NATURA

REVISTA ŞTIINŢIFICA DE POPULARIZARE

PUBLICATĂ PRIN ÎNGRIJIREA D-LOR

G. ŢIŢEICA §i G. G. LONGINESCU
DOCTOR ÎN ŞTIINŢE, PROFESOR UNIVERSITAR DOCTOR ÎN ŞTIINŢE, PROFESOR UNIVERSITAR

ANUL VII

1911 1912 -

:,i, i i 7 , (L, H9z&

BUCUREŞTI

TIPOGRAFIA .,GUTENBERG“, J. GOBL S-sori

20. - STRADA DOAMNEI — 20
(Biserica Kalinderu)
 ABONAMENTUL
pe un an (10 numere) 15 Octomvrie—15 Iulie, 5 Lei.

A P A R E L A 15 A F IE C Ă R E I LU N I
SUB ÎNGRIJIREA D-LOR

G, ŢIŢEICA, doctor în ştiinţe, profesor universitar.

G. G. LONGINESCU, doctor în ştiinţe, profesor universitar.

Pentru orice priveşte revista a se adresă d-lui O, Ţi teica,

str. Scaune, 33.

Anul III, IV, V şi VI în volume broşate costă 6 lei fiecare.

Anul I costă 8 lei, iar anul II costă 7 lei, şi se găsesc la
adresa de mai sus.
 NATURA
RE VISTĂ Ş T I I N Ţ I F I C Ă DE P O P U L A R I Z A R E

PUBLICATĂ SUB ÎNGRIJIREA d - lor

G. ŢIŢEICA şi G. G. LONGINESCU

V O L U M U L V I I
O C T O M V R IE 1911— IU L IE 1912

BU C U R EŞTI
Tipografia GUTENBERG Joseph Gobi S -so ri
20. — Strada Doam nei. — 20.
1911.
 IMPORTANŢA ECONOMICA
A RÂULUI IALOMIŢA l )

înainte de a intră în chestiunea care face obiectul acestei

conferinţe, ţin să spun câteva cuvinte din care să reiasă că
asemenea chestiuni, nu numai că se pot aduce, dar că trebuesc
aduse în congresele Asociaţiunii pentru înaintarea şi răspân­
direa ştiinţelor. Şi este necesar să fac acest lucru, deoarece
sunt unii care se întreabă, că întrucât ar puteâ folosi cunoa­
şterea importanţei economice a unui râu din România pentru
ca ştiinţa să înainteze şi să se răspândească ? Ştiinţa este
universală, zic dânşii, ea trebue să se ocupe numai cu
chestiuni abstracte, sau care interesează lumea întreagă, iar
nu cu chestiuni care preocupă pe locuitorii depe marginea
unui râu !
Hşâ ar stă lucrurile, în adevăr, dacă ştiinţa ar fi şi azi
ceea ce eră in vechime, adică numai o podoabă a spiritului
omenesc. Hstăzi lucrurile s’au schimbat m ult: puterea abu­
rului nu se mai arată pe jucăria numită vârtejul sau eolipylul
lui Fjeron, ci se vede la trenurile şi transatlanticele care duc
pe om peste ţări şi mări cu iuţeala vântului; plimbarea

1) Conferinţă ţinută Ia deschiderea Congresului al VlI-lea al fls o -

ciaţiunii Române pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor în ziua de
23 Septemvrie 1911 la Târgovişte.
4 NATURA

omului prin văzduh) nu este numai în imaginaţia acelora

care au scris basmele din o mie şi una de nopţi, ci o vedem
in realitate, ftstăzi omenirea s’a înmulţit şi pământul cu
mijloacele lui naturale nu o mai poate întreţine, şi de aceia
oamenii cer dela ştiinţă să le aducă uşurarea traiului, şi să
le pue la dispoziţie forţele naturei, pentru trebuinţele lor. Şi
cum nevoile diferitelor naţiuni nu sunt aceleaşi, iar ţările nu
dispun toate de aceleaşi bogăţii şi de aceleaşi forţe, reese
că ştiinţa trebue să aibă şi părţi naţionale, speciale fiecărei
ţări, după condiţiunile lor geografice, tecnice, economice şi
sociale. Mai mult încă, când este vorba de aplicaţiuni, ştiinţa
devine ctjiar locală.
Hsociaţiunile pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor
işi au origina tocmai in necesitatea de a desvoltâ ştiinţa
naţională, iar Congresele lor in diferite oraşe au tocmai de
scop de a pune in curent pe oamenii de ştiinţă cu unele
chestiuni de ştiinţă locală, şi pe orăşenii lor in curent cu
foloasele pe care le-ar aveâ din rezolvarea unor anumite ches­
tiuni de ştiinţă aplicată.
Chestiunile de ştiinţă abstractă, de ştiinţă generală, se
tratează de multe ori in zilele noastre in Congrese interna­
ţionale, sau Hsociaţiuni internaţionale, căci rezoluţiunile ce
se iau acolo se pot aplică in toată lumea. Numai graţie unor
înţelegeri internaţionale avem astăzi un sistem uniform de
unităţi in electricitate, pe când, cu tot timpul trecut de un
secol şi mai bine, şi cu toate sforţările făcute, sistemul metric
nu a fost adoptat de toată lumea. Cum insă Congresele in­
ternaţionale se ţin la intervale mai mari, şi cum la dânsele
nu se pot duce decât un număr restrâns de persoane, este
bine şi necesar, ca in fiecare Congres naţional să se aducă
şi chestiuni de ştiinţă pură şi aplicată, pentru ca să se arate
 IMPORTANŢA ECONOMICĂ A R I P L C I IALOMIŢA 5

că o naţiune contribue necontenit la progresul general al

ştiinţei, şi că se achită cu ’ demnitate de împrumuturile pe
care dânsa le-a făcut naţiunilor streine în această direcţiune;
căci, D-nelor şi D-lor, după cum am spus in apelul nostru
dela 15 Maiu, prin care s’a anunţat ţinerea acestui congres,
„este o datorie de onoare că dacă împrumutăm metode ştiinţifice
moderne pentru trebuinţele ştiinţifice, tecnice şi economice, să
căutăm să dăm şi noi la rândul nostru, alte metode în schimb“.
Dar din acest punct de vedere se iveşte o dificultate, căci
chestiunile noi nu pot aşteptă ca să fie date la lumină in
Congrese prea depărtate, cum sunt de exemplu ale noastre,
din doi in doi ani, şi aceasta din cauza marei activităţi ştiin­
ţifice moderne. Dacă cinevă ar aşteptă prea mult cu darea
la lumină a unei descoperiri ştiinţifice, pe care a iăcut-o,
riscă să vadă acelaş lucru descoperit şi publicat de altul
înaintea lui, in altă ţară, cu dreptul de prioritate câştigat.
De aci necesitatea unor Societăţi ştiinţifice sau locale, sau
de reviste ştiinţifice permanente, care să aducă la cunoştinţa
lumei lucrările, pe măsură ce ele se produc, şi de aci reese
şi numărul mai mic al lucrărilor ştiinţifice care se prezintă
la Congrese ca acesta, precum şi sporirea neîncetată a ches­
tiunilor de ştiinţă naţională sau chiar locală la dânsele şi
uneori chiar la Congresele internaţionale. Astfel la Congresul
Matematicianilor de la Roma, s’au făcut şi conferinţe sau
comunicări care interesau mai mult pe Italieni decât pe repre­
zentanţii celorlalte naţiuni, cu toate că matematica este o
ştiinţă abstractă, generală şi universală.
După cum am spus, chestiunile de ştiinţă naţională au dus
la crearea Hsociaţiunilor pentru înaintarea şi răspândirea ştiin­
ţelor. Primul exemplu l’a dat Elveţia in 1815, ţară care peste
4 ani va serba centenarul primului său Congres ştiinţific; a
6 NATURA

venit apoi Germania in 1822, Anglia in 1831, Italia in 1833,

America în 1853, Franţa in 1871, după răsboiul cu Germania,
iar de curând, in urma noastră, s’au făcut in Spania şi in
Colonia Capului. Peste tot se aduc in discuţiune chestiuni
naţionale şi locale, şi nu numai lucrări desăvârşite şi complect
studiate, ci se atrage şi atenţiunea asupra unor chestiuni
care interesează ţara şi localitatea şi care aşteaptă o solu-
ţiune mai curând sau mai târziu. Cu modul acesta se face
să se intereseze mai multă lume de acele chestiuni şi să se
grăbească astfel găsirea soluţiunilor pentru aducerea lor la
îndeplinire. Astfel in Congresul Asociaţiunii Italiane din 1907
s’a propus crearea unui canal intre Po şi Parma.
* * *
In această ordine de idei intră şi chestiunea pe care o
voiu aduce acum înaintea D-voastră, chestiune cu care m’am
ocupat acum vre-o 9 ani, din ordinul Direcţiunii Serviciului
hidraulic, şi la care m’am mai gândit de atunci din când in
când, fără insă a mă putea ocupă in special de dânsa. E
vorba de utilizarea Ialomiţei pentru facerea de transporturi
pe dânsa.

Chestiunea aceasta nu este nouă şi cred că nu greşesc

dacă voiu spune că acum 100 şi mai bine de ani s’au gândit
mulţi la dânsa, de oarece mai târziu ea se vede tratată in
Regulamentul organic al Munteniei.
Iată in adevăr ce spune articolul 165 din acel Regulament'-
„Pentru marile folosuri ce putem dobândi din plutirea p e
acele cinci m ari g â rle care trec de a curmezişul Valachiei, în
lărgimea ei, adică Jiu l, Oltul, Argeşul, Dâmbovtţa şi Ialomiţa,
Domnul împreună cu Obşteasca Adunare va îngriji a trimete
Ingineri meşteri, ca să găsească mijloace spre a curaţi matca
lor şi după planul ce va hotărî, lucrarea lor va merge neîncetat
 IMPORTANŢA ECONOMICA A RIU LU I IALOMIŢA 7

după mijloacele ce va j i în putinţa Statului, pană când aceste

gâ rle vor j i în stare de a j i prim itoare de plutire“ .
P c baza acestui din urmă articol, Obşteasca Rdunare din
1834— 35 a făcut o legiuire întărită de înalta Stăpânire, aî
cărui art. 6 sună a stfel:
,, Totdeodată, în curgere de 6 luni se vor trimite inginerii
trebuincioşi aleşi din cei cu adevărată ştiinţă pentru asemenea
lucrare şi care ar avea dovezi de o cercare netăgăduită, şi aceştia,
cunoscând p rin vedere sau cercare jirea şi puterea acestor râuri:
şi a lor nivelaţie, vor aduce ştiinţele următoare:
a) Care din aceste gâ rle a r găsi m ai lesne de a se fa c e
plutitoare, ca dela aceea să înceapă şi lucrarea,
b) Dacă se poate pune în lucrare dela începerea fiecărei g â rle
pânăla a sa vărsare in Dunăre, sau numai dela un punct şi
care anume, precum şi ce cheltuială trebueşte, p e ce şi p e ce
anumef‘ etc.
Se cerea apoi să se studieze ce este de făcut cu morile,
iazurile, stăvilarele care se aflau pe acele râuri, se ordonă
să nu se mai facă altele noui, se fixau taxele de navigaţiune
pe Olt, şi se cerea să se deschidă gura Borcei „spre a putea
vărsa apa din D unăre întrînsa cu mai mare iuţeală“ .
Ru trecut de atunci 76 ani, adică peste 150 ori câte 6 luni,
şi inginerii meşteri nu au fost trimeşi să vadă ce s’ar puteâ răs­
punde la întrebările puse de Obşteasca Rdunare din 1834-1835 !
Cauza este că pe la început nu erau ingineri care să facă
asemenea studii; când au fost, ei au avut să se ocupe cu
alte lucrări, ca de exemplu drumurile de fier; iar când nu
au avut să se ocupe de lucrări ce trebuiau executate numai
decât, au fost puşi in disponibilitate, in loc de a-i trimete să
studieze marile chestiuni tecnice care mai curând sau mai
târziu vor trebui să fie aduse la îndeplinire.
8 NATURA

Un început de studiu al râurilor noastre s’a făcut in 1893

pe Şiret şi Olt, începând dela gură, încolo nu se ştie nimic
in această privinţă, pe când in alte ţări, ca Elveţia, se cunoaşte
regimul tuturor râurilor şi râuleţelor, şi se ştie in diferite puncte
ale lor care este puterea de cădere de care ar dispune o in­
dustrie care s’ar instala acolo. Hceastă catagrafiare a forţelor
disponibile şi-a avut efectul, de oarece in 15 ani numai,
puterea câştigată din căderile de apă s’a ridicat dela 0,02 cai
vapori de locuitor, la 0,08 cai vapori, adică s’a împătrit. La
noi partea de sus a râurilor ar putea produce puteri importante
pentru industrie, insă nimeni nu ştie de cât se poate dispune
in diferitele timpuri ale anului. Dar această neştiinţă nu trebue
să ne surprindă, de oarece, după cum am spus, in Elveţia
se ţin Congrese ştiinţifice de aproape 100 ani încoace, pe
când la noi de abia de 10 ani!
Partea de jos a râurilor noastre poate fi utilizată pentru
navigaţiune, insă nici aci nu putem spune ce ar fi de făcut,
până unde s’ar putea navigâ, cât ar costă lucrările şi in cât
timp s’ar putea realiză. Ceeace putem spune este că, nu nu­
mai că nu se lucrează in această direcţiune, dar că se fac
unele lucrări care sunt contrare acelui scop, ca de exemplu
iazuri şi stăvilare la voia întâmplării, poduri cu deschidere
prea mică pentru o eventuală plutire şi altele.
*
* *
Până acum am vorbit numai generalităţi; să expun acum
şi câteva fapte precise.
In anul 1902 D-l A nghel Saligny, pe atunci Directorul
Serviciului Fjidraulic, m’a trimes să fac o recunoaştere pe
Jiu şi pe Ialomiţa, in vederea unor deschideri a acestor ape
pentru naviga june.
Veţi zice : „iată un început de executare al hotărîrei Obşteştei
 IMPORTANŢA KCONOMTCA A RIU LUI IALOMIŢA 9

Adunări din 1834.“. Nu, D-nelor şi D-lor, deoarece nici D-sa

nici eu, nu ştiam de acea hotărâre pe atunci. Motivul eră de
a desvoltâ Navigaţiunea noastră fluvială, asigurându-i câtevâ
debuşeuri interioare, de oarece patrioţii noştri de pe Dunăre
preferau să transporte mărfurile lor cu vase austriace, un­
gare, ruseşti, greceşti, turceşti, etc.
In primăvara acelui an, am dus in căruţă o barcă dela
Becbet la Bucovăţ lângă Craiova şi am plecat cu ea pe Jiu
ja vale, ajungând după două zile la Becbet. Hpele erau cres­
cute şi repezi. Recunoaşterea aceasta a arătat că până mai
sus de Gângiova s’ar puteâ face lucrări de regulare a râului,
iar de acolo in sus ar trebui un canal paralel cu Jiu şi ali­
mentat de apele lui, pentru a puteâ înzestra Craiova cu
un port.
In toamna aceluiaş an, — mâine sunt 9 ani de atuncea —
am plecat pe Ialomiţa dela Fierbinţi, din judeţul Ilfov, până
la gură, drum care s’a făcut in 5 zile. Barca metalică cu care
se făcuse recunoaşterea fusese adusă din Călăraşi pe Borcea,
pe Dunăre şi Ialomiţa in 11 zile. La stăvilare ea se scoteâ
pe mal şi se ţâră pe uscat cu 3 perechi de boi, până când
se dedea din nou la apă. Intr’însa am mers eu cu două aju­
toare pentru facerea sondajelor şi profilelor necesare şi patru
lopătari, dintre care doi trăgeau câte o oră şi doi se odih­
neau. Cu modul acesta distanţa de 241 km. dela Fierbinţi Ia
Gura Ialomiţei s'a făcut in 29 ore de mers, cu o iuţeală de
aproape 8 km pe oră. Barca, deşi de metal şi încărcată cu
7 oameni, nu se scufundă in apă decât cu 30 cm. aşa că
ea a putut trece chiar pe la cele mai mari întinsuri ale Ialo-
miţei şi peste nisipurile care se întâlneau la schimbări de
coturi, când apa trece din o parte in alta a malului. Pe mal
mergea o căruţă care duceâ bagajele, proviziunile şi care să
10 NATUKA

aducă eventual oameni de ajutor in caz de accident. In tot

timpul mersului se măsurau adâncimile, iar din distanţă in
distanţă se ridicau projilele pe lăţimea apei, cu adâncimile
din metru in m etru; se măsură iuţeala şi cantitatea de apă
care se scurge pe secundă pe acolo, adică debitul râului.
S ’au comparat apoi rezultatele obţinute in timpul recu­
noaşterii cu ţjărţi mai veclji şi mai noi ale Ialomiţei. Iată un
rezumat al acestor cercetări.
S ’a găsit că in multe părţi Ialomiţa are o albie foarte
variabilă, care ar trebui fixată in cazul regularii râului, Aşâ
de exemplu, am văzut sate care erau înainte la malul Ialo-
miţei, iar acum au rămas la 1 km. distanţă; că unele sate
au fost cu totul distruse; că altele au fost mutate până la
3 l/a km. distanţă pentru a scăpă de inundaţiile râului, care
se intind uneori pe lăţimi de 6 km.
La Fundul Crasanilor, biserica satului eră atunci jumătate
căzută in apă, iar la Hndrăşeşti malul Ialomiţei se prezintă
ca o tăetură verticală prin craniile, prin oasele şi prin cos­
ciugele din vechiul cimitir al satului!
Coturile Ialomiţei sunt foarte numeroase şi m ari; ele se
modifică, se accentuiază până ce apa le rupe la rădăcină şi
lasă in locul lor privaturi care au apă numai la viiturile Ialo-
miţei.
• Lăţimea Ialomiţei este de 15—30 metri mai sus de con­
fluenţa cu Prahova; de 5 0 —70 m. mai jos, iar aproape de
gură este cam de 40 m. Un braţ al Ialomiţei, rupt de câţivă
ani, şi care se uneşte cu pârâul Sărata la Urziceni, are numai
10— 20 m. lăţime. Adâncimile obişnuite variau intre 50 cm.
şi 1.00 m. până la Prahova; 1.00—2.00 mai la vale şi peste
2 metri pe vreo 3 km. aproape de gură, din cauza revăr­
sării apelor Dunării în Ialomiţa. Pe la întinsuri insă se gă­
 IMPORTANŢA ECONOMICA A B I U L U I IALOMIŢA II

sesc şi 35 cm. de apă numai, iar la unele coturi pronunţ

ţaţe, cu vârtejuri şi anaforuri puternice, adâncimile se sco -
boară până la 7 metri.
Panta mijlocie, dela tlrziceni până la Dunăre, este cam
de V4 mm. pe metru, astfel că această porţiune, de aproape
200 km. lungime, este susceptibilă de regulare. Dela Urzi-
ceni in sus până la Fierbinţi, pe 50 km. lungime, panta este
V 2 mm. pe m etru; de aci, pe alţi 50 km., până la Crivina,
panta este de 3/4 mm. pe metru; şi in fine de acolo până
la Cârgovişte, pe vreo 80 km. lungime, panta se ridică la
2 mm. pe metru. In sus panta creşte foarte repede, astfel că
de aci până la Pucioasa este cam de 6 mm. pe metru, pe
20 km. lungime. Dela Cârgovişte până la Crivina, Ialomiţa
are o cădere de 160 metri, pe când de aci şi până la Du­
năre ea nu se scoboară decât cu 110 metri, pe cei 300 km,
de parcurs al ei. Coturile numeroase din partea de jos co n -
tribuesc mult la acest lucru şi inlesnesc mult lucrările n ece­
sare regulării Ialomiţei pentru navigaţiune. Cot graţie nume­
roaselor coturi s’ar puteâ regulă şi Prutul până aproape de
judeţul Botoşani, cu mijloace destul de reduse, de către Co-
misiunea mixtă a Prutului. In sus de Crivina va trebui făcut
un canal lateral cu ecluse până să ajungă la Cârgovişte, iar
de aci înainte, lucrările ar fi cu totul disproporţionate ca
cheltuială, faţă de utilitatea lor.
Iuţeala apei a variat intre 0,50 şi 1,00 m/sec ; iar in apro^
piere de gură, iuţeala este mai mică şi cam de 0,35 m./sec.
La apele mici, din timpul recunoaşterii, s’a găsit un debit
pentru Ialomiţa de 20 m3 pe secundă, după confluenţa ei cu
Prahova. De altfel, D. Inginer V. Roşu , in o lucrare a sa
premiată de Academia Română, ajunge prin calcule compa­
rative cu râuri din alte ţări, şi pe baza întinderii bazinului
 12 ■NATURA

Ialomiţei, la un debit minimim de 18 m3/sec. Cu acest debit

se poate face un canal dela (Irziceni in jos care să aibă tot­
deauna cel puţin 1.50 m. de apă, ceiace nu este puţin, dacă
ne gândim că anul acesta au fost zile când pe Dunăre, in
unele puncte, nu se putea trece cu mai mult de 1,80 m. Este
evident că in cursul anului, apele vor fi mai ridicate. Aşâ de
exemplu in anul 1902 apele Ialomiţei la Coşăreni lângă Gr-
ziceni, au stat cu 1,00— 1,50 m. mai sus ca nivelul apelor
mici timp de 152 zile, iar in 3 zile din anul acela, au avut
şi 3,50 m. peste nivelul apelor mici.
Cu aceste elemente ce am adunat atunci, cu ceiace am
mai putut vedea şi află mai in urmă, pot să dau răspunsul
la prima chestiune pusă de Obşteasca Adunare din 1834— 1835
şi anume : „Ialomiţa este râul cu a cărui regulare a r trebui
să se înceapă în România crearea de căi navigabile interioare“ .
* * *

Importanţa economică a acestei lucrări este mai mare

decât pentru oricare alt râu dela noi, după cum voi căută să
arăt pe scurt in cele ce urmează.
Ialomiţa străbate părţile cele mai populate şi mai bogate
din nordul judeţelor Ialomiţa şi Ilfov şi din Sud-Estul jude­
ţului Dâmboviţa. In special in Ialomiţa, satele de pe malul
acestui râu s’au intins şi s’au unit unele cu altele, incât une
ori s’a ajuns la sate continue pe aproape 8 km. lungime.
Locuitorii care cultivă nordul judeţului stau mai toţi in sa­
tele de pe malul râului sau in apropierea lui. Prin regularea
Ialomiţei s’ar evită inundaţiunile dese şi dezastruase ale acelor
sate. Ape'e s’ar puteâ utilizâ mai uşor pentru industrii, gră-
dinării, irigaţiuni şi transporturi de cereale, care se fac acum
de multe ori pe drumuri rele şi impracticabile. Astăzi pe
Borcea sunt proprietari care au la malul apei câte 2 sau cfiiar
 IMPORTANŢA ECONOMICĂ A R ÎCLU I IALOMIŢA 1»

3 maşini de treerat, iar la 40—50 metri de ele pe apă un

şlep în care duc direct grâul dela batoză. Cât folos nu ar
avea agricultura dacă asemenea lucru s’ar putea face pe cei
380 km. ai Ialomiţei dela Cârgovişte la Dunăre şi câte terenuri
neutilizabile nu s’ar redă agriculturei! Câtă economie de braţe
şi de căruţe nu ar reeşi de aci şi care s’ar putea întrebuinţa
cu folos in altă parte 1 Cu cât nu s’ar reduce lipsa de vagoane
in timpul verii!
Dar, ceeace e mai însemnat, este uşurarea şi eftenirea
transporturilor materialelor grele ca cărbunii necesari indus­
triilor, piatra, cărămida şi varul necesare construcţiilor, pietrişul
şi piatra spartă necesară şoselelor, etc. Azi piatra spartă
pentru întreţinerea şoselelor din jurul Bucureştilor revine
uneori la 20 lei de m3 dusă la faţa locului, din cauză
că se aduce din Dobrogea pe apă până la Giurgiu, se des­
carcă acolo şi se încarcă în vagoane, se duce cu calea ferată
la Filaret şi de aci cu carele pânăla locul de întrebuinţare.
Costul transportului unor asemenea materiale pe apă este de
zece ori mai mic ca pe calea ferată, aşâ că aceeaş sumă
care permite să aducem un vagon de 10 tone, ajunge să aducem
un şlep de 100 tone pe aceiaş distanţă.
Dar o importanţă şi mai mare a canalizărei Ialomiţei constă
în faptul că această cana'izare nu ar rămâne izolată. Ea s’ar
putea legă prin un canal cu oraşul Buzău, care ar plecă de
la Urziceni; cu Ploeşti şi ctjiar cu Câmpina prin Prahova şi
afluenţii săi şi în fine cu Capitala ţării prin un canal care a r
plecă dela Fierbinţi şi s’ar termină în apa Co’entinei, pela lacul
Teilor din nordul Bucureştilor.
Importanţa unui port pentru Capitala ţării este considerabilă.
Hşâ de exemplu in Franţa portul cel mai important nu e nici
Marsilia, nici F)avre, nici ori care alt port dela mare sau dela
14 NATURA

O cean; mişcarea cea mai mare o are portul Paris. In 1906

-de exemplu, pe cei 25 km. de eseuri ale lui, s’au mişcat
peste 10.500.000 tone mar.'ă, pe când in acelaş an mişcarea
portului Marsilia nu a fost decât de 6.750.000 tone. Pe cei
16.000 km. de canale şi căi navigabile interioare ale Franţei
s ’au mişcat, între cele 646 porturi fluviale, peste 35.000.000
tone, din care 33°/0 materiale de construcţiuni şi 31°/„ com­
bustibili.
Âceste cifre sunt suficiente pentru ca să se poată vedea
cât suferă Capitala noastră din pricina lipsei unui port şi ţara
întreagă din cauza lipsei de căi navigabile interioare. In special
cât profit nu ar avea judeţele Ialomiţa, Buzău, Ilfov, Prahova,
Dâmboviţa şi cljiar partea de Sud a judeţului Brăila din re-
gularea Ialomiţei pentru navigaţiune! Regularea Dâmboviţei
şi a Ârgeşului pentru crearea unui port al Capitalei, deşi
ar costă mai puţin, ar fi numai de un interes local, iar nu
de un interes general atât de mare ca a Ialomiţei. Dacă îşi
aruncă cineva ocljii pe o t)artă a României şi pe alta a Europei
vede că Ialomiţa este pentru noi, ceeace Dunărea este pentru
comerţul Europei, căci pe ea se vor mişca mărfuri in un sens
şi in altul prin regiuni bogate, prin, ori pe lângă centre po­
pulate sau industriale. Iată de ce am spus că Ialomiţa este
râul cu care ar trebui să se înceapă crearea ce linii de na­
vigaţiune interioară.
Lucrarea ar costă bine înţeles o sumă însemnată, pe
care nu o pot fixă din cauza lipsei de studii serioase pe
te re n ; insă, cum asemenea lucrări nu se pot face deodată
sacrificiile anuale nu ar fi prea mari. Pe de altăparte lucrarea
incepându-se dela Dunăre in sus, fiecare porţiune făcută va
puteă folosi pentru plutire. Comparând însă acest râu cu altele
similare din străinătate, se poate spune că porţiunea Dunăre-
 IMPORTANŢA KOONOMICA A RIU LU I IALOMIŢA 15

Fierbinţi împreună cu canalul până la Bucureşti şi portul

Capitalei ar costă vreo 30 milioane de lei. Procentele ar fi
îndeajuns compensate prin câştiguri de terenuri irigabile
pentru agricultură şi ridicarea valorilor celorlalte. Pentru
continuare până la Târgovişte şi legătura cu Buzăul, Ploeşti
şi Câmpina, îmi lipsesc cu totul elementele pentru a putea
indică un cost aproximativ. Lucrarea este posibilă şi am
convingerea că se va face într’un timp, nu prea îndepărtat
şi la această concluziune mă duce un fenomen economic
actual şi anume: cererile imperioase pentru eftenirea traiului.
Cât timp nu vom aduce zarzavaturi şi alte produse alimen­
tare de pe câmpii ce se pot irigă uşor şi cu un cost de
transport mic, ci le vom aduce din Curcia cu vapoatre de
pasageri şi cu trenuri de persoane nu se poate vorbi de
reducerea costului tjranei la cei săraci; cât timp cărbunii se
vor aduce d'n Cardiff şi ttlestfalia cu vapoare peste mări şi
ocean iar nu de pe la unele mine din ţară ca Mărgineanca
şi altele in şlepuri trase la edec de câte un cal, nu vom
avea încălzitul eftin; cât timp, piatra, lemnul, cărămida, varul
nu le vom putea duce in centrele populate cu cljeltueli mici,
de acolo unde se găsesc sau se pot fabrică cu uşurinţă, până
atunci cu greu se vor putea reduce chiriile ; şi in fine, cât
timp nu vom putea transportă uşor şi eftin pietrişul şi piatra
spartă, nu vom putea aveâ şosele bune şi durabile prin câm­
piile noastre, in număr îndestulător.
Este dar timpul ca chestiuni de natura celor cu care s ’a
ocupat Obşteasca Adunare din 1834 să fie readuse la ordinea
zilei. Oraşele noastre care se plâng de lipsa de viaţă trebue
să se ocupe de găsirea mijloacelor prin care ar putea mări
mişcarea economică intr’însele, căci azi, cu toate palatele,
şcolile, teatrele, lumina electrică şi altele, nu se poate obţine
16 NATURA

viaţă in clc fără de o asemenea mişcare. Ştiinţa a scos azi

pe om de sub tirania naturii şi din dependinţa locului lui de naş­
tere, şi l’a făcut să depindă de oameni, prin relaţiuni economice.
Sporirea unor asemenea relaţiuni măreşte viaţa şi o uşurează.
Pentru oraşul acesta, utilizarea cursului de sus al Ialo-
miţei prin căderi de apă, şi a cursului de jos pentru iriga-
ţiuni şi navigaţiune i-ar da viaţa pe care i-o doresc tinerii
lui f ii; căci, am avut ocaziunea să constat că unii din aceştia
nu sunt mulţumiţi cu starea de vitalitate a oraşului lor natal.
In o lucrare pe care am dat-o elevilor Şcoalei de Poduri
şi Şosele anul trecut, unul din aceştia, născut şi crescut aci,
găseşte ocaziunea să-şi exprime in acea lucrare o asemenea
nemulţumire, scriind următoarele:
,,D e altfel Tărgoviştea a fo st Capitala ţării în vechime din
cauza poziţiunii ei strategice şi de când numai este o vedem
luând scăderi foarte mari, devenind cam s’ar zice „un oraş mort“ .
Ei bine, D-nelor şi D-lor, închei această cuvântare, prin
a spune următoarele unor asemenea tineri:
,,Munciţi şi căutaţi să pătrundeţi şi să posedaţi cat mai
mult şi mai solid diferitele ram uri ale ştiinţelor, pentru ca să
vă puteţi da bine seama de ce puteţi aplica în oraşul şi în
judeţul vostru în scopul de a le sport neîncetat viaţa şi pros­
peritatea. Munciţi cu nădejde, căci ştiinţa vă rezervă m ari şi
frum oase aplicaţiuni. Adunaţi avuţiile şi energiile disponibile
şi faceţi-le să circule. Ş i atunci veţi putea, f i cu adevărat mul-
ţumiţi, căci, după cum strămoşii voştri v ’au lăsat un frumos
nume istoric acestui oraş, tot aşa veţi putea şi voi la rândul
vostru să lăsaţi strănepoţilor voştri un mare renume economic!“
1. 1 0 N E S C Ü
Inginer Şef.
Preşedintele Congresului.
 OAMENII DE ŞTIINŢA ŞI AMATORII DE ŞTIINŢA 17

OAMENII DE ŞTIINŢĂ
ŞI AMATORII DE ŞTIINŢĂ *)
Cine sg duce cu gândul, în timpuri îndepărtate şi în ţări
pe care le socotim astăzi ca foarte înaintate în civilizaţie,
nu va găsi pomenire de congrese ştiinţifice, ca cel de faţă.
Nu erau acolo pe vremea aceia aţâţi oameni care să se ocupe
de ştiinţă, câţi sunt acum într’o ţară mică cum e a noastră.
Dar mai ales erau foarte puţini, aproape de loc, amatori,
oameni care să se intereseze de ştiinţă, care să urmărească
ideile ştiinţifice şi în măsura puterilor lor intelectuale sau
materiale să ajute la înaintarea şi răspândirea acestor idei.
Pe când astăzi publicul mare cere să i se deâ, ctjiar în ga­
zete, vederi generale asupra câte unei părţi a ştiinţei.
Din punctul acesta de vedere toţi aceia care, cu toată
inima sau mai şovăitori, au luat parte la acest Congres, tre-
buesc salutaţi ca părtaşi la opera Asociaţiei noastre.
In cuvântarea ce am cinstea s’o ţin acum înaintea D-voa-
stră, mi-am propus să vă dovedesc că nu numai omul de
ştiinţă propriu zis poate face lucru folositor, dar că şi ama­
torul de ştiinţă, acela care se interesează cu dragoste şi
numai în răstimp de un colţişor al ştiinţei, poate fi şi el de folos.
E adevărat că în artă, în pictură bunăoară, artistul-amator
e tratat nu cu prea mult respect de către artistul-profesio-
nist, care şi-a făcut regulat studiile academice şi are numărul
regulamentar de medalii şi diplome. Totuşi şi aci lucrurile
se împacă, dacă amatorul se mărgineşte să cumpere cu preţ
bun, pentru saloanele sale, producţiile artiştilor profesionişti.1

1) Conferinţă ţinută la Târgovişte în ziua de 25 Septembre în şedinţa

de închidere a Congresului flsociaţiunii române pentru înaintarea ş i
răspândirea ştiinţelor.
N a t u r a “ An. Vil, No. 1. 2
1 8 NATORA

In ştiinţă, unde chestia de târgueală nu are ce căută,

amatorul care strânge fluturi sau gândaci, care se ocupă cu
creşterea şi încrucişarea unui anumit fel de animale sau
plante, — de găini sau cai, orclpdee sau cljrisanteme de
exemplu — poate fi de cel mai mare folos. Numeroasele lui
observări făcute cu pasiune, izvorâte uneori dintr’o fericită
manie, mai bună decât a căişorilor şi a jocului de cărţi, pot
fi de cel mai mare preţ pentru oamenii de ştiinţă. Cunoaşteţi
de sigur cazul învăţătorului F a b re din sudul Franţei, care a
fost serbătorit anul trecut, pentrucă timp de 60 ani a ob­
servat fără încetare viaţa şi obiceiurile insectelor, pe care
le-a descris în zece volume. Negreşit că nu pentru medalia
de aur ce i s’a oferit acum la vârsta de 80 de ani, a muncit
cu râvnă acest amator pasionat.

* * *
Dar, se va putea zice, ce valoare pot avea observările
şi încercările unui amator care nu cunoaşte nimic din me-
toada şi tecnica ştiinţifică ? Ideile lui conducătoare nu pot fi
decât rătăciri, care-1 vor face să piardă în zadar vremea,
munca şi averea!
Neapărat că nu oricine poate întreprinde cercetări ştiin­
ţifice serioase. Adevăratul om de ştiinţă are pregătire şi însu­
şiri speciale. El cunoaşte drumul pe care l'au urmat înaintaşii
săi ca să creeze specialitatea în care vrea să lucreze, şi ştie
astfel care sunt problemele mari şi însemnate la rezolvarea
cărora ar putea luă şi el parte. 'Mai cunoaşte încă metoa-
dele sigure, căpătate de pe urma străduinţii a atâtor oameni
de ştiinţă şi are câştigate îndemânarea şi dibăcia tecnică a
mâinilor, a văzului şi a auzului, ca să poată observă cu uşu­
rinţă un fenomen sau face o experienţă.
Dar mai e încă cevâ. Omul de ştiinţă are şi o minte spe­
 OAMENII OR ŞTIINŢĂ ŞI AMATORII OR STITNTÎ 19

cială. Kcolo unde profanul vede un fenomen deosebit şi inde­

pendent, el vede un inel dintr’un lanţ general. El caută să
vadă lumea într’o legătură simplă exprimată prin legi cât
mai simple. Sub mulţimea şi varietatea înfăţişerilor şi a pri-
veliştelor, omul de ştiinţă vede o unitate vastă, fără margini,
in care fiecare fenomen nou vine şi se îmbină la locul său
lângă alte fenomene cunoscute mai dinainte. Toate acestea
însă nu se pot câştigă decât prin studii şi meditaţiuni înde­
lungate, făcute cu toată stăruinţa şi in acelaş timp cu toată
dragostea şi începute sub o bună şi pricepută conducere.
E prin urmare firesc lucru ca în general amatorul de
ştiinţă să fie departe de a avea atâtea însuşiri câte se cer
unui om de ştiinţă şi de a stăpâni pe deaîntregul ramura
ştiinţifică pentru care simte înclinare.

*
* *

Totuşi deosebirea dintre amator şi omul de ştiinţă nu

este aşâ de mare precum pare la prima vedere, şi nu rare
ori se întâmplă ca amatorul să câştige drept de cetăţenie în
ştiinţă.
Celebrul Fou cau lt, care a arătat rotaţia pământului cu
ajutorul unui pendul şi a măsurat iuţeala luminii pe pământ,
eră amator, dar amator de geniu. Experienţele sale admi­
rabile iscodite cu mult meşteşug nu erau conduse de idei
teoretice prea adânci, ci de o intuiţiune puternică, ajutată de
o isteţime rară.
Renumitul Jou le, care a găsit prin experienţe delicate
legătura precisă dintre căldură şi lucru mecanic, eră berar
la Mancţjester. Renumele berei lui n’a trăit de sigur decât
în min'ea contimporanilor săi, dar experienţele lui i-au în­
scris pe veci numele în analele ştiinţei.
Unul din cei mai geniali fiziciani ai secolului trecut, F a -
 20 NATURA

raday, a început ca legător de cărţi. Nimeni nu mai admiră

astăzi vre-o carte legată de dânsul, dar acela care ştie cât
de puţină Fizică, îşi dă seama că lumina electrică, tramwayul
electric, precum şi toate dinamurile din uzinele de electrici­
tate n’ar există, dacă Farctday nu sctjimbâ atelierul de legă-
torie cu laboratorul de fizică şi ctjimie.
Astronomul Herschel- (1738— 1822) a fost multă vreme
profesor de muzică, organist, conducător de cor la biserică.
Cu toate acestea el întrebuinţa fiecare oră liberă a zilei şi o
bună parte a nopţei ca să inventeze şi să construească teles-
coape din ce în ce mai bune şi ca să observe stelele. Tocmai
un an după ce a descoperit planeta Uran (1781), la vârsta
de 44 ani, a căpătat titlul oficial de astronom şi a părăsi
ocupaţiile muzicale. In calculele şi observările sale el a fost
ajutat de o soră a sa, C arolina Herschel, care numai din
devotament pentru fratele său şi-a câştigat nume şi consi­
deraţie printre astronomii de atunci. Aşâ dar şi amatoa­
rele pot juca un rol cât de modest, în înaintarea ştiinţei.

