrivit în maxim ile şi zicătorile tuturor popoarelor.
De aceea, dela proverbele lui Solomon şi până la cele ale
noastre, mărgăritarul a avut o deasă întrebuinţare.
In genere, pietrele preţioase îşi datoresc o mare parte din
calităţile lor, meşteşugului şi artei. Singur mărgăritarul se
întrebuinţează aşa precum se găseşte, şi ordecâteori s’a cău­
tat să i se dea mai multă valoare, prin v r’un meşteşug
cumva, s’a ajuns la un rezultat contrar. Din această pri­
cină, încă din timpurile cele mai vechi, mărgăritarul a servit
de podoabă mai la toate popoarele.
In cărţile sfinte indiene îl găsim de multeori pomenit.
Acolo ni se spune că zeul Vishnu l-a scos din ocean, pentru
a împodobi pe fiică-sa Pandaia. La Egipteni, Babiloneni şi
Perşi, el avea multă căutare şi până azi orientalii îl pre­
ţuiesc mai mult decât diamantul. Ebreii deasemeni l-au cu­
noscut, căci îl găsim în cartea lui Iov, iar în proverbele
lui Solomon ni se spune că «înţelepciunea este mai scumpă
decât mărgăritarul». Grecii s’au împodobit şi ei cu dânsul,
iar Romanii n’au avut nici un frâu, în întrebuinţarea po­
doabei, pe care ei o închinaseră zeiţei Venere.
Dar la poporul nostru ? Aici dintre toate lucrurile scumpe,
el este cel mai cunoscut, ba am puteâ spune că întrebu­
inţarea lui este oarecum familiară. Cetitorul este rugat
«Natura» No. 6. 12
178 NATU RA

însă să nu înţeleagă prin aceasta, că bumbii dela că­


măşile ţărăneşti, de pildă, sunt făcuţi din mărgăritare, ori
că ţăranii noştri obişnuiesc să-şi împodobească nojiţele opin­
cilor cu ele. Nu, ţăranii noştri nu sunt aşa de luxoşi. Dar
dacă în poezia populară, în basmele şi poveştile noastre,
pietrele preţioase sunt pomenite cu oarecare rezervă, dacă
unde şi unde vedem numai vr’un ou de diamant al vreunei
pasări mâiastre, sau v r’un «Zamfir piatră», mărgăritarul
este pomenit cu o vădită plăcere. Hainele Feţilor-Frumoşi,
ale împăraţilor şi ale împărăteselor, sunt ţesute mai totdea­
una în fir de aur şi mărgăritare. Insuş firul povestii ne
este dat uneori sub forma unui «înşirâ-te mărgărite». Dar
mai ales, când fetele de împărat, în liniştea v r’unei seri,
sunt chinuite de vedenia voinicului năzdrăvan, mărgărita­
rele se înşiră sub degetele lor în salbe sclipitoare.
Mărgăritarul este un product animal, o substanţă globu-
loasâ, albă ca sideful, secretată de nişte scoici, care trăiesc,
ori în apele dulci, sau în cele ale mării. — El se compune
dintr’un carbonat de calciu şi o materie organică. Scoicele
în care se găseşte sunt numeroase şi fac parte din clasa
moluscelor. Cea mai însemnată din toate este avicula mar-
garitifera, care produce nu numai mărgăritarul, ci şi cea
mai bună calitate a sidefului.
Asupra originii mărgăritarului s’au spus şi s’a crezut
multe, cum se întâmplă mai totdeauna cu un lucru, care
atrage în mod deosebit atenţia lumii. Cei vechi credeau
că formarea lui se datoreşte unei picături de rouă, căzută
din întâmplare în scoică. Părerea celor de astăzi este că
el ar fi un produs dureros al animalului. Anume un corp
străin, un vierme, sau alt parazit, un fir de nisip, introdus
în scoică, animalul caută să se discotorosească de acest mu­
safir nepoftit şi rezultatul este o secreţiune care-1 învălu­
ieşte şi care formează apoi mărgăritarul. Se spune că Chi­
nezii plecând dela aceste idei, au ajuns să capete în mod
artificial mărgăritare, străpungând scoica şi rănind uşor
animalul.
M ĂRGĂRITARUL 179
Se poate să fie oarecare adevăr în această părere; dar
«examenul microscopic al mărgăritarului, arată că el se for­
mează şi în alt mod, neatârnat de prezenţa unui corp străin.
Intr’adevăr, sunt unele mărgăritare goale înlăuntru, iar
•altele deşi solide în întregime, totuş ţesătura lor este regu­
lată şi cu totul uniform ă: musafirul nu se vede.
Mărgăritarele sunt destul de numeroase, mai ales cele
mărunte, seminţele, cum se num esc; dar paragonele, care
pe lângă mărimea lor deosebită, mai sunt şi albe, rotunde
grele şi strălucesc frumos, acele sunt rare şi foarte scumpe.
Un mărgăritar înainte de toate trebue să aibă un orient
frumos, înţelegându-se prin aceasta, nişte reflecte irizate,
adică o albeaţă curată, unită cu o strălucire vie, care face
un fel de ape la lumină. Unele mărgăritare, măcar că sunt
albe, au un fel de reflect azuriu, ca albastrul cerului răceşte
sunt cele mai căutate. Pinna Marina, o scoică mare din
Mediterana, care trăieşte şi prin apele Mării Roşie, şi T u r-
binella , o altă scoică din oceanul Indian, dau mărgăritare
trandafirii. Alte scoici dau mărgăritare gălbii, cenuşii şi
chiar negre Cele gălbii sunt cele m ai inferioare, iar cele
negre şi cu cele azurii sunt cele mai scumpe. Coloarea
atârnă de locul unde a trăit moluscă şi prin urmare de ga-
zurile şi alte elemente, care variază după ape. Forma lor
este sau rotundă sau lăţită, ori în formă de pară, atârnând
în această privinţă de locul din moluscă, unde s’a format
mărgăritarul. Când este la început, neformat, el stă lip it
de sideful scoicii, dar peste 2—3 ani, când a ajuns la ade­
vărata lui formă, atunci apa mării, pătrunzând înlăuntrul
scoicii, îl face să se desprindă.
Am văzut mai sus că sideful şi mărgăritarul, sunt cjfc
aceeaş natură şi produse de aceeaş scoică.
De aici s’a căutat să se facă mărgăritare artificiale, tă -
indu-se sideful în mici bobite, mai mult sau m ai puţin r e ­
gulate. Munca însă a fost zadarnică, căci chiar dacă ar
-aveâ amândouă aceiaş compoziţie, ceeace nu -pare, totuş ele
a u au aoeeaş constituţie. Mai întâlu, sideful este mult m ai
180 NATURA

tare, dar lucru însemnat este că în mărgăritar păturile con­


stitutive sunt concentrice, pe când în sidef mai mult sau
mai puţin drepte. De aici uşor se poate vedeâ, că jocurile
de lumină vor fi cu totul deosebite şi de aceea sideful nu
se poate schimbă în mărgăritar.
Pe unde se găsesc scoicile cu mărgăritare şi cum se
prind ele?
îm i închipui, dragă cetitorule, că la această chestiune
imaginaţia îţi arată undeva, departe, departe, o apă lină,
în care albastrul cerului îşi oglindeşte tăria lui, şi unde,
într’o dimineaţă senină, pe când florile abia îşi scutură
rouă dimineţii, pescuitorii de mărgăritare se pregătesc să-şi
arunce instrumentele lor, cântând nişte cântice duioase..
S’ar puteâ să se prindă altmintrelea mărgăritarul, iar
«pescuitorii de mărgăritare» s'ar puteâ să nu cânte?
Im pare rău că trebue să-ţi stric acest tablou, căci lu­
crurile nu se petrec tocmai aşa.
Mai întâiu, în locurile unde se găsesc cele mai frumoase
mărgăritare, pescuirea lor este monopolizată de guvernele
stăpânitoare. Ea ţine cel mult şase săptămâni pe an, dela
mijlocul lui Februarie, până la începutul lui April. Pescui­
torii pleacă cu bărcile, toţi odată, noaptea, pentru ca în
faptul zilei să poată fi la locul ştiut. Pe fiecare barcă se
găseşte un patron, zece vâslaşi şi zece cufundaşi. La un
semn dat, de pe fiecare barcă se aruncă în apă cinci cu­
fundaşi pregătiţi anume; de piciorul drept este legat un
bolovan, pentru a-i trage mai repede la fund, la piciorul
stâng au aninat un fel de traistă pentru pus scoicele, cu
mâna dreaptă se ţin de frânghia de semnal, iar cu cea
stângă îşi astupă nasul. De cântat nici vorbă. In starea
aceasta li se dă drumul până ce ajung la fund, adică 15— 20
de metri adâncime. Aici, cum ajung, se discotorosesc de
piatra dela picior, care este trasă sus, îşi pun traista de
gât, cotrobăesc repede, repede, pe sub apă, pun în traistă
ce găsesc şi iute sus. Se cobor apoi ceilalţi cinci, şi tot
-aşa, cinci afară, cinci înnăuntru, ei se cobor de câte 50— 60
M ĂRGĂRITARUL 181

de ori pe zi, nerămâind la fund mai mult de 1— 2 minute.


Totuş, sunt unii, cari deprinşi de mititei, zăbovesc ţinân-
du-şi sufletul sub apă, chiar până la 5 minute.
Dar aceste n’ar fi nimic, urmările sunt şi mai rele.
Aceste sforţări mari, pe care sunt siliţi să le facă şi apă­
sarea grozavă a apei de deasupra, le aduc acestor «pescui­
torii de m ărgăritare» nişte amare boli profesionale ! Corpul
lor se acoperă de plăgi şi răni şi meşteşugul acesta greu,
le scurtează repede vieaţa. Mai nici unul din ei nu atinge
bătrâneţa. Dar dacă ne mai amintim, că prin locurile unde
se găsesc scoicele acestea, sunt de obiceiu şi rechini, şi
dacă din întâmplare, când a ajuns la fund, animalul l-a
simţit cu mirosul lui fin, el rămâne atunci acolo, pradă
acestor peşti carnivori, dacă semnalul de alarmă a fost prea
târziu, sau dacă cuţitul dela brâu, i-a fost fără de folos.
Scoicele acestea se găsesc prin foarte multe locuri, dar nu
toate sunt vestite. In general sunt mărgăritare de Orient
şi de Occident. Unele se găsesc prin Insulele Britanice,
apoi prin Saxonia, prin apele Moldau-lui din Bohemia, prin
Franţa, prin Marea Mediterană şi cea Roşie, dar aceste m ăr­
găritare de apus, nu prea au mare căutare. Se mai găsesc
prin America, prin Golful Mexic, pe coastele Californiei, pe
lângă istmul de Panama, prin Asia pe lângă insula Java,
iar în Oceania pe lângă Sumatra. Calitatea acestora, deşi
mai bună, dar tot nu-i soiu. Două locuri sunt vestite mai
ales, unde se pescuesc cele mai frumoase m ărgăritare: pe
coasta apusană a insulei Ceylan, pe lângă strâmtoarea
Manaar, care desparte insula de India, şi lângă insulele
Bahreine, din Golful Persic, vechiul leagăn al popoarelor
cuşite. De prin aceste locuri ne vin aşa numitele mărgări­
tare orientale, atât rotunde cât şi în formă de pară.
După ce s’au prins moluscele, se întind pe nişte rogojini
şi se aşteaptă putrezirea lor, când iese la iveală şi mărgă­
ritarul. Totuş, prin America, pescuitorii nu mai aşteaptă ca
moluscă să-şi dea duhul, ci, cum au prins scoica, o deschid
cu cuţitaşul, strivindu-i carnea între degete. Ei spun că
182 natura

astfel mărgăritarul îşi păstrează faţa lui frumoasă şi în-


tr’adevăr, unii au susţinut, cum că culoarea gălbie, pe care
o au unele mărgăritare, n’ar fi naturală, ci ar proveni dela.
gazele cari ies din descompunerea trupului mort.
S’ar părea că mărgăritarul, odată scos din găoace, începe
o nouă vieaţă. Aşa, chiar cele mai frumoase, cu timpul şi
sub influenţa puterilor din afară, îşi pierd strălucirea lor,
se veştejesc şi atunci mărgăritarul se zice că a îmbătrânit,
iar când lucirea a pierit cu totul, atunci el este mort. Se
înţelege că acesta este un limbaj mai mult figurat, decât
real. Dacă numai pătura învelitoare este moartă, atunci
cu v r’un licid coroziv se poate roade aceasta, şi mărgări­
tarul iarăş apare frumos şi strălucitor ; dar dacă el este în
întregime ca la suprafaţă, atunci el numai este bun, decât-
ca o amintire !
Mărgăritarul, ca şi pietrele preţioase în general, a fost
socotit în cursul timpurilor, ca avend puterea tămăduitoare.
Această proprietate şi-a păstrat-o până astăzi în China,
unde mandarinii înghit pe un cap la mărgăritare, atunci
când anumite boale, le vatămă simandicoasa lor persoană.
Iată câteva mărgăritare ves tite : Cezar a dat Serviliei, sora
lui Catone din Utica, un mărgăritar care-1 costase 1,200,000.
fr. în moneda noastră.
Ştim de Antonius, faimosul triumvir, patima lui pentru
Cleopatra, acea femeie mică şi cam roşcată, regină a Egip­
tului. In loc să-şi fi căutat de treburile pentru care fusese
trimis acolo, el, după cum spunea singur, ducea «o vieaţă
neimitabilă». Nu vom intra în toate amănuntele, pentru a
explică ce înţelegeâ el prin acest fel de vieaţă. Intre altele
ei topeau mărgăritare în oţet şi-l serveau ca băutură.
Odată, Cleopatra a desprins din urechea ei un mărgăritar
care o costase 3.800.000 fr., îl topi şi-l bău. Nu ştim dacă.
i-a dat şi lui Antonius. Dar cel puţin o asemenea băutură
scumpă trebue să fi fost o licoare dumnezeiască, ceva ca
nectarul zeilor, sau poate chiar mai bun, vor gândi unii.
Eu, din partea mea, n’aşi dori nici unui cetitor al Naturei
M ĂRGĂRITARUL 183

ca să beâ vreodată o asemenea....să-i zicem băutură. Nu-i


vbrbă, unii au tăgăduit faptul, sub cuvânt, că oţetul nu
dizolvă mărgăritarul. Greşală, căci carbonatul de calciu este
foarte uşor atacat de oţet, iar materia organică lăsată m ai
multă vreme în contact cu acidul acetic, licidul corosiv o
străbate şi o nimiceşte şi pe dânsa, topind-o în cele din
urmă. Dealtmintrelea cititorii n’au decât să încerce, dacă
nu cred: oţetul nu costă cel lucru scump.
In timpurile moderne se aminteşte de către Tavernier,
de un mărgăritar, al Şahului Persiei, cumpărat cu 1,400,000
fr., apoi Peregrina lui Filip II, regele Spaniei de 134 caratei
cât uu ou de hulub, apoi de un alt mărgăritar al lui
Filip IV, în formă de pară de 126 carate, etc....
Preţul mărgăritarelor este foarte greu de stabilit, căci
spre deosebire de pietrele preţioase, care au o valoare in ­
dividuală, mărgăritarele mai au şi altă valoare de asociaţie.
Intr’adevăr două mărgăritare identice, au o valoare mult
mai mare, decât îndoitul preţului, pe care l-ar avea fiecare
în parte. De asemeni, o salbă de mărgăritare alese dintr’un
foarte mare număr, poate să valoreze îndoit, decât o altă
salbă aleasă dintr’un număr mai mic, chiar dacă mărgă­
ritarele privite individual în amândouă salbele, ar aveâ o
aceeaşi valoare. In cazul d ’întâiu, salba va aveâ o armonie
perfectă, în al doilea, ochiul va distinge mici deosebiri,
dela un mărgăritar la altul.
Mărgăritarul se falsifică foarte uşor şi reuşeşte bine.
Această industrie s’ a născut prin veacul XVI, şi o găsim
întâiu la Veneţia. Astăzi însă în multe locuri se fabrică
mărgăritarele false. Mai întâiu se fabrică nişte bombiţe
m ici de sticlă şi apoi se umplu cu ceva pe dinăuntru. Im i­
taţia ordinară, hurmuzul, se fabrică foarte 1esne, dar cea
pentru oamenii mai de soiu, se face mai cu îngrijire. Lu­
crătorul după ce a suflat globulele dintr’ o sticlă de coloa­
rea opalului, le bate încetişor cu o lam ă de fier, când sunt
încă maleabile, făcându-le m ici neregularitâţi la suprafaţă
de oarece mărgăritarul adevărat, nu este niciodată regulat.
184 NATU RA

Apoi li se bagă înăuntru diferite compoziţii. Aceea care a


fost mai întâiu, întrebuinţată şi reuşea mai bine, eră cu
bază de mercur. Pe la 1680 însă, un fabricant de mătănii,
înlocui mercurul cu o substanţă şi nevătămătoare şi mult
mai bună : Esenţa de Orient.
Prin apele Seinei, Marnei şi altor râuri din Franţa, trăeşte
un mic peştişor alb căruia Francezii îi zic Ablette (lat.
albuş = alb). Din solzii acestui peşte se scoate esenţa de
orient, dar fiindcă e mic, trebue 17— 18,000 de bucăţi pentru
a scoate 500 grame de esenţă. Fiindcă este o substanţă
animală, pentru ca să nu se descompue, se amestecă cu
ceva ; inventatorul ei a amestecat-o cu alcali volatil (am o­
niac lichid). Se colorează pe dinăuntru globula de sticlă,
cu un fel de cleiu, şi mai înainte de a se usca, se intro­
duce în bombiţă o picătură de esenţă, se lasă apoi să se
usuce, se umple apoi locul rămas cu ceară şi... mărgări­
tarul e gata !
*
* *
Acesta este mărgăritarul cu toate formele lui, podoabă
atât de mult dorită de cei bogaţi, atât de mult cântată de
poeţi ! Şi când ne gândim că el este creat de un animal
mic şi neînsemnat, poate într’un moment de silă şi neplă­
cere, atunci mărgăritarul devine şi o curiozitate pe care
natura i-a hărăzit-o, atunci când i-a hotărît apariţia. Şi
dacă el se găseşte numai în mâna celor avuţi, rămâne ceva
şi pentru cei cari nu pot aveă un mărgăritar scăldat în
apele Indiei. Când primăvara îşi trimete razele ei plăcute
peste locurile noastre, se găseşte printre frunze o floricică
albă, care te cheamă ea singură cu mirosul ei ; n’o ocoli,
culege-o, e mârgăritărelul, duioasele lăcrămioare ! Lor nu
le lipseşte nici farmecul dulce, nici plăpânda poezie a măr­
găritarului ').
D. D. Pătrăşcanu.
Frofesor la liceul din Bacău*
---------------- -------------------------- 1

1) Multe date din acest articol sunt luate din L . Dieulafait, D i a ­


m a n ts et P ie r r e s P r é c ie u s e s , Paris 1871.
PETROLUL 185

PETROLUL
Proprietăţi. — Aşa cum se scoate din pămân t, petrolul
brut sau ţiţeiul este un lichid mai mult sau mai puţin
vâscos şi de o culoare închisă sau verde-negru, verde-galben,
galben şi chiar incolor, având un miros aromatic pronunţat
şi o densitate care variază după diferitele regiuni de unde
se extrage. El dă prin o distilare fracţionată, o serie în­
treagă de produse şi proporţiunea între produse variază
de asemenea cu regiunea, a stfel:
Lampantul în petrolul românesc variază dela 30% pentru
cel mai inferior ţiţeiu de Muntenia, la 90% pentru petrolul
de Moldova. Ultimele rămăşiţe la distilare, sunt cunoscute
la noi sub numele de păcură groasă şi au o mare întrebu­
inţare ca combustibil lichid, înlocuind cărbunele în industrie,
la vapoare şi la drumurile de fier, posedând calităţi mult
superioare între c a r i: mai mare [putere calorifică, uşoară
imagazinare şi aprovizionare, curăţenie şi uşurinţă de ar­
dere, economie şi lipsa unei abilităţi sau priceperi speciale
pentru întreţinerea focului.
Răspândirea. întrebuinţări.— Geologiceşte vorbind, pe­
trolul se găseşte în terenurile sedimentare de orce epocă,
începând cu cele mai vechi ca Silurianul şi Devonianul,
cum şi în cele mai noi şi de preferinţă în Terţiarul supe­
rior. Geograficeşte vorbind se găseşte în abondenţă pe toate
continentele, astfel: In America de n ord : [Canada, Pensil-
vania, California, Texas, e tc .]; America de sud : [P e r u ];
Europa: [Italia, Germania, Galiţia, România şi Rusia]; Asia
şi Australia: [Birmania, Anam, Sumatra, Java, Borneo,
Japonia, China, şi insula Sachalin]; A fric a : [Suez, Algeria,
Transva al].
In mod aproape continuu se descoper noi surse de petrol
şi peste tot este cel mai favorabil izvor de bogăţie pentru
cine ştie să-l caute şi să 1 extragă în mod inteligent.
Cu cât producţiunea petrolului creşte, cu atât şi răspân­
direa lui se măreşte prin găsirea de noi întrebuinţări şi noi
186 NATURA

debuşeuri produselor ce se extrage din el. Benzinele uşoare


alimentează industria automobilelor înlesnindu-i progre­
sul uimitor în care se găseşte. Benzinele grele se ard
cu mult succes în motoarele industriale. Lampantul răs­
pândeşte lumina binefăcătoare şi contribue la civilizaţia
ţârilor noi şi înapoiate. Parafinele şi vasilinele găsesc un
debuşeu sigur şi remunerator. Produsele farmaceutice şi cu­
lorile din petrol sunt în bună cale şi vor aduce mari foloase
omenirii. Uleiurile de uns, au înlocuit treptat grăsim ile
organice, cari au trebuit să-şi caute şi alte întrebuinţări.
Resturile sau păcura îşi are succesul asigurat în lupta cu
cărbunele, ori unde o aprovizionare sigură este posibilă ;
chiar metalurgia este pe cale de a fi câştigată petroleului.
Istoric. — Asupra istoricului se poate spune că petrolul
a fost cunoscut în toate timpurile şi numai întrebuinţa­
rea lui a fost redusă şi s’a schimbat treptat trecând dela
faza de medicament, mai mult sau mai puţin universal, la
complexa varietate de utilizări la care a ajuns. La noi
existenţa petrolului se cunoştea pe timpul lui Ştefan cel
Mare, de când există hrisoave privitoare la dreptul de
exploatare şi desfacere. In Bavaria cunoştinţa lui există
din 1430, în Galiţia prin 1771, în Caucas prin 1806, în Ame­
rica din 1854, când colonelul Drake a reuşit să aşeze prima
sondă ducând-o la 22 metri în nisipurile mişcătoare din
Pensilvania, punând astfel bazele modului de exploatare şi
a întregii industrii de astăzi.
Prim a rafinare a petrolului s’a făcut de către chimistul
polonez Lukasiewicz în 1854, totuş la noi în ţară distilarea
petrolului se făcea cu mult înainte, dar într’un mod cu
totul rudimentar, întrebuinţându-se cazane identice celor în
care se distilă prunele pentru rachiuri.
Origina. — Asupra originii petrolului sau formării lui în
sânul pământului există mai multe ipoteze şi teorii, flecare
susţinută de numeroşi savanţi şi specialişti.
I. Teoria form aţiunii interne atribuie petrolului o origină
minerală şi admite că provine din magma lichidă terestră
PETROLUL 18?

sau din acţiunea apei asupra carburelor metalice, la adân­


cimi foarte mari, de unde s’a răspândit în urmă în regiu­
nile superioare ale coajei globului, prin fracturile de teren
şi straturile permeabile.
Această teorie este susţinută de următoarele conside-
raţiuni :
Asociaţiunea între straturile de bitum şi fenomele erup­
tive sau cu dislocatiunile
m
cari derivă din fenomenele interne.
Posibilitatea de a se reproduce hidrocarbure lichide prin
sinteza directă şi fără concursul materiilor cari să fi avut
vreo vieaţă.
Subordonarea gisementelor de petrol la axele de ridicare
cari sunt rezultatul evoluţiunilor succesive de pe planeta
noastră.
Lipsa petrolului în ţările nedislocate unde totuş se găsesc
mase mari de fosile. Asimilarea petrolului în oarecare mă­
sură cu hidrocarburile a căror degajare constitue unul din
ultimii termeni ai seriei fenomenelor vulcanice.
Formarea petrolului la suprafaţă ar fi permis evaporarea
lui, nelăsând decât o rămăşiţă bituminoasă.
Formarea lui sub apă i-ar fi permis graţie slabei sale
densităţi, să vie la suprafaţa apelor, şi în contact cu atmos­
fera s’ar fi evaporat.
Nu s’a găsit nicăieri o materie primă, care a putut să
fabrice enormele cantităţi de Petrol din Pensilvania şi
Caucas, etc.
Lipsesc urme de rămăşiţe cărbunoase şi chiar de fosile
cari să indice desvoltarea considerabilă a vreunor vieţui­
toare, etc., etc.
II. Formaţiunea prin sedimentare, admite că petrolul a
fost adus de izvoare thermale şi plutind la suprafaţa apelor
a pătruns în straturile poroase cu cari a intrat în contact
sau amestecându-se cu sedimentele, cari se depuneau pe
fundul apelor ce formau straturile care se exploatează astăzi.
III. Teoria form aţiunii organice:
a) Origina vegetală atribue formaţiunea petrolului din
188 NATU RA

vegetale, fără nici o distincţiune între ele, admiţând chiar


transformarea în petrol a straturilor de cărbuni supuse la
influenţa căldurei terestre şi la o emisiune de vapori cari
prin condensare ulterioară a dat naştere petrolului.
b) Origina animală.— Teorie susţinută prin experienţe de
laboratoriu şi prin observaţiunea descompunerilor animale-
cari se operează în zilele noastre, a format mulţi adepţi.
In susţinerea ei se d ă :
Legarea intimă între petrol şi structura marelui recif de
mărgean, care mărgineşte Marea R oşie; astfel se găseşte
petrol în golurile bancului de mărgean la câţiva metri de
ţărm şi se vede acumulându-se la gura acestor găuri un
lichid gros şi irisant de câţiva c.m. grosime. Acesta este
bilumul M ării Roşii.
Prin experienţe de laborator şi în mod chimic s’a extras
petrol din uleiul de ficat de morun.
Cu 500 kgr. uleiu de ficat de morun Engler , a obţinut
300 grame petrol artificial, într’un aparat special, la o pre­
siune de 4 la 10 atmosfere şi 320 la 420° de căldură.
Petrolul şi ceara fosilă (ozocherita) ar fi produse de des­
compunerea substanţelor animale, cum cărbunii de pă­
mânt sunt rămăşiţele distrugerii materiei vegetale.
Discuţiunile vechi şi cele în curs nu sunt încă de na­
tură a rezolvă cestiunea şi iese în vedere una sau alta
din şcolile mai de seamă, după regiunile unde se exploa­
tează. Acolo unde bogăţia în petrol este excepţională, ade­
renţii formării interne sau în laboratorul din fundul pă­
mântului, sunt mai numeroşi şi se conduc în lucrări cu cău­
tarea de linii de fracturi, pe când în regiuni cu producţiuni
modeste, formaţiunea organică câştigă adepţi.
Căutarea Iui.— Pentru căutarea petrolului, dacă norocul
şi întâmplarea au jucat un însemnat rol în descoperirea bo­
gatelor regiuni cunoscute astăzi, n’ar justifică de loc ca în­
ceperea de lucrări într’o regiune să se facă fără nici o bază
raţională.
Semnele exterioare, em anaţiuni gazoase, urm e de petrol
PETROLUL 189

în straturile dela suprafaţă sau aflorimente, găsirea în lo­


calitate sau vecinătăţi de minerale în legătură cu petrolul
sunt indicaţiuni preţioase în căutarea bogatului mineral,
dar totdeauna sunt nesuficiente, căci în fiecare regiune con-
sideraţiunile de ordin geologic, aşezarea straturilor şi luarea
în consideraţiune a modului prezentării petrolului în condi-
ţiuni similare cer totdeauna intervenirea prospectivului cu
o cultură ştiinţifică aleasă şi o practică încercată, căci sunt
foarte numeroase cazurile, în cari se poate spune dinainte
că orce încercare este zadarnică şi totdeauna se poate in­
dică locul unde ştiinţificeşte ar trebui să se dea preferinţă
a se începe lucrările.
Sondagiul este singurul mijloc de a verifică orce pros­
pectare şi numai prin astfel de lucrări prospectorul poate
ajunge la determinări exacte, în găsirea scopului urmărit.
In mod greşit se atribue o nereuşită prospectării din ne-
găsirea petrolului într’un sondagiu, căci multe lucrări de
astfel de natură, pot singure decide asupra unei regiuni,
cu condiţiune însă, ca ele să fie conduse cu multă ştiinţă
şi pricepere.
Sondagiul de explorare în petrol, se confundă cu sonda­
giul de exploatare şi trebue să se facă la fel, de oarece
existenţa petrolului n’ar fi suficientă numai de cunoscut, ci
se impune şi cunoaşterea debitului lui, în condiţiunile de
lucru.
Adâncimile dela care se scoate petrolul, variază dela o
regiune la alta şi foarte mult chiar în aceeaş regiune, după
numărul şi bogăţia diverselor straturi în care se găseşte.
In America adâncimea sondelor variază foarte mult, în
general se extrage între 2— 300 metri, iar cele mai adânci
sonde productive au ajuns la 1100 metri.
Cantitatea asemenea variază, dar cum lucrul este uşor
şi 300 metri se pot săpa în 20 zile acolo şi cu o cheltu-
eală foarte redusă, rentabilitatea se garantează cu o pro-
ducţiune foarte mică, 2— 3000 kgr. petrol pe zi.
In Rusia, costul sondei este mult mai mare, căci lucrul
190 NATU RA

■este foarte greoi şi ajunge între 400— 700 metri, în schimb


se obţin producţiuni foarte m a ri; faimoasele sonde eruptive
•din Bibi Eibath au produs până la 1500 vagoane zilnic
timp de 2 —3 luni, iar o producţiune de 10.000 kgr. zilnică
nu mai convine să se scoată.
In Galiţia primele exploatări au mers între 200—300
metri, dând o producţiune modestă, dar ajungând între
■900— 1200 metri s’au dat de straturi bogate eruptive şi
•cu producţiuni însemnate de 10 la 40 vagoane zilnic pen­
tru început.
La noi s’a dat şi se dă de sonde eruptive cu produc­
ţiune foarte însemnată de 20—50 vagoane zilnic şi excep­
ţional chiar 500 vagoane zilnic, cum este cazul sondei
No. 65 a Societăţii Steaua Română. In general o producţiune
de un vagon (10.000 kgr.) zilnic este o producţiune bună
şi rentabilitatea permite extragerea până la 2500 kgr. zil­
nic. Pentru ţiţeiul care conţine 90 °/0 lampant, având o
valoare întreită ca cel de Muntenia care are în general
numai 30% şi extragerea cantităţilor mai mici este încă
rentabilă.
Regiunile actualmante în exploatare se întind din zi în
z i dând la iveală noi surse şi însemnate bogăţii, iar cău­
tările în regiunile noi, ne rezervă frumoase surprize.
Câmpina, Buştenari, Gura Ocniţii, Moreni, Băicoi, Ţintea,
acum în urmă Apostolache şi judeţul Bacăului reprezintă
■exploatările noastre petrolifere.
Petrolul brut se vinde în rezervoare de recepţionare
ehiar la exploatare plătindu-se aproximativ lei 300 va-
.gonul de 10.000 kgr., iar preţul de cost revine dela 150—
200 lei vagonul, după locul şi modul exploatării.
In numerile viitoare ne propunem a vorbi de modul de ex­
ploatare al petrolului, de rafinarea şi de comercializarea lui.

N. Poenaru-Iatan
Inginer de Mine
H A R T IA 191

H Â R T IA
Hârtia, produs al unei industrii extraordinar de desvol-
tate, graţie rolului înseninat ce-1 joacă în civilizaţia modernă,
a trecut prin multe schimbări, iar origina ei a fost foarte de­
osebită.
Scoasă multă vreme din regnul animal ca pergament, hârtia
este astăzi exclusiv preparată din regnul vegetal. Evoluţia
hârtiei este legată de acea a scrierii şi imprimeriei. In adevăr,
ca şi copilul care vorbeşte înainte de a scrie, oamenii p ri­
m itivi au inventat vorbirea înaintea scrierii. După ce au
reuşit a-şi comunică ideile prin sunete complicate, pe care
le numim «cuvinte», au inventat şi minunata artă de a zu­
grăvi aceste sunete cu nişte sem ne; dar, pentrucă pe vre ­
murile acelea nu aveau tot ce le trebuia pentru a scrie,
cei vechi, ca şi zburdalnicii copii de azi, cari îşi înscriu nu­
mele, scobind cu briceagul în bănci şi în garduri, s’au servit
de cuie în chip de condeiu şi de cărămizi în loc de hârtie.
Cu sistema aceasta era nevoie de multă vreme pentru a re­
dacta o frază şi mai ales mult spaţiu ; cuprinsul unei pa­
gini în 8”, acoperea cam 25 metri de z id ; e i ! dar biblio­
tecile erau solide, căci şi astăzi după 4000 de ani, operile
celor vechi sunt destul de citeţe.
Iacă deci cum se prezintă lucrul pe vremea perioadei cu ­
neiforme, care a ţinut până la descoperirea, pe marginele N i­
lului, a unui mijloc de preparare a hârtiei, din nişte pieliţe
scoase din scoarţa unei plante locale' numită papyrus. Pa-
pyrusul a trăit până în primele secole ale Erei noastre şi
deşi avea de susţinut concurenţa tăbliţelor de lemn unse
cu ceară, cu acelor de plumb şi de fildeş, a pietrelor lu s­
truite şi mai în urmă a pieilor de ied şi de miel prepa­
rate cu multă pricepere, totuş costă foarte scump, cam de
cincisute ori mai mult decât ele *).1
1) Babylonienii însemnau observaţiile astronomice pe cărămizi,
iar cărţile sfinte ale Ebreilor, erau săpate pe plăci de aur, după spu­
sele istoricului Iosif.
192 NATU RA

Cu vremea însă acestea din urmă au reuşit să-i iâ locul.


In Franţa se scria pe pergament de câteva sute de ani,
când pe vremea lui Ludovic cel sfânt, apăru hârtia scoasă
din cârpe. Ea a fost adusă din China şi a mers foarte încet,
cu o iuţeală mijlocie de aproape 100 leghe pe secol; popoarele
din Asia centrală, mai apoi Arabii şi în urmă Egiptenii au.
adus-o din ce în ce mai aproape de noi. In anul 650 o găsim
la Samarcanda, la 800 o întâlnim în Bagdad, la 1100 se
află la C a ir; de aici o iâ de-alungul ţărmurilor africane, trece
Mediterana şi se opreşte multă vreme în Languedoc; în
adevăr, cea mai veche papetărie franceză, este cea dela Es-
connes, care a fost înfiinţată la 1340 şi continuă de a fi şi
azi cea mai renumită din Franţa.
In drumul său hârtia s’a transformat: bumbacului, gogoşi­
lor de gândaci de mătase, scoarţele de dud şi fibrelor de Bam­
bus, pe cari le întrebuinţează Chinezii, Turcii au făcut loc câr­
pelor şi frânghiilor vechi. Schimbarea materiei prime n’a mo­
dificat însă întru nimic procedeul primitiv de fabricaţiune.
Consumaţia şi producţiunea s’a mărit forţându-se una pe
a lta ; ele n’au mers totuş mână în mână, şi după cum una
sau alta mergea mai slab, criza hârtiei eră apreciabilă.
Către mijlocul secolului al 14-lea hârtia începu să fie mai
răspândită; pe aceste vremuri se vindea foaia, după cum
eră şi formatul, cam dela 12 la 60 bani, monedă actuală.
S’ar crede că pergamentul, care costă în vremea aceasta
cam 1,20— 2 lei foaia, ba şi 2 lei jumătate calităţile mai
superioare — pergamentele veline, — eră condamnat să dis­
pară, dat fiind că costă de 4 — 10 ori mai mult decât h ârtia;
de loc, ambele feluri de hârtie au trăit alăturea, cu toata
că preţul hârtiei a scăzut extraordinar de mult în timpii
urm ătorii; în secolul al 15-lea deşi suta de foi de hârtie
costă numai 8 - 9 până maximum 30 de lei, totuş preţul per­
gamentului nu s’a coborât; aceasta de sigur din cauza fa-
bricaţiunii sale restrânse şi a puţinelor sale întrebuinţări.
Pentru manuscriptele de lux, pentru copiile ilustrate,
cheltuelile lucrului fiind foarte mari, de preţul pergamen­
HÂRTIA 193

tului nu se mai ţinea seama. Aşa de exemplu o Evanghelie


făcută în anul 1419 la Paris, pentru spitalul St. Jaques, a
costat cam 1600 lei, bani de-ai noştri; din aceştia 100 revin
pergamentului, 220 scrisul, 56 scoarţa de pânză, şi restul
1224 pentru ornamente şi aurit. Regina Spaniei şi-a comandat
la anul 1532, o psaltire, pe preţ de 440 lei, în care perga­
mentul nu intră decât pentru 80 lei, pe când numai pic­
tura majusculelor a luat 160, iar celelalte zugrăveli şi l e ­
gatul 200. Pentru cărţi ordinare, registre, cărţi de învăţă­
tură, lectură ca şi corespondenţe, se întrebuinţa exclusiv
hârtia. Ea mai servea chiar şi la ferestre în loc de giamuri şi
nu costă decât aproape îndoitul preţ al geamurilor de azi.
După ce progresul industriei a vulgarizat şi popularizat în­
trebuinţarea sticlei rezervată multă vreme numai vitra-
liurilor de biserici şi faţadelor dela palate, hârtia, deşi în­
cetul cu încetul este scoasă dela această întrebuinţare, to-
tuş consumaţia ei creşte enorm graţie invenţiunii tiparului.
Dn volum de 400 pagini în 4° reprezenta pe vremea lui Gu-
tenberg o cheltuială de 150 lei în pergament şi numai 10
lei în hârtie.
Pe măsură ce instrucţia elementară se răspândeşte, con­
sumarea ei creşte : afişul înlocueşte pe «strigătorul dela răs­
pântii». Curierii cari pleacă la date fixe, poftesc lumea ca să
scrie şi să primească scrisori. In secolul al 17-lea se nasc ga­
zetele, în al 18-lea hârtia de tapetat pereţii apartamentelor.
Acestor întrebuinţări pe cari strămoşii noştri le dau
hârtiei, şi pe care le mai are şi astăzi (însă cu câtă deose­
bire — în loc de o duzină de jurnale cu un tiraj numai de
câteva sute de exemplare, avem astăzi mii şi mii, dintre
cari unele au tiraj de peste un milion de foi pe zi), lumea
modernă adaugă zilnic a lte le : fumătorilor hârtia de ţigară
guvernelor biletele de bancă, comercianţilor reclamele lor,
floristelor petalele trandafirilor artificiali. Şi câte feluri de
hârtie, dela cele mai subţiri: h. pentru fotografie, h. dan­
telă, h. mătase, h. pentru aurit, h. sugătoare, h. de copiat,
h. de filtru, până la cele mai groase: carton, h. de desemn,
«Natura* No. 6. 13
194 NATURA

h. pânză din care chiar în unele ţări se fac pe lângă gu­


lere şi manşete de o întrebuinţare mai cunoscută, şervete,
feţe de mese, cămăşi, fuste, pantaloni şi chiar ciorapi, (in­
fanteria japoneză este echipată cu astfel de produse a căror
valoare a fost mult apreciată, după cum s’a putut constată
cu ocazia ultimului răsboiu). Hârtia se metamorfozează prin
comprimare în tălpi de ghete, garantate impermeabile (!!)
doage, tuburi, roţi şi vase de tot felul ; simili-stuck pentru
ornamentarea clădirilor, acoperăminte de casă mai uşoare,
şi mai rezistente decât ardezia. Se construesc din hârtie,
coşuri de uzine şi chiar case întregi necombustibile (!!), luntrii
de câţiva metri lungime şi care se bucură de proprietăţile
luntriilor ordinare. Această hârtie botezată pe nedrept «pa­
pier mâché» poate să înfrunte cu bravură apa şi focul, să
se transforme, luând înfăţişarea celulosei sau lemnului, în
scamă pentru pansat sau chiar bumbac pentru fabricarea
explosivelor.
In scurt, omul de azi capabil de a se îmbrăcă şi adă­
posti în hârtie, posedând o avere în bani de hârtie în lă ­
zile sale de hârtie, bani de hârtie în buzunarele sale, şi ne-
ştiind, ce să mai facă in hârtie, s’a gândit să o întrebuin­
ţeze şi la plăcerile sale : confeti şi serpentine.
Pentru a-şi manifestă bucuria lor, parizienii de azi îşi aruncă
unii în tr’alţii, într’o singură zi din carnaval (mardi-gras)
peste 500 mii kilograme de hârtiuţe multiculore ce le nu­
mesc confeti şi serpentine. Jocul acesta stabileşte oarecare
intimitate, efemeră ce e drept, între necunoscuţi mari ca
şi mici, bogaţi ca şi săraci.
Din Paris în provincie şi în toată lumea aproape, la bâl­
ciuri ca şi la baluri şi petreceri, ţăran şi orăşan aruncă unul
întraltul câteva kilograme de hârtiuţe de acestea. Pentru a
răspunde acestei noi trebuinţe, maşini speciale taie fără
întrerupere hârtia necesară ; o nouă industrie s’a născut.
/După H. Coupin\ Victor Anastasiu.
\Les plantes originalesJ Profesor la Liceul Lazăr
INTELIG ENŢA OMULUI ŞI NATU RA 195

INTELIGENŢA OMULUI ŞI NATURA *)

Pentru ce ţesătorul indian de bumbac, lângă poarta că­


ruia creşte bumbacul, nu poate, pe piaţa propriului său
oraş, susţinea concurenţă cu fabricantul englez de bumbac,
care trebue să trimeată la m ii de m ile după material brut,
şi care apoi trebue să trimeată materialul lucrat la mii de
mile ca să-l vânză? Veţi zice că aceasta se datoreşte ex ­
celenţei maşineloŢ noastre. Dar cui se datoreşte excelenţa
maşinelor noastre? Câte din îmbunătăţirile ce s’au făcut
în maşinele noastre nu se datoresc ingeniozităţii şi gândirii
paciente a lucrătorului ? Adam Smith ne spune, în primul
capitol al marei sale opere, că nu vă puteţi duce într’o fa­
brică fără să vedeţi câte o maşină foarte drăguţă, — aceasta
e expresia lui — inventată de un lucrător. Hargraves,
inventatorul maşinei de tors, eră un lucrător de rând.
Crompton, inventatorul maşinei de a trage firul pe mo­
soare, era un lucrător....
Cât timp trebue să aşteptaţi ca un negru, lucrând sub
biciu în Luisiana, să născocească o maşină mai bună pen­
tru tescuirea trestiei de zahăr Ce face marea deosebire
dintre ţară şi ţară ? Nu exuberanţa pământului, nu dul­
ceaţa climei, nu minele, nu porturile, nu râurile. Aceste
lucruri sunt în adevăr preţioase când inteligenţa omenească
le adaptează trebuinţelor sale ; dar inteligenţa omenească
poate face mult fără ele, şi ele fără inteligenţa omenească
nu pot face nimic. Ele există în cel mai înalt grad în ţări
ai căror locuitori sunt puţini, şi murdari, şi barbari, şi goi,
şi flăm ânzi; pe când pe stânci sterpe, în mijlocul smâr­
curilor nesănătoase, şi sub ceruri inclemente, se pot găsi
populaţiuni imense, cu hrană bună, cu locuinţe bune, cu

1) Extras din discursul „BCilul de zece ore1


11, pronunţat de Macaulay
în Camera Comunelor la 22 Maiu 1846 şi publicat în volumul „ D e ­
cursuri“ în traducere românească de regretatul profesor Aug. De-
metrescu.
196 NATURA

vestminte bune, cu un guvern bun. Natura a destinat


Egiptul şi Sicilia să fie grădinile lumii. Odată ele erau aşa.
Este ceva în pământ sau în aer care face Scoţia mai în­
floritoare decât Egiptul, care face Olanda mai înfloritoare
decât Sicilia? N u ; Scoţianul a făcut Scoţia; Olandezul a
făcut Olanda. Uitaţi-vă la America de Nord. Acum două
veacuri, locurile pe care se înalţă acum fabrici, şi oteluri,
şi bănci, şi colegii, şi biserici, şi edificiile Senatului unei
comunităţi înfloritoare, erau nişte pustii lăsate pe seama
panterei şi a ursului. Cine a făcut schimbarea ? Bogatul
pământ sau râurile cele redundante ? N u ; câmpiile erau
tot aşa de roditoare, Ohio şi Hudson erau tot aşa de late
şi de pline ca şi acum. Fost-a îmbunătăţirea, efectul vre­
unei transportări mari de capital din lumea vechie în lu­
mea nouă ? N u ; emigranţii în general duceau cu dânşii
numai o zestre slabă ; dar purtau inima şi capul, şi bra­
ţul englezesc; şi inima şi capul şi braţul englezesc au pre­
făcut sălbăticia în câmpuri de cereale şi într’o grădină,
şi uriaşii copaci ai pădurilor de veacuri în oraşe şi flote.
Omul, omul este marele instrument care produce bogăţia.