*
* *

Şi cu cât lunecăm îndărăt pe firul trecutului deosebirea

dintre amator şi om de ştiinţă e mai greu de făcut.
Filosoful Leibnitz eră şi amator de ştiinţă, dar un amator
care a pus bazele calculului infinitezimal. Adâncul cugetător
P ascal eră şi el amator de ştiinţă, în care a lăsat însă urme
neşterse. Teorema lui P ascal şi principiul lui Pascal sunt
pomenite astăzi de toţi cei care fac geometrie sau fizică.
Tot aşâ cu filosoful Descartes, care a imaginat geometria
analitică, cu magistratul F erm at care a găsit teoreme ce dau
de lucru şi matematicianilor de astăzi, şi câţi alţii cu nume
mai puţin cunoscute, dar care au adus fiecare partea de con­
tribuţie pe altarul ştiinţei.
 OAMENII DE ŞTIINŢĂ ŞI AMATORII DE ŞTIINŢĂ 21

Poate că e potrivit să amintesc aici cu această împreju­

rare numele unui mare amator de ştiinţă, acum de actuali­
tate, al lui L eo n a rd o da Vinci. Rutorul G iocondei eră nu
numai pictor mare, artist pasionat de frumuseţile eterne, ci
şi amator de ştiinţă, iubitor de adevărurile vecinice. Nimic
din ce se petrecea sub ocţ)ii săi, nici o idee care frământă
pe oamenii de ştiinţă de pe vremea lui nu-1 lăsau rece. El
a dat în manuscrisele sale o mulţime de explicări pentru
fenomene numeroase, a închipuit şi a construit fel de fel de
aparate, între care şi unul de sburat, şi s’a preocupat de
toate problemele mari ale timpului. Cu toate că multe din
descoperirile de mai târziu erau cuprinse în germene printre
ideile şi încercările lui Leonardo da Vinci, totuşi el poate fi
socotit numai ca un amator de geniu, care n’a avut împre­
jurarea potrivită să-şi desvolte ideile ştiinţifice.
Htât amatorii cât şi oamenii de ştiinţă din timpurile tre­
cute nu stăpâneau metoadele sigure, riguroase pe care le
avem noi astăzi şi care ne fac munca cercetării mai uşoară.
A rchim ede nu cunoştea calcului algebric, calculul diferen­
ţial şi calculul integral, pe care le socotim acum de neapă­
rată trebuinţă oricărui matematician şi fizician. De asemenea
ei nu aveau instrumentele de preciziune pe care orice labo­
rator le are acum, aşâ Galileu măsură timpul cu ajutorul
pulsului sau prin curgerea apei dintr’un vas. Şi cu toate
acestea pe dibuite, conduşi uneori de idei extravagante, ei
ne-au lăsat monumente neperitoare.
Când citim astăzi mersul greoi al judecăţii lor întorto-
cţ)iate, al mijloacelor lor primitive de a face experienţe, ră­
mânem uimiţi că au putut ajunge astfel pe această cale la
rezultatele pe care le admirăm şi care servesc ca temelie
neclintită ştiinţei actuale.
De sigur oamenii aceştia aveau mai întâi, toate însuşirile
22 NATURA

care caracterizează şi astăzi pe gânditorii mari, anume un

instinct deosebit, o intuiţiune şi o vedere limpede a lucru­
rilor, unite cu o putere mare de abstracţie, aşâ încât să creeze
repede un principiu general, o problemă însemnată dintr’un
caz particular şi dintr’un fenomen neînsemnat.
Ştiţi că se povesteşte despre Newton că din căderea
unui măr a scos principiul gravitaţiunii universale.
Dar mai presus de aceste calităţi ei aveau poate mai
mult decât avem noi astăzi focul sacru, pasiunea pentru
ştiinţă, sinceritatea şi dragostea neţărmurită de adevăr.
Această dragoste şi pasiune îi susţinea în munca lor
uriaşă, îi făcea să uite greutăţile vieţii şi le dâ puterea să
înlăture toate piedicile care le stăteau în cale.
Trăind în mijlocul oamenilor din timpul lor, amatorii şi
oamenii de ştiinţă aveau neapărat ideile superstiţioase, mis­
tice sau religioase de atunci. Punctele lor de plecare se gă­
sesc de multe ori ctjiar în aceste idei, fără ca rezultatele
ştiinţifice să-şi piardă valoarea, după cum piatra preţioasă
se găseşte prinsă în stânca unde a luat naştere.
Aşâ de exemplu K epler, ale cărui legi nemuritoare gu­
vernează planetele în mişcarea lor împrejurul soarelui, eră nu
numai astronom, dar şi astrolog. El eră convins că pământul
are supet şi că asupra lui are înrâurire puternică aşezarea
pe cer a stelelor şi a planetelor. Anumite aşezări, credea el,
turbură supetul pământului şi acesta începe să transpire. Astfel
se produc norii şi deci ploaia, zăpada. Aşâ dar, vremea bună
şi vremea rea sunt legate de mersul stelelor şi de sigur de
acest mers depinde şi soarta omului pe pământ.
Dela idei ceva mai ortodoxe a pornit K epler ca să ajungă
la renumitele lui legi. Şi deoarece oamenii de ştiinţă de pe
acele vremuri — ne găsim la începutul sec. XVII — aveau
bunul obicei să povestească cu deamănuntul şi cu sinceri­
 OAMENII DE ŞTIINŢĂ ŞI AMATORII DE ŞTIINŢĂ 2T

tate tot ce făceau, ce idei îi conduceau, în ce ct)ip căutau

să traducă în fapt acele idei, precum şi toate încercările ne­
reuşite până să nimerească pe cea bună, de aceia putem şi
noi urmări acum judecata lui K epler.
El gândea că Dumnezeu când a făcut lumea a avut un
plan, cum are arct)itectul care face o clădire. Planul acesta
trebue să se poată citi cu uşurinţă în creaţiunea lui D-zeu,
care nu poate fi decât armonică, în linii şi numere perfecte.
De aceea, credea el, bolta cerească e o sferă, fiindcă sfera
e figura cea mai perfectă şi pentrucă suprafaţa ei, cu cen­
trul şi cu interiorul ei înfăţişează sfânta treime. Apoi, dintre
corpurile care au legătură cu sfera, poliedrele regulate în­
scrise sau circumscrise ei, tetraedrul, cubul, octaedrul, dode-
caedrul şi icosaedrul, sunt cele mai estetice. Prin urmare
aşezarea celor şase planete, cunoscute atunci, - Mercur, Ve­
nera, P ăm ân tul, Marte, Ju p iter şi Saturn trebue să aibă
neapărat vreo legătură cu cele cinci poliedre regulate. Planul
acesta închipuit dinainte în mintea lui, K epler nu l’a con­
statat şi în realitate ; însă din munca lui au izvorât cele trei
legi fundamentale ale astronomiei moderne.
Cu această împrejurare a dat K ep ler dovadă de minte
aleasă. Cugetătorul mare îşi făureşte totdeauna în minte o
armonie ideală pe care caută s’o constate în fenomenele na­
turale ; însă el nu pune mâna la ocţp, ci îşi schimbă la nevoe
idealul, adaptându-1 şi potrivindu-1 realităţii.
Dar, o altă încheiere se impune din desfăşurarea de până
aci a cuvântării mele. Amatorul de ştiinţă poate să nu aibă
nici o teamă, Crecutul e dovadă că cu mijloace tecnice oricât
de rudimentare şi cu idei oricât de ciudate, dar cu dragoste,
cu râvnă şi cu sinceritate, el poate găsi rezultate însemnate.
Mai mult încă, dacă are norocul ca in mintea lui să lică­
24 NATURA

rească scţjinteia divină care a strălucit în toate minţile mari,

el poate aduce şi îndrumări noi în ştiinţă.
Hmatorul care priveşte natura drept în faţă, fără o anu­
mită sistemă de gândire, cum o au în general oamenii de
ştiinţă, fără inerţia care se întâmplă uneori să-i ţină în loc
pe aceştia, şi numai cu ajutorul unei intuiţiuni geniale, poate
găsi căi noi, nebătute încă, de unde ştiinţa să culeagă re­
colte bogate.
Rşh s’a descoperit principiul general al conservării encr
piei, de către un doctor în medicină, R obcrt Meţjer şi din
observarea sângelui mai roşu la oameni când se duc în ţă­
rile calde. In medicină nu se cunoaşte numele lui Meţjer, dar
în fizică, în chimie şi cljiar în ştiinţele biologice străluceşte
de o jumătate de veac ca un far luminos principiul conser­
vării energiei.
Cam la fel s'a descoperit în ştiinţele naturale evoluţia sau
tran sform area speciilor.
Până acum vreo 50 de ani eră admis în ştiinţă că spe­
ciile de animale şi de plante nu se scţjimbă, au fost create
aşâ cum trăesc şi astăzi şi că în diferitele epoce geologice
au trăit alte specii distruse de câte o catastrofă.
Dario iu a reuşit să răstoarne această teorie. Dintr’o că­
lătorie împrejurul pământului făcută ca medic pe un vapor,
el s’a întors cu o bogăţie enormă de observaţiuni făcute
asupra animalelor şi plantelor din toate ţinuturile străbătute.
Fără să fie naturalist în adevăratul înţeles al cuvântului, dar
înzestrat cu o minte filosofică pătrunzătoare şi originală şi
cu o iscusinţă rară, el reuşi să pună în evidenţă transfor­
marea speciilor, lege care a dus ştiinţele biologice la rezul­
tate admirabile. Observările lui sunt de multeori superficiale,
explicările date de el sunt uneori forţate şi nu pot fi pri­
mite, totuşi gândirea lui de amator pasionat a servit de cârmă
 OAMENII DE ŞTIINŢĂ ŞI AMATORII DE ŞTIINŢĂ 25

bună pentru o îndreptare fericită a ştiinţei pe oceanul necu­

noscutului.
Evident că sunt şi amatori mai modeşti, precum sunt şi
oameni de ştiinţă mai mărunţi. Fiecare poate ajută în felul
său la clădirea armonioasă a ştiinţei. Cl)iar acela care se
mărgineşte să deă mijloacele necesare pentru realizarea unei
idei ştiinţifice merită numele de amator. Un aşă amator a
clădit şi înzestrat Observatorul astronomic de lângă Nizza.
Tot un aşă amator a dat mijloacele materiale ca să se insta­
leze un laborator sistematic pentru experienţele de aviaţie
la Paris. Şi câţi amatori de felul acesta se găsesc în Statele-
Unite.
Din toate aceste feluri de amatori am putea aveâ şi noi.
Unii ar putea strânge ierburile sau insectele particulare loca­
lităţii unde trăesc, alţii ar putea însemnă cu îngrijire feno­
menele mai ciudate, astronomice sau meteorologice, ce se
petrec acolo. O pasiune nobilă i-ar puteâ însufleţi pentru
câte o parte a ştiinţei. Şi astfel din mulţimea mare de ama­
tori ce s’ar formă cu încetul, s’ar puteă de sigur ridică şi
din ţara noastră un geniu mare al omenirei, care să-şi în­
scrie pentru totdeauna numele în ştiinţă şi să resfrângă
asupra patriei cel puţin o parte din gloria lui.
A sociaţia R om ân ă -pentru în ain tarea şi ră sp â n d irea
ştiinţelor cu Congresele ei în diferitele părţi ale ţării, cu
fundatorii, conducătorii şi sprijinitorii ei entuziaşti, va con­
tribui, sunt convins, să realizeze acest ideal, să atragă în
câmpul larg al activităţii ştiinţifice numeroasele minţi agere
care se găsesc în ţara noastră şi să formeze astfel şi la noi
o legiune puternică de amatori şi de oameni de ştiinţă.
G. ŢIŢEICA
----------------- iasev----------------
20 NATURA

SA ÎNTREBUINŢAM PETROLUL

CUM S ’A NĂSCUT, CUM GĂSIM, CUM SCOATEM ŞI CUM FOLOSIM

PETROLUL.

Să ne folosim de forţele ce avem. — «Din nim ic nu se

poate face ceva», e o zicătoare pe care şi ştiinţa aprobat-o
de mult, dar pe care din nenorocire în viaţă o probăm la
fiecare pas. De aceia, cine se vaită că «Dumnezeu tot bo­
gatului îi clă, ia r săracu lu i ii ia şi ceace are'», nu are
dreptate. Bogatul având multe la îndemână, poate orândui
ceea ce are in tot felul, ca să tragă cât mai multe foloase
din ele; săracul dacă n'are nimic, n’are ce orândui. E trist
insă, când cineva având toate la îndemână, nu ştie să orân-
duească ca să folosească. Ştiinţa vine astăzi în ajutorul oa­
menilor aşezaţi şi muncitori şi le arată cum trebuie să lucreze,
folosindu-se de ce au, ca să-şi îndeplinească nevoile vieţei
cât mai bine, atât in prezent, cât şi in viitor ; să nu asvârle
nimic, să nu piardă nimic din ceea ce pământul, apa şi aerul
le poate dă. De aceia astăzi popoarele cuminţi nu pierd
vremea să se plângă că le e ţara săracă, sau să se laude că
e bogată, ci se aşează la lucru întrebuinţând bine forţele
şi materialele pe care natura le pune la dispoziţia lor.
*
* *
Natura nu se luptă cu omul, căci omul e copilul e i ; din
contră, îi pune la îndemână toate substanţele şi tot felul de
forţe, dacă el ştie să le găsească şi să le întrebuinţeze. Trebue
să le caute omul; şi in munca cu rezultate stă farmecul vieţei,
căci nimic nu produce mai multă mulţumire in viaţă, decât
ajungerea scopului urmărit cu multă râvnă!
Nu peste tot pe pământ viaţa se petrece in aceleaş im-
 SĂ ÎNTREBUINŢĂM PETROLUL 27

prejurări, nu puste tot pământul este la f e l ; din această va­

riaţie a manifestărei Naturei pe pământ, reese frumuseţea
vieţei pământeşti, căci pretutindeni omul pe pământ poate
să’şi aducă la îndeplinire năzuinţi, care unora le-ar părea
fapte de poveşti.
Ce ar fi făcut omul, cu slaba lui putere, socotită la '/e
din aceia a unui cal, dacă nu s’ar fi priceput la nimic alt,
decât să’şi întrebuinţeze munca braţelor lui? Desigur, că a
comandă, şi a munci cât sute de mii de cai, fără a te simţi
câtuşi de puţin obosit, ar fi rămas şi astăzi numai in putinţa
forţelor unui E rcu le sau Alias. Noroc că astăzi fiecare mu­
ritor, dacă nu un Atlas, cel puţin un Sam son poate uşor să
devină, fără a-şi lăsa plete lungi, sau să se facă frate de
cruce cu dracul, ci cerând ajutorul forţelor naturei, cu care
trebuie să caute să se împrietenească ! Pe aceste forţe insă
nu peste tot putem pune stăpânire la fel. In unele ţinuturi
s’au găsit forţe naturale sub o formă uşor de întrebuinţat:
cărbunii. In alte părţi, căderile de apă au dat şi mai de mult,
in mică parte, ajutorul lor omului, din ce in ce mai „setos
după putere“.
In goana lui după forţă, omul a opus vântului mori, cu
ajutorul cărora işi macină grâul, işi seacă bălţile din arătură,
işi poate aduce apa sau electricitatea in casă : ca un setilă
din poveşti a deschis guia largă căderilor de apă, trudin-
du-se să nu piardă nici o picătură din apa ce curge, şi s’o
întrebuinţeze cu cât mai mult folos (sunt astăzi turbine ce
dau până la 82°/0 înapoi, din forţa ce primesc), ba incăface
căderi artificiale; işi munceşte mintea zi şi noapte să-şi facă
şi norii prieteni şi să-i cedeze apa şi electricitatea lor, ori
când el are nevoie; a găsit „platforma“ de împăcare şi cu
valurile mărei, ca din vrăşmaşe cum îi erau, să-i dea şi ele
28 NATURA

ceva aju tor; până şi pe mândrul soare, din rege al cerului

pământesc, vrea să-l coboare, imbrăcându-i faina albastră
de focar al maşinilor, cărora el să le comande dela nasturii
unei maşini de scris. Nu s’a mărginit omul să caute aju­
toare numai la suprafaţa pământului, ci a intrat şi in el scor-
monindu-1 ca un sobol in toate părţile, până ce a dat de
izvoare de putere: fie solide, fie licfide, fie gazoase. Căr­
bunii au format muşcfii nenumăraţilor Erculi moderni, iar
acum a început să curgă prin vinele lor petrol, ţiţei, metan
sau alte gaze, in loc de sângele roşu ca al oamenilor, după
cum ne spune mitologia, că zeii aveau, flfară de toate astea,
cine nu ar vrea să poată împrumută lumina zilei, ca să o
aibă in timpul nopţei? Rr fi « strânge bani albi pentru zile
negre».
Hşâ dar incă odată: să nu dispreţuim ajutoarele pe care
natura ni le dă, la indeplinirea treburilor noastre.

*
* *

Petrolul este fo rţă condensată. — Mă intrebaţi desigur,

cum întrebuinţează omul apa, aerul, norii, căldura şi lumina
soarelui, cărbunii, petrolul, gazele, etc. ca forţe ? Omul in
viaţă are nevoie de materie (substanţă) sub diferite forme.
Ca să transforme substanţele de care se foloseşte, unele in
altele, pentru nevoile ce are, îi trebue «en ergie» (putinţa de
a munci), şi anume această energie îi trebue lui, sub trei
form e: de lum ină, de căld u ră şi de m işcare. Ştiinţa i-a
arătat omului pe rând, şi mijloacele ca să capete din o formă
de energie o altă formă, dar până acum omul tot nu a afat
secretul ca din o formă de energie, să aibă deodată sau nu,
orice formă ar vrea el. Spre pildă, toată lumea ştie, că din
că ld u ră se poate face lu m in ă ; iată un caz foarte simplu:
 SĂ ÎNTREBUINŢĂM PETROLUL 29

roşiţi un fier in foc, şi veţi vedea că luminează in o cameră

întunecoasă. Asemenea şi din m işcare se poate face lu m in ă,
dar indirect, căci mai intâi se produce că ld u ra ; un exemplu •.
sălbaticii şi acum aprind focul frecând intre ele două bucăţi
de lemn uscate- Nu mai vorbesc de mijloacele moderne d c
transformare ale energiei, mai ales prin mijlocirea energiei
eledricc. Dar cum facem din lumină, căldură, sau din lu­
mină, m işcare? Iată că aici trebuie să mai aşteptăm ştiinţa.
După cum vedem dar, cel mai bun lucru, e să avem la în­
demână energie calorică (căldură) sau energic cinetică (miş­
care), căci din ele ştim să scoatem şi celelalte forme, dacă
avem nevoie.
Hgenţii naturali de care am vorbit mai sus, şi la ajutorul
cărora recurge omul, ne dă energia sub una din formele dc
mai sus, pe care apoi, cu fel de fel ds aparate de tortură
(mai ales a minţei omului) ii dăm forma care vrem.

*
* *

Petrolul e un produs natural, care ne dă energia foarte

uşor sub formă de energie calorică şi sub formă de energie
lu m in o a s ă : ultima formă insă, după ce a trecut prin prima.
Exemplu: când se ciocnesc două vagoane de petrol noaptea
avem o iluminaţie a giorno, dar şi un pârjol, de nu se mai
încearcă nimenea să stingă focul, ci numai să-l „localizeze“.
Ca să ne putem dă seamă, cam cât lucru putem căpătă
dela petrol, să ne alegem o unitate de m ăsu ră care să ne
deâ putinţa să ştim câtim ile de lucru in orice împrejurare,
adică oridecâteori lucrăm cu o forţă oarecare. Cea mai
bună unitate de m ăsu ră a lu cru lu i pentru nevoile practice,
s’a găsit că este ldlogram -m etrul, care e tocmai munca c e
facem când luăm un kilogram şi il mutăm cu un m etru
30 NATURA

mai sus decât locul unde el se află. Aceste lucruri fiind ştiute
putem înţelege acum tabloul următor, care ne arată ce va să
zică un kilogram de petrol:
Omul lucrând fără maşină dă cel mult 345.000 kgrm.
„ „ la pompă „ „ „ 158.400
„ „ roata puţului „ „ „ 230.400 „
„ „ vâsle „ „ „ 181.400
„ trăgând la t)am „ „ „ 207.300 „
Calul liber poate dă 2.160.000 kgrm., deci aproximativ cât 6
oameni lucrând liberi. Calul la tiam poate dă 1.166.400 kgrm.
1 Kgr. cărbuni de păm ânt (fjuilă) de bună calitate, poate
dă 3.400.000 kgrm.
i Kgr. m etan (C H J poate da 5.100.000 kgrm.
i Kgr. petrol obişnuit poate da 4.250.000 kgrm.
Din acest tablou rezultă rapoartele următoare intre can­
tităţile de lucru ce putem av eâ:
1 Kgr. petrol = 0,83 Kgr. metan = 1,25 Kgr. cărbuni = 4 C;i = 20 oameni
Când ne gândim că lucrul ce pot dă 20 oameni este in­
clus in 0,8 litri, că costul acestei munci nu e decât câţiva
bani (15 — 20 bani) — cât ne-ar costă dacă am pretinde la
2 0 oameni să ne muncească până işi sleiesc toate forţele ? —
că in fine, ori unde foarte uşor putem aveâ acest lucru la
dispoziţie; nu vedem oare, că petrolul e un izvor de pu­
tere, un ajutor nepreţuit la orice treabă, e cartuşul mic de
dinamită care asvârle greutăţi uriaşe in aer?

Cum poate petrolul să lucreze atât de mult ? — Hm

spus că petrolul ne dă lucrul sub forma de căldură. Această
căldură o putem transformă prin un mijloc oarecare — unele
le ştiţi desigur şi D-voastră — in mişcare, deci in lucru, căc-
 să Î n tr eb u in ţă m pe t r o l u l 31

cine stă, nu lucrează. Acum, cum dă petrolul căldura ? Prin

ardere. Ştiţi că orice ardere produce căldură. Ce este arderea ?
In general, o ardere este combinaţia unui corp cu oxigenul ')•
Cum se combină atunci petrolul cu oxigenul ? Pentru a se
Înţelege, să dau câteva lămuriri. In natură corpurile se co m ­
bină cu oxigenul — se oxigenează — in diferite m oduri:
unele se oxigenează fiind in stare solidă, de pildă fierul când
rugineşte ; altele fiind in stare licţjidă, cum sunt multe cor­
puri, care se posomorăsc când dau de a e r ; altele, cum e şi
petrolul, se oxigenează bine in stare de vapori. Dacă in timpul
de oxigenare, dăm vaporilor de petrol destul oxigen, atunci
căpătăm şi o căldură grozavă de 10.000 calorii. (Se zice că
o căldură e mare cât o calorie, când ea este in stare să ridice
temperatura cu un grad Celsius la 1 Kgr. de apă). Arderea
unui corp in stare de vapori produce in general flacără. In
vorbirea obişnuită se înţelege prin cuvântul a rd ere fenome­
nele produse cu flacără, dar după cum vedeţi sunt şi arderi
fără flacără. Coate arderile cu flacără se produc numai la
corpurile, care prin încălzire, se transformă in gaze. învăţatul
B un sen a arătat foarte bine ce este flacăra, şi cum se pro­
duce arderea cu flacără.
Cu aceste lămuriri, să revenim la petrol. Petrolul
arde cu flacără pentrucă la început, fiind încălzit cam
până pe la 80°, începe să lase gaze — gazele u şoare
ale petrolului. Aceste gaze se aprind imediat şi dau căl­
dură : petrolul care a mai rămas lieţud ia o . parte din
această căldură, se înfierbântă mai mult, şi alte corpuri1

1) Rm spus „în general“ pentrucă sunt şi arderi, unde combinaţiile

corpurilor nu se fac cu oxigenul, ci cu alte gaze. In epimie avem multe
exemple de corpuri, aşa zise c u m b u r a n i e .
32 NATURA

m ai greoaie ale petrolului devin gaze, şi ard la rândul

lor. Creaba se repetă până ce tot petrolul arde, cu o con­
diţie in să : să se găsească pe lângă petrol oxigen destul, ca
tot petrolul să se oxigeneze. Să nu trecem repede peste
aceste învăţături, căci ele ne folosesc şi in practică. Hnume,
ne arată că nu trebuie să ţinem petrolul la locuri prea calde
şi nici pe lângă depozitul de petrol să nu umblăm cu ob:ecte
prea fierbinţi: lămpi aprinse, ţigări, fiare roşite, etc.; ne mai
arată incă, ce trebuie să facem la caz de petrolul a luat foc
şi vrem să-l stingem. Dacă ne gândim, vedem că două lu­
cruri avem de făcut: ori răcim mult petrolul, ca să nu se
mai poată transformă in gaze, şi pentru aceasta trebuie apă
multă de tot, căci petrolul dă multă căldură, ori nu dăm
sau luăm oxigenul din jurul petrolului. Dacă cantitatea de
petrol e mică, lucrul acesta e uşor de făcut, asvârlind re­
pede peste foc un ţol care să nu ardă prea uşor, de exemplu
de lână, şi focul se inăbuşeşte. La focuri mai mari se între­
buinţează aparate speciale, care se bazează pe aceleaş prin­
cipii de mai sus.
0 să mă intrebaţi acum, ce gaze sunt acelea, care es
din petrol, şi ard aşa de bine ? Ştiinţificeşte această întrebare
s’ar pune astfel: care e n atu ra chim ică a petrolului? Pe­
trolul e o unire foarte încâlcită de o mulţime de corpuri,
din care unele gaze, altele lichide, la temperatura obişnuită
a camerei. Coate aceste corpuri insă, după cum am spus,
pot deveni gaze — poate că de aci i se trage fără de rost
petrolului, numele de gaz. — Hceste corpuri, care laolaltă
formează petrolul, se înrudesc intre ele, căci toate fac parte
din familia grozav de numeroasă a hidrocarburilor. fJu le
mai zic pe nume la fiecare, căci sunt multe, şi de ce să vă
mai incurc limba cu titlurile lor de nobleţe ? Unele din aceste
 s t întrebuinţăm petrolul

hidrocarburi poartă o „coroană“ de forma Ca H3„, altele

una de forma Cn H3n+3. flfară de aceste hidrocarbu re
care nu au oxigen in ele, petrolul mai conţine şi alte hidro­
carbure care cuprind oxigen ; rar petroluri care să nu aibă
şi de acestea, şi chiar azot. In general an alizele petrolu lu i
dau can titativ : 8 0 % hidrocarbure u ş o a r e ; 10,6% hidro~
m rb u re g r e le ; 8 % hidrogen liber şi 1,4% azot.
(Va urma)
CINC1NAT I. SFINŢESCU
Inginer
----------------------------------------------

D E L A NOI
Două mari manifestări în legătură strânsă cu scopul revistei noa­
stre s’au petrecut în toamna acestui an : Congresul Asociaţiei române
pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor, şi serbările jubilare ale uni­
versităţii din Iaşi.
1. Congresul Asociaţiei, care a avut loc la Cârgovişte între 23 şi
26 Septembrie a răspuns în totul scopului său. A strâns împreună pe
mulţi din cei care se interesează de diferitele ramuri ale ştiinţei, la
care s’au adăugat ştiinţele economice şi sociale, învăţământul şi peda­
gogia, arheologia şi cultul. A pus în mişcare intelectuală populaţia din
localitate prin conferinţele ţinute, prin cuvântările ocazionale, prin co­
municările făcute în şedinţele Congresului, în fine prin expoziţia regio­
nală organizată cu împrejurarea acestui congres. De altfel, la reuşita
congresului — căci a avut un succes deplin — au contribuit, direct
sau indirect, toţi factorii însemnaţi ai judeţului Dâmboviţa, adminis­
trativi, intelectuali sau sociali. Ţin să menţionez în special cuvântările
de bună primire şi de deschidere a expoziţiei ţinute de d-1 prefect
B a r a n g a , precum şi conferinţa foarte interesantă a d-lui Brătescu~
Voineşti, intitulată „Pe m a r g in ea c ă rţilo r“.
Congresul s’a deschis de fapt prin conferinţa d-lui inginer-şef I.
Ionescu, preşedintele Asociaţiunii, cunoscutul şi mult preţuitul nostru
colaborator ,,D espre im p o rta n ţa econ om ică a r â u lu i I a l o m i ţ a care
pe lângă forma frumoasă şi lucrurile interesante în general, prezintă
„ Natura “ An. VII, No. 1. 3
34 NATURA

un interes economic special pentru localnici. In aceiaşi zi — Vineri 23

Septembrie — s’a deschis expoziţia regională, foarte bogată în lucrări
ale şcoalelor profesionale şi de ţesătorie, ale şcoalelor de meserii şi
de agricultură, ale serviciului tecnic, ale societăţii pentru îngrijirea mo­
numentelor, şi ale tuturor persoanelor particulare, care au expus pro­
dusele solului, fabricelor lor, precum şi animalele căpătate prin îngri­
jirea lor. In ziua următoare — Sâmbătă 24 Septembrie — au avut loc
comunicările speciale pe secţiuni, iar seara două conferinţi, a d-lui
S craba despre «Strat şi substrat economic», şi a Pr. Econ. D. G eor-
gescu «Despre necredinţă şi cauzele ei». Duminecă 25 Septembrie, pele-
rinagiu la mănăstirea Viforâta şi la mănăstirea Dealului şi după amiazi
şedinţa de închidere a congresului. Cu această împrejurare şi în legă­
tură cu conferinţa subsemnatului, d-1 dr. Istrati, secretarul general al
asociaţiei, a rostit o cuvântare foarte instructivă şi înălţătoare despre
autodidacţii români şi despre legătura dintre ştiinţă şi credinţă. Luni
26 Septembrie, excursiune până la Pietroşiţa, cu oprire la pulberăria
Lăculeţe şi la ţesătoria dela Brăneşti.
Congresul al VlII-lea va avea loc la G a la ţi în toamna anului viitor.
2. Serbările dela Iaşi au avut un alt caracter. Ele comemorau un
trecut de 50 ani, de când a luat fiinţă învăţământul nostru superior
Nu eră vorba prin urmare de comunicări ştiinţifice sau literare, ci era
vorba să se evoace un trecut în care s’au plămădit toate instituţiile
noastre de astăzi, era vorba să se compare punctul de plecare al uni­
versităţii din laşi cu punctul unde se află acuma, pentru ca să se lă­
murească şi mai bine drumul ce are să-l urmeze de aci înainte.
Serbările au avut tot succesul. încurajate prin prezenţa Curţii Re­
gale, a reprezintanţilor universităţilor streine, ele au deşteptat interesul
tuturor pentru învăţământul nostru universitar. S ’au ţinut cuvântări nu­
meroase în care s’a povestit trecutul, s’au rostit discursuri în care s’au
făcut urări pentru viitor, dar mai presus de toate ţinem să însemnăm
aici, cu respectul cuvenit, frumoasa, înălţătoarea şi plina de înţelepciune
cuvântare a M. S. Regelui. In ea s’a prins cu măestrie şi cu adâncime
de cugetare tot rostul serbărilor dela Iaşi.
 NOTIŢE 35

N O T I Ţ E

SPRE STIINTA.—Reproducerea acestor notiţe este îngăduită numai cu arătarea nu­

mărului din „N atura“ din care se vor luă. Aceste notiţe nu sunt, cum s’ar crede,luate
deadreptul din revistei arătate, ci sunt prefaceri după articole cu mult mai întinse.

S te riliz a re a apei de băut cu cloru ră de v ar. — La mijloacele în­

trebuinţate azi pentru sterilizarea apei se mai adaogă acum încă unul,
care este foarte simplu şi ieftin.
Americanii au început să întrebuinţeze acest mijloc de sterilizare
şi ei au constatat că numai tr ei m ilig ra m e d e c lo ru ră d e v a r sunt de
ajuns pentru u n k ilo g ra m de apă. O câtime aşa de mică de c lo ru ră
d e v a r desvoltă puţin clo r aşa că nu mai e nevoie să se mai gonească
din apă după sterilizare c lo ru ră d e v ar şi nici gustul sau mirosul apei
nu se face neplăcut prin această câtime aşa de mică. Pe lângă aceasta
nn e nevoie de instalaţie costisitoare şi c lo r u r ă d e v a r e destul de
ieftină.
(D r. T. - P rom etheu s 27 M ai 1911)

O lampă nouă cu arg in t viu, care dă lumină alb ă. — In şedinţa

academiei de ştiinţe din Paris dela Ianuarie 1911 U rbain, Scol şi Fe<ge
au|| făcut o comunicare cu privire la o lampă nouă cu vapori de argint
viu. Lumina dată de această lampă e foarte albă şi se aseamănă foarte
mult cu lumina, care ne vine dela soare. Deosebirea între lam p a cea
n o u ă şi o la m p ă obişn u ită cu argint viu este că electrodul pozitiv se
face din W olfram în loc să se facă de fier, ca de obiceiu. Electrodul
de W o lfra m se poate aduce uşor la incandescenţă, iar cantitatea de
W o lfra m care se depune la polul negativ este foarte mică. Faptul
acesta are însemnătate foarte mare, în ce priveşte timpul cât durează
lampa. Lampa cea nouă este şi un izvor puternic şi ieftin de raze ul­
traviolete dacă se aşează într'un înveliş de quarţ.
(Dr. T. — P rom etheu s — an 22 Nr. 37)

O casă tu rn ată în tipar. — Am arătat într’un număr din N a tu ra ,

că Edison vorbeşte în profeţiile lui despre case turnate în tipar.
In Olanda Inginerul Ila r m s a turnat în tipar o casă întreagă dintr’o­
86 NATURA

dată cu un amestec de ciment făcut de el şi cunoscut numai de el.

Impetrirea casei s’a făcut în 9 ceasuri dela turnarea ei în tipar, iar
acesta a fost desfăcut două zile mai pe urmă.
Casa aceasta, ca şi altele care s'ar face caldă, e solidă, curată, bi-
gienică, eftină şi nu arde de loc. După unii, asemenea case ar avea
neajunsul că find toate la fel ar face prea monoton un oraş sau o stradă
numai cu case de acestea. S ’a răspuns însă de pe acum că acest neajuns
poate fi înlăturat lesne combinând tiparurile în toate felurile, şi turnând
astfel în ele grupe de case cu fel de fel de faţade,
(L a Nat-ure, 17 Iu n ie 1911)

Cel mai m are ceas din lume. — In fabricile Gent die L eicester,
(Anglia), se lucrează în timpul de faţă la un ceas care va fi şi mai
mare decât acela dela palatul W estm inster, ţinut până azi drept cel
mai uriaş ceas din lume. Acest ceas va fi aşezat deasupra Caselor pe
care le ridică o Societate de Asigurare din L iv erp ol, la o înălţime de
72 metri de asupra străzii.
Fiecare din cele 4 cadrane are ceva mai mult de 8 metri în diametru,
acul minutelor e lung de 4 metri 53, şi are lăţimea cea mai mare, de
0 m etri 914. Cele 8 ace sunt făcute în tablă de aramă, întărite pe
margini cu oţel de tunuri, putând astfel să nu se rupă nici la vânturile
cele mai tari. Semnele care arată ceasurile sunt lungi de 1 m etru şi
late de 0 m etri 45. Fiecare cadran, fără acele arătătoare, cântăreşte 3
m ii 500 kilogram e. Cu toată mărimea lui uriaşă, ceasul din Liverpol
va merge tot aşa de exact ca şi un Cronometru. Cadranele vor fi lu­
minate cu electricitate, lămpile se vor aprinde şi se vor stinge în mod au­
tomatic cu ajutorul unui mecanism anumit. Acest mecanism ţine seamă
de mărirea şi scurtarea zilelor după sez o n ; precizia lui e aşa de mare
încât cbiar d u p ă 30 de an i, nepotrivirea va fi numai de 10 minute.
Pânăla aşezarea acestui uriaş în turnul anumit constructorii lui au săr­
bătorit isprăvitul cadranelor intr’un mod cu totul original. Ei au dat
un prânz, la care 50 de m osafvri s’au aşezat în jurul unei mese rotunde
care era tocmai unul din Cadranele acestui ceas uriaş, cel mai mare
de pe cele două emisfere al pământului.
(L a X u tu re, 13 Mai 1911)
 PE MARGINEA CĂRŢILOR 37

PE MARGINEA CĂRŢILOR ’)

Cfjiar de la început — ca să nu-mi ia altul înainte —

trebue să recunosc că e o mare seineţie din parte-mi de
a ţine o conferinţă în sânul societăţii oamenilor de ştiinţă.
Ce ar putea ei învăţă de la mine ? Prea puţin. Eu nu
sunt un om de ştiinţă. Nu m'am îndeletnicit cu ştiinţa decât
în mod sporadic, — şi atunci nu direct prin cercetări, prin
explorări, prin experienţe, — ci numai luând când şi când
cunoştinţă de rodul rnuncei altora prin cetire.
Mi-am zis însă, că poate le-ar părea interesant, să afle
ce visează un diletant pe marginea cărţilor de ştiinţă, — ce
cugetă el despre ştiinţă şi despre societatea înfiinţată în
scopul propăşirei ei în ţara sa.
Şi pentru a vedea desluşit ce poate fi ştiinţa şi urmărirea
ei, e bine să o privim din punctul de vedere pe care ni-1
oferă ultima teorie generală pentru explicarea lucrurilor, trasă
din coordonarea materialului ştiinţific adunat până acum.
Hceastă teorie e teoria evoluţiei, teoria că totul se găseşte
într’o continuă prefacere; că materia din care sunt alcătuite
toate câte le percepem cu simţurile noastre n’a fost de la
început aşâ cum ni se arată astăzi; că la început ea pare
a fi fost omogenă şi că, în decursul a milioane şi miliarde
de ani, s’au produs în sânul ei diferenţierile din care au re­
zultat corpurile simple ce cunoaştem în cfjimie; că apoi acele
corpuri combinându-se între ele au produs corpurile compuse:
acizi, săruri, cristale ; că viaţa nu a existat de la început1

1) Cuvântare ţinută la congresul Asociaţiei Române pentru înaintarea

şi răspândirea ştiinţelor în seara de 23 Septemvrie a. c.

,N atura“ Au. Vii, No. 2. 4

88 NATURA

pe pământii! nostru, ci că ea s'a ivit ia un moment ce nu

se poate preciza; că diferitele feluri de vieţuitoare de pe
pământ n’au făcut obiectul unei creaţiuni speciale, ci că
imensa diversitate de vietăţi azi existente (care e continuarea
aceluiaşi proces de trecere de la omogen la eterogen) e
provenită din diversele condiţiuni în care au trebuit să trăiască
vieţuitoarele şi la care au fost constrânse să se adapteze
pentru a vieţui.
Dovezile ce se aduc pentru sprijinirea acestei teorii —
cel puţin în ceeace priveşte evoluţia biologică — sunt atât
de puternice, în cât ea se impune minţei.
Pe de-o parte studiul anatomiei şi fiziologiei comparate
dovedeşte, între diferitele specii, analogii şi asemănări atât
de mari, încât ele nu pot fi rezultatul hazardului şi nu se
pot explică decât printr’o înrudire efectivă.
La această dovadă se adaogă aceea trasă din studiul pa­
leontologiei, care stabileşte că fiecare epocă geologică şi-a
avut flora şi fauna ei şi că pe măsură ce ne ridicăm spre
terenuri mai recente găsim urme de vieţuitoare mai sus cla­
sificate pe scara biologică, şi cu cât ne scoborîm în straturi
mai vechi dăm de urmele unor vieţuitoare dispărute, care
au fost reprezentanţii de tranziţie, între fauna de odinioară
şi cea de azi.
In sfârşit studiul embriologiei vine să întărească mai
mult teoria transformismului şi a evoluţiei, statornicind că
desvoltarea fătului unui animal e o recapitulare prescurtată
a istoriei tutulor strămoşilor săi.
Negreşit în stadiul actual al ştiinţei nu s'au găsit încă
toate verigele lanţului vieţei, toate formele intermediare cu
care să se reconstitue arborul genealogic al vieţei. Nu e mai
puţin adevărat că dovezile până acum aduse şi rezultatele
 PE MARGINEA CARTU.OR 39

obţinute prin selecţiunea artificială practicată de om, selec-

ţiune prin care s’a ajuns a se crea varietăţi atât de deosebite
între ele, încât abea îţi vine să crezi că se trag dintr’o origină
comună, — nu e mai puţin adevărat zic, că aceste dovezi,
lasă prea puţin loc îndoelei asupra adevărului teoriei trans-
formismului şi a evoluţiei.
Negreşit iarăşi până astăzi ştiinţa, deşi a aflat prin analiză
din ce e alcătuită o vieţuitoare, nu poate încă să creeze
o fiinţă cât de inferioară, nici nu poate preciza cum şi când
au apărut pe pământ primele vietăţi.
Ea ştie deocamdată că primele forme de viaţă, ce pare
a fi realizat natura, au fost cristalele, — de oarece cristalele
au unele atribute ale vieţuitoarelor, anume: o formă definită,
datorită nu întâmplărei, ci unei legi de formare a lor, — pro­
prietatea de a-şi regenera forma ştirbită şi de a creşte păs-
trându-şi forma prin adăogare de substanţă; şi în sfârşit
parcă şi un început de putere de reproducere, de vreme ce
introducerea unei părţi de cristal într'o masă cristalizabilă
ajută sau determină cristalizarea ei.
Mult mai târziu unele corpuri, combinându-se intre ele,
în condiţii ce nu se ştiu încă, au dat naştere primelor vie­
tăţi. Cum vor fi fost, e încă o taină. Probabil cantităţi de
materie de o formă definită, fără a mai fi exact geometrică,
având tendinţa ca şi cristalele de a-şi păstra individualitatea
odată căpătată, — dar care acum în loc de a opune agen­
ţilor externi o rezistenţă pasivă, sprijinită numai pe puterea
de coeziune moleculară,— prin operaţiunile cfumice ce se pe­
treceau în ele au devenit active, putând creşte, şi nu ca
cristalele prin adăogare de aceiaşi substanţă la periferie, ci
prin inhibare şi asimilare de corpuri străine; având şi însu­
şirea de a se reproduce, în cea mai primitivă formă a ei,
40 NATURA

anume prin ruperea unei părticele a individului, spre a da

naştere unui alt individ înzestrat cu aceleaşi însuşiri.
Rşk par a fi fost primele vieţuitoare.
Ele se înmulţesc. întâmplarea le duce în locuri deose­
bite. Diversitatea mediilor în care ajung, diversitatea înrâu­
ririlor externe împotriva cărora trebue să lupte pentru păs­
trarea individualităţei lor, incalculabilul număr de perturbări
ale mediului, sunt pricinile diferenţierei, care a produs nu­
mărul imens de specii şi de varietăţi, ce alcătuesc flora şi
fauna pământului.
Iar acelora care, privind două inele extreme ale lanţului
vieţei, nu pot crede că omul se trage dintr’o simplă «mo­
neră», ştiinţa le răspunde: Pentru ce n’ai fi crezut că în mi­
liarde de ani, prin adaptări succesive, prin căpătări şi trans­
miteri ale unui imens număr de caractere, o moneră a pu­
iuţ deveni om, — când numai nouă luni de viaţă intrauterină
ajung unui ou, ce nu se poate deosebi de al oricărei alte
vieţuitoare, ca să se prefacă într’un om ?
*
* *
Dar la lumina acestei teorii, dacă privim viaţa desfăşu­
rată până acum pe pământul nostru, constatăm două lucruri.
Intâiu, îmbrăţişând cu privirea întregul arbore al vieţei, ve­
dem o imensitate de forme de vieţuitoare, provenită din in­
calculabilul număr de împrejurări prin care au trecut, de în­
râuriri la care au fost supuse, de condiţii la care au trebuit
să se adapteze. Din acest punct de vedere viaţa fiecărei fiinţe
de pe orice treaptă a evoluţiei, ne apare ca o luptă, activă
de ambele părţi, între o putere lăuntrică individului şi agenţi
externi lui, pentru menţinerea unui echilibru instabil. Htâta
vreme cât puterea lăuntrică birue acţiunea distrugătoare a
agenţilor externi, atâta vreme individul trăeşte, creşte, se re­
 PE MARGINEA CĂRŢILOR 41

produce ; îndată ce echilibrul se strică prin înfrângerea pu-

terei lăuntrice, încetează de a mai trăi.
Hceasta ar fi definiţia vieţei individuale, ce se potriveşte
oricărei vietăţi, fie ea amibă, peşte, pasăre, om.
Dacă însă privim viaţa de-alungul trunchiului arborelui
ei, dacă ţinem seamă de ordinea în care vieţuitoarele s'au
succedat, de la monera primitivă până la om, atunci vedem
că evoluţia vieţei a parcurs un drum, din care toate pertur­
bările cosmice, toate cataclismele, toată absurditatea hazar­
dului n’au putut s’o abată.
In adevăr partea cea mai interesantă şi mai vrednică de
minunare a evoluţiei nu constă în imensa diversificare a vie­
tăţilor, ci în aceea că în drumul ce duce dela amibă la om,
urmaşii primelor vietăţi, în care nu se petreceau decât reac-
ţiuni chimice, încep să capete simţire şi simţuri, că aceste
simţuri se perfecţionează necontenit din generaţie în genera­
ţie, — că îndărătul lor se formează memoria, în care se adună
impresiile căpătate de simţuri, — peste simţire şi memorie
se iveşte conştiinţa şi raţiunea, care coordonează impresiile,
care controlează simţurile supuse la iluzii, — şi care mai
târziu va descoperi microscop, telescop, telefon, microfon,
atâtea mijloace de prelungirea simţurilor.
Negreşit nu toate fiinţele, care alcătuesc flora şi fauna
pământului, au parcurs acelaş drum. Unele au rămas staţio­
nare, altele au evoluat numai în parte; pe alocurea evoluţia
a mers în sens regresiv, cum s’a întâmplat de pildă cu vie­
ţuitoarele care compun fauna cavernelor. Dar precum con­
statăm că un fluviu curge către mare, cu toate că apa lui
pe alocurea se filtrează în pământ, ici rămâne stătătoare,
dincolo se’ntoarce înapoi; tot aşâ constatăm că în mijlocul
curentului vieţei, dealungul lanţului vieţei, care duce dela prima
42 NATURA

vieţuitoare la om, deosebirea dela inel la inel a fost un spor

necontenit al puterei de cunoaştere, prin căpătare de simţuri
din ce în ce mai bune, prin căpătare de conştiinţă şi în sfârşit
de raţiune.
La oricare moment al evoluţiei vieţei am privi vieţuitoa­
rele, puterea lor lăuntrică birue puterea agenţilor externi.
Instinctul e o lampă care luminează îndeajuns calea pe care
trebue să meargă o fiinţă, pentru propăşirea ei şi a speţei.
Dovadă sunt atâtea specii care au variat prea puţin decum
erau în epoci geologice îndepărtate. Şi totuşi la fiecare mo­
ment al evoluţiei natura pare nesatisfăcută de forma de viaţă
pe care a realizat-o, şi pe aleea principală a vieţei, care
duce dela întâia vieţuitoare la om, ceea ce diferenţiază noua
formă de viaţă pe care o produce de cea precedentă, e un
spor de simţire şi de putere de cunoaştere.
Cum, din lupta dintre puterea lăuntrică a primelor vie­
ţuitoare, care eră redusă la simple operaţiuni ctjimice şi dintre
puterea agenţilor externi, s’a născut în ele sensibilitatea ; cum
au căpătat urmaşii lor pipăit, gust, văz, miros, auz şi organe
speciale pentru fiecare simţ, sunt taine pe care ştiinţa nu le-a
putut încă pătrunde.
Desigur imboldul lăuntric şi dureros al foamei în locu­
rile unde ţjrana va fi ajuns mai rară şi nevoia de a o căută
pentru astâmpărarea acelei suferinţi, trebue să fi ascuţit sim­
ţurile ; iar jocul selecţiunei naturale trebue să fi făcut ca în
acele locuri să supravieţuiască numai fiinţele înzestrate cu
simţuri mai bune.
Tot aşâ, când animalele, dela înmulţirea prin sciziparitate
şi trecând prin ermafroditism, au ajuns la bisexualitate, ne­
voia căutărei unui semen, acum nu spre a-1 mânca pentru
potolirea unei dureri, — ci pentru ca din atingerea cu dânsul
 PE MARGINEA C Â R f l I O R 48

să simtă o plăcere, trebue să fi fost un factor de perfecţio­

nare a simţurilor.
*
* *

Un alt factor de progres pare a fi fost dragostea de urmaş

şi târzia lui de sine stare, cu atât mai târzie, cu cât animalul
e mai sus pe scara zoologică.
In adevăr, la cele d’întâi vieţuitoare nici o preocupare de
soarta progeniturei. întâmplarea duce sămânţa plantelor în-
tr’un loc prielnic sau neprielnic desvoltărei ei.
La animalele inferioare se vede preocuparea căutărei unui
loc prielnic desvoltărei oului. Şi căutarea acestui mediu prielnic
se îndeplineşte la unele vietăţi în condiţiuni, care sunt ade­
vărate minuni. O aşâ minune e bunioară depunerea oului
unor insecte pe trupul alteia, paralizată mai întâi printr’o
înţepătură extrem de meşteşugită, drept în ganglionul care
cârmueşte mişcările şi transformată astfel într’o conservă in­
alterabilă, care va constitui tirana larvei. Dar acea larvă sin­
gură se desvoltă, singură ştie să se ^rănească, fără a mai
avea nevoe de îngrijirea părinţilor. Cu cât însă o fiinţă e mai
sus pe scara zoologică, cu atât progenitura ei e mai târziu
de sine stătătoare, cu atât are un mai îndelungat timp nevoe
de îngrijirea părinţilor. Ce s’ar face puiul mamiferelor fără
ugerul mamei lor? In sfârşit urmaşul omului e cel mai slab,
cel mai târziu de sine stătător.
Rceastă necontenit întârziată de sine stare a urmaşului şi
dragostea părinţilor pentru dânsul au impus vieţuitoarelor o
preocupare în afară de satisfacerea unor nevoi imediate, în
afară de prosperitatea lor individuală, o preocupare dezinte­
resată, o lepădare de sine, care cu vremea, ajutată şi de alţi
factori, va deveni lepădarea de sine a învăţatului care-şi pri-
mejdueşte viaţa pentru aflarea adevărului.
 NATURA

Cercetarea tu tulor factorilor care au contribuit Ia înfăp­

tuirea acestui spor al puterei de cunoaştere a vieţuitoarelor
ar fi obiectul unui studiu extrem de interesant. De o cam-
dată constatăm că încetul cu încetul, peste cele două mari
apetituri ale vieţuitoarelor, de a mânca şi de a se repro­
duce, se iveşte în ele apetitul de a şti, de a cunoaşte mai
mult şi decât se poate află numai prin simţuri.
Din acest pu n ct de vedere considerată viata, ea ne
a p a re ca m an ifestarea linei nâzuinti a, naturei de a se
cunoaşte pe sine însăşi. Căci precum spuneam, toate per­
turbările, toate cataclismele, toată absurditatea hazardului n’au
putut să împiedice ca peste instinct care eră o călăuză des­
tul de sigură pentru propăşirea individului şi a speţei, să
se ivească raţiunea; n’a putut împiedica înfăptuirea acestui
necontenit spor al puterei de cunoaştere, de la râma care
abea poate percepe variaţiuni de temperatură, până la omul
care măsoară distanţa dintre stele, cercetează la spectroscop
din ce sunt alcătuite şi se frământă să înţeleagă marea taină
a existenţei lumii şi a cauzei ei.
Făurirea unei oglinzi în care natura să se oglindească
din ce în ce mai mult, din ce în ce mai bine pare sensul
evoluţiei vieţei; gnoti se avton, parcă ar fi scopul pe care-1
urmăreşte. Urmărirea lui reese din treptata perfecţionare a
vieţuitoarelor de la cea d’întâiu până la om ; totul pare în­
tocmit pentru împlinirea lui, toate întâmplările de seamă au
concurat şi concurează pentru înfăptuirea unui spor de cu­
noaştere, ori pentru înlăturarea piedicilor care stânjenesc îm­
plinirea lui.
Ce limpede răsare rostul ivirei religiilor, al răspândirei
lor şi apoi al reformărei şi decăderei lor.
După o lungă perioadă de viaţă pur animalică, încet —
 PE MARGINEA CiR Ţir.O R 45

încet s’a născut în oameni puterea de a cugeta asupra lu­

crurilor externe lor şi asupra lor înşile. Priveliştea uriaşelor
puteri ale naturei, priveliştea durerilor fizice, a bătrâneţei şi
a morţei a născut în ei sentimentul unei mari taine şi nă­
zuinţa de a o pătrunde. Rcei dintre oamenii din acele vre­
muri, în care darul de a cugeta va fi fost mai puternic, an
fost întemeetori de religii. Şi ce conţin toate religiile ? Pe
de-o parte un sistem de explicare a lumei, ca o tjrană pen­
tru potolirea foamei de a şti, ce se născuse în oameni,—
pe de altă parte norme de viaţă, care tindeau la înfrânge­
rea pornirilor animalice ale omului, la desrobirea lui de bes­
tialitate, la desrobirea minţei lui de preocuparea satisfacerei
poftelor lui imediate, spre a putea ajunge la o mai mare
putere de cunoaştere. Hcesta a fost rostul intemeerii şi răs­
pândirii religiilor, — acesta e rostul dăinuirei lor şi astăzi.
Iar atunci şi acolo, unde natura îşi va fi îndeplinit mă­
car în parte scopul, — când pentru menţinerea drepturilor
câştigate ale reprezentanţilor ei, religia devine o stânjenire
a progresului minţei, puterea ei descreşte, ea se reformează,
începe să moară, ca un mijloc care a devenit de prisos.
Rcelaş rol l’au jucat şi-l joacă încă artele, fie direct, prin
biciuirea tutulor formelor de egoism sau de înapoere, fie
indirect prin ridicarea sufletească pe care o produce contem­
plarea frumosului.
* * *
Drumul croit de natură spre o cunoaştere de sine din ce
în ce mai desăvârşită, ea şi-l urmează acum în mod con­
ştient prin noi oamenii. Conştiinţa şi raţiunea noastră au de­
venit factori puternici ai evoluţiei ce se va urma. Omenirea,
sau cel puţin înaintaşii ei, îndrumătorii ei, au înţeles că nu­
mai continuarea acestui drum către o mai deplină cunoaştere a
Î6 NATURA

lucrurilor, asigură omului atingerea fericirei la care aspiră.

In adevăr, multă vreme soarta vieţuitoarelor a depins de
adaptabilitatea lor la mediul în care trăiau. Rzi încă repre­
zentanţii formelor inferioare de viaţă nu pot trăi decât cu
această condiţie. Pe măsură ce mintea s’a format, pe măsură
ce puterea de cunoaştere a sporit, vieţuitoarele au căpătat
putinţa de a stăpâni mediul, de a-1 preface mai apt desvol-
tărei lor. Dacă diversificarea speciilor apare ca o izbândă a
agenţilor externi fiinţelor asupra puterei lor lăuntrice, necon­
tenita perfecţionare a vieţuitoarelor apare ca o izbândă a pu­
terei lor lăuntrice asupra mediului, ca împlinirea năzuinţei
de a-1 cunoaşte din ce în ce mai bine, spre a-1 domina. Şi
dacă adaptabilitatea a fost şi este încă o condiţiune de pros­
peritate individuală, inadaptabilitatea, provenită dintr’un spor
de simţire sau de raţiune, pare a fi condiţia progresului. In­
adaptabili au fost întemeetorii de religii care au luptat pentru
prefacerea sufletului semenilor în mijlocul cărora trăiau, şi
care au preferat răstignirea unei adaptări mult mai com ode;
inadaptabil este artistul care, revoltat de încetinimea prefa-
cerei spre mai bine, biciuieşte moravurile, ori îşi clădeşte
o lume de visuri, ce-i convine mai mult decât lumea ae-
vea ; inadaptabili mucenicii ştiinţei, pe care perspectivile su­
pliciului nu-i poate împiedica de a zice : «e pur şi muove» sau
care mulţumindu-se cu o viaţă modestă, lipsită de toate ferici­
rile de care alţi se îmbuibă, fac ca ştiinţa să înainteze cu un pas
Da, numai continuarea pe drumul croit de desfăşurarea
lucrurilor spre un spor necontenit al puterei de cunoaştere
dă omului puterea de a stăpâni mediul, de a-1 preface, spin­
tecând munţii cu tuneluri, schimbând albia apelor, abătând
trăsnetul din cale, îmblânzind şi punând în frâu spre folosul
lui formidabile puteri ce-1 înconjoară.
 PE MARGINEA CĂRŢILOR 47

Cum ziceam, înaintaşii, îndrumătorii omenirei se silesc a

duce lucrurile în mod conştient spre înfăptuirea scopului ce
se arată din evoluţia de până acum.
înmulţirea numărului acelora care-şi consacră viaţa stu­
diilor ştiinţifice, înmulţirea şcolilor, întocmirea unui program
de învăţământ din ce în ce mai raţional, silinţele de a îm­
părtăşi ştiinţa câtor mai mulţi prin vulgarizarea ei, reprezintă
partea conştientă de continuare pe drumul sporului de cu­
noaştere. Dar şi în afară de această îndrumare conştientă,
îndărătul tutulor frământărilor, îndărătul setei de libertate şi
de dreptate, îndărătul revendicărilor sociale şi al continuului
triumf al ideilor democratice, îndărătul necontenitei dărâmări
a drepturilor câştigate, se întrevede parcă năzuinţa naturei
de a ajunge la producerea unui spor de cunoaştere, prin
trezirea şi conlucrarea cât mai multor minţi, până acum prea
încătuşate numai de grija pâinei de toate zilele. Şi parcă
îndărătul rătăciririlor în care poate duce pe om raţiunea lui
încă imperfectă, e un vis m edicatrix natu rae, care-1 readuce
pe drumul cel adevărat.
Iată un om, care citeşte într’o gazetă că o academie
acordă un premiu pentru cel mai bun studiu asupra cestiunei
dacă artele şi ştiinţele au făcut pe om să progreseze sau să
regreseze. Prima lui pornire e să pledeze pentru progres.
Dar prietenul său D iderol, îi spune că acest răspuns ar fi
banal şi contrariul mult mai interesant. Şi iată pe R ousseau
susţinând că arta şi ştiinţa au pervertit omenirea. E un
scriitor de mare talent. In mâna lui condeiul e o armă for­
midabilă. Memoriul prezentat academiei stârneşte polemici.
Voltaire îl zeflemiseşte. Sufletul încercat de multe umiliri al
lui R ou sseau nu poate răbda aceste zeflemele, şi-l împinge
să susţie până la sfârşit paradoxul în care se angajase. Iată-1
48 NATURA

dar propovăduind cu marele său talent părăsirea drumului

ştiinţei, reîntoarcerea la natură, la viaţa primitivă. Nu e o
minune ca tccmai acest om să devie unul din cei mai pu­
ternici factori ai revoluţiunei franceze, revoluţie care a răs­
turnat o întocmire socială care stinjeneâ progresul, care stin-
jeneâ trezirea şi desrobirea multor minţi?
Şi iată mai de mult un om, care fără pregătire ştiinţifică,
dar cu prisosul de simţire cu care sunt înzestraţi cei cfjemaţj
să ajute prefacerea şi înaintarea lucrurilor, simţind că alcă­
tuirea socială în care trăeşte, alcătuire înglotată în ritualismul
unei teccraţii primitive şi în ce! mai josnic materialism, îi
duce neamul la pieire, — protestează în potriva acestei al­
cătuiri prin parabole, prin propovăduiri adresate celor mai
u miliţi, singurii care vor să-i dea ascultare.
Puternicilor zilelor în care trăia le strigă: «la ce-ţi vor
folosi ţie toate bunurile lumeşti de-ţi vei pierde sufletul ? » ;
dar puternicii râd şi în ziua când profetul devine militant şi,
părăsind calea propovăduirilor, pune mâna pe bici pentru a
goni zarafii din templu, în ziua când se văd primejduiţi în
drepturile câştigate, ce le asigură întocmirea socială, îl prind,
îl umilesc, îl scf)inguesc, îl răstignesc pe cruce.
Dar propovăduirile şi parabolele lui erau o rechemare
spre drumul firesc al desfăşurării lucrurilor, spre desrobirea
sufletului, a minţii; — şi nu va trece mult şi doctrina lui pro­
povăduită de nişte umiliţi pescari va face să cadă împără­
ţiile, va pricinui desrobirea sclavilor, iar suferinţele întemee-
torului ei, şi compătimirea ce va inspiră soarta lui, vor da
aripi doctrinei lui, ca s’o ajute să sboare în toate părţile.
Şi iată acum un om care toată viaţa a dus o goană
nebună după avere. Aurul a gâlgâit din toate părţile în casele
Iui de bani. Prisosul lui e făcut din lipsa multora. Acum spre
 pe m a r g in e a c ă r ţ il o r 49

sfârşitul vieţei, bolnav, sdruncinat de constatarea că stăpâ­

nirea unei averi incalculabile nu-i poate da toată fericirea
la care se aşteptă şi frământat de gândul pieirei de veci ce-i
aşteaptă, iată-1 că se întâlneşte cu un om, care a dus o viaţă
modestă, cheltuită în cercetări ştiinţifice. E cu zece ani mai
bătrân decât dânsul, a fost lipsit de mai toate fericirile de
care el, bogatul, s’a îmbuibat, şi totuşi e mult mai sănătos
şi de-o seninătate.... seninătatea omului care şi-a legat in­
teresele sale de interesele posterităţii.
Şi iată că acum bogatul, — dându-şi seama că posteritatea
nu slăveşte şi deci nu salvează de pieire pe cei ce în timpul
vieţei au căutat să stoarcă dintr’însa toată fericirea pe care
puteă să le-o procure, ci pe cei ce au muncit pentru propă­
şirea adevărului şi binelui, — dărueşte cea mai mare parte
a averei sale pentru întemeierea unei instituţii culturale, care
va ajută înfăptuirea sporului de cunoaştere.
Da, parcă îndărătul rătăcirilor în care poate fi dus omul
de raţiunea lui încă neperfectă e un principiu vindecător care
readuce lucrurile pe drumul cel adevărat.
R ş a dar satisfacerea apetitului de a şti, de a cunoaşte
din ce în ce mai bine lumea pe care trăim, apare ca împli­
nirea unei năzuinţi care depăşeşte voinţa omului; şi dacă
evoluţia e în curs de continuare, atunci urmaşul omului, su-
pra-omul, nu trebue căutat într’o fiinţă în care toate pa­
timile, toate pornirile vor avea joc liber, nestânjenit de ni­
mic şi de nimeni, ci într’o fiinţă înzestrată cu un spor de
putere de cunoaştere. Rşâ va fi supra-omul. Căci, dacă, pen­
tru justificarea tutulor nedreptăţilor care asigură unora o pros­
peritate materială nemeritată, se dă drept o lege a vieţei şi
ca o normă de conduită omenească lupta pentru existenţă
observată la animale,—ca şi când progresul de la animale
50 NATUKA

la om n’ar fi constat în îndulcirea acestei lupte — îndărătul

acestei rătăciri, năzuinţa naturii spre deplina cunoaştere de
sine, prin conlucrarea cât mai multor minţi, lucrează în fie­
care zi la o preschimbare de valori în sufletele oamenilor.
Nu sunt nici două sute de ani decănd un om de ştiinţă nu
putea spune adevărul ce cugeta, decât dacă se asigură de
scutul protecţiei unui puternic al zilei; de când o censură
riguroasă nu permitea decât răspândirea adevărurilor care
nu primejduiau alcătuirea socială în fiinţă. Rzi, în ţările
care reprezintă înaintaşii omenirei, omul de ştiinţă nu numai
că se bucură de o desăvârşită imunitate; dar omenirea
începe să devie atât de conştientă de adevăratele ei in­
terese, încât un atac îndreptat împotriva unui om de ştiinţă
de o reputaţie universală, ar stârni mult mai multă indig­
nare decât atacul îndreptat împotriva unui Suveran.
La lumina acestor consideraţiuni puteţi vedea şi ce gân­
deşte un diletant despre societatea înfiinţată pentru propăşi­
rea ştiinţelor în ţara lui.
Dacă mergerea spre înfăptuirea unui spor de cunoaştere
pare ca o lege a naturii, dacă apetitul de a şti şi căutarea
satisfacerei lui apare -ca cel mai înalt mod de manifestare
a vieţiei— dacă numai continuarea pe acest drum e firească
şi înţeleaptă şi bună — năzuinţa propăşirei ştiinţei într’o ţară
e cea mai înaltă patriotică năzuinţă.
7\! dacă prin mânuirea unei baghete magice am putea
să facem să nu mai existe un singur analfabet în ţara
noastră şi dacă de o dată din mijlocul nostru ar răsări un
mănunchi de oameni de artă şi de ştiinţă de o reputaţie
mondială, prestigiul ce ar căpăta ţara noastră ar fi o pavăză
mai sigură, decât sporirea bugetului ministerului de război.
Căci cum spunea azi atât de frumos şi de drept ilustrul se­
 PE MARGINEA CĂRŢILOR 51

cretar al Rsociaţiunei dumneavoastră, faţă cu continua pre­

facere de valori, care, în pas cu direcţia de până acum a
evoluţiei tinde a spori mereu preporderanţa valorilor morale,
un neam nu-şi- poate sprijini mai bine şi mai sigur dreptul
la o viaţă proprie, decât pe contribuţia ce o aduce la pro­
gresul omenirei. Şi fiecărui neam ca şi fie cărui om i se
potrivesc cuvintele : «la ce-ţi vor folosi toate bunurile de-ţi
vei pierde sufletul»; iar nemurirea unui neam n’o asi­
gură marea prosperitate materială la care poate ajunge —
ci o cultură mare, care devenind patrimoniul comun al ome­
nirii, interesează pe întreaga omenire la păstrarea vieţei lui.
Târgovişte. IOAN R L. BRATESCU VOINEŞTI

------------------------«33J-5>-------------------------

CUM PUTEM CÂNTĂRI

0 MILIONIME DE MILIGRAM
Cum putem, vorba vine. Nici eu, nici Dumneata, iubite
cititor, nu putem cântări o milionime de miligram. Şi să nu
ne supărăm; ca noi sunt mulţi. Nu e dat oricui, spune
.Sir W illiam R am saij , să vadă ce nu e de văzut, să atingă
ce nu e de atins şi să cântărească ce nu e de cântărit. Cine
e llam saij judecă singur din ceea ce a făcut. El e profesor
de Cţ)imie la Universitatea din L o n d r a , e laureat cu prem iul
N obel, e învăţatul de geniu de valoarea unui S ir Humphrij
Davij, unui Farcidaij, unui S ir W illiam Crookes, toţi învăţaţi
vestiţi care au ilustrat ştiinţa engleză. Sir W illiam Ram saij
a deslegat probleme grele de ctjimie şi chimie fizică, a des­
coperit corpuri simple nouă şi în timpul din urmă a pătruns
cât mai mult în tainele radiului şi ale radioactivităţii. De o sută
de ani, de la L avoisier, cbjimiştii cei mai mari analizau
52 NATURA

mereu aerul şi găsiau intrânsul tot numai oxigenul şi azotul

pe care le găsise intâia oară marele geniu, căruia marea re­
voluţie i-a tăiat capul, faptă despre care L ag ran g e a spus
«le-a fost destul o clipă ca să doboare un cap ca al lui, iar
lumii nu îi va fi de ajuns un veac să mai aibă altul la fel».
Sir W illiam R am sag a găsit, că aerul nu cuprinde numai
oxigen şi azot şi a dovedit, că în el se ascundeau încă patru
elemente, X eon, Argon, Cripton şi Xenon. Cot el a mai
găsit în unele minerale, în unele ape şi în aer un corp pe
care Sir Norman Lockyer, in 1868 il găsise, sau mai bine
zis îl bănuise, întâia oară în soare şi pe care din această
cauză îi numise heliu, după numele soarelui în greceşte
iielios. S ir W illiam Ram sag este şi un profesor distins, cu­
noscător adânc al meşteşugului greu, pe care cred că-1 stă­
pânesc atâţia, de a învăţa pe alţii. El a scris un studiu, pe care
marele învăţat german IE. Ustiualcl, un alt lau reat cu 'pre­
m iul Nobel, l-a tradus în nemţeşte şi pe care eu după
această traducere l-am publicat sub numele E d u caţia chi­
mist Hor în revista editată pe vremuri de D-l C. Dimi-
trescu-Iaşi, Revista de F ilosofie şi P edagogie, anul I, Fascicula
II şi III, pg. 150.
in acest studiu de cea mai mare valoare didactică, Sir
W illiam Jtam say stărueşte asupra tuturor împrejurărilor
care formează pe chimistul bun, se ridică contra examenelor
istovitoare, contra îndopărei studentului cu cursuri prea multe
şi desfăşură un plan întreg pentru educaţia cf)imişti or Ideile
sublime ale marelui profesor îmi sunt cu atât mai scumpe
cu cât se găseşte a noi, că e bine să se organizeze astfel
învăţământul cfjimiei la Universitate în cât viitorul licenţiat
trebue să urmeze o pusderie de cursuri, fără rost şi fără
legătură, să treacă două-zeci şi nouă de examene seci şi isto­
 CUM PUTEM CÂNTĂRI O MILIONIME DE MILIGRAM 58

vitoare pentru ca la urma urmelor să nu ştie să facă o

analisă cum se cade, să nu ştie ce este ştiinţa adevărată şi
să nu ştie să citească un memoriu original. Patru ani perduţi
cu munca lui 'Sisif. Şi în vremea aceasta, in G erm ania, in
cele 20 universităţi organizate la fel, studentul urmează
cursurile care-i plac, puţine la număr, înţelept alcătuite,
lucrează m ult în laborator, pătrunde singur în tainele
ştiinţei, citeşte in seminar, nu-şi istoveşte puterile, nu-şi în­
tunecă mintea cu memorizări neroade, face o lucrare origi­
nală, răsfoeşte literatura cea mai nouă, şi ajunge cel mult
în patru ani doctor în chimie, la fel cu miile de cţ)imişti care
îmbogăţesc "Germania, sau profesor secundar şi cfţiar uni­
versitar bine pregătit la fel cu aceia care pun Germania in
fruntea ţărilor pedagogice. Dar destul cu aceste neajunsuri,
nerozii de ale mele; le îndreaptă el timpul odată şi odată.
Âcesta este Sir W illiam R am say mare chimist, mare
profesor, mare gânditor şi, după cum spun toţi aceia care îl
cunosc de aproape, un mare modest. *)
Multe greutăţi teclţnice a întâlnit S ir W illiam Ram saij
în nenumăratele sale cercetări; nici una nu l-a oprit în lo c ;
el le-a 'sărit pe toate. Să povestesc o istorioară ca să fiu
înţeles mai bine- Odată mergeau pe un drum trei oam eni:
unu! ca noi toţi, altul de talent şi altul de geniu. Câteşi
trei dau deodată de o apă mare.
Cel ca noi toţi încercă ce încercă şi se întoarse îndărăt ;
apa asta e prea de tot adâncă şi largă, zise el, şi nu o poate1

1) Portretul de faţă al marelui invăţat este luat din fruntea cărţii

V ergangenes u n d K ünftiges aus d e r Chem ie, 1909, L eip zig , tra ­
ducere făcută de W. Ostwald după cartea lui S ir W illia m R am say ....
Essays B iographical a n d Chemical, 1909, L o n d o n .
„N atu rau An. VII, No. 3.
54 natura

trece nimeni. Omul de talent se gândi ce se gândi, se puse

pe lucru şi făcu un pod. Geniul sări deadreptul pe malul
celalt.
* * *
Ct)imiştii, în cercetările lor ştiinţifice, cântăresc cu balanţe
bune până la a zecea parte dintr’un miligram şi sunt mul-

Ivn/Lt <
/•
ţumiţi; puţini de tot trec peste această exactitate; cu toţii,
şi cei mai vestiţi, s’au oprit la apa mare, pe care nimeni nu
o poate trece. S ir W illiam R am saij a sărit-o cel dintâiu şi
a găsit pe malul celalt balanţa minunată care cântăreşte o
milionime de miligrame.
 CUM PUTEM CÂNTĂRI O MILIONIME DE MILIGRAM 55

In 1895, Sir WiUiam R am say a studiat cu deamănuntul

cele 4 corpuri simple amintite mai sus. Aceste corpuri se
găsesc într’o proporţie foarte mică în atmosferă, pentru
care cuvânt se şi numesc gaze rari, şi nu se combină până
azi cu nici un corp, pentru care cuvânt ele se mai numesc,
mai ales în Germania, gaze nobile fiindcă se aseamănă oare­
cum în această privinţă cu aurul şi celelalte metale nobile.
Să spun, în treacăt, ce înseamnă numele acestor patru cor­
puri. Argon înseamnă fără acţiune, neactiv. Cripton în­
seamnă ascuns, xenon înseamnă străin.
Asupra lui Neon, R am say a povestit următoarele în con­
ferinţa ţinută la A cadem ia din Viena. Studiam într’o zi acest
corp, când băeţelul meu de vre-o şapte ani mă întrebă ce
corp e acesta. Eu îi răspunsei că-i un corp nou. Atunci, zise
el, să-i zicem novam . Ideia nu-i rea, îi răspunsei eu, dar
trebue să-i zicem nou pe greceşte. Şi aşâ l’am botezat pe
acest corp nou neon.
Cantităţile în care aceste gaze se găsesc în atmosferă
sunt următoarele:
A rgon . în volume 0,94 la 100 aer; în greut. 1,3 la 100 aer
N eon . „ „ 1 „ 40 000 „ „ „ — „
K rip ton „ „ 1 „ 20,000.000 „ „ „ 1 „ 7,000.000*
X enon . „ ,, 1 „ 170 000.000 „ „ „ 1 „ 40,000.000,,

Cantitatea de Xenon e aşâ* de mică, încât R am say, cu

drept cuvânt spune: Se găseşte mai puţin Xenon în atmos­
feră, decât aur în apa mărei.
Aceste elemente, după cum am spus, nu se combină cu
nici un alt corp simplu sau compus. Clpmiştii zic că ele n’au
valenţă şi le numesc zerovalente. Ele sunt oare-cum nuli­
tăţile din lumea elementelor. Cât sunt de puţine şi cât sunt
■de modeste faţă cu acelea ce trăesc printre oameni! De o
56 NATURA

sută şi atâţia ani, numai dela L avoisier încoace, ele au trăit

'retrase în lumea lor de gânduri, neştiute de nimeni, departe-
de onoruri, împlinind pe tăcute o menire anumită pe care
nu o cunoaştem.
Eră vorba să se cântărească un volum anumit din fiecare
gaz şi să se afle astfel greutatea lor m olecu lară.
Dela Victor R egnault fizicianul francez neîntrecut în luxul
de îngrijiri pe care le luă la facerea măsurătorilor ştiinţifice,—
el eră însoţit de numeroase ajutoare, brigada lui R egnault ,—
dela acest mare învăţat al cărui centenar a fost sărbătorit pe
la începutul acestui an, cântărirea gazelor se făcea în baloane
de sticlă de câte 2 litri cel puţin. Câţiva fiziciani au isbutit
să capete rezultate bune numai cu baloane de 1 litru şi cţ):ar
cu Va de litru. In primele cercetări asupra argon ulu i, R am sag
face cel dintâiu pas spre o preciziune mai mare, cântărind
numai 160 cmc. şi căpătând totuşi rezultate exacte. Puţin
mai în urmă, după ce a pus mâna şi pe ceilalţi trei tova­
răşi ai A rgonului, neon, cripton, xenon, care se ascundeau
de o sută de ani în atmosferă şi nu puteau fi văzuţi de
cl)imişti ca şi cum ar fi avut tichia lui Rgl)iuţă, după ce a
pus mâna pe ei R am say a devenit, după cum spune el
singur, şi mai îndrăsneţ. El a cântărit, ceea ce n’ar fi crezut
nimenea, 32 cmc. de neon găsind greutatea 0,011 miligrame
pentru cripton şi xen on a avut la îndemână numai 7 cmc.
In toate aceste cazuri greşala nu eră mai mare de una la o
mie. Cot atunci, S ir W illiam R am say a mai făcut o vitejie,
a căutat să afle volumul specific pentru cripton şi xenon în
stare lichidă şi a isbutit să lucreze în tuburi capilare, anume
făcute, numai cu 6 mmc.
Greutăţile acestea sunt floare la urecţje pe lângă acelea
întâlnite de Itam say în studiul radiu lu i.
 CUM PUTEM CÂ N T ÎKI O MILTONIMF, T)E MIIJGBAM 57

Se ştie că acest corp se găseşte foarte rar în natură şi

•că ctjimiştii se servesc în cercetările lor de greutăţi nespus
de mici de preparate cu radiu. R am say este poate singurul
chimist din lume, care are la îndemână cantitatea nespus de
mare de jum ătate de gram de brom u ră de ra d iu , dăruită
lui de A cadem ia din Viena. Se ştie că o combinaţiune de
radiu desvoltă un corp gazos cu proprietăţi ciudate1). Rut-
h erfo rd şi Soddy l’au botezat în c ă 'd e mult em anaţie, iar
R am say îl botează acum a doua oară cu numele niton ca
să arate prin terminaţiunea on, că e frate cu ceilalţi patru'de
•care am pomenit mai sus şi prin vorba latinească nit că lică­
reşte ca un licurici.
împreună cu W hytlaw -G ray, Sir W illiam R am say a
isbutit să cântărească un volum de niton care nu întrecea
a zecea p arte dintr’un m ilim etru cub. Cum a preparat,
cum a prins şi cum a curăţit aceşti învăţaţi volumul acesta
nespus de mic de n iton , dacă vrea cititorul să ştie, atuncea
să citească în întregime conferinţa lui S>r W illiam Ram say
ţinută de el însuşi în Paris, sub auspiciile Societâţei fr a n ­
ceze de fizică , în 20 Hprilie 1911, publicată în R evue Scien-
tifique din 1 Iulie 1911, după care am luat şi eu amănuntele
tecfmice.
Iată-1 aşă dar pe S ir W illiam R am say înaintea apei mari
xin simplu strop de gaz pe care trebuiâ să-l cântărească cu
•exactitatea cea mai mare.
*
* *

Balanţa de care s’a servit S ir W illiam R am say aduce

întru câtva cu o balanţă de laborator. Ea are braţele de
cuarţ, foarte subţiri, foarte uşoare şi care se mişcă în jurul
unui vârf de cuarţ. La un capăt are un cârlig de care se atârnă

1) Vezi N atu ra, Volumul III, 1907, pg. 7, S u rp riz ele racliu lm .
58 NATURA

corpul de cântărit. La celalt capăt ea are . . . un taler, ve î

spune cititorule, pe care se pun greutăţile. Ei bine, nu-i aşa,
şi, încă odată, nu te supără. Balanţa nu are taler, fiindcă nu
avem ce pune pe el. In adevăr, balanţa trebuind să cântă­
rească o milionime de miligram, te întreb, sau mai bine zis.
xntreabă-te singur, de se pot face greutăţi aşâ de mici şi de
le-ar putea luă şi pune cineva pe taler fie şi cu un instru­
ment cât de perfect.
Balanţa lui R am sag cân­
tăreşte milionimi de mili­
gram, dar le cântăreşte fără
greutăţi, de care are n e-
voe o balanţă obişnuită.
Iată-ne ajunşi la prind
piui cu totul nou pe care
se sprijină această balanţă.
Ea cântăreşte cu ajutorul ae­
rului, dar, trebue să spun, nu
cu bucăţele de aer, care ar
trage mai greu sau mai uşor.
Fig. 1 baroscopul Ca să înţelegi acest prin­
cipiu, adu-ţi aminte, cititorule, dacă îţi face plăcere, de
vremurile când învăţai, pe băncile gimnaziului sau ale
liceului, experienţa cu baroscopul. După cum vezi în
fig. 1 baroscopul e o balanţă mititică; la un capăt ea
are o minge de alamă, iar la celalt capăt o ghiulea
tot de alamă, mult mai mică, dar tot aşâ de grea ca mingea
cea mare. Când baroscopul e în aer, mingea şi ghiuleaua se
cumpănesc perfect şi arătătorul balanţei stă tocmai la mij­
loc. Când punem baroscopul pe masa unei maşini pneuma­
tice, când îl acoperim cu un clopot de sticlă, şi când sugem
 f!I'M PUTRM CÂNTURI n MH.TONnfR UR MIUGRAM 59

aerul de sub clopot cu maşina pneumatică, mingea de alamă

se lasă mai jos, după cum se vede pe fig. 1. Se întâmplă
ceva la fel ca şi cum mingea de alamă ar fi fost ţinută mai
înainte de o proptea nevăzută. Când lăsăm să intre din nou
aer sub clopotul de sticlă, mingea se ridică din ce în ce, caşi
cum acea proptea o tot împinge în sus. Când clopotul de
sticlă e plin cu aer, mingea şi ghiuleaua se cumpănesc din
nou, iar arătătorul balanţei vine iar la mijloc.