A. Demetriescu.
. ------------------------------>3 2 * * ------------------------------

ÎNMULŢIREA a n i m a l e l o r s u p e r i o a r e

Animalele cele mai inferioare, Protozoarele, au corpul


format dintr’o singură celulă ca şi Amiba descrisă la pa­
gina 118 din <tNatural.>. Animalele mai superioare, numite
cu un cuvânt Melqzoare, au corpul format din numeroase
celule. Nu toate celulele din corpul unui Metazoar au ace­
leaşi funcţiuni; munca fiziologică, pe care o îndeplineşte o
singură celulă la Protozoare, e îndeplinită la animalele pluri-
celulare, de celule diferite. Aceste celule au şi forme şi struc­
turi diferite, pentru a îndeplini, mai repede şi mai precis,
ÎNM ULŢIREA ANIMALELOR SUPERIOARE 197

lucrările ce au de făcut. Astfel, unele au protoplasma trans­


formată, pentru a produce contracţiuni mai repezi şi mai
puternice, ele sunt celule musculare ; altele fabrică diferite
sucuri, spre a transformă alimentele, ele sunt celule secre-
tătoare, etc., etc. Adeseaori celule de âcelaş fel se întrunesc,
formând organe, ( muşchii, ghindurile sau glandele, etc.).
La Protozoare, celula, adică fiinţa întreagă, se divide în
două bucăţi şi fiecare e un animal com plect; la Metazoare
nu tot corpul, nu toate celulele, sunt în stare să reproducă
fiinţa întreagă. Sunt însă unele celule, care păstrează pro­
prietatea de a reproduce întreg corpul fiin ţei; acestea sunt
celulele-ouâ sau mai simplu ouăle.
Până la începutul secolului XlX-lea, majoritatea natura-
liştilor respingeau orce asemănare între om şi celelalte
animale : regele creaţiunii nu se putea compară cu umilele
vieţuitoare ale uscatului şi apelor. S ’ar fi părut absurdă
părerea, că omul se desvoltă dintr’un ou, ca găina, şopârla,
broasca sau scoica. Cercetările făcute până atunci dovedi­
seră totuş, o mare asemănare în organizarea omului şi
multor anim ale; disecţiile cadravrelor de femei însărcinate
arătaseră că fătul n’are în primele luni ale sarcinei, formă
omenească. In lipsă de fapte sigure şi potrivit sistemului
filozofic al vremei s'a clădit în secolul al X V III, o părere
a fătului omenesc. Naturaliştii de atunci admiteau părerea
lui Haller, că la crearea străbunicei Eva, Creatorul a aşezat
în ovarul ei câteva sute de mii de milioane germeni, care
aveau întreaga alcătuire a omului. In vremea celor 9 luni
de sarcină germenul s’ar desvoltă, adică organele mici de
tot ar creşte, dar trebue să se înţeleagă, că ele erau com­
plect formate chiar înainte de sarcină.
Ideile pe care le aveau naturaliştii, despre desvoltarea
fătului uman, le întindeau şi asupra desvoltării puiului
animalelor patrupede; ba unii mergeau până acolo că so­
coteau, că în oul de găină, puiul e complect format, iar
prin clocire numai se provoacă creşterea organelor. Că nu
vedeau în ou nimic, care să semene cu un puiu, nu în­
198 NATURA.

semnă altceva., decât că, Creatorul nu permite omului să-i


descopere tainele.
O dificultate însemnată se iviâ din cauză că, la conce­
perea unui pui, iau parte ambele sexe şi explicaţiile cele
mai curioase puteau avea loc, dând loc la discuţii nesfârşite.
Progresele făcute în secolul al XIX-lea, au dovedit în
primul loc, cât e de mare asemănare între om şi anima­
lele superioare; în al doilea loc, că în ouăle păsărilor,
icrele peştilor şi ouăle tuturor celorlalte animale, nu e nici
un organ preform at ; ci, că toate animalele metazoare se
nasc prin transformările unei celule-ou.
Din secolul al XIX-lea datează şi noua ştiinţă, Embrio­
lógia sau Ontogenia, care se ocupă cu studiul desvoltării
fiinţelor.
A cunoaşte fazele prin cari trec fiinţele, dela ou până
la complecta desvoltare, a recunoaşte însemnatele asemă­
nări dintre desvoltarea omului şi a celorlalte animale, nu
poate fi fără interes, mai ales că priceperea raporturilor
dintre mamă şi făt sau embrion, poate conduce şi la oare­
care regule igienice.
înainte de a atinge chestiunea desvoltării fătului uman,
e necesar să descriem, în general, primele faze ale desvol­
tării, ne având în vedere nici un animal în mod special.
Pentru a urmări aceste schimbări vom descrie în primul
loc, formarea oului şi apoi desvoltarea lui.
Formarea oului. La Metazoarele mai simple, una din
celulele corpului se desvoltă, creşte şi formează celula-ou.
(Fig. 1. A ) La cele mai superioare sunt organe speciale
— ovarele — în care se produc ouă. Această celulă-ou (ovul
sau ouşor) suferă două diviziuni repetate. Prima oară nu­
cleul se ridică spre membrana oului şi se divide şi nucleul
şi protoplasma, formând două celule foarte n eegale; apoi
urmează imediat o nouă diviziune ca şi cea d’intâiu. Cele
2 celule mici (a, a' pe fig. 1. B) se distrug, pe când celula
mare e ovulul-matur. Diviziunea repetată şi repede, are
ca rezultat reducerea chromatinei din nucleu, la jumătate
ÎNM ULŢIREA ANIMALELOR SUPERIOARE 199

din aceea ce era Ia început. Ovulul matur este însă inca­


pabil de a produce puiul, dacă nu se contopeşte cu un
alt element sexual : spermatozoidul.
Spermatozoidul e o celulă specială, produsă în anumite
părţi ale corpului sau în organe speciale din corpul ani­
malelor de sex masculin. Un spermatozoid are aspectul unui
grăuncior, prevăzut cu o coadă. (Fig. 1. D). Grăunciorul,
numit capul spermatozoidului, e format mai cu seamă de
nucleu, iar coada de protoplasmă şi serveşte, prin m işcă­
rile ei, la înnotarea acestei celule. Prin studii foarte m i-

Fig. 1, A. Ovul. ilf==VIembrana. P r .=ProtopIasma. N — Nuclen.


#=Ovulul în timpul diviziunilor ce au ca rezultat înjumătâţirea chromatinei
(a, a', cele două celule mici). C— Ou cu puţin vitellus nutritor. D —Sper­
matozoizi. jE—Fecundaţia. F = Ou cu mult vitellus nutritor.

găloase s’a dovedit că spermatozoidul, ca şi ovulul, nu con­


ţine decât jumătate din chromatina caracteristică celorlalte
celule ale corpului.
Fecundaţia este unirea, contopirea spermatozoidului cu
ouşorul. Acest fenomen a fost urmărit sub microscop pen­
tru prima oară la Ajaccio în anul 1875 de către marele
embriolog german Oscar H ertwig. El a pus într’o sticluţă
de ceasornic ouşoare şi spermatozoizi de a rici de mare şi
a observat cele ce urmează : ovulul rămâne nemişcat, iar
spermatozoizii înnoată în apă, grămădindu-se spre ovul,
200 NATURA.

care, probabil, secretează substanţe atractive. In momen­


tul în care un spermatozoid atinge ovulul, acesta întinde
o prelungire, un fel de pseudopod, şi apucă capul sperma­
tozoidului. îndată după aceasta, ovulul îşi fabrică un în-
văliş şi ceilalţi spermatozoizi nu mai pot pătrunde în inte­
rior. Capul spermatozoidului, intrat în protoplasma ouşo-
rului, se îndreaptă spre nucleu şi, curând, cei doui nudei
— capul spermatozoidului şi nucleul ovulului — se conto­
pesc. Acum ovulul e fecundat şi capabil să se desvolte,
Acest ovul fecundat se numeşte o u ; el are atâta chroma-
tină, cât au celulele speciei animale, din care provine ;
însă această câtime de chromatină provine dela 2 fiinţi
deosebite, dela tată şi dela mamă.
Oul, cum vedem, nu este decât o celulă, formată din
protoplasma, nucleu şi un înveliş, numit peliţa sau mem­
brana oului. In vremea când nu se cunoştea asemănarea
dintre ou şi celulă, s’au dat numiri deosebite, diferitelor
părţi ale oului. Protoplasma se mai numeşte vitellus ; nu­
cleul, vezicula germ inativă ; iar pieliţa externă membrana
vitellină. Aceeaş structură o au ouăle tuturor Metazoarelor,
însă există oarecare diferinţi din cauză că la unele ani­
male, oul conţine câtimi mari de materii de rezervă. Aceste
materii vor servi pentru hrănirea celulelor, ce se vor formă
în timpul desvoltării. Când câtimea de materii de rezervă
sau viţelul nulritor e mică, atunci se împrăştie în toată
protoplasm (Fig. 1. C) ; când însă e foarte mult vitellus
nutritor, acesta se adună într’o parte a oului şi împinge
protoplasma şi nucleul la o margine (Fig. 1. F). Cantitatea
de vitellus nutritor determină diferinţi însemnate în cursul
desvoltării mai departe a oului.
Ouăle sunt celulele cele mai mari ale corpului şi se văd
lesne cu ochiul; aşa sunt cele de peşti (icrele), cele de
broască, etc. Cele mai mari sunt însă cele ale păsărilor ;
dar adevăratul ou nu e ceeace se numeşte în de comun
cu acest nume, ci numai gălbenuşul. La animalele patru­
pede şi la om, oul e foarte mic, are abia un diametru de
O COMPARAŢIE 201

0,2 m m ; la aceste animale, e mică câtimea de vitellus nu-


tritor, de oarece puiul se desvoltă în corpul mamei, de
unde primeşte hrana necesară, până la desvoltarea com ­
plectă.
Cele ce trebue cu deosebire reţinute sunt următoarele
fapte :
1) Că la Metazoare origina unei noi fiinţi e oul. 2) Oul
e o celulă. 3) Oul e produsul contopirei a două elemente
sexuale: ovulul şi spermatozoidul, care sunt purtătorii ca­
racterelor părinţilor. 4) Cromatina celor 2 nuclei sexuali,
pare a fi substanţa care înmagazinează, sub o formă necu­
noscută încă, caracterele ereditare.
Rămâne să vedem desvoltarea mai departe a oului şi
apoi câteva faze din desvoltarea copilului, la om.
T. A. Bădărău.
---------------------- e « * - ---------------------

O C O M P A R A Ţ IE
Nici odată n’am avut atâţia oameni
de adevărată valoare în toate ramurile;
printre ei sunt unii spre amintirea cărora
peste o sută de ani, tot neamul se va în­
dreptă cu recunoştiinţă.
N. lorga.

Intre moleculele unui corp şi între oamenii unei socie­


tăţi se pot găsi o sumă de asemănări. Popoarele de mole­
cule şi acele ale pământului urmează o evoluţie aproape la
fel. Trecerea din stare gazoasă în licidă şi din aceasta în
cea solidă, are multă asemănare cu trecerea popoarelor din
stare nomadă în cea de păstori şi din aceasta în cea de ci­
vilizaţie. In starea gazoasă moleculele unui corp se mişcă
nebunatic în interiorul locului care le coprinde, întocmai
după cum în stare nomadă popoarele nu-şi mai găsesc as­
tâmpăr şi cutreeră mereu pământul. Ca şi oardele barbare
care se revarsă cu furie peste ce întâlnesc, tot aşa şi mo­
leculele unui gaz în explozie tulbură orce ordine şi aduc
202 N ATU RA

cu ele tot soiul de stricăciuni. In starea licidă moleculele


şi-au mai potolit furia lor rătăcitoare; ele se mai mişcă
încă cu destulă înlesnire, dar nu se îndepărtează mult unele
de altele; cu toate împreună se învârtesc cam împrejurul
aceluiaş loc, întocmai ca păstorul care înaintează încet cu
turma lui şi nu merge prea departe de păşunele obişnuite.
In Stare solidă moleculele s’au civilizat cu totul. Mişcarea
lor nu mai e nebunatică. Ele ştiu să asculte de o lege şi
pot să se folosească de libertatea lor cât timp nu ating pe
aceia a altora. Şi după cum o civilizaţie poate să fie mai
mult sau mai puţin înaintată, tot aşa şi în lumea molecu-
elor din starea solidă se pot observa mai multe trepte de
progresare. Dela starea amorfă, în care moleculele corpului
sunt aşezate fără multă ordine şi până la cristalul admi­
rabil prin forma lui din afară şi prin proprietăţile lui din­
lăuntru, dela un capăt la celălalt al acestei scări de evo­
luţie întâlnim exemple în totul la fel cu acelea ce ne arată
istoria popoarelor. Putem găsi în lumea moleculelor şi ci­
vilizaţia care abia începe, sub formă de elasticitate, în pe­
niţa de oţel cu care scriu aceste rânduri, şi civilizaţia mai
înaintată a cristalelor mai simple şi civilizaţia desevărşită
a grupărilor complicate de cristale. Putem întâlni şi spoială
de civilizaţie, ca la prizmele de bazalt, în care forma din
afară e supusă unor reguli ce nu sunt ascultate şi înţelese
de moleculele din ’năuntru. Putem întâlni şi două civili­
zaţii suprapuse, ca la cristalele de leucit, în care forma din
afară — trapezoedrică — arată o grupare a moleculelor care
s’a prefăcut înlăuntru în acea corespunzătoare sistemului
rombic. Putem întâlni, în fine, şi semne de civilizaţie dese-
vârşită în cristalul care simte şi voieşte când îşi vindecă o
rană, când caută să-şi întregească forma ce ’i-a fost ştirbită.
Asemănarea de mai sus se păstrează şi mai departe.
După cum în societăţile omeneşti, în afară de o mijlocie,
se întâlnesc şi două extremităţi, tot aşa şi în lumea mo­
leculelor întâlnim trei clase. După teoria cinetică, cele mai
multe din proprietăţile corpurilor gazoase se explică ad­
O COMPARAŢIE 203

miţând că moleculele au, la o anumită temperatură, o anu­


mită iuţeală de mişcare. Cu cât temperatura creşte cu atât
iuţeala moleculelor se face mai mare, iar forţa elastică a
gazelor, rezultatul izbirilor moleculare de pereţii care le
opresc, devine şi ea mai mare. Când temperatura scade,
iuţeala moleculelor se micşorează şi odată cu ea scade şi
forţa elastică a gazului. Această mişcare a moleculelor se
mai continuă şi in starea licidă şi în cea solidă. Numai
la — 273°, zero absolut, moleculele ar cădea, după această
teorie, în amorţire complectă, iar corpul pe care-1 alcătuesc
ar deveni cu totul mort. Această iuţeală a moleculelor este
de fapt o iuţeală mijlocie. Se dovedeşte, că la o anumită
temperatură nu se mişcă toate moleculele cu aceeaş iuţeală;
unele din ele se mişcă cu mult mai încet şi altele cu m ult
mai repede decât majoritatea, care are iuţeala cuvenită
pentru acea temperatură. Există aşa dar, şi în lumea m o­
leculelor, pe lângă o mijlocie şi două extremităţi. Molecu­
lele cu iuţeala cea mai mare sunt întrucâtva oamenii care
se află în fruntea mişcărilor. Ca şi aceştia din urmă aceste
molecule pregătesc cu mult mai înainte transformările ce
vor avea loc mai târziu. Se cunosc, în adevăr, fenomene
care se petrec la temperaturi cu totul neobişnuite pentru
natura lor. Aceste fenomene sunt foarte interesante ; în cele
ce urmează se arată vreo câteva din ele.
Apa şi mercurul se evaporează, se ştie, şi în starea so­
lidă; în aceste două corpuri se găsesc, prin urmare, mo­
lecule a căror iuţeală'e aceea cuvenită pentru 100° şi 360°,
adică pentru temperaturile lor de fierbere.
Sulful care fierbe la 445° a fost găsit în stare gazoasă de
Moissan în apele minerale şi în gazele dela Bordeu. Tot acest
corp poate să ardă cu o flacără alburie, când este încălzit
numai la 180°. Flacăra aceasta este atât de rece încât nu.
poate nici să aprindă o hârtie, nici să vateme degetul in ­
trodus într’ânsa. Moissan a mairarătat apoi că sulful se com­
bină cu oxigenul uscat, încetul cu încetul, chiar la tem­
peratura ordinară. Aceste fenomene se datoresc moleculelor
204 NATURA

de sulf, a căror iuţeală întrece cu mult pe aceia mijlocie


şi care molecule, intră prin urmare mai repede în reacţiune.
Carbonul care de obicei se combină cu oxigenul la tem­
peraturi foarte ridicate, începe de fapt a se transformă în
bioxid, sub acţiunea oxigenului, după cum a arătat tot
Moissan, chiar dela 720°, când e sub formă de diamant şi
dela 650°, sub formă de grafit. Tot moleculele cu iuţeală
foarte mare grăbesc şi aici producerea combinării.
Temperatura de topire este de asemenea modificată de
aceste molecule. Experienţele se fac, pontru a dovedi aceasta,
în chipul următor: Se taie câte două discuri din acelaş metal
sau din două metale diferite, se şlefuesc bine pe câte o faţă.
se aşează unul peste altul cu feţele şlefuite, se strâng puţin
în nişte şuruburi şi se ţin în o baie de aer pe căpătâie de
asbest la o temperatură cu mult mai joasă decât tem pe­
ratura de topire a metalelor respective (platin 16001, aur
şi cupru 800° şi pentru cele mai fuzibile 200°). După câtva
timp se observă că cele două discuri s’au lipit aşa de bine
între ele, încât nu se cunoaşte locul de unire, când sunt
făcute din acelaş metal.
Experienţa următoare e şi mai interesantă. In tr’un ci­
lindru de zinc, se face o scobitură pe una din baze bine
şlefuită şi se aşează peste aceasta un cilindru de cupru.
Amândouă cilindrele se încălzesc cu băgare de seamă numai
până la 360° sau 400°. După câtva timp se observă pe su­
prafaţa cuprului din dreptul scobiturii o pată galbenă aurie.
Aceasta este alama care a luat naştere prin alierea cu­
prului cu vaporii de zinc. Pe cilindrul de zinc se poate do­
vedi cu multă înlesnire prezenţa cuprului în cantităţi apre­
ciabile. Această experienţă dovedeşte aşa dar că dela 400°
chiar zincul şi cuprul încep a se preface în vapori ; ea ne arată
totodată că printre moleculele acestor două corpuri, sunt
unele cari întrec cu mult în energie pe toate cele celelalte.
Molecule de acest fel se găsesc mai cu seamă la supra­
faţa corpurilor, când acestea sunt solide sau licide. Tot
din cauza acestor molecule două bucăţi de metal se pot
NOTIŢE 205

lipi între ele şi numai prin apăsare. Dintr’un amestec de


cupru, cositor şi antimoniu, în proporţii cuvenite, s’a putut
face o bucată de aii agiu cu totul omogen, numai printr’o
apăsare de 50.000 kgr.
Se pot obţine, aşa dar, modificări însemnate în natura
corpurilor în împrejurări cu totul neobişnuite. Aceste m o­
dificări excepţionale se datoresc acelor molecule care au
energia sau iuţeala de mişcare, mai mare ca a celorlalte
într’o împrejurare dată.
Prin asemănarea de care am pomenit mai sus, am fost
adus în mod natural, să scriu rândurile de faţă, când a
venit vorba să închin o pagină omului de adevărată valoare,
spre amintirea căruia tot neamul, cum spune d. N. Iorga,
se va îndreptă cu recunoştinţă ').
G. G. Longinescu.
■------------------------------------------------------------------------------------------------------------------ -

N O T I Ţ E

Doarm e epurele cu ochii deschişi ? — In popor, în cărţi de


şcoală, şi în cărţi ştiinţifice chiar, întâlnim printre alte afirmări
greşite şi pe aceasta, că epurele doarme cu ochii deschişi. Părintele
acestei fabule pare a fi Xenophon, care spune în cartea lui de vână­
toare, că epurele când e treaz mişcă pleoapele, iar când doarme stă
cu ele deschise fără să le mişte. Elian povesteşte do asemenea că
epurile nu închide ochii când doarme şi chiar vede totul. Că această
credinţă e greşită, se poate dovedi cu înlesnire, observând un epure
într’o grădină zoologică; epurile doarme cu ochii închişi; el fiind
însă foarte simţitor, se trezeşte la cel mai mic zgomot şi deschide
ochii. Aşa se explică de ce nu l-a văzut nici un vânător cu ochii în­
chişi. Epurile este însă foarte scurt de vedere şi din această cauză
stă locului, până ce vânătorul se apropie foarte mult de el şi numai
când vede de unde vine pericolul, numai atunci sare şi o rupe de
fugă. Vânătorul însă, care se apropie la 30— 40 paşi, văzându-1 că nu
se mişcă, deşi stă cu ochii deschişi, n’a găsit altă explicare decât
aceia că epurele doarme cu ochii deschişi. — Ar fi, a p rio ri, cu totul1

1) Din volumul „Profesorului Petru Poni, omagiu din partea foş­


tilor săi elevi“.
206 NATURA

atât de preţios să rămâie în timpul som­


d e n e c re z u t ca u n o rg a n
„Şi e de mirare, în acelaş timp, că o eroare
n u lu i cu to tu l n eapărat.
a ş a de m a re poate să dureze atât timp şi să fie înscrisă necontro­
la tă ch iar şi în cărţi ştiinţifice».
(Tierfabeln unrî andere Irrtumer, von Dr. Th Zeii).

C u ib u rile de salan gan e sunt, se ştie, adevărate delicatese pentru


Chinezi. Ele sunt în formă de lingură, mari cam câte un sfert de ou
şi cânteresc cam 10 gr. unul. Cele mai căutate sunt cuiburile salan-
ganelor — rândunici de mare — cari trăiesc pe coasta de sud a in­
sulei lava. Un cuib de calitate bună costă în Hong-Kong peste 2,50
lei, iar în Europa între 5 şi 7 lei. Ele sunt tari şi sfărâmăcioase,
însă se înmoaie în apă, dând un fel de piftie cu gust fad şi puţin
sărat. Chinezii le gătesc înmuindu-le mai întâiu în apă şi fierbân-
du-le timp de 24 ore, într’o oală închisă bine, cu raţă sau cu clapon
gras. Japonezii le fierb până se transformă într’o zeamă cleioasă, le
amestecă cu zahăr şi le mănâncă rece.
In Europa gurmanzii le mănâncă tăiete în felii mici, fierte cu
zeamă de carne şi piperate ta re; astfel pregătite trec drept stimulente.
In ce priveşte compoziţia lor, până acum în urmă se credea că
salanganele le fac cu algii de mare şi cu scuipatul lor. După ana­
lizele făcute cu îngrijiri, urmează că, compoziţia lor diferă cu totul
de aceia a algelor de mare şi a produselor care se fac din acestea
din urmă (agar-agar). In realitate aceste cuiburi care se mănâncă,
sunt făcute numai din scuipatul cleios al salanganelor, secretat de
numeroasele ghinduri din gura lor. .Pronuthcus No. 8«).

Calcul curios. — Datele statistice ne arată că se nasc, în mij­


lociu, pe pământ cam la 36 milioane de copii pe an,— aproape unul
pe secundă.
Dacă am aşeză toate leagănele lor, cap la cap, am face un brâu
cu care am putea încinge pământul în regiunea equatorială ; iar dacă
am pune să defileze mumele, fiecare cu copilul in braţe — cam câte
20 pe minută — ultimele mame ar avea copii în vârstă de 4 ani.
(Science en familie).

S e ce lu n a lu i F e b ru a rie n'are decât 28 de zile? — Pe


vremea lui Iuliu Cesar, lunile anului erau alternativ de câte 80 şi
NO TIŢE 207

31 zile, afară de Februarie care n’aveâ decât 29 de zile în anii obiş­


nuiţi şi 30 în' anii bisecţi — pentru a face în tot 366 de zile. Erau
deci în anii comun luni cu 31 de zile: Ianuarie, Martie, Maiu, Iu­
lie, Septemvrie şi Noemvrie, iar cu câte 30: Aprilie, Iunie, August,
Octomvrie şi Decemvrie, rămânând Februarie cu 29.
împărţeala aceasta avea origina următoare : Iuliu Cesar refor­
mase calendarul şi hotărîse că la flecare 4 ani să fie un an de 366
de zile fără excepţie. El primi în acelaş timp, pentru a consacră
gloria sa, ca să dea numele lui celei de a 7-a lună a anului. Urmaşul
lui, August, gelos de gloria aceasta, hotărî şi el să dea numele Ini
unei luni, şi alese pe a 8-a, care deveni A u gu st; însă cum nu vrea
ca luna lui să fie mai scurtă decât a lui Cesar, o făcu de 31, luând
ziua adăugită lunei August din săraca lună a lui Fevruarie, care ră­
mase astfel numai de 28 zile în anii comuni. (Science en famil'e).

B u le tin u l Ofioial a l E xp oziţiu n ii, Mo. 5, coprinde un prea


frumos articol, plin de căldură şi de dragoste pentru săteni, datorit
d-lui dr. C. I. Istrati. In „m u lţu m iri sătenilor noştri“, d. Comisar ge­
neral spune : „Şi de astădată tot ei, desmoşteniţii de iubire şi glorie ;
tot ei care nu ştiu încă, în mare majoritate, nici citi, nici scrie, dar
care totuşi sunt de fapt păstrătorii cei mai geloşi ai comorilor limbii
şi credinţelor noastre, care ştiu că sunt Români, nu pentrucă au în­
văţat-o la şcoală, dar fiindcă o simt din adâncul inimii şi sufletului
lo r : tot ei au fost cei dintâi, care au răspuns larg la apelul nostru ;
tot ei sunt cei care nu s’au codit, n’au criticat, nici voit să ştie dacă
Expoziţiunea noastră va fi ca cea dela Paris, dar au înţeles mai bine
decât toţi bogătaşii şi cărturarii noştri, că aceasta este opera ro­
mânească şi ca atare trebue ajutată.
Pe când societăţi mari de mari agricultori, încheiau procese-ver-
bale de nevenire la Expoziţiune ; pe când nimeni nu părea a se mişcă;
pe când mulţi criticau şi aşa de puţini lucrau, bieţii noştri săteni trime­
teau din puţinul lor rod, săculeţe cu toate produsele ; pe când indus­
triile mari, găseau adesea scump metrul pătrat în pavilioanele Expozi-
ţiunii,femeia şi meseriaşul român dela ţară lucrau şi pregăteau obiecte
pentru expoziţiune. Pe când, după circulările noastre a fost o epocă
dureroasă pentru noi, când eram lipsiţi de orce răsunet din partea
administraţiei chiar şi a celor dela care ne aşteptam mai mult să
fie în frunte şi nu primisem îndelungă vreme nici un bob de grâu
dela marea proprietate, zi cu zi soseau lâdiţe mici cu produsul muncii
Românilor dela ţară, pus în săculeţe făcute din poalele cămăşilor
rupte în timpul verii la muncă, legate adesea cu brâne frumoase,
208 NATURA

în care domină colorile ţării, trimise modest, fără sgomot şi fără


reclamă, săculeţe sfinte în care se pusese poate grâul colivei sau
mămăliga copiilor...
Aş putea să citez cazuri în care cei bogaţi nici n’au primit pe re­
prezentanţii noştri şi adesea mesagerul însărcinat să-i respingă dela
uşi, eră ovreiul boerului. Alături însă, în sat, vechiul nobil al ţării,
răzeşul, ospitalierul sătean român, găsea un loc ca să-i primească
şi merinde ca să-i ospăteze.
Fie ca Dumnezeu şi oamenii cu rost din ţară să aibă milă de
dânşii, pentru ca să poată cât mai curând să le răsplătească inima
lor cea bună, cugetarea lor aleasă, sufletul lor nobil şi simţimintele
lor adevărate româneşti.
„Personal le mulţumesc cu recunoştiinţă“ .

* * *

f C R IS T O T T O . In noaptea de 19 Februarie, în urma unui ane-


vrism, s’a stins din vieaţă un tânăr de valoare. El eră născut în co­
muna Gopeşi, din Macedonia, unde lasă în lacrămi doi părinţi bă­
trâni, un frate şi o soră. Licenţiat în ştiinţele fizice şi absolvent al
şcoalei normale superioare din Bucureşti, Crist Otto fusese la început
profesor eminent la liceul din Bitolia, unde a câştigat repede dragostea
şi stima tuturor prin cunoştinţele lui adânci şi prin bunătatea su­
fletului său. Ca director al internatului de băieţi, a fost de o corec­
titudine exemplară în mânuirea banilor. întors în ţară, pe la 1896,
din cauza împrejurărilor politice, a fost rând pe rând profesor la
liceul sf. Sava, şef de lucrări în laboratorul de Fizică al d-lui Ne-
greanu, profesor la gimnaziul din Alexandria şi în timpul din urmă
controlor al fabricelor de spirt şi de petrol din judeţul Ilfov. Dela
începutul anului acesta, împreună cu d-nii dr. Leonte şi Pupa, con­
ducea „Revista M a c e d o n ie iunde a scris numeroase articole, pline
toate de focul arzător al dragostei de neam. In Natura No. 3 a scris
o anchetă asupra fabricelor de spirt şi în „Voinţa Naţională“ un
foileton asupra fabricei de glucoză dela Colentina.
El lasă în urmă amintirea unei vieţi pline de zbucium, nepătată
ca cristalul, şi vrednică de imitat de tinerii studenţi care vin din
Macedonia.

ïip. GUTENBERG Joseph Gobi, str. Domnei, 20.


ERUPŢIUNILE VEZUVULUI 209

ERUPŢIUNILE VEZDVDLUI

Abia s’au liniştit spiritele în Italia în urma pustiitoarei


catastrofe din Calabria, întâmplată mai acum câteva luni,
şi ziarele ne vestesc o nouă nenorocire datorită puterilor
ascunse ale naturii. Yezuvul, muntele ce formează una din
numeroasele atracţiuni ale frumosului Neapole, s’a înfuriat
din nou. Din gura-i, de câteva zeci de decenii necontenit
deschisă, se revarsă pe coasta Adriaticei puhoaie de lavă,
materii topite şi cu mii de grade de căldură. Nimic nu le
poate opri în drumul lo r ; linia de fer ce făcea accesibil
orcărui călător să arunce o privire în atelierul subpămân-
tean al Cyclopilor e distrusă; vechiul Boscotrecase a de­
venit o ruină ; micul port Torre dell’Annunziata e ameninţat
de aceeaş soartă. In câteva ceasuri munca de veacuri a
omului cade pradă puterilor neînvinse încă ale naturii, ja ­
lea şi sărăcia luând locul roditoarelor vii ce împodobea,u
coastele muntelui. Unde focul nu poate ajunge, cenuşa deasă
provenită din sfărmarea lavei întărite îmbracă sub linţoliul
morţei avutul agonisit cu grea trudă.
După ştirile aduse de ziare, s’ar părea că ştiinţa, lecui-
toarea atâtor rele, e neputincioasă faţă de desfăşurarea aces­
tor puteri nemăsurate ale naturii. Omul care se pune în
luptă şi învinge de multeori valurile turbate ale mării,
nu găseşte alt mijloc de a scăpă de focul ce se rostogo­
leşte să-l înghită, decât fuga. Şi totuş ştiinţa şi în ase­
menea împrejurări a adus servicii omenirii. E de ajuns a
pune alături vieţele nimicite în erupţiunile de mai înainte
ale aceluiaş vulcan şi cu victimele căzute în catastrofa aci
tuală. Pe când în erupţia dela 1631, cu care pare că se
poate mai bine asămănâ acea întâmplată actual, au pierit
peste 3000 oameni, acum — tot după puţinele ştiri din ziare—
nu şi’au găsit pieireâ decât câţiva singurateci păzitori de
vii. Prin mijloacele moderne de comunicaţie între oameni —
« N a t u r a * N o . 7. 14
210 NATU KA

telefonul, telegraful, drumurile de fer — necunoscute în vea­


curile de mai înainte, s’au încunoştiinţat din timp locuitorii
regiunilor ameninţate,'scăpându-le pe lângă vieaţă de sigur
şi o parte din avutul ce se puteâ luă în fugă. Căci or şi
cum ar fi, vorbele poetului Schiller cuprind un mare adevăr :
Was Feuers Wuth ihm auch geraubt
Ein süsser Trost ist ihm geblieben
Er zählt die Häupter seiner Lieben,
Und sieh ! ihm fehlt kein theueres Haupt.
(Or.cât i-a răpit furia focului, îi rămâne totuş o dulce
m ângâiere; el îi numără pe cei ce-i sunt scumpi şi v e z i !
nu lipseşte nici unul dintre ei).
Dacă ştiinţa şi de data aceasta şi-a îndeplinit rolul bine­
făcător, ea s’a izbit de simţimintele religioase tot aşa de
desvoltate la actuala populaţiune italiană ca şi la cea din
veacul al 17-lea. După noile ştiri telegrafice, la Ottajano ,
credincioşii îngrămădiţi înaintea altarului au rămas In mare
parte îngropaţi sub dărâmăturile bisericii prăbuşite prin
îngrămădirea unei prea mari cantităţi de cenuşă vulcanică
pe acoperişul ei.
Şi totuş omul se întoarnă îndărăt la locurile pustiite,
veşnic ameninţate, pământul pe care s’a născut atrăgându-1
prin o legătură aşa de strânsă încât dragostea de ţară
nu poate fi alungată nici prin sabie, nici prin foc or apă.
Abia se vor răci lavele ucigătoare, şi omul, ca şi furnica
ce se pune imediat la dres moşuroiul sfărâmat, va tăiâ pie­
trele care i-a dărâmat casa, spre a-şi construi o'altă locuinţă.
P e stratul de cenuşă ce i-a distrus întreagă plantaţie,
va răsădi alte vii, ce se vor desvoltâ repede, de oarece ce­
nuşa conţine substanţe foarte hrănitoare pentru plante. Şi
astfel morţii urmează din nou v ie a ţa ; ruinele din nou vor
fi înlăturate, iar veselia înăscutâ în poporul încălzit de
soarele meridional va luă din nou locul jalei şi a plânge­
rilor aduse de vulcan. Dorinţa şi puterea de trai învinge,
ea singură fiind dominâtoare.
ERDPŢIUNILE VEZUVULUI 211

Erupţiunea din anul acesta nu e cea dintâiu deşteptare


a Vezuvului, după cum de sigur nu va fi cea de pe urmă.
El are perioade de linişte, nu rareori veacuri întregi, în­
trerupte prin clipe de furie. Pe vremea Romanilor nu se
ştia de pericolul erupţiunilor vesuviene. Vulcanul era un
munte ca toţi munţii, ce dormea la umbra pădurilor de
stejar şi de viţă sălbatică, crescută până în gura din care
mai târziu a ţâşnit omorâtoarea lavă. Cam pe la anul 63
după Hristos, începu să dea semne de vieaţâ. Ca şi un om
care se întinde după un somn îndelungat, Vezuvul se cu­
tremură puţin, distrugând o parte din oraşul Pompei. La
79 se deşteptă complect, băgând spaimă în locuitorii în ve­
cinaţi. Un sul uriaş de cenuşe se ridică prin gura vulcanului
până în înaltul ceru lu i; căzând îndărăt schimbară în m or­
minte câteva oraşe pline de vieaţă dela poalele lui. P om ­
pei şi Herculaneum (astă-zi Resina) fură complect distruse.
De această erupţiune e legată şi vitejia unui savant,
Plinius senior, care-şi găsi moartea căutând să afle ade­
vărul în ucigătoarea catastrofă. E unul din desele cazuri de
abnegaţiune în serviciul ştiinţei.
Din acest an, până în veacul al 12-lea, Vezuvul avu
câte o slabă erupţiune cam în fiecare secol. Timp de cinci
sute de ani vulcanul căzu iarăş în somnul liniştit de îna­
inte de anul 79.
In cenuşele aruncate de vechile erupţiuni, ca şi în lava
împietrită prinseră rădăcini păduri de stejar şi de frasini.
Nenorocirile aduse mai înainte, abia se mai ţineau m in te ;
legenda pusese stăpânire pe ele. Nim ic nu prevestise- o
nouă deşteptare, cu atât mai groaznică, cu cât liniştea a
durat mai mult. In noaptea de 15 Decemvrie 1631, pă­
mântul prinse a se sguduî; în spre ziuă coasta vulcanului
se spintecă, lăsând să iasă bolovani şi cenuşe cu atâta
putere asvârlite, încât ajunseră până la Volo, pe coasta
răsăriteană a Greciei. Trei zile au ţinut aceste zvârcoliri
ale pământului, până când lava şi-a făcut loc prin mărun­
taiele muntelui, curgând ca un puhoiu enorm de foc de-a-
212 N A TU R A

lungul coastei din spre mare, despicându-se în mai multe


braţe, distrugând orce întâlneau în cale. Orăşelul Bosco-
trecase, distrus zilele acestea, a fost nimicit şi de lava din
1631, ca şi portul Torre deU’Annunziata ameninţat şi acum-
Urmă iarăş o pauză scurtă de vre-o 30 ani ; iar de atunci
şi până acum Vesuvul e într’o necontenită turburare. Mai
la fiecare 10 ani s’a întâmplat câte o erupţiune, une-ori
mai puternică, alte-ori mai slabă. Chiar în perioadele aşa
zise de linişte, lava fierbinte forfotea necontenit sub gura
veşnic deschisă a vulcanului, lăsând măcar gazuri (aşa
numitele fumarole) să iasă, ceeace-i dădu necontenit în ­
făţişarea unui munte cu foc nestins. Erupţiunii delà 1631,
îi urmă, egală în putere acea delà 1794, când focului i se
alipi ca tovarăş de distrugere apa, cei doi duşmani, cari
acum îşi dară mâna spre a nimici munca de veacuri a
omului. Cenuşele asvârlite din vatra subpământeană se pre­
făceau în puhoaie de noroi, muiate de ploaia ce cădea cu
găleata în tot ţinutul din împrejurimile vulcanului. «Fiece
nouraş părea că e atras de o mână nevăzută către vârful
muntelui; abia l-a atins şi apa cădea din belşug, distru­
gând păduri, şosele, punţi, nimicind case şi ogoare. Bosco,
Somma, Ottajano, Torre dell’Annunziata perdură în acest
chip pentru mult timp rodul muncii lor ; pustiirile prici­
nuite de lavă la Torre del Greco, erau cu puţin mai presus
decât ale potopului groasnic ce se rostogolea din spre munte»
(L. v. Buch.).
Delà această erupţie, vulcanul necontenit a fost în acti­
vitate, aruncând lavă la 1822, la 1862, la 1882, 1891, 1894 ;
erupţia din anul acesta pare a fi tot aşa de puternică, ca
şi cea din 1794.
Erupţiunile Vesuvului, orcât de mari nenorociri ni s’ar
părea că aduc, nu sunt nimic însă faţă de acele ale altor
vulcani, ce fac parte din aşa numitul lanţ de foc al Ocea­
nului Pacific. Urakataua din Insulele Sondelor, a omorât
în 1883, peste 40.000 de oameni, iar St. Pelée din Marti-
nica, mai acum 4 ani (1902), a distrus un oraş întreg, tre­
LAM PA VIE 21

când în rândul morţilor peste 30.000 de locuitori ai fru


moaşei insule. In numărul viitor, va fi vorba şi despre a-
ceste catastrofe, considerate cu drept cuvânt, ca unele din
cele mai înfiorătoare din câte se cunosc.
Iaşi, 29 Martie 1906.
Dr. I. Simionescu-.
Profesor la Universitatea din Iaşi.
------------------------------- & ÎÎ& -------------------------------

L A M P A V IE

Se cunoaşte de multă vreme şi de mulţi, însuşirea ce o


au unele corpuri ca atunci când sunt puse în condiţiuni
speciale să răspândească în întuneric lumină care nu pro­
duce căldură nici ardere sim ţitoare; acestei însuşiri i se
dă numele de fosforescenţă. Ea este răspândită la animale
şi la plante. Animalele terestre la care se observă feno­
menul acesta de luminare sunt foarte rare, în schimb însă
la cele marine el este foarte des. Toţi acei cari au fost
vre-o dată pe marginea unei mări sau ocean, au avut de­
sigur prilejul ca să admire seara ceeace obişnuit se chiamă
fosforescenţa mării. Fiecare val care se ridică este luminos
şi spârgându-se se preface în mii şi milioane de picături
strălucitoare ca şi diamantele. Odată cu apunerea soarelui
cârduri nenumărate de animalcule luminoase sunt atrase
către suprafaţa apei de nişte împrejurări meteorologice. O
lumină nouă răsare din mijlocul valurilor ca şi când marea
ar încercă să deâ înapoi în timpul nopţii torentele de lu­
mină pe care le-a primit ziua. Această lumină curioasă nu
luminează deopotrivă mediul în care se produce; ea se naşte
de odată în numeroase locuri cari se luminează şi strălucesc.
Când marea este liniştită ni se pare că vedem ca nişte
scântei cari plutesc şi se mişcă, iar în mijlocul lor nişte
focuri zglobii cari se, alungă şi se răsboiesc; aceste vedenii
se întrunesc din fugă, se despart, se întregesc şi sfârşesc
prin a formă o făşie întinsă de o lumină albăstrue slabă
214 N A TU R A

şi nestatornică în mijlocul căreia se disting ici colo mici


căndeluţe viu strălucitoare.
Dar când marea este furioasă, valurile se înalţă maiestos,
se sbuciumă grozav şi mor spărgându-se în fâşii spume-
gânde şi strălucitoare, dar cari se pierd tot aşa de iute ca
şi scânteile unui foc îngrozitor.
Ajunse la malurile stâncoase valurile se transformă în
brâe luminoase, dar nimic nu este mai frumos de privit
seara, decât o turmă de delfini care se joacă în liniştea
nopţii, izbind, spărgând cu coada şi pulverizând undele m i­
nunate ale ap ei; fiecare izbitură aruncă afară din apă un
şivoi de lumină ici mai slabă, nesigură şi jucătoare, din­
colo mai puternică şi strălucitoare ca şi o ploaie de măr­
găritare.
Roatele vapoarelor ridică şi revarsă unde înflăcărate, iar
când îşi croiesc drumul pare-se că împing două valuri de
fosfor, lăsând în urmă o brazdă de foc care se stinge în­
cetul cu încetul ca şi coada unei comete.
Ce frumos şi atrăgător subiect de cercetări pentru învă­
ţaţi, dar şi ce admirabil izvor de inspiraţiune pentru p o e ţi!
Acest măreţ fenomen este datorit mai ales unui animal
protozoar care se numeşte Noctiluca m iliaris; de această
însuşire însă se mai bucură şi alte animale c a : Polipi (pe­
na tule), Meduse ( pelagia), câteva Stele de mare, mai multe
Anelide ( rime luminoase), câţiva Crabi, ceva Miriapode dintre
cari unele Scolopendre din ţările calde, multe insecte ( L i ­
curici şi Pyroforii), câteva Cefalopode şi Gasteropode, dar
mai ales Phoiada digiatâ dintre sco ici; câteva Tunicate
şi oarecari peşti din adâncimile mari ale oceanelor.
Locul fosforescenţei se află în nişte granulaţiuni râtun-
jite (vacuolide) înzestrate cu o refringenţă specială, pe care
R. Dubois le-a găsit în toate organele fatogene. Aceste or­
gane se oxidează sub influenţa unor fermenţi, răspândesc
lumină şi se distrug; ele nu pot să se reproducă singure.
Această lumină fiziologică este obişnuit verde sau albastră,
rar roşie sau violetă, uneori la acelaş animal lumina în­
LAM PA VIE 215

cepe prin a fi roşie şi trece prin toate culorile interme­


diare ale spectrului dela roş la albastru.
*
* *
Ca şi multe animale, câteva plante mai ales dintre ciu­
perci şi Bacteriacee, puse în anumite condiţiuni fiziologice
pot să răspândească lumină şi să fie cum le numim de
regulă fosforescente. Se cunosc astăzi peste 30 de bacte­
riacee fotogene .(Baderium phosphoreum, Bacillus pholas,
Bacterium pelagia, etc.) şi peste 15 specii de ciuperci mai
toate aparţinând genului Agaricus şi Polyporus.
Este cunoscut faptul că lemnul putred răspândeşte une­
ori lumină, aceasta însă nu se datoreşte lemnului însuş
ci aparatului vegetativ filamentos a unei ciuperci de care
este pătruns ( Agaricus melleus). Tot aşa se întâmplă cu
frunzele uscate de stejar şi de fag care descompunându-se
într’un mediu umed, răspândesc parţial şi nici odată pe su­
prafaţa lor totală o lumină de culoare albă şi puternică
— datorită unei ciuperci care trăeşte în parenhimul frunzei.
Fenomenul acesta se observă câte odată la carne şi la
câţiva peşti vechi în stare de putrefacţie, sau chiar la ca­
davrele animalelor marine descompuse. La toate acestea
fenomenul luminiscenţei se datoreşte unor vegetale micros­
copice şi fotogene ; în adevăr Bacterium phosphoreum m i­
şună în multe cărnuri de pe la măcelării, abatoriu şi chiar
prin bucătăriile noastre, iar Pseudomonas lucifera trăeşte
în tovărăşia peştilor de mare nu tocmai proaspeţi, dar m ai
ales în stare de putrefacţie.
S'a mai constatat de asemenea că un foarte mare nu­
măr de animale fosforescente (insecte, viermi, miriapode,
folade) pot dă naştere la fenomene luminoase chiar şi după
moarte.
Se ştie destul de bine că urma unei scrieri făcute cu sub­
stanţa fotogenă a Luciolelor devine vizibilă şi strălucitoare
sub influenţa umezelei. Mai curioase însă sunt organele lu­
minoase ale Licuricilor cari uscate şi păstrate în vid nu
216 NATU RA

lum inează; dar de îndată ce sunt scoase în aer şi stropite


cu puţină apă, ele încep să răspândească o lumină de cu­
loare verde-alburie strălucitoare, constantă şi regulată.
R. Dubois a fost cel d’întâiu învăţat care s’a gândit să
întrebuinţeze lumina produsă de vegetalele fotogene şi în
acest scop a şi construit un aparat de luminat foarte cu­
rios şi foarte uşor de realizat, o adevărată lampă vie, care
cu siguranţă că în curând va avea numeroase aplicaţiuni
practice.
Iacă şi modul de construcţiune a unei asemenea lămpi :
luăm un balon de sticlă cu o capacitate de 1— 2 litri, tur­
năm în el 200 —400 cm. cubi de gelatină peptonizată; ste­
rilizăm balonul şi astupăm cu vată ; punem ca să se ră­
cească, dar mai înainte de a se ii solidificat cu totul ge­
latina, avem grije ca să introducem cu ajutorul unui ac
de platină o cultură proaspătă de Bacterium phosphoreum
sau de Pseudomonas lucifera. După aceasta întoarcem bi­
nişor balonul sub un robinet de apă proaspătă în aşa chip,
încât gelatina care se solidifică să depue un strat foarte
subţire pe tot păretele intern al balonului.
Balonul astfel preparat este lăsat o zi două într’o odae
rece, de unde dacă îl scoatem şi-l transportăm la întuneric
vedem că la suprafaţa gelatinei s’au desvoltat numeroase
colonii de Bacterii, care răspândesc o lumină continuă, re­
gulată, mai mult sau mai puţin intensă şi de o culoare
verde albăstrue.
Această lampă vie poate să-şi păstreze strălucirea ei
15— 20 de zile, iar la lumina ei putem citi o carte, un
jurnal, gradele dela un termometru, orele la un ceasornic,
e tc .; balonul ca un fel de far viu se poate zări în întune­
cimea cea mai mare la mai bine de 60 de metri. Această
lampă vie aşa de uşor de realizat, este şi eftină, şi deci ar
putea să fie întrebuinţată în practică unde ar aduce ne­
numărate foloase: am putea-o întrebuinţa drept candelă,
dar mai ales din cauza luminii sale constante, regulată şi
fără producţiune de căldură lipsită cum se vede de orşice
CHIHLIMBARUL 217

pericol, ar fi foarte bună de folosit în mine, pulberării şi


alte multe aplicaţiuni.
Lumina bacterianâ lucrează asupra sărurilor de argint
întocmai ca şi cea naturală, deci este fotografică şi cu aju­
torul ei s’a putut obţine imaginea a diferite obiecte: bus-
turi, termometre, frunze, etc.. ba încă şi fotografia bacte­
riilor în lumina lor proprie.
Asupra naturii fenomenelor acestea de fosforescenţă dela
animale şi plante, deşi lucrul nu este încă absolut probat,
învăţaţii sunt înclinaţi a le socoti identice.
(După D r. L . Bordas şi II. Coupin) V i c t o r A llU S tils iu .
Profesor la Liceul Lazar
--------------------------csfts;'---------------------------
C H IH L IM B A R U L

Mi-aduc aminte mai de demult, pe când încă anii nu


începuseră să treacă atât de repezi ca acuma, când, după
cum spune o vorbă veche bătrânească, mă munceam şi eu
cu rădăcinele amare ale învăţăturii, pentru ca astăzi să
gust din fructele ei cele... dulci, mi-aduc aminte zic, că
oridecâteori citeam în cartea mea de istorie că Etruştii
făceau comerţ cu «fildeşul Africei, argintul Spaniei, pur­
pura Tirului, vasele greceşti, chihlimbarul Balticeh, nu
ştiu pentru ce, la aceste vorbe din urmă, simţeam o m iş­
care sufletească, care mă pornea către un fel de nostalgie
pentru nişte locuri, pe cari nici odată nu le văzusem. Poate
şi amintirea acelui straşnic popor, care de pe ţărmurile
Balticei şi ale Mării Nordului, a spăimântat Europa atâta
vreme, când vikingii şi «re g ii m ării» din fiordurile lor să­
race se lăsau ca nişte păsări de pradă spre coastele din
jos ale Europei, poate că şi aceşti Nortmani, cari la urmă
au dat lustru poporului englez şi vigoare celui francez, mă
făceau să am acea simţire deosebită, de care-mi mai aduc
şi astăzi aminte. Dar nu-i mai puţin adevărat, că şi atunci,
când îmi venea în minte chihlimbarul mare şi scump,
văzut cu ochi de copil, pe care fumătorul cu grijă şi-l scotea
218 N ATU RA

din cutioara cea căptuşită frumos şi când pe de altă parte


îmi închipuiam că pe ţărmurile Balticei chihlimbarul se
găseşte la întâmplare, atunci un farmec şi mai mare în-
văluiâ localităţile acestea, cari puteau să deâ cu atâta uşu­
rinţă, un lucru aşa de frumos.
Chihlimbarul a fost cunoscut încă din vechi timpuri
preistorice. In Homer îl găsim pomenit sub numele de elec­
tron, iar Thales din Milet, vestitul fundator al şcoalei io-
niene, care a trăit cu 600 de ani înaintea erei noastre, cu­
noştea proprietatea chihlimbarului de a atrage la dânsul,
după ce a fost frecat, corpurile uşoare. Dela vorba electron,
cu care Grecii numeau chihlimbarul, vine numele electri­
cităţii, măcar că această putere n’a fost cunoscută nici
Grecilor de pe vremea lui Thales, nici celor de mai târziu.
Ei nu puteau nici bănui pe atunci această forţă mare, care
stăpâneşte azi lumea din ce în ce mai mult şi Thales în
proprietatea chihlimbarului vedea numai un fapt straniu
pe care-1 explică, acordând cu naivitate un... suflet chih­
limbarului.
Pentru a arătă origina lui, Grecii istoriseau că după ce
Faeton a fost ucis de Joe şi aruncat în apele Eridanului,
pentru vina lui cea mare, care eră să aducă prăpădenia
pământului, surorile lui, Heliadele, plângându-1 nemân­
gâiate pe malurile râului, puternicul părinte al Zeilor şi al
oamenilor, înduioşat, le-a schimbat în nişte plopi ; dar du­
rerea fiicelor lui Helios eră prea mare, ca să contenească,
chiar sub această uşurare: plânsul lor înăbuşit se auzea
în freamătul frunzelor, iar lacrămile lor se prefăceau în
chihlimbar. Când Ovid, în una din metamorfozele sale, ne
spune că :
Sucul acestor copaci învârtoşat de curând de focul soa­
relui, este prim it de apele limpezi ale fluviului, care mai
apoi îl înapoeşte ca o podoabă pentru miresele cele tinere
ale Italiei,
această origină tristă a chihlimbarului o istoriseşte.
Dar să lăsăm pe seama mitologiei această origină poe­
CHIHLIMBARUL 219
tică, pe care Grecii au crezut o poate într’o vreme, şi să
ne adresăm chimiei, pentru a vedea mai puţin frumos, nu-i
vorbă, dar mai adevărat, ce este chihlimbarul.
Intr’o sută de părţi de chihlimbar, găsim fel grame de
carbon, 7,30 de hidrogen, 6,75 grame oxigen şi v r’o 4 grame
şi ceva calciu, aluminiu şi siliciu.
«Dar aceasta este compoziţia unei răşini», va spune citi­
torul. Desigur, şi nu trebue să te miri, pentrucă chihlim­
barul nu este altceva decât o răşină.
Acest lucru a fost cunoscut şi de Tacit, iar Pliniu in
Istoria lui Naturală, ne spune că «chihlimbarul se scurge
din măduva unor copaci asemănători cu pinii». Pliniu avea
dreptate în această privinţă, dar unde greşea, eră atunci
când îşi închipuia că chihlimbarul este un produs contem­
poran. Nu, chihlimbarul măcar că este o răşină, dar este
o răşină fosilă, iar copacul care l-a produs este un fel de
conifer, asemeni din alte timpuri, numit de învăţaţi din
această pricină, pinus succinifera.
Chihlimbarul este de culoare or galbenă deschis, stră­
vezie, care poate ajunge până la galben închis, or roşia­
tică, iarăş cu mai multe feţe, din ce în ce mai întunecate,
or închisă de tot până la culoarea negrie. In el se vede
de cele mai multeori, vinişoare subţiri, sau pete mai m ult
sau mai puţin întinse, cu margenile limpezi, or în form ă
de nori. Are un miros caracteristic, care dispare la frig.
Sfărâmat, o aromă puternică se răspândeşte. Arde cu pară,
iar distilat într’o retortă, din aburii lui căpătăm acid suc-
cinic. Apa nu-1 topeşte, iar alcoolul numai o mică parte
din el. Se găseşte în bucăţi mai m ici sau mai mari, cari
pot ajunge uneori până la câteva chilograme. In muzeul
din Berlin se vede o bucată frumoasă de chihlimbar, care
cântăreşte 6 kilograme.
In privinţa naturii lui, deşi din vremea lui Pliniu se cu­
noştea că este o răşină, totuş mulţi nu s’au încrezut în
această origină, şi i-au alcătuit altele, care de care mai
curioase. După Aristot chihlimbarul n’ar fi decât sămânţă.
220 NATURA

■de elefant, după alţii urina unor an im ale; Cardan vedea


în el o spumă de balenă, iar altul, sperma acestui animal ;
unii ziceau că este găinaţul unor păsări, Buffon o miere
minerală s. m. d. Astăzi chestiunea este rezol vită şi natura
lui de răşină fosilă nu mai este tăgăduită de nimeni.
Chihlimbarul se găseşte în unele locuri prin Franţa, A n ­
glia şi Italia. Prin Sicilia se află prin jurul Etnei în can­
tităţi mari, dar de o culoare mai mult roşietică şi deci de
o calitate inferioară. In împrejurimile Lemhergului se gă­
seşte însă un chihlimbar de o calitate superioară, dintre
cele mai bune, deosebit mai ales prin mirosul său cel plăcut.
De asemeni el se mai află prin unele părţi ale Asiei şi ale
Americei, prin Siberia, China şi Groenlanda. Dar locurile
vestite ale chihlimbarului sunt terenurile terţiare ale ţăr­
m urilor M ării Baltice şi a unei părţi din Marea Nordului,
începând de dincolo de peninsula Iutlanda, până prin regiu­
nile livoniene ale Rusiei. Mai ales pe coastele Prusiei intre
Königsberg şi Memel, chihlimbarul se găseşte cu multă uşu­
rinţă şi în cantităţi bogate. Numai Prusia strânge anual
peste 300.000 de kilograme.
Cum se explică prezenţa unei cătăţimi atât de mari de
chihlimbar prin părţile acestea?
In timpuri vechi de tot, când puterile firei lucrau înce­
tul cu încetul ca să împodobească pământul cu tot ceeace
se vede astăzi, pe când munţii erau pe aiurea decât unde
sunt acuma, iar apele încă nu-şi găsiseră matca pe unde
îşi rostogolesc valurile, pe atunci întreaga această regiune
de mează-noapte a Europei, aveâ cu totul altă înfăţişare.
Anume în perioada eocenă din era terţiară, în locul Mării
Baltice eră o pădure grozavă, nesfârşită, care ţinea una
peste toată regiunea nordică. Din ceeace se vede acum,
nimic nu eră prin acele vremi îndepărtate. Numai stelele
cerului sclipeau ca şi astăzi şi vânturile nordului mişcau
în restimpuri vârfurile cop acilor; dar încolo, animalele şi
fiarele noastre nu erau oaspeţii acestor codri, căci alte fi­
inţe locuiau pe atunci pământul, iar omul eră încă «în ger­
CHIHLIMBARUL 221

menii viitorului». Intre coniferii cari populau pădurile aces­


tea, eră şi pinus m ocinifer a, de pe care se prelungea scur-
gându-se chihlimbarul, cum se scurge răşina noastră de pe
brazii munţilor. Mai târziu mari prefaceri geologice s’au
întâmplat. Prin unele locuri pământul s’a prăbuşit şi marea
a năvălit furioasă; pe unde mai înainte eră apă, apărură
munţi mari, iar codrii cei nesfârşiţi se dădură la fund prin
grozava putere a naturii şi în locul lor se iv i marea cea
cu largi orizonturi. Aşa se explică cum, din malul dela
fundul Mării Baltice, s’au scos peste 30 de feluri de pini,
precum şi alte soiuri de copaci, urme din această vrâstă
trecută. Şi astăzi, apa mării mâncând necontenit din m a­
luri, scormoneşte chihlimbarul de pe unde se găseşte, îl
aruncă pe uscat, de unde oamenii îl culeg, iar dacă pluteşte
pe apă, atunci îl «pescuesc» cu instrumente anumite pentru
treaba aceasta. Ba chiar, pentru găsirea lui s’au făcut şi să­
pături miniere, şi rezultatul a fost de multeori îmbucurător.
Chihlimbarul se găseşte şi pe la noi, atât prin Carpaţii
moldoveneşti cât şi prin cei munteneşti. Aşa, prin judeţele
Neamţului, Bacăului, prin Prahova şi Râmnicul -Vâlcei
s’a găsit chihlimbar, dar în mică cantitate. In judeţul B u ­
zăului însă se găseşte mult şi de o calitate superioară.
Anume pe la Corbu, Colţi, Sibiciu, Mlajet, se găseşte un
chihlimbar închis, uneori negru cu lumini verzii, care este
cel mai scump dintre toate soiurile de chihlimbar. Anual
se strânge pe aici peste 400 de kilograme şi preţul unui
kgr. de chihlimbar negru de Buzău, este între 700 şi 1000
de lei, când mai ales este dintr’o singură bucată.
Pretutindeni unde găsim chihlimbarul, îl găsim în to ­
vărăşia lignitei şi adeseaori îl găsim bucăţi mari în m ij­
locul depozitelor acestui soiu de cărbune, dovadă că arborii
cari au produs Jignita au secretat şi chihlimbarul.
De multeori în chihlimbar se găsesc fel de fel de corpuri
streine, cele de mai multeori insecte, ca muşte, muscu-
liţe, furnici, albine, apoi păinjeni cu totul deosebiţi de cei de
astăzi, lăcuste... etc., într’o perfectă păstrare. De sigur
2 2 2 NATURA

vederea unui astfel de lucru a inspirat pe poetul latin Mar­


ţial, când ne spune că:
O fu r n ic ă u m b lâ n d p r i n u m b ra r a m u r ilo r s u ro rilo r lu i

F a e to n , a fost p r i n s ă i n t r ' o p i c ă t u r ă de c h i h l i m b a r . D e a l u n e i
a c e a s tă g â n g a n i e c a r e v i e in s u fla n u m a i d is p r e ţ, m o a r t ă se
f ă c u s c u m p ă m u l ţ u m i ţ i m o r m â n t u l u i s(,u.

Dar nu numai insecte se găsesc în chihlibar ci şi ani­


male mai mari. Reproducem, după Dieulafait, delà care am
mai luat şi alte lucruri din acest articol, figura aceastax),1

1) Acest clişeu ca, şi cel precedent no-au fost împrumutate rle D-l pro­
fesor C. Niculescu-Brăilileanu. pentru care îi aducem mulţumirile noastre.
C H IH L IM B A R U L 223

în care se vede o şopârlă frumoasă prinsă în tr’o bucată de


chihlimbar. Cum s’a prins această şopârlă e lucru de m i­
rare, şi dacă am spus că e frumoasă m ’am gândit desigur
la mormântul e i : ideea lui Marţial s’ar putea aplică mai
degrabă acestei reptile decât furnicii.
Chihlimbarul este de două felu ri: galben cu toate varie­
tăţile lui şi cenuşiu. Dar dacă aceste două corpuri s’au pus
la un loc, s’a făcut numai din pricina mirosului pe care
amândouă soiurile îl au asemănător; încolo şi prin com­
poziţie şi prin origină, sunt două corpuri cu totul deosebite.
Chihlimbarul cenuşiu este productul unui mamifer de
apă, al unui cetodont (cetaceu cu dinţi), un animal cu care
dacă cititorul se va întâlni prin cărţi, îi dorim să nu se în­
tâlnească niciodată cu dânsul prin apă. Numele lui ştiin­
ţific este Physeter macrocephalus, numit astfel de Linné,
dela căpăţâna cea mare, grozavă, care-i poartă trupul.
Francezii îl numesc Cachalot. El este de mărimea unui chit,
cu care şi seamănă, ajungând până la 20 de metri în
lungime, dintre care o treime o are capul, un cub enorm.
Falca cea de sus, acoperă cu totul pe cea de jos, când
gura este închisă, şi pe când dinţii dela cea dintâiu sunt
închirciţi, cei de jos sunt mari, fiecare cât braţul unui om,
şi mare putere are caşalotul într’inşii. Oasele feţei sunt des­
părţite în două printr’un canal, în care se găseşte acea
materie numită sperma ceti, numită nepotrivit şi alb de
balenă. Intr’un caşalot mare se găseşte peste 2000 de li­
tri de această substanţă şi se întrebuinţează la fabricarea
lumânărilor de lux. Ei trăiesc prin apele calde, mai ales
prin Oceanul Pacific, dar vin prin toate mările, pe unde
sunt curenţi calzi, şi călătoresc în trupe mari de câte o sută
şi mai bine de indivizi, un bărbat, iar restul parte feme-
iască. Dacă sunt mai mulţi de parte bărbătească, mai cu
seamă în timpul înmulţirii, atunci se iau la lupte crân­
cene, atăcându-se cu furie, înfingându-şi adânc dinţii în
pielea cea groasă şi neagră, şi sdrobindu-şi trupurile cu lo ­
viturile capului şi cu cele ale cozilor. Dacă cineva ar putea
224 N ATU RA

să vadă priveliştea acestor namile ridicându-se în sus şi


luptându-se vajnic, ca nişte uriaşi din poveştile noastre,
s’ar umpleâ de spaimă. Ei călătoresc repede făcând până
la 25 de kilometri pe ceas, căutându-şi hrana în toate păr­
ţile, căci sunt foarte lacomi şi îndrăzneţi. De întâlnesc v r ’o
balenă mai micuşoară ori v r ’o focă, ei se repăd la dânsa
lovind-o din toate părţile, o sfârcuesc şi o mănâncă iute,
apoi pornesc cu toţii înainte. Chiar rechinii cei grozavi o
păţesc de multeori, iar omul pe apă are în el încă un
duşman de temut. Adeseaori ei atacă corăbii întregi, lo-
vindu-le cu atâta putere, încât bucăţi şi ţănduri sar din
ele în toate părţile.
In maţele acestui mamifer se găseşte acea materie care
s’a numit chihlimbar cenuşiu şi care nu-i altceva decât
excrementul închiegat al lui. Şi lucru curios, dacă oamenii
îl caută pentru ceva, este tocmai pentru mirosul său !
Acest chihlimbar cenuşiu se găseşte în bucăţi mari de peste
10 kilograme, plutind pe luciul apei, prin împrejurimile
Madagascarului, a coastei Coromandelului, a Molucelor,
Japoniei, Antilelor şi Lucayelor, dar se scoate şi deadreptul
din maţele caşalo.tului. La căldură el se topeşte întocmai
ca ceara.JPartea principală în această materie este format
de un corp gras, numit ambreinâ, pe care odată unii bă­
trâni o luau pentru o treabă pe care n’o mai spun aici. Chi­
hlimbarul acesta, este întrebuinţat numai în parfumerii, şi
deliciosul «Ambre Royal» este făcut cu esenţă de.... caşalot.
Dar pentru a sfârşi, să ne înturnăm iarăş la chihlim­
barul gaioen, adevăratul chihlimbar.
întrebuinţarea chihlimbarului este aşa de veche, încât
putem spune că a fost printre cele d’intâiu materii, care
a servit la împodobirea omului. In timpurile vechi însă
numai chihlimbarul Balticei se cunoştea, căci or unde îl
găsim pomenit, pe acesta îl găsim. Herodot ne spune că
el vine de prin părţile vestice ale Europei, iar când P y -
theas din Marsilia, astronom şi călător grec, ne vorbeşte de
Goţi ne spune că ei locuesc în ţara chihlimbarului, şi el
C H IH L IM B A R U L 225

ştiâ aceasta, căci explorase ţărmurile Mării Baltice, anume


pentru a vedea locul unde se găseşte această podoabă. De
asememea şi Tacit ne spune că chihlimbarul vine de prin
părţile nordice, iar Etruştii ştim că făceau comerţ cu el,
aducându-1 prin caravane în Italia, pe la gurile Padului. Tot
astfel şi Fenicienii vindeau popoarelor din basenul Mării
Mediterane, şi mai cu seamă grecilor, obiecte şi podoabe
de chihlimbar; şi dacă ei în călătoriile lor pe mare ajun-,
geau la nord până la insulele Casiteride, de unde luau ves­
titul cositor, trebuincios lor la fabricarea bronzului, pentru
ce n’am admite, că tot pe mare aduceau şi chihlimbarul
de pe coastele Mării Nordului sau de pe cele ale Balticei.
In sfârşit un rege al Asiriei, de pe la 950 înaintea erei
noastre, pomeneşte şi el de o caravană, care a pornit către
marea «peste care domneşte steaua polară» în căutarea
chihlimbarului galben.
De aici se vede că în lumea veche, alte regiuni care să
producă chihlimbarul nu se cunoşteau, dar tot de aici se
vede şi marea însemnătate pe care a avut-o el la cele mai
vechi popoare istorice. Dar noi putem merge şi mai de­
parte, căci chiar în vechi timpuri preistorice, chihlimbarul
serveâ ca lucru de podoabă. In mormintele cele mai vechi
din vrâsta pietrei lustruite, de prin Danemarca, Suedia şi
Norvegia, s’au găsit mărgele de chihlimbar cu miile, ală­
turea cu alte lucruri tot de podoabă, dar făcute din cre­
mene. Dar din pricina lipsei de instrumente el eră între­
buinţat şi în stare brută, căci găsim mari cantităţi, în
bucăţi naturale, prin mormintele din această epocă. El s’a
găsit şi prin peşterile Insulelor Britanice, prin dolmenile
şi tumulele franceze, prin locuinţele lacustre ale Elveţiei,
prin terramarele Italiei.
Cu epoca bronzului el devine mai bine lucrat, dar începe
să fie mai rar, tocmai prin părţile nordice, unde se găsea
mai înainte cu îmbelşugare. Şi lucru curios, de-acuma în­
cepem să-l găsim în Europa de mijloc şi’n cea de miază-zi
aşa încât în epoca fierului, când el este rar de tot în re-
«Natura» No. 7. 15
226 NATU RA

gittnile dela Nord, îl găsim foarte numeros prin Europa


sudică. Pare că în această epocă legături comerciale uneau
nordul cu sudul continentului şi cei din regiunile chihlim­
barului îşi trimeteau podoaba lor frumoasă, pentru a le
veni în schimb mărgele de sticlă sau de alte materii proaste,
dar care desigur li se păreau mult mai frumoase decât chi­
hlimbarul, căci drum lung şi greu trebuiau să facă acestea,
până să ajungă la ei.
Toate popoarele vechi istorice l-au întrebuinţat asemeni,
trecând adeseori chiar înaintea pietrelor preţioase, de oarece
se credea că el îndepărtează boalele şi măreşte sănătatea pur­
tătorului. Ei îl colorau adesea şi făceau din el diferite vase,
iar femeile îl purtau la mâini şi la gât în tovărăşia altor
lucruri, sau sfărâmat îl întrebuinţau ca mirodenii de afumat.
Egyptenii îl numeau şacal, Grecii electron, Romanii succinum_
In timpurile noastre se fac din el cutiuţe, bumbi, sălbi
şi brăţări, metânii de care boerii noştri mai de demult,
erau nedespărţiţi şi se întrebuinţează la facerea unor la­
curi. In Germania se întrebuinţează mai mult chihlimbarul
cel cu pete, ca agata, sau varietatea numită Eisbernstein,
galben-deschis, mai puţin acea numită Schlaubig. In Rusia
mai ales, are trecere chihlimbarul de culoarea osului, alb
fără lustru, mai ales prin China şi Japonia. Tot aşa şi’n
Persia, când praful de Kiahruba, cum se numeşte pe acolo
chihlimbarul se topeşte în fum mirositor, este o mare plă­
cere pentru oaspeţi, or o mare cinste pentru Allah. Şi dacă
am pomenit de vorba persană, vom putea să nu amintim
Kehribalul Turcilor, de unde vine şi chihlimbarul nostru ?
Or unde însă, de se va numi ambre jaune or ambra gialla,
sau simplu amber ca în ţara Albionului, or Bernştein-ul
nemţesc sau iantari, ca la cei ce ne-au luat Basarabia,
chihlimbarul îşi are locul său anumit în podoabele mo­
derne, după cum a avut şi în lumea veche.
Dar întrebuinţarea cea mai mare pe care o are chihlim­
barul în timpurile noastre, de când Fernando Cortez a avut
bunătatea de a trimite lui Carol Quintul acea buruiană pe
C H IH L IM B A R U L 227

care Spaniolii săi au cunoscut-o întâiu în insula Tabago,


este pentru ţigarete, or capete de ţigarete, de ciubuce, lu­
lele, narghiulele şi toate celelalte ejusdem farinae.
Această întrebuinţare deasă şi-ar găsi poate explicarea
într’o părere care se găseşte pe la unele popoare răsăritene,
cum că chihlimbarul nu poate transmite nici o infecţie,
întrucât e adevărată sau nu această părere, n’aş puteâ
spune, dar nu-i mai puţin adevărat, că pe lângă un lucru
frumos pentru ochi, chihlimbarul mai dă şi o senzaţie plă­
cută buzelor, încât o explicaţie trebue să fie şi aceasta.
Românul n’a asemănat cu chihlimbarul nici lumina soa­
relui ca Grecii, nici lanurile galbene de grâu, nici v r’o ca­
litate sufletească ca Franţuzii, cari despre omul dibaci spun
că e «fin comme l ’ambre». A găsit şi el însă, că vinul a-
tunci e bun când este cum e chihlimbarul. Dar fumătorii
nu s’au lăsat numai cu atâta: ei l-au întrebuinţat şi-1 în­
trebuinţează tot cu atâta plăcere, ca şi semenii lor de prin
toate părţile. De cei de azi nu mai vorbim. Cine n’a v ă ­
zut însă acele imamele rotunde sau bulbucate, drepte sau
lătăreţe, mici sau mari până la nepotrivire, dela capătul
unor ciubuce de lemn de vişin, or de lemn de iasomie,
peste care boerul pentru mai multă îndemânare la ţinut,
punea calâful lucrat cu mărgele colorate în tr’un soiu de
gobelin, sau mai simplu în postav sadea? Iată par’că văd
pe boerul m oldovean! De pe sofaua cea verde îmbrăcată
în adamască el îşi soarbe tacticos cafeaua turcească, adusă
de curând. Şi pe când în odaia cu miros de odagaci se
răspândeşte aroma de Moka din felegeanul aşezat frumos
în zarful lui de argint, dumnealui cu ciubucul cel de trei
coţi şi mai bine, întins până în mijlocul odăei, soarbe pe
imamcaua de chihlimbar tutunul turcesc de care teasul
de alături este plin. Unde-i vor ,fi oare mătăniile de aus-
triac ? Dar... boerul a bătut din palme ; să-l lăsăm în treaba
dumisale, iar noi să ne căutăm de nevoile noastre.
D. D. Pâtrâşcanu.
1 Profesor la liceul din Bacău.
------------------- -- -----------------------
228 NATU RA

DĂRI DE SEAMĂ

«Gazele cuprinse în sare şi în vulcanii de glod din


Rom&nia» de D r. N. Costăchescu.
Această lucrare este interesantă din mai multe puncte
de vedere. In adevăr, ea este importantă şi din punctul de
vedere istoric al învăţământului nostru superior, fiind cea
dintâiu teză de doctorat în ştiinţe susţinută în ţara noastră,
şi din punct de vedere ştiinţific, şi din punct de vedere
naţional, subiectul ei fiind privitor la ţara românească.
Pentru specialist, cu deosebire, ea are o valoare mare prin
exactitatea determinărilor făcute de autor şi prin discuţia
serioasă a rezultatelor căpătate.
După un istoric amănunţit al cestiunii, în care se po­
meneşte de lucrările la fel făcute în străinătate şi de acelea
ale savantului nostru chimist d. dr. C. I. Istrati, autorul
trece la descrierea mijloacelor întrebuinţate pentru scoa­
terea gazelor din sare şi pentru analiza lor. In urmă, stu­
diază gazurile vulcanilor de glod şi termină cu încheierea
în care stabileşte origina acestor gaze. Bibliografia foarte
bogată, cu care se încheie lucrarea, arată că autorul ei a
avut în vedere tot ce s’a publicat mai de seamă, cu pri­
vire la această cestiune.
*
* *

Este un fenomen cunoscut de toată lumea, că sarea în


bucăţi şi bucăţele plesneşte când e încălzită în foc sau
disolvată în apă. Aceste plesnituri se datoresc ruperei bu­
căţilor de către gazele încălzite, care caută să iasă. Uneori
gazele acestea se adună în câte un loc, în ocnele de sare,
în cantitate aşa de mare, încât luând foc din diferite pri­
cini, pot da naştere la explozii cu urmări în totdeauna ne­
plăcute. D. dr. istrati aminteşte de cazul nenorocit întâm­
plat la 9 Martie 1873, la Târgu-Ocna, când a avut loc o
explozie ce a costat vieaţa la zece oameni şi care a pro­
dus o temperatură atât de înaltă, încât sarea s’a topit pe
o lungime de mai mulţi metri.
Cantitatea de gaze cuprinsă în sare, variază dela ocnă
la ocnă şi dela fel la fel. Aşa sarea albă plesnitoare dela
Slânic cuprinde 110 cmc., iar cea albă nemirositoare nu
mai 0,14 cmc. la chilogram de sare. S ’ar părea deocam­
dată că sarea mai murdară să conţie mai multe gaze decât
D ÂRI DE SEAMĂ 229

cea curată; uneori există această legătură; de cele mai


multeori însă lucrurile se întâmplă tocmai pe dos, cum
e cu sarea albă plesnitoare care nu are materii străine şi
are foarte multe gaze. Ca şi cantitatea lor, compoziţia a-
cestor gaze este cu totul schimbătoare, atât în ce priveşte
natura, cât mai cu seamă în ce priveşte proporţia părţilor
alcătuitoare. In unele gaze partea principală e alcătuită
aproape numai din hidrocarbure (metan, etan, etc.), iar în
altele mai numai din a z o t; toate conţin oxigen şi numai
câteva din ele urme de bioxid de carbon.
Cu privire la origina acestor gaze, autorul discută urmă­
toarele trei ipoteze. După ipoteza întâia, aceste gazuri au fost
din capul locului în apele din care sarea s’a aşezat la fund.
După a doua, aceste gaze au luat naştere din ierburile că­
zute în fundul acelor ape printr’o putrezire la fel cu aceea
care se întâmplă şi azi în bălţile noastre. După a treia
ipoteză, în fine, aceste gaze înseamnă ultimele rămăşiţe
pământeşti ale animalelor microscopice, care au trăit acum
milioane de ani în mările ce acopereau atunci locurile pe
unde se găsesc astăzi ocnele de sare. Autorul arată că cele
două ipoteze dela început nu se potrivesc cu faptele şi nu
explică în deajuns prezenţa etanului şi lipsa anhidridei
carbonice din gazele din sare. «Origina gazurilor din sare
este substanţa organică, adică fauna microscopică adusă
de mare peste barele lagunelor în apa ce depunea sare.
Această faună distrusă prin salinitate s’a depus împreună
cu materiile argiloase, sau fără dânsele, când ele au lipsit.
Eesturile acestei faune au fost prinse în sarea ce se de­
punea ; apoi printr’un proces de descompunere afară de
contactul aerului s’au transformat în hidrocarburele, care
le găsim acum». Cu ajutorul acestei ipoteze autorul, ase­
menea unui iscusit arheolog, citeşte în trecutul geologic şi
arată că bălţile sărate au fost când limpezi şi când turburi,
când mai populate şi când mai pustii. In apa limpede şi
populată s’a aşezat la fund o sare curată cu foarte multe
resturi de animale, menite să deâ naştere în urmă la ga­
zele din sarea albă plesnitoare. In apele turburi populaţia
eră mai restrânsă şi din cauza aceasta au luat naştere şi
gazuri mai puţine în sarea respectivă. Această schimbare
în starea apelor a avut loc, se vede, în mod alternativ şi
s ’a înscris singură pentru vecie în cartea pământului ceo
deschidem astăzi şi ale cărei foi sunt straturile de sare cu
gaze mai multe şi cu gaze mai puţine.
2 30 NATU RA

A doua cestiune studiată de d. dr. Costăchescu e com­


poziţia gazelor din vulcanii noroioşi dela Policiori şi Berea
(Buzău) şi din unele eşituri naturale ca focurile nestinse dela
Lunci (Buzău) şi gazul dela Ocnele-Mari (Vâlcea). Din anali­
zele făcute urmează că aceste gaze au o mare asemănare cu
cele din sare, de care.se deosibesc doar printr’o cantitate
cevâ mai mare de anhidridă carbonică.
Terminăm această scurtă dare de seamă, lăsând la o
parte o sumă de fapte de cea mai mare importanţă pentru
specialişti şi recunoscând că această lucrare face o deo-
sibită cinste autorului ei. Eră şi natural ca elevul distins
al d-lui Petru Poni să urmeze calea maestrului şi să-i răs­
cumpere învăţăturile primite printr’un studiu de însemnă­
tatea şi temeinicia celui -le mai sus.

întrebuinţări practice ale bioxidului de


carbon licid.
r ' Bioxidul de carbon, numit încă şi astăzi pe nedrept acid
carbonic, slujeşte, se ştie, între altele, la prepararea bău­
turilor gazoase. Aceste băuturi se fabrică cu aparate anu­
mite. Facem cunoscut astăzi cititorilor Naturei un aparat
cu totul simplu şi practic tot odată, cu ajutorul căruia
putem să preparăm acasă cu multă înlesnire orce fel de
băutură gazoasă. In figurele alăturate se arată atât a-
paratul gata cât şi diferitele părţi din care e alcătuit. Partea
principală, inima acestui aparat stă modest, la margine de
tot, sub litera E. Privită mai de aproape partea aceasta nu
spune mare lucru; ea are înfăţişarea unui cartuş rezistent
de oţel, închis la un capăt şi cu o deschidere mică la ca­
pătul celălalt. înăuntru cartuşului, când este încărcat, se află
câteva grame de bioxid de carbon licid, pe care un dop
cu arc îl opreşte să se evapore. Când introducem în des­
chidere cuiul F şi apăsăm cu el dopul în jos, atunci car­
tuşul se deschide şi bioxidul de carbon se evaporă numai­
decât. Acest cartuş poate să fie mai mare sau mic, după
cum e şi aparatul la care se aşează. S’ar păreâ din cele
spuse, că mai nimica toată e cartuşul acesta şi cititorul
m-ar putea chiar întrebă care-i partea principală de care
am pomenit mai sus. Pentru a dovedi aceasta, mai adău­
găm cele ce urmează. Când cartuşul a fost golit odată el
poate fi umplut din nou cu un aparat special. După a doua
întrebuinţare, orcare ar fi ea, putem să-l încărcăm a treia
DĂRI DE SEAM Ă 231
oară şi aşa mai departe. Acest aparat mititeluţ desleagă,
cu un cuvânt, o problemă foarte importantă. Până acum
bioxidul de carbon licid se găseşte In comerţ numai în
bombe mari de oţel cu care nu se poate lucră în mic. Car­
tuşul de mai sus face cu putinţă desfacerea în mic şi prin
urmare întrebuinţările în mic ale bioxidului de carbon licid.
Cetitorul se va fi mirând poate că cu toate acestea nu-i

cine ştie ce lucra mare; nici noi*]nu zicem altiel, ci spu­


nem doar atât că trebuia să fie găsit. Pentru fabricarea lui
o casă din Paris a făcut instalaţii de sute de mii de lei
şi face daraveri de peste un milion pe fiecare an.
Să arătăm acum şi modul foarte simplu cum lucrăm cu
acest aparat. Turnăm apă, curată sau chiar filtrată, în sti­
cla A până la liniuţa care se vede aproape de gâtul ei,
înşurubăm în urmă tava cu caneaua R, aşezăm în B car­
232 NATU RA

tuşul E, punem deasupra cuiul F şi închidem totul înşu­


rubând capacul CD. Acum totul este gata. Apăsând pe nas­
turele D acesta apasă la rândul lui pe cuiul F care des­
chide curtuşul; bioxidul de carbon licid văzându-se scăpat
se evaporă în grabă, iar gazul format intră prin tava de
sticlă şi se disolvă în apă.
După cum apăsăm pe nasturele D, mai mult sau mai puţin
vom dă drumul din cartuş la mai mult sau mai puţin bioxid
de carbon, iar apa gazoază va fi mai tare sau mai slabă.
Cetitorul înţelege acum că fericitul proprietar al unui
aparat încărcat gata va aveă doar să întoarcă caneaua R
pentru ca băutura curată şi răcoritoare să-i stingă pe dată
setea arzătoare.
Se pricepe lesne care sunt foloasele acestui aparat; ele
nu sunt nici puţine, nici de mică importanţă. In primul rând
însă trebue socotită fără îndoială partea higienică ; nu e
puţin lucru, în adevăr, să fie cineva sigur că are o apă
curată şi lipsită cu totul de fel de fel de sfinţi pe care,
din nefericire, îi întâlnim prea de multeori în sticlele din
comerţ. Dacă apoi la apa din sticlă mai adăogăm şi un
sirop oarecare, aromatizat după gustul fiecăruia, putem
face cu aceeaş înlesnire o limonadă excelentă. Câteva
grame de bicarbonat de sodiu sau de sare de Vichy, disol-
vate delà început în apă, ne dă putinţa să preparăm o apă
de Vichy de bună calitate. Şi şampanie, în fine, pentru cei
cu gusturi fistichii, aparatul e iarăş în stare ca să fabrice,
e de ajuns în acest caz să umplem sticla cu vin în care
am disolvat delà început cantitatea de zahăr corespunză­
toare. întrebuinţând lapte putem avea la urmă un fel de
chefir spumos şi gustos.
O altă întrebuinţare a bioxidului de carbon licid e aceea
la scoaterea berei şi vinului din vase. Se ştie într’adevăr
că într’un vas golit în parte vinul şi berea îşi perd gustul
lor plăcut din cauză că stau atunci în atingere cu aerul.
Acest neajuns poate să fie înlăturat cu multă înlesnire dacă
împiedecăm aerul să intre în butoaie. Aparatul alăturat
arată fără multă vorbă cum are loc lucrul acesta. In A B
se află cartuşul cu bioxid de carbon licid ; o simplă apă­
sare pe nasturele b face şi aici ca bioxidul de carbon licid
să se evapore îndată şi să curgă în jos pe suprafaţa lici-
dului gonind în sus aerul care e mai uşor. Presiunea ga­
zului adunat în acest timp în vas face cu putinţă ridi­
carea vinului sau berei la masa de desfacere.
DĂRI DE SEAMĂ 233

Pentru profesorii de chimie, cartuşul poate să le fie de


mare folos, dându-le putinţa să arate elevilor bioxid de
carbon licid şi să facă cu el experienţele privitoare la eva­
porarea şi solidificarea lui.
Abia mai e nevoie să adăogăm că toată cheltuiala — după
ce aparatul a fost cumpărat odată — se reduce la urma ur­

melor la umplerea cartuşelor cu bioxid de carbon licid. In


Bucureşti această cheltuială se ridică la suma modestă de
cinci bani cartuşul pentru fiecare litru. Terminăm această
dare de samă arătând cetitorilor că informaţiuni speciale
pot fi luate dela d. S. Dancu, str. Isvor 43, care a bine­
voit să ne dea şi nouă lămuririle de mai sus şi să ne îm ­
prumute aparatele sale la diferite conferinţi.
234 PATURA

Dela societatea de ştiinţe

Experienţele savantului profesor Teclu. — Şedinţa de


Vineri seara 24 Martie a fost cea mai importantă din anul
acesta.
0 ilustraţie a neamului nostru, d. profesor N. Teclu din
Viena, membru al Academiei Române, a făcut, cu ocazia
venirii sale în Capitală pentru sesiunea Academiei, o se­
rie interesantă de experimente frumoase şi demonstrative
cu aparatele sale ingenioase şi cu totul simple. Bătrânul
învăţat a vorbit întâia oară în faţa unui auditor român,
neobişnuit de numeros, în limba pe care o iubeşte atât
de mult, dar pe care din nefericire, deşi foarte’ bine, o
vorbeşte foarte rar. Nu putem dă aici o descriere amă-
nunţiţă a aparatelor d-sale, de oarece înţelegerea lor fără
figură e cu neputinţă. P e scurt putem spune cam cele ce
urm ează:
1. Producerea apei în arderea unei lămpi e arătată cu
un aparat mai simplu, în care fenomenul poate fi urmărit
chiar de departe şi care adună una câte una picăturile
formate.
2. Producerea unui amestec explozibil de aer şi de gaz,
ca cel care iâ naştere, de pildă, în minele de cărbuni, e
pusă în evidenţă cu un aparat pe care cineva trebue să-l
vadă numaidecât ca să-i admire pe deplin ingeniozitatea
şi să-i preţuiască cum se cuvine siguranţa funcţionărei.
3. Despicarea flacărei a fost tăcută cu un fel de lampă
cu cilindru de s tic lă ; regulând intrarea aerului şi gazului
se observă două flăcări: una mai caldă înăuntru, unde arde
hidrogenul şi alta mai puţin caldă la gura cilindrului, unde
arde oxidul de carbon cu flacără lui caracteristică. Pentru
o poziţie potrivită a regulatorului de aer flacăra din lă-
untru se urcă şi coboară în mod cu totul ritmic. Fenome­
nul e cu totul interesant şi a încântat auditorul care a
avut onoarea să-l vadă arătat de chiar descoperitorul lui.
4) Intr’o altă lampă se arată întoarcerea pe dos a fla­
cărei ; într’un caz arde gazul în aer, iar în altul arde aerul
în g a z ; întoarcerea are loc cu multă înlesnire sub condu­
cerea abilă a conferenţiarului.
5. Solidificarea bioxidului de carbon şe face în aparatul
d-lui Teclu cu multă înlesnire aşa ca să se vadă tot ce se
DĂRI DE SEAM Ă 235
petrece. îngheţarea mercurului a fost o experienţă pe care
de asemenea nu toţi din auditori o văzuse mai înainte.
6. Producerea ozonului, în aparate noui, termină con­
ferinţa.
Ovaţii prelungite răsplătesc pe bătrânul măiestru pentru
osteneala ce şi-a dat să ne arate şi nouă ceeace mintea
luî ingenioasă a făcut pentru ştiinţă.
Comunicarea d-lui dr. A. Ostrogowitsh. — Distinsul şef
de lucrări din laboratorul d-lui dr. Istrati face în urmă o
interesantă comunicare cu privire la acţiunea halogenilor
asupra anilinei şi D-sa arată că în această reacţiune iau
naştere cu înlesnire unele materii colorate, care se obţin
pe altă cale numai cu multă greutate.
Dela congresul profesorilor de ştiinţe fizice.— In Iaşi
a avut loc, între 5 şi 11 Aprilie, al doilea congres al pro­
fesorilor de ştiinţe fizice organizat de d-1 prof. dr. D. Hur-
muzescu, secretarul general al Ministerului de Instrucţie.
Deschiderea a avut loc cu o conferinţă experimentală plină
de interes făcută de d-1 Hurmuzescu cu privire la ultimele
progrese ale Fizicei. Joui 6 Aprilie, în Aula Universităţei,
d-1 dr. E. Severin, profesor la liceul Internat, şi-a desvoltat
conferinţa privitoare la progresele chimiei în tr’o formă ele­
gantă, care cadra de minune cu frumuseţea sălei şi cu
importanţa cestiunei. In zilele următoare, au avut loc e x ­
perienţele de laborator şi discuţiunile interesante asupra
programelor, metodelor de predare şi materialului didactic.
Vizitarea monumentelor, instalaţiunilor industriale, a şcoa-
lelor şi a împrejurimilor au complectat activitatea acestui
congres. S’a regretat, de altfel, lipsa unui preâ mare nu­
măr de profesori dela o întrunire menită să aducă lumină
multă într’o sumă de cestiuni şcolare. Aceştia au ţinut
să arate, în mod tacit dar foarte elocvent (!), că, deşi apre­
ciază însemnătatea unui asemenea congres, nu înţeleg să
aprobe un început de noui sacrificii pe lângă acelea destul
de numeroase pe cari le fac cu pregătirea experienţelor
de curs în ore suplimentare neţinute în seamă de autori­
tăţile şcolare.
G. G. Longinescu.
236 NATURA

PRINCIPI DL CONSERVĂRII ENERGIEI

Cititorul îş aminteşte de sigur din copilăria sa un joc


simplu care l-a minunat necontenit: o scândură pe un lemn
sprijinitor se plecă ş i , se ridică într’o parte şi alta sub greu­
tăţile dela capete a doi copii. Minunea eră că un copilaş
uşor dela un capăt al scândurii putea să ridice pe un altul
mai greu dela celălalt capăt. Ispitiţi de sigur de această
amintire din vârsta fragedă, mulţi şi-au făurit într’o vârstă
mai înaintată visul de a găsi o maşină care cu o putere
mică să deâ foloase mari, ba dacă se puteâ, să constru­
iască o maşină care odată pornită să se mişte fără oprire
numai prin mecanizmul ei iscusit.
Exemple la fel cu cel de mai sus sunt nenumărate şi
toate duc minţile nepregătite la ideia existenţii unei miş­
cări perpetue. Iată o maşină de drum de fier, grea de câteva
tone, nici gând s’o poată ridică un singur om, cu orce
putere extraordinară ar fi înzestrat el, şi cu toate acestea
acelaş om cu o macara poate urni maşina de jos şi ridică
încetul cu încetul. Iată un vapor ancorat într’un port. Zece
oameni n ’ar puteâ trage lanţul la al cărui capăt se găseşte
ancora, şi cu toate acestea unul singur învârtind o roată
aduce ancora pe bordul vasului. Ya să zică un mecanizm
construit cu dibăcie poate face ca un om cu putere obiş­
nuită să deâ o muncă extraordinară. Apoi atunci e spe­
ranţă să nu mai fie nevoie de maşini cu aburi, nici de
cărbuni, nici de căderi de apă, în fine de nici un m o to r;
iar în locul lor un mecanizm ingenios va puteâ fi învârtit
de un copilaş de cinci ani, sau nu va fi învârtit chiar de
nimeni, ci odată pornit va pune în mişcare roţile mari şi
grele ale orcării iabrici sau uzini, cari vor lucră astfel necon­
tenit fără nici o cheltueală.
Să ne dăm puţin seama unde se găseşte sâmburele m i­
nunilor de cari pomenirăm. Şi pentru ca lucrul să fie şi
mai bine înţeles, să luăm un exemplu mai izbitor. Iată o
P R IN C IP IU L C O N S E R V Ă R II E N ER G IE I 237

greutate de 500 kgr. pe care vreau s’o ridic la o înălţime


de 10 m. Nici odată n’am să pot face munca extraordi­
nară de a luă greutatea în spate şi de a o ridică la locul
dorit. Şi cu toate astea, încetul cu încetul, dacă presupun
că greutatea se poate desface în bucăţi pe cari să le pot
duce, după câtva timp toată greutatea va fi sus. E simplu
ca oul lui Columb.
Când ridic o greutate de un kgr. la o înălţime de un m.,
oamenii de ştiinţă pură şi practică spun că am făcut &
muncă sau un travaliu de un kilogrammetru (kgrm.). Prin
urmare, dacă greutatea de 500 kgr. se compune din 20 de
bucăţi de câte 25 kgr., pe cari le ridic pe rând, am făcut
pentrufiecare bucată un travaliu de 25X10 kgrm.=2 5 0 kgrm.,
iar pentru greutatea întreagă un travaliu de 250X20 kgrm.
= 5000 kgrm. Dar dacă cineva ar fi fost în stare să ridice
dintr’o singură dată greutatea de 500 kgr. la 10 m. înăl­
ţime, făcea travaliul de 500X10 kgrm. = 5000 kgrm., adică
acelaş travaliu ca şi mai înainte. Deosebirea e că acum
distanţa de 10 m. e străbătută o singură dată cu toată
greutatea, pe când la început am făcut drumul de 10 m.
de 20 de ori cu câte o bucată de 25 kgr. Se poate scoate
de aci consecinţa că ridicarea greutăţii cere, în orce caz
şi orcum am vrea s’o facem, aceeaş muncă sau aceeaş chel-
tueală de energie.
Să presupunem că am cheltuit energia de 5000 kgrm. şi
că am ridicat greutatea de 10 m., credeţi că acea energie
e pierdută ? Nici de cum. Greutatea ridicată sus mi-o poate
dă înapoi. Dacă o leg cu o sfoară groasă petrecută pe dup&
un singur scripete şi dacă leg la celălalt capăt al sfoarei
o altă greutate de 500 kgr., care se găseşte jos, pot să
ridic această nouă greutate la înălţimea de 10 m. Pentru
asta trebue ca prima greutate să se coboare şi când a ajuns
jos de unde plecase numai poate ridică nimic. Munca de
de 5000 kgrm. pe care am făcut-o eu la început, o face acum
prima greutate ca să ridice pe a doua.
Dar să ne mai oprim puţin asupra acestor lucruri, citi­
238 NATU RA

torul nostru îş dă seama de importanţa lor şi lămurirea


câtorva amănunte nu cred să-l supere.
Puteam ridică greutatea doua numai la 5 m. înălţime,
pentru asta trebuia să opresc pe cea dintâiu la jumătatea
drumului. Insă atunci ea mai păstră o provizie de energie
în stare să-mi ridice o altă greutate de 500 kgr. tot la 5 m.
înălţime. Cum se vede energia cheltuită de braţele mele
ca să ridic greutatea de 500 kgr. la 10 m. înălţime, cu.
adevărat cheltuită, căci mă simt istovit după ridicarea
celor 20 de bucăţi, această energie, zic, a trecut greutăţii
ridicate. Din energia de 5000 kgrm. înmagazinată acum în
ea pot cheltui cât vreau, bine înţeles nu mai mult de
5000 kgrm., şi pot s’o întrebuinţez iarăş cum vreau. Acea
energie însă nu se pierde, o putem găsi totdeauna undeva
Să venim acum la exemplele dela început. Un copil de
20 kgr. dela un capăt al scândurii poate ridică pe altul de
40 kgr., cu condiţie ca scândura să fie de partea lui de
2 ori mai lungă, aşa încât pentru ca să-l ridice la 1 m. el
trebue să se coboare cu 2 m. Tot aşa cu macaraua se poate
ridică o maşină-de mai multe tone, dar pentru ca s’o ridice
de câţiva centimetri, lucrătorul învârteşte, învârteşte până
ameţeşte. Energia cheltuită de lucrător e aceeaş ca a uria­
şului pe care ni-1 putem închipui că ar ridică dintr’odată
maşina cu braţele lui vânjoase la înălţimea dorită.
Prin urmare toate mecanizmele inventate până acum şi
care se mai pot inventă în viitor, nu pot creâ energie; ele
nu fac decât să întrebuinţeze bine energia ce li se dă. Lu
crătorul care învârteşte roata pe osia căreia se înfăşură
lanţul ce aduce ancora pe bordul vaporului, cheltueşte
atâta energie câtă e necesară. Dacă cheltueşte mai puţin,
ancora nu se poate ridică.
Şi cu toate acestea lucrurile nu se petrec tocmai aşa. In
realitate, mecanizmele şi maşinele cunoscute nu utilizează
toată energia ce li se dă ; o bună parte se pierde pe drum
pentru ca să se învingă frecările dintre diferitele părţi ale
maşinii. Aşa încât nu poate fi vorba să se construească
NOTIŢE 239

maşini care să creieze singure energie, ci de maşini care


să întrebuinţeze cu folos cea mai mare parte din energia
pe care le-o dă sau vigoarea braţelor noastre, sau o cădere
de apă, sau căldura cărbunilor ce ard în cuptor, etc.
Din cele ce am spus iese la iveală lucrul urm ător: Ener­
gia are uri fel de natură materială. In urma orcărei ope­
raţiuni mecanice, energia dată unei maşini şi-a schimbat
locul, şi-a schimbat oarecum forma, dar se poate regăsi
întreagă. Cu alte cuvinte, ca şi materia care în operaţiu­
nile chimice îş schimbă forma şi proprietăţile, dar din
care nu se pierde nimic, tot aşa şi energia curge dealungul
organelor unei maşini, dar se păstrează şi se poate regăsi
la capăt sau pe drum. Acesta e principiul conservării ener­
giei. El a fost descoperit mai întâiu în mecanică din con­
vingerea pe care o aveau matematicianii, că mişcarea per­
petuă e cu neputinţă. A fost întins apoi la fenomenul fizic
al căldurii de către doctorul Robert Maijer din Heilbronn
prin analogie, de către fizicianul englez Joule prin expe­
rienţă şi de către renumitul învăţat Helmholtz pe cale
matematică, cam în acelaş timp, pe la mijlocul secolului
trecut, şi acest principiu a câştigat apoi încetul cu încetul
toate domeniile fenomenelor din natură.
G. Ţiţeica.
------------------ --------------- ;-------