Fig. 2 Balanţa
Aceste două experienţe dovedesc că un corp care stă în
aer e împins de acesta în sus cu o putere oarecare. Acest
rezultat e tocmai principiul lui Archim ede, care spune că
orice corp care e cufundat într’un lichid sau într’un gaz, e
împins în sus cu o putere egală cu greutatea lichidului sau
a gazului pe care corpul îl deslocueşte.
Balanţa iui Siv W illiam Ramşaţj e la urma urmelor un
fel de baroscop. Ea se înclină sau se ridică, cu partea de
care e atârnat corpul de cântărit, după cum e aer mai mult
sau mai puţin, în cutia în care balanţa e închisă bine de tot.
Fig. 2 arată cam cum e făcută această balanţă. Forma pâr-
60 NATURA

gtfei a fost calculată, ca să aibă cea mai marc tărie, de profe­

sorul de mecanică, colegul lui R am say la Universitatea din
Londra. Toată balanţa e făcută din cuarţ, pe care fabricanţii îl
pot topi astăzi cu înlesnire şi-l pot trage în firişoare, aşa cum
lucrează orice chimist sticla în laborator. Firele de cuarţ sunt
uşoare ca şi sticla, dar sunt mult mai resistente, nu se lun­
gesc la căldură şi nu se scurtează la răceală, însuşiri de
cea mai mare importanţă pentru o balanţă foarte simţitoare.
Cântărirea se face astfel. Se atârnă corpul de cântărit de
cârligul din dreapta, sub o umflătură de sticlă care e în a-
cest caz mingea de alamă de la baroscop. Experimentatorul
introduce apoi aer până ce mingea de sticlă e împinsă în
sus, aşa în cât balanţa să se cumpănească. Cu ajutorul unui
m an om etru se ştie care-i presiunea aerului introdus şi de aici
se socoteşte care-i greutatea căutată în milionimi de miligram.
Se înţelege lesne că balanţa are o mie şi o sută de ct)i-
ct)iţe şi că nici vorbă nu e să le arăt pe toate. Gândul meu
a fost să stăruesc asupra principiului aşâ de simplu şi aşâ
de elegant de a întrebuinţâ aerul la cântăriri nespus de pre­
cise. Sir W illiam R am saij luând a ia ru l acestei balanţe a
găsit că teoreticeşţe ea poate cântări până la a zecea m ilioan a
parte dintr’un m iligram . Practic, rezultatele sunt exacte
până la două sau trei milionimi de miligram. E ceva şi asta,
nu-i aşâ cetitorule ? Cu această balanţă, Sir W illiam R am sag
împlineşte o lipsă de mult simţită, aceia de a cântări canti­
tăţi foarte mici de materie. Balanţa rămăsese cu mult prea
în urma spectroscopului, m icroscopului şi eleclroscopului.
.Analiza spectrală poate arătă milionimi de miligram de ma­
terie gazoasă, electroscopul poate dovedi a zecea mia parte
dintr'o milionime de miligram de corp radioactiv, iar bolo-
m etrul lui Langleg este în stare să măsoare a miliona parte
 SĂ ÎNTREBUINŢAM PETROLUB 61

dintr’un grad centigrad de temperatură şi poate simţi căldura

unei lumânări aprinse, la o depărtare de doi kilometri ’)•
Cât de felurite sunt năzuinţele omeneşti! Unii aleargă
după milioane şi mii de milioane, alţi muncesc pentru milio­
nimi şi miimi de milionimi! G- LONGINESOI.
---------------------Sli-ri---------------------

SA ÎNTREBUINŢAM PETROLUL 1
2)
CUM S ’A NĂSCUT, CUM GĂSIM, CUM SCOATEM ŞI CUM FOLOSIM
PETROLUL.

Cum s’a născut petrolul. De sigur că acum, după ce

ştiţi ce este petrolul, cât de folositor este el, e natural să vă
întrebaţi: cum se face că acest licljid minunat se găseşte în
fundul pământului, din ce se trage el, sau cu vorbe din
cărţi, care e geneza p etrolu lu i ? Intr'adevăr este curios, ca :
un lichid care este încă mai uşor ca apa, să fie închis între
pături de nisip, pietrişuri sau alte pietre grele, în fundul pă­
mântului. Ctjestia nu este numai curioasă, dar şi grea de
dovedit, căci ct)iar mulţi învăţaţi au apucat drumuri greşite
în cercetările lor.
Dacă admitem teoria lui L ap lace asupra formărei glo­
bului pământesc, — adică coaja pământului s’a format la în­
ceput din condensarea masei gazoase animate de o mişcare
de învârtire şi de una mereu înainte (de translaţie), şi că aceste
materii în condensarea lor s’au aşezat în coaje în ordinea
greutăţilor lor, — atunci nu e înlăturată bănuiala ca petrolul
să se fi născut în acele timpuri, de oarece compoziţia pe­
trolului şi locul unde el se găseşte nu ne dovedeşte mare

1) Vezi N a tu ra Volumul II, 1906, pg. 83, L u m e a d in co lo de s im ­

ţu r ile n oastre.
2) Vezi «Natura» anul VII No. 1.
62 NATURA

lucru. In adevăr l)idrocarbure se găsesc şi în rocile eru p­

tive (care isbucnesc din miezul pământului), şi în rocile se­
dim entare (care s’au aşezat apoi în straturi prin diferite fe­
nomene, dar cu materiale dela suprafaţa pământului); pe
lângă aceasta s'a mai dovedit şi m igraţia petrolu lu i , adică
petrolul poate să fugă din un loc în altul, să-şi schimbe ză­
căm ântul.
Faptul că petrolul se găseşte printre păturile care au o
vârstă mai .tânără (epoca terţiară şi secundară), adică în
acele straturi care s’au format în timpurile când ctjiar viaţa
apăruse pe pământ, ne-ar convinge că petrolul s’a născut
în timpurile [istorice ale vieţei pământului, de când ne-au
rămas ceva «pergamente». Aceste «pergam ente geologice»
sunt fosilele şi m ineralele. Vedem dar că din acestea nu
ne putem lămuri nici când s’a născut, nici cum s’a născut
petrolul, ci trebue să intrăm în laborator şi să analizăm.
Problema genezei petrolului a muncit pe mulţi învăţaţi
şi până astăzi peste o mie de teorii, asupra naşterii în ge­
neral at)idrocarburelor, s’au scos la iveală; când ştim cum
s’au născut tjidrocarburele, ştim cum s’a născut şi petrolul.
Aceste (multe teorii au însă baze comune şi de aceia le
putem împărţi în două mari grupe: teoria originei cosmice
şi teoria origin ei terestre.
Teoria originei'cosm ice cuprinde părerile învăţaţilor care
susţin că petrolul e o substanţă venită de-a gata de pe alte
corpuri cereşti. Cum a venit, explică învăţaţii în diferite
feluri. Unii ziceau acum vreo 20 ani, că ar fi venit sub forma
unei ploi de pe alte tărâmuri. Ei îşi sprijineau aceste expli­
caţii pe cercetările făcute cu ajutorul spectroscopului (a n a ­
liza spectrală) asupra constituţiei diferitelor corpuri cereşti.
 SA INTRFBUINŢAM petrolul №

Aceste cercetări au arătat că şi pe alte corpuri cereşti se

găsesc ţjidrocarbure. Deci cele care sunt pe pământ, au plouat
dintr’acolo. Alţii, acum 10— 15 ani ziceau că petrolul nu a
venit sub formă de ploaie lichidă, ci sub formă de m eteo -
rite. Aceştia din urmă se bazau pe observaţiile ce s’au făcut
că unele meteorite sunt bogate în hidrocarburi şi pe constată­
rile ce s’au făcut că pământul în parte e format din meteorite.
Teoria originei terestre ne prezintă petrolul ca format
în pământ şi din materiale aflate pe pământ. Modul însă cum
s’a format pe pământ, iarăş nu-1 ştim precis, căci cercetătorii
nici aici nu au aceiaş părere; relativ la această întrebare,
am putea împărţi teoriile originei terestre în alte subgrupe:
teo ria neorgan ică şi teoria organ ică , care la rândul lor se
divid mai departe.
Ca să nu iau prea mult loc în chestia originei petrolului,
care a dat loc la lucrări şi cercetări de vieţi întregi, voi trece
repede în revistă câtevâ teorii, care sunt mai bine susţinute.
Dintre teoriile neorganice, trei sunt mai cunoscute. Teoria
em an aţiu n ilor interioare demonstrată chiar în laborator de
M endelejeff şi Lobi după formula:
2FeC +-3Ha0 = Fe308 + C2H»
arată petrolul ca rezultat al unei reacţii între vaporii de apă
şi carburile metalice, ce se petrece în sâmburile incandescent
al globului; cu o mică schimbare, e teoria lui Charicicoff,
sau teoriile lui S abatier şi St. Venant. Celebrul chimist
Berthollet atribue -petrolul em anaţiu nilor vulcanice de
C02 în prezenţa metalelor alcaline şi apei. Alţii ca F u c h s ,
S arasin şi Cobâlcescu au considerat petrolul ca erupţie vul~
canică, iar Cobălcescu a adăogat că şi sarea e tot de aceiaş
origină, bazat pe faptul că sarea cu petrolul se găseşte foarte
64 NATURA

des împreună. Hceastă teorie a fost susţinută de Cobâlcescu

în anul 1887 înaintea A cadem iei Rom âne.
Dintre teoriile organice, unele susţin origina an im alică,
altele pe cea vegetală; altele înfine, pe am â n d o u ă îm preună.
Teoriile organice sunt cele mai multe, căci felul cum se
găseşte petrolul, îndreptăţeşte aceste teorii. In adevăr, se gă­
sesc cărbuni parafinoşi (parafina se extrage din petrol), se
găsesc pungi de petrol printre stratele de cărbuni, de exem­
plu la St. Etienne, în fine, peste tot aproape, pe unde se
găsesc cărbuni se găseşte şi ceva petrol. Hstfel se naşte
teoria originei vegetale. Felul cum s’au transformat vege­
talele în petrol unii îl explică prin fen om ene de pu trefacţie
a plantelor în felul cum şi astăzi avem ocazia să vedem, alţi
prin fenomene de distilare şi pu trefacţie simultane.
T eoria originei an im alice se sprijine în mare parte pe
lucruri nedovedite, multe ipoteze nu sunt bazate pe obser­
vaţii şi din această cauză neavând temelie solidă, s’au dărâ­
mat. Hcum vre-o 100 de ani, s’a emis cţ)iar ipoteza că petrolul
ar fi rezultatul urinei balenelor. Hite teorii mai noi, prezintă
petrolul ca rezultat al peştilor (bitumenul Ichtyol), bazându-se
pe faptul că se găsesc deseori urme de peşti la un loc cu
petrolul. Şi astăzi această teorie a originei animalice de apă
dulce mai e susţinută de mulţi. Hceştia ca să explice unele mari
cantităţi de petrol ce se găsesc la un loc, admit că au avut
loc fen om ene geologice într’un timp foarte scurt, de exemplu,
spun că s’au format repede nişte depresiuni în locurile cu
apă dulce, iar pe aceste depresiuni au năvălit apele sărate ale
mărilor dimprejur şi au omorât întreaga faună de apă dulce.
O teorie care a prins rădăcini este aceia a originei ve-
getalo-anim alicâ sau a m icroorganism elor de origină ani­
malică şi vegetală. Ueoria se bazează pe cercetările făcute
 SA ÎNTREBUINŢAM PETROEut 65

la microscop, care au arătat că in apele sărate, mai ales cele

stătătoare, sunt cantităţi colosale de animale şi alge bitumi-
nizate. Reprezentantul acestei teorii este chimistul german
E n g le r , x) care mai susţine şi că petrolul a rămas în locul
unde s’a născut, in zăcăm ân tu l 'primar. In această privinţă
teoria e greşită, căci sunt şi locuri, şi încă foarte multe, unde
petrolul nu se găseşte în zăcământul primar, în roca m u m ă ,
ci a plecat, prin diferite fen om ene de dislocaţie a straturilor
în alte terenuri unde se găseşte ca venetic. Rcest fenomen,
de m igraţiune a -petrolului, e demonstrat cu mult succes
de d-1 Profesor Mrazec.
După cum vedem dar, până acum învăţaţii au părerile
împărţite asupra originei petrolului. Fiecare teorie însă, are
mai mult sau mai puţin câte un bob de adevăr. Se poate
ca toate să fie pe deantregul adevărate şi ca toate acele
fenomene să fi lucrat împreună la formarea petrolului.
*
* *

Un lucru însă ne isbeşte: dece aţâţi învăţaţi se străduesc

mereu să afle cum s’a născut petrolul ? S ’a găsit petrolul,
e bun de întrebuinţat, de ce nu’l ardem, fără să ne mai batem
capul să ştim de unde provine? La această întrebare puteţi
de sigur să vă daţi singuri răspunsul. Insă, ca să vă scutesc
orcare timp, voi încercă eu aici să arăt rostul acestor cer­
cetări, cât mai lămurit.
Ori de câte-ori se găseşte un produs natural de o im­
portanţă economică, şi mai ales aşâ de mare ca a petrolului,
a şti de unde acel produs vine, cum s’a născut, e de mare
folos, din multe m otive: 1) din interes ştiinţific ; 2) din interes
tecfmic ; 3) din interes economic.1

1) Vezi articolul D -lui E. S ev erin asupra originei petrolului din

Natura, anul VI p. 170.
66 NATURA

Interesul ştiinţei e acela de a i se putea pune cât mai puţin

întrebări, la care să nu poată răspunde. Ştiinţa e ca şcolarul si­
litor. Interesul tecnic şi cel economic, mai ales în ce priveşte
petrolul, îl veţi putea mai bine înţelege din cele ce urmează.
*
* *

Cum ştim unde se află petrolul. — Cine a fost prin o

regiune petroliferă, şi a văzut acele turnuri de lemn, asvârlite
de cele mai multe ori pe pajiştele înverzite ale culmilor dea­
lurilor, nu s’a întrebat, cum poate cineva să ştie ce este în
fundul pământului, la 400—500 metri, ca tocmai în locul
potrivit să aşeze sonda şi să facă o găurice ca prin pereţii
unei căldări cu aburi, pentru ca petrolul şi alte gaze, să ţîş-
nească apoi cu putere până la zeci de metri deasupra pămân­
tului ! Nu numai experienţa ne vine în ajutor, dar şi învă­
ţaţii cu ştiinţa lor numită geologia, snu mai precis cu părţile
din geologia generală, numite tectonica şi geologia 'petrolu­
lui care ca şi psihologia feţei om u lu i , care ne învaţă să
ştim ce se petrece în sufletul unei persoane, numai privind
faţa şi mişcările ei, ne dă putinţa ca privind cu atenţie for­
mele pământului unde căutăm petrolul să ştim dacă vom da
sau nu de petrol. Dar după cum de multe ori omul arată
pe faţă cu totul alte sentimente decât cele ce le are pe suflet
şi pentru a nu ne înşela, trebue să-l supunem şi la alte probe,
tot aşa, numai formele de pe dinafara pământului nu sunt de
ajuns pentru a ne convinge de existenţa petrolului într’un loc,
ci recurgem la probe — sondajele de experienţă, de cercetare.
In toate aceste cercetări pentru a găsi petrolul, teoriile
originei petrolului ne sunt de mare folos, căci toate aceste
teorii ne înlocuesc foarte des practica altora, din care în­
văţaţii au scos teoriile lor.
 SĂ întrebuinţăm petrolul 67

Prin urmare ca să ştim unde să căutăm petrolul, trebuie

să cunoaştem care sunt semnele ex terioare şi care sunt sem nele
in terioare ale coajei globului, care îi trădează existenţa.
Sem nele ex terioare variază după ţinuturi: în unele părţi
nimic nu trădează prezenţa petrolului; în alte părţi cum e
la noi în ţară, regiunea petroliferă se recunoaşte prin faptul
că e puternic dislocată şi aici petrolul s’a strâns în zăcă­
minte prin m igraţiune, după cum voi explica mai la vale ;
în alte regiuni ale globului, ţinutul petrolifer e ondulat
regulat, formând cute. Nu mă opresc prea mult asupra fo r ­
m elor exterioare căci ar trebui să fac adevărată geologie ;
mai bine trec la sem nele interioare.
Sem nele interioare ne sunt date de sondagii (găuriri).
Aceste semne sunt chestiuni de s!ratificaţie paleon tologie,
petrografie, toate subdiviziuni ale geologiei; adică avem
semne de existenţa petrolului pe care ni le dau stratele şi
poziţia lor, fosilele de care dăm în diferitele straturi străbă­
tute prin sondage, în fine constituţia straielor, ce fel de roce cu­
prind. Pe lângă aceşti arătători, mai vin sarea şi apa sărată,
mai ales apa sărată, care la noi în ţară foarte des arată că vom
da de petrol. Semnul cel mai sigur este însă mirosul 'de petrol.
Când sondăm într’un loc unde se găseşte petrol, pământul
pe care îl scoatem din săpătură începe încă din vreme să
miroase a petrol, de multe ori cî)iar cu sute de metri înainte de
a ajunge la adâncimea unde se găseşte petrolul exploatabil.
Pentrucă am pronunţat cuvintele de zăcăm ânt r o că -
m u m ă, m igraţiune a petrolu lu i, înainte de a numi locali­
tăţile petrolifere de pe pământ, să lămurim aceste cuvinte.
(Va urma) C IN C IN flT I. S F IN Ţ E S C iI
Inginer
«3-Sr>
68 NATURA

DE LA NOI
1. D eschiderea cu rsu rilo r facultăţii de ştiinţe din Bucureşti s'a făcut
anul acesta cu o solemnitate deosebită. D -l Dr. Is lra ti, Decanul facul-
tăţei, a ţinut în faţa profesorilor şi a studenţilor o cuvântare în acelaşi
timp caldă şi interesantă, în care a povestit cu deamănuntul eveni­
mentele care interesau facultatea, a arătat lucrările făcute de profesori
şi studenţi în cursul anului trecut, a exprimat deziderate pentru îmbu­
nătăţirea facultăţei şi pentru obţinerea de rezultate mai bune, şi a
îndemnat pe toţi la lucru. A cesta e un început de adevărată viaţă
universitară.
2. D istragerea D -lui P oni. Cu împrejurarea ieşirei la pensie, din
cauza limitei de vârstă, a D -lui Poni, profesorii universităţei din Iaşi
i-au oferit un banchet. Sentimentele duioase, amintirile plăcute ale unui
trecut strălucit de muncă spornică, destăinuite la această masă, nu pot
acoperi pierderea grea pe care o încearcă facultatea de ştiinţe din Iaşi.
G. Ţ.
------------------------- -3KSE---------------------------

N O T I T E
SPR E STIINTH.—Reproducerea acestor notiţe este îngăduită numai cu arătarea nu­
mărului din „Natura“ din care se vor luă. Aceste notiţe nu sunt, cum s'ar crede luate
deadreptul din revistele arătate, ci sunt prefaceri după articole cu mult mai întinse.

Stingerea petrolului aprins şi a altor lichide la fel nu poate fi

făcută cu apă, din cauză că aceasta cade la fund. Nu e de altfel nici
un licbid care să stea deasupra petrolului, care să-l acopere şi să-I
despartă astfel de aerul care întreţine arderea. Acesta e cuvântul pen­
tru care butoaele cu petrol aprins ard până la sfârşit. Experienţe foarte
interesante au fost făcute la Hamburg cu o sp u m ă care pluteşte de
asupra petrolului aprins şi-l stinge foarte repede. Se amestecă bine
un litru de leşie de sodă caustică cu un litru de soluţie de piatră
acră. Se capătă 15 litri de sp u m ă cu densitatea 0.14, care pluteşte
multă vreme pe petrol sau pe alte esenţe la fel fără să se strice des-
părţindu-1 d i aer. S a umplut cu petrol o cadă de 4 metri cubi până
la jumătate metru înălţime, s'a aprins petrolul şi s’a turnat cam 80
litruri de spumă. Focul a fost stins în mai puţin de un minut. O casă
germană exploatează acest sistem de stingere şi construeşte aparate
mai mari sau mai mici in care sp u m a e făcută repede şi ţâşnită cu
tulumbe speciale.
(La Nature 1 Iulie 1911)
 HESPRE NUMERE 69

DESPRE NUMERE

Vremea când omul a căpătat noţiunea de număr, când

l’a exprimat în cuvinte şi când a creat sistemul pentru a
socoti numere tot mai mari — este învelită în ceaţa veacu­
rilor. Construcţiile monumentale ale Egiptului făcute cu trei
mii de ani înaintea lui Hristos sunt probe de cunoştinţi ma-
tematico-arţiitectonice foarte vaste. Ce lungă şi bogată des-
voltare a artei de a socoti a trebuit să le precedeze! Unde
trebue să punem începuturile, dacă două tăbliţe de pământ
din Babilon de aceeaş vârstă ca piramidele — aşa numite
tăbliţele din Senkerel) — conţin socoteli cu fracţiuni sexa-
gesimale (fracţiuni ai căror numitori sunt puteri de 60)!
E natural că formarea cuvintelor pentru numere s'a făcut
încetul cu încetul. Popoarele puţin talentate s’au mărginit numai
la puţine unităţi, altele mai dotate s’au ridicat până la sisteme
de numere. Treptat-treptat s’a simţit nevoia de a mări şirul
numerelor; numărul zece, care eră mereu sub ocţ)i, a servit
pentru a face ordine în acest şir. Aproape toate popoarele
din lume au sistemul zecimal. Sunt cunoscute numai două
cazuri a sistemului douăzecimal — la Mexicanii antici şi la
Celţi. In Noua Zelanda se găsesc urmele unui sistem unspre-
zecimal. In Babilon a existat un sistem doisprezecimal format
artificial de către savanţi. Acest sistem a avut partizanii lui
şi în timpurile mai noi graţie faptului că 12 are mai mulţi
divizori.
Nevoia de a mări şirul numerelor vine cu desvoltarea
ştiinţei pe de o parte, comerţului şi industriei pe de altă parte.
E interesant cum Arl)imede (287—212) a format numere
foarte mari vroind să arate că şirul lor este fără margine. In
„Natura,“ An. VII, No. 3. 6
70 NATURA

„^aiLjiÎTTiţ“ (calculul nisipului) el socoteşte numărul grăun­

ţelor de nisip care ar umplea o sferă cu raza egală cu de­
părtarea până la o stea fixă. Pentru aceasta el adună toate
numerele până la IO8 într’o octadă; ia IO8 ca unitate pentru
octada a doua, această octadă conţine toate numerele între
10s şi 1010; de la 1016 până la IO83 se întinde octada a treia
etc. Rrţ)imede formează IO8 octade şi numeşte toate numerele
până la octada de ordinul IO8 perioada întâi; după ea ur­
mează perioada a doua, etc. Numărul trebuincios al grăun­
ţelor este socotit egal cu o mie de octade a opta din pe­
rioada întâi.
Continuarea aceasta infinită a numerelor eră întreprinsă
numai de savanţi, creşterea numerelor întrebuinţate în viaţa
zilnică se făcea din contra foarte încet. Când credeţi că s’a
format cuvântul milion? El apare în cărţile franţuzeşti şi
italieneşti numai în secolul al XV. R trecut o bucată consi­
derabilă de timp, până când milionul a devenit un membru
fix al numeraţiei. In anul 1585, când în Franţa erau de mult
întrebuinţate cuvintele bilion, trilion, etc. un matematician
olandez cunoscut, S. Stevin, citea numărul 75687130789276
in felul următor: septante cincq miile miile miile miile, six
cents hjuictante sept miile miile miile, cent trente miile miile,
sept cents ţjuictante neuf miile, deux cents septante six.
Cuvântul miliard însemnă în aritmetica lui Peletier (1552)
milion de milioane şi după câtva timp se transformă într’o
mie de milioane. In Franţa miliardul a devenit popular la
începutul secolului al XIX, în Germania însă lumea a cu­
noscut bine sensul cuvântului acesta numai după războiul
din 1870 când a primit miliardele franţuzeşti. In timpurile
noastre, nu ştim dacă miliardul, dar în tot cazul miliardarul
american este destul de popular.
 DESPRE NUMERE 71

Cât despre cuvântul zero, are şi el istoria lui destul de

lungă. Origina lui e indiano-arabă. Cuvântul indian pentru
nul, «sunya» (literalmente «gol»), a fost tradus de arabi «aş
şifr». Vestitul Leonardo Pisano (1180— 1250), despre care va
fi vorba mai târziu, l’a tradus în latineşte prin «zeptjirum»,
în timp ce un savant monal) german Jordanus Nemorarius
a introdus cuvântul «cifra». Astfel s’au ivit două nume pen­
tru nulă: zero şi cifră- In secolul al X V apare în Italia şi
Franţa cuvântul «nulă». Cuvântul cifră a căpătat cu timpul
sensul lui de azi, deşi în multe cărţi din secolul al XVII şi
ctjiar în operele latineşti ale lui Euler din secolul al XVIII
cifra înseamnă încă zero.
Dacă originele calculului oral nu sunt cunoscute, numera-
ţia scrisă din contra este relativ tânără.
Sistemul grecilor de a exprima numerele prin literile al­
fabetului nu eră un sistem bazat pe poziţie şi, deşi bine des-
voltat, eră foarte incomod pentru socoteală. Acelaş cusur
aveâ şi sistemul de cifre romane. Din cauza aceasta Grecii
şi Romanii socoteau pe degete, în minte şi pentru numere
mai mari cu ajutorul unei maşini de socotit numită «abacus».
Abacus eră o tablă de metal, pe care erau săpate coloane,
în care se puteau mişcă nişte nasturi de metal sau pietricele
(calculi).
In total erau 7 coloane lungi şi deasupra lor 7 scurte.
Coloanele lungi împreună cu cele scurte corespunzătoare
erau însemnate pe rând cu I, X, C, M, etc.
Fiecare coloană lungă conţinea 4 nasturi, care reprezentau
unităţi de ordinul scris, iar o coloană scurtă aveâ numai un
nasture reprezentând 5 unităţi de acelaş fel. Astfel în fiecare
linie verticală se găseau 9 unităţi. E evident cum se însemnă
un număr pe abacus şi cum se făceâ adunarea şi,scăderea.
72 NATURA

Socotelile cu ajutorul coloanelor au fost mult întrebuinţate

încă şi în evul mediu.
Sistemul nostru de numeraţie scrisă, numit poziţional, a
fost inventat de indieni. In comparaţie cu sistemul grecesc
şi roman, ce simplu şi ingenios este sistemul acesta, care ne
scuteşte de maşini de socotit! Invenţia aceasta este carac­
teristică pentru spiritul matematic practic al indianului extra­
ordinar de talentat pentru calcul, în opunere cu spiritul
teoretic grec înclinat spre demonstraţiuni logice.
Nu se ştie precis când s’a inventat în India sistemul scris
zecim al; în anul 500 după Fjristos aritmetica aceasta eră
bine desvoltată, deşi încă tânără şi nerăspândită în popor.
Cam în epoca aceasta s’au format regulele celor patru ope­
raţiuni, care erau foarte variate; iată de ex. cum se făcea
înmulţirea 1 9 1 3 X 8 2 5 = 7 5 3 2 2 5 cu metoda „fulger“.

8 2 5

753225

In Europa sistemul zecimal a ajuns prin intermediul ara­

bilor, din care cauză şi cifrele noastre se numesc arabice.
Forma lor s’a schimbat în drumul dela răsărit spre apus.
Pe tabela din pag. 73 sunt date cifrele întrebuinţate de arabi
în flsia şi aşâ numitele cifre de praf răspândite la arabii
de apus. Numele acesta curios provine dela obiceiul de a
socoti pe table acoperite cu nisip.
 DESPRE NUMERE 73

Cifrele indiene / z 5 V izt >î * n

în sec. II d. Hr.

Cifrele arabilor 1 Y 1" M 2 •4 V A. ? *

din răsărit.

Cifrele de praf. 1 l % 4 6 ? z 9 o

Cifrele în sec. X I V i 3 < H S J 4

Cifrele în sec. X V I 1 z 3 4- 5 e A 3 9 0

In secolul al X variante a acestor cifre au apărut în

Europa apuseană, fără ca sistemul poziţional să fie şi el in­
trodus. Savantul Gerbert, ajuns in urmă papa Silvestru II,
a construit un abacus după descripţia făcută de Boett)ius,
cel din urmă savant roman (sec. VI). In acest abacus erau
întrebuinţate în locul pietrelor nişte mărci cu cifre arabice
de praf. Silvestru şi-a dat multă osteneală să răspândească
acest instrument şi a fondat ct)iar o şcoală cunoscută sub
numele „a abaciştilor“.
Numeroase traduceri din limba arabă făcute în secolul
al XII, mai ales în Spania, au făcut cunoscut europenilor
în fine sistemul indo-arab, care a fost adoptat de şcoala
„algoritmicilor“. Numele acesta provine din cartea de aritme­
tică răspândită egal la arabii din est şi vest şi scrisă de
Motjamed ibn Musa Hlaţiwarizmi. Hcest matematician ce­
lebru a trăit în Persia arabă în secolul al IX şi a rămas
nemuritor prin cartea lui de algebră; numele lui transformat
cu timpul în cuvântul «algoritm» e acum mereu întrebuinţat
în matematică.
Intre abacişti şi algoritmici a început o ceartă despre su­
perioritatea metoadelor. Cearta aceasta pare la prima vedere
74 NATURA

de nepriceput, căci de fapt amândouă metoadele au Ia bază

aceeaşi ideie principală. Privit mai aproape lucrul se explică,
ftfară de faptul că în sine înmulţirea şi împărţirea sunt greu
de socotit cu o maşină, abaciştii ca adevăraţi savanţi din
evul mediu simţeau o deosebită plăcere de a întunecă lucru­
rile şi de a îngrămădi dificultăţi inutile. Invităm pe cititori
a descurcă împărţirea lui M C X I
| |6
5069 cu 4 făcută după
! |4
„regula de fier“.
5 6! 9
(Pentru a nu nedrep­ 3
tăţi pe abacişti trebue să 1 8 600+ 800 = 1400
6
spunem că există şi o re­ 1 4
6 600 + 400 = 1000
gulă mai scurtă, numită t
de aur). 6
3 6 60 • 8 0 + 6 0 + 6 0 :
Hbaciştii au dominat 1 8
6
cam între anii 1000-1200, 2 6
când au fost nevoiţi a 1 2 6 0 + 2 0 + 6 0 = 140
j 6
cedă locul algoritmicilor, I 1 4
j 6 60 + 40 = 100
a căror parte eră susţinută 1
între alţii şi de marele ma­ 6
3 6 6 + 8 + 6 + 9 = 29
tematician Leonardo din 1 8
Pisa numit altfel Fibo­ 6
2 9 6 + 2 + -9 = 17
nacci. 1 2
6 6 + 7 = 13
Reforma însă a fost 1 7
6 (6 i 3 = 9) - 2.4 =
acceptată numai de lumea 1 3
savantă, la mănăstiri. In 6

Italia calculele noi s’au -1 2 6 5 (0) + 2(:4) = 1267

3
răspândit destul de repede graţie comercianţilor care au priceput
comoditatea lor. In Germania însă cifrele arabice au fost general
acceptate numai spre sfârşitul secolului al XV, iar operaţiile cu
 EXPERIENŢE CU AERUL LICHID 75

ele s’au liberat numai foarte încet de influenţa abacistă. Rşh

nu e de mirat, că Melancljton invitând pe studenţii de la
Universitatea din Wittenberg să urmeze cursul de aritmetică
a trebuit să-i momească cu promisiunea, că «chţiar împărţi­
rea, cu ceva stăruinţă, va fi de înţeles».
V E R ft M Y L L E R
Doctor în Matematici,
Docenţă şi Conferenţiară la Universitatea din Iaşi
-------—---------------------------------

DIN M IN U N E L E ŞT IIN Ţ EI

EXPERIENŢE CU AERUL LICHID

Conferinţă ţinută la Cassa şcoalelor, In seara de 19 Noembrie 1911

D om nule A dm in istrator ,
D oam nelor şi D om nilor,
Iu biţi Colegi,
Vă presint un erou învins în luptă cu ştiinţa. E un Os-
m a n -P a şa făcut prizonier. E aeru l lichid.
Zeci de ani de a rândul s’a răsboit cu învăţaţii şi zeci
de ani de a rândul a fost biruitor. El cu alţi patru tovarăşi
au fost multă vreme singurele gaze nelictţefăcute. învăţaţii
îşi luaseră nădejdea; ei le şi numiseră gaze perm an en te.
In 1877, R aou l Pictet în Geneva şi Cailletet în P a ris
isbutesc cei dintâi să facă oxigen lichid, azot lichid şi alte
gaze. Dar cum şi câ t? Cu multă anevoinţă şi nici măcar o
picătură; o simplă ceaţă a căreia viaţă eră şi ea numai de
câteva clipe- Rlţi învăţaţi, îmbunătăţind mijloacele de cer­
cetare, isbutesc în urmă să capete câteva picătu ri din aceste
corpuri şi să le dea o viaţă, nespus de lungă pentru acele
vremuri, de câtevâ ore.
76 NATURA

Rbia în 1893, învăţatul german L in de, folosindu-se de un

principiu cu totul simplu, fără gtjiaţă şi fără nici un alt ames­
tec răcitor, isbuti să fab rice aer licljid, să facă adică mai
mulţi litri de aer liclrjid pe fiecare ceas. O maşină de a lui
L in d e l-a fabricat şi pe al nostru, aici in B u cureşti , în str.
M ăgurele, unde e fabrica pentru producerea oxigenului şi
acetilénéi.
Până azi, la cinci după masă, acest aer eră liber şi cu-
treerâ văzduhul, când şăgalnic ca zefirul, când ciudos ca o
furtună. Şi, acuma îl ved eţi: şeade la închisoare, geme de
du rere şi trem ură de frig.
Ş eade la închisoare. Ca şi Ucigaşul lui Grigore A lex a n ­
dre seu, el ar putea spune:
„O temniţă îngustă îmi e locuinţa,
Prin negre, prin dese zăbrele de fier,
O rază de soare îmi spune fiinţa
Cerescului astru, seninului cer“.

Geme de durere, căci durerea lui e mare. Neam de

neamul iui n’a stat legat în lanţuri. De mii şi mii de ani,
din neam în neam, a fost stăpân el singur pe văzduhul
fără margini. Cu ajutorul lui omul a făcut descoperiri mari
şi a scris în Cartea Mare a lumii multe fapte mari. El a
umflat pânzele ce duceau pe C ristofor Columb în spre o
lum e nouă. El a fâlfâit falnic, în grindina de gloanţe, steagul
românesc- El va mâna mâine maşinile puternice care vor
produce eftin electricitate, lumină, căldură, muncă, avuţie-
El va aduce pacea în lume şi înfrăţirea neamurilor. Şi azi,
în faţa aerului, şi numai a lui, toţi suntem egali ; aer are ori
cine atât cât îi trebue. De când ne naştem şi până ce în­
chidem oct)ii pentru totdeauna, el ne ajută, el ne însoţeşte
 EXPERIENŢE CD AERUL LICHID

ca cel mai bun tovarăş. Cea dintâi telegramă, şi încă fără

sârmă, prin care ne vestim intrarea noastră nella cită dollente,
el o înmânează sub forma acelor ţipete argintii care învese­
lesc pe cei ce ne aşteaptă. Fără aer nu putem trăi. El ne
dă viaţă, el ne înviorează, el ne răcoreşte fruntea înfierbân­
tată de multele necazuri ce vin pe capul nostru. Fără aer nu
ne putem înţelege prin viu graiu. Fără el, ar trebui să
facem semne cu mâna sau cu ochiul, sau cu coada ochiu­
lui, nu vă mai spun ca cine.
Trem u ră de frig. Nici prin gând nu vă trece cât de
cumplit e gerul din temniţa aceasta. Nu-1 asămuiţi cu gerul
Bobotezei, care e floare la ureche pentru aerul lichid. Să
nu credeţi că sunt patru-zeci şi nu ştiu câte grade de frig,
când plesnesc termometrele şi ouăle de corb. Să nu credeţi,
că sunt şease-zeci până la şeapte-zeci grade de frig, ca cele
întâlnite în iernele polare. Nu vă gândiţi nici la 100 de grade,
nici la o sută două-zeci, nici la o sută-patru-zeci, nici la o
sută-şease-zeci. Opriţi-vă între 185 şi 190 grade sub zero
şi daţi-vă seama cu gândul cât de cumplit e acest ger. Şi,
iarăşi, să nu credeţi că acesta e cel mai mare.
Cu maşini anumite, care se aseamănă în principiu cu aceea
a lui L in d e, se fabrică astăzi hidrogen lichid. Temperatura
acestui hidrogen e de 252 grade sub zero. Un pahar de
sticlă cu hidrogen lichid, ţinut în atmosferă, se acoperă cu o
ceaţă deasă de aer lichid, care se preface la urma urmelor
într’o ghiaţă de aer solid.
Şi nici temperatura hidrogenului lichid nu-i cea mai joasă
din câte se cunosc. Profesorul K am erlin g Onnes, din Leyden,
a atins temperatura cea mai joasă de — 270 de grade, în cer­
cetările sale privitoare la lichefacerea heliului, cel din urmă
corp gazos care a fost lichefăcut.
 NATURA

Rzl numai e nici un corp gazos care să nu fi luat starea

lichidă. Mai sunt numai trei grade până la zero absolut,
minus 273 de grade, temperatură la care materia trebue să fie
moartă. Nu se ştie când vor ajunge învăţaţii şi la această tem '
peratură de zero absolut. Se poate ca mâne cţjiar vre-una
din marile reviste ştiinţifice să ne aducă vestea că zero
absolut a fost atins, şi atins cu siguranţă. Se poate însă tot
aşa de bine ca să mai treacă ani şi zeci de ani până ce zero
absolut să cadă prins în mâinile învăţaţilor. Ori când se va
întâmplă aceasta, descoperirea va fi de o însemnătate pe care
de abia o putem prinde astăzi cu mintea noastră.