N O T I Ţ E
In Buletinul Oficial al Expoziţiunii, No. 6, d. dr. Istrati are un al
doilea articol interesant, privitor ’la participarea la expoziţie. „ C ă tr e
m a r i i p r o p r i e t a r i a i ţ ă r i i “ este scris, de sigur, cu multă durere
dar e pornit fără îndoială, din inima caldă şi cugetul curat al celui
ce doreşte sincer să înceteze nepăsarea condemnabilă de până acum.
Reproducem şi noi părţile care urmează :
... „De asemenea, dacă deşi ei fac toate acestea direct sau prin in ­
terpuşii lor, nu vor întrebuinţa avuţia ce rezultă din stoarcerea so­
lului şi-a braţelor muncitoare pentru ridicarea şi întărirea acestora,
dacă nu vor face nimic pentru a replantâ pădurile, a opri torentele,
a varia culturile, a dezvoltă industriile ce derivă, cu un cuvânt a
trăi bine, lărgindu-şi chiar sfera câştigului prin lucruri utile şi indi­
vidului, şi societăţii, şi ţă r ii; dacă vor continuă încă a trată solul şi
braţele în mod vitreg, â stoarce cât mai m ult prin arendări, a nu
ajută în ţară nimic, nici credinţa, nici ştiinţa, nici a rte le ; dacă v o r
240 NATURA

continua a pleca, în stoluri ca rândunelele la apariţia primului nor


prevestitor al fulgilor de zăpadă şi a se întoarce în ţară odată cu
zilele lui Maiu, pentru a specula din nou recolta viitoare, după ce
au lăsat în străinătate, dela hotar şi până la Paris, şi de acolo până
la Monaco, tot ce câştigase în tim pul anului sau împrumutase în
vederea viitorului, întorcându-se de-abiâ cu ce să ajungă în ţară,
pentru a plecă din nou în Iu n ie ; ei bine, o astfel de clasă de oa­
meni, care a compromis deja grav interesele ţării şi a dat exem plul
desfrâului şi îndemnul, până şi celor lipsiţi, care sunt capabili a face
orce, numai pentru a călători ca b o e r ii, o astfel de clasă, este o p ri­
mejdie şi o ruşine naţională, ea trebue să dispară, căci in nesoco­
tinţa ei a lăsat în urmă-i un cim itir colosal, în care stau perduţi pe
vecie ultimii reprezentanţi ai celor mai vechi fam ilii ale ţării, res­
turile decăzute ale unei întregi rase de luptători pricepuţi, care dacă
în vechime au trăit prin neam, au avut însă şi m arele m erit de a
fi trăit şi adesea a fi şi murit pentru neam “ ...
„... Iată de ce cred că este bine să deschidem larg ochii, căci cel
mai grav problem economic şi social stă în faţa noastră şi ne ame­
ninţă. De o parte cei nepregătiţi, părăsiţi şi chinuiţi care găsesc deja
că au prea puţin, posedând 4/s din suprafaţa cu'ltivabilă a ţării.
De altă parte cei ameninţaţi în averea lor, care reprezintă 7s din acea
suprafaţă şi care în genere nu se grăbesc ca să cultive singuri pă­
mântul, astfel că am avut ruşinea să vedem plăşi în care numai u n
singur proprietar îşi cultivă moşia, să vedem ovrei absoluţi n ep re­
gătiţi pentru agricultură, acaparând zecim i de domenii, pentru mai
multe milioane de lei anual, pe de o parte disperând pe sătean prin
stoarcerea nemiloasă a muncei sale, iar pe de alta dând avantagiu
proprietarului pentru ca să trăiască în capitalele străine în mod cât
mai ruinător sănătăţii şi intereselor sale.
Marii proprietari, din contra, trebue să fie astfel ca prin cultura
raţională a solului, prin metodele noi ce vo r introduce, prin amena­
jări şi îmbunătăţiri de orce fel, să ridice valoarea solului, aşa încât
proprietatea mică să câştige, şi săteanul nostru, în loc de a visa nu­
mai b a ra g a n mare, să poată vedea cât de m ult se poate scoate de
pe o suprafaţă mică, dar cultivată cu inteligenţă, şi ce mare câştig
ar avea dacă braţele sale ar fi utilizate regulat în tot timpul anului
prin mica şi variata industrie casnică.
Tot proprietarii mari, şi exem plul este dat de m ult de M. S. R e­
gele, şi din fericire de mai m ulţi proprietari mari şi cu o vază ai
ţării, au interes mare de a face ceeace făceau străbunii lor, de a
ajută ca biserica satului să fie o podoabă, ca săteanul să găsească
la orce primejdie sau întâmplare în ei un ajutor şi un scut, ca şcoala
de pe moşia lor să fie de frunte, ca vitele să fie frumoase şi bine
alese, ca locuinţa dela ţară şi din oraş să fie împodobită cu lucruri
atât ale industriei casnice săteneşti cât şi al industriei oraşelor
noastre şi artiştilor noştri, care în altfel nu pot trăi.
Ei să deâ exem plul credinţei, cinstei, independenţei, iubirei aproa­
pelui şi patriotismului; ei să fie pilda economiei şi a prerederei.
Iată marele lor social şi singura lor raţiune de a fi“ .

----------------------------------------------------------------------------------

T ip . GUTENBERG J o sep h G o b i, str. D ô m n e i, 20


JOS A N TIC AR II 241

JOS ANTICARII

Suntem înconjuraţi de inamici. Vieaţa noastră este o


continuă luptă, luptă în care, vai, adeseaori suntem învinşi.
Mai scapă bietul om, de vulcani în erupţie, de perceptori
în funcţie, de cutremure, de câini turbaţi, de soacre şi de
automobile, dar ce vreţi să facă sărmanul, contra arma­
telor de inamici invizibili, contra armatelor de bacterii, de
microbi, cari de toate părţile îi dau asalt ?
Microbi în aerul pe care-1 respirăm : s’au găsit 6.000 în-
tr ’un metru cub din aerul din «Calea V ictorii» ! — din ca­
lea microbilor mai bine.
Microbi în apa pe care o b em : câteva mii într’un pahar
luat dela robinet. Şi când te gândeşti că Prim ăria ne pune
să-i plătim, şi încă scump, o asemenea ciorbă de m icrob i!
Praful care se ridică de pe suprafaţa pământului, praf
plin de bacterii, stă câtva în suspensiune în aer, iar pe
urmă se depune pe toate corpurile, pe cari le întâlneşte
în căderea sa. Nu e de mirare deci, că pe toate corpurile,
pe toate obiectele, mese, scaune, farfurii, pahare, alimente,
etc., se găsesc microbi şi încă mulţi. Intr’un gram de praf
adunat de pe mobilele unei odăi, s’au găsit două milioane
de microbi.
Iată ce ar trebui să ştie jupânesele noastre; poate că ar
deveni mai puţin îngăduitoare, faţă de praful locuinţelor
noastre. Din nenorocire pentru sănătatea noastră, doam­
nele jupânese, chiar diplomate ale şcoalei superioare de
menaj, habar n’au de asemenea lucruri. Cunosc chiar o do­
cenţă pe lângă facultatea de bucătărie, care nu ştie n im ic
din cerinţele igienei. Şi e p ăcat: ce bine ar prinde, la şcoa-.
lele de menaj, pe lângă cursul de tocană şi cevâ noţiuni
de igienă dom estică! . . . ^ :
Microbi pretutindeni, microbi nu numai în aer, în apă
şi pe toate lucrurile noastre, dar microbi şi pe corpul şi
«N a tu r a » N o . 8. 16
242 NATU RA

în corpul nostru. Pe pielea noastră e o pădure de microbi,


dar încă în g u ră ! Aci, milioane şi milioane. Şi cum n’ar
fi atâtea, când aci găsesc tot ce le p la c e : căldurică, întu­
neric, umezeală. .Şi microbii cresc şi se înmulţesc în gura
noastră, ca birurile în ţara românească.
Flora noastră bucală e din cele mai bogate, o adevărată
grădină botanică. Păcat numai că florile din grădina aceasta
nu miroase tocmai a liliac. Tinerilor, nu uitaţi să daţi cu
grebla, cu peria, prin aleele grădinii voastre.
Unde mai sunt microbi ? Mai bine să întrebăm unde nu
sunt, de oarece mai pretutindeni ne întâlnim cu ei. Aceşti
mizerabili asasini nu respectă' nimic, nici lucrurile sfinte !
In aghiazmă s’au găsit bacteriile cari produc tuberculoza
şi cele cari dau difteria. Te pui cu p ăgânii!
Fiind dat că microbii sunt aşa de răspândiţi în natură,
înţelegem cât de uşor ei pot ajunge în casa noastră, în
corpul nostru, înţelegem cât de uşor ne putem înbolnăvi.
Igieniştii, medicii ne-au atras atenţiunea asupra multora
din modurile în cari duşmanii noştri reuşesc să se furi­
şeze în casa noastră şi în urmă să ne atace, să ne îmbol­
năvească. De curând D rul Josias, membru al academiei de
medicină din Paris, într’o comunicare făcută savantei adu­
nări, a semnalat pericolele la cari ne expun cărţile vechi,
de pe la anticari.
Se poate întâmplă ca primul proprietar al cărţii să fi fost
bolnav de o boală transmisibilă, de o boală microbiană.
Nimic mai uşor, ca acest bolnav să fi depus şi pe foile
cărţii germeni de-ai boalei sale. Vândută la anticar, cartea
aşteaptă, în întunericul şi praful propice bacteriilor, aşteaptă
cumpărătorul. Microbii îl pândesc. Şi ce vesel e cumpără­
torul care, pe un leu, a cumpărat o carte de trei. Cum să
nu fie vesel, când pe un leu a căpătat, nu numai cartea,
dar şi scarlatina, dar şi tuberculoza. Pomană curată — cu­
rată, vorba vine.
In sprijinul afirmărilor sale, D-rul Josias, citează Aca­
demiei, diferite nenorocite cazuri.
JOS A N TIC AR II 2m
r 0 geometrie veche îmbolnăveşte pe cumpărătorul său şi
pe fratele acestuia de scarlatină. Copii, fer iţi-vă de geome-
triile vechi, (nu e vorba, că ,eu aş suprimă şi pe cele noi).
Dr. Brouardel, decanul facultăţii de medicină din Paris,
ne spune că funcţionarii arhivelor din Kharkow mureau
p’un cap de oftică. Cercetându-se cauzele acestei epidemii,
se constată o sumedenie de bacili de ai tuberculozii pe
foile arhivelor, cu cari umblau aceşti funcţionari. De unde?
Delà un fost arhivar, (zic «fost» căci în momentul anchetei
el murise deja de oftică), delà un fost arhivar, care mân­
jise cu tuberculoză acele foi, întorcându-le cu ajutorul de­
getului muiat în salivă, — în oftică.
TJ-rul Knopf citează -cazul a douăzeci de funcţionari din
«B iu ro u l de Sănătate din Lansing» (Michigan), cari m u ­
riră de oftică, din cauză că se serviseră de nişte cărţi, pe
cari le împroşcase cu saliva sa, atunci când tuşise şi stră­
nutase, un fost coleg al lor, coleg ofticos. Şi când te gân­
deşti, că acest lucru se petrecea în Biuroul de «Sănătate»...
ce o fi fost în celelalte ?
« Mémorial de la librairie française» citează cazul unei
lehuze şi a pruncului acesteia, a căror sănătate fu perfectă
până în momentul în care se aduse mamei pentru citit, o
carte veche, o carte de ocazie. Puţin după aceasta şi mama
şi copilul ei ■muriră de septicemie, de infecţie bacteriană.
Doctorul curant bănueşte că infecţia a fost adusă de câr-i
tea în cestiune. El râcâie scoarţele şi foile cărţii, şi, în a-
eeste râcâituri, descopere o sumedenie de streptococi, de
bacteriile omorâtoarei septicemii. Iată ce făcu cartea v e ­
che, cartea de ocazie, — ocazie de moarte.
Âş puteă lungi mult acest necrolog, nu o voiu face. Cred
că toată lumea este acum convinsă de pericolul la carë
ne expun cărţile vechi, cărţile cumpărate delà .anticari,
cărţile închiriate delà cabinetele de lectură, aceste adevăr
rate depozite şi consemnaţiuni de bacterii, de microbi. Sănă:
tatea populaţiei noasţre şcolare, populaţie pe care se ba­
zează mai ales comerţul — gheşeftul — unor anticari, este,
244 NATURA

în deosebi, ameninţată de microbii cari se ascund pe şi


între foile cărţii vechi. Măsuri de apărarea acestei sănătăţi
scumpe nouă se im pun: Jos anticarul. Jos anticarul care
ameninţă sănătatea fizică a copiilor, jos anticarul care
ameninţă — lucru şi mai grav - sănătatea lor morală.
Gândiţi-vă, ce rele consecinţi poate aveâ asupra moralului
copilului posibilitatea de a-şi vinde cartea; gândiţi-vă că mai
totdeauna această vânzare se face fără ştirea, fără autori­
zaţia părinţilor; gândiţi-vă în ce scop se face această vân­
zare; gândiţi-vă la sumedenia de copii, cari luni întregi
rămân cu lecţiile neînvăţate, de oarece, prin com plicitatea
anticarului, algebra s’a transformat în rahat şi istoria an­
tică în zmeu modern, când nu în ţigări de damă cu carton,
şi vai, chiar în damă fără carton dar cu gonococi; gândiţi-vă
cât de periculoasă este pentru şcolar veşnica tentaţie, pe
care o exercită anticarul aşezat în drumul liceului — păia-
jenul care-şi pândeşte prada ; — gândiţi-vă cât de uşor alu­
necă la rău o fire de c o p il: azi vinde cărţile sale, mâine
pe ale vecinului; gândiţi-vă la toate acestea şi veţi con­
veni că anticarul constituie pentru copil un pericol moral
mai mare chiar decât cel fiz ic ; scarlatina moralului e mai
gravă ca scarlatina fizicului. Părinţi să strigăm cu toţii :
Jos anticarii.
Măsuri energice se impun. Idealul ar fi suprimarea rău­
lui, suprimarea anticarului, suprimarea anticarului care
speculează copiii. Este lucru posibil? Din nenorocire nu, însă,
dacă vrem, putem tăia ghiarele acestuia, putem face anti­
carul aproape inofensiv, cel puţin pentru populaţia şcolară,
principală victim ă a acestui macrob.
Lucrul nu e greu. Nu e admisibil ca anticarul să aibă
libertatea de a specula naivitatea copilului, lipsa lui de ex­
perienţă, slăbiciunea lui, — vai, nevârstnicul este aşa de
uşor de adem enit: câte prostii nu poate face el pentru un
rahat dulce, sau pentru un surîs idem ? — nu este zic ad­
misibil, ca anticarul pentru câţiva gologani să poată des-
puiâ şcolarul de cărţile sale. Este un adevărat atentat la m i-
JOS AN TIC AR II 245

nor. De ce legea ar protege numai pe minoare. Decretaţi,


d-lor, şi faceţi ca decretul d-voastră să nu rămâie simplu
afiş pe zidurile capitalei; decretaţi, d-lor, câ anticarul, sub
pedeapsă, nu va putea cumpără cărţi dela un minor, decât
răspunzând banii in mâna părinţilor, la domicilul acestora,
şi veţi vedea de’şi vor mai vinde copiii cărţile. Am adăogat
ca banii să se numere părinţilor la domicilul lor, de oarece
altmintrelea s’ar găsi uşor împrejurul anticarilor şi părinţi
de ocazie.
Dacă această unică şi simplă măsură ar fi luată, şi
m ai ales observată, şi lucrul nu ar fi imposibil, — în tr’o
altă ţară — n’ar mai apucă atâtea geografii calea rahagiilor,
şi atâtea algebre calea Academiei.... de biliard.
Ce facem cu cărţile vândute chiar de către părinţi, fie
după decesul unui copil, fie după terminarea anului şcolar ?
Oare ar fi greu ca autoritatea şcolară prin organele sale,
prin circulări (unde a mers mia....) să convingă pe părinţi
că fac rău vânzând ei, sau autorizând pe copii să o facă,
cărţile şcolare cari au servit în timpul anului expirat ?
Oare greu ar fi să convingi părintele că deşi copilul său
a terminat cutare clasă, acesta totuş o să mai aibă nevoie
de cărţile întrebuinţate în acel an? Oare nu va înţelege
uşor părintele câ deşi copilul i-a trecut din a 3-a în a 4-a
totuş o să mai aibă nevoie să consulte când şi când geor
grafia, istoria or igiena? Oare...? dar nu este pueril şă
inzist asupra unui punct atât de simplu.
Vor fi totuş câteva cărţi vândute: decese, părăsire de
studii, etc. Autoritatea sanitară trebue să vegheze. Cât de-
simplu ar fi: , •
Noi, Medicul şef al Capitalei decidem :
1°. Anticarii nu vor putea pune în vânzare nici o carto
didactică uzată fără o prealabilă dezinfectare a acesteia,
2°. La fiecare 1 şi 15 ale lunei, în localul cutare, se v a
face dezinfectarea. După această operaţie se va aplica,
pe fiecare exemplar, o ştampilă arătând data dezinfectării
efectuate. Dezinfectarea este valabilă şase luni.
246 NATURA

■3°. Dezinfectarea se va face gratis, fără şicane, fără în­


târzieri, şi fără ciupeli din partea organelor noastre.
■ 4°. Fiind dat că dezinfectarea cărţilor cartonate, este ane«'
voioasă, aproape imposibil de realizat în bune condiţiuni,;
Autoritatea sanitară invită Onor. Minister al Instrucţiunii-
publice, să abroge aliniatul cutare, din Regulamentul pri­
vitor cărţilor didactice, alineat care exige cartonarea acestor
cărţi.
Iată câteva măsuri, prin care am putea apără, în mod'
eficace, sănătatea fizică şi sănătatea morală a copiilor noştri.
Măsurile sunt simple, practice, drepte, folositoare, iată de
ce suntem siguri că autoritatea sanitară, că Ministerul In­
strucţiunii le vor luă, şi nu le vor execută.
Dr. Urechia.
------------------------------------- ---------------------------------------------

VULCANUL KRAKATAU

Spuneam în numărul precedent al «N a tu rii», că erupţia.


Vezuviului nu înseamnă aproape nimic, faţă de fenomenele
uriaşe, ce au întovărăşit erupţiunea altor vu lcan i'şi faţă'
de jertfele omeneşti, ce au căzut pradă deslânţuirii neaş­
teptate a unor puteri năpraznice ale naturii. Dacă mi s’ar
permite comparaţiunea, Vezuviul e pentru pământul întreg
ceeace un neînsemnat coş e pentru corpul omenesc, faţă
de un buboi dureros şi cu o suprafaţă mai mare de infla-
maţiune.
Pomeneam, între alţii, vulcanul Krakatau, de pe o m i­
nusculă insulă aşezată între Java şi Sumatra.
Devastările ce a cauzat erupţia acestui vulcan, au fost
aşa de neînchipuite, fenomenele fizice, ce au întovărăşit, am
fost aşa de puternice şi de generale, încât cu drept cuvânt
această erupţie e considerată ca cea mai mare catastrofă,
ce a avut loc pe faţa pământului, de când omul a început
să ţie seamă de vieaţa planetei noastre.
VULCANUL K R A K A TA U 247

încă din 1880, slabe cutremure de pământ dădeau a în­


ţelege că puterile ascunse ale pământului, sunt în nelinişte*
Ele nu au fost însă băgate în seamă de locuitorii vecini,
pentrucă ei sunt deprinşi cu asemenea semne de amenin­
ţare din partea coajei pământeşti, după cum se deprind
şi muştele mici, cu tremurăturile slabe ale pielii calului;
Java doar e ca un leagăn, veşnic în mişcare. In luna Maiu
1883, zvârcolirile lăuntrice se înteţiră. Corăbiile care din
întâmplare treceau prin apropierea insulei Krakatau, ne­
locuită, văzură că adevărata cauză a cutremurelor eră v u l­
canul, care se trezise din somnu-i îndelung, azvârlind din
gura lui întredeschisă un sul de cenuşe, până la înălţimea
de 11000 metri. Dar şi asemenea furii momentane ale mun­
ţilor de foc, nu prea fac mare impresiune oamenilor din par­
tea locului, deprinşi cu ele, ca şi ţiganul cu scânteia. Java
are 121 de vulcani, din care 14 se supără din vreme în
vreme ; Sumatra posedă şi ea vreo 6 împroşcători de foc. Dar
Krakatau nu se linişti îndată, după cum obişnuesc vulcanii
din J ava; el se înfurie din ce în ce, ajungând în paroxism abia
la 25 August. A fost destul două zile pentrucă suprafaţa unui
cerc, cu o rază de 90 km. să fie complect pustiită, ca orce
urmă de activitate omenească, să fie măturată cu desăvârşire
şi ca 40.000 oameni să fie pe veci înmormântaţi. Abia după
ce furiosul uriaş şi-a căpătat jertfele, s’a liniştit. După o
noapte de 18 ceasuri, soarele limpezi atmosfera ; dar numai
lumină asupra unor regiuni vestite prin variaţia şi bogăţia
vegetaţi unii, ci asupra unor ruini şi mormane de cadavre.
Cum s’au petrecut faptele, e greu de urmărit. S’a întregit
istoricul erupţiunii numai după mărturia unor căpitani de
vase, a căror corăbii se găseau prin aproprierea centrului
catastrofei. Ei însăşi avură de îndurat multe pericole, co­
răbiile lor eră locul de joc al descărcărilor electrice ; se cre­
deau mai mult pe «Vasul-fantomă». De aceea surescitarea
nervoasă în care se găseau, nu le dădîi putinţa să prindă
decât ce eră mai groaznic. Urieşia fenomenelor se putu de­
duce şi din depărtarea la care se simţiră ele. Detonaţiunile
248 NATURA

ce au întovărăşit erupţiunea fură aşa de puternice încât


au fost auzite la o depărtare de peste 3000 km. Dacă buni-
oarâ ele ar fi avut loc la Iaşi, ar fi fost prinse de locuitorii
din Lisabona, acei din oazele Saharei, din vecinătatea gol­
fului Persic, din Turkestan or Capul Nord. Explozia neîn­
chipuit de straşnică ce a avut loc, a produs valuri uriaşe
în aerul atmosferic, care au făcut ocolul pământului în 35
de ceasuri cu o iuţeală de 328 m. pe secundă. Barometrele
diferitelor staţiuni meteorologice din toate centrele răslăţite
în Europa şi America, au fost apucate de tremurături bru-
sce, care n’au fost explicate decât după aflarea ştirii celor
petrecute în Asia. Cenuşele, provenite din sfărâmarea păre-
telui muntelui, ca şi din lava ce se află sub el, fură arun­
cate la o înălţime de peste 30 km. în aer. Cele mai multe
au căzut în dărăt; cele mai fine însă au rămas suspendate
multă vreme în părţile superioare ale atmosferei şi fură
împrăştiate de vânturi peste toată faţa pământului. Multă
vreme se putea admiră în Europa iluminaţiunile crepuscu­
lare ce întovărâşau venirea nopţii. Soarele asfinţeâ învă­
luit într’un zăbranic de aur. După el însă cerul eră cuprins
de o roşaţă, ca şi cum departe undeva flăcările vreunui
oraş aprins se reflectau pe marginea bolţii cereşti. Cauza
acestor fenomene, eră praful mărunt provenit din erupţiunea
Vulcanului Krakatau şi care rătăcind în înălţimea atmos­
ferei, rămâneau încă luminate de razele soarelui trecut sub
orizontul locului.
S’a socotit că materiile asvârlite de vulcan ar fi ocupat
un volum de 18 miliarde mc. Cititorul nu se va minuna
atunci, când i se va spune, că mare parte din acest ma­
terial căzând îndărăt în jurul vulcanului a dat naştere la
insule noui, or că schimbate în glod au pustiit plantaţiu-
nile şi locuinţele omeneşti mai cu seamă din capătul apusan
al insulei Java. Pare-se că nenorocirile aduse de vulcan nu
au fost îndeajuns; lui i s’a întovărăşit şi furia distrugă­
toare a mării. Turburat în liniştea lui de explozia vulca­
nică, Oceanul îş strânse de odată apele, aşa încât marginea
VULCANUL K R A K A TA U 249

insulelor a rămas uscată ; urmară apoi valuri enorme de


câte 30 m. înălţime, care se năpustiră peste insulă, rupând
arborii, surpând casele, măturând locurile de orce vietate
a întâlnit în cale, ducând cu ele, în retragere peste 40.000
de oameni, ce şi-au găsit mormântul în adâncul apelor. Co­
răbii ancorate în porturi fură transportate ca nişte bucăţele
de plută, pe uscat, la mari depărtări de ţărm. «La Anjer,
povesteşte un martor ocular, oamenii dormeau liniştiţi,
când de odată la 6 ore de dimineaţă, un val uriaş de apă
înegrită, vine cu sgomot, se ridică şi inundă oraşul.
Apoi se retrage, ducând cu el bărbaţi, femei, copii. Totul
intră din nou în linişte ; nu se văd decât resturi de cadavre,
de vase, de poduri şi de ramuri. Nu e decât începutul. O
ploaie deasă de cenuşe cade din atmosferă. Oamenii scăpaţi
delà cel dintâiu atac, mai toţi răniţi, abia pot răsuflă. Un
al doilea val, înalt de 35 m., inundă din nou oraşul şi spală
tot ce a mai rămas viu. Oraşul Anjer nu mai există ! N u­
mai temelia farului a rămas din e l!». Valurile produse de
erupţiune au fost aşa de puternice, încât au fost simţite
şi înregistrate de maregraphe în diferite porturi atât din
Oceanul Pacific şi cel Indian, (St. Francisco, Ceylon, Capul
Bunei Speranţe), Cât şi din domeniul Oceanului Atlantic
(Havre, Cherburg).
Pentru noi oamenii, catastrofa cauzată de vulcanul Kra-
katau, ca şi aceea a vulcanului Pelée, întâmplată acum
5 ani în Martinica, e socotită ca «c e l mai groaznic fe­
nomen pământesc, din câte s’a observat vreodată». Dar
pentru pământ ? E un simplu fapt al vieţei lui, care adunat
cu altele îmtâmplate în vremurile cunoscute de om, ca şi
în acele de mai înaintea ivirii lui, lucrează să-i schimbe
necontenit faţa. Geografia locurilor din jurul vulcanului
Krakatau este acum alta, de cum eră înainte de 1883. In
locul unei singure insule, sunt acum trei mai m ici; vu l­
canul ce-şi ridică vârful cu câteva sute de metri, deasupra
apei, a rămas o ruină. Marea a devenit împrejurul insulii
mai puţin adâncă, din cauza cenuşei or a sgurelor ce s’a
250 NATU RA

îngrămădit pe fundul e i ; insule mari s’au format acolo


unde mai înainte domină marea. Adunând fapt cu fapt, se
explică uşor adevărul, multă vreme necunoscut, că faţa
pământului nu mai e aceeaş azi, ca şi eri, că ea se schimbă
din zi în zi, cum se schimbă necontenit faţa unui om, de
cum se naşte şi până moare.
Dr. I. Simionescu.
Profesor la Universitatea din Iaşi.
-----------------------------------------------------------------------------------

DIN TRECUT OL VEZUVIULUI

1. In antichitate acest vulcan eră considerat ca un vul­


can stins. Dar, la anul 79 d. Chr., a avut loc o teribilă
erupţiune cu ocaziunea căreia, lava acestui vulcan a aco­
perit cele trei oraşe : Herculaneum, Pompeii şi Stabiae. Cea
mai veche erupţiune deci cunoscută este cea din anul 79
d. Chr., când a murit şi Pliniu cel bătrân. Această erup­
ţiune a fost anunţată prin cutremure de pământ, cari în­
cepuseră încă din anul 63 d. Chr. Alte multe erupţiuni au
avut loc după cea din anul 79, dar cele mai teribile au
fost cele din anii: 472, 982, 1139 (dela această dată n’a
mai fost altă erupţiune până la anul 1631) apoi la 1794
(una dintre cele mai puternice erupţiuni). In sec. X IX au
fost 14 erupţiuni, dintre cari cea mai teribilă este cea din
1872 (24 Aprilie— 1 Maiu).
2. Vezuviul este singurul vulcan pe continentul nostru.
El se află în Italia meridională la 10 km. spre SE de Nea-
pole. Vârful muntelui este Vezuviul propriu zis; mai la N
este un alt vârf monte di Somma, format de un con de
cenuşe şi de lavă, care înconjoară pe cel precedent în formă
de semicerc la N şi la E. Atât înălţimea cât şi forma Vezu-
viului variază : după erupţiunea dela 1794, avea o înălţime
de 1014 m .; iar după cea dela anul 1868 înălţimea sa eră
de 1296 m. Dimensiunea craterului aşişderea variază.
DIN TRECUTUL VEZUVIULUI 2 5 i:

3. Pe poalele muntelui Yezuviu trăiesc vreo 80.000 locui­


tori ; ele sunt acoperite cu vii, arbori fructiferi şi cereale.
Viile dau vinul cunoscut sub numele de «lacrim a Christi>>
şi mai dau şi un bun vin de masă numit «V esuvio».

Prima şi una dintre cele mai spăimântătoare erupţiuni


ale Vezuviului este cea din anul 79 d. Christos. «Norul de,
cenuşă aruncată în aer, zice E. Redus, a ascuns întreaga
regiune sub o mare întunecime ; până la Roma soarele a
fost întunecat; şi s’a crezut atunci, că noaptea cea mare,

S.ANASTASIA

l!E POMPEI!

j|= STABIfiE

a pământului a început. Când a reapărut lumina în tr’un


mod vag în cerul cel roşiatic, totul numai eră de recunos­
cut ; muntele îşi pierduse forma, arăturile dispăruseră sub
lavă, şi oraşele fuseseră îngropate împreună cu aceia dintre
locuitori, cari nu putuseră să scape».
Iată cum descrie această primă erupţiune a Vezuviului,
P lin iu cel tânăr, un martor ocular, în cele două epistole,
ale sale, către T a c it:
«S e găsea1) în Misenum, unde comandă el însuş flota,,
când a noua zi, înaintea calendelor lui Septembre1 2), cam,

1) Este vorba de C. Pliniu, cel bătrân (naturalistul), fratele mamei


lui Pliniu cel tânăr.
2) Adică la 23 August.
252 NATU RA

pe la ceasul al şaptelea x), mama mea i-a făcut cunoscut,


c& se iveâ un nor de o mărime şi de o formă neobişnuite,
îndată se scoală el şi se sue într’un loc, de unde puteă
să vadă cu uşurinţă această minune. Norul se înălţă în aer,
fără să poată să deosibeascâ cineva din depărtare, din care
anume munte ieşea. (Noi am aflat apoi că era din Vezuviu).
Forma sa se apropia de acea a unui arbore şi mai cu seamă
de acea a unui pin. Căci, după ce s’a ridicat foarte sus, în
forma unui trunchiu, a început apoi să se împrăştie în formă
de ramuri. Presupun, că el eră împins mai întâiu cu furie,
de un vânt de subt pământ; dar, că puterea vântului apoi
slăbindu-se, la o înălţime oarecare, sau el chiar apăsat sub
propria sa povară, a început să se răspândească în supra­
faţă. El păreâ când alb, când negricios şi când de diferite
culori, după cum eră încărcat mai mult de cenuşă, sau de
pământ. Cenuşa zbură chiar pe năvi, şi cu cât se apropia
cineva mai mult, cu atât eră ea mai deasă şi mai caldă.
Dar chiar bucăţi de lavă au început să cadă până aproape
de năvi şi pietre înegrite, arse, sfărâmate de furia focului ;
marea însăş scăzută deodată nu mai eră adâncă şi ţărmul
păreâ, că devine cu neputinţă de călcat, din cauza gră­
mezilor de pietre ce-1 acopereau... L a , Stabiae 12), ce e drept
pericolul nu ajunsese, dar totuş păreâ că se apropie şi acolo.
Se vedeau în adevăr, lucind, din mai multe părţi ale Ve-
zuviului, flăcări mari şi as vădituri de focuri ridicându-se
foarte sus, a căror licărire devenea şi mai întinsă din cauza
întunecimii nopţii... Iată însă, că într’un moment dat
curtea, care dă în apartamentul unchiului meu, începeâ să
fie umplută aşa de mult cu cenuşă, încât dacă ar mai fi
stat chiar puţin timp înăuntru, i-ar fi fost cu neputinţă să iasă
afară. Atunci şi casele au început să se clatine atât de tare,
din cauza deselor şi groaznicelor cutremure de pământ, încât,
cu drept cuvânt, ar fi putut zice cineva, că ele erau smulse

1) Cam pe la ceasul unu, după prânz.


2) Aci sosise Pliniu cel bătrân.
DIN TRECUTUL VEZUVIULUI 253

din temeliile lor şi aruncate rând pe rând în toate părţile şi


în cele din urmă puse din nou la locul lor. Pe de altă parte
şi afară din oraş eră de temut ploaia de pietre, cu toate
că erau uşoare şi uscate de foc... Es deci din casă şi îşi leagă
perne împrejurul capetelor l o r : iată singura măsură pe care
au luat-o contra pietrelor cari cădeau de sus. Şi, pe când
în altă parte eră ziuă chiar, acolo, unde se găseau ei, continua
să fie noapte, o noapte dintre cele mai întunecoase şi mai
spăimântătoare; şi numai prin mulţimea flăcărilor şi prin
focurile de tot felul eră întrucâtva întunecimea depărtată.
De ţărmul mării iarăş nu se puteau apropia, căci marea
eră încă de tot înfuriată şi împotrivitoare. îndată flăcările
şi un miros de pucioasă, care prevestea apropierea lor,
au pus toată lumea pe fugă. In momentul acesta, unchiul
meu cade mort.... Pe de altă parte în Misenum, unde ră­
măsesem, s’a simţit, timp de mai multe zile, un cutremur
de pământ care a fost mai puţin de temut, căci în Cam­
pania aşa cevâ se întâmplă de obiceiu. In această noapte
însă cutremurul de pământ a fost atât de violent, că ar
fi putut zice cineva, că toate erau trântite la pământ, ia r
nu mişcate din loc. Eu şi mama mea ne aşezăm în curtea
care despărţea casa de mare numai printr’un spaţiu de to t
mic.... Era tocmai ora întâia x) şi ziua eră încă nesigură şi
ca şi întunecată. Toate casele au fost hâţânate din cauza
unor groaznice zguduiri; şi, cu toate că locul unde ne gă­
seam eră deschis, eră totuş atât de îngust, încât nu m ai
eră nici o siguranţă să rămânem. Atunci numai, ne hotă­
râm să părăsim oraşul: lumea ne urmează, îngrozită; şi
ceeace în timp de spaimă ţine loc de prevedere, fiecare pre­
feră mai de grabă părerea altuia părerii sale, şi un lung
şir format din cei fugiţi ne strânge din toate părţile şi ne
împinge. Odată ieşiţi din oraş ne o p rim : aci din nou alte
minuni, din nou alte spaimu. Căci trăsurile pe cari le lua-
serăm cu noi erau ne încetat mişcate din loc, şi, cu toate 1

1) Adică ora şapte de dimineaţă.


254 > N A TU R A

<$ -ne găsim pe o câmpie întinsă, totuş nu eră cu putinţă


să le oprim chiar de le fixam cu nişte pietre mari. Marea
pe de altă parte părea că se afundă în ea însăş şi că este
împinsă îndărăt de cutremurul de păm ânt; iar ţărmul mării,
fireşte, devenise mai întins şi eră plin de tot felul de peşti
rămaşi pe nisipul gol. Din cealaltă parte se ivea un nor
negru şi spăimântător; rupt printr’o suflare de foc, care
îl străbate sub formă de dungi încolăcite şi repezi, el arătă
întredeschizându-se lungi fâşii de flăcări asemenea fulgeri-
lor, dar cu mult mai mari încă. Puţin după acea norul se
lasă pe pământ şi acoperă marea.... Atunci mama mea mă
roagă fierbinte, mă sfătueşte, îmi porunceşte chiar, să scap
cum voiu putea; apoi iarăş îmi arată, că pot să fug, căci
sunt încă tânăr, că ea nu poate să facă aceasta, căci este
şi bătrână şi fără putere, şi că ar m u ri. mulţumită, dacă
ar şti, că n’a fost nici de cum cauza morţii mele. Eu, din
contră, îi spun, că mântuire pentru mine numai atunci există
când scapă şi e a ; o iau dar de mână şi o silesc să mă
însoţească: ea mă urmează cu mare greutate şi în acelaş
timp îş face mustrări, că este cauza întârzierii mele. Văd
chiar ploaia de cenuşe cum începea să cadă peste noi, deşi
rară ; mă întorc : o întunecime cumplită înaintâ spre noi, şi,
răspândindu-se pe pământ ca un torent, ne urmărea de a-
proape. Atunci zic mamei mele să părăsim calea mare, cât
timp putem să vedem încă, de teamă ca nu cumva, păşind
pe dânsa, să fim înăbuşiţi, în întuneric de mulţimea ace­
lora cari ne însoţeau. Dar abia ne-am depărtat, când iată
că se face noapte ; însă nu o noapte ca acea când cerul
este fără lună şi acoperit de nori, ci eră întunecimea unui
loc închis, în care toate luminile fuseseră stinse. Se auzeau
numai vaiete de femei, plângeri de copii şi strigăte de oa­
meni. Unul chema, pe tatăl său, altul pe fiul său, un .altul
pe soţia sa. Unii deplângeau soarta lor, alţii soarta familiei
lor. Erau unii, cari de frica morţii chemau în ajutor însăş
moartea. Mai mulţi ridicau mâinile la z e i; un număr şi
mai mare zicea, că nu mai erau zei, şi socotea, că-această
DIN TRECUTUL VEZUVIULUI 255

noapte eră cea din urmă, noaptea de apururi, noaptea în


care lumea avea să fie îngropată.... Iată însă că a apărut
o licărire, care ne înştiinţa nu reîntoarcerea zilei, ci apro­
pierea focului, care ne ameninţă şi care totuş s’a oprit
departe de noi. Reapare întunecimea, şi ploaia de cenuşe
reîncepe tot mai tare, tot mai deasă. Din când în când
trebuia să ne sculăm şi să ne scuturăm hainele, căci, fără
de asta, ne-ar fi acoperit şi ne-ar fi strivit prin greutatea ei.
In sfârşit, acea întunecime cumplită s’a risipit puţin câte
puţin şi a dispărut cu totul, întocmai ca un fum sau ca
un nor. îndată apoi s’a făcut ziuă şi a ieşit chiar soarele,
gâlbiniu însă, şi aşa cum luminează de obiceiu în timpul
unei eclipse. Totul părea schimbat ochilor noştri, încă împă-
in je n iţi; şi n’am găsit nimic care să nu fi fost ascuns sub
vraful de cenuşe, ca sub zăpadă. Ne întoarcem la Misenum,
unde am petrecut o noapte între frică şi speranţă; dar
frica biruia, căci cutremurul de pământ continuă încă.
{Pliniu cel tânăr, Epist. c. VI ep. XVI.XX).

I. P l i n i u c e l b ă tr â n (Caius Plinius Secundus), s’a născut probabil


în Como, către anul 23 d. Chr. Vespasian l-a numit guvernator al
Spaniei, Titus i-a încredinţat comandamentul flotei, care staţiona la
Misenum.
El a pierit în anul 79 d. Chr., victimă erupţiunii Vezuviului. Opera
sa cea mai însemnată este : I s t o r ia n a tu r a lă , enciclopedie complectă
a cunoştinţelor acestei epoce.
II. P l i n i u c e l t â n ă r (Caius Plinius Caecilius Secundus), nepotul
lui Plinius cel bătrân, s’a născut în Como (Italia),'către anul 62 d.
Chr. El a fost crescut şi educat de unchiul său, căci pierduse de
timpuriu pe tatăl său. A fost un advocat distins şi amicul şi rivalul
lui Tacit. El a murit pe la anul 115 d. Chr. A compus discursuri,
poezii şi o istorie. Ne-au rămas dela dânsul numai p a n e g ir ic u l l u i
T r a ia n şi E p is to le le sale, interesante atât pentru istoric, cât şi pentru
literat.
I. Valaori
Profesor la Seminarul Central.
6 NATU RA

CENUŞA VULCANICA

Un produs important al erupţiunii vulcanilor este cenuşa.