* *

Să vă prezint acum pe erou în persoană. După simpatia

caldă ce i-o arătaţi, arde de dorinţa să vă facă cunoştiinţă.
Zmeii din poveşti îşi închideau Cosânzenele furate în palate
de cleştar acoperite cu argint. Eroul nostru stă şi el încţjis
într’un palat la fel. E un balon de sticlă , din cel mai bun
cleştar ce se fabrică astăzi. Balonul e cu doi păreţi şi păreţii
sunt suflaţi cu argint.
Vă arăt aici un balon de acesta cu păreţii neargintaţi.
Observaţi, că sunt două baloane vârâte unul în altul, fără
să se atingă, şi lipite numai la partea de sus cu buzele lor.
Hcest moţ de jos a fost întâiu deschis; pe aici s’a scos aerul
dintre cele două baloane şi s’a scos aşâ în cât să nu rămâe
nici cea mai mică de urmă de aer. In urmă tubul de
sticlă s’a topit la lampă până ce s’a încţjis bine de tot. Iată
de ce se fac astfel baloanele şi toate vasele în care păstrăm
sau facem experienţe cu aerul lictjid. E de neapărată nevoe
ca aerul din baloane sau cel turnat în pahare să nu se încăl­
zească sau, mai bine zis să se încălzească cât mai încet
 EXPERIENŢE OU AERUL LIOH'D 79

Sticla, după cum ştiţi, lasă foarte greu să treacă căldura prin
ea. Locul fără aer opreşte şi mai mult trecerea căldurei. Când
balonul e argintat, cum e acesta, în care avem aer lichid
încălzirea lui se face şi mai anevoe. Putem păstră astfel o
săptămână întreagă doi litri de aer lictjid, care în vase obi­
cinuite s’ar evapora numai în câteva minute. Rmintim în
treacăt că aceste vase pot păstra foarte multă vreme şi un
licţjid ferbinte fără să se răcească. Vasele din comerţ, cunos­
cute sub numele de Term os , sunt construite la fel. Ele
sunt foarte practice în călătorii putând aveâ la drum ceai,
cafea neagră ferbinte, şi ori ce altă băutură caldă sau rece.
In timpul din urmă se fac şî servicii de adus mâncarea de
la restaurant acasă sau de luat la un drum mai lung.
Iată un balon de acestea care poartă o rană glorioasă a
luptei ce a dus-o cu vandalii de la noi. E un balon cu
gâtul spart. Hcum patru ani, doream din tot sufletul să fac
la Ateneu experienţe cu aerul lichid. Rm intrat în vorbă
cu o fabrică din B erlin , care îmi dăduse nădejdea că 'mi
poate trimite aer lichid în lada aceasta. întâia încercare a
fost fără noroc. Drumul dela Berlin la Bucureşti trebuia să
ţie numai trei zile. El a ţinut şase zile de la B erlin la P r e ­
deal şi tot şease zile de la P redeal la Bucureşti. R doua
încercare a fost şi mai . . . ruşinoasă pentru noi.
De la Berlin la Burdujeni, drumul a ţinut numai trei zile,
iar dela Burdujeni la Bucureşti expresu l cu care a fost tri­
mes a venit tocmai în unsprezece zile. Rm făcut atunci o
întâmpinare foarte politicoasă d-lui director al Căilor Ferate,
am primit în urmă în laborator vizita unui d-n funcţionar
care a anchetat cazul, am dat cu bună credinţă toate actele
doveditoare acestei bătăi de joc, am căpătat asigurarea că
se vor pedepsi vinovaţii şi că voi fi despăgubit. Hzi după
80 NATURA

atâţia ani, vă pot spune că am rămas numai cu acest balon

rănit în b ătae. . . de joc şi numai cu făgăduiala d-lui funcţionar.
Să-l lăsăm să iasă în libertatea după care oftează!
Hpăsăm încetişor pe aceste foaie de gumă. Vârâm prin
ele înlăuntrul balonului puţin aer cald de afară. Herul licţ)id
împins de cel cald, se ridică pe această ţavă, încet încet, dar
gâfâind de gerul care-1 amorţise. Vedeţi o ceaţă deasă. E
apa din atmosferă care îngheaţă . . . de frică. Vedeţi cum
începe să curgă aer licîjid, în acest paţjar făcut la fel ca şi
balonul dar lăsat neargintat ca să vedem printr’însul pe
scumpul nostru erou.
E limpede şi albăstrui ca seninul cerului.
S ’a liniştit. Stă cuminte în pahjar.
încet — încet se tot desmorţeşte, îşi întinde aripele şi se
avântă în văzduhul din care a fost smuls.
E rece, rece de o sută optzeci şi cinci de grade sub zero.
De această răceală ne folosim ca să facem câteva experienţe.
De nu vom da greş nu vă va părea rău c’aţi venit aici. Sunt
cele mai frumoase experienţe din câte se fac în laboratoare.
Veţi vedea prefaceri adânci şi neaşteptate pe care le în­
cearcă diferite corpuri când sunt ţinute într’un frig aşâ de mare.
*
* *

Vă facem o rugăminte nu ni-1 deocheaţi şi ca să fim mai

siguri daţi-ne voe să-i stângem de dioctji.
In acest pafiar cu apă, lăsăm să cadă câteva picături de
aer licl)id. Sfârâe ca şi cum am pune în apă o frigare în­
roşită în foc. Se formează deasupra paharului o ceaţă deasă
şi catifelată. Picăturile de aer se lasă şi se sue în apa din
patjar arătând că au o densitate cam tot aşâ de mare ca şi
apa însăşi.
 EXPERIENŢE CU AERUL r.rCH'I) 81

Iată un tub de gumă. Se lungeşte când îl îndoim, se în­

doaie, nu se rupe, e elastic. Să-l punem cu un capăt într’un
pat»ar cu aer lichid, să-l ţinem câtva timp în această bae
atât de rece, şi să-l scoatem iar afară. Nu se mai întinde
nu se mai îndoaie, se rupe pare c’ar fi de sticlă, bătut cu
ciocanul se face praf. Iată o prefacere la care nu ne aşteptam.
Să pisăm gumă !
Iată o minge, semnul copilăriei şi al jocurilor ei. Să o
punem şi pe ea în aer lichid şi să o ţinem câtva timp. O
luăm, o aruncăm în s u s ; mingea se sparge ca şi cum ar fi
de sticlă; am putea-o pisa cât vrem de mărunt.
Iată o floare, nevinovată ca o floare, dar osândită la o
grea pedeapsă. I-a fost scris să moară în gerul cumplit al
aerului lichid. 0 muem în paharul cu aer lichid. Frigul rău
o strânge, trupuşoru-i frânge. O scoatem afară şi o strângem
între degete. Foile ei plăpânde se sfărâmă uşor ca şi cum
ar fi de sticlă subţire de tot.
Iată o felie de şuncă, e tăeată subţire de tot pentrucă
e de Praga. E de la Mercur, unde sunt acţionar cu 75 lei,
capital deplin vărsat. Ii cunoaşteţi gustul, şi ştiţi cât e de
moale. In aer lichid se face tare ca fierul, dar se sparge
lesne cu ciocanul, sau se frânge când o îndoim ca şi cum
ar fi de sticlă.
Iată şi pe argintul viu. E zglobiu şi aleargă pe masa pe
care lăsăm să cadă câtevâ picături. îngheţarea lui se obiş-
nueşte să se arate sub forma unui ciocan făcut din argint
viu. Ciocanul e semnul industriei şi noi nu suntem încă o
ţară industrială. Să dea Dumnezeu să fim. Să nu vă supăraţi
de vorbă urâtă. Mie mi se pare că până azi ne purtăm cu co­
morile pământului nostru cam la fel cu negrul din Africa
care dă diamantul dir. mână pe un cercel de atârnat în nas.
82 NATURA

Strămoşii noştri mânuiau buzduganul. Vom face o ghioagă

de argint viu. In acest balonaş mititel am pus argint viu şi
un băţ de lemn. Cufundăm totul în aer lichid şi-l ţinem acolo
câteva minute. Hrgintul viu îngheaţă, îngheaţă tun şi se
face tare ca fierul. Spargem sticla. Iată ghioaga ghintuită cu
argint viu.
E de două ori mai grea de cât una de fier de aceiaşi
mărime. Să ne folosim pe dată de ea, până ce argintul viu
nu se desmorţeşte. Să batem câteva cuie. Vedeţi cât e
de tare, pare c’ar fi de oţel. De obicei zicem bate fierul
cât e cald. Herul lichid ne schimbă şi zicătoarea noastră
silindu-ne să zicem bate cuiul cât argintul viu e rece.
Iată un sirop. Să facem îngheţată, dar să facem înghe­
ţată încălzind-o pe foc. Punem siropul în acest vas, turnăm
ceva aer lichid şi aşezăm vasul pe nişte pirostrii sub care
arde o lampă cu spirt. Siropul îngheaţă şi se face înghe­
ţată napolitan ă. In vremea aceasta, vasul se acoperă pe
din afară cu o ghiaţă groasă de apă şi bioxid de carbon
îngheţat. Gheaţă şi îngheţată făcută pe foc! îngheţata de cafea
e gata. Puteţi gusta cu încredere, siropul a fost curat.
Iată şi câtevâ păhărele şi forme de hârtie. Turnăm sirop
în fiecare. Le stropim pe toate cu aer lichid. Cafe .â la
glace e gata! Să ne ertaţi de crem ă; ni s’a isprăvit chiar
acuma.
Iată şi vişine îngheţate în aerul lichid. Sunt adevărate
mărgele de sticlă. Vedeţi cum se sparg când le aruncăm jos.
Iată o minge de alamă atârnată de un lanţ. O punem în
aerul lichid şi o răcim. O scoatem şi o ţinem în flacăra
acestei lămpi. Mingea de alamă se înveleşte cu o brumă
de ghiaţă şi bioxid de carbon solid ; apa şi bioxidul de car­
 EXPERIENŢE CD AERUL LICHID 83

bon sunt formate în flacără în timpul arderei gazului. Iarăşi

ghiaţa pe foc !
Iată o sticlă cu vin, iată vinul pe care, cum zice Vasile
L u pu in p ra v ila sa, văzându-1 limpede şi frumos la faţă
şi moale şi dulce la gustare, de-ar fi şi înţelept neştire, tot
se amăgeşte, părându i că nu se va îmbăta».
Umplem un păhărel cu vin şi turnăm în el cevâ aer li­
chid. Vinul îngheaţă şi poate fi scos în bucăţi. Iată o expe­
rienţă la care iarăşi nu vă aşteptaţi. Ea nu e însă aşa de
nouă cum aţi puteă crede. Cu două mii de ani înainte de
noi, nefericitul Ovidiu care-şi ispăşia la Tomis nu ştiu ce
păcate, a apucat geruri cumplite pe care, în prea frumoasa
traducere a lui Hâjdău, o arată cam a stfe l:
«De necrezut şi totuşi
In vas îngtjeaţă vinul,
De-1 scoţi în bolovane,
Păstrând figura oalei,
Ş i în loc de a -i soarbe spuma
M ănânci bucăţi de vin“.

La fel şi tot aşă de uşor îngheaţă ţuica, licljeurul şi ro­

mul. Iată bucăţi de ţuică, licheur şi rom.
Mult mai neaşteptate sunt pentru toţi îngheţarea alcoo­
lului curat şi a eterului curat, două lichide, care fierb aşă
de lesne, dar care îngheaţă atât de greu. Multă vreme, căr­
ţile de şcoală spuneau că alcoolul şi eterul nu se pot soli­
difică. Uitaţi-vă, vedeţi alcool solid şi cler solid. Alcoolul se
face mai întâiu gros ca undelemnul şi apoi îngheaţă. Cât de
scumpi trebue să fim, când vorbim în numele ştiinţei, cu
vorba nu se poate. Ce nu se poate azi se va puteă mâine,
şi se va puteă lesne de tot.
Şi acum o experienţă cu totul neaşteptată, după cele ce
84 NATURA

aţi văzut. Să punem un deget în aer lichid. Vă aşteptaţi să-l

scoatem ca sticla. Vă înşelaţi. Uitaţi-vă, e viu ca şi mai în-
nainte. Mai mult încă. Să turnăm puţin aer lichid pe o mână
sau chiar pe amândouă. Nu simţim nici măcar răceală. Pare
c’ar fi cel mult o adiere de zefir. Ce ziceţi de această ex­
perienţă ? Spuneţi drept. Nu-i aşâ c’aţi vrea să spuneţi, sub­
ţire piele mai aveţi D v .!
Spuneţi că nu ne supărăm. Pielea de pe mâinele chimis­
tului trebue să fie cam tot atât de groasă ca acea din obra­
zul unor oameni. Aceasta e adevărat, dar nu-i de ajuns ca
să explice experienţa ce aţi văzut. Ca să înţelegeţi înţelesul
adânc al acestei experienţe să zicem că degetul sau mâna ar
fi într’o mănuşe. E la mintea omului că în acest caz nici de­
getul nici mâna nu simt răceală fiindcă sunt învălite în ceva
care le apără. Ei bine, e ceva care le apără, dar nu mânuşa,
ceva nevăzut apără degetul şi mâna să nu simţească frigul.
In jurul degetului ce stă în aerul lichid se formează o mâ­
nuşă de aer gazos. Acest aer ne apără de frig şi în acest
caz, după cum ne apără tot corpul. Dv. credeţi că hainele
de pe noi ne ţin cald. Ei bine nu-i aşâ. Cald ne ţine cămaşa
de aer dintre cea de pânză şi trupul nostru, vesta de aer
dintre cea de stofă şi cămaşa de pânză, haina de aer dintre
cea de stofă şi vesta de stofă şi, acuma iarna, paltonul de
aer de sub cel de stofă.
In aceste experienţe v’am tras puţin pe sfoară. Am vârât
degetul în aer dar Fam scos repede afară. De Fam fi ţinut
prea mult, cămaşa de aer gazos s’ar fi rupt şi degetul ar fi
încercat aceleaşi prefaceri ca cele văzute mai sus. Am putea
face astfel praf de deget, ne mai văzut încă nicăeri. Putem
încercă, e lesne de tot. Aer lichid avem, ciocan avem, iar
 EXPERIENŢE CU AERUI, LICHID 85

degete are destule fiecare, unii mai scurte, alţii mai lungi,
alţii. . . lungi de tot, pe la casierii.
Cine dă un deget ? Nimeni. Nu vrea să facă nimeni pe
S caevola modern.
Iată o ţeavă de sticlă răsucită în jurul altei ţevi. O
muem în aer lichid şi suflăm în acest timp printr’însa
aerul din plămâni. O scoatem afară. Observaţi în acest ba-
lonaş, o zăpadă groasă. E apa şi bioxidul de carbon care au
eşit cu aerul din plămâni şi care au îngheţat în a,erul lichid.
Intr’un aparat la fel lăsăm să treacă gazul de luminat.
Gazul aprins arde cu flacără luminoasă cât timp aparatul
stă în aer. Să-l cufundăm în paharul cu aer lichid. Flacăra
îşi tot perde din lumina ei şi se face în acest timp albăstrue.
In aparat se adună în stare lichidă ţjidrocarburele din gazul
de luminat, hidrogenul scapă singur în stare gazoasă şi arde.
Pe această experienţă se sprijină metoda cea mai nouă
pentru fabricat hidrogen eftin cu care se umflă baloanele cu
cârmă. In ţevi anumite se încălzesc cărbuni şi se trec prin
ele vapori de apă. Se formează astfel un amestec gazos de
oxid de carbon şi hidrogen. Prin trecerea acestui amestec
prin ţev i răcite cu aer lichid, oxidul de carbori se conden­
sează iar hidrogenul singur trece mai departe unde poate fi
prins. S ’a ajuns astfel ca preţul unui metru cub de hidrogen
să fie numai de vre-o 15 bani în loc de un leu şi mai bine
cât eră mai înainte. 1
Să ne oprim puţin asupra acestor experienţe pe care
le-aţi văzut singuri, de care aţi fi auzit şi de care n’aţi fi
crezut că sunt atât de simple şi atât de neaşteptate.
In toate, dela tubul de gumă, dela mingea ide joc, până
la ghioaga de argint viu şi la alcool solid, în toate, prefa­
cerile materiei sunt numai trecătoare şi corpurile îşi rec a-
N atura, an. VI, No. 3 7
SG NATURA

pătă însuşirile dela început de îndată ce se încălzesc. Expe­

rienţele făcute ne arată felurite fenomene fizice.
Să vă arătăm acum câteva fen om en e chimice, mai bine
zis, câteva arderi în oxigen. Zic oxigen şi nu aer lictpd,
fiindcă în vremea de când l-am cumpărat şi de când sunteţi
de faţă la aceste experienţe, aerul a încercat o schimbare
adâncă în natura lui. flerul licţjid, ca şi cel gazos, e un
amestec de oxigen şi azot. Azotul licbid se desmorţeşte mai
repede decât oxigenul lichid şi fuge în atmosferă înaintea
acestuia.
In balon şi în pahare rămâne un lictjid mai bogat în
oxigen. In fabrica din strada Măgurele sunt maşini anume
care scot din aerul lichid numai oxigen lichid curat. Cu
acest oxigen lichid se face oxigen gazos, pe care îl vinde în
industria noastră.
E locul să arătăm aici care este temperatura adevărată a
aerului lichid. Teoreticeşte această temperatură este — 193V5,
temperatura de ferbere a azotului lichid. Această tempe­
ratură o are aerul lictjid numai în timpul când iese din ma­
şină. In urmă, azotul evaporându-se din ce în ce, tempera­
tura amestecului rămas creşte mereu, făcându-se — 190,
— 188, — 185, şi sfârşind — 182°, 5, când rămâne numai
oxigenul lichid.
Ştiţi cu toţii cât de frumos ard corpurile în oxigen gazos.
Aceste arderi sunt şi mai frumoase în oxigen licţud.
Iată o ţigară de foi. O aprindem şi tragem din ea câteva
fumuri. O apropiem cu capătul aprins de oxigenul lichid.
Ţigara arde şi mai frumos, ba se mai acopere şi cu o bruma
groasă produsă prin îngheţarea apei şi bioxidului de carbon
formate în timpul arderei.
Iată o peniţă. E tot ce e mai bun şi ce e mai rău în lume.
 EXPERIENŢE CU AERUT. T.IOHID 87

Ea aşterne pe hârtia răbdătoare şi bun şi rău. In vârful pe­

niţei punem o bucăţică de plută, tăiată dintr’un dop. Aprin­
dem pluta şi în vreme ce arde o apropiem de oxigenul
lichid. Oţelul din peniţă se aprinde şi arde împrăştiind o
ploae de stele pe care, de sigur, o vedeţi întâia oară.
Iată o bucăţică de vată. O muem bine în oxigen licţjid
şi o aşezăm pe această măsuţă de asbest. Apropiem o lu­
mânare aprinsă de această vată. Ea se aprinde şi arde cu
o flacără mare într’o singură clipă; abia am numărat una
şi ea a ars în întregime.
E bogăţia mare de oxigen faţă de carbonul şi hidrogenul
din vată care o fac să ardă aşa de frumos. E un bumbac
explosibil, un fel de dinam ită cu oxigen lichid. Dacă am fi
pus vata muiată într’un tub de fier, ar fi luat foc dela lu­
mânare cu o pocnitură neaşteptată, faţă de liniştea cu care
a ars în aer liber. S ’a şi încercat să se umple cartuşe cu aer
lichid şi să se sfărâme, prin aprinderea lor, stâncele de piatră.
Ne oprim aici cu aceste experienţe. Ar trebui să trecem
cu mult peste un ceas, cât ne este îngăduit, dacă am sta să
vă arătăm nenumăratele experienţe ce se mai pot face
cu aerul lichid.
*
* *

Descoperirea aerului lichid e una din minunele mari ale

ştiinţei. Aţi văzut câte încercări grele şi zadarnice au făcut
învăţaţii ca să capete cea dintâi picătură de aer lichid. Ceeace
nu s’a putut ieri se poate foarte bine azi.
In aerul lichid se ating două extremităţi, o temperatură
foarte joasă, produsă prin evaporarea lui, şi o temperatură
foarte înaltă, produsă prin arderea diferitelor corpuri în oxigen
lichid. Ştiinţa şi industria au tras foloase mari din proprie­
tăţile aerului lichid.
88 NATURA

Fabrica din strada Măgurele produce oxigen gazon, din

cel lichid, şi acetilenă din carb u ra de calciu. Ea vinde
aceste gaze în cilindri de oţel anume făcuţi. In lămpi spe­
ciale, în care acetilena arde în oxigen, se produce o flacără
de trei mii şi cinci sute de grade. In această flacără, atât de
caldă, ferul se topeşte tot aşâ de lesne ca şi ceara la căldura
unei lumânări aprinse.
Nenumărate sunt întrebuinţările acestei flăcări la lucratul
şi lipitul fierului şi lucrurilor de fier. Spărgătorii de case de
bani au recunoscut printre cei dintâiu foloasele mari ce această
flacără le poate aduce. Fără sgomot, aşâ cum le place lor
să-şi facă meseria, repede şi lesne, ei au izbutit în câtevâ
rânduri să desfacă broasca oţelită ce le închidea calea spre
pungile cu galbeni.
Vă mulţumesc, Doamnelor şi Domnilor, pentru bunătatea
de a fi venit pe o vreme aşâ de rea şi pentru răbdarea cu
care aţi urmărit aceste experienţe. Cu toţii împreună să mul­
ţumim Domnului Doctor Teodorescu, D -lui A lexe Crângaru,
şi D -lui Valerie, întreg personalul laboratorului de chimie
neorganică, pentru truda ce şi-au dat-o să nu deâ greş la
aceste experienţe.
Câte-şi patru am fost o săptămână întreagă neliniştiţi,
neştiind de vom aveâ azi ce trebuea s’avem, aer lichid
destul. Se puteau întâmplă atâtea şi atâtea !
Putea să îngheţe maşina lui Linde tocmai azi. Putea să
crape vre-unul din aceste baloane tocmai pe drum sau cljiar
tocmai aici. Km fost norocoşi şi am scăpat de toate neajun­
surile. îmi pare bine de şi nu mi-ar fi părut rău să nu fi
eşit dintr'o dată cutare sau cutare experienţă, sau să fi.
plesnit vre-un patjar tocmai când n’am fi vrut să facă aceasta
Kţi fi învăţat atunci, ceeace n’aţi învăţat acum, că a
 sa întrebuinţam petrolul 89

face experienţă înseamnă a stă la cheremul atâtor şi atâtor

împrejurări pe care nu le stăpâneşti niciodată în deajuns.
Vă mulţumesc în numele revistei N atu ra, chemată a doua
oară la marea onoare să răspândească ştiinţa într’o adunare
atât de aleasă. Hnul trecut, v’a vorbit D om nul Ţiteica des­
pre P o p u la riz area ştiinţei. Anul acesta, m’am încercat eu să
dau câtevâ lămuriri la experienţele văzute.
Nu uit, că aceste experienţe au fost făcute la Cassa
Şcoalelor. Mulţumesc D om nului A dm inistrator , care con­
duce această instituţie cu atâta pricepere şi atâta cinste şi
care de atâtea ori a înlesnit răspândirea ştiinţei în şcoală şi
în afară de şcoală.
G. G. LONG1NESCU

SÂ ÎNTREBUINŢĂM PETROLUL >)

CUM S ’A NĂSCUT, CUM GĂSIM, CUM SCOATEM ŞI CUM FOLOSIM

PETROLUL.

Zicem că am dat de un zăcăm ânt de petrol, atunci când

îl găsim în cantităţi exploatabile, adică să obţinem din vân­
zarea lui capitalul întrebuinţat în exploatare, şi în plus bune
dobânzi. Zăcământul de petrol poate fi sau în r o ca m um ă
sau poate să fie un zăcăm ân t de m igraţiune, adică un
zăcământ format din adunarea petrolului fugit din alte părţi
— din roca mumă.
Rocile mume ale petrolului sunt cele sedimentare, argi-
loase, silicioase, calcaro-bituminoase.
In aceste roci sarea se găseşte alături de petrol. Nu voi1

1) Vezi «Natura» anul VII No. 1 şi 2.

90 NATURA

mai înşiră teoriile corniştilor germani care explică rolul sării

în formarea petrolului.
E destul însă să observăm că în rocile mume silicioase
(în silex de exemplu), petrolul se găseşte totdauna în can­
tităţi mai mici ca în cele argiloase, şi în treacăt să spunem că
petrolul în rocile calcaro-bituminoase născut tot supt influ­
enţa sărei, provine din curioasele insule ale celenteraţelor,
aşă că nenumăratele corpuri de corcilieri — ştiţi ce solidari
sunt — îjrănesc astăzi maşinile aviatorilor noştri dela Chitila.
Sunt sigur că o să vă puneţi şi următoarea întrebare:
petrolul e un licţjid ce de mii de ani poate, stă între straturi
permeabile, aşteptându-şi exploatarea; cum se face de nu
s’a scurs prin aceste straturi ? E foarte adevărat că prin
unele locuri petrolul a rămas pe loc, dar numai acolo unde
stratul de deasupra şi dedesuptul zăcământului — acoperişul
şi p atu l zăcăm ân tu lu i — erau destul de puternice şi relativ
impermeabile, iar terenul nu a fost prea mult frământat, ca
de exemplu în unele regiuni ale flmericei de Nord. Din
contră, cele mai multe zăcăminte de petrol au fugit din locu­
rile unde s’au născut, prin crăpături, prin permeabilitatea
straturilor, sau au venit ape de au înecat zăcământul. Dar
dacă se produc încreţituri sau răsturnări în coaja pământului,
petrolul fuge ca argintul viu, fuge unde e presat mai puţin,
şi dacă împrejurările îl ajută, se adună în unele locuri în can­
tităţi enorme, în zăcăm inte de m igraţiu n e. Rceste locuri
sunt mai ales aşă numitele creste ale an ticlin alelor. Se în­
tâmplă câteodată ca să surprindem petrolul tocmai în timpul
când el vrea să migreze, şi atunci dăm de cunoscutele
tabace, care e veste bună pentru puţari.j
Găsim zăcăminte de migraţiune fie în straturi, fie în pungi,
goluri sau crăpături. Hşă de exemplu la noi în ţară la Mo-
 SĂ ÎNTREBUINŢAM PETROLUL 91

ren i şi B u şten ari, petrolul e migrat şi se găseşte în straturi

paralele şi în acest caz se poate mai dinainte socoti cam
cât petrol se poate scoate. La Moreni s’a socotit capi 70—80
mii de tone pe fiecare tjectar, Iar la Buştenari 1 2 0 0 - 2000'
tone pe tjectar. In pungi petrolul se găseşte mai mult îm
cutele diopire — geologia vă explică ce sunt acesta. La
B âicoi, la Ţintea, M oreni, se găsesc pungi de petrol. In
pungi de petrol, găsim uneori cantităţi colosale, pe când în
goluri sau crăpături, petrolul se găseşte mai rar- In Galiţia.
petrolul se exploata la început numai din crăpături, iar în:
H an ovra (Germania) pare că se exploatează petrolul tot din.
crăpături.
Răspândirea zăcămintelor de petrol pe suprafaţa pă­
mântului. Petrolul se găseşte în foarte multe regiuni ale
pământului: aţi auzit desigur de petrol rusesc, galiţian, ca­
nadian, pensilvanic etc., iar locurile de exploatare sunt şi
mai multe ca numirile.
Să luăm ţjarta globului şi să purtăm un creion prin ţinu­
turile petrolifere. începând cu C anada, petrolul se află aici
în regiuni puţin dislocate, el migrează foarte încet, împins
numai de presiunea interioară gazelor lu i; dăm de ţinuturile
Statelor Unite cu zăcăminte în M-ţii Rpalaşti, în statele
Illin ois, P en silvania, N ew -Y ork, Virginia, Ohio, T exas „
apoi în C aliforn ia şi Mexic care zăcăminte au rocile mume
foarte veclji, Petrolul e de calitate superioară, căci arde
complect, nu produce fum mult, e bun petrol lam pant. In
America de sud nu e în cantităţi exploatabile, deşi sunt
urme. Trecem în insulele Oceaniei, prin F ilipin e, Borneo,
Sum atra, Ja v a , din care unele cu bogate zăcăminte petro­
lifere, toate însă în regiuni puternic dislocate. In Hsia se
găseşte iarăşi petrol: prin ln d iile engleze numai pe alocuri
92 NATURA

exploatabil, iar în China exploatările sunt încă rudimentarei;

în ţinutul F ecio a rei şi M-ţii U ralului e puţin exploatabil,
dar e de bună calitate, se apropie de cel american. In A frica
s’au găsit asemenea urme de petrol prin A lgeria, Cam erun
şi chiar în A fric a de su d , dar nu e în cantităţi exploatabile.
In Europa se găsesc zăcăminte bogate de petrol, dar în
regiuni dislocate ca în C aucaz, în C arpatică a
regiunea
R om ân iei şi G alitjei , apoi în Germania prin H anovra şi
A lsacia şi regiunea alpinică a Italiei.
Petrolul dar, nu e numai pentru* noi de o mare impor­
tanţă ; e un producător mondial de energie, care interesează
aproape toate ţările. Să vedem acum cum îl scoatem, şi cum
îl întrebuinţăm.
Cum scoatem petrolul. Ca şi cea dintâi busolă ori cele
dintâi poduri suspendate, ca şi pulberea de puşcă, cele dintâi
sondage tot chinezii le-au a v u t: nu pentru petrol însă, ci
căutând ape sărate. Chinezii executau sondajele cu nişte dălţi
atârnate fie la capătul unor prăjini lungi şi înnădite, fie de
o funie solidă.
Tocmai târziu de tot, le-a venit şi Europenilor în cap
ideia să facă sondagii, tot pentru a p ă : fiecare lucru se
născoceşte la vremea lui, adică, unde şi cân d se simte
nevoie. Prima sondare s’a făcut în Europa în provincia Artois
din Franţa, de unde a rămas numele de «pu ţu ri arteziene ».
Htâta vreme s’a scurs de când tot se sondează; dar ce
credeţi că s’au făcut mari progrese, s’au inventat metode aşa
de înaintate faţă de începuturi, cum ar fi de exemplu aero­
planul faţă de transportul prin târâre ? Nu, afară de proce­
deul cu apă — şi metoda nu e bună în toate cazurile — tot
la dalta şi la funia chinezească cerem şi astăzi ajutor! De
ce aşâ ? Hm putea răspunde, că pentru acelaş motiv pentru
 SĂ ÎNTREBUINŢAM PETROl.UL 93

care şi astăzi când avem de tăiat ceva, tot la cuţitul lui

A vram alergăm.
S ’au găsit fel de fel de mijloace ca să scurtăm timpul
cât sondăm până ce dăm de petrol, — cu alte cuvinte să
mergem mai repede şi mai cu folos, — să ocolim accidentele
sau să eşim din încurcătura în care ele ne-ar v â r î; dar cu
toate acestea, o sondă e departe de a răsări ca palatul lui
Făt-frumos, numai aruncând o perie. Şi astăzi trebue să
scoatem luni de zile din o gaură verticală îngustă, câte o
linguriţă de pământ de la sute de metri adâncime, până să
începem să zicem «Doamne ajută» sau «o fi sau nu o fi'»!
Şi dacă ne gândim că ajungem câteodată să săpăm peste
1000 metri adâncime, (cea mai mare adâncime atinsă este
2000 m. în Silezia, iar la noi cam 1200 m.) fără ca să dăm
de ce căutăm, te-oi întrista şi tu cititorule, alături cu cei ce
lucrează la sondă, căci fă socoteala câţi bani sunt pierduţi
dacă punem laolaltă cam 50 lei de fiecare metru adâncime 1
întreprinzătorul însă, trebue să aibă curaj, iar Dumnea­
voastră, nu vi-1 pierdeţi numai din ceeace auziţi: exploa­
tările de petrol au răsplătit totdeauna cu «generozitate»
munca şi curajul.
Ţăranii noştrii din ţinuturile petrolifere şi-au bătut singuri
capul şi au găsit şi ei mijloace, simple ce e drept, dar sufi­
ciente pentru nevoile şi mijloacele lor, şi tot scoteau des­
tule boloboace.... de petrol sau păcură, ca în şiruri de căruţe
trase de boi să-şi ducă produsul moşioarei lor la târg. Nu
se scoteau rîuri şi fluvii de petrol ca astăzi, ca să umple
corăbii ce plutesc până peste 9 mări, spre ţări depărtate,
dar tot se găsea în ţară destulă păcură pentru unsul scârţie-
torilor carelor, sau destul petrol să se ardă în rarele felinare
ale Bucureştilor, care pe la 1857 erau mândria Capitalei! Ce
94 NATURA

bine ar fi daeă în toate ramurile de activitate, România ar

creşte ca un eu c a lip t: pe la 1857 se scotea din ţară pe an
numai câteva sute de tone, azi peste 1 milion de tone, să
zicem o producţie cam de 500 ori mai m are! Dar pentru
aceasta a trebuit ca să se înmulţească capitalurile de exploa­
tare, puţurile au fost aproape înlocuite cu păduri de sonde,
boloboacele s’au înlocuit cu trenuri şi conducte, alambicul cu
«rafinării-labirinte», şi totul se trage din «atragerea atenţiei»
mulţimei «lucrătoare» asupra bogăţiilor ţărei.
*
* *
. Ca să ne dăm şi mai bine seama de progresele făcute,
să vedem cum scoteau înainte vreme — şi mai scot şi astăzi
mai ales în M oldova1) - ţăranii petrolul, cu munca braţelor
lor şi cu ajutorul micilor lor capitaluri, şi cum îl scot astăzi
inginerii, înţjămând maşinile şi averi de sate întregi, dar
muncă şi bani mai bine răsplătiţi ca greaua străduinţă ome­
nească în fundul unei gropi de sute de metri: «averea
tot la bogat se duce» şi ecoul răspunde: #dobânzile la
capitalul m ânuit cu ordine şi pricepere vin».
Ţăranii încep lucrarea, săpând un puţ în patru colţuri,
cam de 1 metru lăture, cel mult 1,20 m., pe locul unde «sunt
semne» că se va găsi petrol. Ei sapă puţul pe măsură ce
îl ghizduesc cu gard de nuele sau scânduri de fag. Oame­
nii — puţarii — sunt lăsaţi şi scoşi din puţ cu o funie de
cânepă, numită şu fă ce se înfăşoară pe un sul cu ajutorul
unui fel de macara numită crivac. Crivacule de lemn, şi se
reazemă la gura puţului pe doi stâlpi tot de lemn între care
se reazemă şi fusul pentru înfăşuratul şufei.
Puţarul se lasă în puţ îmbrăcat numai în cămaşe, iar pe
1) A se vedea şi articolul E x p lo a ta rea p etro lu lu i p r in p u ţu r i al
D-Iui N. P o en a ru -Ia ta n , din N a tu ra , anul I, pag. 280.
 si întrebuinţam petrolul 95

cap poartă o pălărie de tinichea, ce-1 fereşte de apă şi pă­

mântul ce ar curge din partea de sus a puţului. In fundul
puţului pe 1 metru pătrat, abia are loc să lucreze ; de aceia
toate uneltele lui sunt cu cozi foarte scurte. O sapă scurtă*
o daltă tot scurtă numită ţiu, nişte ghiulele de fier cărora
le zice baambe, o lopată iarăş scurtă, nişte baroase de fier
ascuţite, cam astea le sunt uneltele, pe care le iau în puţ
după nevoie.
Când puţarul crede că s’a apropiat de petrol — ceace se
întâmplă cam pe la 100— 150 m., — el sapă în colţurile şi
mijlocul fundului puţului câte o gaură cam de 1 m. adân­
cime, — îsvoarelc de petroi.
Dar în adâncimile puţului, lucrătorul nu poate trăi în ga­
zele înăbuşitoare ce puţul expală. Puţarul are nevoie de aer
proaspăt, care se trimite prin tuburi de tablă de fier, cu 2-3
ore mai înainte ca lucrătorul să se scoboare la săpat, ca
puţul să pe bine aerisit.
Dacă puţul e mai adânc ca 150 m., de obicei nu mai în­
vârtesc oamenii la crivac, ci se pune un cal. Calul face ace-
laş lucru ca şi omul, pe timp ce dă o col unui fus, care prin
un mecanism numit hetrie însulă şufa şi cu aceasta scoate
din puţ lucrătorul sau pământul săpat, unelte, materiale, etc.
Dacă puţul însă e peste 180 m. adânc, se pun 2 petrii, una
pentru oameni, şi una pentru materiale. Omul din puţ n’are
de cât să sguduie şufa, că pe dată e tras afară.
Cum cunosc puţarii că se apropie de petrol? Cunosc după
felul pământului în care sapă: când dau de un fel de argilă
solzoasă căreia ei îi zic brân ză, ori peste un pământ gal­
ben— carn ea calului — , ori în pne peste tabacele sau turtele
ce miros a petrol, puţarii sapă cu nădejde. Petrolul e aproape.
Când s’a ajuns zăcământul, puţarii ies afară, şi a doua
96 N4TCTA

operaţie — operaţia roditoare — începe. Se zice că s’a început

«lăcăritul sfârlacului».
Cu puţurile de mână, ce descrisei, nu se poate scoate
mult petrol: cel mult 1 vagon pe zi, iar dacă din nenoroc
se dă de apă, nu mai e nimic de făcut, puţul se părăseşte.
Şi poate cevâ mai adânc este petrol! Un astfel de puţ costă
cam 1 0 0 0 0 lei. La B rea z a s’a ajuns cu adâncimea cea mai
mare, cam 320 m.
*
* *

Când s'a văzut mai târziu, ce bogăţie reprezintă zăcă­

mintele de petrol, alături de «muncitorii cu palma» s’au aşezat
în rând şi lucrătorii ştiinţei şi tecnicei, şi dacă nu s’au făcut
minuni, s’a trecut cel puţin apa adâncă: s’au adus sisteme
noi de sondat, fie inventându-se noi sisteme, fie aplicând pe
cele cunoscute la alte lucrări (de exemplu cele întrebuinţate
pentru scoaterea apei), in scop de a se scoate petrolul.
Numai cu razele X ale geologilor s’a putut vedea fără a
săpa, ceeace se află în coaja pământului; numai cu ajuto­
rul reflectoarelor tecnicianilor s’a putut lumină îndestul căile
întunecoase şi necunoscute, ca să se meargă cu încredere şi
siguranţă! Capitalurile s’au grămădit şi cu ele şi braţele, ca
furnicele lucrătoare, iar păduri de sonde au răsărit pe locu­
rile pe unde numai ciobanul îşi trăia viaţa de visuri.
Înainte de a arătă şi clasifică sistemele de sondare — şi
sunt multe — pe care le-au născocit tecnicianii, să vedem ce
au ele comun.
Coate sondele au părţi ce se văd deasupra pământului şi
altele care sunt vârâte în pământ. Dedeparte încă vedem acele
turnuri de lemn, numite şi pe la noi tot derick, înalte cam
de 20—30 metrii. Fiecare gaură de sondă trebuie să aibă un
derick (nu dric, căci are alt scop, ce-1 voi arătă mai la vale);
 SA I N T R F B U I N Ţ \M PETRO LU L 97

cel puţin eu până acum, n’am auzit de sondă fără derick.

Dăm ocol turnului, şi de vrem, vedem : roţi pentru funii
de cânepă sau metal, maşini-motoare ce înlocuesc munca
braţelor, frâne şi erele, în fine tot felul de unelte de săpat
ori reparat, dar toate adăpostite de un fel de şopron întreg
de lemn, îmbrăcat sau nu cu scânduri pentru a se adăposti
mai bine lucrătorii de ploi şi ninsoare. In definitiv o magazie
afumată şî unsuroasă ca fainele unui coşar. Dar ce sunt şan­
ţurile şi gropile din jurul sondei ? Sunt, ce-a fost capul B u ­
nei speranţe pentru Mag ela n , speranţa că va veni ziua când
valurile de petrol vor curge să umple toate rezervoarele şi
să se mai ducă şi pe coastă în vale; dar sunt şi şanţurile
cetăţei: dacă sonda ar luă foc, focul să nu se poată uşor în­
tinde şi la sonda vecină, poate numai la câteva zeci de metri.
Ce are sonda supt pământ, nevăzut? O gaură ce se'n-
tinde drept ca un fir de aţă la capătul căreia atârnă o greu­
tate, pe mai multe sute de metri, şi de o palmă, două
diametru.
Mă prind că o să mă «apostrofezi», cititor curios: Bine
Domnule, ce treabă o să faceţi cu gaura asta în care nici
un om nu poate cădea? Să-ţi răspund scurt, că «aşâ se face»,
nu veţi fi mulţumit, şi aveţi dreptate. Htunci fiţi bun şiaju-
taţi-m ă: luaţi nişte ochelari buni, căci atunci veţi auzi ce vor­
beşte în limba ei transcendentală formula:
_ 2 n. <p. K. a ,
V — R ă
n r
«Dacă o fi să fie petrol, cam tot a tâ ta scoatem fie că
vom fa c e gaura, de un m etru diam etru, fie că o facem de
zece m etrii». Eu vă-rog să-i iertaţi această vorbire hyper-'
bolică silită (nu geometrică), căci şi matematicianii recunosc
că cuvintele nu le pot exprimă atât de precis formulele lor,
98 NATURE

după cum şi poeţii se plâng că limba în care scriu, nu le

poate exprimă sentimentele lo r !
fttunci inginerul, care e ste ,— şi trebue să fie — foarte
sgârcit (deşi în general nu lucrează cu banii lui), căci caută
să cheltuiască cât mai puţin, şi să scoată cât mai mult, re­
duce diametrul gaurei sondei la cât mai mic posibil: 20,30,
40 ori 50 centimetri, după adâncimea la care crede că va
dă de petrol. N e-am înţeles ? Să mergem mai departe: ce
mai este în sondă.
Foarte des, pereţii sondei trebuiesc susţinuţi să nu se
dărâme, mai ales dacă pământul e fărâmicios ori nisip; câte
odată dăm de ape ce trebuiesc închise; toate acestea se fac
cu tuburi de oţel, care e bine să se lase în sondă în mod
telescopic». Se porneşte la început cu un tub de diametru
mai mare, care se continuă mai la adânc cu un alt tub de
diametru mai mic, dar care începe tot de la gura sondei,
intrând in cel de diametru mai m are; şi aşâ mai departe. In
gaura astfel subată, se plimbă pe rând d a lia şi line/ura,
atârnate de o funie solidă de cânepă, mai des de fire de
oţel, ori de o coloană de prăjini înădite (fiecare prăjină cam
de 6 m. lungă). Modul de sondare îl vom vedea.
(Va urma) CINCINAT 1. SFINŢESCÎI
Inginer
---------------- ---- ---------------------------

NOTI ŢE
SPRE STIINTH.—Reproducerea acestor notiţe este îngăduită numai cu arătarea nu­
fărului din „ Vafy/'.i“ din care se vor.Iuâ. Aceste notiţe nu sunt, cum s’ar crede luate
deadreptul din revistele arătate, ci sunt prefaceri după articole cu mult mai întinse.

Un m ijloc cu totul nou pentru găuritul zidurilor. Intr’o biserică

din N e u sta d t a . W. s a introdus de curând lumina electrică. Pentru
sârmele ce trebuiau să meargă la candelabru eră nevoe să se facă
mâi multe găuri. Bolta înaltă de 15 metri are o pictură scumpă, care
 NOTIŢE 99

s a r fi stricat desigur prea mult de ar p fost găurită cu mijloace obi­

cinuite. Schelele ar fi fost de asemenea prea înalte, prea costisitoare şi
nu îndestul de sigure pentru viaţa lucrătorilor. Inginerul K a ssn er a avut
ideea minunată şi cu totul neaşteptată s ă îm pu şte zidul. După ce a ales
punctele de trebuinţă, el a tras la ţintă cu o puşcă de vânătoare în­
cărcată cu gloanţe cu vârful de oţel. Găurile făcute sunt aşâ de mici,
pe unde au intrat gloanţele, în cât aproape nu se văd, la eşire ele sunt
cât pumnul. Puterea de pătrundere a gloanţelor a fost aşâ de mare în
cât au găurit zidul de cărămizi gros de 35 centimetri.
S a făcut astfel în câteva minute un lucru care ar p ţinut altfel mai
multe zile. Iată o nelegiuire, să tragi cu puşca în biserică cu voea ei.
(P rom otheu s — 2 Septembrie 1911)

* * *
Celuloid care nu arde. Coată lumea cunoaşte ce este celuloidul, din
care se face pepteni, gulere şi diferite lu cru ri d e P aris imitând pl-
deşul. In afară de mirosul mai mult sau mai puţin neplăcut de camfor,
acest celuloid ia foc şi arde foarte lesne, făcând astfel ca şi lucrurile
făcute cu el să pe foarte primejdioase.
De multă vreme s ’a căutat să se înlăture acest neajuns. Ăstăzi cpi-
miştii au isbutit pe deplin să facă un celuloid care nu iea foc de loc,
care poate fi încălzit până să se topească şi cu toate acestea să nu
se aprindă. La drept vorbind această materie plastică şi transparentă
nu e celuloid. In adevăr, celuloidul e făcut cu n itro eelu lo sâ sau mai
bine zis azotat d e celu losă, un corp care face parte din neamul c e -
luloselor explosive, cu care se face praful de puşcă fără fum.
Celuloidul cel nou e făcut cu a c eta t d e celu losă, materie care nu
iea foc. Trebuia să se găsească mijloace care să facă din acest corp
o materie eftină şi cu proprietăţile celuloidului. Cljimiştii şi fabricanţii
au isbutit să găsească acele mijloace. Renumitele plme P ath e d in
P aris şi A ctien G esellschaft fü r A n ilin fa b ricn tio n d in B erlin au
fabrice de A ceto-celu losă cu o producere foarte mare. Prin această
descoperire se dă Japoniei o lovitură însemnată, întru câ t nu mai e
nevoe de camfor, care eră adus până azi numai din In su la F o rm o sa
şi întru cât cel mai mare consumator de camfor eră tocmai fabricantul
de celuloid.1
(La Nature 20 Äpril 1911)
100 NATURA

Hidrogen eftin pentru baloane. Baloanele cu cârmă au, orice s’ar

zice, pe lângă neajunsurile lor, şi multe părţi bune.
Armata, cu deosebire, se va folosi mult de ele. Cel mai mare cu­
sur al baloanelor eră şi mai este încă scumpetea hidrogenului cu care
sunt umflate ; o singură umflare trece uneori de 12 mii de lei. Nenu­
mărate sunt mijloacele încercate pentru a produce hidrogen cât mai
eftin şi mai lesne. In unele încercări hidrogenul poate fi produs pe loc
la umplerea balonului şi ne scuteşte de acei cilindri grei de oţel în care
e comprimat de obiceiu. Câştigul ce-1 avem însă din această parte e
întrecut de scumpetea materialului întrebuinţat ca h id r u r a d e C a lc iu
propusă de Joubert.
Un mijloc nou a fost perfecţionat de curând la Berlin. Se trece aburi
de apă peste cărbune înroşit în foc. Se capătă astfel gaz de apă, adică
un amestec de hidrog en şi ox id de C arbon. Se trece acest amestec
prin ţevi răcite cu aer lichid. Oxidul de Carbon se licheface, fiindcă
ferbe la — 195° C, iar hidrogenul trece mai departe în stare gazoasă
fiindcă ferbe numai la — 253° C, răcire pe care nu o poate produce
aerul lichid. Bioxidul de Carbon cu care e amestecat gazul de apă, e
îndepărtat de la început prin trecerea acestuia prin leşie cu h'drat de
Sodiu. Se capătă astfel hidrogen 97,5 la sută, prin curăţire anumită
se capătă hidrogen, aproape curat 99,5 la sută. Societatea B erlin -A n -
haltisshe-M asehinenbau A. G. exploatează acest sistem şi vinde hidrogen
97 la sută cu 12 bani metru cub, iar de cel bun de tot cu 13 până
la 16 bani metru cub.
(La Nature 17 Iunie 1911)

-cslisv-

Erata. Din nebăgare de seamă Fig. 2 dela pag. 59 a N-lui prece­

dent s’a aşezat greşit. Partea de jos vine sus şi invers Cititorii noş­
tri au observat de sigur acest lucru.
 HIDRAULICA ŞI HIDRAULIOIANII 101

HIDRAULICA ŞI HIDRAULICIANII

Mulţi şi-au pus chestiunea ce este hidraulica? Este ea

o ştiinţă curat abstractă, o ştiinţă curat practică, sau şi una
şi alta ? Progresele făcute în hidraulică, se datoresc ele ma-
tematicianilor, teoreticianilor, sau observatorilor şi experimen­
tatorilor ?
In al doilea rând ne vom pune întrebarea, de care iz­
voare ne-am putea servi în aplicaţiunile de toate zilele; de
învăţămintele, de multe ori neînţelese şi nepătrunse de unii
teoreticiani sau de sfaturile profesioniştilor, care prin expe­
rienţele de toate zilele, pot arătă că cutare formule aplicate
au condus la rezultate rele?
Pentru a răspunde la aceste întrebări, ne propunem a
intră în oarecare amănunte. Părţile mecanicei raţionale care
se ocupă cu echilibrul şi mişcarea lichidelor se chiamă H i­
drostatica şi H idrodin am ica. Ştiinţa care se ocupă cu apli­
carea acelor două părţi ale mecanicei raţionale se chiamă
H idraulica.
Doi factori contribuesc la desvoltarea şi perfecţionarea
acestor ramuri ale ştiinţei: teoria şi experienţa.
Aceşti factori sunt deopotrivă de necesari spune P oincarc.
R lăsă pe unul pentru altul, ar fi un nonsens. Izolată, teoria
ar fi prea goală, iar experienţa prea mioapă. Despărţite ar
fi inutile şi fără de interes.
Când suntem chemaţi să cumpănim, să alegem între
aceşti doi termeni, trebue oare şi este permis să ne conducem
de un simplu capriciu, or trebue să fim conduşi de utilitate,
de trebuinţele noastre practice ? Dacă este astfel şi aşa trebue
să fie, de Ia cine altul se poate trage maximul de folos,
„N aiu ra “ An. VII, No. 4. S
102 NATURA

dacă nu dcla ţ»idraulicianul care va fi putut controla, va fi

putut coordona datele teoretice cu rezultatele obţinute pe
anumite ape, acolo unde va fi fost chemat să lucreze ? Dar,
să urmărim puţin desvoltarea acestei ştiinţe dela începutul
ei şi vom vedeă că principiile fundamentale pe care s’a
clădit dânsa se datoresc experienţelor şi observaţiunilor,
iar teoria mecanică a venit de a confirmat faptele.
Rşa a fost în trecut, aşa va fi şi în viitor. Hidraulicianul
observă, experimentează, constată fenomenele, le îmbracă
apoi în ţjaina teoretică, servindu-se de principiile mecanice
pentru a le da forma definitivă ştiinţifică.
Nu va putea face lucrare folositoare acela care va pro­
povădui o teorie luată din cine ştie ce tratat, fără ca să fi
avut ocaziunea să o aplice la cursuri de apă, unde va fi
fost chemat să lucreze.
*
* *
In 1628 un urmaş al lui Galileu- anume Castelli a pu­
blicat cel dintâi tratat asupra râurilor, când s’a introdus
pentru întâia oară iuţeala ca element în socotirea debitelor
râurilor.
ftcesta a fost începutul hidraulicei cursurilor de apă.
Câţiva ani mai târziu, la 1643, Toricelli a descoperit că, fă-
cându-se abstracţie de unele rezistenţe, iuţeala unei vine de
apă care curge liber printr’o deschizătură mică a unui re-
zervoriu, este egală cu iuţeala unui corp greu care ar cădea
în vid de la o înălţime egală cu adâncimea deschizăturii dela
suprafaţa apei. De aci deduce el teorema fundamentală
care devine baza hidraulicei, că, făcând abstracţie de rezis­
tenţe, iuţelile apelor în mişcare, sunt între ele ca rădăcinile
pătrate ale presiunilor.
Hceste rezultate nu au putut fi aplicate cu succes la
 HIDRAULICA ŞI HIDRACLICI AN11 103

râuri. In 1665 un congres ştiinţific numit după cererea gu­

vernelor din Roma şi Florenţa pentru a găsi cel mai bun
mijloc de a regulă cursul râului Chiana, după mai multe
încercări teoretice, nu ajunse la nici un rezultat mulţumitor.
In 1684 celebrul M ariotte publică un tratat asupra miş­
cării apelor, în care arată prin numeroase experienţe ade­
vărata metodă ce trebue urmată pentru a face să progreseze
teoria.
Către sfârşitul secolului XVII-lea iese la iveală şcoala
italiană cu învăţatul G uglielm ini care adoptând teoria lui
Toricelli perfecţionează teoria parabolică a râurilor, numită
aşa pentrucă iuţeala cu care fiecare moleculă de apă tinde
să se mişte e dată prin ordonata unei parabole.
Consecinţele scoase din această teorie sunt cu totul con ­
tra re observaţiunei şi cu toate acestea atâţia autori emi­
nenţi au adoptat-o. De unde vine aceasta, dacă nu din faptul
că în acea epocă ştiinţa era străină spiritului de observare ?
N ew ton , care era unul din cei mai mari teoreticiani ai
timpului, a studiat şi dânsul frecările lichidelor asupra so­
lidelor şi debitul deschizăturilor în rezervorii, în cartea sa
întitulată «P rincipii», însă unele din concluziuni au fost
recunoscute ca greşite, modificându-se în ediţia din 1714,
fără ca să poată ajunge la rezultate conforme cu observa-
ţiunile.
In 1718 şi 1725 apărură două lucrări: una bazată mai
mult pe experienţe, alta pe teorie pură. Cea dintâi datorită
marchizului P oien i descopere că debitul printr’o deschiză­
tură făcută într’un perete subţire, creşte prin adăogarea unei
ţevi cilindrice. R doua datorită matematicianului Varignon,
care traduse în formule algebrice teoria lui Guglielmini, nu
folosi nimic ştiinţei hidraulice.
 1 0 4 NATURA

Intre anii 1730 şi 1788, inginerul Pitot contribui la pro-

gresarea ştiinţei hidraulice prin numeroasele sale experienţe
făcute cu tubul care şi azi ’i poartă numele, asupra iuţelelor
la diferite adâncimi probând prin mai multe memorii pre­
zentate Academiei de ştiinţe din Paris, falşitatea teoriei pa­
rabolice a curgerii apelor.
Cam tot în acelaş timp apar lucrările de hidrodinamică
ale fraţilor D aniel şi Jea n B ern o u lli , precum şi operile de
mecanică ale lui D’Alem bert care introduc principiul for­
ţelor vii în mişcarea fluidelor şi pun bază hidraulicei teo­
retice.
Intre anii 1768— 1771, apar în memoriile academiei din
Petersburg, profundele lucrări teoretice ale lui E u ler asupra
mişcărei fluidelor. Ele sunt însă mai mult de domeniul filo­
zofiei matematice, întru cât autorul a luat ca bază în cer­
cetările sale, hipoteza unei fluidităţi matematice.
* * *

Vedem că până la această epocă ştiinţa nu prea a înaintat

din cauză că autorii care s'au ocupat de dânsa, au privit-o
mai mult din punctul de vedere abstract.
Abia în 1764 profesorul din Turin Michelotti şi abatele
B ossu l din Paris, inaugurară adevărata eră a hidraulicei sta­
bilind că formulele trebuesc deduse din experienţă, iar nu
din raţionamentul abstract.
Aceşti învăţaţi, unul sub patronagiul regelui Sardiniei,
altul sub auspiciile guvernului francez, făcură numeroase
experienţe care fură publicate între anii 1771 şi 1778-
De la această epocă datează origina şcoalei noi a hi­
draulicei moderne, toate scrierile anterioare neavând de cât
un interes istoric.
• In 1786 apăru o lucrare foarte importantă, rezultat a 10
 H m m U L IC A Ş[ H I D R A U L I C I A N I I 105

ani de muncă a colonelului JJu' Bucit, care a plecat dela

faptul că în mişcarea uniformă a apei într’un canal oare
care, forţele care menţin mişcarea egalează suma rezisten­
ţelor, astfel în cât dânsul arată că adevărata metodă pentru
a deduce o formulă care să exprime legile mişcărei uniforme
a apei, ar fi ca să se găsească prin experien ţă, expresiuni
algebrice pentru aceste două forţe egale şi contrare şi apoi să
se egaleze.
De acum în colo, odată bazele stabilite, ştiinţa hidrau­
licei merse repede spre progres prin numeroasele experienţe
care se făcură.
Hr fi prea lung să continuăm enumerarea importantelor
lucrări ce s’au publicat până azi, vom observa numai
că în cei din urmă 10 ani această ştiinţă a eşit din domeniul
abstract, intrând cu totul în domeniul aplicativ.
In această direcţiune lucrările ce s’au făcut atât în
Franţa, Germania, Italia, Hnglia, Rmerica etc. sunt foarte
numeroase, baza hidraulicei teoretice însă şi a principiilor
stabilite în perioada de la 1860—1890 a rămas neschimbată.
Acele ţări au progresat mai mult în domeniul hidraulicei,
care au avut de executat cât mai multe lucrări de asemenea
natură, căci s’a probat îndestul că fiecare râu, fiecare apă
'şi are regimul său special, şi cu cât s’au făcut studii
pe mai multe ape, cu atât s’au putut obţine rezultate speciale
care adunate la un loc a putut constitui, ca să zic astfel,
hidraulica proprie a fiecărei ţări. Dacă urmărim cu atenţiune
seria lucrărilor în această ramură rămânem încredinţaţi, că
numai atunci s’a putut stabili bine o teorie, când a venit
practicianul care aplicând-o a putut să vadă dacă şi cum
dânsa se poate aplica anume la cursul de apă pe care dân­
sul a fost chemat să lucreze.
100 NATURA

Dar verificarea acestei teorii, nu este o operă de o zi

sau de un an, dânsa necesitează zecimi de ani de studii şi
observaţiuni de o viaţă întreagă.
Coordonarea tutulor acestor observaţiuni, înlănţuirea va-
riaţiunilor observate faţă de teoriile emise, îndrumarea către
alte cercetări rămase neverificate, şi alcătuirea formulelor
proprii râurilor unei ţări, constitue maximum de efect util
ce se poate trage în domeniul acestei ştiinţe din partea ob­
servatorului, experimentatorului, a inginerului care a avut
ocaziune să verifice şi să pună în aplicaţiune în mod con­
tinuu teoriile abstracte emise în această direcţiune.
Iată cum putem răspunde acum întrebărilor care ni le-am
pus la începutul acestui articol?
Ştiinţa hidraulică a încetat de a fi o ştiinţă teoretică
propriu zisă, dânsa este azi o ştiinţă aplicată şi în astfel de
mod în cât fiecare râu, fiecare apă, fiecare ţară ’şi are hi­
draulica sa proprie.
R se susţine azi, că se mai poate trage vre un folos depe
urma vre unui teoretician care nu a lucrat nimic în direc­
ţiunea aplicată a acestei ştiinţe, este o utopie, căci dânsuL
nu va putea de cât să enumere principiile vechi teoretice,
stabilite pe baza experienţelor din alte ţări şi în alte con-
diţiuni de cât ale locului unde urmează să se lucreze şi să
producă astfel confuziuni învăluite în noianul teoriilor nea­
plicabile.
G5. POPESCU
inginer-Şef.

«se-
 INFECŢIA MĂRII NEGRE 107

INFECŢIA MARII NEGRE

Câţi din cetitorii acestei reviste n’au călătorit pe marea

Neagră sau cel puţin nu s’au plimbat pe malurile ei ? Puţini
însă ştiu că această mare e una din cele mai curioase, e
unică în felul ei, căci e singura mare ale cărei adâncimi sunt
infectate cu diferite substanţe de putrefacţie. In Siria este
cunoscută marea Moartă, în care nu există nici o viaţă, de
oarece apele ei sunt prea sărate; în Europa este asemenea
o mare moartă, e marea Neagră ale cărei adân cim i sunt lip­
site de orice viaţă, de oarece apele sunt stricate, infecte,
improprii pentru vieţuitoare. Dar să vedem mai deaproape
fenomenele din apele mării Negre.
Cam pe la - începutul erei quaternare s’au format strâm-
torile Bosfor şi Dardanele şi astfel s’a şi stabilit comuni­
caţia între marea Egeică şi Marea Neagră. Cum nivelul
mării Negre era mai jos ca al mării Egeice, de aceia apele
mării Egeice au început să se verse în marea Neagră.
Insă ce s’a întâmplat? Hpele mării Negre erau salm astre,
iar apele Mediteranei (adică acele care veneau din marea
Egeică) sărate, mai sărate ctjiar ca apele oceanului.
De aceia amestecul apelor noi cu cele vecbi nu s’a putut
face, diferenţa de densitate fiind prea mare.
Şi atunci apele noi venite sau aşezat la fund. S ’a întâm­
plat deci acelaş lucru care ’1 observăm noi destul de des
când bem c e a i: înainte de a amesteca cu linguriţa, vedem
la fund legănându-se un strat de ceai „greu“, de oarece
are în dizoluţie zaţ)ăr, iar deasupra un ceai „uşor“, chine­
zesc ') de oarece n’are zatjăr.1

1) Chinezii beau ceaiul fără zahăr.

108 NATURA

Deşi încălzirea apelor de la suprafaţă şi răcirea lor a

făcut să se stabilească curenţi verticali de apă, analogi cu­
renţilor de apă dintr’o oală cu apă pusă la foc, însă aceşti
curenţi n’au avut puterea să pătrundă şi în stratul inferior
de apă grea. In modul acesta pe fundul mării Negre s’a
adunat tot mai mult apă grea, mediterană ; nivelul acestei
ape grele de la fund s'a tot urcat până ce lucrurile au ajuns
acolo, că ele au început să dea afară din marea Neagră
apele ei vecţji, salmastre. Scurgerea apelor salmastre se făcea
tot prin Bosfor, în spre marea Egeică, şi pe deasupra cu­
rentului, ce venea din Egeica spre marea Neagră. Hstfel în
Bosfor s’au stabilit 2 curente: unul inferior, care aduce apă
mediterană în marea Neagră şi altul superior, care scoate
apele salmastre ale mării Negre în spre marea Egeică.
Curentul inferior are o apă de 14° C, iar cel superior
are temperatură ce variază după anotimpuri.
Consecinţele acestui fenomen au fost din cele mai curioase'
Iacă ce s’a întâmplat: Apele sărate, care au venit în marea
Neagră şi-au pierdut repede oxigenul care-1 aveau în dizoluţie.
flcest oxigen a fost consumat de vieţuitoare. Hlt oxigen ele
n’au avut de unde să-l ia, de oarece în adâncimi nu se găseşte
oxigen liber, iar la suprafaţă apele nu pot ieşi, fiind grele.
Hstfel s’a întâmplat că apele din adâncimi pierzând oxigenul
în dizoluţie, n’au mai putut să servească drept mediu pentru
vieţuitoare; în ele nu mai poate trăi nici o vieţuitoare. In cât
rezultatul a fost că apele din adâncimi au devenit moarte,
lipsite de orce viaţă. In ele nu pot trăi de cât microbii, şi
anume acei care pentru viaţă n’au nevoe de oxigen.
Hşa sunt sulfatobacteriile, care iau oxigenul de care au
nevoe de la sulfaţi, descompunându-i şi reducându-i la Ijidrogen
sulfurat. De aceia apele din adâncimile mărei Negre sunt in­
 NFKCŢIA MĂRIt NEGRE 109

fectate cu acest gaz şi au mirosul urât de ouă stricate. Infecţia

apelor mării Negre a ajuns la un grad m are; de la adân­
cimea de 200 m. şi până la adâncimile cele mai mari, adică
până la 2.240 m. apele sunt infectate cu acest gaz. Infecţia
creşte spre fund de 20 ori, în cât la 1 litru de apă, canti­
tatea de hidrogen sulfurat ajunge de la 0,33 cm3 cât e la
200 m. adâncime, la 6,55 cm.3 cât e la fundul mării.
Va fi oare întotdeauna aşa ? Nu. Rpa sărată vine într’una
în marea Neagră, deci nivelul apelor sărate din adâncimile
mării creşte continuu; suprafaţa acestor ape se apropie mereu
de suprafaţa însăşi a mării.
Rzi suprafaţa apelor sărate e tocmai la adâncimea de
200 m., adică la adâncimea de unde se începe infecţia apelor
cu hidrogen sulfurat. Se poate prevedea că nu e departe
momentul când suprafaţa apelor sărate se va urca până sus
până la suprafaţa m ării; dacă basinul mării s’a umplut pe o
adâncime de 2000 m. cu apă sărată, a rămas puţin ca să
se umple cu totul cu această apă. Când se va umple tot ba-
-sinul mării cu apă sărată, atunci se vor stabili curenţii ver-
icali, adică va începe apa mării să circule de la suprafaţă
spre fund. Incărcându-se la suprafaţă cu oxigen, aceste ape
vor duce oxigenul spre fund şi atunci hidrogenul sulfurat,
precum şi toate substanţele de putrefacţie se vor oxida, vor
dispare; apele se vor limpezi, peştii, moluşti şi alte animale
aquatice vor putea să trăiască până la fund, iar nu ca acuma
numai până la 200 m. adâncime; va fi atunci o adevărată
mare, iar nu o băltoacă colosală, a cărei infecţie este mas­
cată de un strat superficial de apă limpede şi plină de viaţă.
Până acuma toate sunt bune; dar veţi întrebă: de ce \)\~
drogenul sulfurat nu iese în aer ? Dacă el se produce încon­
tinuu, cum de nu infectează şi aerul de deasupra mării, aşa
HO NATURA

ca să nu ne mai putem plimbă pe la Mamaia sau până la

Constantinopol ? Cevâ mai mult; din cele spuse mai sus reese
că marea prezi ntă un izvor gigantic de hidrogen sulfurat şi
după cum în laboratoare un mic aparat, numit al lui K ipp
este suficient ca să infecteze întreaga clădire, prin analogie
se poate deduce, că ar fi trebuit să fie infectată toată atmosfera
ţărilor dinprejurul mării Negre: a României, Bulgariei, Tur­
ciei, Rusiei de sud. Incţ)ipuiţi-vă un aparat Kipp, care produce
hidrogen sulfurat şi care are mărimea mării N egre!
Ce împiedecă pe hidrogenul sulfurat să iasă în atmosferă ?
Lucrul acesta nu se va întâmplă niciodată, de oarece şi hidro­
genul sulfurat este mâncat de nişte vieţuitoare, după cum
sulfaţii sunt mâncaţi de sulfatobacterii. Aceste vieţuitoare
le-am numit sv lfo b a d erii, de oarece ele au nevoe de sulf,
pe care-1 iau din hidrogenul sulfurat. Sulful arde în corpul
sulfobacteriilor, după cum carbonul arde în corpul nostru ;
din această ardere a sulfului rezultă acid sulfuric, după cum
la animale din arderea carbonului rezultă acid carbonic. In
marea Neagră s’au îmulţit enorm sulfobacteriile, în cât avem
în marea Neagră 2 fenomene paralele: 1) producerea hidro­
genului sulfurat de către sulfatobacterii şi distrugerea hidro­
genului sulfurat de către sulfobacterii. Acestea din urmă ar fi
distrus şi tot hidrogenul sulfurat din mare, dacă ar fi avut
destul oxigen liber, adică oxigen dizolvat în apa mării. Insă
în apa mării Negre oxigen de acesta se află numai în stratul
superficial (care are 200 m. grosime), iar mai adânc nu se
găseşte nici o moleculă de oxigen liber, de oarece acolo sunt
apele grele, venite prin Bosfor. Astfel s’a întâmplat că sulfo­
bacteriile s’au oprit la adâncimea de 200 m., unde au pe de
o parte oxigen din apa de deasupra şi hidrogen sulfurat din
apa de dedesupt. Peste toată întinderea mării s’au întins sul-
 INFECŢTA MÂRll NEGRE 111

fobacteriile la adâncimea de 200 m., şi trăesc aşa de des că

parcă formează un fel de pânză, care acopere apele infecte
din adâncimi; ele nu lasă nici o moleculă de hidrogen sul­
furat să se ridice în sus. Subt această pânză, în adâncimile
întunecoase ale apelor infecte mişună miliardele de sulfato-
bacterii, care însă ar muri dacă n’ar fi sulfobacteriile. De ce ?
Fiindcă sulfatobacteriile au nevoe de sulfaţi şi aceşti sulfaţi
ele le capătă dela sulfobacterii, căci, după cum aţi văzut mai
sus, sulfobacteriile dau acid sulfuric, iar acidul sulfuric atacă
unele săruri metalice şi dă sulfaţi. Rşh s’a întâmplat că sul­
fatobacteriile şi sulfobacteriile se servesc reciproc, tjrănin-
du-se unele pe altele.
Pânza acea enormă de sulfobacterii, care acopere apele
grele din adâncimi, se ridică încetul cu încetul odată cu ni­
velul apelor grele şi ridicarea aceasta se va face până acolo,
unde se simte influenţa valurilor, unde apa este în mişcare din
pricina furtunilor, încălzirei şi răcirei. Htunci pânza acea de
sulfobacterii se va rupe întâi, apoi va dispare, căci apa in­
fectată de dedesuptul pânzei se va amestecă cu cea salma-
stră de deasupra; apele oxigenate de deasupra se vor duce
mai adânc, iar cu ele şi sulfobacteriile, care treptat vor con­
sumă hidrogenul sulfurat, până ce vor ajunge la fund. In
mâlul fundului se vor refugia sulfatobacteriile, iar alături de
ele se vor aşeză sulfobacteriile, hrănindu-se cu hidrogenu
sulfurat dat de cele dintâi, flpa mării Negre va fi atunci lim­
pede pe toată adâncimea şi nu o apă clocită ca acuma.
Fenomenul, descris mai sus, anume producerea hidroge­
nului sulfurat de către sulfatobacterii şi consumarea lui de
către sulfobacterii se produce peste toată suprafaţa pămân­
tului ; în oceane, mări, lacuri, băltoace, lacuri, rîuri, izvoare.
De obiceiu însă nu se observă, fiindcă hidrogenul sulfurat
 112 NATURA

«este imediat consumat In mâlurile de pe fundul basinurilor

consumarea hidrogenului sulfurat se face ceva mai greu, încât
puţin hidrogen sulfurat rămâne liber; în acest caz el dă, cu
oxizii de fer, sulfura de fer, care e neagră ; de aceia şi mâlul
se face negru. Deci culoarea neagră a mâlului ne arată prej
2 enţa sulfatobacteriilor. Mâlul mării Negre chiar şi este negru
C . PORUC1C
Licenţiat în ştiinţe.

--------------------- ţsjjs:»---------------------

ÎNTRE - 2 7 0 ’ ŞI -I- 3700°

învăţaţii în liniştea laboratoarelor, se silesc fără preget

să capete spre folosul industriei, pe de o parte temperaturi
din ce în ce mai scăzute, iar pe de altă parte din ce în ce
mai ridicate-
Fierberea precum şi îngheţarea apei, ar fi un nimic faţă
de cele -f- 1000° C. dela care încep astăzi temperaturile ridi­
cate, precum şi — 38° C. dela care incep temperaturile scăzute.
In cuptoarele pentru topit ferul (4-1800°), s’ar părea că
este atâta căldură, în cât ar putea topi orice corp şi totuşi
ea nu ajunge să topească platina şi încă este departe de a
înmuia măcar varul nestins ori cremenea.
Iată astfel s’ar părea că evaporarea multor corpuri cu­
noscute din Chimie precum am oniacul (—38°), bioxidu l
d e su lf (— 68°), an h id rid a carbon ică (— 78°), etc., ar putea
prin frigul produs, să solidifice orice corp, de şi sunt de­
parte de a solidifica orice corp, de şi sunt departe de a
so lidifica măcar spirtul.
R) In anul I, No. 10, al revistei N atu ra, arătam cum
J J ’A rsonval prin anumite mijloace putuse obţine un frig
 I ntre — 270 şi + 3700 115

de — J0 4 "timp de o oră prin ajutorul acetonei şi aerului licljid.

Faţă de un astfel de frig, multe corpuri înconjurătoare
deveneau foarte sfărâmicioase, iar spirtul se face tare ca piatra.
De curând învăţaţii Jeam es Deiuar şi Olszewski în do­
rinţa lor de a licfjefia helium , au atins un frig de — 271° (exact
— 270°). Ru supus Fjelium la o presiune de 180 de atmos­
fere, urmată de o detentă bruscă in zăpadă de Fjidrogen-
Dânşii de şi au atins un frig aşa de mare, totuşi n’au putut
lictjefia Fjelium.
In 10 Iulie 1908 însă, după doi ani şi ceva, H elium a
fost lichefiat de către d. Kam m erlingh-O nnes, numit cu.
drept cuvânt maestrul temperaturilor joase.
Lucrările pentru licfjefiarea Heliului, au urmat astfel:
a) Helium a fost scos din Monazita şi curăţit de gazele
streine. S ’a căpătat astfel 200 L. de Fjelium curat (avea abia
1 j 10000 corpuri streine).
bj De altă parte avea la îndemână 75 L. aer lichid şi 2 0
L. Fjidrogen Hctjid.
Helium apăsat la 100 atmosfere (prin sistemul Cailletet),,
a fost lăsat să se destindă într’o eprubetă ce sta în Hidrogen
lichid ferbinte sub presiune de 6 cm de mercur. Hidrogenul
lichid ferbea în timpul experienţei la temperatura de 15’ abso­
lute (adică la 2731 — 15 = 2 5 8 1 de frig), hidrogenul era
la rându-i apărat de un strat de aer licljid.
In aceste condiţiuni Helium- se lichefia la — 270° insă
nu se solidifica.
c) Crebue să ţinem seamă că fjelium este singurul gaz
cunoscut şi care a rezistat până în 1908 tuturor încercă­
rilor spre a fi lictjefăcut, iar frigul de 3 ' absolute, adică
— 2 7 0 ' centigrade, este cel mai mare frig atins de învăţaţi
până azi, adică mai trebue trei unităţi pentru a se ajunge
114 NATURA

la zero absolut (—273'), care ne arată moartea materiei.

Lichefierea Fjeliului este una din lucrările ştiinţifice cele
mai de seamă din timpul nostru şi a trebuit ca tot personalul
laboratorului Cryogene din Leyda (Olanda), să lucreze fără
încetare dela 5 ore de dimineaţă şi până la ora 9 seara,
spre a putea obţine Fjelium lichid.
B) Faptele de mai sus însă, ne îndreptăţesc şi întrebarea:
care este şi cea mai mare căldură atinsă de învăţaţi?
Marele chimist Ilen ri Sainte C laire Deville, a putut încă
de demult să producă o căldură de + 2000°, arzând deo­
dată oxigenul şi hidrogenul într’un aparat întocmit de dân­
sul şi numit su flător şi a cărei descriere o găsim în cărţile
elementare de chimie.
Căldura produsă de arderea acestor două gaze atinge
+ 2000’’ şi poate topi platina spre a fi apoi lucrată ca şi
ferul, iară argintul şi aurul la această temperatură se prefac
în vapori albaştri şi care dacă dau de aer se prefac într’un
fum gros, iar cremenea cea mai curată se topeşte şi se în­
tinde ca sticla.
Ajungând la 4 2000°, cea dintâi dorinţă a învăţaţilor a
fost să facă în laboratoare toate corpurile din sânul pământului.
Prima încercare a fost facerea pietrelor preţiose, înce­
pând cu rubinu l roşu. S ’a pus într’un creuzet oxid de
Aluminiu amestecat cu oxid de crom şi care va da frumoasa
culoare roşie.
Prin ajutorul suflătorului timp de 3 ore, după topirea cor­
purilor s’a căpătat o pietricică de rubin (de 2 —3 grame sau
10 — 15 carate).
R u binul astfel căpătat, avea intru totul însuşirile ru ­
bin u lu i n atural şi-l întrecea chiar în lim pezim e si curăţenie.
încercări peste încercări au îndrumat pe învăţaţ şi la
 ÎV T R E — 2 7 0 şr + 3700 J 15

fa c erea diam antulu i. Primul învăţat care a încercat aceasta

a fost marele chimist H enri M oissan '), numit cu drept cu­
vânt «maestrul temperaturilor înalte».
Hcum câţiva ani, găsindu-se întâmplător un meteorit în
ţara Rrizona din Statele Unite ale Hmericei de Nord, se tri­
mise şi lui Moissan o bucată de vre-o 153 Kgr. şi în care
se găsi diamant negru şi incolor, fapt care-1 tjotărî să re­
producă şi dânsul împrejurările naturale în care s ’au născut
acel diamant. Ii trebuia însă un isvor de căldură foarte mare.
Cele + 2000 ’ nu’i erau îndestulătoare şi de aceea M ois­
san fu nevoit să caute alte isvoare de căldură, cum ar fi cele
de origină fizică, precum puterea electricităţei, pe care apoi
s’o prefacă prin ajutorul unui cuptor, — cuptorul electric ,—
în căldură. Cuptorul a fost înşgljebat în 1892 şi cu el s’a
ajuns la călduri uriaşe de -j- 3000', -f- SSOO“ şi + STOD1.
Cuptorul este făcut din cretă, în care se scobeşte o groapă
şi în care se introduce corpul pentru a fi topit, iar d’asupra
scobitoarei se aşează întocmai ca la o lampă electrică cu
arc voltaic doi cărbuni groşi ca braţul, iar totul era acope­
rit cu o altă bucată de cretă şi care se îmbuca perfect cu
cea d’întâiu. Crecând curentul electric prin cei doi cărbuni,
din arcul voltaic isbucneau în toate părţile flăcări lungi
şi orbitoare şi tot aşa de scânteietoare ca razele soa­
relui. Pentru a nu orbi, lucrătorii purtau ochelari negri. In
acest cuptor electric se desvoltă o căldură de + 3000°, da­
torită unui curent electric egal în putere cu 150 cai-vapori
şi care trec într'o secundă prin cărbunii din cuptor, pentru ca
la vârful lor să se prefacă într’o căldură de + 3000° şi
aceasta abia într’un spaţiu de câţiva cm ’.