Vaporii şi gazurile explodând cu forţă teribilă, rup sau
rod pereţii craterului. Din aceste materii măcinate provine
— în mare parte — praful sau cenuşa ce aruncă vulcanii în
cantitate atât de mare.
Din vestita scrisoare a lui Plinius cel tânăr, în care-i po­
vesteşte lui Tacitus, moartea unchiului său, observăm că
erupţia Vezuviului din 79 d. Chr., începu prin aruncarea de
cenuşe. «Insă curtea prin care intrai în casă — zice Plinius —
se umplea, acoperindu-se aşa de tare cu cenuşe şi pietre
de tot felul, încât dacă mai şedea (unchiu meu) mult în
pat, n’ar mai fi putut ieşi».
La erupţia din 22 Octomvrie 1822, s’a prăbuşit un con
de zgură (130 m. înalt), al Vezuviului. 0 zi după surpătura
aceasta, în 23 spre 24 Octomvrie, începu erupţia de cenuşă.
Ţinu 12 zile în capăt. Mai violentă în primele patru zile,
atmosfera eră atât de tixită cu cenuşe, încât tot ţinutul se
pomeni în întuneric egiptic. Pe strade trebuiau să umble
cu felinare, cum s’a întâmplat de multeori şi la erupţiila
vulcanului Pichincha în Quito. Niciodată n’au dat locui­
torii mai zornic la fugă. Curgerile de lavă nu sunt aşa de
înfricoşate ca ploile de cenuşe.
In 1742, vârful furiosului vulcan, Papandaiang («uzina fie­
rarului») a sărit în aer, măcinându-se praf şi cenuşe, cu
care a îngropat patruzeci de sate.
Acelaş fenomen s’a observat la Xorullo, când în Sep­
tem vrie 1759, noul vulcan răzbind prin straturi de sienit
şi trachit, se ridică momentan pe şes.
Cel mai mare vulcan al Islandei, Askja. a svârlit în 1875
atâta cenuşe, încât a acoperit un teritoriu de câteva m ile
pătrate. Fireşte că şi vântul a apucat din praful acesta
şi peste câteva zile, a urmat o ploaie de cenuşe până în
Norvegia şi Suedia.
CENUŞA VULCANICA 257
Cu ocaziunea erupţii vulcanului Pelée, diametrul ploaiei
de cenuşe, trecea de 45 kilometri. Vaporul englez Esk
plutiâ la 5 mile delà locul catastrofei şi totuş a avut
parte de cenuşe abundentă.
Vânturile alizee spulberă acest praf, la înălţimi ameţitoare
de 15— 25 kilometri, unde-1 fac să rătăcească luni, ba chiar
ani de zile.
In 5 Septemvrie 1883, englezul Sereno Bishop, aflându-se
pe insula Honolulu (grupul Sandwich) a observat în jurul
soarelui un inel roşiatec-cenuşiu. Fenomenul a persistat
mai bine de doui ani. In 1886 a încetat.
De unde proveniă ?
Bishop l-a adus în legătură cu teribila erupţie din August
1883, a vulcanului Krakatoa, de pe insula Java. Cenuşa
asvârlită de erupţie în regiunile superioare ale atmosferei,
producea cearcănul cafeniu din jurul soarelui.
In «.Bulletin de la Société Astronomique de France »
(anul 1904, pag. 369), găsesc câteva notiţe interesante, refe­
ritoare la această chestiune, pe cari le dau în traducere :
«N ota mea — zice Forel, din 10 August 1903, a semnalat
reapariţia cercului Bishop, a coroanei circumsolare, a cer­
cului de difracţiune, cauzat prin praful vulcanic, ridicat
în atmosfera înaltă. Eu am atribuit fenomenul erupţiilor,
bogate în cenuşe, ale vulcanilor din Martinica, în Maiu 1902.
Această notă a provocat publicări, de observaţi uni din dife­
rite ţări.
D-l T. W. Backhouse din Sunderland, Anglia, a văzut
cercul lui Bishop chiar în Iulie 1902. Dr. Clayton, delà
Observatorul Blue-Hills, Massachusetts, l-a recunoscut la
începutul iernei 1902— 1903, iar mai târziu în Ianuarie, Fe-
vruarie, Maiu, Iunie şi Iulie 1903. Dr. Busch din Arnsberg
Vestfalia, l-a notat pentru prima oară în 19 Noemvrie 1902 ;
apoi în 21 şi 22 Martie 1903. Profesorul Max Wolf, delà Ob­
servatorul din Heidelberg, l-a recunoscut în Ianuarie 1903.
Dr. J. Maurer, delà institutul meteorologic din Zürich, în
Ianuarie, în 27 şi 28 Martie, în 7, 8 şi 9 Iunie şi în fin e
«N a tu r a » N o . 8. 17
258 NATURA

în Iulie 1903. Intre notiţele profesorului Rykatcheff, Obser­


vatorul din Pavlask, găsesc indicat un văl opalin în jurul
soarelui, în 5 Octomvrie, 9 Noemvrie 1902; 21 Ianuarie,
10, 18 şi 23 Fevruarie ; 17 M artie; 5 Aprilie; 25 Maiu ; 26
Iulie 1903. In fine, la 26 Iulie cercul lui Bishop a fost vă­
zut de dr. Arnold în Luzern, de dr. Albrecht în Frauenfeld,
C. Buhrer în Clarens, Ryhatcheff în Petrupol, F. A. Forel
în Hoch-Konigsburg, Alsacia.
Reunind aceste date diferite, putem conchide, că cercul
lui Bishop a fost de apariţie destul de frecuentă, începând
din toamna anului 1902. Insă atenţiunea nefiind îndrep­
tată asupra acestui fenomen, observaţiunea n’a fost urmată
sistematic, pentru a putea afirmă că fenomenul a fost con­
tinuu.
In schimb, dela 1 August 1903, eu mi-am notat riguros
toate observaţiunile posibile ale fenomenului şi pot afirmă,
că cercul lui Bishop a fost de apariţie continuă. Toată ziua,
-când cerul a fost sen in ; totdeauna, când ceva spărturi în
nori, la distanţe convenabile dela Soare, au permis ivirea
coloarei reale a firmamentului, eu am constatat existenţa
fenomenului, prezenţa largei coroane roşii-arămii, de aproape
23 grade în rază. Această observaţie făcută la şes a fost
confirmată de 20 ori de mine sau de colegii mei în ascen­
siunile pe munte, unde fenomenul este mai limpede şi mai
uşor de constatat. Confirmarea s’a făcut în toată Europa
şi America de nord.
«Această constatare este importantă şi din motivul, că
separă neted cercul lui Bishop din 1903 de fenomenele cre­
pusculare anormale din 1902— 1903. Aceste din urmă nu
au fost continue, au fost întrerupte, apărând numai în de­
cursul câtorva zile, la intervaluri de săptămâni sau de luni.
Atribuindu-le şi acestea cenuşei vulcanice suspendate în
atmosfera înaltă, eu a trebuit să admit, că această cenuşe
formează nori distincţi şi separaţi, transportaţi succesiv
prin curenţii superiori în diferite regiuni ale atmosferei noa­
stre. In opoziţie cu această discontinuitate a focurilor ere-
CENUŞA VULCANICA 259

■pusculare, continuitatea apariţiei cercului lui Bishop tre-


’bue să o explicăm prin existenţa unui nor neîntrerupt de
cenuşe vulcanică în atmosfera înaltă, formând un inel
complect, o specie de inel al lui Saturn în jurul planetei
noastre.
Noi ştim, că primul cerc al lui Bishop, cel dela Kraka-
toa, a persistat în decurs de 3 ani. Noi l-am observat încă
în Iulie 1886. Ya fi interesant de a veghia dispariţia cer­
cului Bishop actual, provenind din praful vulcanic dela
Martinica. Cu puţină atenţiune vom putea, credem, să-i
surprindem stingerea, care se face prin ruptura inelului de
praf şi diviziunea sa în nori izolaţi, prin domolirea progre­
sivă a aspectului anormal, ceeace arată, că praful s’a risi­
pit prin spaţiu sau a fost culcat la pământ.
Apariţia prevăzută şi anunţată de noi a cercului Bishop,
în urma erupţiilor de pe Martinica, confirmând atribuirea
primei sale aparaţiuni cenuşei dela Krakatoa, demonstra că
este un raport de cauză la efect între aceste două fenomene:
praful vulcanic şi cercul de difracţiune. Prin urmare, când
va urmă o nouă erupţie vulcanică, cu proiecţiune abun­
dentă de cenuşe în regiunile înalte ale atmosferei, ne putem
aşteptă la un al treilea cerc al lui Bishop, pe care va trebui
să-l studiem dela prima sa apariţie cu mai multă atenţi­
une, de cum am făcut-o la primele două manifestaţiuni,
pentru a trage, pe cât posibil, concluziuni cu privire la cir-
•culaţiunea păturilor atmosferei înalte.
Acest fapt mă îndeamnă să recomand studiarea cercului
Bishop actual amicilor naturii. Fenomenul, am zis, este
mai evident şi mai clar la înălţimile mari, în aerul regiu­
nilor de 1000 — 2000 m. de asupra prafului dela şes. Insă
•cu atenţiune, îl putem observă şi de jos.
La şes, condiţiile vederii cercului Bishop se pot descrie
cum urmează :
1°. Cercul e cu atât mai bătător la ochi, cu cât se află
mai sus soarele. Când astrul este aproape de orizont e po­
sibilă con fuziunea cu alte fenomene de difracţiune şi dis-
260 NATU RA

persiune în urma prafului din straturile inferioare ale at-


mostferei.
2°. Când cerul e senin, fenomenul se prezintă sub forma
unui văl opalin, care albeşte azurul firmamentului până la
25° sau 30° dela soare.
3°. In caz de limpezime extraordinară a aerului, când at­
mosfera spălată prin ploaie sau ninsoare, e lipsită de pra­
ful său, roşul-arâmiu al cercului Bishop se poate vedea
de pe şes.
C. Duprat, membru al socetăţii astronomice din Francia,
scrie din Philippeville (Algeria) urm ătoarele!).
«In Algeria, am făcut din parte-mi aceleaşi obstervaţiuni.
Totdeauna când starea atmosferei mi-a permis, am văzut
limpede această aureolă curioasă, care dela 1884 ades mi-a
atras atenţiunea.
«Dela începutul anului 1904, atmosfera nu odată a fost
tulburată de perturbaţii adânci, totuş, de câteori cerul a
fost clar, aureola solară totdeauna a fost bine vizibilă.
«L a 3 Aprilie 1904, timpul fiind de o puritate remarca­
bilă, am putut studia în linişte şi cu răgaz aureola solară
şi am prins un desemn după ea.
«Pentru a observă bine fenomenul mă aşez la umbra
cutărui zid, care-mi acopere discul solar. Examinez regiu­
nea cerului învecinată cu soarele, servindu-mă în acest
scop de o simplă lorgnetă cu sticlă neagră, de formă m ij­
locie. In tot jurul discului se află un inel foarte strălucitor,
de nuanţă albă. In tr’o rază de 10 grade se întinde un cerc
foarte luminos, alb. Acest cerc este înconjurat de un inel
larg, de nuanţă brun-roşietică şi lăţime de 15— 20 grade,,
care la periferia sa trece neted în azurul cerului».

Gavr. Todica
G eoagiu, Traneilvania.-

------------------- gsg»------------------- 1

1) Ibid., 372 — 3.
PRINCIPIUL LU I CLAUSIUS 261

PR IN CIPIUL LUI CLAUSIUS

Principiul conservării energiei, de care am vorbit în nu­


mărul precedent al Naturii, este un principiu foarte în­
semnat în ştiinţele care cercetează natura; însă este un
principiu negativ. In adevăr, ce este oare un fenomen ? Un
fenomen este un fapt şi un fapt este o schimbare; căci
dacă totul rămâne- cum e, nu se petrece nimic, nu este fe­
nomen. Din toate schimbările care se petrec într’un feno­
men, principiul conservării energiei, nu iâ în seamă decât
o parte neschimbătoare în acest fenomen: energia a rămas
energie, poate sub o altă formă, dar în aceeaş cantitate,
după cum şi materia în cantitate rămâne neschimbată. Fără
îndoeală că această parte neschimbătoare e importantă, e
baza sigură pe care se poate clădi cevâ sigur; dar nu e
nimic pozitiv, căci principiul conservării energiei, nu spune
nimic despre ce se întâmplă, despre ce se schimbă, despre
modul cum se fac schimbările în timpul fenomenului.
Dacă nu s’ar petrece nimic în univers, principiul conser­
vării energiei ca şi acela al conservării materiei n’ar fi
atinse, căci energia şi materia nu s’ar schimbă. Prin urmare
dacă maşinile transformă energiile, lucrul mecanic în căldură,
căldura în lumină, sau mai ştiu eu cum, aceste transfor­
mări nu le cere, nu le provoacă principiul transformării
energiei, dar el le încuviinţează. Acest principiu seamănă
cu p oliţia— ideală — care lasă să se petreacă orce nu e
contra legilor, nu se interesează de ce se petrece, şi e mai
mulţumită, dacă nu se petrece nimic.
Există însă un principiu mai activ, mai p o z itiv : princi­
piul lui Clausius. Câteva exemple simple ne vor lămuri în
ce constă acest principiu. E un fapt bine cunoscut, că între
două corpuri cu aceeaş temperatură, nu se face nici un
schimb, iar între două corpuri cu temperatură deosebită
schimbul se face dela corpul cu temperatură ridicată, la
cel cu temperatură mai mică.
262 NATURA

Dacă o vergea de metal e aşezată cu un capăt în apă la


100’ , iar cu celălalt în ghiaţă la 0°, un curent de căldură
trece prin vergea, dela apă spre ghiaţă. După câtva timp
toată vergeaua are o temperatură mijlocie între O3 şi 100°.
Dacă amestecăm un litru de apă la 40°, cu un litru de
apă la 60n, căpătăm doi litri de apă la 50'.
Aceste exemple arată că căldura se transportă în tot­
deauna, în toate împrejurările şi orcare ar fi maşinile ce
întrebuinţăm, fără intervenire de energie străină, dela cor­
purile cu temperatură înaltă, la cele cu temperatură infe­
rioară. Acesta e principiul lui Clausius, în toată genera­
litatea lui. El are aerul simplu, dar însemnătatea lui e
de căpetenie. El dă o faţă fenomenelor din natură, arătând
că din două moduri, cum ne putem noi închipui că s’ar
înfăţişă un fenomen, unul se întâmplă cu adevărat, pe când
celălalt nu se întâmplă.
Apa la 40° şi apa la 60°, ne dau fără intervenirea vre­
unui puteri străine, apă la 503, niciodată însă nu vom
putea căpătă din apă la 50° din nou apă la 40° şi apă la
60°, fără ajutorul vreunei energii străine.
Un alt exemplu ne va arătă principiul lui Clausius sub
o altă formă. Să amestecăm 1 litru de apă caldă (la 90°),
cu 79 litri de apă rece (la 10°). Căpătăm un amestec d&
80 litri de apă la 11°, căci cele 79 calorii pe care le pierde
litiHil de apă caldă ca sa se răceaseă dela 90° la 11°, le-
câştigă cei 79 litri de apă rece ca să-şi ridice temperatura
dela 10° la l l u. Cantitatea de energie nu s’a schimbat, în
loc să fie însă concentrată într’un litru de apă caldă, s’a răs­
pândit în 80 de litri de apă rece. Clausius spune, că răspân­
direa sau risipirea energiei se face dela sine, concentrarea
ei nu se poate face fără forţare, fără energie străină. Lucrul
acesta e adevărat şi în vieaţa socială : risipirea averilor se
face dela sine, pentru adunarea averilor pe cale cinstită
trebue însă energie, care lipseşte cam des — mai ales la noi..
(După Auerbach : D ie G r u n d b e g r iff e d e r m o d e r n e n N a t u r le h r e ).
G. Ţiţeica.
•---------------------------------------------------------------------------------------------------
DESVOLTAREA ANIMALELOR SUPERIOARE 263

DESVOLTAREA ANIMALELOR SUPERIOARE

Pentru a reproduce fiinţa, oul se împarte, se segmentează,,


în numeroase celule, care încet-încet vor organiză noul ani­
mal. Această segmentare diferă, dela animal la animal, după
câtimea de vitellus n u tritor; se pot însă stabili trei cazuri
tipice, pentru care se vor alege ouăle a trei animale deo­
sebite ; anume, se va urmări segmentarea oului de Amphi-
oxus, acelui de broască şi acelui de găină.
1. Segmentarea oului de Amphioxus. — Amphioxus e
un animal curios, căruia i s’a consacrat o întreagă literatură
ştiinţifică. O problemă zoologică grea, anume trecerea dela
animalele Nevertebrate (fără şira spinării) la animalele Ver­
tebrale (cu şira spinării), a îndemnat pe mulţi învăţaţi să
urmărească, până în cele mai mici amănunte, atât orga­
nizarea cât şi desvoltarea acestei fiinţe. Amphioxus are
forma de peşte, însă organizarea lui e aşa de diferită de a
acestor animale, încât se grupează separat şi e considerat
ca făcând puntea de trecere dela Nevertebrate la Vertebrate.
Oul de Amphioxus conţine puţin vitellus nutritor şi se
divide, se segmentează, în 2 celule egale ; apoi acestea se
divid la rândul lor în câte 2, care şi ele se divid şi aşa
se formează 4, 8, 16, 32... celule (Fig. 1, I-VI).
Grămăjoara de celule, care iâj astfel naştere, are aspectul
unei mure şi se numeşte morulă. Mai apoi, celulele moralei
se grămădesc toate pe un rând şi se naşte o sferă compa­
rabilă cu o minge de gumă, al cărei perete e format de un
rând de celule, bine unite una de alta. In golul sferei e un
licid fără celule.
Această sferă sau băşică se numeşte blastulă, iar păretele
se numeşte blastoclerm. Scurtă vreme după formarea blas-
tulei se observă, că o porţiune a ei, unde celulele sunt cevâ
mai mari, se turteşte, apoi se prăbuşeşte în golul blastulei.
Această prăbuşire se explică astfel: celulele mari absorb
licidul din golul blastulei se nutresc cu el şi, în vidul care
264 NATURA

se produce, se lasă foaia formată de celule mari. Prăbuşirea


(imaginarea) continuă până când foaia cu celule mari se
alipeşte de foaia externă. Se naşte astfel o cupă al cărei
părete e format din două straturi (foi) celulare. Foaia ex-

Fig. l .— P r i m e l e f a z e d i n d e s v o l t a r e a u n u i o u f ă r ă m u l t v i i e l l u s ( l a A m p h i o x u s ) .
I—Vi. Segmentarea oului în 2, 4, 8, 16.... celule. VI Morala. VII. Blastula. VIII Gastrula.
Ec = Ectoderm, E n . Entoderm. B l = Blastopor.

ternă se numeşte ectoderm, cea internă entoderm (Fig. 1,


VIII). Sub această formă embrionul e în faza de gastrulă şi
cavitatea (golul) corpului comunică cu exteriorul prin o des­
chidere, numită blastopor.
Acest mod de segmentare se întâlneşte la cele mai multe
animale Nevertebrate. La multe din ele blastula e prevă­
zută cu perişori (cili vibratili), prin mişcările cărora se poate
mişcă în apă. De asemenea şi gastrula se poate mişcă prin
mişcările cililor de pe ectoderm ; în timpul mişcării partea
unde e blastoporul priveşte totdeauna îndărăt.
Sub această formă, embrionul poate vieţui indepedent
şi se poate hrăni cu fiinţe mici, care, pătrunzând în cavi­
tatea gastrulei sunt apucate de celulele entodermului şi
mistuite. Se vede de pe acum o diviziune a muncei fizio­
DESVOLTAREA ANIMALELOR SUPERIOARE 265

lo g ic e : ectodermiil serveşte pentru mişcare şi primeşte aţâ-


ţările din mediul înconjurător; entodermul apucă şi mistue
hrana. Să mai adaug că sunt fiinţi inferioare, care rămân
toată vieaţa cu cele 2 foi gastrulare, în care apar foarte
mici modificări. Aşa este Hidra, care e destul de abundentă
în apele unde sunt plante, pe care ea se fixează.
2. Segmentarea oului de broască. — La broaşte oul con­
ţine multişor vitellus nutritor. Primele faze ale dezvoltării
sunt ca la amphioxus, însă dela a treia diviziune se observă
o diferinţă: celulele superioare !) sunt mai mici decât cele
inferioare, în care e mai mult vitellus. După câteva divi-

Fig. 2. — G a s t r u l a la b ro a ş te . Fig. 3. — U n e m b r i o n c u c e le 3 f o i
Ec =jEctoderm. En = Entoderm. Bl = p r im itiv e .
Blastoporul. In = Intestin primitiv. Ms Ec —Ectoderm. En = Entoderm* Ms ~
= începutul de formare a Mezodermului. Mezoderm. C = Intestin primitiv. Bl =
Blastopor.

ziuni se observă difexinţe mai însemnate: celulele mici se


divid mai repede decât cele mari. De altfel segmentarea
trece prin aceleaşi faze : morala, blastula şi gastrula, numai
că formele acestor stări embrionare diferă prin neegalitatea 1

1) întrebuinţez cuvintele superior şi inferior, nu pentru como­


ditate, ci pentru că aceasta e chiar poziţiunea naturală a celulelor.
In adevăr, la oule unde e mult vitellus, acesta e grămădit într’o
parte, care fiind mai grea, provoacă o întoarcere a oului, îndată ce
e aşezat într’o altă poziţiune, întoarcere care are ca rezultat că re­
giunea cu multă protoplazmă e superioare.
266 NATURA

celulelor şi prin îngrămădirea celulelor mai în partea infe­


rioară. (Fig. 2).
înainte de a trece la descrierea segmentării oului de
găină, vom urmări puţin mai departe formarea embrionului
la amphicxus şi la broaşte. Din regiunea blastoporului, apar
nişte grămăjoare de celule, care se divid foarte repede (M s,
fig. 2). Acestea produc o nouă foaie celulară, care se vâră
între ectoderm şi endoderm. Această foaie mijlocie e nu-
.mită mezoderm şi ioarte adeseori e reprezentată prin 2 foiţi,
una lipită de ectoderm, alta de entoderm (fig. 3). Golul
din mezoderm se numeşte celom (coelom) sau cavitatea
generală, în care se întind diversele măruntaie ale corpului
(inimă, plămâni, intestin, etc.).
3. Segmentarea oului de găină. — In gălbenuşul oului
de găină e aşa de mult vitellus nutritor, încât protoplasma

Fig. 4. — I—V. Faze din desvoltarea puiului de găină. VI începutul desvoltărei


p u iu lu i la patrupede.
I. Blastodermul cu forma de bănuţ, cu marginea ştirbită. II. Secţiune spre a se vedea
forma de blastulă. III. Blastodermul se întinde pe gălbenuş. Ştirbitura e in forma unei
tăieturi lungi. De jur împrejur e o zonă embrionară din care se va formă puiul. IV—V.
Ştirbitura se închide aproape complect şi formează linia primitivă ce corespunde cu mij­
locul spinării. Blastodermul e grămădit la o margine a unei vezicule pline cu Ucid,

şi nucleul e împins la o margine, formând o picătură de


materie vie, care pluteşte la partea superioară. Segmen­
DESVOLTAREA ANIMALELOR SUPERIOARE 267

tarea acestui ou, diferă foarte mult de a celor descrise mai


sus, căci vitellul nutri tor, nu se divide de loc. Picătura de
protoplasmă, se divide în 2, 4, 8 .. . celule, care formează o-
grămăjoară la partea superioară a gălbenuşului, grămă­
joară care se' poate compară cu Morula (Fig. 4, I.).
Intre celule apare un mic gol, care e comparabil cu cavi­
tatea blastulei (Fig. 4, II.). Cele două foi suprapuse (în afară
eclodermul, înlăuntru entodermul) formează un discuşor,
care înveleşte partea superioară a gălbenuşului. Acest dis­
cuşor, de forma unui bănuţ, se întinde treptat-treptat în
toate părţile, până înveleşte tot gălbenuşul (fig. 4, III— V).
Avem atunci un fel de gastrulă în cavitatea căreia e găl­
benuşul.
Nu tot blastodermul (învelişul format de celule) va con­
tribui însă la formarea puiului, ci numai o parte din jurul
unei linii numită linia primitivă.
După cum se vede pe fig 4, linia primitivă e însemnată
foarte de vreme, prin o ştirbitură a blastodermului, ştirbi-
tură prin care se vede gălbenuşul, (Fig. 4, g). Apoi mărgi-
nile ştirbiturii, se apropie şi se alipesc în cea mai mare
parte.
La dreapta şi la stânga linii primitive începe a se pro­
duce mezodermul, care se vâră printre cele două foi şi se
întinde în toate părţile. In jurul linii primitive se va or­
ganiză treptat tot corpul puiului, începând cu spinarea care
se formează destul de curând. Această linie e considerată
ca reprezentând blastoporul.
Netăgăduit, că diferenţele între formele ’embrionare de­
scrise sunt destul de mari, însă cauzele acestor diferinţi,
se găsesc în câtimea diferită de vitellus nutritor. Şi la găină
ca şi la amphioxus, găsim faza de morula, blastulâ şi gas­
trulă.
Ilustrul naturalist Ern. Haeckel din lena, studiind şi
comparând rezultatele lucrărilor embriologice până la 1872—
deşi studii prea numeroase nu se făcuseră până atunci —-
a întrevăzut adevărul, că primele faze ale desvoltării tu­
268 NATURA

turor Metazoarelor, sunt foarte asemănătoare, şi ca formă


gastrula e o iază tipică, care nu lipseşte în desvoltarea
nici unui animal. El clădi atunci teoria gastrulei, afirmând
că iorma gastrulă aminteşte forma cea mai primitivă a
M etazoarelor; adică cele dintâi Metazoare, au avut formă
de cupă cu două f o i : ectodermul şi entodermul. Generali­
zând cunoştinţele embriologice, se poate afirmă, că între
toate Metazoarele, sunt raporturi de înrudire şi cele mai
superioare ca omul, şi cele inferioare ca Hidra şi buretele,
au acelaş strămoş comun, pe Metazoarul acela simplu, cu
forma de gastrulă. Dar cine poate socoti câtă vreme s’a
scurs de atunci, pentruca, prin funcţionare progresivă, să
se schimbe un animal cu forma de cupă, în formele com­
plexe de astăzi. •— Faptul că origina orcărei fiinţi plurice-
lulare e o simplă celulă (oul), ne arată apoi, raporturile
Metazoarelor cu Protozoarele. «Câtă depărtare-i, Doamne,
dela vierme până la astru !»
#
* *
La om nu s’a urmărit pas cu pas, toate fazele segmen­
tării, dar s’a urmărit la multe patrupede, care au organi­
zarea vecină cu a omului. Prin observaţiuni directe şi prin
comparaţiuni s’au stabilit principalele faze ale desvoltârii.
La patrupede şi om, oul conţine puţin vitellus şi primele
faze ale segmentării se pot compară cu cele dela Amphioxus.
După puţin timp se văd deosebiri remarcabile. Anume, celu­
lele superioare, mai mici, se divid foarte repede şi învălesc
pe cele inferioare mai mari. Am aveâ atunci un fel de blas-
tulă plină. Apoi învelitoarea externă se lărgeşte, apare în-
lăuntru un gol şi celulele, ce erau la mijloc, se grămădesc
la partea superioară. Această grămăjoară de celule seamănă
cu bănuţul format la începutul desvoltării puiului de găină ;
este deci blastodermul, din care se va formă fătul. Acest
blastoderm acopere partea superioară a licidului apărut în
blastula aceea plină. Acest licid, ar reprezenta gălbenuşul
dacă s’ar întări. Iată o apariţie curioasă. Un blastoderm
NOTIŢE 269

care seamănă cu acel dela găină, deşi oul n’are vitellus nu­
tritiv bogat. Explicaţia e următoarea : In cursul desvoltării
embrionare apar faze, care reprezentau anumite forme la
străm oşi; forme, care acolo aveau rostul lor. E dovedit pe
alte căi că: strămoşii patrupedelor, au fost animale ce se
înmulţeau prin ouă cu mult vitellus nutritor ; că desvoltarea
acelor strămoşi se făcea ca şi a puiului de găină. La patru­
pede nu mai este mult vitellus ; începutul diviziunii e ca la
amphioxus; în cursul desvoltării apare însă forma strămo­
şească, adică cu blastodermul aşezat ca un bănuţ.
T. A. Bădărău
Profesor Ia Liceul din Galaţi.

-----:--------------------'X32&------------------------

N O T I T E

Do oe în gh it pietre unele anim ale de apă ? — E cunoscută de


toţi deprinderea găinilor şi a altor păsări, de a înghiţi nisip şi pie-
trişoare, cu scopul de a înlesni mistuirea grăunţelor mâncate. Struţul
încaltea împinge aşa de departe pofta pentru asemenea delicatese,
încât înghite pietre, hârburi, cuie şi tot ce întâlneşte.
Brehm, renumitul naturalist, povesteşte următoarea păţanie de pe
urma unui struţ. Intr’una din zile s’a pomenit că i-a perit un mă-
nunchiu de chei, pe care le purtă cu el. Bănuind că vinovatul e pa­
sărea cea lacomă, a aşteptat cu încredere sfârşitul voiajului făcut de
chei cu sila prin corpul struţului; răbdarea lui n’a fost de geaba.
Se spune despre unele păsări, care mănâncă peşti, că au obiceiul
să înghită pene; ele caută să-şi căptuşească stomahul şi să-l apere
cu chipul acesta de sgârâiturile solzilor mai mari şi oaselor de peşte.
Lucru, pare că nu e cu neputinţă, de oarece şi artiştii care mă­
nâncă sticle sparte şi alte bunătăţi de acestea, înghit pe ascuns
răzătură de lemn, tot în acest scop.
In timpul din urmă chiar un doctor american sfătueşte să mă­
nânce cineva bumbac când din greşală a înghiţit vreun ac sau
altceva, care i-ar putea zgâriâ stomahul ori maţele.
De ce înghit însă pietre unele animale mari de apă? La ele nu
poate fi vorba de înlesnirea mistuirei, de oarece se hrănesc cele m ai
multe cu peşte, care se mistue destul de uşor. Şi apoi pietrele sunt
prea de tot mari ca să slujască la aşa ceva.
270 NATURA

In stomahul unei foce s’a găsit, de pildă, 12 : ietre mari cât doi
pumni una. In crocodili se găsesc foarte des grămezi de pietre, care
■cântăresc până la 15 kg. împreună; cu cât dobitocul e mai mare
^i mai gras, cu atât grămada de pietre e şi ea mai mare.
Explicarea cea mai aproape de adevăr a acestui obiceiu, pare să
fie cea următoare : aceste pietre înlesnesc scufundarea animalului în
apă, făcându-1 mai greu. In această privinţă, aceste animale imitează
pe pescuitorii de bureţi şi mărgăritare, care îşi atârnă de picioare
sau la brâu câte o piatră sau o bucată de plumb. Când ies la su­
prafaţă, atunci animalele ne mai având nevoie de aceste pietre, le
scot din nou pe gură afară. Lucru acesta îl fac ele cu multă înles­
nire, din cauza conformaţiei speciale a aparatului lor digestiv. Şi la
câini se observă această uşurinţă de a vărsă la cea mai uşoară su­
părare ce o simt la stomah. E chiar foarte greu din această pricină
să omoare cineva un câine cu otravă, care lucrează încet; cum i se
pare câinelui că nu-i lucru curat, goleşte repede stomahul.
(După 'S i e r f a b e l n u n d a n d e r e lr r tiim e r von D r. Th. ZeU ).

*
N o u l descoperiri In prop rietăţile fizice ale corpurilor. —
Anul trecut am asistat la o şedinţă a Academiei britanice (Royal
Society) din Londra, în care un inginer metalurgic a prezentat mai
multe aliaje cu proprietăţi fizice foarte curioase. In special erau
■unele bronzuri magnetice fără să conţie nici o urmă de fer în con­
stituţia lor, pe când alte aliage cu fer (chiar oţeluri) nu prezentau
nici un magnetism apreciabil.
Acum citesc (în „Nature“ , 29 March 1906) o comunicare a lui Ch.
Phillips, profesor de chimie, care a preparat o sticlă cu baza de so­
diu şi care este foarte bună conducătoare de electricitate. Până acum
sticlele naturale (obsidiane, etc.) şi artificiale erau considerate ca
corpurile cele mai rău conducătoare de căldură şi electricitate şi de
aceea se întrebuinţau în aparatele de electrostatică.
Aceste preparate pe lângă importanţa lor fizică şi aplicaţiunile prac­
tice ce pot avea, mai desvălue întrucâtva şi secretul proprietăţilor
fizice ale corpurilor şi ale materiei în genere. Proprietăţile particu­
lare ale corpurilor nu sunt aşa de particulare precum se credeau şi
în orce caz, nu depind de natura chimică a corpurilor: pe lângă
nichel, cobalt, etc., corpuri din aceeaş clasă cu fierul şi cari ca el
erau magnetice, mai trebue adăogate şi aliajuri (bronzuri, etc.), fără
urmă de fer, nichel, cobalt, etc., şi totuş magnetice. In acest caz
magnetismul apare ca o proprietate generală a materiei ce se pre­
zintă la unele corpuri în mare cantitate, la altele mai mică, scăzând
•chiar până la zero. De altfel se ştie că anumite aliaje de fer şi ni­
chel (ambele corpuri magnetice) nu au magnetismul ce l-am deduce
NOTIŢE 271

însumând puterea fiecărui component; ba e chiar un aliaj de fer


cu 26% nichel, care nu mai este magnetic la temperatura ordinară,
ci devine magnetic numai la —40°. Avem aci acelaş caz ce-1 prezintă
corpurile din punctul de vedere al radioactivităţii, al pătrunderii lu­
minii, conducerii căldurii, etc.
Cât priveşte electricitatea, de mult s’a stabilit legătură continuă
între cele două clase: bune şi rele conducătoare de electricitate. Dar
în cazul sticlei bune conducătoare de electricitate a lui Phillips con­
statăm încă şi mai clar faptul că proprietăţile corpurilor nu sunt
fixe şi absolute şi nu 'sunt dependinţe de natura chimică a corpului,
ci poate de o anumită stare moleculară, de o anumită aranjare
a moleculelor materiei în spaţiu, de ceea ce se numeşte structura
moleculară.
Sunt de altfel cunoscute foarte multe corpuri minerale dimorfe şi
polimorfe (sulful, carbonatai de calciu, etc.) care sub diferite prezen­
tări cristalografice au diferite propietăţi fizice (optice, termice, etc.).
Sunt şi corpuri amorfe şi chiar lichide, ce prezintă caractere fizice,
comune corpurilor cristalizate. Lângă acestea se vor pune şi alia­
jele de sus ; în orce caz aceste fapte sunt de o deosebită importanţă
pentru fizica moleculară a corpurilor amorfe şi cristaline.
G . M. M .
*

■ Brânză d® Cartofi. — In Turingia şi o parte din Saxonia, se fa­


brică din cartofi brânză, care este cu atât mai căutată cu cât pe lângă
un gust bun mai are şi avantajul de a se putea păstră proaspătă
mai mulţi ani, cu singura condiţie însă de a fi aşezată în vase us­
cate şi bine închise. Iacă după Science pour tous şi modul de fabricare:
Se aleg cartofi de calitate superioară mari şi albi, se fierb şi se lasă
să se răcească; după aceasta se curăţă şi se pisează bine. Se ames­
tecă bine în urmă coca aceasta cu lapte acru în proporţie de 1 kg.
lapte la 5 kg. pastă; se frământă totul şi se acoperă vasul, lăsându-1
liniştit 4—5 zile.
S e f r ă m â n t ă d u p ă a c e a s t a d in n o u şi se a ş e a z ă p a s t a t r a n s f o r m a t ă
î n b r â n z ă , î n n iş te c o ş u le ţ e sp ân zu rate p e n tru c a să se scu rgă apa
şi în u rm ă se aşează la u m b r ă ca să se svân teze. B râ n z a a s tfe l
u s c a t ă s e p u n e în p u t in e le în c a r e t r e b u e ş t e s ă m a i ş e a z ă cel p u ţ i n
15 z ile în a in t e d e a fi p u s ă în c o n s u m a ţ ie . B r â n z a a c e a s t a e s te c u
a t â t m a i g u s t o a s ă c u c â t e ste m a i vec h e .

(Din S c i e n c e pou r to u s ). V. A.
272 N ATU RA

A p ele m inerale şi staţiunile clim aterice din R om ânia


de d-1 dr. Al. Şaahner-Tuduri, ediţia Il-a.
în acest volum de 670 pagini, autorul dă la lumină toate da­
tele ce le-a putut culege cu privire la apele minerale şi staţiunile
climaterice din ţara noastră.
Această lucrare este vrednică de toată lauda, umplând un gol
simţitor în literatura noastră medicală balneologică şi Medicii noştri
vor găsi într’însa desluşiri interesante cu privire la minunatele noa­
stre ape minerale şi staţiuni climaterice şi vor avea un motiv mai
mult ca să îndrumeze în spre ele miile de bolnavi cari duc în fle­
care an milioane de lei în streinătate. După un istoric amănunţit, în
care se vede că primele analize au fost făcute în 1814, de chimistul
Pluschk, asupra apelor dela Borca, autorul descrie pe rând apele
atermale, termale, nedeterminate şi băile de mare. La flecare staţiune
se arată topografia, istoricul, climatologia, geologia, fauna, flora, ana­
lizele, întrebuinţările medicale, precum şi preţioase indicaţiuni privi-
vitoare la instalaţiuni, la serviciul medical, la numărul vizitatorilor,
excursii, etc.
în partea a doua sunt descrise staţiunile climaterice de munte
şi de mare şi localităţile de vară.
Volumul mai cuprinde ca anexă „Legea pentru încurajarea şi
desvoltarea exploatării apelor minerale din ţară“ şi „Regulamentul
pentru călătoria cu preţ scăzut al vizitatorilor şi staţiunilor clim a­
terice din ţară11. Literatura studiilor cercetate, cu care se încheie
volumul, este de sigur cât se poate de complectă.
Recomandăm cu tot dinadinsul această interesantă şi preţioasă
lucrare cititorilor noştrii, asigurându-i că citirea ei va fi şi instruc­
tivă şi de mare folos în timpul lunilor de vară.

T ip . G U T E N B E R G Joseph G o b i, s tr . D o m n e i, 20.
MIJLOACE DE ATAC L A ANIMALE 273

MIJLOACE DE ATAC LA ANIMALE

S’a zis că cele două imbolduri fundamentale care con­


duc toată activitatea omului sunt foamea şi amorul. Dacă
acest aforism este cel puţin discutabil pentru om, el ex ­
primă foarte exact scopul manifestărilor vieţei pentru în­
tregul regn animal. Lăsând la o parte cele ce se ating de re­
producţie, se poate constată că ocupaţiunea permanentă
a animalelor stă în a-şi căută hrana' şi a se păzi de duşmani.
Mijloacele de a căpătă hrană sunt tot atât de variate
ca şi însăşi anim alele; natura le-a înzestrat pe fiecare cu
arme potrivite cu felul hranei ce preferă.
Cele mai atrăgătoare animale de studiat sunt animalele
de pradă, adică cele ce se nutresc cu alte animale. L a ele
armele cu care atacă sunt pe cât de variate, pe atât şi de
perfecţionate.
Dinţi, ghiare, plisc, cleşte, ţepi, trompe, ventuze, tenta­
cule, etc., sunt arme ce servesc animalelor pentru a prinde,
strivi sau sfâşiâ prada în mod mecanic. Unele din ele, ca
ţepii, unii dinţi, nu sunt în stare de a omorî prin rănile
ce le produc, dar devin foarte pericoloase prin faptul că
varsă în rana făcută o substanţă otrăvitoare. In acest caz
efectul produs asupra victim ei este dezastros. Rana în sine
are puţină importanţă; ceeace omoară este otrava. Cu to ţii
ştim că muşcătura unei vipere este fatală. In ţările calde,
şerpii veninoşi fiind în număr considerabil, vieaţa locuito­
rilor este cu mult mai primejduită în acele regiuni decât
lafnoi. Din fericire, Institutul Pasteur din Lille, sub direc­
ţiunea d-lui Galmette le pune la dispoziţie un medicament
preţios— serul antiveninos.
Mulţumită acestui ser, călătoriile prin ţările calde au
devenit fără pericol' din partea muşcăturilor veninoase,
căci persoana se poate vaccină cu acest antidot şi efectul
«Natura» No. 9. 18
274 NATURA

muşcăturii, care altfel aducea mormântul după câteva


ore, nu se mai arată.
Tot cu un fel de dinţi otrăvitori muşcă şi păianjenii, sco-
lopendrele.
Există însă alte animale ale căror arme otrăvitoare sunt
nişte ţepi ascuţiţi. Cel mai de te­
mut este scorpionul.
Abondentă în ţările calde, această
displăcută fiinţă e reprezentată şi la
noi în ţară prin o varietate mai mică
ce se găseşte prin judeţul Gorj. Scor­
pionul are la coadă un spin puţin
curbat (figura) cu care înţeapă v ic ­
tima şi o înveninează. Când se re­
pede asupra pradei, el îşi îndoaie
coada în sus astfel că o aduce de­
asupra capului; spinul otrăvitor
se găseşte cu chipul acesta îndreptat
cu vârful spre victimă. Veninul scor­
pionului are o acţiune foarte ener­
gică : o mică picătură omoară pe
dată un epure sau 8— 10 broaşte.
S’a crezut multă vreme că scorpionul când se află în
împrejurări desperate, se poate sinucide. In Spania, când
băieţii reuşesc să prindă un scorpion vio, îşi fac o plăcere
barbară de a-1 înconjură cu foc şi de a-1 vedea cum se zbate
cu moartea în mijlocul unui cerc de jeratec. Prin acele
părţi se crede că scorpionul văzând că nu-i chip de scă­
pare, îşi înfige singur acul veninos în corp pentru a isprăvi
cu tortura şi moare otrăvit de propriul său venin. S’au
făcut experienţe pentru a controla această credinţă şi s’a
văzut că scorpionul, ca şi şerpii veninoşi, este refractar
propriului său venin. El se poate înţepă cu acul lui, dar
nu moare niciodată din această pricină.
De altfel, e cunoscut faptul că scorpionul e un animal
foarte răsboinic. Când se întâlnesc doi, se iau numaidecât la
MIJLOACE DE ATAC LA ANIMALE 275

bătaie şi în timpul luptei se înţeapă unul pe altul cu acele lor,


dar aceste înţepături nu decid niciodată soarta luptei. De
multeori cel mai tare îl face bucăţi pe cel mai slab, dar învin­
gătorul, deşi iese din luptă cu multe înţepături, nu moare.
Aşa dar în mijlocul cercului de jar, scorpionul moare de căl­
dură, nu se sinucide. Nici n ’ar putea-o face chiar dacă ar vreâ.
Arme veninoase există încă la multe animale, dar ele
nu servesc totdeauna pentru a doborî prada, ci în multe
cazuri sunt întrebuinţate ca arme defensive şi despre a-
ceasta vom vorbi într’un alt număr.
Omul de asemenea face uz de arme otrăvite, mai ales săgeţi
al căror vârf e muiat în otravă. Se cunoaşte de mult faptul
că indigenii din America meridională se slujesc de o otravă
vegetală, reputată prin aplicaţiunile ei în Fiziologie, nu­
mită curara. Cu ea îşi otrăvesc săgeţile pentru vânătoare.
In Norvegia sunt pescari, cari pun în serviciul meseriei
lor un microb foarte toxic, cu toate că cunoştiinţele lor
bacteorologice sunt desigur mai mult decât modeste. E vorba
de vânatul balenelor. Când acest animal intră prin fiorduri,
vânătorii îl urmăresc cu şalupele şi apropiindu-se la o dis­
tanţă potrivită de el, aruncă ostia (un fel de săgeată de
fer prevăzută cu două aripi laterale îndreptate îndărăt),
care intră în carnea balenei. Se înţelege că balena ar aveâ
toate motivele să nu bage în seamă o astfel de rană neîn­
semnată, dacă vârful armei ar fi curat. Dar fiindcă instru­
mentul este infectat cu un microb fatal pentru ea, colosul
nu întârzie de a căpătă o septicemie gravă care-1 doboară
în câteva ceasuri. Când îşi vede apropiindu-se sfârşitul,
balena vine la mal unde, după moarte, procură tuturor
locuitorilor de prinprejur grăsime în abundenţă, carne, oase,
fanioane, etc., iar pescarii îşi fac o nouă proviziune de mi­
crobi, muind ostiile lor în sângele victimei.
După cum vedem, omul în această privinţă nu face decât
să construească arme otrăvite după chipul şi asemănarea
•celor cu care sunt înzestrate dela natură alte animale.
Un alt soiu de arme de atac, ce găsim la câţiva peşti,
276 NATURA

este electricitatea. Sânt în adevăr peşti care-şi omoară prada


fulgerând-o. Electrocuţiunea americanilor nu e decât o co­
pie modernă a unui sistem întrebuinţat din timpuri foarte
vechi de către aceşti peşti. Aristot şi P lin iu cunoşteau Tor­
pila electrică şi descrieau efectele descărcărilor sale asupra
altor peşti şi a omului.

ITorpila electrică.