1) Despre H e n r i M o is sa n vezi articolul d -lu i G. Longinescu, din

Natura, Hnul II-lea (1907), N o. 6.
116 NATURA

In astfel de împrejurări ne-am aştepta ca lucrătorii să

sufere foarte mult de căldură. Mare ne-ar fi însă mirarea,
dacă putând fi martori, am afla că poţi apropia mâna de
cuptor, fără teamă de a te arde, că poţi apropia de cuptor
un sloi de gl)iaţă şi cl)iar să-l aşezi pe cuptor şi de unde
te-ai aştepta să se topească într’o clipă, abia se preface în
apă după un timp îndelungat.
S ’ar părea lucru vrăjit, când ştim că înăuntru cuptoru­
lui se produce o căldură de 4- 3000°. Insă lămurirea stă în
faptul, că creta din care este făcut cuptorul lui Moissan nu
conduce mai de loc căldura. Cele 3000° rămân aşa dar in­
cluse în cuptor, fără a trece în afară şi fără a putea măcar
încălzi o odae, de şi pentru această căldură se cţjeltueşte o
cantitate foarte mare de electricitate şi care costă 4 lei pe
minut, 240 lei pe oră sau 2880 lei pe zi.
La această temperatură, toate metalele cunoscute nouă şi
cftiar platina, se prefac în aburi, nisipul fierbe ca apa dintr’o
oală, iar aburii de nisip se aşează ca făina pe pereţii unui
clopot de sticlă, ţinut puţin timp d’asupra cuptorului, întoc­
mai ca aburul de apă, care în timpul ernei se aşează în
flori de chiciură pe geam.
In stăpânirea unui isvor de căldură aşa de mare, Moissan
a încercat să facă şi diamant.
Cărbunele, pentru-ca să cristalizeze, trebuia topit în fontă
întocmai ca zatjărul în apă. Pentru aceasta dânsul topi în
cuptorul electric ferul care împreună cu cărbunele dela cei
doi cărbuni groşi din cuptor, formează o fontă cenuşie foarte
bogată în cărbune şi pe care o răci deodată aruncând-o
într’un vas cu apă.
Moissan mărturiseşte, că mare ’i-a fost frica când a aruncat
fonta topită în apă, crezând că se va întâmpla o mare ex­
 ÎN T R U — 2 7 0 ŞI + 3700 117

plozie. Din fericire nu s’a ales de cât cu frica. — Fonta arun­

cată în apă sfârâia cu şuerături înspăimântătoare şi svârlea
flăcări şi scântei atât de strălucitoare, că te ardeau. — Mai
în urmă, Moissan întrebuinţă pentru a răci fonta, o bae de
plumb. Faptul ar părea prea ciudat, însă trebue să ştim
că plumbul se topeşte la + 3 3 5 °, căldură foarte mică faţă de
cele -j* 3000') ale fontei şi mai mult încă, plumbul topit ră­
ceşte fonta mult mai bine ca apa rece, de oarece se prinde
mai temeinic pe zgura fontei.
Astfel răcită, fo n ta se solidifică. — Solidificându-se tre­
bue să-şi mărească volumul.— La suprafaţă însă, îi pune
piedică o coajă foarte tare, ce s’a format mai întâiu, aşa că
fonta neputându-şi mări volumul, mijlocul ei sufere nişte
apăsări foarte mari. Rezultă dar, că fo n ta supusă deodată
şi unei răceli m ari şi unei presiu n i m ari, lasă să crista­
lizeze cărbunele din sânul său , form â n d diam antul. Disol-
vând fonta prin ajutorul acidului clorţndric, Moissan a putut
căpăta grăunţe mici de diamant negru şi cţjiar incolor, având
întru totul proprietăţile diamantului natural. Faptul a fost
adus la cunoştinţa Academiei de ştiinţe din Franţa la 6
Februarie 1893.
De şi unii învăţaţi nu prea cad la învoială, că cristalele
obţinute ar fi diamant, totuşi rămâne pentru omenire din
partea lui Moissan, o mare şi folositoare descoperire, acea
a cuptorului electric, în care se poate produce o căldură
peste r 3500° şi cu care se pot face cercetări ştiinţifice
de seamă, fiindcă a ajuns la îndemâna oricărui industriaş.
Prin ajutorul cuptorului electric, Moissan a putut prepara
iute şi cu înlesnire metale foarte folositoare industriei; man­
gánul, cromul foarte folositoare industriei oţelului şi din
care, acum câţiva ani, cţnmiştii abia putuseră prin mijloace
„N atura11, An. VIr, No. i. 9
118 NATURA

greoaie şi îndelungate, să obţină câteva grame : vanadiul ;

tungstenul; molibdenul, uraniu; siliciure ; borure; carbure.
In cuptorul electric, Moissan a isbutit să fiarbă metale
ca osmiu, ruteniu, apoi titanul care i-a dat mult de lucru,
dovedind astfel că pe pământ nu e nici un corp care să
nu se prefacă în vapori, iar ca încbeere a lucrărilor sale
asupra temperaturilor înalte, Moissan credea că temperaţura
Soarelui ar fi coprinsă între -f- 3500° şi -f- 6500° cel mult.
De asemeni prin ajutorul cuptorului electric şi graţie
lucrărilor d-lor Minet, Fjeroult şi Fjall, se capătă aluminiu
în cantitate aşa de mare, că de unde în 1857, prin metoda
lui Saint-Claire-Deville un kgr. costa 300 lei, astăzi costă
numai 2,60 lei kgr.
De curând marea cădere de apă Niagara aduce foloase
nenumărate pentru a produce electricitate şi prin urmare
ajută şi la înmulţirea cuptoarelor electrice. Astfel o mare
societate „Niagara-falls-power-company“ întreţine mai cu
seamă cuptoare electrice pentru a fabrica siliciura de carbon
cristalizat sau Carborundum care se obţine din siliciu, coks,
alumina, clorura de calciu şi care a fost preparat de către
E. G. Acheson. Dânsul a putut obţine în cuptorul său o
căldură de -f 37009. Tot prin ajutorul cuptorului electric se
fabrică astăzi fosforul pentru chibrituri; sulfura de carbon
pentru industria cauciucului; iar în curând va aduce foloase
în industria sticlei.
Până la ce grad de frig şi căldură vor ajunge învăţaţii
nu putem prooroci, rămâne însă hotărât faptul, că omenirea
a avut până acum mari foloase depe urma lor.
ANDREI L A Z A R E S C U
Profesor la liceul Sfântu Sava
 SĂ întrebuinţăm petrolul 119

SA ÎNTREBUINŢAM PETROLUL ')

CUM S ’A NĂSCUT, CUM GĂSIM, CUM SCOATEM ŞI CUM FOLOSIM

PETROLUL.

IV.

încerc acum să fac o clasificare a sistemelor de sondare,

toate urmărind o eftinire a metrului de adâncime a sondei.
Sondarea se poate executa: «cu groapa uscată“ sau «cu
groapa plină cu apă“. Sunt şi procedee cu aer comprimat,
dar acestea sunt pentru pomparea petrolului (cu aer cam
sub 5 atmosfere).
In uscat se poate sonda fie prin lovire (sistemul Pensil-
vanic, Canadian , Galiţian, Matter şi Plat, etc.), fie prin sco-
bire cu învârtire (Sistemul Galiţian, Canadian etc.), fie în fine,
prin ajutorul explozibilelor (de ex. cu nitroglicerină) care se
întrebuinţează mai rar.
In sistemul cu apă , imaginat pentru prima oară de ingi­
nerul Fauvelle în Alsacia (1845), se sondează în general tot
prin lovire şi învârtire (sistemele Fauck, Isler, Racke, O laf
Terp, Kobrich, Thumann, Prânzi, Wolsky). Apa circulă în
sondă şi iese afară încărcată cu noroi. Cum iese şi pe unde
iese apa, dispozitivele diferă.
Cu sistemul Kobrich s’a sondat în Silezia cea mai mare
adâncime de sondă : 2002 m. în localitatea numită Păru -
schowits. Sondarea a durat 399 zile, deşi s’au întrebuinţat
şi dălţi cu diamante.
In timpul expoziţiei jubilare din Bucureşti din 1906, s’a
sondat pe dealul Filaretului până la 1800 m. adâncime, cu

1) Vezi „Natura“ anul VII No. 1 2 şi 3.

 120 NATURA

sistemul Tranzl. Cu această ocazie s’au cunoscut straturile

geologice şi poziţia lor, stabilindu-se bine natura câmpiei
Dunărene (Câmpia Română).
k- Nu este aici locul să descriu toate sistemele din fiecare
clasă, căci în loc de a vă lămuri, mai mult v'aş încurca. O
cţjestie însă apare : ce ne face să alegem la sondare un
sistem sau altul ? Ca şi creaţiunile naturei, şi creaţiunile
omului au defecte, şi fiecare sistem are şi el avantajele şi
inconvenientele lu i; fiecare din ele se potrivesc mai bine
în unele împrejurări de cât în altele. Sunt straturile, ce vom
străbate cu sonda, prea înclinate — geologia ne învaţă să
ştim mai dinainte aceasta,— e mai bine să întrebuinţăm
prăjini de cât cabluri; şi din contra, sunt moi şi mai puţin
înclinate, mergem mai repede cu lucrarea, dacă întrebuinţăm
funii de cânepă sau de fire de oţel, pentru atârnarea unel­
telor de găurit. Totdeauna însă gaura sondei trebuie să
meargă drept şi vertical. Dar, cititor iubitor de ştiinţă, ne-am
plimbat pe la toate sondele, şi tot nu văzurăm cum se son­
dează. Să mergem la una de sistem pensilvanic, care e tipul
sondelor, şi e sistemul cel mai simplu.
Cum se sondează. Să ne uităm cu băgare de seamă la
fig. 1, care reprezintă o sondă de tip ceva mai modern.
Rvem şi aci un derick (D), cam de 25 m. înalt, şi in care
ne putem sui până în vârf pe o scară fixată de unul din
cei patru pereţi ai turnului. In vârful derickului e o căruţă—
care poate să şi lipsească — acoperind nişte rotile şenţuite,
pe care se plimbă funiile sau cablurile de oţel, purtând di­
ferite unelte, care vizitează pe rând fundul sondei. Funiile
se întrebuinţează mai ales dacă greutăţile ce atârnă de ea
nu sunt prea mari ; in caz contrar, e mai bine să întrebuin­
ţăm cabluri formate din fire de oţel răsucite in şurubiţe,
 SV ÎN TREBU IN ŢA M PETKOI UL 121

care la rândul lor, se răsucesc după anumite reguli, formând

funia.
Purtându-ne ocţm de alungul acestor funii, ele ne vor
duce la nişte suluri (S), pe care se înşiră, căci ele trebue să
fie tot aşa'd e lungi ca şi adâncimea la care ajunge sonda,

Cu sulurile sunt împreunate nişte roţi puse in mişcare

prin ajutorul curelelor sau prin ajutorul aburilor direct, uneori,
de către o maşină cu aburi (M) sau un motor oarecare cu
explozie. In fig. 1, roata R se vede că e mişcată prin aju­
torul curelei ce o leagă cu volantul (V) al maşinei ce pro­
duce forţa, iar roata r e învârtită prin ajutorul aburului ce
vine tot de la motorul (M) prin tubul C
122 xatura

D g cablul C care se învârteşte pe sulul S, poate atârna

când lingura , când alte instrumente speciale, când tot grupul
de unelte, cu care se sapă groapa, in cazul când trebue
scos sau lăsat in sondă. In timpul când se lucrează cu grupul
de unelte, el atârnă prin ajutorul cablului la extremitatea
a a balanţarului B, care joacă ca o cumpănă de puţ pe capul
unuia sau a doi stâlpi bine proptiţi. In sistemul pensilvanic
balanţarul e susţinut numai de un stâlp, numit stâlpul lui
Samson , bine proptit şi el, ca numai un Samson să-l poată
dărâma. Balanţarul e legat la cellalt capăt cu o bielă b— care
are o mişcare de du-te vino,—fiind legată la rândul ei de
extremitatea unei manivele fixată de axul roţei R. Aleargă
cureaua înfăşurată pe roata R, se învârteşte roata şi cu ea
axul ei şi manivela; biela aleargă înainte şi înapoi, balanţarul
joacă, grupul de unelte ciocăneşte fundul sondei. Cu cât
manivela va fi mai lungă, cu atât mai vârtos balanţarul va
juca, ’iar uneltele mai de sus vor cădea, şi invers. Vreţi să
vă încredinţaţi de acest joc, puteţi găsi aşa ceva la o maşină
cu aburi.
V ’am promis să vă descriu sistemul pensilvanic. Să nu
credeţi însă că acesta e, dar nici departe de el nu ne gă­
sim. In sistemul pensilvanic avem trei funii la fel cu C, fiecare
cu roata ei spânzurată în turn, fiecare cu sulul şi roata lui
şi frâna de comandă. In sistemul pensilvanic de exemplu,
sulul S serveşte numai pentru unelte, iar roţile r corespun­
zătoare, numite şi roţile taurului, sunt învârtite prin ajutorul
curelelor, nu prin aburi ce vin prin tub.
Pentru lingură avem altă funie, alt sul, alte ro ţi; şi mai
găsim încă o funie cu toate ale ei, care serveşte numai
pentru lăsatul tubului ce căptuşeşte sonda. Toate funiile
sunt manevrate prin ajutorul unor piedici cu pârgtjie, ce stau
 SA ÎNTREBUINŢAM petrolul 123

la îndemâna sondorului de lângă balanţar. Ca curiozitate

pot să mai spun că în faţa stâlpului lui Samson şi dedesuptul
balanţarului, e înţepenit un alt stâlp numit stâlpul cu durere de
cap, care-şi are rostul lui: îşi are rostul în cazul când se
desprinde balanţarul de bielă, pentru a nu-1 durea capul pe
lucrătorul de la gura sondei când balanţarul ar vrea să se
rezeme pe coloana lui vertebrală în loc pe aceia a stâlpului
lui Samson. Funia lingurei e manevrată prin aşa zisa roată
cu frecă tu ră , care are forma unui trunchi de con. Hpăsăm
această roată pe o anumită curea,— care aleargă continuu,—
din causa frecărei va fi şi ea învârtită, iar funia lingurei se
va înşira pe sulul fixat de această roată. Lingura e scoasă
afară din sondă.
In coborâre funia se desulă din causa greutăţei lingurei
care nu e tocmai uşoară: mă prind că n’o puteţi ridica.
In sistemul pensilvanic toate roţile, stâlpii, bielele, mani­
velele, fundamentul şi altele, sunt făcute din bucăţi de lemn,
fixate prin pene sau cue de lemn. Scopul e să coste eftin
şi să transportăm uşor sonda cu noi în caz dacă am căutat
în zadar petrol.
Crecem la uneltele de sondare, care atârnă la capul ba­
lanţarului. Coate uneltele se fac de oţel sau fier. In fig. 2
se poate vedea grupul de unelte cu care se găureşte sonda;
să nu vă închipuiţi că acestea sunt toate, dar acestea sunt
principalele. Să începem să descriem grupul uneltelor de jos
în sus. In capul grupului de unelte ia loc dalta (d), care fă­
râmă pământul sau stânca prin loviturile ce le dă. Lungimea
tăişului dălţei depinde de diametrul găurei ce voim să obţi­
nem : foarte obicinuite sunt cele cu tăişul lung de 8 ţo ii')1

1) Un ţol englezesc e egal 2,54 cm. La instrumentele de sondaj nici

până azi nu s ’a introdus sistemul metric.
121 NATURA

(aprox. 20 cm. şi cu lungimea totală

a dălţei cu coada e cam de 1 m. Dalta
e de oţel şi poate cântări ct)iar peste
108 kgr.
Foarte des, după daltă urmează
coada ei despărţită (c) şi poartă nu­
mele de coada dălţei, după care vine
unelta numită foarfecă (f).
Foarfecă, pe lângă foarfecă, e şi
cljeia sondajului numit sondaj p rin a-
jutorulfoarfecei. Această uneltă se com­
pune din două părţi: o parte infe­
rioară (i) şi o parte superioară (s) care
joacă între ele pe o distanţă cam de
30 cm. tocmai ca zalele -unui lanţ.
Partea inferioară a foarfecei e fixată
de coada dălţei, şi împreună cu dalta
formează prima parte a grupului de
unelte. Partea superioară e înşurupată
la bara ce vine mai sus, numită bara
grea (care poate să lipsească ca în
cazul figurei) şi care împreună cu
cornetul (K) formează partea a doua a
grupului de unelte. Această a doua
parte a grupului are rolul să uşu­
reze desprinderea dălţei din pereţii
găurei sondei, dacă ea s'ar înţepeni.
Cornetul e gol în interior, iar funia F
intră în cornet şi se înoadă bine la
cap, aşa ca să nu poată scăpa din el.
Acesta e şi rolul cornetului. Coate a-
ceste unelte la un loc pot avea o Iun-
 S i INTREBUINTÂM petrolul 125

gime până la 18 m. şi o greutate până la 1000 kilograme.

De la cornet până aproape de balanţar se întinde funia
ce poartă uneltele, după ce a trecut prin gţjiarele aşa nu­
mitului şurup moderator, mai bine zis regulator (m) care
atârnă de capul balanţarului. Ce regulează acest şurup, vom
vedea în curând.
*
* *

Voiţi să vedeţi, vorba vine, să aflaţi cum funcţionează

sonda ? Dăm drumul aburilor la săltarul maşinei (M), pis­
tonul va alerga în cilindrul ei, volantul începe să se învâr­
tească, curelele aleargă, sondorul şi ajutorul lui sunt la pos­
turi: unul la frâne, altul la şurupul regulator. Balanţarul
zgâlţie funia bine încleştată de şurupul regulator, cam de
30 —60 ori pe minut şi făcând sărituri cam de 50 cm.
Ce se întâmplă cu grupul de unelte ?
E limpede, că dacă n’ar fi foarfecă la mijloc, dalta ca şi
balanţarul ar juca şi ele tot cu 50 cm. mereu, ceea ce ar
însemna „« bate apa în p i u ă căci n’am înainta de loc în
săpătură, ori numai atunci când mai desfacem de la şurupul
regulator. Hceasta însă ar fi pierdere de vreme, şi la son-
dagii mai ales, n’avem vreme de pierdut. S ’a născocit atunci
foarfecă. Graţie jocului (de ex. de 30 cm.) foarfecei se
face posibilă şi o înaintare automatică şi dălţei, până la 30
cm., când jocul se anulează. Când se anulează jocul foar­
fecei, dalta începe iar să bată pe loc, şi pentru a se împie­
dica aceasta, sondorul mai deşurupează din şurupul regu­
lator, până ce gtparele şurupului se lasă în jos cu încă un
joc de 30 cm. Operaţia se continuă la fel până ce şurupul
regulator s’a deşurupat aproape de tot. Rtunci se desfac
gljiarele şurupului lăsându-se funia să alunece printre ele,
iar şurupul se înşurupează din nou până sus. Se zice că
126 NATURA

am executat „un şurup“. Sondorul ştie când s’a terminat

jocul foarfecei, după „pulsul“ funiei şi atunci „răsuceşte şu-
rupul“. Ne-am luminat ce e cu foarfecă şi cu şurupul re­
gulator.
Ce las acum iubite cititor să-ţi lămureşti singur ce se
întâmplă dacă balanţarul joacă cu 50 cm., iar foarfecei i
se păstrează mereu jocul de 30 c. m.
Să nu credeţi însă că foarfecă e idealul, şi că a mono­
polizat sondajul, căci sunt cazuri când ea nu ne prea aduce
bune foloase.
S ’a inventat atunci aparatul numit cu cădere liberă , care
o înlocueşte cu succes, făcând ca isbiturile dălţei atâr­
nate de el să fie de 5 ori mai cu folos decât în cazul când
dalta ar fi atârnată de foarfecă. De ajuns atât. Să vedem
mai departe mersul sondărei.
După ce am săpat cu dalta ca un metru până la un
metru jumătate, se trece funia pe sulul roţei taurului şi se
pune această roată în mişcare dând drumul piedicei. Funia
uneltelor se insulă şi uneltele sunt scoase afară atârnând de
vârful derickului.
Când a eşit şi dalta, se observă dacă e tocită, în care
caz se dă la ascuţit în micul atelier adăpostit de şopronul
sondei. In unele straturi, mai la fiecare „/«/'«/>“ trebue as­
cuţită dalta. Când toate uneltele sunt scoase din sondă, se
desface biela de manivelă, balanţarul se dă peste cap, gura
sondei e liberă. Vine rândul lingurei ca să scoată afară să­
pătura. Sondorul apasă atunci pe o pârgtjie, roata frccătoarc
se liberează şi lingura se coboară repede în sondă, unde se
umple cu pământul fărâmat de daltă.
Vrem să scoatem lingura afară, n’avem decât să apăsăm
axa roţei frecătoare şi pe dată aceasta atinge cureaua ce
 <sX l'iTB»m,!KTXM P E T im r , r r , 127

aleargă cu volantul maşinei, iar funia lingurei se insulă şi

cu ea lingura încărcată apare la lumină. In general, lingura
se coboară la fiecare şurup.
Rstfel înaintează săparea, pe fiecare zi cu câţiva metri,
astfel ne apropiem mai mult de petrol, trecând prin straturi
de pietriş sau nisip, când prin argile sau gresii, când înţe-
penindu-se unele în pereţii sondei şi câte odată cl)iar rupân-
du-se şi rămânând acolo,—dând atunci multă osteneală şi
multă pierdere de vreme sondorilor pentru a le scoate şi a
continua lucru,— când în fine, ceeace e mai grav, dând de
straturi de ape subterane, care pe dată trebuesc închise, căci
altfel ne inundă sonda. închiderea apelor se face mai des
prin aşa numitele colace (packer), care se pun de obicei în
straturile impermeabile— de exemplu în stratul de argil— ce
se găsesc imediat d’asupra şi dedesuptul stratului aquifer.
Hceste colace sunt simple tuburi de cauciuc, fixate cu cape­
tele între două tuburi de oţel, care căptuşesc pereţii sondei.
Tuburile de oţel se împing unul în altul apropiindu-se
cât mai mult, şi strângând între ele tubul de cauciuc, care
se umflă şi apasă în pereţii sondei. Cu acest mod, apa nu
mai poate să treacă în sus sau în jos de colacul de cauciuc
astfel format.
Lucrează sondorul mereu, făcând luni de zile aceiaş ma­
nevră, ajungând să numere câteva sute de metri adâncime,
şi— după vecini judecând— începe să spere că petrolul e
aproape; pământul începe să miroase, lucrează din ce în ce
mai atent..... iată că se degaje gaze, şi încă gaze multe. Să
lăsăm gazele să se piardă ? Dacă gazele sunt în cantităţi
mari şi sub presiune, ele pot fi întrebuinţate ca să dea forţa
motrice necesară sondărei.
Htunci să le prindem, şi aceasta o putem face lăsând
128 NA TU RA

în sondă,— pe lungimea stratului, din care ies gazele, — .

un tub găurit, deasupra şi dedesuptul căruia se pune câte
un colac, şi atunci gazele sunt silite să intre în tubul găurit
şi de acolo să vie până la gura sondei, de unde se conduc
la motor. Uneltele sapă însă mai departe....
*
* *

O vână de nisip amestecat cu bucăţi de pământ, isbuc-

neşte pe gura sondei până la zeci de metri înălţime..... In
fine iată-ne ajunşi, sonda erupe! Stingeţi lămpile, drum liber
la rezervoare..... Dar păcăleală! De odată vâna de nisip
încetează, sonda reintră iar în linişte, şi în loc de bogăţie
de petrol, rămânem cu sonda plină cu nisip ! Ce e de
făcut ? Să ne strângem bagajele şi să ne mutăm sonda în
altă parte, mai cu noroc ?— Nu, să destupăm sonda de nisip
şi n’avem nevoie să săpăm mai departe, căci avem alt mijloc
mai uşor şi mai bun.
Fiecare ştim încă depecând eram de vârsta jocului în
grămada de nisip şi făceam tot felul de construcţii, — imi­
tând d)iar piramidele lui licops — că nu ne luam nici odată
materialul dela suprafaţa grămezei, ci tot mai din adânc
căutam să-l scoatem. Cel dela suprafaţă nu era bun de ni­
mic, — curgea, — şi ar fi trebuit să ne aducem găleţi cu
apă ca să-l facem bun de construit ; pe când cel mai din
adânc, ferit de razele soarelui, era umed şi eşea la tipar de
minune, «adăposturile blindate» erau aşâ de trainice că nu­
mai bateriile — picioarele prietenului de joc invidios — le
putea strică. Pe acest principiu pe care-1 cunoaştem de
atunci, se bazează şi procedeul aplicat la sonde. Petrolul şi
hidrocarburile gazoase sunt subt presiune, dedesuptul unui
strat de nisip uscat. Săpând în acest strat, el nu mai poate
rezistă la împingerile gazelor şi e asvârlit cu forţă afară
 NOTIŢR 129

împreună cu bucăţi de pământ. Petrolul aleargă şi el către

gura sondei, dar dă de nisip... şi se înnămoleşte cu el, căci
pe dată ce nisipul începe să se umezească, devine «bun de
tipărit», şi închide gaura sondei cu un dop ca pe o sticlă
cu... şampanie. Ca să scăpăm de acest dop, iată cum «fra­
păm» : nu întrebuinţăm nici apă rece, nici gfjiaţă — căci apa
nu e bună nici... pentru petrol — ci turnăm în sondă... petrol
curat! Dopul de nisip se îmbată atât de rău, încât se în­
moaie, şi nisipul curge... ca şi cum ar fi u scat! Rcum să ne
ţinem, că petrolul va răbuşni mai rău ca apa din furtunu­
rile pompierilor, va curge şi va umple rezervoarele, va curge
înainte... umple văile şi râurile din împrejurimi şi cu ele şi
sute de vagoane pe zi, pe care D-l X le vinde cam cu 300
lei unul. Să ne bucurăm şi noi cu el.
Ce poate face cumpărătorul cu acest petrol, vom vedeâ.
CINCINflT I. SFINŢESCU
Inginer
--------------------- „ass,-----------------------

N O T I Ţ E

SPRE STIINTfl.—Reproducerea acestor notiţe este îngăduită numai cu arătarea nu­

mărului din „Naturi“ din care se vor luă. Aceste notiţe nu sunt, cum s ’ar crede, luate
deadreptul din revistele arătate, ci sunt prefaceri după articole cu mult mai întinse.

Edward W hymper, marele alpinist englez, a murit pe neaşteptate,

în Cbamonix, la 16 Septembrie 1911, în vârstă de 72 de ani. El a fost
acum 50 de ani, unul din organizatorii şi pionierii alpinismului. In 1861
s'a urcat pe P elvoux. In 1864 s’a urcat cel dintâi pe B a r r e des E crin s
(4.100 m.), cel mai înalt vârf al fllpilor francezi, după Mont B lan c.
In 1865 s’a urcat pe vestitul Cervin, scăpând de pe creasta lui
groaznică numai cu două călăuze, şi fiind faţă la moartea celorlalţi
trei tovarăşi lord Douglas, Ilad ow H udsou şi călăuza Michel C roi.
Cartea lui, Mes escalades d a n s Ies Alpes, a ajuns clasică.
130 NATURA

In N atu ra, anul II, pag. 289, R. S. * a publicat descrierea amănunţită

şi foarte interesantă făcută de tilbymper asupra urcării lui pe 'Cervin.
(L a N atu re, 21 O ctom brie 1911).

Industria film elor cin em atog rafice a ajuns astăzi la o desvoltare

pe care puţini o bănuesc. După C lem ent şi R iv ierre, consumarea anuală
în lumea întreagă se urcă la 90 milioane de metri de filme, ceace face
vre-o 40 de milioane de lei. Cele două fabrici mai mari din lume sunt:
C om pan ia E astm an K od ak (Rocbester-New-York) şi A ktien G eselschaft
fu r A n ilin F a b rica tio n (Berlin). Cea dintâi fabrică filmele din celuloid,
iar cea de a doua fabrică filme care nu ard din acetat de celulosă, de
care am vorbit într’o notiţă din numărul trecut al N atu rei. A cetatul
de celulosă se fabrică frământând 1 parte de bumbac cu 4 părţi a cid
acetic, cu 4 părţi a n h id r id ă a cetică , şi cu o parte a cid su lfu ric care
serveşfe să pornească reacţiunea.
(L a N atu re, 11 N oem vrie 1911).

De ce vedem din sbor pământul concav. — Cred că sunt îndrep­

tăţit să pun acest titlu, căci şi noi, oamenii, am devenit sburători: cu
aeroplane, zeppelinuri şi poate în viitor şi cu alte maşini. E vorba însă
că nu numai de pe pământ, dar şi din aer vedem unele lucruri pe
dos : în loc să vedem pământul ca un mare glob, îl vedem din contră,
concav. D-l I)r. C harles Forbes dela Universitatea Colum bia a dat în
numărul din Octombrie a revistei S cien tific A m erica n S u pplem en t ex­
plicaţia acestei iluziuni optice, care e analoagă cu aceia a fenomenu­
lui m ir a ju lu i din ţările nisipoase şi calde, sau de exemplu a faptului
că vedem stelele şi alte corpuri cereşti totdeauna mai sus la orizont
decât sunt în realitate. Rnume ştim : 1. Că lumina se refractă când
străbate straturi transparente de densităţi diferite, şi raza luminoasă se
apropie cu atât mai mult de normală la stratul străbătut, cu cât den­
sitatea stratului e mai m a re ; 2. Că un obiect luminat îl vedem în
direcţia prelungirei direcţiei razei luminoase ce o primeşte ochiul şi în
prelungirea razei luminoase ce vine dela obiect! Poziţia lui va fi dar
fixată de intersecţia acestor două direcţii. Acum o uşoară figură geo­
metrică ne explică iluziunea optică. Luaţi un arc de cerc şi un punct
exterior convexităţei lui, din care duceţi raze în toate direcţiile, care
merg însă curb spre arcul de cerc, până ce-1 întâlneşte aproape normal.
 NOTIŢE 131

Ducând tangentele extreme la toate aceste raze de lumină curbe, că­

pătăm o serie de puncte de intersecţie a lor, care unite ne dă forma
iluzionară a pământului văzut din văzdut).
(Ing. C. S.).

Irig a re a Sudanului E giptean. — Egiptul era îndestulător în timpu­

rile când era grânarul imperiului roman, şi mai ales al poporului Romei
ce trăia în „dolce fa rn ien te« pe supt portice, dar lumea s ’a înmulţit
şi locul necultivat e pagubă. Sudanul Egiptean, dincolo de N ilu l Alba­
stru e nepopulat, eataractele Nilului sunt încă în lenevie sălbatecă, iar
câte odată în vremuri de secetă d)iar Egiptul de sus e bântuit de
foamete.
Iată că inginerii englezi vor să puie capăt acestei stări, dar mai
ales pagubei ce se socoteşte la 10 milioane lei anual, ceeace ar fi do­
bânda de 4 % la un capital de 250 milioane lei. Ei vor să facă diguri,
ecluze, să utilizeze vre-o 3 cataracte dela A bu-H am id şi astfel să facă
un nou Egipt productiv, dela A ta b a ra până la Nilul Albastru, adică o
suprafaţă arabilă de 800.000 I)a. cu o valoare de peste 1250 lei ţjecta-
rul, deci de o valoare totală de peste 1 miliard Iei. Lucrările ar costa
cam '/4 miliard lei, dar cu ele s ar împiedica şi foametele viitoare şi
inundaţiile. Ţara s ’ar popula lesne, căci devine productivă.
(Ing. C. S. d u p ă H im m el u n d E rd e 10 Oct. 1911).

Lem nele nobile ale A ustraliei. — Australia nu e numai lânarul

Angliei, dar e şi furnizorul de lemne de construcţie-nu de mult timp—
al lumei întregi. înainte vreme, lemne bune de construcţie pentru co­
răbii, era lemnul de Teak indian, H ick din Statele-Unite, dar acestea
s’au scumpit şi se scumpesc pe zi ce trece. In schimb s'a descbis alt
isv or: familia E u ca lip ţilo r din Australia, cu trunchiuri ce pot p lungi
de peste 150 m. şi cu peste 160 de specii. Sunt unele genuri însă
(iiy rta ceele) care sunt ceva mai mari ca stejarul.
In tăierea colosalelor păduri Australiene (numai în N oul W ales de
■Sud sunt peste 8 milioane de Akri = 320.000 Ija . pădure) nu se pro­
cedează barbar, ci se replantează sistematic, deşi aceşti arbori cresc
uimitor de repede. Aşa albastrul a rb o re d e g u m " creşte cu câte 2 metri
în înălţime pe pecare an. Rădăcinile acestui pom merg adânc în pă~
132 NATURA

mânt şi distrug prin puterea lor de absorbţiune mlaştinile şi cu ele şi

ţinuturile nesănătoase bogate în onofele. De aceea în ţinuturile mai
calde se întrebuinţează la plantaţii; aşâ în R iv ie r a italiană şi franceză
cu o temperatură medie de 15°,.,, încă de acum 40 ani s'au făcut plan­
taţii de Eucalipt.
Afară de lichidul antiseptic pe care Eucaliptul îl dă, trunchiul lui,
ce poate avea o circonferinţă până la 8 metri, dă un lemn care aduce
şi mai mult folos, căci e tare, dar şi elastic.
Un lemn de construcţie e cu atât mai bun, cu cât e mai dens. Lem­
nul Eucaiiptului are o greutate de 1,05 1.17, deci greu. Hite varietăţi
de arbori sunt mai uşori, şi de aceia se pot uşor transporta pe apă,
de exemplu lemnul Ju r ra h , ce are o coloare mai deschisă. Altul e roşu
închis şi mai greu, şi se lucrează frumos, e M ahagónid.
In tehnică, aceste lemne au numele de „lem n e t a r i“ şi se întrebuinţau
Ia început mai mult în construcţiile în a p ă : b a r a je (stăvilarp), ecluze
(porţi în apă), căci nu putrezesc uşor, iar de viermi nu prea sunt ata­
cate. Azi se întrebuinţează toarte mult şi în construcţiile podurilor de
lemn, de case, la pavarea străzilor, interioruri de case şi chiar mobile
căci se pot frumos lustrui.
In pavarea străzilor aceste lemne, au găsit o mare întrebuinţare, şi
se războieşte cu asfaltul, pe care nu-1 bate de cât atunci când strada
e prea înclinată. Asfaltul atunci ar fi prea alunecos. Lemnul nu dă
miros ca asfaltul, nu radiază atâta căldură vara ca asfaltul şi nu se
moaie, iar experienţa a arătat că pavajul de lemn e şi solid : după 13
ani de întrebuinţare pavajul de lemn australian al unei străzi s’a tocit
numai cu 1 cm. Lemnele de pavaj au diferite num iri: J a r r a h (Eucu-
lip tas m a r g in a la ), B lackbu tt, (E u cal. p ilu la r is ) T alo lm eo o d (E u calip-
tus m icrocorys).
După cum am spus, asfaltul se ţine însă şLel bine.
(In g . C. R . d u p ă Ilim m el u n d E riié Oct. 1011.)
 CHIMIA LA FACULTATEA DE ŞTIIN ŢI DIN BUCUREŞTI 133

CHIMIA LA FACULTATEA DE ŞTIINŢI

DIN BUCUREŞTI ')

Vom face împreună cursul de chimie neorganică■ In min­

tea d-voastră a încolţit de sigur întrebarea, ce e chimia şi
mai ales ce e chimia neorganică .'-.Vă aşteptaţi să încep deo­
dată cu o definiţie a chimiei, pe cât de lungă şi plicticoasă,
pe atât de neînţeleasă. Vă aşteptaţi să vă vorbesc din capul
locului ca şi cum aţi f i chimişti şi nu începători în ale chi­
miei. V ’aţi înşelat. Eu fac un curs metodic. Veţi vedea mai
târziu ce trebue să înţelegeţi printr’un curs metodic.
Nu uit, c’aţi învăţat chimia în liceu. Sunt dintre aceia
care cred că învăţarea chimiei în liceu n’are de scop să dea
cunoştinţe multe. Chimia se învaţă în liceu ca să desvolte în
elev simţul de observaţie şi dragostea pentru ştiinţă. Pentru
mine, cunoştinţele d-voastră sunt numai amintiri nesigure ;
eu nu le ţin atât de temeinice ca să slujească drept temelie
unui curs universitar.
In cursul meu vom stabili treptat treptat, sprijiniţi pe
experienţe, toate noţiunile şi nu vom vorbi despre nici una
în mod cateljetic.
Nu sunt de părerea acelora care pun vina rezultatelor
nemulţumitoare la Universitate pe seama liceului care nu
v’ar pregăti îndeajuns. In unele cazuri, foarte puţine, învi­
nuirea poate să aibă în parte oarecare tem ei; în cele mai
multe cazuri ea este neîntemeiată. Şi, eu cel dintâi mă ridic
cu furie în contra unei asemenea învinuiri. Hm fost zece 1

1) Lecţia de deschidere a cursului de chimie neorganică, la 31 O c­

tombrie 1911.
„ Natura “ An. VII, No. 5. 10
 1 3 4 NATURA

ani de zile profesor secundar şi ştiu că mi-am făcut în con­

ştiinţă datoria. Poate că greşesc crezând aceasta despre
mine. Nu greşesc de fel când spun, c’avem profesori se­
cundari cu totul distinşi, cărora nu trebue să li se arunce
cu atâta uşurinţă, învinuirea aşa de mare că nu-şi fac da­
toria. Rtâţia şi atâţia, în Capitală şi în provincie, îşi împli­
nesc datoria cu toată priceperea şi se jertfesc cu lucrările
de laborator. Răul stă aiurea. Suntem prea pretenţioşi şi vă
cerem, sau mai bine zis vă cer unii, mai mult de cât se
poate. Nu tăgăduesc, că în oarecare măsură, 'sunt şi unii
elevi slabi şi unii studenţi care nu muncesc cu tragere de
inimă. Vina cea mare sunt programele nespus de încărcate
dela Universitate şi ideea cu totul greşită că studentul tre­
bue să pe îndopat cu cursuri de tot felul, fără rost şi fără
legătură. Voi vorbi indată despre acest rău.
Eu mă mulţumesc cu amintirile nesigure cu care veniţi
din liceu. Nici nu vreau şi nici nu vă las să-mi vorbiţi, de
la început, de atomi şi molecule, de form ule şi ecuaţii. Dacă
nu vă pot da de la început o depniţie a cpimiei, care să
intre pe o urecpe şi să iasă pe cealaltă, vă pot arăta în
scpimb o privelişte generală a cpimiei in natură, in labora­
toare şi in cărţi, care să ne arate in linii mari frumuseţea
şi însemnătatea acestei ştiinţe.
* * *
Cpimia e vecpe de când lumea, de la începutul începu­
turilor. Ea e in cer şi pe pământ, in cele văzute şi in cele
nevăzute.
Soarele e un cazan uriaş, in care clocotesc de milioane
şi milioane de ani, tot felul de materii, in care valuri de
foc se rostogolesc, se întâlnesc, se ciocnesc şi se aruncă in
văpăi de mii şi răsmii de kilometri. Căldura şi lumina care
 CHIMIA LA FACULTATEA DE ŞTIINŢ1 DIN BUCUREŞTI 135

ne încălzesc şi luminează sunt produsul chimiei care lu­

crează in soare ; această chimie a lucrat în vremurile de­
părtate ale epocelor geologice şi tot ea va mai lucra'in vre­
murile ce va să vie. Din chimia soarelui învăţaţii au tras do­
vada cea mai puternică pentru adevărul: «Nimic nu se perde
nimic nu se creiază in lume». Dacă ar fi fost altfel, soarele
ar fi scăzut sau s’ar fi mărit, planetele ar fi fost atrase când
mai puţin, când mai mult şi mişcarea lor in sistemul plane­
tar n’ar fi rămas aceeaşi.
In stelele de mii şi mii de ori mai mari de cât soarele
chimia ferbe materia din ele in tot atâtea cazane uriaşe.
Chimia e puterea vrăjită care împodobeşte bolta cerească
cu milioane de petre scumpe şi ne-o luminează, în nopţile
senine, cu o lumină adevărat cerească.
Luna, regina nopţii, e poate singurul corp ceresc in care
cţjimia şi-a stins cuptoarele.
Pământul, de când s’a desfăcut din acel cocoloş uriaş
de la începutul începuturilor, a trecut prin nenumărate pre­
faceri, in care chimia a fost neobosită. Forme de materii tot
mai deosebite se iveau pe măsură ce el se tot răcea.
Pe o rază de soare s’a coborât pe pământ, după unii în­
văţaţi ’) şi de pe nu ştim ce planetă, cea dintâi sămânţă pur­
tătoare de viaţă. Pe un firicel de p r a f ceresc a încăput
atuncea mai multă chimie de cât e cuprinsă astăzi in toate
laboratoarele şi bibliotecele noastre. Sămânţa mititică, să nu
o vezi nici cu oclji nici cu ocheane, a încolţit şi a crescut
încălzită de cel ce o adusese şi t>rănită de puterile chimiei.
Urmaşii ei, urcând, din zeci in zeci de veacuri, câte o treaptă
din scara mare a vieţei, au împodobit pământul cu nenu­

1) N atura, anul VI p. 2 8 2
136 NATURA

mărate vieţuitoare. Amintirea lumilor cereşti din care a fost

smulsă cea dintâi sămânţă trăeşte şi astăzi in tot ce are
viaţă. In spre soare şi in spre cer ne îndreptăm cu drag
privirea şi de acolo aşteptăm ajutorul ce-1 dorim. Nu numai
regii, ci tot ce trăeşte este după această ipoteză din neam
ceresc
De la piatra care pare că nu trăeşte, de la firicelul de
iarbă, de la plantele mai mari până la animale, până la
om, cel mai bun şi cel mai rău dintre vieţuitoare, chimia
lucrează pe tăcute sau pe faţă, fără osteneală şi fără între­
rupere. Chimia face şi desface şi preface in mii şi mii de
feluri materia din lume. Viaţa toată e datorită chimiei. Par­
fumul şi colorile din flori, zahărul din sfeclă şi trestia de
zahăr, făina din seminţe, ţirănirea fiinţelor, naşterea, creş­
terea şi moartea lor, toate, toate sunt opera chimiei care
lucrează in natură.