Se zice chiar că pe timpul lui Tiberiu, Antero s’ar fi


vindecat de gută, primind mai multe descărcări ale torp ilei:
exemplu de electroterapie înainte de a se cunoaşte electri­
citatea. Se înţelege că cei vechi nu puteau să explice sau
să asemene cu ceva cunoscut această proprietate a torpilei.
Totuş arabii făceau de mult timp o analogie între lovi­
turile date de torpilă şi fulger. Insă cunoaşterea naturii
descărcărilor n’a început decât după ce s’a descoperit electri­
citatea. Pe la 1773 s’a dovedit că descărcările'torpilei sunt
identice cu acele ale unei maşini electrice, căci ele produc
aceleaşi efecte. Astăzi cunoaştem mai mulţi peşti producă­
tori de electricitate. Cei mai mulţi trăiesc în regiunile calde
ale Americei şi Africei. Aşa Gymnotus electricus (apele dulci
din America tropicală), Malapterurus electricus (Africa).
In Europa sunt numai torpila şi * Raia A
Producţiunea electricităţii Jde’Jcătre^aceşti fjpeşti aţfost
studiată cu multă îngrijire def fiziologişti şi s’a j văzut că
MIJLOACE DE AT A C LA ANIMALE 277

această electricitate este în totul identică cu cea produsă


-<le maşinile noastre electrice.
Peştii fulgerători produc electricitatea cu ajutorul unor
organe anume destinate în acest scop şi aşezate de o parte
şi de alta a coloanei vertebrale. Dacă am reuni faţa dor­
sală cu cea ventrală a unei torpile prin ajutorul unui fir
metalic, am constată că în timpul descărcării firul este
străbătut de un curent electric, care merge dela faţa dor­
sală la cea ventrală a organului electric. Descărcările tor­
pilei au caracterul electricităţii cu mare tensiune şi în a-
oelaş timp a electricităţii în cantitate; aşa dar adaptaţiunea
cea mai perfectă pentru a putea paraliza instantaneu ani­
malele cu care ea se nutreşte.
*
■ ¥: -ir

Oroare ar fi arma de atac cu care e prevăzut animalul,


ea nu e de ajuns ca să asigure posesorului său hrana.
Mai trebue ca acest posesor să aibă o doză de curaj spre
a atacă pe un alt animal, chiar mai mare decât el; să
poată face la un moment dat mişcări repezi spre a lovi
unde trebue şi cu efect; îr t r ’un cuvânt calităţi care fac
pe agresor capabil să susţie o luptă or cât de scurtă. N u­
mai în aceste condiţiuni arma îi este de folos.
Există însă şi animale carnivore, care sunt lipsite unele
de curaj iar altele de mişcări agile, aşa că chiar dacă ar
aveâ arme cât de periculoase, prada ar scăpă foarte ade­
sea nevătămată. Şi ca să poată totuş isbutî, aceste fiinţe
pun în serviciul cauzei o mulţime de mijloace cu care
atrag alte animale în vecinătatea lor, sau le întind felu­
rite curse în care dacă victima a căzut, e pierdută. Ce e
pânza păianjenului altceva decât o cursă pentru a prinde
muştele din zbor? Notaţi că păianjenul de prin casele noas­
tre e înzestrat cu foarte puţin curaj. Ca să vă încredin­
ţaţi, observaţi-1 în momentul,, când o muscă de talie res­
pectabilă s’a încurcat în pânza lui. Veţi vedeâ că el nu
m erge'pnai niciodată drept la ea s’o atace, ci îi dă târ­
coale pe departe. Vine un moment când musca obosită de
278 N ATU RA

atâta sbucium, stă liniştită să se odihnească. Atunci îl ve­


deţi pe păianjen apropiindu-se tiptil de victimă. Când e
destul de aproape, musca începe iarâş a zbârnâi silindu-se
să scape din mreajă, şi atunci puteţi admiră pe curajosul
Dracul de mare.

păianjen, care o rupe de fugă spre cuib cât îl ţin catali­


gele. Trec ore întregi până când el ajunge să guste din
prada lui şi numai după ce bietei muşte i s’au sleit pute-
MIJLOACE DE ATAC L A ANIMALE 279
rile zbătându-se, aşa că rămâne aproape moartă. încă şi
atunci el nu o sugrumă, căci îi este frică de o eventuală
luptă, ci se grăbeşte mai întâiu s’o lege burduf cu firele
sale, înfăşurând-o în mătase până aproape nu se mai vede.
Acum când ea nu mai poate mişcă nici dintr’un picior, se
pune şi păianjenul s’o căsăpească.
Un truc igenios este cel întrebuinţat de un peşte marin,
foarte urât, numit dracul âe mare (figură). El are o gură cât
toate zilele şi e de o lene fenomenală. Stă tot timpul pe
jumătate îngropat în nisip. Ca toţi leneşii, caută şi el să-şi
câştige hrana fără muncă. Pentru asta natura l-a înzestrat—
pare că în ciuda harnicilor — cu un fel de paiu vertical,
pe care i l-a pus pe bot înaintea ochilor şi care are la
vârf două aripioare ce se mişcă într’una. Se înţelege că
paiul, ce nu este decât o rază desfăcută de pe înnotătoarea
dorsală, şi cu aripioarele din vârf, rămân afară din nisip.
Peştii cari trec pe acolo sunt atraşi de aripioarele mişcă­
toare ; îşi închipuie că e vreo gânganie bună de mâncat şi
se apropie care de care mai repede s’o prindă. Vai de e i!
Când au venit îndeajuns de aproape, dracul cască gura lui
enormă şi înghite pe mai mulţi de odată.
Alte animale recurg la prefăcătorie ca să-şi capete hrana.
Sunt aşâ numitele fenomene de mimetism ofensiv.
Un mic păianjen din ţările calde se hrăneşte cu furnici
şi le prinde cu cea mai mare uşurinţă, de vreme ce el în-
suş seamănă cu o furnică, aşâ că victim ele nu recunosc
în el pe duşman. E lupul îmbrăcat în piele de oaie.
Culmea însă e să te prefaci în floare, ca să atragi flu­
turii. In Java, există o insectă din grupul Mantelor, care
are forma şi culoarea unei flori de Orchidee ce creşte prin
acele locuri. Când îi vine gust să mănânce fluturi, se aşează
pe o buruiană şi stă liniştită. Fluturii nu întârzie să so­
sească şi înţelegeţi că atunci nu le e moale.
In numerile viitoare, despre mijloacele de apărare.
D. Călugăreanu
Doctor în Ştiinţele Naturale.
Şef de lucrări la Institutul de Fiziologie.
280 NATURA

EXPLOATAREA PETROLEULUI PRIN PUŢURI

Petroleul s’a exploatat întâia oară acolo unde eşiâ sin­


gur la suprafaţă şi unde prin urmare nu eră nevoie de
multă osteneală pentru a ii adunat. Cu desvoltarea trep­
tată a întrebuinţării petroleului, mulţi au fost îndemnaţi
să-şi facă o meserie din căutarea lui.
Săparea de şanţuri în vecinătatea punctelor, unde stra­
turile îmbibate de preţiosul lichid eşiau la suprafaţă, a
fost multă vreme unul din mijloacele de exploatare. In
aceste şanţuri, petroleul se adună prin picureala pereţilor,
şi pentru mici cantităţi se cerea adesea vreme foarte lungă,
împiedecarea evaporării aşâ de lesnicioasă a petroleului,
se obţinea umplându-se şanţurile cu lână sau alte materii
absorbante, care odată bine îmbibate se scoteau şi se storceau.
Acest prim procedeu corespunde perioadei de întrebuin­
ţare exclusiv farmaceutică a petroleului şi începutului de
industrializare.
Dela exploatarea prin şanţuri s’a trecut la puţuri puţin
adânci, iar în urmă treptat cu cererea, aceste lucrări s’au
înmulţit şi îmbunătăţit mergând mai departe pe înclinarea
straturilor, şi mărind cu încetul adâncimea de căutare.
La noi în ţară avem puţuri îngrădite cu n uele; simple
găuri de secţiune circulară cu aproape 1 metru diametru,
care s’au săpat în multe regiuni, şi se sapă încă în Mol­
dova, unde terenurile sunt rezistente, n’au apă şi unde
nuelele 'nu servesc decât a opri bulgării care s’ar puteâ
desprinde de pereţi, şi care cazând dela înălţime, ar vă­
tăma rău pe lucrătorul din fund. Uneori li se cere şi o re­
zistenţă de susţinere dar niciodată prea mare.
In aceste puţuri adâncirea se face pe 3— 4 metri fără
sprijin, şi numai în urmă se scoboară materialul necesar
împletirii cu care se face un fel de coş fără fund, şi care
se leagă tot prin împletire de coşul de d’asupra. Alunecă­
rile în jos a acestor coşuri este împiedecată de frecarea lor
pe pereţii puţului.
EXPLO ATAREA PETROLEULUI PR IN PUŢURI 281
Ieşirile de gaze ce se găsesc în terenurile petrolifere, se
înlătură cu o ventilaţiune (aeriseală) continuă, trimiţân-
du-se cu o roată de ventilator sau o foaie (model de fie­
rărie) însă în dimensiuni m a ri*), un curent de aer până în
fundul puţului, unde ajunge prin nişte burlane de tablă.
Acestea în bucăţi de 2 metri lungime, cu 15 cm. diametru,
se îmbucă unul în altul, şi se înşiră pe o funie anume
pentru acest scop. Golurile la îmbucările burlanelor, se as­
tupă cu cârpe. Prin acest procedeu aşâ de rudimentar, s’au
săpat sute de puţuri, şi nu sunt puţine care au ajuns între
200 şi 300 metri adâncime. Acolo unde terenul este puţin
consistent, şi unde deci săpând puţul, pereţii se pot surpă,
este nevoie de un sprijin solid — deci, nevoie de a se căp­
tuşi tot puţul cu ghizduri sau ţambre.
L a această ţămbrueală se întrebuinţează stejarul sau fa­
gul, după localităţi şi cerinţe, iar puţului i s’a dat o sec­
ţiune pătrată cu lm .20 de latură.
Sunt dese cazurile când se cer dimensiuni duble la gro­
simea obişnuită a ţambrelor, de 6 —10 cm .; reparaţiunile
de puţuri ce consistă în schimbarea ţambrelor care se rup,
urcă simţitor costul de lucru şi întreţinere în unele regiuni.
La adâncirea unui puţ sub uu strat exploatat şi sleit,
aeriseala se îngreunează şi face lucrarea anevoioasă şi pe­
riculoasă ; chiar micile sfârlacuri ce se întâlnesc aproape
de suprafaţă, au uneori acelaş efect. Se întrebuinţează în
aceste cazuri câte 2 şi 3 foaie ventilatoare, cu acelaş nu­
măr de şiruri de burlane conducătoare.
Straturile de apă sunt şi ele o piedecă însemnată în să­
parea puţurilor. Pentru debite mici se face sleirea con­
tinuă, lucrându-se noaptea la ea, şi întreţinându-se ziua
când se scoate şi pământul săpat dej lucrătorul de fund.
Puţarul poate lucră sub apă când nu-i trece dejglesne,

1) Se poate ved ea o astfel de in stalaţie p rim itiv ă la E x p o z iţ i a N a ­


ţ io n a lă a lă tu ri de sondă. C lişeele care u rm ează n e -a u fost î m p r u ­
m u ta te de a u to ru l ace stu i im p o rta n t articol.
282 NATURA

şi-i este foarte supărător când coborându-se sub stratul apos,


apa îi cade în cap sub formă de ploaie.
Pentru un debit mare, se renunţă la sleire, şi mai ales
la izolarea cu humă ; puţarii părăsesc lucrarea, şi aceasta
este una din cauzele care explică imposibilitatea adâncirii
a celor mai multe puţuri părăsite.
Foarte adesea cheltuelile făcute cu îndepărtarea apei,

sunt mai mari decât cele ce ar fi trebuit unei săpări me­


canice (sonde).
0 instalaţiune de puţ cu mâna este foarte simplă. Un
crivac care dela 1 la 50 metri serveşte atât la scoaterea
pământului săpat cât şi la a puţarului; dela 50 metri în­
colo rămâne numai pentru puţar, cealaltă operaţiune se
EXPLO ATAREA PETROLEULUI PR IN PUŢURI 283

face prin o Hecnă sau manegiu pus în mişcare cu un cal.


Manegiul are un tambur cu axa aşezată vertical şi trac­
ţiunea circulară directă fără alte transmisiuni, iar extrac-
ţiunea dublă, adică hârdăul plin se ridică, pe când un altul
gol se” coboară să-i iâ locul. Pentru aeriseală am mai
vorbit de foaie,; cărora li se dau dimensiuni de 3—4 m etri
lungime, cu 2— 3 metri lăţime, şi pot fi lesne închipuite de
fiecare. Burlanele de conducerea aerului sunt identice cu
cele de scurgerea apei de pe case. Oglinda de luminat fundul
puţului este aşezată pe nişte picioare de lemn care fac cu
putinţă înclinarea ei după poziţiunea soarelui ; funia bur­
lanelor, funia puţarului, funia dublă pentru hârdae, cele 2
hârdae cum şi casmalele sau târnâcoapele necesare com-
plectează lista materialelor trebuincioase.
Costumul lucrătorului de fund se compune din pantaloni
scurţi de pânză de sac, o dublă cămaşe din aceeaş materie,
peste care se pune o piele de berbec, iar în cap pune o
pălărie de tinichea peste una veche de pâslă, apărându-se
astfel de picureala pereţilor.
In cazurile excepţional de grele, se pun două foaie pen­
tru aeriseală, şi o nouă hecnă stă gata înhămată a scoate
pe puţar la primul sem nal; aceste măsuri se iau şi când
se bănueşte în apropiere stratul petrolifer.
Bateria electrică, sârmele de transmisiune, fitilul de aprin­
dere, capsele şi cartuşele de dinamită sunt intrate în usul
puţarilor noştri, care se servesc des de ele pentru trecerea
straturilor de piatră.
Echipele de puţuri se numesc tarafuri şi se compun din
5 inşi asociaţi între e i ; unul poartă titlul de şef sau cap
de taraf, şi conduce echipa având şi el rândul său de lu­
crător de fund, căci dată fiind secţiunea mică a puţurilor,
un singur om poate lucră jos, şi fiecare asociat din taraf,
are rândul său de lucrător de fund, adică 3— 5 ore zilnic,
restul timpului întrebuinţându-1 în lucrări la suprafaţă.
Costul puţurilor variază foarte mult. Baza de tocmeală
pentru săpare este în general de 14 lei pentru stânjen dela
284 NATURA

1— 10 primii stânjeni din suprafaţă. Dela această adâncime


pentru fiecare serie de 10 stânjeni şi preţul se sporeşte cu
14 lei peste preţul seriei imediat apropiate. Astfel dela al
10-lea la al 20-lea stânjen adâncime costă săparea 28 lei
de stânjen, dela al 20-lea la al 30-lea 42 lei de stânjen, etc.
Scoaterea apei când este mai multă priveşte pe pro­
prietar, dubla ventilaţiune de asemenea, iar straturile pie­
troase se plătesc îndoit ca pentru aceeaş adâncime în teren
obişnuit şi se măsoară piatra aşezată în figură geometrică
la gura puţului ceeace aproape îi întreeşte preţul.
Rezultă din cele spuse că preţul de cost al unui puţ se

schimbă după greutăţile ce sunt de învins şi foarte adesea


sub 150 metri costul unui stânjen numai de săpat revine
dela 400 la 800 lei, făcând învoeli speciale.
Pentru susţinerea cu ţambre se întrebuinţează 45— 65
bucăţi de stânjen şi se cumpără cu 25 la 35 lei suta după
natura sau grosimea lor.
O astfel de lucrare este adesea foarte anevoiasâ şi pu-
ţarii sunt de admirat cum îşi expun vieaţa, căci nu sunt
EXPLOATAREA PETROLEULUI PRIN PUŢURI 285

tocmai rare accidentele nenorocite. Ele au scăzut în ul­


timul timp şi cauza trebue atribuită reducerii lucrărilor
de acest soiu pentru mergerea la mari adâncimi.
0 ventilaţiune neîndestulătoare ameţind pe puţarul care
se coboară nu i-a mai permis a face la timp semnul ca
să fie scos afară şi readus la vieaţă.
Păcura venind pe neaşteptate în puţ, se citează cazul
când tovarăşii au coborît pe cel cu rândul de lucru în
lichidul omorâtor.

Ruperea funii care ridică hârdăul plin cu pământ l-a


făcut să cază peste lucrătorul de fund, strivindu-1.
Accidentele mai des întâmplate sunt însă datorite aprin­
derii prin scânteile provenite din săparea în piatră. Aerul
trimes de sus cu gazele de jos fac un amestec explozibil
care ia foc cu explozie în contact cu scânteile ce sar între
târnăcopul sau dalta de oţel şi piatra de spart sau găurit.
In acest caz nenorocitul om este omorît pe loc sau sforile
arse şi toată instalaţiunea dela faţă distrusă încât moartea
286 NATURA

deşi puţin întârziată este însă neevitabilă. Câteodată când


sforile n’au fost complect arse, omul a putut fi scos viu
dar oribil de ars în toate părţile descoperite.
Surprinderea viiturilor de nisip a făcut de asemenea
câteva victime şi puţarii au luat precauţiunea a nu sapă în
fund decât terenuri cunoscute de ei prin înfigerea unei sonde
(vergea de fier) de 2— 4 metri lungime şi 2— 3 cm. diametru.
Ajungerea la stratul petrolifer se face deci cu această
sondare şi lichidul nu afluează decât pe un diametru redus.
Cunoscând toate acestea ne explicăm uşor superstiţiunea
puţarilor cari ’i face să ţină un exces de sărbători, la care
de mai adăogăm zilele întrebuinţate de ei la cultura po­
rumbului la care nu renunţă, vedem că nu le rămâne pentru
puţuri decât 120 la 140 zile lucrătoare ducând astfel ani
de zile câte o lucrare.
Producţiunea unui bun puţ este de 5000 la 30.000 kg.
pe 24 ore la răsbire.
Această cantitate descreşte însă relativ repede. Exploatarea
rămâne rentabilă până la o producţiune de 400 kgr. zilnic.
Pentru aceeaş adâncime şi acelaş strat un puţ produce
mult mai puţin ca o sondă pentru motivul că se ajunge
la strat nu cu diametrul puţului dar cu al micei sonde de
fer şi chiar când stratul despărţitor se rupe, extragerea nu
poate fi suficient de activă şi nisipul ce însoţeşt petrolul
nu poate fi scos sau pus repede în m işcare; rezultă o com­
primare a acestui nisip în jurul puţului şi în sânul stra­
tului care formează un fel de perete filtrant ai cărui pori
ca la orce filtru se astupă uşor micşorând şi producţiunea
puţului în mod progresiv şi simţitor.
Puţul nu seacă stratul atins, lucru cunoscut în practică
şi explică apropierea între puţuri în regiunile exploatate.
Când puţul se seacă în adâncime şi se ajunge cu sapa
chiar la nisipul petrolifer în cele mai multe cazuri nu se
mai poate rupe echilibrul stabilit în mai multe luni sau chiar
ani de extragere şi atunci trebueşte să se caute un nou strat.
Dacă acest fel de lucrare este condamnat să dispară,
O CONFERINŢA e x p e r i m e n t a l ă 287

trebue totuş să-i recunoaştem că i se datoreşte în mare parte


dezvoltarea industriei noastre de astăzi.
In viitor puţarii vor avea de lucrat numai până la pri­
mele greutăţi sau numai la puţuri de explorare şi nu se
vor mai formă noi meşteşugari de lucrări aşâ periculoase.
Când lucrările prin sondagii, pe lângă uşurinţa unei îna­
intări sigure la adâncimi date şi o iuţeală însemnată de
lucru, vor ajunge să fie adaptate terenurile noastre încât
să revie la preţul de cost al vechilor puţuri sau chiar infe­
rior lor, se va asigură şi exploatărilor noastre un viitor ga­
rantat contra posibilităţii orcărei concurenţe streine.
Toate lucrurile ce se fac azi în ţară la noi tind la acest
rezultat şi nu putem decât să dorim un deplin succes tu­
turor luptătorilor^în această direcţiune.
N. Poenaru-Iatan
Inginer de Mine.

---------------------- <2 ^----------------------

O CONFERINŢA EXPERIMENTALA
Ţinută în ziua da 18 Ianuarie 1906, la a 47-a aniversare a
liceului Lazăr.

Experienţele care urmează şi cuvintele ce le însoţesc au


fost alese astfel încât să mulţumească şi văzu. şi auzu, şi
mintea tot odată. A trebuit, fireşte, să fiu cu multă băgare
seamă în alcătuirea acestei conferinţe. Auditorul meu e
format, în adevăr, din elemente foarte diferite, a cărora
inteligenţă şi cunoştiinţe sunt aşezate, pot zice, în amfitea­
tru, înălţându-se dela banca cea mai de jos a elevului de
clasa întâia până la banca cea mai înaltă a învăţaţilor
mei colegi. Fiindcă ne aflăm în sala de gimnastică, îmi
veţi dă voie să-mi botez conferinţa cu numele: «jocuri gim ­
nastice cu atomi şi molecule». Ştiţi, că unul din numerele
cele mai aplaudate ale gimnasticei acrobatice este omul
şarpe. Trupa mea va începe şi ea cu un număr la fel, cu
atomul şarpe sau şarpele lui Faraon.
288 NATURA

*
* *
Aprind cu lumânarea beţişoarele acestea albe, fixate ca
nişte lumânărele pe această masă şi fabricate în labora­
torul nostru cu substanţe anumite. Ele ard într’un mod cu
totul ciudat. Observaţi cum se încolăcesc ca nişte şerpi şi
cum scot foc şi fum ca nişte balauri din nările lor. Numai
nu muşcă. Şi nu muşcă, fiindcă sunt vrăjiţi, desigur,
de privirile pătrunzătoare îndreptate în spre ei din atâţia
ochi vioi de Ilene Cosînzene şi de tineri Feţi-Frumoşi...
Acum s’au stins. Ii putem luă în mână fără nici o frică.
Sunt uşori ca o spumă şi se fărâmă ca o iluzie.
Acesta e fenomenul. Sâ-i dăm explicarea şi să-i găsim
întrebuinţările. Materia din care sunt făcute beţişoarele pe
care le-am aprins se numeşte în chimie sulfocianat de mer­
cur. Această materie se topeşte şi se descompune cu multă
înlesnire. Fenomenul de mai sus se petrece în trei mişcări,
întâi, în atingere cu lumânarea, beţişorul se topeşte la locul
încălzit. In urmă, licidul format se descompune într’un gaz
şi într’o cenuşă. La sfârşit, gazul iâ foc, arde şi făcându-şi
loc să iasă umflă cenuşa dându-i forma ciudată de şarpe
încolăcit. Aceasta-i explicarea şi scurtă şi exactă.
* Un fenomen la fel se petrece şi în retortele în cari se
fabrică gazul de luminat. Cărbunele de pământ încălzit în
ele se desface tot aşâ într’un gaz şi într’o cenuşă; gazul
iese şi e dus prin ţevi de luminează tot oraşul, iar cenuşa
rămâne, mult mai umflată de cum eră cărbunele din care
a luat naştere; această cenuşă e coxul cunoscut de toată
lumea, uşor şi poros ca şi şearpele lui Faraon.
Acelaş lucru se mai întâmplă şi la fabricarea sitei lu i
Auer. Aceste site sunt făcute dintr’o pânză de bumbac în­
muiată într'o saramură concentrată de azotat de toriu
(99 °/0) şi azotat de ceriu (1 °/0),— toriu şi ceriu sunt două
corpuri simple. După ce pânza s’a uscat de apă şi rămâne
pe ea numai substanţa solidă, se arde cum am ars mai
sus beţişoarele noastre. Se petrece atunci întocmai feno­
menul explicat de noi. Azotaţii se descompun într’un gaz
O CONFERINŢĂ EXPERIMENTALĂ 28

care se duce şi într’o cenuşe umflată, care rămâne şi care alcă-


tueşte sita cunoscută. In locul fiecărui firişor de pânză rămâne
câte un şarpe al lui Faraon. Sita lui Auer e aşâ dar o pânză
împletită cu şerpi sau, dacă voim să ne iolosim de cuno­
ştinţele din mitologie, e un cap de F u rie cu pletele de şerpi.
Vedeţi cum se leagă fenomenele în natură şi cum dela
o jucărie de copii ajungem la o invenţiune care a revolu­
ţionat cu totul luminatul cu gaz. Acelaş principiu ştiinţi­
fic le explică pe amândouă.
Şarpele lui Faraon e interesant apoi şi din alt punct de
v e d e re ; de el ne vom servi ca să înţelegem «.legea m a xi­
m ului de rezistenţă cu minimul de material». Am spus,
(şi vă puteţi convinge şi d-voastră luându-i în mână) că
şerpii aceştia sunt foarte uşori. Aceasta înseamnă că m a­
terialul dintr’înşii e în cantitate foarte mică. Am spus, de
asemenea, că ei se fărâmă ca o iluzie. Comparaţia nu-i
greşită; nu trebue să înţelegem însă că nu opun de loc
nici o rezistenţă când voim sâ-i fărâmăm. întocmai ca ilu­
ziile rezistă şi ei şi întocmai ca şi acestea, pentru nimicul
din care sunt făcuţi, opun relativ o rezistenţă foarte mare.
Natura îndeplineşte aici o capodoperă de inginerie, obţi­
nând rezistenţa cea mai mare cu cantitatea cea mai m ică
de material. Acest sistem de construcţie poroasă e între­
buinţat de natură în foarte multe cazuri; oasele anima­
lelor şi păsărilor, ca să iau numai un exemplu, sunt goale
şi poroase, tocmai pentru cuvântul că trebue să aibă re­
zistenţa cea mai mare cu cantitatea cea mai mică de m a­
terial. Inginerii întrebuinţează numai în parte şi cu totul
necomplect această adâncă pricepere din partea naturii,
când fac grinzile de poduri şi arcurile din gări din bucăţi
şi bucăţele şi nu dintr’o bucată. Auer a trebuit să lucreze
ani dearândul până să găsească substanţa cuvenită care
cu cantitatea cea mai mică de materie să aibă rezistenţa
cea mai mare şi care totodată să nu se topească la tem ­
peratura înaltă în care e ţinută să lumineze sita lui.
V ’aţi încredinţat, cred, câte învăţături adânci sunt unite
«Natura* No. 9. 18
90 N A TU R A

uneori de un fenomen ce pare că n are mai nici o însem­


nătate. Fenomenul următor e şi mai simplu la vedere şi
mai frumos la înţeles.
*
* *
Iată un aparat care aduce oarecum cu o narghiulea tur­
cească. Intr’una din sticle se află o soluţie de acid clor-
hidric sau spirt de sare, iar în cealaltă una de amoniac
sau spirt de ţipirig. Prin tubul acesta de gumă— oarecum
imameaua de chihlimbar — suflu aer în sticle, în loc să
trag în piept. La capătul celalt vedeţi cum ies frumoase
rotocoale ca fumul de ţigară ; numai mirosul li lipseşte;
sunt sigur, de altfel, că le lasă gura apă la mulţi fumă­
tori de aici, şi mai mari, şi mai mărunţi. Observaţi bine
inelele acestea. Unele din ele sunt cercuri perfecte. Când
se întâlnesc două nu se iau la sfadă; fiecare respectă pe
cel de lângă el şi plini de politeţă îşi fac loc unul altuia;
când sunt alăturea se dau la o parte, când merg pe acelaş
drum unul se umflă în afară, celalt se strânge înlăuntru
şi îşi caută amândouă de drum înainte. In farmecul acestor
inele stă de sigur o bună parte din plăcerea fumătorilor.
Acest farmec însă nu are pentru noi prea mare însem­
nătate. Aiurea stă interesul acestei experienţe. Pentru a
înţelege învăţătura adâncă ce se leagă de acest fenomen
trebue să uităm realitatea lucrurilor, să părăsim o clipă,
cel puţin cu gândul, acest pământ plin de bunuri şi de
rele, plin de un-uri şi de trii-uri, cum ar zice un onorat
din faţa mea, să dăm drum slobod imaginaţiunii şi pe
aripele ei să ne înălţăm în regiunile înalte, sublime şi
abstracte ale chimiei teoretice. Nu vă temeţi însă că veţi
rătăci. Sunteţi cu Cezar; nu cu mine; vreau să spun cu
învăţaţii cari au găsit întâia oară lucrurile acestea pe care
eu numai le reproduc, în mod mai mult sau mai puţin
desluşit, în faţa d-voastră Iată despre ce este vorba.
Ştiţi, că, după învăţaţi, materia e făcută din părticele
foarte mici numite atomi. Cât de mici sunt aceşti atomi
mintea noastră abiâ poate să-şi deâ seamă. Ce am putea
O CONFERINŢĂ EXPERIM ENTALĂ 291

înţelege, într’adevâr, dacă am spune că un atom de hi­


drogen cântăreşte abia 0 gr. 000 000 000 000 000 000 000 2
(zero grame, douăzeci şi una de zero şi pe urmă două
din atâtea părţi dintr’un gra m !). Mult mai lesne am puteâ
pricepe ceva despre micimea atomilor dacă ne-am închi­
pui, împreună cu lord Kelvin, că o picătură de apă se tot
măreşte până ce ajunge mare cât pământul; în acest caz
atomii de hidrogen, mărindu-se şi ei, ar ajunge mari cât...
nişte alice de plumb,, iar acei de oxigen nişte uriaşi cât
nişte ...mingi Despre aceşti atomi a crezut lumea învă­
ţaţilor că sunt cele mai mici părticele care se află în lume.
Ei se pot uni câte doi, trei sau mai mulţi ca să formeze,
ca mezii de nucă, o părticică mai mare numită moleculă.
Milioane şi milioane de molecule unindu-se apoi între
ele alcătuesc toate corpurile din lume.
Până acum câtva timp, prin urmare, un atom eră o
părticică care nu s’ ar mai tăia în părţi mai mici. Această
ideie veche cam de vreo două mii de ani, a îmbătrânit,
se vede, de-atâta amar de vreme, a tot slăbit în tr’una şi
e gata-gata să-şi deâ sufletul ca tot ce se naşte şi trăieşte
în lumea noastră. învăţaţii încep astăzi a crede din ce în
ce mai mult că atomul e făcut din părticele mal mici
decât el. Aceste părticele— numite electroni— ar fi aşâ de
mici faţă cu atomul, pe cât e de mic microbul faţă de
pământ. Numărul electronilor dintr’un atom e dela o mie
(pentru hidrogen) în sus. Forma unui atom după aceste
idei noi ar fi tocmai forma inelelor de fum din experienţa
noastră. Aici se vede importanţa mare a acestor rotocoale.
Ele nu sunt dintr’o bucată ca un covrig. Văzute cu bă­
gare de seamă se constată că sunt făcute dintr’o sumă de
ineluşe foarte mici înşirate unul lângă altul aşâ încât se
fac un inel mare. Ineluşele cele mici apoi nu stau locului
ca covrigii pe o aţă, ci se tot învârtesc împrejurul lor.
Aşâ ar fi şi atom ul; el ar fi inelul mare de-a curmezişul
căruia se tot învârtesc împrejurul lui miile de electroni.
Iuţeala cu care se învârtesc aceşti electroni e nespus de
292 N A TU R A

mare; ea atinge aproape iuţeala electricităţii. Ca să ne


dăm seama cât este ea de mare să ne închipuim că un
electron pleacă la drum.
Eşind de aici, ar ajunge la Paris şi ar felicită pe Falliere s
de alegerea lui ca preşedinte al republicei franceze, ar trece
atlanticul, ar vizită pe miliardarii americani şi ar vedea
cadourile de nuntă ale d-şoarei Roosevelt, ar străbate Am e­
rica până la San Francisco, ar trece Pacificul, s’ar coborî
în Ja.ponia ca să admire pe Togo, ar vizită în China teatrul
răsboiului unde Ruşii au mâncat o serie de n-f-1 de bătăi
număru unu, s’ar abate în Caucaz pe la Ateh Gah, tem­
plul focului nestins (vezi Natura No. 3), ar dă o fugă până
la Moscova ca să admire liniştea care domneşte acolo şi
pe huliganii (honny soit qui mal y pense) care întreţin
această linişte, ar intră în ţară pe la Ungheni, ar trans­
mite la Iaşi, şi din partea noastră, urările de adânc respect
şi sinceră admiraţie ilustrului învăţat sărbătorit alaltăieri,
d-lui Petru Poni, s’ar întoarce în Bucureşti şi ar mai stă
o jumătate de secundă în mijlocul nostru până să se împli­
nească secunda întreagă din clipa în care a plecat. Aceasta
este iuţeala cu care se mişcă electronul înlăuntrul unui
a to m ; e mic şi al naibii, cum zice Românul. Unui glonte
i-ar trebui ca să se mişte cu această iuţeală vreo sută de
milioane de kilograme de praf de puşcă, măcar atât, dacă
nu şi mai mult.
Pe cât e de mare iuţeala aceasta, pe atât e de mic lo­
cul în care electronul se învârteşte. înţelegeţi lesne, că tot
învârtindu-se împrejurul lui, electronul o să ameţească şi
el dela o vreme. Ameţit odată, va ieşi atunci din orbita lui,
o va luă razna prin lume, şi vai de corpul pe care îl va
întâlni. Crookes numeşte bombardare izbirile electronilor
asupra unui corp. Această numire este minunată. Plecând
dela ea ne va fi nespus de lesne să vedem de mai înainte,
care vor fi fenomenele produse de electroni în rătăcirea
lor. Nu trebue să fim militari consumaţi ca să înţelegem
urmările unei bombardări. Ne putem închipui lesne că o
O CONFERINŢĂ EXPERIMENTALĂ 293

bombardare de artilerie va produce aprinderi de case, moarte


de om, dărâmări de ziduri şi tot felul de neajunsuri. La
fel se va întâmplă şi cu bombardarea electronilor. Unele
corpuri se fac luminoase sub acţiunea lor, microbii mor,
seminţele pier, omul capătă răni, şi câte şi mai câte.
îm i veţi zice poate că acestea sunt bazaconii— frumoase
ce e drept— dar cari n’au a face cu lumea reală. Nici eu
nu zic altfel. Toate cele de mai sus sunt, într’adevăr, curat
nâsdrăvănii, sau, ca să mă slujesc de un nume ştiinţific,
numai, ipoteze. Numai Dumnezeu ştie, ce e drept, cum e
lumea în sine şi din ce a făcut-o el.
Omul de ştiinţă, ca şi cel mai profan, ca şi copilul care
suceşte gâtul unei păpuşe spre a putea vedea ce are în-
tr ’însa, caută într’una cauza lucrurilor. Numai ipotezele îi
pot veni însă în ajutor în această încercare. Ele singure
îl pot mulţumi. «Mic de tot ar fi progresul lumii, spune
genialul chimist din Londra, sir Wiliam Ramsay, dacă în­
văţaţii nu s’ar sluji de ipoteze». Ipotezele îi arată lui fapte
cu putinţă. Ipoteza de mai sus a existenţei electronilor şi
a bombardării lor explică singură până în ziua de azi pro­
prietăţile ciudate ale radiului miraculos.
Radiul ar fi un corp, după această ipoteză, în care elec­
tronii au început să ameţească în mişcarea lor nebună.
Eşiţi din orbită aceşti electroni de radiu bombardează cor­
purile pe cari le întâlnesc şi produc de fapt fenomenele
prevăzute de noi numai prin asemănare. Becquerel, care
a purtat vreo două-trei ore un tubuşor cu câteva centi-
grame de radiu în buzunarul vestei, s’a pomenit deodată
cu o rană pe piele în dreptul buzunarului. înţelegem lesne
că acesta eră efectul bombardării electronilor de radiu. Se
spune, că această rană a ţinut până să se vindece nu mai
puţin de 40 zile, tocmai cât potopul, o altă bombardare
de picături de ploae.
In spintariscopul lui sir W iliam Crookes se adevereşte
şi aprinderile produse de bombardări. Sulfura de zinc cu
cafe e unsă o bucăţică de hârtie din acest aparat devine
294 NATURA

luminoasă sub acţiunea radiului aşezat la o mică depăr­


tare de ea. Multe corpuri chimice se combină, şi multe se
desfac sub influenţa radiului. Microbii mor sub influenţa lui
şi tot aşâ seminţele îşi pierd însuşirea de a încolţi când au
stat câtva timp înjaproprierea acestei artilerii de electroni.
Vedeţi, prin urmare, cum cu ajutorul unei ipoteze pu­
tem să ne explicăm proprietăţile ciudate ale radiului plin
de secrete. Am plecat dela o jucărie şi am ajuns în regiu­
nile cele mai abstracte ale ştiinţei de astăzi. Totul şi toate
se leagă în lumea asta.
%
* *
Iată un corp cunoscut de toată lumea. E o bucăţică de
cretă, binecuvântată de mulţi şi blestemată şi de mai
mulţi. In vorbirea de toate zilele zicem că creta e o piatră,
iar ştiinţa ne învaţă că e carbonat de calciu. Geologia, în
special, ne dovedeşte că această cretă coprinde o puzderie
de scoici mititeluţe de lighioane microscopice. In mod fi­
gurat am putea prin urmare spune, că o bucăţică de cretă
e oarecum un cimitir în care odihnesc rămăşiţele pămân­
teşti a milioane şi milioane de fiinţe cari au trăit odată
«în negura de vremi)). Şi am mai putea spune în acelaş
timp, că sunt adevăraţi nelegiuiţi profesorii de matematici
şi de ştiinţi care strică în fiecare oră şi de mai multeori
pe zi liniştea cuvenită unor moaşte aşâ de vechi. Şi cine
ştie de nu sunt cumva un ecou îndepărtat al blestemelor
acestor moaşte cuvintele puţin parlamentare ce câteodată
în supărarea lui vreun posesor de un-uri şi de trii-uri le
adresează pe nedrept câte unuia din noi.
Cu această bucăţică de cretă voiu face o experienţă. Torn
peste ea puţin acid clorhidric. Observaţi cum fierbe. In
chimie zicem că am preparat bioxid de carbon. In mod
figurat putem spune că ain făcut în acest timp pe cel mai
puternic monarh din lume liberând cu un simplu semn
milioane şi milioane de supuşi, —• molecule de bioxid de
carbon — , din jugul lung şi apăsător al carbonatului de
calciu. Acest bioxid de carbon fusese şi el liber în lume
O CONFERINŢĂ EXPERIMENTALĂ 295

«... îndărăt cu mii de veacuri,


La ’nceput, pe când fiinţa nu eră, nici nefiinţă,
Pe când totul eră lipsă de vieaţă şi voinţă,
Când nu s’ascundeâ nimica, deşi tot’'eră ascuns,
Când pătruns de sine însuş odihnea cel nepătruns».

A trebuit şa vie în urmă milioane şi milioane de fiinţe


mititeluţe, să-l închidă în corpul lor şi să-l îngroape îm ­
preună cu ele în fundul mărilor care acopereau pe atunci
mai toată suprafaţa pământului nostru. Şi a stat acolo
până au secat mările. A fost luat în urmă şi adus la noi
şi în această clipă, după atâta amar de vreme, a izbutit
să iasă din nou în lume rupând lanţurile robiei. Bucuria
lui trebue să fie mare ; păcat numai că nu va ţine mult.
Arborele din curte l-a şi ochit ; numai să iasă din casă şi
mi-1 înhaţă. La pândă mai stă şi fabricantul de ape ga­
zoase care de cum îl scoate din carbonatul de calciu îl
îneacă în apă şi-l sileşte la alte chinuri noui.
(Urmează descrierea unui aparat de făcut ape şi băuturi
gazoase. Această descriere a fost dată în Natura No. 7).
*
* *
Trec la altă experienţă. In acest aparat amestec zinc
cu acid clorhidric. Se produce şi aici o ferbere ca în cazul
cretei. Gazul ce iese e cu totul altul; e hidrogenul pe care
îl prind în acest tub. Vedeţi-1 cum arde când îl aprind cu
o lumânare. Umplu cu el o beşică de bou. Inmoiu capătul
acestui tub de cauciuc în apă cu săpun şi fac să iasă cu
încetul hidrogen din beşică. Săpunul se umflă; sunt beşi-
cele cunoscute de toată lumea. Observaţi cum se ridică
de lesne; e hidrogenul, cel de 14 ori mai uşor decât aerul,
care le înalţă. Tot aşa se umflă şi baloanele adevărate.
Cu unul de acestea a plecat nefericitul André în căutarea
polului Nord. Voiu compară aceste beşici de săpun cu ilu ­
ziile noastre. întocmai ca şi acestea multe mor de cum
se nasc, şi mai multe pier pe drum, şi numai puţine de
tot izbutesc să se înalţe, să ajungă şi să atingă idealul
cel dorit.
296 NATURA

*
* *
Amestec în această beşică hidrogenul nostru cu un alt
gaz, cu oxigen. Suflu din nou beşici de săpun. Acestea nu
se mai înalţă aşâ de u şor; de vină e oxigenul care e de 16
ori mai greu ca hidrogenul. Să apropii însă o lumânare de
fiecare beşică de săpun. Pocneşte. Adevărat Port-Artur, cum
spune colegul meu din dreapta. Nu puteţi zice că feno­
menul nu-i frumos. Mă folosesc de el ca să vă spun şi ceva
folositor. Această jucărie se razimă pe acelaş principiu ştiin­
ţific pe care se sprijine funcţionarea automobilelor şi a tu­
turor motorilor cu gaz. E principiul exploziilor. Prin încăl­
zirea beşicilor de săpun iâ foc hidrogenul; acesta arzând se
combină cu oxigenul' şi dă naştere la apă şi la foarte multă
căldură; apa formată încălzită aşâ de tare nu mai încape
în beşică, îşi face loc să iasă şi o umflă până ce o pocneşte.
Puterea produsă e aşâ de mare încât poate să spargă şi un
vas de sticlă dacă nu-i prea gros. In automobile, această apă­
sare mişcă un piston, iar pistonul învârteşte roata. Acelaş
lucru se întâmplă şi cu dinamita care sfărâmă munţi, şi cu
praful de puşcă care împinge gloanţele şi cu bombele care
omoară oameni nevinovaţi. In toate cazurile avem a face
cu furia atomilor pe care îi zădărim. Atârnă de noi să ne
folosim de această furie; fără ea automobilul nu ar există.
*
* *
Să dăm citire, pentru a sfârşi, la următoarele rânduri
privitoare la «circulaţia materiei in lume», traduse, în ccCro­
nicele mele ştiinţifice», după Camille Flammarion.
«S ’ar păreâ de o cam dată, că toate fiinţele trăiesc res-
lăţite. Bradul care încununează creştetele munţilor n’ar
aveâ nici o legătură cu iepurile, care o iâ la goană prin
ogoarele câmpii. Trandafirul din grădinile noastre nu cu­
noaşte. de sigur, pe leul din pustiuri. Vulturul şi condurul
din podişurile Asiei centrale n’au gustat niciodată din fruc­
tele livezilor noastre. Grâul şi via nu se ocupă de peştii
din apă. Nu se pare, în fine, că există vreo legătură între
vieaţa omului şi aceia a ierburilor.
O C O N F E R IN Ţ Ă E X P E R IM E N T A L Ă 297

Şi totuş... vieaţa acestor fiinţe care locuiesc pământul,


oameni, animale, plante, este în realitate o singură vieaţă.
Această vieaţă universală este un schimb veşnic de m a­
terie. Toate aceste fiinţi sunt alcătuite din aceleaşi mole­
cule, cari trec fără încetare dela o vietate la alta... Atomul
de oxigen pe care îl respir acum a fost expirat ieri de vreun
arbore oarecare. Atomul de carbon, care arde în această
clipă în plămânul meu, a mai ars poate şi în lumânarea
cu care făcea Newton experienţele de optică. Şi poate că
fosforul care alcătuia fibrele cele mai scumpe din creerul
lui Archimede zace acum în scoica unei stridii sau în
animalele microscopice care populează marea fosforescentă.
Nimic din corpul nostru nu este al nostru; numai sufletul
care gândeşte în noi este neschimbător.
In acest timp atomii sunt aceiaşi; ei intră şi ies din cor­
puri păstrându-şi natura lor. Atomul de fer, de pildă, nu
se schimbă, fie că purtat de meteorit străbate universul, fie
că răsună pe drumul de fer în roţile vagonului, fie că zvâ c­
neşte în globulele de sânge sub tâmplele poetului. Forma
corpurilor singură este peritoare, materia este nemuritoare.
Molecula de bioxid de carbon ce ese din pieptul apăsat al
celui ce-şi dă sufletul, întins pe patul morţii, va luă loc
mâine în floarea din grădină, în iarba din câmpie or ar­
borele pădurii. Molecula de oxigen care iese din ultimele
ramure ale bătrânului stejar se va întrupa pe urmă în capul
blond al copilului din leagăn. Nimic nu se pierde, nimic
nu se creiază».
Aceste rînduri sunt frumoase. Ca ele a mai scris multe
Camille Flammarion. Nu e învăţat mare în ţările apusului
care să nu descrie la fel cuceririle ştiinţei. Ei ştiu să lege
în aurul frumos al formei literare aceste mărgăritare ale
gândirei omeneşti. Vă urez şi vouă, băeţi, să ajungeţi cu
vremea giuvaergii de aceştia şi să împodobiţi cu pietrele
scumpe ale ştiinţei şi scrierilor voastre coroana de glorie
a neamului românesc.
G. G. Longmescu.
298 NATU RA

O MINA DE AUR IN COLORADO

Abia ajunşi, vizitarăm, moara; mina se găseşte mai sus


şi mai departe, la 1.000 ni. deasupra. Minereul se scoate
de acolo, se aşază într’un fel de vagonete ce vin pe sârmă
până aici, peste munţii şi văile acoperite de zăpadă. De
departe, vagonetele par nişte cutiuţe ; încetul cu încetul
se măresc şi iată-le în faţa noastră răsturnându-se în spăr­
gători. Minereul e aruncat acolo şi făcut praf de un sistem
mecanic de maiuri care izbesc cu putere, neîncetat şi re­
pede pietricelele de sub ele. Cu acest praf se amestecă apă
şi de aceea un fel de noroi cenuşiu iese din spărgător şi
se prelinge pe o placă metalică înclinată. Şi din acest
lichid de abia schinteiază aurul, bogăţia cotată la bursele
din lumea întreagă.
Mi se explică că pe aceste plăci metalice largi se pune
în fiecare zi câte o pătură de mercur care prinde aurul.
Murdăria care iese din spărgător şi curge încet pe plăci e
astfel curăţită de aurul pe care-1 avea la început. Restul
se duce într’un zghiab şi e prins în găleţi, căci mercurul
tot mai lasă să scape picături de aur, ce nu trebue să se
piardă.
Seara, un lucrător trece în faţa fiecărui spărgător — sunt
câte 12 la rând — râcâe conştiincios magma de mercur cu
aur şi o duce la cuptor.
Acest sirop de aur e aşezat în alambice sau cornute spe­
ciale, supus la o temperatură înaltă care evaporează mer­
curul ce se culege în altă parte, — şi aurul rămâne Ia fundul
alambicului.
Iată toată operaţia care se face la moară. Mai rămânea
să văd mina de aur. Plec într’un vagonet cu directorul
morii pe care o vizitai. Ne aşezăm strânşi cum putem,
unul în faţa celu ilalt; directorul apasă un buton şi iată-ne
plecaţi.
La început ne ridicăm drept în sus şi am o sensaţie ne­
O M IN Ă DE A U R ÎN CO LO RAD O 299

plăcută. Spânzurat aşa, la o înălţime mare, cu un cârlig


de fer de o sârmă subţire, te simţi în puterea unei forţe
necunoscute.
Privesc în jo s .- capul mi se învârteşte, îmi vine ame­
ţeală. Văd sub mine arbori acoperiţi de zăpadă ce păreau
mici ca un pom de Crăciun; stâlpii de telegraf păreau
nişte beţe de chibrit înfipte în pământ. înaintea noastră,
înălţimile peste care trebue să trecem ; de o parte şi de
alta, munţii ce cuprind valea.
După o călătorie destul de lungă, construcţiile roşii dela
Câmp Bird ieşiră la iveală. Coborârea către uzină — căci
trecusem peste înălţimi — se făcu cu mare iuţeală.
Eşirăm din vagonet cu greutate şi ne scuturarăm amor­
ţeala. Unde ne găseam ? Ce eră acest ţinut de mizerie în­
grozitoare ? Intr’o vale strânsă de munţi goi, zăpada se în­
tindea uniformă. Intr’o parte se ridicau câteva magazii
vopsite îu roşu. Acolo se află maşinăria, birourile, dormi­
toarele şi bucătăriile minerilor. Afară spânzurau ciorapi,
bluze şi rufe, toate îngheţate. Şi altceva nimic. Nici o ani­
maţie. Tăcere. Nici un orizont, frig. Cine a putut veni în
acest loc de sărăcie, aşâ departe de lume, să caute
aur ? Nenorocitul! Mi se povesteşte păţania lui. N ’a tras
nici un folos din mină. Nu putuse ajunge la filon şi după
câteva încercări zadarnice a părăsit’o. S’a format apoi o
societate ca să reiâ^ercetările, fără succes. A venit în sfârşit
un al treilea, care săpând tunelul la câteva picioare m ai
departe de încercările de mai înainte, a descoperit filonul
visat. Pentru acesta lucrează acum 225 de mineri opt
ceasuri pe zi sfredelind stânca, şi alţi 75 jos la moară.
Nu mă simţeam bine, capul îmi vâjâiâ şi aerul pe care-1
respiram părea că-mi rămâne în plămâni tot aşâ de rece
ca şi afară. întrebai la ce înălţime ne găsim?
— La 14.000 picioare (4.200 m etri) îmi răspunse direc­
torul. E sus. De aceea mai toţi minerii sunt bolnavi, sufăr
de inimă. Suntem nevoiţi să schimbăm deseori lucrătorii,
după câţiva ani nu ma.i pot stă aici sus.
300 NATU RA

In adevăr, feţele lor ereau trase şi prăpădite, ochii le


sticleau în cap şi când vorbeau glasul le eră stins.
— Scot cel puţin câştig bun de aici.
— Nicidecum, foarte mic. Trei dolari sau trei dolari şi
jumătate pe zi (15— 17,50 lei). Dar îi atrage ideia că pot
descoperi în vecinătate mine de aur pe care să le vândă.
Supraintendentul ieşi înaintea noastră şi ne conduse că­
tre mină. Trecurăm prin camerile cu maşini, unde se în­
vârteau roti colosale, apoi prin dormitoarele minerilor, prin
camera de uscat ( dry room ) unde erau atârnate haine
zdrenţuite, rufe rupte, ude şi murdare ca pământul, pălă­
rii fără fund picate cu grăsime dela lumânare. Aci veneau
minerii să se schimbe când ieşeau dela lucru. Apoi văzu­
răm bucătăriile unde se legănau porci întregi spânzuraţi
de câte un cui, şi intrarăm după aceea într’o galerie umedă
brăzdată de şine. Curgea apă de pretutindeni, iar noi căl­
cam numai în băltoace. Ţineam fiecare în mână câte o lu­
mânare. La un cot al galeriei văzurăm venind cu toată
iuţeala un tren cu minereu pe care-1 împingea o maşină
electrică mititică. De abia avuserăm timp să ne lipim de
stâncă şi să lăsăm loc trenului să treacă cu cele 20 de
vagonete pline de minereul de aur.
Am mai înnotat ca vreun sfert de ceas în apă, noroi şi
întunerec, când ajungând la o răspântie, călăuza noastră
îmi z is e :
— Iată filonul.
Privii, pipăii; nu văzui decât o stâncă cenuşie cu pete
de cuarţ, şi ici colo câte un bob de aur cât o gămălie de ac.
— Acesta e aurul ?
— Da. Filonul are o lăţime de 2 m,10 şi ne găsim la
o adâncime de 300 picioare (90 m.). In altă parte am ajuns
la 12000 picioare (360 m.).
— Şi ce cantitate de aur conţine minereul?
— Intre 30 şi 50 dolari (150— 200 lei) la tonă. E foarte
mult. Din minele din Transvaal nu se scoate decât între
6 şi 10 dolari (30— 50 lei) la tonă.
O M IN Ă DE A U R ÎN C O LO R AD O 301

Ce decepţie! Ca băiat de şcoaiă văzusem în închipuirea


mea galerii sub pămânene, adânci şi ascunse, cari duceau
prin mii de întorsături la mina de aur. Odată ajuns în
mină, trebuia să fie o feerie, un farmec de bogăţie ca în
poveşti. Par'că vedeam zidurile de aur curat sclipind la
lumina lămpii ochilor mei încântaţi. 0 lovitură de târnă­
cop trebuia să rupă o bucată mare de aur, care trebuia să
cadă dând uu sunet plăcut. Şi zidurile se prelungeau în
închipuirea mea strălucind în depărtări nemărginite. Puteai
luă aur cât vreai, puteai să-ţi aduci prietenii să iâ, fără
teamă de sfârşit. Iată cum îmi închipuiam eu o adevărată
mină de a u r !
In locul acestei peşteri fermecate cu aur deschis, cu aur
galben, cu aur ca lămâia sau cu străluciri arzătoare, în
locul grămezilor de metal preţios, iată în faţa mea grămezi
de gresie murdară ca pietricelele de pe drum, şi ai nevoie
de un vagonot de aşa pietriş ca să poţi scoate din el un
napoleon. Mai bine lipsă; hotărît, bogăţia nu-ţi dă fericire,
în orce caz nu e frumoasă de aproape.
Trei sferturi de ceas după aceia, eram înapoi la moară
îm i lipsea ceva. Văzusem noroiul din spărgători şi minereul
din mine. Nu văzusem încă aur. aur adevărat.
— Tocmai vreau să vă arăt aurul ce s’a scos eri şi pe
care-1 trimitem chiar acum în oraş, îmi spuse directorul.
In adevăr, pe o masă a laboratorului se găs eâ un fel de
obuz turtit dar măreţ, un fel de bucată sclipitoare de unt,
un fel de pudding american strălucitor de aur curat. II cân­
tării cu mâna, mi se păru cam de vreo zece kilograme.
— Nu tocmai, îmi spuse chimistul, bucata asta preţueşte
numai 25.000 l e i ; iar 10 kilograme ar face 34.000 lei.
Tot iese cevâ într’o zi.
Afară aşteptau doi oameni călări înarmaţi până în dinţi
cu puşti şi revolvere. Aceştia duceau la oraş puddingul
imperial.
(După I. H u re t: De S a n F r a n c is c o a u C a n a d a ).
G. Ţifceica.
---------------------- es$a?-----------------------
302 NATU RA

N O T I Ţ E
A p e m agnetice. — In No. trecut eră vorba la acest loc de nişte
aliaje curioase fără fer dar cu apreciabile manifestaţiuni magnetice;
găsim acum însă în diferite reviste indicaţiuni de straturi de roce
subterane, de straturi şi chiar izvoare de ape magnetice. Şi anume •
In Indiana (unul din Statele Unite ale Americei de Nord) se citează
trei izvoare de ape feruginoase şi cu bioxid de carbon, care sunt do­
tate de puteri magnetice. Apa lor ieşind la suprafaţă degaje bioxidul de
carbon şi depune oxizi de fe r ; aruncând în aceste ape lucruri de fer
(cue, ciocane, dălţi, etc.) devin imediat magnetice. Un izvor e la
Cartersburg Springs, altul la Libanon şi în fine al treilea la Fort
Wayne.
De asemenea cu ocazia facerii unui puţ artezian în oraşul Orei
(Guv. Orei, Rusia) ajungându-se la 245 picioare (75 m) s’a dat de un-
strat magnetic de o grosime de 23 picioare (8.5 m.). In tot timpul
cât s’a parcurs acest strat tuburile sondajului s’au magnetizat aşa
de puternic încât cue de 10 cm. puse între tuburi luau poziţia ori­
zontală (normală pe tuburi), tuburile atrăgeau dela distanţă mare
chiar şurupelniţa groasă de U/2 cm.
Constatările sunt fără îndoială foarte curioase. Ele complică şi mai
mult chestiunea magnetismului corpurilor, dar mai ales a magne­
tismului pământesc şi a anomaliilor magnetice constatate în regiuni
unde nu sunt sau nu se presupun zăcăminte de fer etc.
G . M . M.
*
* *
Cium a cositorului. — Sub acest nume figurat, Introdus în ştiinţă
în 1899, de prof. E. Cohen din Amsterdam, se înţelege un fenomen fizic
foarte ciudat, care se întâmplă cu cositorul. Această boală a fost
observată întâia oară în 1851 la tuburile de orgă dintr’o biserică
tam-nesam aceste tuburi au început să se mănânce şi să se facă
praf, fără ca să fi avut loc vreo ruginire, cum se întâmplă la multe
metale. In 1870 fenomenul a fost observat şi mai bine la vama din
Petersburg, unde bulgări mari de cositor s’au făcut praf fără să se ştie
de ce. Astăzi se ştie că lucrurile se petrec astfel. Pe suprafaţa co­
sitorului se ivesc nişte pete negricioase care se întind, se adâncesc,
se umflă şi formează adevărate babe. 0 singură bubă e în stare să
molipsească tot cositorul sănătos de prin prejur. O epidemie de a-
ceasta a avut loc în Rothemburg. Poşta din acest oraş eră acoperită
cu table de cositor; într’o bună dimineaţă tablele s’au îmbolnăvit
^şi după câtva timp s’a întins boala şi la acoperişul primăriei din
NOTIŢE 303

vecinătate. In mod experimental s’a putut chiar inocula cositor să­


nătos cu bube de cel bolnav; boala s’a ivit numaidecât cu simpto-
mele ei obişnuite.
Şi, ca să terminăm cu partea figurată, boala e cu leac. E de ajuns
să se expună la soare multă vreme cositorul bolnav, sau să se ste­
rilizeze, prin încălzire la 50°, pentru ca să se vindece.
Acum să arătăm care e explicarea acestui fenomen. Orcât de
ciudat pare în aparenţă, el e în realitate o simplă trecere a cosito­
rului dintr’o stare fizică, în altă stare fizică; avem a face aici cu o
stare alotropică, cum se zice în chimie. De unde cositorul obişnuit
are culoarea albă şi densitatea 7,3 cel bolnav are coloarea negri­
cioasă şi densitatea 5,8; trecerea având loc cu o mărire de volum,
face ca petele să se umfle şi să aibă înfăţişarea de bube care coc-
Ceva la fel se întâmplă şi cu sulful; cristalele căpătate prin răcirea
sulfului topit, sunt la început galbene închis şi pe urmă se fac gal­
bene deschis ; prin încălzire, coloarea iar se întunecă.
Acest fenomen pare să fie cauza pentru care nu se găsesc vase
de cositor din anticitate, deşi se găsesc de cele de bronz. Nu putem
admite că cei vechi n’au cunoscut staniul, de oarece bronzul e cupru
aliat cu cositor.
Polibiu şi Strabo (190 a. cr.) pomenesc chiar de prepararea cosito­
rului din minereurile lui prin încălzire şi turnare în forme. Trebue
prin urmare, să tragem încheierea că toate vasele de cositor curat
au murit cu timpul, din cauza boalei descrise mai sus.
Explicarea aceasta capătă în sprijinul ei, observaţiunea făcută
adeseaori, că obiecte vechi de cositor găsite în pământ, se fac praf
la cea mai mică atingere.
(După un articol al d-lui P f. D r. S . B ra u n s din Kiel, publicat în A u s d e r N a tu r No. 24).

Proprietăţile Gymnotului. — In legătură cu interesantul ar­


ticol al D-lui Călugăreanu dăm după Humboldt o descriere pito­
rească a modului cum se pescuesc aceşti peşti curioşi.
„Indienii ne duseră la un părîu care în timp de secetă formează un
bazin cu apă noroioasă, înconjurat de arbori frumoşi, de clusia, amy-
ris şi rnimose cu flori mirositoare. Pescuitul gymnoţilor e anevoios
cu plasa din cauza agilităţii acestor peşti care intră în noroi ca
şerpii. Indienii nu voiră să întrebuinţeze rădăcini de piscidia ery-
thrina, de jacquinia arm illaris şi de alte specii de phyllanthus, care,
aruncate într’o baltă, ameţesc animalele : mijlocul acesta ar fi slă­
bit pe gym noţi; ci ne spuseră că au să pescuiască cu cai. Nu ne
puteam închipui ce fel eră acest pescuit ciudat; dar îndată văzurăm
călăuzele noastre întorcându-se din savană, după ce prinseseră câţi"
304 NATU RA

va cai şi catâri nedomesticiţi, şi siliră pe vreo treizeci să intre în


băltoacă.
Sgomotul asurzitor pricinuit de neastâmpărul cailor scoate peştii
din noroi şi-i aţâţă la luptă. Aceşti ţipari, gălbui şi vineţi, semănând
cu nişte mari şerpi de apă, plutesc pe suprafaţa apei şi dau năvală
sub pântecele cailor şi catârilor. 0 luptă între animale cu o orga-
nizare aşa de deosebită e un spectacol pitoresc. Indienii, cu lănci şi
cu nuele lungi şi subţiri, înconjoară de aproape balta; unii se urcă
în arbori, ale căror ramuri se întind orizontal deasupra apei. Prin
strigătele lor sălbatice şi prin înţepăturile lancelor şi nuelelor ei îm ­
piedecă pe cai de a ieşi la mal. Tipării, ameţiţi de sgomot se apără
descărnând necontenit bateriile lor electrice; multă vreme s’ar crede
că peştii vor ieşi învingători. In adevăr, mulţi dintre cai cad sub
tăria loviturilor pe care le primesc din toate părţile în pântece;
ameţiţi de puterea şi desimea sguduiturilor, dispar în apă; alţii su­
dând greu, .cu coama înfoiată, cu ochii speriaţi, caută să fugă de
această furtună misterioasă. Aceştia sunt goniţi către mijlocul apei
de către Indieni. 0 parte din ei isbutesc să scape la mal şi acolo
cad pe nisip, prăpădiţi de osteneală şi cu picioarele amorţite de des­
cărcările electrice ale gymnoţilor.
In mai puţin de cinci minute, doi cai se şi înecaseră. Tiparul,
lung de cinci picioare şi lipindu-se de pântecele calului, îşi descarcă
bateria; el atacă deodată inima, burta cu maţele şi nervii abdome­
nului. E natural ca efectul să fie mai puternic decât asupra omului.
Nici nu ne îndoiam că rând pe rând toţi caii vor ii ucişi. Dar înce­
tul cu încetul furia luptei se micşorează; gymnoţii obosiţi se risi­
pesc. Ei au nevoie de odihnă şi de hrană ca să repare forţa galva­
nică pierdută. Catârii şi caii păreau mai puţin speriaţi, începeau să
prindă curaj. Gymnoţii se apropiau acum de mal şi Indienii îi prin­
deau uşor cu nişte undiţi cu sfoară lungă. Când sfoara e uscată, nu
se simte nici o descărcare electrică. Cu mijlocul acesta am putut
aveă vreo 5 ţipari destul de mari“.

T ip . GUTENBERG J o sep h G o b i, str. D o m n e i, 20


EXP0Z1ŢIDNEA GENERALĂ ROMANĂ 305

EXPOZIŢIUNEA GENERALA ROMÂNA

II.
Expoziţiunea s’a deschis. Priveliştea ei e plină de farmec
Steagurile fâlfâe voios în aer, pavilioanele se resfaţă în ra ­
zele calde ale soarelui de vară, inimile Românilor bat cu
mândrie sub vraja unei minuni întâmplate ca în poveşti.
Străinii o laudă. Istoria scrie în paginile ei o nouă izbând ă
a neamului românesc.
Trei inşi au muncit la înjghebarea e i : un rege, un popol*
şi un om neadormit şi cu dragoste de neam. Toţi trei o
iubesc şi privesc cu drag la ea.
Expoziţiunea leagă în chip minunat timpurile de faţă cu
cele ce-au apus. Arenele romane, turnul lui Ţepeş, cula
boerească şi casa din Poradim ne duc cu mintea în vre­
murile de altă dată. Pavilioanele toate ne arată starea de
înflorire la care am ajuns astăzi. Românii de peste hotare
şi ţările străine ne spun desluşit ce trebue să fim mâine.
Expoziţiunea este, fără îndoială, cea mai bună şcoală ce
avem astăzi pe pământul românesc ; o şcoală model, cu
material de demonstraţie, aşa precum o cere pedagogia
modernă. La această şcoală va urmă, de sigur, cât timp
va fi deschisă, cea mai mare parte din ţara românească.
In primul rând însă ea trebue să fie impusă oarecum la
cât mai mulţi copii. Pentru ei expoziţiunea are o însem­
nătate cu mult mai mare ca pentru oamenii în vârstă.
Aceştia din urmă au nevoe numai de o repetiţie, pe când
cei dintâiu au să înveţe toate şi totul dela capăt.
Nespusă trebue să fie, de sigur, mulţumirea pe care o
simte în inima sa un rege mare care ştie de unde ne-a
luat şi care ne poate arătă azi unde ne-a adus după o
domnie glorioasă de patruzeci de ani. Cu drept cuvânt poate
să spue Acest înţelept că expoziţia este pentru noi cel
«Natura» No. 10. *0
306 NATURA

mai mare eveniment dela râsboiu încoace. Cu drept cuvânt,


iarăş, se pot mândri şi toţi aceia cari au pus umărul la
o muncă atât de grea.
Cu mult mai mare însă e rolul expoziţiei pentru copii
de şcoală. Ei vor conduce mâine neamul românesc. In su­
fletul lor trebue sădită astăzi sămânţă sănătoasă. Şcolile
statului îi învaţă, fireşte, ce-a fost odată neamul românesc,
ce este astăzi, ce vrea să fie. Lecţiunile acestea sunt însă
teoretice. învăţătura lor va prinde mai temeinic când va
fi însoţită de demonstraţiuni la faţa locului. Coroana de
oţel, din pavilionul regal, trezeşte la vederea ei simţiri ce
nu se pot spune nici în cuvintele cele mai meşteşugite.
Steagurile ciuruite care-i slujesc drept strajă deşteaptă în
zdrenţele lor amintirea unor vremi de vitejie. Bordeiul din
Poradim şi planul dela Plevna arată suferinţele îndurate
în aceste vremuri mari de Oastea noastră şi Căpitanul ei.
Odoarele sfinte din cula boerească vorbesc de credinţa stră­
moşilor noştri; turnul lui Ţepeş, şi «Trecutul nostru» ne
duc cu mintea pe vremea cea plină de linişte şi pace, de
griji şi vijelii. Reprezentaţiile din arenele romane vor des­
făşura istoria noastră în chipuri şi icoane.
Orcât de minunate ar fi lecţiunile unui profesor, ele nu
pot dâ nici pe departe învăţătura adâncă cuprinsă în aceste
părţi ale expoziţiunei. Văzul singur şi atmosfera înălţătoare
a acestor locuri pot să aprindă în sufletele noastre focul
arzător al dragostei de rege, de ţară şi de neam.
Nu mai puţin vrednică, fără îndoială, este expoziţiunea
şi pentru îngrijirea minţei. Geniul civil arată desluşit gra­
dul de perfecţiune la care a ajuns astăzi ingineria la noi.
Gemul militar dovedeşte priceperea armatei noastre. P a ­
vilionul domeniilor arată calitatea aleasă a produselor
agricole Acela al industriei face dovadă de desvoltarea din
ce în ce mai mare a unor anumite industrii. Domeniile,
Coroanei sunt icoana vie a unei administraţiuni pricepute,
îngrijite şi cinstite. Pavilioanele speciale arată starea de
faţă a unui număr însemnat de instituţiuni de cultură şi
EXPOZIŢIUNEA GENERALĂ ROMANĂ 307

de cercetări. In toate, într’un cuvânt, se resfrânge price­


perea Românului în înţelegerea şi întrebuinţarea ştiinţei
teoretice şi practice. Cine le vede, prinde dintr’însele mai
multă învăţătură decât din lecţiunile cele mai bune.
*
* *

Iată, prin urmare, atâtea cuvinte cari ne fac să cerem


intrare în expoziţiune pentru cât mai mulţi copii. Şi cerem
aceasta pentru cei mulţi şi săraci, pentru cei din munţi,
din văi şi din câmpii care n’au chip ca să vie. Se ştie cât
de mulţi sunt la noi acei cari nu pot să citească şi să
scrie. Va trece multă vreme până când numărul lor scă­
zând din an în an va ajunge foarte mic. Acuma avem
mijlocul să dăm învăţătură şi multă şi bună într’un tim p
scurt şi cu chieltuială mică. Să o facem. Sămânţa arun­
cată astfel va încolţi lesne la căldura inimei şi va creşte
iute cu hrana unui sânge în care strămoşii noştri au pus
cu prisosinţă ce aveau mai scump, mai bun şi mai ales
într’înşii. Iar mâine, la nevoe, vom scoate din belşug, de
unde am semănat, şi piepturi care bat, şi inime aprinse şi
braţe care luptă. Şi vom luptă atunciâ cum luptă cel ce
ştie că ţara lui e mare şi mare vrea să fie.
*
* *
Se ştie cu câtă neîncredere a fost privită putinţa unei
expoziţiuni generale în ţara noastră. Prea e scurt timpul,
spuneau u n ii; nu ne pricepem, ziceau a lţii; ne vom face
de rîs, adăugau câţiva. Şi, totuş, expoziţiunea s’a deschis;
timp am avut destul şi pricepere de asemenea. Despre fa­
cere de rîs nici vorbă nu poate fi.
Dacă ne gândim bine aşa trebuia să se întâmple. Timp
mai m u lt! Nu strică, fireşte. La noi însă orcât de mult ar
fi fost, tot nu eră să fie o garanţie îndestulătoare. Şi iată
de ce. Stăm bine, de sigur, cu multe calităţi. De una însă
ducem lipsă mare. N ’avem statornicie în muncă. Ne e greu
până începem, cum a spus-o Creangă, dar ne lăsăm
foarte lesne. Cine nu ştie cât e de respândit la noi obi­
308 NATURA

ceiul de a lăsă o treabă până în ultimul moment. Cu modul


acesta începem de-abia mâine ce trebuiâ să facem azi, de
nu amânăm cumva pe poimâini şi respoimâini. Elevul în
şcoală şi studentul la Universitate găsesc că-i mai bine să
înveţe odată, şi mult şi prost, la sfârşitul anului, decât în
fiecare zi puţin câte puţin, dar bine şi temeinic. Cazuri de
acestea se numără cu miile. Numai odată, ce-i drept, se
grăbeşte şi Românul, dar şi atunci tot fără folos; se duce
la gară cu un ceas înainte de vremea cuvenită şi, la urma
urmelor, tot pierde trenul.
Nu spun acestea cu gândul de a tăgădui Românului pri­
ceperea şi puterea de muncă. Vreau să arăt numai, că el
are un mod particular al său de a-şi pune energia în ac­
tivitate. Trecutul lui poate, dacă nu şi alte cauze, l-au
deprins cu munca scurtă, dar intensă, cu begeniile, când
trebuiâ să-şi încarce repede avutul şi să-şi părăsească bor­
deiul, cu răsboaele care-1 chemau pe neaşteptate la luptă,
cu câte şi mai câte zbuciumări nervoase. O asemenea
vieaţâ trebuiâ, fireşte, să se răsfrângă în sufletul lui şi să
înăbuşe într’însul desvoltarea statorniciei în muncă şi a
prevederei pentru un timp mai lung.
Energia Românului, ca să mă slujesc de un termen ştiin­
ţific, este când cinetică şi când potenţială; ea se arată
adică numai din timp în timp şi stă ascunsă în răstimpuri
de pare că n’ar fi. Ea se aseamănă cu energia prafului de
puşcă sau a dinamitei care lucrează scurt dar temeinic şi
care stă adormită cât timp n ’o descărcăm. Ea se deosibeşte
cu totul de aceia a unui arc de ceasornic care se destinde
încetul cu încetul şi care mişcă într’una pendulul, rotiţele,
arătătoarele şi tot mecanismul. De sute de ani nu mai
fusese Românul în răsboae; lumea îl credeâ aproape amorţit.
Cum a avut însă un Căpitan vrednic a bătut pe Turci şi
a scăpat pe Ruşi.
E de datoria celui ce-1 conduc să-i cunoască bine modul
lui de a lucră. E greşit cu totul să-l vorbim de rău când
de bună voie nu s’aşează în rând şi când nu defilează în
EXPOZ1ŢIUNEA GENERALĂ ROMÂNĂ 309

•ordine pe stradă. Acestea sunt deprinderi ce se capătă cu


vremea. Şcoala şi timpul vor aduce de sigur îndreptările
cuvenite. Şi va fi lesne. Ştiinţa ne arată desluşit şi calea
ce duce la acest rezultat. In motorii cu gaz din automobile
exploziunile dezordonate ale unui amestec de aer şi ben­
zină au drept urmare un mers lin şi regulat, întocmai ca
acelea al unui arc de ceasornic. Această urmare se dato-
reşte unui regulator. Un regulator de acesta se cere să
avem. II vom aveâ cu vremea.
*
* *
Expoziţiunea a şi avut unul. Fără el nu s’ar fi făcut ni­
mic. Forţe erau, dar trăgeau în toate părţile. El singur le-a
îndrumat aşâ cum se cuvine. Meritul domnului dr. Istrati
este foarte mare. E mare fiindcă se reazămă pe multă p ri­
cepere şi originalitate. E mare fiindcă s’a încălzit din dra­
gostea fierbinte de ţară şi de neam. E mare fiindcă s’a in­
spirat la înjghebarea expoziţiunei din motive naţionale.
Meritul domniei sale apare însă şi mai mare pentru cei
cari cunosc de aproape greutăţile de tot soiul care-i stăteau
în cale şi pe care cu multă anevoinţă le-a urnit singur din
loc. Buletinul oficial al expoziţiunei arată în apelurile de
tot felul numai o parte din aceste neajunsuri. Necazurile
cele mai multe însă stau încă închise în inima sa. Acei
cari le-ar cunoaşte nu s’ar mai grăbi să-i facă astăzi atâtea
imputări. E lesne, fireşte, să găseşti lipsuri în munca unui
om. Ar fi fost mai lesne însă ca toţi aceştia să-şi fi dat
•osteneala să fi lucrat din vreme cu comisarul general.
Aceasta e de altfel soarta operilor mari. P e măsură ce
creşte cercul de lumină aruncat de ele, pe aceeaş măsură
se întinde şi umbra care-1 înconjoară. Istoricul drumurilor
-de fer e bogat în piedici de tot felul puse în calea acestei
invenţiuni. Thiers se opunea la introducerea drumurilor de
fier în Franţa pentru cuvinte găsite de el ca bine înte­
meiate. Un alt ministru găseâ, că ferul e prea scump in
Eranţa, un deputat credea că ţara e prea accidentată, iar
310 NATURA

marele Arago le pune vârf la toate în discursul său dela


14 Iunie 1836. Intre altele Arago găseşte că tunelul va fi
o cauză continuă de boli pentru călători. «Afirm , fără şo­
văire, spunea el, că în trecerea aceasta (dela 45° în afară-
la 8° înlăuntru) persoanele care asudă vor căpătă răceli de
piept, pleurezii şi guturaiu'i)!!
Cine nu zâmbeşte măcar, dacă nu râde, de aceste învi­
nuiri aşa de puţin întemeiate făcute de fruntaşi între frun­
taşi? Cine nu se miră astăzi că s’a putut susţine cândva,,
cu argumente ştiinţifice, că telefonul e o nebunie şi că
telegraful duplex şi atâtea alte invenţiuni aşa de răspân­
dite în timpul de faţă sunt nerozii care nu merită atenţie ?•
Ce să mai zicem dar de învinuirile, cel puţin neîntemeiate
dacă nu pătimaşe, aduse Comisarului general ?
Să fim drepţi prin urmare şi să mărturisim pe faţă că
domnul dr. Istrati a izbutit în totul în opera mare cu care
a fost însărcinat.
G. G. Longinescu.
------------------------------->3 $ * «-------------------------------

M AR EA M OARTA

Marea moartă este un lac, închis între nişte munţi înalţi,,


cari, aci se prăvălesc în apele sale, aci lasă afară plăji
nisipoase, largi de câteva sute de metri, presărate cu dune
şi acoperite cu trunchiuri de arbori, pe cari Iordanul şi
celelalte «M adi» revărsate le-au smuls din pădurile de pe
margini şi le-au târît în apele lor. Afară de aceste lemne
plutitoare, se mai întâlnesc ici şi colo pe ţărm, mase enorme
de sare gemă, pietre pongi, sfârămături de marmură, căl­
cării bituminoase, pe care locuitorii din Bethleem le tae,
le sculptează dându-le forma de bijuterii, pietre gravate,
mătănii, cruci, vase, cupe, şi alte obiecte diferite, pe care
ei le vând pelerinilor.
Apa Mării Moarte are o densitate cu atât mai mare cu
cât ne scoboram în adâncime. Sonda se scoboară la 400m
MARKA M OARTĂ 311

pe coasta orientală fără a dă de fund. Apele sunt într’atât


de saturate de săruri (sodium, magnesium, potasium, cal-
cium), că nici o fiinţă organizată, plantă sau animal, n’ar
putea să trăiască într’însele. Ele sunt aşa de grele şi tari
că corpurile streine plutesc la suprafaţă. Titus a aruncat
în ea mai mulţi sclavi încătuşaţi, însă ei pluteau la supra­
faţă. Este oarecum imposibil de a se înecă în Marea Moartă.
Când ne scăldăm ne putem convinge de marea rezistenţă
ce opune această apă sforţărilor înotătorului. E foarte greu
de a înainta înotând pe faţă, pentru că picioarele ies afară
din apă, şi lovesc numai aerul.
Vântul ridică cu violenţă valuri, cari cad cu repeziciune.
Apa este limpede, dar fără transparenţă, aci albastră aci
verzue, obiectele nu se deosibesc nici la o adâncime mică.
«Ş i pe întregul său înconjur se găsesc numeroase ape
termale. Energica evaporaţiune, datorită razelor solare,
păstrează astăzi la suprafaţa mării un nivel aproape con­
stant. Această evaporaţiune trebue să fie cel puţin de 6^2
milioane de tone pe zi, cifră care ar părea exagerată la
prima vedere, dar care nu surprinde pe cel care e obişnuit
cu temperatura ridicată a malurilor lacului, şi marea us­
căciune a regiunilor vecine. Vara, căldura e aşa de puter­
nică, încât Europenii nu pot să-o înfrunte fără a se expune
la cele mai mari primejdii, şi nici Arabul nu îndrăsneşte
să călătorească pe aceşti ţărmi arzători, decât numai noaptea,
şi luând cele mai mari precauţi uni. Acest bazin formează
atunci o adevărată căldare, şi când o observăm de pe înăl­
ţimile Bethleemului şi ale Ierusalimului, vedem ziua, uriaşe
mase de vapori albicioşi ridicându-se necontenit şi risipin-
du-se, când am ajuns în atmosfera uscată a regiunilor su­
perioare. ( Lortet . La Syrie d’aujourd’hui, 1882).
«...Din înălţimea muntelui ce suirăm, această mare ciu­
dată căreia toţi scriitorii îi atribue aspectul cel mai înfri­
coşător, ne-a părut un lac splendid, strălucind la lumina
soarelui, şi ale cărui vălurele albastre se sfărâmau uşor
pe pietrişul celei mai netede plaje. Prin unda transparentă
312 N ATU RA

apărea o coloare albă, care tapetă fundul, şi care, o ghi­


cirăm numaidecât, eră datorită sării ce se cristaliza sub
apă. Oare nimic nu trăeşte în apa şi pe ţârmii Mării Moarte,
după cum ni s’a spus?
Tocmai contrariul ni s’a arătat dela întâia dată, când
ajunserăm la ţărm : un cârd de raţe sălbatice sbură la apro­
pierea noastră, se depărtă în afară de bătaia puştii, se co­
borî pe apă şi se afundă voios. La primii paşi ce făceam,
insecte frumoase se arătau pe pietriş, ciori sburau şi cron-
căniau pe povârnişurile prăpăstioase ale malului uriaş, care
domină lacul. Unde sunt deci acele miasme otrăvitoare şi
omorâtoare pentru orcine care a fost atins de ele ? Numai
în scrierile poeţilor cari au scris despre ceeace nu ştiau.
Abia de cinci minute de când călcam ţărmul Mării Moarte,
şi tot ceeace ni se spusese intra pentru noi în domeniul
poveştilor.
«P e când noi strâbăteam ţârmul Mării, Beduinii noştri
căutau bucăţi de bitumen şi sulf, de care lacul aruncă des
la ţărm. Ei ne aduseră o cantitate considerabilă, dar ceeace
ei îmi arătau ca trofeu, este un mic peşte mort. La înce­
put eră să credem că scriitorii cari vorbiseră de lipsă de
vietăţi în Marea Moartă greşiseră încă odată mai mult. Acest
peşte găsit la câteva leghe departe de râuri aveâ înfăţi­
şarea unui peşte de mare, trebuia oare să credem că se
găsesc peşti în acest lac? Numai Beduinii noştrii-puteau
să ne explice acest lucru. Ii întreb pe rând şi răspunsu­
rile lor asemănătoare ne fac să conchidem că peştii apar
aci în mod întâmplător. Apele Iordanului şi Arnou-ului tâ­
răsc adeseori în mare cu ele peştii cari au înaintat prea
aproape de gurile lor în căutarea hranei. Intraţi în lacj
peştii se asfixiază oarecum şi mor curând. Corpurile lor plu­
tesc atunci la suprafaţă si valurile le aruncă la ţărm.
«Ocaziunea e frumoasă pentru noi de a constata gustul
apei mării Moarte. Un beduin ne aduce două butelii pline.
Nu cred să existe în lume o apă mai rea, deşi e limpedă
şi transparentă. La început ea are gustul apei de mare,
FLORIAN PORCIUS 313

dar, în mai puţin de o secundă această apă lucrează asupra


buzelor, limbii, cerului gurii, şi o aruncăm cu grabă jos.
Este un amestec de sare cu coloquintă, cu untdelemn, care
mai are proprietatea de a lăsă o senzaţie de arsură bine
caracterizată. In zadar o aruncăm din gură, ea a lucrat atât
de tare asupra mucoaselor, că lasă câteva minute gustul
său, provocând şi o strângere dureroasă a gâtlejului. Apa
mării dela marginea nordică e groaznic de amară şi sărată ;
dar e ca o limonadă în comparaţie cu aceea din partea
centrală». ( Saulcy, Yoyage autour de la mer Morte, 1883)-
Gr. Dănescu
Piofesor la Liceul Lazăr.
------------------------*£*----------------------- -

FLORIAN PORCIUS
Activitatea lui ştiinţifică.

Când se stinge fie chiar la adânci bătrâneţe unul din acei


rari reprezentanţi români ai ştiinţei în Ardeal şi Ţara ungu­
rească, cine dintre cei doritori de progres nu resimte un
stremur la această dispariţie a unicului botanist din aceste
părţi a Românimii? Ocupaţia omului de specialitate aduce
neaparat cu sine, că afară de acest sentiment mai mult
sau mai puţin general, puţini îi pot urmări activitatea şi
mai puţini încă i-o pot aprecia. Dacă ca nepot şi încă şi ca
botanist mă număr între puţinii mai în măsură de a fi cât
mai bine iniţiaţi despre activitatea reposatului, cred că îm­
plinesc numai o datorie de pietate, tăcând şi altora cunoscut
ceeace mi se pare mai important în această privinţă x).
Din propriul său îndemn în tinereţe, când după revoluţia
dela 1848 fuse trimis la Viena, ascultă la Universitate cur­
suri botanice, pe care bază i-a fost mai târziu posibil ca
autodidact să se dedice, la început numai ca amator, stu-

1) C e l-c e s e in t e r e s e a z ă d e d a t e b ib lio g r a fic e s a u şi în a l t e p r iv in ţ e


s ă c o n s u lt e b i o g r a f i a d in E n c ic lo p e d ia r o m â n ă s a u c e a d in B u le t in u l
s o c ie tă ţii d e ş tiin ţe .
314 NATURA

diului florei orăşelului său de naştere Rodna. Excursiunile


şi începuturile lui de studii a plantelor culese, datează
încă înainte de anul 1860, dar în curând urmă trecerea dela
.amator la cunoscător şi ele câştigară mai ales de pe la
anul 1870 tot mai mare intensitate.
Trecerea la pensie (1877) îi dădu în fine timp liber îndea­
juns şi ocazie ca cunoştinţele sale să le dea şi publici­
tăţii. Cu toate acestea încă înainte specialiştii şi mono­
grafii lui i se adresau, când eră vorba despre flora mun­
ţilor R odnei '); observaţiile şi herbariul lui deveniră, mai ales
pentru specialiştii din Viena, familiare. Dublete de plantele
cele mai interesante îmbogăţiră muzeele de acolo.
In aşâ condiţiuni publică Porcius (la etatea de 62 ani), la
1878, prima sa lucrare mai voluminoasă, în latineşte, în Ma-
gyarNovenytani lapok, revistă dirigeată de dr. Kanitz în Cluj.
Flora munţilor Rodnei se numără, chiar până astăzi, ca cea
mai bine cunoscută a întregului arc carpatin, graţie activi­
tăţii neîntrerupte a unui singur o m ; mai bine decât a Car-
paţilor centrali unde dela publicaţia suedezului Wahlenberg
în 1814 studiată şi restudiată de indigeni (unguri, poloni)
şi străini (austriaci şi germani) şi încă cu mult mai bine
decât a A lpilor Transilvaniei pe cari astăzi cu toate încor­
dările puţin ce cunoaştem e mai mult decât superficial.
Iubirea cătră propria sa limbă l-a îndemnat să formeze
termenii necesari la descrierea şi determinarea plantelor,
căci până la el nici măcar nu existau pe româneşte. In rea­
litate Porcius a pus temelia terminologiei descriptive in
botanica română, în care direcţie a colaborat în acelaş
timp şi d-rul Rrândzâ. Astfel apare la 1881 în Sibiiu tFlora
districtului Nâseud» în revista « Transilvania'».

1) Carpaţii se divid în trei mari grupe ; Carpaţii centrali (Tatra),


munţii Rodnei şi Alpii Transilvaniei; munţii Rodnei sunt formaţi
din sâmburele ce desparte Transilvania de Maramureş (teritoriul stu­
diat de Porcius); în sens larg ei se estind cel puţin dela Cearnahora
(Munţii negri) până pe la Ceahlău.
Herbariul lui Porcius a fost cumpărat de Institutul nostru botanic.
FLORIAN PORCIUS 315

Alegerea sa ca Membra al Academiei române îi oferă încă


odată ocazia de a trată în «Analele Academiei românei) ace-
laş subiect însă astădată mai ales din punctul de vedere
geografic.
Dorind ca studiul botanicei să prindă rădăcini, el publică
tot în «Transilvania» la 1882 un studiu cu diagnose,
rămas necunoscut lumei noastre de specialitate, despre
Cryptogamele vasculare ale Transilvaniei ; ajută de aproape
publicaţia d-rului Alessi, fost profesor la liceul din Naseud,
tot în acea revistă, despre o excursie în România şi Do-
brogea, şi se face părtaş de muncă cu regretatul dr. Brândză.
Scrierea postumă Flora Dobrogei, aşa precum s’a publicat,
este — în afară de indicarea localităţilor — adică nomen­
clatură şi sinonimie, chei şi diagnose — opera lu i Porcius .
(Manuscriptul lui Porcius, oferit de moştenitorii d-rului
Brândză se află astăzi în păstrarea institutului nostru bo­
tanic dela Cotroceni, iar Flora Dobrogei nu e decât copia
cea mai fidelă, chiar şi a greşelilor de pană, a acestui ma­
nuscript). îndată după moartea lui Brândză, Porcius, se
oferi a întregi acest op postum neterminat, în sensul pla­
nului pe care îl avusese decedatul; din motive inexplica­
bile, această ofertă generoasă a fost respinsă, şi astfel vreo
câţiva ani în urmă, în 1898, apăru «Flora Dobrogei® cu
nenumărate lipsuri şi scăderi, redactată de un distins geolog 1
Ca să îndrumeze şi să înlesnească pe viitor pentru R o­
mânii ardeleni studiul florei patriei lor, publică la 1893
«Diagnosele® transilvane, o carte mult superioară modelului,
scrierii renumitului Neilreich, cu privire la flora Ungariei..
Această lucrare mai avea menirea, dată fiind marea asă-
mânare a florei cu Muntenia şi Moldova, de a fi de mare
ajutor şi botaniştilor din România.
Toate scrierile de botanică sistematică ce apărură până
atunci la Români aveau o scădere esenţială x) ; termino-

1) Scădere ce în consecinţă se resimte şi în terminologia aplicată


în cărţile noastre didactice.
316 NATURA

logia nu eră încă pe deplin fixată. Porcius cunoştea mai


bine importanţa terminologiei, pentru a face posibilă des­
cripţia şi diagnoza plantelor — de aceea în decurs de mai
mulţi ani lucră mereu şi în această direcţie : Aşa că la 1896
se prezentă la Academie cu manuscriptul său de Termino­
logie botanică română. Neputându-i-se tipări lucrarea decât
numai atunci când i-ar fi venit rândul, ceeace însemnă să
mai aştepte cel puţin 3 sau 4 ani (pâr. Marian a aşteptat
odată 7 ani), el —■explicabil, la etatea de 80 ani, luă ma­
nuscriptul cu sine, spre a-1 publică în «Transilvania» —
ceea-ce nu se realiză din lipsa de spaţiu, pentru o aşa de
voluminoasă lucrare. Ar fi un păcat neiertat, dacă nu s’ar
luă măsuri, ca măcar după moarte să fie cât mai curând
tipărită această publicaţie atât de indispensabilă botaniş-
tilor noştri.
Pe la anul 1900 şi cei următori ocupaţia octogenarului
botanist se îndreptă, — după cum se ocupase deja mai îna­
inte de ex. de Festuca, Tliymus, etc., — spre studiul g e ­
nurilor critice (celor mai complicate), mai ales a lui Hie-
racium. De vor fi existând manuscripte în acest sens sau
numai fragmente, momentan nu pot să ştiu ]).
Aceasta ar fi în esenţă importanţa lui Porcius pentru
botanică în general şi în special pentru botanica rom ână:
un îndemn de a-1 cunoaşte şi a-1 aprecia just cu toţii.

A. Procopianu Procopovici
Preparator la Institutul botanic dela Cotroceni.

----------------------------------------ţSg*----------------------------------------

1) Ceeace ştiu însă, e că tot pe atunci reposatul ajunsese (în in-


tenţiunea de a publică oare când) în Adunarea documentelor şi datelor
istorice relative la ţinutul Rodnei, începând cu timpul Romanilor,
urmând cu al Cavalerilor cruciaţi, cu colonizarea Saşilor până pe
timpul lui Mateiu Corvin.
271 GRADE DE FR IG 317

271 GRADE DE FRIG

Cam putem îngheţă apa ? Foarte uşor şi simplu, dar şi


ciu d at: p rin căldură.
Apa dintr’o farfurie dispare cu atât mai repede cu cât
este mai cald. Evaporându-se apa a avut nevoie de căldură
pe care a împrumutat-o ^pe de o parte dela ea însăş, iar
pe de altă parte dela farfurie şi dela aerul înconjurător.
Apa din farfurie evaporându-se produce frig.
O astfel de experienţă este lesne de făcut. In timpul
verii când este destul de cald şi dorim să avem apă rece,
nimic mai lesne. Luăm un ulcior, îl acoperim cu un şervet
umed şi îl aşezăm într’un loc unde bate vântul, cum ar
fi într’un gang, ulicioară, etc. Apa din şervet evaporându-se
a furat din căldură ulciorului, chiar pe a sa, dar mai cu
seamă a apei din ulcior care din această cauză se răceşte.
Cu cât vântul va fi mai puternic, cu atât şi evaporarea
va fi mai mare şi prin urmare şi apa se va răci mai mult.
Evaporarea apei scade foarte puţin temperatura faţă de
alte lichide cum ar f i : B ioxidul de Sulf lichid, care eva­
porat repede într’un curent de aer uscat, produce un frig
de 68 grade; Bioxidul de Carbon sau Anhidridul Carbonic,
evaporat la presiunea şi temperatura ordinară, produce un
frig de 78 grade; tot Bioxidul de Carbon amestecat cu
Ether şi evaporat repede sub un clopot fără aer, produce
un frig de 140 grade şi se transformă într’un corp ca
gheaţa ; Metanul monoclorat (Clorura de metil) evaporat
repede, produce un frig de 40 grade; Amoniacul evaporat
repede produce un frig de 38 grade: Clorura de Calciu
amestecat cu zăpadă dă un frig de 43 grade; în fine Ace­
tona răcită dizolvând zăpada de Anhidrid carbonic ori de
Acetilenă ne dă un frig de 115 grade.
Toate aceste corpuri pentru a se preface în vapori, fură
o mare cantitate de căldură dela corpurile înconjurătoare
pe care în schimb le răceşte foarte mult.
318 NATURA

Faţă de căldură aceste corpuri sunt tocmai ca bureţii


faţă de apă: O sug după puterea lor.
Astăzi învăţaţii cu ajutorul aerului in stare lichidă *)
pot produce un frig de aproape 200 grade.
înainte vreme, un astfel de frig pentru a fi realizat eră
nn vis, astăzi însă cu aparate lesne de procurat, după
cum vom vedeâ mai la vale, putem produce un frig de
60— 195 grade.
Pentru a obţine un astfel de frig fizicianul d’Arsonval
a înşghebat un aparat foarte ingenios. Inşghebarea stă în
faptul de a face să se evaporeze prin ajutorul unui curent
de aer rece cât de mult şi iute Acetonă răcită şi în care
s’a dizolvat Anhidrid carbonic ori Acetilenă, ce stau în
stare lichidă, închise fiecare în câte un vas. Deschizând
şurupul unuia din vase, o parte din lichid se evaporează
deodată, producând un frig care îngheaţă sub formă de
zăpadă restul lichidului ce ţâşneşte din vas. Zăpada se
culege într’un şervet pe care-1 îndoim ca o pungă şi de
unde apoi o scuturăm în Acetonă. Fiecare din aceste cor­
puri se topesc în Acetonă, mai cu seamă Acetilenă (la 80
grade de frig, se dizolvă 2.500 volume de Acetilenă într’un
volum de Acetonă), producând o nouă răceală de 20 de
grade şi care răceală, dacă Acetona a fost in destul răcită
mai de înainte, poate produce un irig de 115 grade.
Dd d’Arsonval întrebuinţează pentru aceasta un aparat
întocmai ca cel pentru distilat apa. Este format din două
serpentine, unul de 10 milimetri larg şi de 1Q metri lu n g ;
celălalt de aceeaş lungime însă de 5 milimetri larg, făcut
din cositor şi vârât în cel d’întâiu. Serpentina stă.în ir’o
ladă de lemn cu pereţi căptuşiţi cu lână, aceasta pentru
a nu se perde căldura.
Marginele serpentinei subţiri stau astfel ; una în legă­
tură cu nişte fo a ie ; iar cealaltă stă înăuntrul soluţiunii

1) Despre aerul lichid, se poate citi în „Cronici Ştiinţifice“ pag.


59—71, ale d-lui G. G. Longinescu, profesor.
271 GRADE DE FRTG 319

de Acetonă amestecată cu zăpadă de Anhidrid Carbonic


ori Acetilenă.
Marginile serpentinei groase stau a s tfe l: una în legătură
cu aerul şi cealaltă se opreşte in marginea de jos a dopului
ce închide vasul cu Acetona.
Prin ajutorul foalelor se trimete prin tubul subţire atât
aer în soluţiunea de Acetonă, că se produce o evaporare

Pig. No. 1.

foarte mare şi prin urmare o perdere de căldură foarte


mare din care cauză şi vaporii formaţi sunt foarte reci.
Vaporii neputând stă în vas, caută să iasă afară din vas
prin tubul cel gros al serpentinei ce înconjoară pe cel sub­
ţire de cositor şi care astfel este răcit încă odată. Rezultă
dar că şi aerul pe care-1 suflăm în tubul subţire se răceşte
de două ori înainte de a ajunge în amestecul de Acetonă,
spre a produce evaporare.
Pentru temperaturi mai joase şi de 115 grade, învăţaţii
au ca ajutor aerul licid şi care se fabrică astăzi destul de
lesnicios. Aerul licid având păcatul de a se perde foarte
mult prin evaporare naturală, stă într’un vas cât se poate
de bine alcătuit contra acestei perderi.
Vasul este format din două învelişuri de sticlă argintată
şi între care nu se află aer. Tot aparatul stă în tr’o cutie
plină cu lână.
320 NATURA

In tr’un alt vas format întocmai ca cel pentru păstrai


aerul licid şi de asemeni băgat într’o ladă căptuşită cu
lână, introducem Ether de jpetrol (gazolină), corp care în
stare curată poate rezistă unui frig de 194 grade şi care
frig este egal cu acela la care se preface în vapori şi la
presiune ordinară aerul licid.
In vasul cu gazolină introducem şi un tub de aramă
foarte subţire şi care va servi ca încercător. Lăsând să
cadă aerul licid picătură cu picătură în tubul de aramă,
vom căpătă prin evaporarea aerului licid, răcirea gazolinei.
Aerul licid trebue însă să picure cu oarecare rândueală,

iar răceala nici să crească nici să descrească. Pentru a


îndeplini aceste două condiţiuni, d-1 d ’Arsonval întrebuin­
ţează două căi foarte simple.
întâia. Vasul cu aerul licid îl astupăm, numai în mi­
nutul în cari începem experienţa, cu un dop prin care
trecem două tuburi, din care unul îl introducem în aerul
licid, iar celălalt trece doar puţin de grosimea dopului
pentru a-1 prelungi apoi exact până în dreptul tubului de
aramă, ce stă în vasul cu gazolină.
A doua. Exact deasupra tubului de aramă, agăţăm un
vas de formă cilindrică plin cu aer licid. Acest vas are
în partea de jos o deschidere mică ce stă astupată de o
vergea de sticlă. Ridicând mai mult sau mai puţin ver­
geaua, aerul licid se scurge cu rândueală graţie gravităţii.
CROCODILUL 321

Urmând cu îngrijire operaţiunea, putem obţine în vase cilin­


drice cu pereţi argintaţi şi cu o capacitate de un litru, un
frig de 194 grade, timp de o oră şi numai cu 20 grame
de aer licid.
De curând doi învăţaţi Jeames Dewar şi Olszewski au
dorit să licifieze Helium, corp gazos şi a cărui fiinţă, a fost
constatată în atmosfera arzătoare a Soarelui şi apoi în
oarecari ape minerale. Despre acest corp se crede că ar
proveni din dematerializarea spontanee a radiului şi a al­
tor corpuri radioactive. Cei doi învăţaţi au supus Helium
la o presiune de 180 atmosfere, urmată de o detentă bruscă
în zăpadă de hidrogen, astfel că au obţinut un frig de 271
grade, limită dedesuptul căreia este cu neputinţă de a se
mai coborî, de oarece nu mai sunt decât două unităţi pentru
a produce zero absolut, care arată moartea materiei. Helium
nu a putut fi licefâcut.
Faţă de cea mai mare căldură pe care o pot produce
învăţaţii cu ajutorul' cuptorului electric (3000 grade) şi
între frigul cel mai mare (271 grade) ce se poate produce,
este o mare diferenţă.
Andrei Lăzâreseu
Profesor la Liceul din Craiova.
---------------------- -------------------------------

C R O C O D IL U L

In -cartea Il-a a operei sale, Herodot >) se ocupă cu de­


scrierea Egiptului. Şi, după ce ne vorbeşte despre natura
pământului, despre locuitorii, moravurile, şi monumentele
acestei ţări, ajunge la descrierea unor animale, care se gă­
sesc în această regiune. Din această carte împrumutăm o
bucată intitulată (.(Crocodilul». Descrierea aceasta a croco-

1) Herodot, din Halicarnas (480—485 a. chr.); Istoriile sale sunt


cap d’operă a prozei ionice; ele încep cu istoria Indienilor şi merg
până la războiul al II-lea medic.
«Natura» No. 10. 21
322 NATU RA

dilului, pe care şi Aristotele ') (H A. IX, 15; V, 33; II, 10 ;


V, 33; III, 7 ; X , 10) a copiat-o aproape textual, este, în
general, conformă cu adevărul şi potrivită observaţiunilor
naturaliştilor moderni.
«Iată natura crocodilului. In timpul celor patru luni ale
iernii acest animal nu mănâncă nimic 1 2). Deşi patruped, el
trăieşte în acelaş timp şi pe uscat şi în a p ă : el face ouăle
sale pe uscat, unde se clocesc şi petrece cea mai mare
parte a zilei pe ţărm ; dar, în schimb, trăieşte toată noaptea
în fluviu, a cărui apă atunci este mai caldă decât aerul şi
rouă. Dintre toate animalele, pe cari le cunoaştem, acesta
devine din cel mai mic cel mai mare. Ouăle sale nu sunt
mai mari decât acelea ale unei gâşte şi puiul este de
aceeaş mărime ca oul, dar, mărindu-se, el atinge până la
şaptesprezece coţi şi chiar mai mult. Crocodilul are ochi
de porc, dinţi mari şi eşiţi afară, şi de o mărime potrivită
cu talia sa. Este singurul animal care n’are limbă 3), sin­
gurul, a cărui falcă inferioară nu se poate mişcă şi singurul
care mişcă pe cea superioară de sus în jos. Unghiile sale
sunt foarte tari, pielea sa este solzoasă şi la spate invul­
nerabil. In apă el nu vede, dar în aerul liber vederea sa
este foarte pătrunzătoare. Şi, pentrucă el îş caută hrana
în fluviu, interiorul gurii sale este plin de insecte, care îi
sug sângele. Animalele şi pasările de tot felul fug 4), când

1) Aristotele, marele filozof, s’a născut în Stagira, în anul 384 a.


clar.; el a fost elevul lui Platou şi preceptorul lui Alexandru cel
Mare. A murit în anul 322, în Eubea, în Chalcis.
2) Această observaţiune este foarte justă cel puţin pentru croco­
dilii din Egiptul de jos, unde temperatura mai rece făcea să amor­
ţească aceste anim ale; cu modul acesta ei puteau să rămână mult
timp nemâncaţi, ca crocodilii sau caimanii din America de Nord.
3) Herodot credea, ca şi Aristotele, că crocodilul n’are limbă. Şi
ceeace i-a înşelat pe ei este, că limba crocodilului fiind prinsă de
fălci printr’o membrană, nu putea să se prelungească în afară: iată
de ce existenţa limbii la crocodili a putut să fie tăgăduită.
4) Afară de erodiu, care urmează toate mişcările crocodilului şi
profită de spaima pe care o produce prezenţa acestui animal din urmă
printre peşti pentru a prinde mai mulţi din aceştia (Geoffroi).
CROCODILUL 323

•se apropie e l ; numai trochilul *) trăieşte în pace cu el din


cauza serviciilor pe cari i le face. In adevăr, ordecâteori
crocodilul iese din apă ca să se suie pe uscat şi se întinde
apoi deşchizând gura (ceeace are obiceiul să o facă întor-
•cându-se spre bătaia Zefirului1 23
*), atunci trochilul pătrunde
în gura lui şi mănâncă insectele de care ea este plină.
Drept recunoştinţă pentru acest serviciu crocodilul nu-i
face nici un rău.
In unele părţi ale Egiptului crocodilii sunt s fin ţi; în altele
are loc contrariul, ba chiar ei sunt trataţi ca duşmani.
Egiptenii cari locuiesc împrejurul oraşului Theba şi lacului
Moeris au pentru crocodil o deosebită veneraţiune ; în fiecare
oraş se alege unul care se creşte şi se domesticeşte; ure-
chile-i sunt împodobite cu inele de aur şi cu pietre de
cristal, şi labele-i anterioare sunt încinse cu brăţări; i se
păstrează unele alimente care provin din sacrificii; în sfârşit,
cât timp trăieşte, este îngrijit cu cea mai rmare precau-
ţiune : iar după moartea sa, este îmbălsămat şi depus în
mormintele sfinte. Din contră, locuitorii Elefantinei departe
de a-1 venera, ei se nutresc cu carnea lui. De altfel numele
acestui animal nu este «crocodilul», ci «hampses» 8). Ioni-
enii sunt aceia cari i-au dat numele cel d’întâiu, din cauza
asemănării sale cu şopârlele de ziduri, care la ei se numesc
•crocodili.
Sunt diferite moduri de a vână crocodilul; iată, după
părerea mea, cea mai interesantă. Vânătorii agaţă de un
cârlig o spinare de porc şi o aruncă în mijlocul fluviului;
iar ei stau pe ţărm cu un purcel, pe;care îl lovesc şi îl
fac să guiţe. Crocodilul se îndreptează atunci către locul,

1) Trochilul este o pasăre de ţărm de felul becaţinelor. El intră,


în adevăr, în gura crocodilului, care o ţine întredeşchisă, şi pasărea
mănâncă insectele pe care le găseşte aici (Geoffroi).
2) Zefir, vântul de apus.
3) Origina cuvântului hampse (yău'p/i) nu se cunoaşte. N ’are nimic
a face cu etimologia lui meshu ( = em suh „animalul care se naşte
din ou“), cf. Wiedemann, Herodots 11-es Buch., p. 300.
324 NATURA

de unde pleacă aceste zbierete, întâlneşte momeala, pe care


au aruncat-o, şi o în gh ite; atunci vânătorii îl scot din apă.
După ce a fost tras pe uscat prima grijă pe care o au vâ­
nătorii este aceea de a-i unge ochii cu lut. Cu mijlocul
acesta animalul este domolit foarte lesn e; altfel lucrul,
este foarte greu.
(Herodot, II, 68, 69, 70).
I. Valaori
Profesor la Seminarul Central.
----------------------------------- ~ Î3 $ S J--------------------------------------

TEORIA MOLECULARĂ A MATERIEI

Se spune în cărţile elementare că materia este divizi­


bilă, adică materia se poate împărţi în bucăţi care păs­
trează fiecare proprietăţile bucăţii întregi. Dacă tai o sârmă
de fier, fiecare bucată are aceeaş culoare, aceeaş elastici­
tate, aceeaş densitate, aceeaş conductibilitate pentru căl­
dură sau electricitate ca şi sârma întreagă. Putem tăia.
una din bucăţile căpătate în alte bucăţele mai mici şi
continua această operaţie cu fiecare bucăţică, fără sfârşit.
Adică, mintea noastră îşi închipueşte că se pot face fără
sfârşit aceste tăieri delicate, în realitate însă ajungem re­
pede la o margine, dincolo de care cu greu şi cu puţin
se poate trece.
Sub loviturile ciocanului se poate întinde un milimetru,
cub de cupru într’o foaie subţire de 10.00O milimetri pă­
traţi — cât palma de m a re ; grosimea acestei foi e de a
10.000-a parte dintr’un milimetru, sau, de oarece a mia-
parte dintr’un milimetru poartă, în părţile ştiinţei care se
ocupă cu lungimi aşa de mici, numele de micron care se
notează cu litera grecească a (mi), grosimea foii metalice
e de 0,1 p. Dacă ne închipuim acum că tăiem din foaie
un cub având toate dimensiile egale cu grosimea foii de
cupru, căpătăm nişte corpusculi, care nu se mai pot vedea-
TEORIA MOLECULARĂ A M ATERIEI 325

nici cu cel mai puternic microscop. Aşa dar întinderea cu


ciocanul într’o foaie extrem de subţire a unei bucăţi de
cupru ajută imaginaţia noastră să treacă dincolo de mar­
ginile vederii şi să-şi închipuiască că diviziunea materiei
se poate face nemărginit.
Dar şi aci ca şi în multe alte împrejurări, imaginaţia
dă greş, căci vom arătă că sunt fenomene care ne duc la
ideia că materia e grăunţoasă adică compusă din particule
care nu se mai bucură de proprietăţile materiei întregi,
întocmai ca muntele impunător care înfruntă vijeliile tre­
cătoare şi care se compune din boabe de nisip pe care
-vântul cel mai lin le poate aruncă în depărtări.

* *
O picătură de untdelemn pusă cu un ac pe suprafaţa
apei dintr’un vas se întinde pe luciul apei ca un disc care
creşte. Dar acest disc nu se întinde prea mult căci la un
moment el se desface în părţi între care pare că nu mai
e untdelemn; nu trece mult şi toate acele părţi dispar şi
pe faţa apei ochiul nu mai deosibeşte nici o unsoare.
Fizicianii au măsurat grosimea pe care o are picătura
■de untdelemn în momentul când ea se desFace în părţi.
Prin cântărirea precisă a apei înainte şi după experienţă,
ei au putut găsi volumul picăturii. Prin măsurarea diame­
trului picăturii când se rupe, s’a putut află grosimea ei.
Dar ceeace se spune aşâ de limpede şi de uşor în vorbe,
se face în laborator greu şi cu multă cheltuială de răbdare.
Aşâ s’a găsit că grosimea pieliţii de untdelemn în momentul
Imbucătâţirii ei este de 0,1 [j. ca şi a foii de cupru ce nu
se mai poate subţiâ.
Ce se întâmplă dincolo de această margine ? Untdelemnul
a dispărut. Nici o rază de lumină orcât de puternică arun­
cată pe luciul apei nu ni-1 poate arătă. Şi cu toate astea
untdelemnul există. Lord Rayleigh, celebrul fizician, l-a
scos oarecum la lumină cu experienţa următoare. Se ştie
că o bucăţică de camfor aruncată pe suprafaţa unei ape
326 N ATU RA

curate începe să se învârtească în toate chipurile. Pus pe


suprafaţa altor lichide, pe untdelemn mai ales, camforul
stă liniştit. Dacă punem camfor pe suprafaţa apei dintr’un
vas unde a dispărut o picătură de untdelemn, camforul nu
se agită, e sub el prin urmare o pânză de untdelemn care-f
împiedecă de a juca cum joacă pe apă curată. Experienţa
arată că pânza de untdelemn există şi că se întinde cât
vasul. Dacă vasul e mai întins, această pânză e mai sub­
ţire. Dacă se alege vasul destul de mare, pânza se desface,
căci camforul se învârteşte din nou. Aşa dar picătura de
untdelemn s’a desfăcut acum în alte picături aşâ de mici,
încât nu numai că nu se mai văd, dar nici nu se mai
bucură de proprietăţile untdelemnului.
O altă experienţă care duce ca şi cea dinainte la rezul­
tatul că materia se compune din părticele cari nu se mai,
bucură de proprietăţile materiei în cantitate mare e urmă­
toarea. Se observă că pe sticla tuburilor lui Geissler, în
dreptul catodului se depune o pătură de metal. Această
pătură e aşâ de subţire încât lumina o străbate, deşi ea
reflectează lumina ca o oglindă. Dacă se taie sticla într’un
loc unde pătura e mai groasă şi se măsoară rezistenţa ei
electrică se găseşte că e aceeaş ca a unei bucăţi de sârmă
care ar avea aceeaş mărime, iar dacă se încălzeşte, rezis­
tenţa creşte repede ca şi a sârmei. Dacă se iâ o parte a
sticlei cu o pătură mai subţire, lucrurile se schimbă. Re­
zistenţa ei este mai mare ca a sârmei de aceeaş mărime,
iar dacă se încălzeşte, pătura are e rezistenţă din ce în ce
mai mică. Se poate spune că în acea pătură subţire me­
talul s’a desfăcut în părţi cari nu se mai bucură de pro­
prietăţile obişnuite ale metalului întreg.

* *
Toate încercările făcute de a împărţi materia în părti­
cele ne conduc la rezultatul surprinzător, că există o mar­
gine, de unde în colo părticelele nu se mai bucură de însu­
şirile materiei întregi. Suntem conduşi în chip logic să
TEORIA MOLECULARĂ A MATERIEI 327

socotim materia ca grăunţoasă; bobitele din cari ea este


formată le numim molecule.
Despre aceste molecule nu ştim mare lucru, decât doar
atât că proprietăţile lor sunt deosebite de ale materiei pe
care ele împreună o formează. De oarece nu putem des­
părţi o moleculă singură şi s’o vedem sau s’o studiem
direct, căutăm alte mijloace ca să-i găsim proprietăţile.
Pentru asta observăm că însuşirile materiei sunt hotărîte
de doi factori, întâi de modul cum e formată ea din m o­
lecule, adică de structura ei, al doilea de însuşirile fiecărei
molecule în parte. Studiul materiei în bloc ne dă prin
urmare o idee de structura ei şi de moleculele cari o
compun. Aceste idei pe cari vrem să le scoatem plecând
dela întreg şi trecând la elementele lui, se capătă greu.
Putem alege o altă cale cu totul opusă: să plecăm dela
molecule, dându-le noi înşine însuşiri cari par că se po­
trivesc cu observările făcute, şi scoţând apoi prin calcul
din acele însuşiri închipuite proprietăţile materiei întregi.
Dacă rezultatele calculului nostru se potrivesc cu obser­
vările, e oarecare probabilitate ca însuşirile alese de noi
pentru molecule să corespundă realităţii. întrebuinţăm
atunci acele însuşiri ca să scoatem din ele şi alte conclu-
ziuni şi să ducem prin urmare mai departe studiul m ate­
riei. Dacă se întâmplă ca rezultatele calculului sprijinit pe
ipotezele făcute asupra moleculelor să se abată dela unele
observări noi, atunci căutăm să schimbăm puţin ipotezele
pentru ca potriveala să se facă din nou. Pe calea aceasta
de apropiere încetul cu încetul s’au căpătat cunoştinţe
despre însuşirile moleculelor.
Aceste elemente ale corpurilor ar putea mai ales în cor­
purile solide, să fie socotite ca stând pe lo c ; dar această
nemişcare n’ar puteâ explică fenomenele căldurii şi nu s'ar
potrivi cu ideia pe care ne-o facem noi despre un gaz.
Suntem conduşi prin urmare să presupunem că şi în cor­
purile solide, aceste elemente sunt însufleţite de mişcări
28 NATURA

neîncetate, fiecare urmând drumuri închise, pe care le modi­


fică cele mai mici schimbări de temperatură sau de apăsare.
Teoria moleculară a fost fecundă mai ales în studiul
fenomenelor care se petrec în sânul gazelor, căci, faptul că
aci moleculele sunt oarecum despărţite unele de altele >
a făcut chestia mai simplă şi a permis să se întindă princi­
piile mecanicei ordinare şi mişcărilor moleculelor.
Teoria cinetică a gazelor — cum se numeşte această apli­
care a mecanicei la studiul gazelor — are la activul ei
succese însemnate, şi ideia lui Daniel Bernoulli, care dela
1738 privea o masă gazoasă ca formată dintr’un număr
neînchipuit de mare de molecule însufleţite de mişcări
repezi de translaţie, a fost pusă sub o formă destul de pre­
cisă pentru ca analiza matematică s’o cuprindă în aplica­
ţiile ei şi să facă din ea o construcţie bine şi logic legată.
*
* *
Gazul este un corp ale cărui molecule sboară liber în
spaţiu ca părticelele unui nor de praf, în care prin urmare
nu mai există putere de coeziune. Moleculele nenumărate
ale gazului sunt elastice ca nişte minuscule bile de biliard,
care se întorc în toate chipurile cu iuţeală mare, se isbesc
între ele cu aşa putere încât orce atragere dintre ele nu
mai poate intră în joc.
E cu neputinţă să urmărească cineva cu gândirea fiecare
din numeroasele molecule cari la un loc formează o masă
gazoasă cât de mărginită. Drumul pe care-1 urmează această
moleculă poate fi schimbat la fiecare moment de întâm­
plarea unei ciocniri cu o alta care o face să sară în altă
direcţie. Greutatea enormă a acestui studiu nu s’ar putea
ocoli, dacă şi întâmplarea nu şi-ar avea legile ei. Maxwell
cel dintâiu se gândi să aplice gazelor calculul probabilită­
ţilor ; Gibbs şi Boltzmann au dus mai departe această idee
şi au clădit o metoadă statistică pentru această parte a
ştiinţei, care deşi nu e cu totul sigură, a explicat multe
fenomene şi a dat multe rezultate.
TEORIA MOLECULARĂ A MATERIEI 329

*
* *
Un corp gazos s’ar răspândi repede în spaţiu dacă n’ar
fi închis într’un vas. Pereţii vasului ţin gazul, căci mole­
culele lui isbind pereţii sunt aruncate înapoi din cauza
elasticităţii. Aceste neîncetate ciocniri ale moleculelor con­
tra pereţilor se însumează în ceeace se numeşte presiunea
gazului, care caută să împingă pereţii în afară.
Nu e greu să se calculeze presiunea p care rezultă din
bombardarea pereţilor de către molecule. Ea e proporţio­
nală mai întâi cu numărul moleculelor care în timp de
o secundă isbesc un centimetru pătrat din peretele vasului.
Acest număr de molecule e cu atât mai mare, cu cât pe .
de oparte e mai mare numărul N de molecule dintr’un
centimetru cub de gaz, adică cu cât gazul e mai dens, pe
de altă parte cu cât moleculele se mişcă mai repede. Prin
urmare presiunea p e proporţională cu produsul N. v.
Să mergem mai departe. Presiunea mai e proporţională
cu puterea cu care fiecare moleculă izbeşte peretele vasului.
Această putere e proporţională cu masa m a moleculei şi
cu iuţeala ei mijlocie, adică cu m. v. Presiunea e data prin
urmare, afară de un factor constant de N vX m v= = N m v2
Un calcul riguros dă pentru acest factor constant valoarea
y, deci avem drept expresie a presiunii.

(1) p = | N m v3
Iată acum ipoteza fundamentală în teoria gazelor : starea
unui gaz e pe deplin cunoscută dacă se ştie care e starea
mecanică a moleculelor lui. Prin urmare se cunoaşte tem­
peratura unui gaz dacă se ştie ce masă mijlocie au mole­
culele gazului şi cu ce iuţeală mijlocie se mişcă ele în gaz.
Această ipoteză a fost făcută de Clausius şi din ea au iz-
vorît cele mai frumoase consecinţi. Una din consecinţi e
şi formula (1) pentru presiune.
Pentru ca să citim pe formula (1) câteva proprietăţi ale
gazelor, voi face o observare.
Mecanica arată că dacă avem diferite molecule în ace­
330 NATURA

leaşi condiţiuni de mişcare, având ca mase m,, m şi ca


iuţeli Vi, v s..., avem legăturile următoare între masele şi
iuţelile lor
nuvi 2 = m 2v a2= -----
Prin urmare, dacă pentru o moleculă, mv2 e mai mare
ca pentru moleculele vecine, ea le izbeşte pe acestea mai
cu putere, aşâ încât să le treacă o parte din iuţeala ei şi
peste tot mv 2 să ajungă la aceeaş valoare. In tocmai cum
se petrece cu temperatura unui corp. Dacă temperatura nu
e aceeaş în toate părţile corpului, se face dela sine o trans­
portare de căldură dela părţile mai calde la cele mai reci,
până ce temperatura devine uniformă. De aceea s’a luat ca
măsură a temperaturii unui gaz valoarea expresiei mv2,
care e aceeaş pentru toate moleculele lui. Dacă v = o atunci
moleculele sunt în repaus, avem temperatura cea mai joasă
pe care o poate avea un corp, zero absolut (— 273°).
Cu această observare se pot citi pe formula (1) urmă­
toarele legi: 1. Dacă temperatura unui gaz rămâne con­
stantă, adică dacă mv2 rămâne neschimbat, atunci presiunea
gazului e proporţională cu N, adică cu densitatea gazului
(căci dacă N e mai mare, densitatea e mai mare) sau in ­
vers proporţională cu volumul vasului în care e închis gazul
(căci dacă aşezăm acelaş gaz într’un vas cu volum mai
mare, densitatea e mai mică şi invers). Aceasta e cunos­
cuta lege a lui Mariotte.
2. Dacă densitatea gazului, sau N, sau volumul vasului
rămâne constant, atunci formula ( 1 ) spune că presiunea e
proporţională cu mv2, adică cu temperatura. Aceasta e legea
lui Gay-Lussac.
3. Două gaze deosebite la aceeaş presiune (p i= p 2) şi la
aceeaş temperatură (m 1v 12= m 2v22) au într’un centimetru
cub acelaş număr N ( N , = N 3) de molecule.
Aceasta e legea lui Avogaclro din chimie.
In fine am să încheiu această desfăşurare a urmărilor
scoase din formula ( 1 ) arătând că ea ne poate dă iuţeala m ij­
locie cu care se mişcă fiecare moleculă a unui gaz. In adevăr,
LACUL SĂRAT DIN STATELE UNITE 331

greutatea specifică d, adică greutatea unui centimetru cub


de gaz e egală cu numărul N al moleculelor din acel volum
înmulţit cu greutatea m a unei molecule (greutatea mole­
culară), sau d = Nm, deci (1) ne dă p = i dv2, de unde

v-Vl
Prin urmare dacă cunoaştem apăsarea unui gaz pe pereţii
vasului în care e închis, precum şi greutatea specifică a
acelui gaz, formula din urmă ne dă iuţeala mijlocie a fie­
cărei molecule. Aşa s’a calculat şi s’ au găsit iuţelile ur­
mătoarelor gaze la 0° :
Hydrogen 1844 m/sec
Oxigen 462 m/sec
Azot 492 m/sec
iuţeli destul de mari, încât să explice de pildă colosala
presiune a aerului.
Cititorul care a putut ajunge până aci, a înţeles de sigur
în ce chip matematicele se pot amestecă în chestiuni de
fizică, şi-a dat seama că plecând dela anumite ipoteze ele
conduc prin calcul la legi scoase pe căi deosebite din expe­
rienţă, a văzut în fine legătura pe care ele o fac între pro­
prietăţile cele mai depărtate la prima vedere. Acesta îm i
eră scopul scriind aceste rânduri.
(După G. Mie: M o l e k i i l e ( A to m e , W e ît c e t h e r şi L. Poîncare: L a p h y s iq u e mo-
son e v o l u t i o n ) .
d e rn e ,

G. Ţiţeica.
------------------------------------------------------

LACUL SARAT DIN STATELE UNITE

Printre minunile cele mari ale naturii din Statele Unite


ale Americei se numără urm ătoarele: Căderea Niagaraf
Parcul naţional din Yellouistone, marele Canon din Colo­
rado, Valea Yosemite şi marele Lac Sărat in Utah.
Suprafaţa acestui lac e cam 5.000 km. p. Densitatea
332 NATURA

apei, 1,15, arată o concentraţiune în sare de 20°/o- In fie­


care an se varsă în el, prin râuri şi izvoare sărate, 16.000
tone de sare. Prin evaporare la căldura soarelui se scoate
•din el 42.000 tone de sare pe fiecare an. Pentru a fi adus
la concentraţiunea în care ar puteâ trăi peştii în el e ne­
voie să se scoată 400 milioane tone de sare; aceasta ar
•cere 14.000 ani. Adâncimea mijlocie e de 4 m., iar cea mai
mare de 12 m. Pe malul dinspre sud, unde se poate merge
cu trenul dela Salt Lake City, sunt elegante instalaţiuni
de băi. Din cauza densităţii mari a apei omul pluteşte ca
un dop pe ea.
Regiunea locuită şi cultivată se întinde pe o fâşie de
220 km. lungime şi 4— 20 km. lăţime. In 1766 doui călugări
Franciscani din Santa Fe găsiră în această regiune puţin
locuită indieni cu totul necivilizaţi, dar paşnici. Marele
m erit de a fi cultivat acest ţinut se cuvine Mormonilor.
*
* *

Secta mormonilor a fost întemeiată în anul 1830 de Joe


Smith din Fayetta, din statul New-York.
Smith susţineâ, că într’o zi i s’a arătat un înger care
i-a dat cartea sfântă, scrisă pe plăci de aur cu semne
arabe. Pentru a o puteâ traduce din limba arabă în cea
•engleză; îngerul i-a dat nişte ochelari cu pietre scumpe.
Cuprinsul cărţei lui Mormon e luat de fapt dintr’un roman
biblic scris în 1812 de un preot, cuprins pe care Smith
l-a mai îmbogăţit prin revelaţiile lui. Se povesteşte acolo
că în vechime a emigrat un evreu în America şi că din
urmaşii acestuia s’ar trage pieile roşii. După moartea lui,
Christos i-a adus la creştinism; mai târziu ei au căzut din
nou în păcat. Atunci s’a iv it Mormon şi a compus cartea
sfântă pe care a îngropat-o. Joe Smith cu ajutorul înge­
rului a avut norocul să o găsească din nou. îngerul s’a
făcut în urmă nevăzut luând cu el şi ochelarii de pietre
scumpe. învăţăturile din această carte sunt împrumutate
din creştinism, iudaism, budism şi, în ce priveşte poligamia,
din islamism.
LACUL SARAT DIN STATELE UNITE 333

învăţăturile lui Smith au făcut mare senzaţie; adepţii


lui se înmulţeau din an în an. Prin netoleranţa lor au în­
ceput să fie urâţi de restul locuitorilor care îi goneau din
ce în ce mai spre apus. Smith fu pus în închisoare în
Mississipi şi urmărit de furia mulţimei. El isbutl să fugă-
la Karthago, în Illinois, unde fu omorît în 1844.
*
* *
Brigham Young, urmaşul său, al doilea Preşedinte al
Mormonilor, eră un lucrător sticlar. El a condus pe Mor­
moni în 1847 la Lacul Sărat şi a desfăşurat aici o activi­
tate minunată de colonizare. Ţara fu numită Pământul
făgăduinţei cel nou , iar oraşul înfiinţat de Brigham Young,.
Salt Lake City de astăzi, fu numit Zion sau Ierusalimul
nou. Lacul Sărat închipuia Marea moartă , lacul de apă.
dulce Utah dela sud, lacul Tiberias, care prin râul Iordan
se scurge în Lacul Sărat. Brigham Young ajunse la Lacul
Sărat la 24 Iulie 1847 cu 143 coloniş ti. După trei ani nu
mărul coloniştilor ajunse printr’o mare imigrare la 11.380.
Cu muncă fără preget s’a desfundat mai întâiu partea
de ţară complect pustie între Lacul Sărat şi munţii Wah-
satch. Această câmpie care fusese fund de lac avea un
pământ plin de sare şi cu totul neroditor. Clima locului e
moale şi foarte temperată; iernele nu sunt prea reci şi
verele nu prea calde. Aerul este relativ uscat, rouă cade
foarte rar, iar ploile şi norii sunt foarte rari vara. Intr’un
an, din 365 zile, 315 sunt limpezi şi frumoase. Vara şi
toamna sunt perioade de secetă de săptămâni întregi. Can­
titatea de ploaie anuală e de 400 m. m.
Din această cauză cultura pământului a fost cu putinţă
numai prin introducerea irigaţiunilor. In statul Utah sunt
azi 242.000 hectare cultivate prin udări artificiale. Pământul
a ajuns astfel foarte roditor şi până azi n ’a avut nevoie de
îngrăşăminte chimice. Populaţia e în timpul de faţă de-
300.000 locuitori.
334 NATURA

*
* *
Secta mormonilor s’a desvoltat în Utah sub forma unei
teocraţii organizate ca stat în fruntea căreia se află P re­
şedintele. Cea dintâi lege a Mormonilor este ascultarea
fără condiţie de Preşedinte. Pe acesta îl ajută un consiliu
de 12 apostoli, după care urmează consiliul celor mai bă­
trâni în număr de o sută. Fiecare despărţire are un epis­
cop. Biserica e întreţinută cu dări. Fiecare adept nou dă
10°/o din averea lui şi pe urmă 10% din venit, plata fâ-
cându-se în bani sau în producte. Produsele se adună într’o
casă mare de unde trebue să cumpere toţi Mormonii. Acea­
sta poartă numele de Zions Cooperative Mercantile Insti-
tution şi prescurtat se scrie Z. C. M. I. citindu-se Zissimei.
Afacerile ei anuale se urcă la 4 milioane dolari.
Brigham Young a proclamat poligamia ca dogmă a Mor­
monilor în 1852. A fost tras în judecată pentru aceasta în
1872, dar n’a fost condamnat. La moartea lui, întâmplată
la 29 August 1877 în Salt Lake City, a lăsat 17 femei cu
44 copii.
Urmaşul său fü John Tayler.
Toate încercările făcute de republică ca să stârpească
poligamia rămaseră fără rezultat. Prin deschiderea însă a
liniei mari de drum de fer Northern Pacific a avut loc o
mare îngrămădire de lume în ţara binecuvântată. In urmă
găsindu-se şi mine bogate metalifere, mai ales de aur şi
argint, în munţii Utah, preţul pământului de oraş şi de
ţară s’a urcat foarte mult, iar traiul a ajuns foarte scump.
Poligamia a început atunci a scădea dela sine, de oarece
numai cei foarte bogaţi erau în stare acum să hrănească
mai multe femei. Preşedintele Woodruff dădu un edict
prin care desfiinţă poligamia şi introduse din nou mono-
gamia. Statul Utah avü de abiâ acum putinţa să fie primit
în Uniune şi în 1894 căpătă învoirea din partea Congre­
sului să-şi facă o constituţie. Preşedintele Woodruff muri
la 2 Septemvrie 1898. Lui îi urmă cel de al cincelea pre­
şedinte Lorenzo Snow.
LACUL SĂRAT DIN S TA TE LE UNITE 335

*
* *
Capitala Mormonilor, Salt Laice City, întemeiată de Bri-
gham Young, are o poziţie încântătoare. E înconjurată de
jur împrejur de ferme roditoare şi are un orizont mărginit
de lanţul dinţat al munţilor Wahsatch, împodobiţi cu ste­
jari. Oraşul este dominat de Templul impunător al Mor­
monilor a căruia piatră fundamentală a fost pusă de Bri-
gham Young în 1853 şi a căruia sfinţire a avut loc de abiâ
la 6 Aprilie 1893. Costul clădirii se urcă la 60 milioane
lei. Alăturea de aceasta se află Tabernacul, casa în care
au loc întrunirile Mormonilor, în forma unui jumătate de
ou. Sala de 73 m., lungimea are o acustică minunată şi
coprinde 8000 locu ri; ea este întrebuinţată pentru adună­
rile religioase ale Mormonilor, anuale şi semi-anuale, precum
şi pentru scopuri profane.
Ca lucruri cu deosebire vrednice de văzut se arată tuturor
streinilor casele zidite de Brigham Young în su ş: H o n
House, Bee-Hive House şi Amelia Palace. In cele dintâi
eră reşedinţa lui şi locuinţele numeroaselor lui femei. L io n
House are un leu de piatră la intrare, iar Bee-Hive House
este încoronată cu un stup de albine, armele Mormonilor;
în ea se află azi locuinţa Preşedintelui Lorenzo Snow.
Oraşul are multe clădiri publice frumoase, între care tre-
bueşte amintită Primăria, şi se bucură de tot confortul
timpului de faţă, ca lumină electrică, tramvaiu electric,
operă şi un teatru frumos.
Călătorul care vine cu trenul dinspre Nord, care a că­
lătorit mai întâi prin locuri cu totul pustii şi care intră
dintr’odată în ţara Mormonilor minunat cultivată, cu ora­
şele ei vesele şi câmpurile ei roditoare, trebue să admire
inteligenţa şi hărnicia Mormonilor care au prefăcut o pus­
tietate într’o grădină înfloritoare.
(După prof. dr. W ahnschafîe, consilier intim , Berlin. Hitntnel und E rd e , Iulie 1905).

G. G. Longinescu.

ia-n-sj-
336 NATURA

N O T I T« E

Cel m ai com plicat ceas din lam e. — Cel mai complicat ceas
a fost făcut de către marea casă de giuvaericale din Paris L. Leroy.
Descrierea se găseşte într'o carte apărută la Paris în 1905.
Un mare bogătaş, iubitor de lucruri de artă, a comandat casei
Leroy din Paris, să i se facă un ceasornic fără seamăn şi care să
întreacă în felul maşinăriilor pe orcare alt ceas făcut până în zilele
noastre.
După 7 ani de muncă, ceasul a fost gata în 1905.
E l a r a t ă c u c e a m a i d e p lin ă e x a c t it a t e u r m ă t o a r e le 24 î n j g h e b ă r i
m e c a n ic e : 1 ) O re le , m in u t e le şi s e c u n d e le ; 2 ) z iu a fie c ă r e i lu n i ; 3 ) l u ­
n ile a n u l u i ; 4 ) a n u l în t im p d e 100 a n i; 5) c a le n d a r u l v e ş n ic al
lu n i l o r ş i a n ilo r c u s o ţ s a u fă r ă s o ţ ; 6 ) fa z e le lu n e i ; 7) e c u a ţ iu n e a
t im p u lu i ; 8 ) u n c r o n o g r a f ; 9 ) u n s o c o t it o r d e m in u t e ; 10) u n s o c o ­
t ito r d e o re ; 11) u n s o c o tito r c a r e a r a t ă c â t s ’a d e s f ă ş u r a t a r c u l c e a ­
s u l u i ; 12) u n c lo p o ţ e l c a r e n e a r a t ă o r ş ic ă n d , o re le , ju m ă t ă ţ ile , s f e r ­
t u r i le ş i m in u t e le ; 13) u n c lo p o ţ e l c a r e n e a r a tă c u r ă n d u e a lă , c â n d
s ’a î m p lin it o ra , s fe r t u r ile şi m in u t e le ; 14) sta rea a s t r o n o m ic ă a
c e r u l u i în e m is f e r u l b o r e a l, d â n d o r iz o n t u l P a r i s u l u i c u 236 d e s t e le
ş i a l L i s a b o n e i c u 560 d e s te le ; 15) s t a r e a a s t r o n o m ic ă a c e r u l u i î n
e m is f e r u l a u s t r a l c u o r iz o n t u l o r a ş u lu i R io d e J a n e ir o , c u 640 d e
s te le ş i p la n e t e p r in c ip a le ; 16) a r a t ă d e o d a t ă ce o r ă e s te în 125 d e
o r a ş e d in lu m e ; 17) ara tă z i c u zi, r ă s ă r i t u l S o a r e lu i ; 18) a ra tă
a p u s u l S o a r e lu i ; 19) are u n term o m e tru c e n t ig r a d , m e t a lic ; 20) u n
h y g ro m e tru cu p ă r ; 21) u n b aro m etru a n e r o id (a c ă r u i c o n s t r u ir e
a fo s t fo a r t e g r e a f a ţ ă d e m ic im e a s a ), a c ă r u i v e r if ic a r e s ’a f ă c u t
de c ă t r e l a b o r a t o r u l fa c u lt ă ţ ii d e ş tiin ţ e d in B e s a n ç o n ( F r a n ţ a ) ; 22)
u n a ltim e tru c u c a re se po ate m ăsu ră î n ă l ţ im i p â n ă l a 5000 m . ;
23) o s u m e d e n ie d e c io c ă n e le , lo p e ţ i şi b e ţ iş o a re , c u c a r i se p o a t e
a-1 d e s c h id e ; 2 4 ) o b u s o lă .
î n d r e p t ă t o a t e m a ş in ă r iile c e a s u lu i, fă ră
In total ceasul este compus din 975 de bucăţi ; toate făcute cu
cea mai mare exactitate.
Dimensiunile ceasului sunt cu cevà mai mari ca ale unuia mij­
lociu de buzunar.
Capacele sunt de aur ciselât şi pe cari stau săpate cu o deose­
bită artă, figurile celor 12 semne ale zodiacului.
Preţul acestui ceasornic a fost de 20.000 lei.
A. L.
NOTIŢE 337

Cel mai mare diamant de pe faţa pământului. — Cel mai


mare diamant de pe faţa pământului din timpurile cele mai vechi
şi până astăzi, a fost găsit în 1905 în Transvaal, aproape de oraşul
Pretoria, fosta capitală a acestei republici Africane, care astăzi stă
sub stăpânirea englezilor.
Englezii l-au botezat Great-Premier-Diamond, şi cântăreşte 3032
carate sau 623 grame (socotind caratul a 0,gr. 2055). învăţaţii spun
că a fost cu mult mai mare, luând în seamă felul feţelor acestui
diamant.
Aşa cum a fost găsit,- cel mai mare diamant din lume are dimen-
siunele: O^IO X 0ra,06 X 0m,035. Prin lucrare se crede că va oerde
puţin din dimensiuni.
Un astfel de diamant, după preţurile de astăzi şi cari sunt cu
mult mai mici ca cele din vechime, ar costă 20 milioane lei.
Puţini dintre bogaţi ar putea să dea acest preţ, având în vedere
că atâta bănet ar stă închis fără să producă.
Se crede că stăpânul acestui mare diamant, va fi nevoit să-l taie
în bucăţi mai mici şi pe cari le va putea vinde mai cu înlesnire,
fără a perde mult din preţ.
A. L.
: * *
Locomotivă cu aburi şi fără foc. — In multe fabrici, ca cele
de praf de puşcă, dinamită, produse chimice, etc., locomotivele obiş­
nuite pot fi primejdioase prin scânteile cari le aruncă. Pentru aceste
fabrici locomotivele fără foc sunt de mare folos. Principiul acestor
locomotive e următorul. Cazanul lor se umple două treimi cu apă
fierbinte şi în urmă se pune în comunicaţie cu un cazan fix în care
se află vapori la 9 atmosfere. Cu modul acesta se încălzeşte şi apa
din locomotivă ajungând la 8 Ve atmosfere. Când s’a ajuns această
presiune se întrerupe legătura cu cazanul fix şi se pune locomotiva
în mişcare. Pe măsură ce presiunea scade în vreme ce locomotiva
merge, pe aceeaş măsură se produc alţi vapori cari mişcă pistonul
şi aşâ mai departe după ce şi aceşti din urmă au eşit în atmos­
feră. Un metru cub de apă când trece dela 8 la 2 atmosfere dă 50.000
calorii cari pot produce 100 kg. aburi, şi deci 12 cai—oră. Pentru
15 m.c., volumul cazanului din locomotivă, se obţin 180 cai—oră. Lo­
comotiva odată încărcată poate să facă 72 km. în 3 ore cu o putere
de tracţiune de 1.000 kg. Cea dintâi încărcare ţine 20 minute; cele
următoare câte 10 minute. Această locomotivă are mai multe foloase;
1) Nu are nevoie nici de mecanic special, nici de fochist. 2) Poate
să fie întrebuinţată şi în locuri închise, de oarece nu face fum. 3)
Nu poate să facă explozie, do oarece presiunea ei merge scăzând, nu
crescând.
.Natura No. 10 . 21
339 NATURA.

Singurul cusur al ei e că te poate lăsa în drum ; dar aşa ceva


se întâmplă uneori şi cu celelalte. ( Prometheus No. 863).

Furn icele aud ? — Suntem deprinşi să credem că şi animalele


au simţurile noastre, că pot adică să simtă, să miroasă, să vadă, să
audă. Daca pentru animalele mai superioare lucrul e adevărat, pentru
insecte în orce caz nu se întâmplă totdeauna să nimerim. Aşa, fur-
nicele aud sau nu ? Experienţe hotărîtoare au fost făcute în Fila-
deliia de d-ra A. Fielde. Furnicele au fost ţinute mai bine de o lună
în anumite cuiburi de studii. Experienţa constă în a se produce fel
de fel de sunete (cu pianu, vioara, cu flueru) care ajungeau până la
60.000 vibraţiuni. Furnicele nu dădeau nici un semn deosebit care să
dovedească că erau impresionate de aceste vibraţiuni venite p rin aer.
Foarte simţitoare sunt, din contră, furnicele pentru vibraţiuni ce
se propagă prin corpuri solide. In experienţele de al doilea fel se dă
■drumul la alice cam de jumătate de gram dela 25 cm. înălţime, în
apropierea cuibului. Mişcările produse astfel puneau totdeauna în
nelinişte pe furnici. Acest simţ e răspândit la furnici pe toată su­
prafaţa corpului şi nu e localizat. ( Aus der Natur, 1 Iulie 1906).

C â te v a cifre. — Cantitatea de căldură primită de pământ într’o


secundă dela soare este de 48.000 bilioane calorii. Această căldură ar
putea să producă 20.000 bilioane de chilogrametri într’o secundă.
Această căldură de o secundă ar putea să mişte toate maşinele de
pe pământ zi şi noapte timp de 700 ani. Până astăzi însă energia
soarelui e foarte puţin întrebuinţată în mod practic. In ţările calde
au început totuşi a se întrebuinţâ mici m otori de soare de 10 cai
putere, care ridică 6.000 litri de apă într’un minut. Căldura soarelui
e concentrată în aceşti motori cu nişte oglinzi concave de 10 metri
diametru şi făcute din 1800 oglinzi plane mititele. ( Aus der Natur,
1 Fevruarie 1906).
T A B L A D E M A T E R II
Fag.
1. G. G. Longinescu Popularizarea ştiinţei ..................... 3
2. I. Ionescu Podul „Regele Carol 1“ 8
3. G. Ţi teica Falimentul maşinei cu aburi • . 14
4. G. Gr. Longinescu Introducere în chimie (după W. Ostivald) 19
5. G. Ţiţeica Iuţeala luminii (după Mach) . . . ■ . 23
6. G. G. Longinescu Dela noi . 28
7. * * * Notiţe . . • .................... 30
8. A. Demetriescu Popularizareaştiinţei(trad.dinMacaulay) 33
9. D r. C. Ţumuleanu Calitatea alimentelor şi băuturilor din
c o m e r ţ........................................... 37
10. Victor Anastasiu Din trecutul păm ântului..................... 45
11. G. Ţiţeica Ideile lui Bacon despre ştiinţă . . . . 49
12. G. G. Longinescu Telegraful fără s â r m ă ......................... 52
13. G. Ţiţeica Fabricarea unei u m brele..................... 60
14. * ** Notiţe ................................................ 62
15. C. Litzica Stepele A m ericei................................... 65
16. G. Ţiţeica Proprietăţile corpurilor învârtite . . . 70
17. I. Valaori A lb in ele................................................ 77
18. Ion Enescu Muşuroitul porumbului........................ 80
19. Christ Otto Fabricarea oţetu lu i............................... 84
20. G. G. Longinescu Expoziţiunea generală română din 1906. 87
21. G. G. Longinescu O vizită la o fabrică de locomotive . . 92
22. * ** Notiţe ..................................................... 94
23. A. G. Ioachimescu Sarea din salinele româneşti............... 97
24. Victor Anastasiu Animalele ştiu să numere ? ..................... 102
25. G. G. Longinescu Chimia în casă şi în bucătărie . . . 105
26. G. Ţiţeica Mişcarea p erp etu ă .................................. 110
27. N. Poenaru-Iatan Atech-Gah . .................... 115
28. T. A. Băclărău 0 introducere în studiul fiinţelor . . . 118
29. * ** Dela noi ........................ 125
340 NATU RA

Fag.
30. * * , Notiţe ■ . . . . . . . . . . . . 127
31. Martor Jubileul P. Poni . . . . . . . . 129
32. D r Istrati Cuvântări rostite cu aceastăocazie . . 132
33. D r. Poltzer Chestia băuturilor alcoolice............... 138
34. M. Saligny Portul Constanţa................................ 151
35. D. D. Pătrăşcanu Diamantul............................... 161
36. N. G. Longinescu Greutatea creierului şi inteligenţa . . 169
37. * * * Notiţe ............................................... 175
38. D. D. Pătrăşcanu M ărgăritarul.......................................177
39. N. Poenaru-Iatan P e tr o lu l............................ 185
40. Victor Anastasia H â rtia ........................................... 191
41. A. Demetriescu Inteligenţa omului şi natura . . . . 195
42. T. A. Bădărău înmulţirea animalelor superioare . . . 196
43. G. G. Longinescu 0 c o m p a ra ţie .............................. 201
44. * * * N o tiţe ............................................2< 5
45. Dr. I. Simionescu Erupţiunile V e z u v u lu i......................209
46. V. Anastasiu Lampa v i e .......................................... 213
47. D. D. Patraşcanu Chihlimbarul.................................. 217
48. G. G. Longinescu Dări de seam ă.............................. 228
49. G. Ţi[eica Principiul conservării energiei . . . . 236
50. . , » . N o t iţ e ........................................... 239
51. Dr. Urethia Jos anticarii.......................................241
52. Dr. I. Simionescu Vulcanul Krakatau............................ 246
53. I. Valaori Din trecutul Vezuvului...................... 250
54. Gav>\ Todica Cenuşa vulcanică . 256
55. G. Ţiţei/a Principiul lui Clausius................ 261
56. T. A. Bădărău Desvoltarea animalelor superioare . . . 263
57. , * » Notiţe . • . . . . . 269
58. D. Călugăreanu Mijloace de atac la a n im a le .......... 273
59. N Poenaru-Lalan Exploatarea petroleului prin puţuri . 280
60. G. G. Longinescu 0 conferinţă experimentală . . . . . 287
61. G. Ţiţeica 0 mină de aur în Colorado..............298
62. * * * N o tiţe ............... . . . 302
63. G. G. Longinescu Expoziţiunea generală română . . . . 305
64. Gr. Dănescu Marea M o a rtă ..................................... 310
65. A. Proc. Procopovici Florian P o r c iu s ........................... ... . 313
66. A. Lăzărescu 271 grade f r i g .................................. 317
67. /. Valaori Crocodilul ............................................ 321
68. G. Ţiţeica Teoria moleculară a materiei . . . . 324
69. G. G. Longinescu Lacul Sărat din Statele-Unite...........331
70- * * * Notiţe . . . . . . . . 336

Tip. G U T E N B E R G , Joseph Gobi, Bucuresci.