De mult, foarte de mult1), omul a observat prefa­

ceri in materia ce-1 înconjură. Pregătirea pânei, a vinului,
a oleurilor e urmarea firească a unui spirit de observare
foarte desvoltat. Adevărate industrii chimice au fost înte­
meiate de cei vechi- Multe metale, multe din întrebuinţările
lor, tot felul de corpuri le făceau cei vechi aproape ca şi
noi. încercări de explicare a nenumăratelor prefaceri întâl­
nim din cele mai vechi timpuri. Vieţi întregi de oameni au
fost cheltuite cu aceste încercări. Incet-încet, se arată tot mai
vădit caracterul ştiinţific al chimiei. In laboratoare, învăţaţii
încearcă să pătrundă in tainele chimiei din natură. Multe

1) N a tu ra anu l I V , p. 2 6 p â n ă la a n u l V I , p . 1 5 7 .
 CHIMIA LA FACULTATEA DE ŞTIIN ŢI DIN BUCUREŞTI 137

secrete au isbutit oamenii să afle din natură, dar şi mai

multe au rămas necunoscute.
E mare de tot numărul chimiştilor de frunte şi mai
mare incă al celor mai mărunţi. Qn Lavoisier (1743— 1794)
va trăi vecinie în amintirea învăţaţilor şi a tuturor oameni­
lor. El a aruncat o lumină de geniu peste întunecimile ce
ascundeau minunile naturei. Amintirea lui e preamărită şi
de nimbul martirului, căruia revoluţia franceză i-a tăiat ca­
pul, fără nici o vină. Cu drept cuvânt Lagrange a spus :
le-a fost destul o clipă ca să doboare un cap ca al lui şi
lumei nu-i va fi de ajuns un veac ca să mai aibă altul la
fel». Un Scheele (1742— 1786), in S u ed ia; un Berthollet
(1748— 1822), un Sainte Clair Deville (1818— 1882), un Wiirtz
(1817— 1884), un Berthelot (1827— 1907 ’) in Franţa ; un Ca~
vendisch (1731-1815), un Dalton (1766-1844), un Sir Humhry
Davy (1 7 7 8 — 1829), in Anglia ; un Fjoffmann (1818-1892)
un Bunsen (1811 -1 8 9 9 ), în Germania; un M endelejeff
(1834— 1907 ') în Rusia atâţia şi atâţia, tot atât de mari,
au mărit cu cercetările lor câmpul cunoscutului şi au scris
pagini sublime în cartea ct)imiei.
Patru busturi împodobesc această sală cu chipurile lui,
Berzelius, Humbold, Liebig şi Davila. Berzelius (1779— 1848)
chimist suedez a lucrat nespus de mult in chimie, a găsit
corpuri nouă, a făcut nenumărate analize, a făcut teorii şi
clasificări şi a fost în fruntea tuturor cljimiştilor din vremea
lui. Societatea medicilor şi naturaliştilor din Iaşi il alesese,
acum 50 de ani membru de onoare; scrisoarea lui de mul­
ţumire se păstrează şi azi Alexandru Humbold (1769— 1859, 12

1) N atura, anul Il-a, p. 193

2) N atura, anul 11-a, p. 257.
138 NATURA

care a fost mai mult naturalist şi geograf, a făcut şi ctjimie

cu Gay-Lussac prin 1805. Gay-Lussac (1778— 1850) eră unul
din cei mai mari experimentatori din timpul său. La şcoala
Iui s’au format printre alţii şi Iustus von Liebig (1802— 1873 ')
Humbold recomandase lui Gay-Lussac, cu toată căldura, pe
compatriotul său german. Liebig a ajuns în urmă unul din
cei mai mari cţumişti ai lumii. Lui Liebig datoreşte Ger­
mania starea de înflorire pe care a luat-o chimia din timpul
său. Luin Liebig şi elevilor săi se datoresc miile de fabrici
care îmbogăţesc Germania cu miliarde pe fiecare an.
Car ol Davila (1828— 1884) a fost pentru noi un Liebig,
care a adus la noi ctjimia franceză. El a fost profesor de
chimie la universitatea noastră şi a avut ca cel mai strălucit
elev pe d-1 Doctor Istrati.
D-l Petru Poni, sărbătorit de ună-zi, pentru marea sa
cinste şi marea sa ştiinţă, a făcut lucrări neperitoare asupra
compoziţiei petrolului român şi asupra mineralelor din ţara
noastră.
D-l Doctor Istrati stă printre noi, voinic şi falnic, «pre­
cum printre dealuri, verzi şi numai flori, stă bătrânul munte
albit de ninsori». Cu orizontul său larg, el vede departe, în
trecut şi viitor. Din când în când, câte o ceaţă deasă în-
vălue fruntea bătrânului munte. Privirea lui ageră nu mai
zăreşte atunci pe oamenii din vale, ce-i par atât de mici.
Şi, ceaţa deasă se ridică şi de pe apa limpede a isvo-
rului de munte, şi de pe suprafaţa verde a bălţilor şi băl­
toacelor cu apa otrăvită. Incet-incet, ceaţa deasă se risipeşte
bătrânul munte îşi arată din nou fruntea lui boltită şi oa­
menii din vale se uită din nou cu drag la marele lor prieten1

1) N atura, anul 111, p. 204.

 CHIMIA LA FACULTATEA DE ŞTIIN TI DIN BUCUREŞTI 139

şi marea lor podoabă. Cu aceste din urmă cuvinte, izvorâte

din două sentimente cu totul opuse, de sinceră admiraţie
şi adâncă revoltă, trec la partea a doua a lecţiei de azi»
cţ)imia la facultatea de ştiinţi din Bucureşti.
* .* *
V'aţi înscris la facultatea de ştiinţi de bună-voie, împinşi
numai de imboldul firesc de a învăţă o ştiinţă către care vă
simţiţi chemaţi. Veniţi cu tot focul tinereţei D-voastră şi cu
gândul curat să vă împodobiţi mintea cu comori de cuno­
ştinţe. Aveţi o menire mare in ţara noastră. D-voastră veţi fi
şi purtătorii de lumină şi oamenii de ştiinţă. Veţi fi profe­
sori în învăţământ. Veţi fi ct)imişti în fabricele noastre care
trebue să fie tot mai multe, tot mai mari şi tot m ai rom â­
neşti Vă urez reuşită bună pe calea care aţi apucat-o.
Veţi avea să munciţi mult, căci numai cu muncă multă
se câştigă adevărul. Mă doare inima, dar trebue să vă spun
că veţi munci şi de prisos. Programele noastre, după cum
vă spuneam, sunt prea încărcate şi încărcate fără rost. Nu
veţi găsi nici o universitate in lume, în care să fie îngrămă­
dite atâtea cursuri, cursuri care cad pe spinarea aceluiaş
student. In Germania, în numeroasele ei universităţi, studentul
îşi alege o specialitate principală şi două secundare. Cursu­
rile, puţine la număr, nu sunt din cale afară de dezvoltate.
In Franţa, în ţara examenelor multe, s’a introdus şi acolo
sistemul cursurilor pe ales şi al certificatelor. Pentru licenţă,
studentul trebue să aibă trei certificate. Examenul aşâ de
încărcat al licenţei noastre nu se mai dă. Nicăeri, nu e obli­
gator pentru student să urmeze un curs de chimie agricolă
sau ct)imie industrială.
La noi, e o puzderie de cursuri pe care trebue să le ur­
maţi. După programul nou, veţi ascultă un profesor de ma­
140 NATURA

tematică, trei profesori de fizică, patru profesori de chimie

şi unul de mineralogie. Chimia agricolă şi chimia industrială
sunt obligatoare amândouă pentru orice student, pe când nici
una din ele nu este obligatoare în străinătate. Numărul exa­
menelor e spăimântător; greutatea lor o veţi simţi şi re­
simţi ani întregi după luarea licenţei; folosul lor nu-1 veţi
vedeâ niciodată. Veţi cădea rupţi de oboseală, când vă veţi
întoarce seara dela cursurile urmate peste zi. Nu ştiu când
veţi mai putea citi, căci nu ştiu, dacă vă mai rămân câteva
ceasuri libere pe zi. Nu pot intră în toate amănuntele acestei
organizări nouă. Nu le cunosc nici eu. Nu puteam luă parte
pe vremea aceea, la şedinţele care au avut loc. Aveam su­
plinitor şi şef de lucrări. Nu li s’a spus nimic şi n’am aflat
nimic. Am făcut o întâmpinare la consiliul facultăţii, atunci
când am aflat, dar mi s’a spus că-i prea târziu, fiindcă afla­
sem prea târziu. In consiliu ct)iar, s’a atras atenţia asupra
unor neajunsuri, dar programul a trecut, căci trebuia să
treacă. Cu toată tăria glasului meu, mă ridic, dela această
catedră în contra acestui program atât de încărcat, atât de
nepotrivit şi făcut cu atâta nesinceritate. Părerea mea eră să
se facă o anchetă cât mai întinsă printre oamenii specialişti
dela noi, printre cfpmiştii veniţi de aiurea, printre licenţiaţii
şi absolvenţii noştri. Părerea mea eră să se ţie seamă de
toate plângerile şi să se lucreze cât mai pe faţă. Organi­
zarea învăţământului chimiei în străinătate nu trebue să fie
nesocotită. Eu ceream lucrări multe de laborator, cursuri
puţine, întrebuinţarea muncei d-v. cu folos, timp liber pentru
citit reviste în şezători.
S ’a crezut că e bine să mi se puie câte ore de curs
trebue să fac şi câte ceasuri de laborator trebue să lu­
craţi. S ’a pus o jumătate de zi pe săptămână pentru analiza
 CHIMIA LA FACULTATEA DE ŞT1INŢI DIN BUCUREŞTI 141

cantitativă de-abia în anul al treilea. Ce însemnează aceasta

nu puteţi înţelege dea dreptul. O jumătate de zi pe săptă­
mână pentru analiza cantitativă poate să însemne o jumătate
de zi pe an, căci o analiză începută cu greu mai poate fi
sfârşită bine tocmai după o săptămână.
Şi s’a pus această jumătate de zi tocmai in anul al treilea
când studentul trebuie să facă lucrări speciale de analize
industriale şi agricole. S ’a îndreptat, în parte, acest rău
punându-se chimia analitică şi în anul al doilea. Cu aceasta
nu s’a făcut însă ce trebuia să se facă. Cu două jumătăţi
de zi mai mult nu se invaţă analiza cantitativă. Cine nu ştie
însă chimia neorganică şi cea analitică, cine n’a lucrat temeinic
în laboratorul de chimie neorganică, acela va putea să înveţe
oricâte sute de fapte şi sinteze, dar nu va ajunge niciodată
un chimist. Pe chimia neorganică se sprijină toate speciali­
tăţile ctjimiei. Cocmai chimia neorganică a fost nesocotită la
facerea programului. Rcum nu mai folosesc nimic toate plân­
gerile mele. Programul e la consiliul permanent. D-voastră veţi
suferi urmările lui. Va veni o vreme când vor vedea mulţi
prăpastia mare în care a fost împins învăţământul chimiei
la facultatea de ştiinţi din Bucureşti. Se va vedea atunci
câtă dreptate a avut acela care a ridicat glasul în contra
acestei organizări. Nu din deşertăciune ridic glasul meu în
contra acestui program. Şi nu din capul meu aduc învinuirile
de care am vorbit. E o literatură didactică întreagă în ţările
apusului. învăţaţi mari se ocupă cu pricepere cu problema
aceasta mare. In toate părţile se ridică glasul in contra sco-
asticii care a mai rămas încuibată în şcolile de azi. In toate
părţile se caută ca munca studentului să nu-1 istovească,
pretutindeni se pune tot mai mult temeiu pe lucrările de la­
borator şi se împuţinează tot mai mult examenele istovitoare.
142 NATURA

Vi s’a părut poate că sunt prea aspru în judecata mea. Veţi

vedeâ îndată că mult mai aspru se pronunţă unul din cei
mai mari cţjimişti şi cugetători de azi, Sir William Ramsay ').
Marele profesor dela universitatea din Londra, şi-a arătat
părerile sale privitoare la această chestiune în studiul său !
Educaţia Chimiştilor. Acest studiu a fost tradus pe vremuri,
în limba germană de un alt mare chimist, profesorul W.
Ostwald. Din traducerea românească publicată de mine în
Revista de Filosofie şi Pedagogie, fascicula II şi III, 1906,
p. 150, vă citesc numai rândurile următoare:
. . . «Conferinţa următoare a fost ţinută în Septembrie
1904, în adunarea anuală la Society o f Chemical Industry din
New-York, şi a stârnit cel mai viu interes, mai întâi în cer­
curile restrânse pentru care a fost menită. Un interes la fel
trebue să deştepte şi în cercuri mai largi şi mai depărtate
de chimie, comunicările unui om care ca profesor stă tot
aşa de sus ca omul de ştiinţă. După cum se va vedeâ îndată,
e vorba aici de cestiunile generale ale învăţământului ştiin­
ţific ; observaţiunile făcute cu privire la chimie, se pot aplică,
cu foarte puţine schimbări, şi la domeniile cele mai deosebite.
Fie ca aceste observaţii să fie citite cu încredere că e vorba
de experienţele unuia din cei mai distinşi savanţi şi căpătate
într’o activitate de profesor timp de treizeci ani. Cele ară­
tate aici capătă o valoare deosebită şi prin împrejurarea că
autorul lor a trebuit să ducă o luptă grea şi lungă ca să le
puie in practică ; ele au fost supuse în acest^timp unei ale­
geri şi curăţiri care a păstrat numai ce a fost găsit practic
şi bun» . . .
. . . «Educaţia chimistului (acest cuvânt arată şi pe cţ)i-1

1) N atura, anul VII, p. 51.

 CHIMIA LA FACULTATEA DE ŞTIIN ŢI DIN BU CU REŞTI 143

mistui ştiinţific şi pe cel tecţmic) trebue sa pe înţăleasă in

aşa sens ca să producă în prima linie o anumită îndrumare
a spiritului şi numai în al doilea rând să mijlocească o câşti­
gare de cunoştinţe» . . .
. . . . „Pe scurt trebue să se devolte putinţa de inven-
ţiune“ . . .
. . . „întrebarea nu e, ce ştie? ci cât poate!“ . . .
. . . „Mai întâi de toate nu trebue să se deâ prea multă
învăţătură. Partea esenţială a progresului ştiinţipc se sprijină
pe drumul vecpiu de tot, cu încercări şi cu nereuşită“ . . .
. . . „Ce învaţă studentul din aceasta ? Să se supue ? Aceasta
ar p putut să înveţe şi acasă. îndemânare ? îndemânare în­
seamnă să facă ce-i trebue şi nu să primească ce-i dă altul
deagata. Aşi privi mai bucuros când studentul ar învăţă
Eneida pe de rost decât să facă operaţii de acestea care ră­
pesc timp şi ucid mintea“ . . .
.. . „Şi, acum, vreau să discut chestiunea, care, pe cât
ştiu, nu pricinueşte în America nici o greutate mai însemnată,
dar care în Anglia a vătămat în mare măsură progresului
ştiinţei şi al cercetărilor. Mă gândesc la examene. Am văzut
adesea oameni, care prin împrejurări, caracter sau anumite
hotărâri, au fost împedecaţi dela luarea titlului şi care cu toate
acestea sunt savanţi distinşi şi profesori entuziaşti. Poate şi
mai des am venit în contact cu titraţi al căror singur merit
consistă într’un talent de papagal ca să repetească ce li s’a
spus, sau într’o îndemânare de a ghici particularităţile exa­
minatorului. De ce îmbătrânesc, de aceea cred mai puţin în
titlul universitar, ca o dovadă de aptitudini. Poate că mo­
tivul acestei păreri stă în chipul cum se capătă în Anglia
titlul acesta; el e rezultatul unuia sau cel mult a două exa­
mene făcute de oameni care cunosc pe candidaţi numai după
144 NATURA

număr şi care prin examinare înţeleg adesea a trânti pe can­

didaţi în loc să stabilească ce pot ei produce. Hici se iveşte
din nou chestiunea de mai sus: examenul este o instituţie
care stabileşte ce ştie candidatul pe dinafară şi nu ce poate
el în realitate.

Studentul care lucrează sub ocl)ii profesorului şi azisten-

ţilor e supus zilnic la examinare . . .
Calităţile care sunt stabilite de examene, aşa cum s’a
obişnuit în Hnglia, în cei din urmă patru-zeci de ani, sunt
de acelea pe care le dorim cât mai puţin unui tânăr al ştiinţei,
exercitarea memoriei până la perderea judecăţei proprii, în­
demânarea de a-şi etala cunoştinţele şi a le da un lustru
ştiinţific, în loc de însuşirea de a le legă între ele şi de a le
mări astfel valoarea lor, şi în fine, dibăcia de a ghici cu­
noştinţele şi înclinările examinatorului, în loc de a deşteptă
entuziasm in alţii. Pentru un avocat aceste calităţi sunt ideale,
fiindcă ’i sunt folositoare în activitatea lui ; pentru ştiinţă ele
sunt otravă. O judecată sănătoasă, chiar şi inceată, stator­
nicie in lupta contra piedicilor; cunoaşterea izvoarelor unde
să caute lămuriri şi cum să le întrebuinţeze când le-a găsit;
iscusinţa de a inventa, acestea sunt calităţile de care avem
n ev o e; prezenţa lor la cineva poate fi constatată numai
printr’o observare necontenită“ . . .
. . . „Răspunsul meu ar fi deocamdată că studenţii sunt
prea îndopaţi cu cursuri. Scopul lecţiunilor e mai mult să
prepare calea studiului, arătând studentului ce să citească
şi nu să-i deâ o anumită învăţătură“ .. .
. . . „S’a dovedit, în adevăr, că studenţii fac mai mult
progres cu cititul şi cu discuţiile, decât pe o cale mai mult
formală“ . . .
 CHIMIA LA FACULTATEA DE ŞTIIN ŢI DIN BU CUREŞTI 145

. . .«Indjeiu cu următoarea învăţătură din Regule pentru

conduita publică, scrise acum trei-spre-zece veacuri pentru
poporul japonez : Datoria cea mai mare a fiecărui om este
să puie mai pre jos interesele lui proprii decât acelea ale
binelui public. Egoismul împedică cooperarea şi fără coo­
perare nu se poate îndeplini nici un progres m are“.
Incheiu şi eu cu această încheiere. Egoismul împedică
cooperarea şi fără cooperare nu vom dă învăţământului chi­
miei îndrumarea sănătoasă, de care şi ţara noastră are nevoie.
G. G. LONG1NESCU
------------------------------------------------------

RPRINZATORILE CU PIATRH PIROFORICA

In şirul veacurilor omul s’a folosit de mijloace felurite,

ca să-şi aprindă focul, când dorea să se încălzească şi să-şi
facă lumină când eră întuneric. In vremea din urmă când
fosforul a început să servească la facerea chibriturilor,
s’a creat o industrie nouă, care şi-a luat un avânt destul
de însemnat. Chibriturile au ajuns în mâna fie căruia pe preţ
destul de mic, pentru ca şi cel mai nevoiaş să poată dărui
prietenului său câteva beţe, ca să-şi aprindă ţigara. îndată
ce acest material s’a făcut de neapărată trebuinţă, guver­
nele au început să vadă în el un mijloc de a mări venitu­
rile ţărilor fie prin monopol, fie prin taxe puse p e chibrituri.
Lumea a trebuit să plătească de 3 şi de 5 ori mai mult un
chibrit dar în acelaş timp mulţi au început să se gândească
la înlocuirea lor, ca şi când statul n’ar stă şi el la pândă*
Nu ştiu până la ce punct scumpirea chibriturilor a înlesnit
răspândirea aprinzătorilor cu piatra piroforicâ, dar e lucru
sigur, că în Germania o dată cu taxa pusă pe chibrituri,
146 NATURA

aprinzătoarele s’au ieftenit şi în anul trecut ele au făcut o

mare concurenţă chibriturilor fiind poate mai întrebuinţate
de cât acestea. Din socoteala ce facem mai la vale se vede
că cel puţin în Germania aprinzătoarele au trecut înaintea
chibriturilor.
*
* *
La orice aprinzătoare automată deosebim trei părţi, ca
şi la cutia cu chibrituri: 1) Piatra care produce scânteia, ce
înlocueşte gămălia chibritului, 2) rotiţa care se freacă de
piatră ori de câte ori ne folosim de aprinzătoare şi care
înlocueşte nisipul de pe cutia pe care frecăm gămălia chi"
britului şi în sfârşit 3) o lampă mică cu benzină care inlo-
cueşte beţişorul de lemn al chibritului.
După cum la chibrituri întrebuinţarea fosforului are
rostul să producă aprinderea mai uşor la 60° sau chiar la
45° prin ajutorul unui corp oxidant ca cloratul de potasiu,
tot astfel şi la aprinzători trebue o piatră care să dea
lesne scântei destul de calde pentru ca să aprindă ben­
zina. In prepararea acestor pietre, metalul ceriu a câştigat
foarte mare însemnătate şi aliagiul piroforic de ceriu a
ajuns neînlăturabil din industria aprinzătorilor automate şi a
lămpilor. La început acest aliaj se măcinâ foarte lesne des-
compunându-se prin influenţa aerului. Hceasta a fost chiar
una din cauzele pentru care aprinzătoarele erau prea pu­
ţin întrebuinţate, căci piatra de aprindere se strica fără
să fie întrebuinţată. In urmă Auer a căpătat un patent
după care se fabrică astăzi aliajul piroforic de ceriu. Din
acest aliaj se fac pietre bune care nu se mai macină
când nu ne folosim de ele. Cu toate astea se poate în­
tâmplă, ca pietre foarte bune să se macine după câteva
zile, după ce le-am aşezat în aprinzătoare. In acest caz tre-
 APRINZĂTORILE CD PIATRA PIROFORICA 147

bue să se ştie, că vina este a fabricantului de aprinzători şi

nu a aliagiului din care s’a făcut peatra. In adevăr dacă a~
aprinzătoarea a fost nichelată după ce fitilul de vată a fost
vârât în lampă, atunci vata se înmoae şi ea în soluţiunea
sărei de nichel. Restul rămas în vată din soluţiunea acidă
este adevărata cauză pentru care piatra aşezată în urmă în
aprinzătoare se macină după câteva zile, căci sărurile în
soluţiune şi chiar apa descompune aliajul de ceriu.
Mecanismul de aprindere e format dintr’o rotiţă cu dinţi
sau dintr’o pilă care se freacă de piatră atunci când ne foi
losim de aprinzătoare. Deosebirea între numeroasele feluri
de aprinzători ce se vând în comerţ este tocmai la acest
mecanism, făcut într’un fel sau altul. Fabricanţii s’au luat
la întrecere şi astăzi găsim atâtea şi atâtea aprinzătoare
bune şi eftine. Ieftenirea lor a dat fiecăruia putinţa de a-şi
purtă în buzunar aprinzătoarea lui.
Lampa cu benzină este o lampă mică aşezată înnăuntru
aprinzătoarei. Ca la orice lampă, benzina se ridică in fitil
din cauza capilarităţei acestuia. Flacăra aprinsă la capătul
fitilului produce distilarea benzinei şi aburii produşi ard şi
întreţin flacăra. Această flacără este dar o flacără de gaz,
pe care-1 fabricăm pe măsură ce avem trebuinţă de el.
Ca să ne dăm seamă de însemnătatea, pe care aprinză­
toarele cu piatra piroforică au căpătat’o să ne folosim de
câteva date pe care le găsim în revista Prometheus din 18
Noembrie 1911 într’un articol scris de Dr. Irig. Heinrich
Kellermann.
Numărul aprinzătorilor fabricate numai în cursul anului
1911 se ridică la 10 până la 15 mii. Acest număr e scos
din cantitatea de aliaj piroforic de 8 mii până la 10 mii de
kilograme, care a fost întrebuinţat numai pentru facerea
148 NATURA

pietrelor de aprins dela aceste aprinzătoare. S ’a ţinut seamă

în această socoteală că dintr’un kilogram de aliaj se pot
scoate 3 mii până la 4 mii de pietre şi că mai mult de cât
jumătate din aceste pietre au folosit la înlocuirea pietrelor
de la aprinzătoarele vechi. E vorba, bine înţeles, numai de
aprinzătoarele fabricate în Germania. Atunci mai putem face
şi socoteala următoare : După cât se ştie, cantitatea de d)i"
brituri în Germania se urcă la vre-o 90 de miliarde pe fie­
care an, fabricate in vre-o 100 de fabrici. Dacă ne gândim
că fiecare piatră de aprins foloseşte după mărimea ei la
2000 până la 6000 de aprinderi urmează că pietrele fabri­
cate in anul 1911 au folosit la 48 până la 240 de miliarde
de aprinderi. Urmează de aici, că dacă în anul trecut aprin­
zătoarele automate nu au folosit mai mult, ele au folosit în
tot cazul tot atât de mult ca şi chibriturile în Germania. Se
înţelege atunci foarte bine pentru ce aceste aprinzătoare au
fost oprite la noi, iar in Germania unde nu există monopolul
chibriturilor de abiâ au scăpat până acum de taxa la care
sunt impuse chibriturile.
* * *
In Germania sunt multe fabrici, unde se fac fel de fel
de aprinzătoare cu piatră piroforică. Aşâ în fabrica /. Kel-
lermann din Berlin se fac următoarele tipuri:
Cel mai vechi fel de aprinzătoare, numite şi aprinză­
toare la vânt, care sunt cu totul la fel cu amnarul şi cre­
menea, de care se foloseau bătrânii noştri. Aceste aprinză­
toare, au un fitil muiat în salpetru, care este vârât într’un
tubuşor. De vârful capacului acestui tubuşor este fixată
piatra, pe care o frecăm de căpătâiul tubuşorului, pe unde
iese fitilul. Prin această frecare se produc scântei care
aprind fitilul.
 A P R IN Z Ă T O R II CU PIATRĂ PIROFORICĂ 149

Aprinzătoarele automate sunt cele mai răspândite azi.

Capacul acestor aprinzători se deschide când apăsăm pe
un nasture. Odată cu deschiderea capacului piatra e apă­
sată de un arc pe o rotiţă, care se mişcă repede. Scânteele
care se produc atunci aprind lampa cu benzină aşezată
de desuptul rotiţei. Şi aceste aprinzătoare, ca toate de alt­
fel, amintesc amnarul şi cremenea. La unele aprinzători de
acestea lampa e înlocuită numai cu un fitil, care arde fără
flacără, pentru ca ele să folosească pe timp de vânt. La
aprinzătorile în formă de ceasornic mecanismul e acelaş, atât
numai că forma cutiei în care e aşezată e ca un ceasornic.
Aprinzătorile cu verigă de întors au o verigă în loc de
nasturele care serveşte la deschiderea capacului. Odată cu
deschiderea capacului se mişcă pe lângă piatră o pilă aşe­
zată orizontal. Scânteile produse aprind lampa cu benzină.
De curând aceeaşi fabrică a început să facă aprinzători
formate dintr’un tub în formă de creion, ce se vâră într’o
teacă paralelipipedică unde se pune vată îmbibată cu benzină.
Una din feţele înguste ale tecei serveşte ca pilă. Cubul în
formă de creion cuprinde în el piatra piroforică înconjurată
de asbest. Când totul este pus in teacă, asbestul dinprejurul
pietrei se imbibă şi el cu benzină. Dacă scoatem acest tub
din teacă şi frecăm vârful pietrei pe marginea in formă de
pilă, benzina din asbest se aprinde şi arde ca o făclie mică.
Aceste aprinzători se atârnă de perete sau se aşează pe masă.
In sfârşit fabrica Kellermann mai face aprinzători în formă
de lumânare aşezată în sfeşnic. La capătul de sus e fixat
mecanismul de aprindere format dintr’o roată care se freacă
de piatra piroforică, îndată ce învârtim un şurub. Scânteile

N a tu ra “ An. VII, No. 5. 11

 150 NATUR4

produse aprind benzina, ce se ridică în fitilul al cărui capăt

e în apropierea mecanismului de aprindere-
Fabrica Frieman & W olf din Zwickaun face deasemenea
nişte aprinzători^de stat pe masă.
* * *
Cea mai mare parte din aliajul piroforic se întrebuinţează
la facerea pietrelor pentru aprinzătorile de buzunar. între­
buinţarea lui nu s’a oprit însă aici; fabricanţii au început să
facă şi aprinzători pentru lămpile cu gaz pe care le vând
destul de ieftin. R ş a firma Kellermann vinde nişte aprinză­
tori în formă de cleşte. Când apropiem cele două braţe ale
cleştelui sau când le lăsăm să vină la loc, o pilă de oţel se
freacă de piatra piroforică şi produce scântei care aprind
gazul ce iese dintr’o lampă.
Fabrica Oberrheinischen Metallwerke din Mannheim face
aprinzători în formă de pistol pentrn aprinderea lămpilor cu
gaz. La apăsarea cocoşului o vergea din năuntrul ţevei pis­
tolului apasă pe un arc de care e legată o pilă. Lăsând apoi
cocoşul să vie la loc arcul se întinde, trage cu el şi pila
care se freacă de piatra piroforică şi produce scântei. Piatra
e apăsată spre pilă de un şurub cu arc.
In afară de aceste feluri de aprinzători pentru lămpile cu
gaz se mai fac şi altele care se fixează chiar de lămpi şi
înlocuesc asbestul platinat. Fabrica B aer & Co. din Berlin
face astfel de aprinzători. Ele se fixează jos între lămpi şi
tubul pe unde vine gazul. După deschiderea robinetului de
gaz se apasă o roată cu dinţi în spre lampă şi se învâr­
teşte spre dreapta un şurub care învârteşte roata. Prin apă­
sare se deschide un ventil şi gazul ese printr’un tubuşor
subţire cu gura aproape de piatra piroforică. Gazul se aprinde
îndată ce învârtim roata cu dinţi care se freacă de piatră.
 APRINZĂTORII,E CU PIATRĂ P1ROFORICĂ 151

Flacăra mică dela capătul tubuşorului aprinde lampa. Roata

cu dinţi se întoarce apoi singură la locul ei, închide ventilul
şi atunci se stinge şi flacăra mică dela capătul tubuşorului.
Cot aceste aprinzători servesc şi pentru lămpile cu gaz
in care sita atârnă în jos. Ele se fixează atunci d’asupra
lămpei între aceasta şi tubul de gaz, aşa încât flacăra cea
mică se aprinde d’asupra coşului lămpei.
*
* * -

Cele dintâi aprinzători cu aliaj piroforic pentru aprin­

derea lămpilor întrebuinţate în mine, au fost cu totul oprite.
Se spunea, că scânteile trec prin pânza de siguranţă şi dau
naştere la exploziuni. Pe lângă aceasta părticelele de aliaj
de ceriu şi fier nearse, asvârlite în năuntru lămpei, se lipesc
de coşul de sârmă încălzit, se aprind în urmă şi pot să-l
găurească.
Lăsând la o parte aceste cusururi, aliajul piroforic trece
mult înaintea mijloacelorjobişnuite de aprins, fiind practic şi
ieftin totdeodată. Din această cauză fabricanţii s’au silit să
înlăture cusururile observate la început. Fabricantul C. Koch
a înlocuit aliajul de ceriu şi fie r prin metalul Kunheim, care
produce scântei fără părticele nearse. Pe lângă aceasta el
face mecanismul de aprindere în aşa fel, că snopul de scântei
e asvârlit de-a dreptul pe fitil; o tăbliţă aşezată d’asupra
pietrei împiedică aruncarea în sus a scânteilor sau a părti-
celilor nearse, care sunt abătute spre fitil. Pila de frecare e
foarte fină, ca să nu roadă bucăţi prea multe şi prea mari
de piatră. Piatra piroforică e acoperită în întregime de un
înveliş de alamă care se roade odată cu piatră. Acest înveliş
opreşte piatra de a se măcina, când nu ne folosim de ea
şi împiedică ruperea colţurilor ei. Snopul de scântei aprinde
fitilul îmbibat cu benzină.
152 NATURA

Fabrica Friemann & W olf din Zwickau a reuşit să facă

şi ea un mecanism de aprins care împlineşte toate condiţiile
trebuincioase pentru o lampă de mine. Âceastă fabrică în­
trebuinţează un aliaj de ceriu special care se aprinde numai
la 380°. Din această cauză, părticelele rămase nearse nu se
mai pot aprinde în urmă dela pânza de sârmă încălzită a
Iămpei. Pe lângă aceasta mecanismul de aprindere e aşa
făcut că snopul de scântei e prins şi abătut asupra fitilului
fără ca părticelele de piatră să se poată împrăştiâ în lampă.
Âliagiul de ceriu e foarte întrebuinţat şi in industria acestor
lămpi; numai firma C. K och a vândut în anul 1911 peste
20 de mii de lămpi de acestea.
*
* *

Hliajul de ceriu se mai întrebuinţează şi la aprinderea

felinarelor cu acetilenă dela biciclete şi automobile. Fabrica
Oberrheinischen Metallwerke din Mannheim a construit o aprin­
zătoare foarte practică, care se aşează înăuntrul felinarului.
Aktien-Gesellschaft fü r Anilin-Fabrikation din Berlin a
construit un aparat mic, foarte căutat de amatorii fotografi
pentru aprins praful de magneziu.
Cred că cele spuse dovedesc în deajuns însemnătatea pe
care aliajul piroforic de ceriu a căpătat-o. Nu ştiu dacă
Auer von Welsbach s’a gândit la început, că resturile dela
fabricarea sitelor incandescente pentru luminatul cu gaz au
să ajungă aşa de căutate, dar e sigur că un lucru neînsemnat
se face foarte preţios in mâna aceluia care ştie să se folo­
sească de el.
Dr. G. TEODORESCU
Şef de lucrări la laboratorul de chimie neorganică.
 SĂ ÎNTREBUINŢĂM p e t r o l u l 153

SA ÎNTREBUINŢAM PET R O LU L1)

CUM S ’A NĂSCUT, CUM GĂSIM, CUM SCOATEM ŞI CUM FOLOSIM

PETROLUL

Transportul petrolului şl înm agazinarea lu i.— Despre

transportul aerian al petrolului nu spun nimic, căci ar fi să
fac profeţii... făcute de alţii înaintea mea. In starea actuală
maşinile sburătoare nu transportă decât..... bombe pentru
Arabii din Tripolis, iar zeppelinurile germane, prinţi, duci,
conţi, etc. Petrolul însă trebuie transportat serios: pe uscat
sau pe apă.
Pe uscat se transportă fie ind}is în butoaie de lemn, la
fel cu cele pentru vin, fie încfjis în cutii de tinichea, cilin­
drice ori paralelipedice, cu un conţinut cam de 2 0 litri —
sistem utilizat odinioară şi mai mult la noi, azi mai mult în
ţările unde transportul se face cu greu, ca în Orient, Africa,
America centrală şi de sud — fie în aşâ zisele vagoane de
petrol — din care aţi văzut atâtea, mai ales pe liniile Pre-
deal-Constanţa — fie în fine, să dăm drumul petrolului să
curgă ca apa în o conductă, pipe lines, cum le zic ameri­
canii— până la punctul unde-i schimbăm destinaţia.
Mă opresc puţin asupra vagoanelor de petrol (cu căldări)
şi asupra conductelor de petrol-
Vagoanele-căldări (de petrol) au fost pentru prima oară
introduse in America, dar la început osiile purtau butoaie de
lemn. Astăzi, vagoanele de petrol cu căldări de fe r sunt răs­
pândite peste tot globul, şi numai România avea în 1906
1500 vagoane de petrol, fiecare cu câte una sau trei căldări
şi cu un conţinut cam de 15 m !. In America sunt vagoane

1) Vezi „Natura" anul V II, N o. 1, 2, 3 şi 4.

154 NATURA

de petrol mult mai mari ca cele ce le vedem pe la noi

unele au până la 60 m' conţinut, şi câte patru osii.
Vagoanele au robinete speciale de încărcarea şi descăr­
carea petrolului, şi o mulţime de alte mărunţişuri — toate
cu rost — bineînţeles patentate. Cam la fel cu aceste va­
goane, se întrebuinţează mai ales pentru petrolul lampant
(petrol rafinat) nişte trăsuri cu căldări metalice, care imaga-
zinează petrolul. Ele aduc cu sacalele primăriei, de stropit
străzile.
Conductele sunt cele mai potrivite pentru transportul pe­
trolului, dar trebuie să îndeplinească trei condiţii de căpe­
tenie : cât mai impermeabile, cât mai rezistente la apăsările
interioare sau exterioare, (uneori ele se probează până la
130 atmosfere apăsare) şi să ţie petrolul la adăpost de foc.
Petrolul curge prin aceste pipe-lines , fie prin cădere
naturală, (gravitaţie), fie împins de pompe. Prin astfel
de conducte curge mai ales petrolul brut, care dese­
ori conţine parafină mai ales la noi — şi cţ)iar ma­
teriale în suspensiune; aceste două din urmă, cu plăcere
voesc să se odihnească pe pereţii conductelor, adunându-se,
până gâtuesc cu totul drumul de scurgere. Vine însă cu bi­
ciul din urmă un «scraper» — să-i zicem zgârietor — care
curăţă cu braţele lui pereţii conductei, făcând atâta gălăgie,
în mersul lui cu curentul prin conductă, incât cine se plimbă
pe lângă pipe-line il aude cum ocărăşte.
In ţară Ia noi, încă din 1907 existau cam 528 km. de
pipe-lines, cu diametre ce variaudela 5 — 15 cm. Coate con­
ductele erau de fer sau oţel turnat Siemens-Martin şi fa­
bricat de Mannesmann (în Germania, nu in Maroc). In anul
1905— 1906 s’a transportat numai prin conductele din R o­
mânia peste 600.000 tone de petrol brut.
 SĂ în tr e bu in ţ ă m petrolul 155

Dar, cele mai mari conducte de petrol tot în Statele Unite

sunt. Unele din ele ajung până la 32 cm. diametru. Pană la
1907 se găseau acolo pipe-lines cu o lungime totală de peste
75.000 mile engleze (120.000 km.), şi s’au transportat în acel
an, peste 153 milioane «barrelo» (25 miliarde de litri). In
America costă un astfel de transport cam 15 bani pe tonă
şi km., pe când la noi, cam 10 bani de tonă şi km.
Pe apă petrolul se transportă astăzi cu vapoarele numite
tancuri de petrol, invenţie ce a suferit— ca orice noutate— şi
ea metamorfoza ei. Să nu credeţi că un tanc de petrol e un
simplu rezervor de petrol, purtat pe valurile mărei de ma-
şinele ce învârtesc elicea ! Rr fi o mare greşală de ar fi aşa,
şi nimeni n'ar îndrăzni să pornească la drum cu un aseme­
nea vapor. Pentru o bună echilibrare a tancului, chiar pe
timp de mare agitată, rezervorul de petrol e împărţit în
camere, care comunică între ele prin conducte având robinete,
ce le manevrăm la poruncă. Fiecare cameră are şi răsuflă-
tori în aerul atmosferei, pentru a lăsă să iasă afară gazele
ce se produc mereu din petrol şi ridică presiunea în cameră.
Alte camere aşezate la locuri potrivite servesc pentru cu­
prinderea balastului tancului. Balastul este apa, care poate
fi pompată din mare în camere, cu ajutorul unor pompe
anume aduse. Alte pompe servesc pentru descărcarea petro­
lului de pe tanc. Luminatul se face cu electricitate (con­
tra focului), iar maşinile e bine să fie prevăzute cu dispo­
zitive, ca să poată merge şi cu cărbuni şi cu petrol. Mare
siguranţă trebuie să aibă arzătorii maşinilor.
Un tanc când intră în port, pentru a încărca petrol, tre­
buie să stingă focul la m aşină; iar la cheu e tras de aşa
numitele cabestane (bine înţeles numai unde această instalaţie
există) prin ajutorul electricităţii- In port fiind cantităţi enorme
156 NATURA

de petrol, fiecare scânteie e extrem de periculoasă. Cu acest

sistem, siguranţa e mai mare. In portul Constanţa ‘) se află o
astfel de instalaţie.
Pe Dunăre circulă asemenea multe tancuri de petrol, care
transportă energia pământului ţârei noastre ducând-o până
pe la Regensburg.
Sunt însă şi tancuri care plutesc cu ajutorul pânzelor.
Volga şi Marea Caspică in jurul oraşului B aca e plină de
asemenea tancuri pentru petrol.
* * *
Exportul nostru de petrol— pe apă şi pe uscat—a trecut
în anul 1909 de suma de 36 milioane lei, iar în 1910 de 39
milioane lei. Deci exportul creşte mereu. Bine ar fi să crească
mereu producţia, dar să lucrăm pentru a face să descrească
exportul, mai ales de petrol brut!
Ştii, iubite cititor, ce înseamnă un astfel de export? în­
seamnă că cele 1.129.000 tone de petrol ce s'au scos în 1907
din pământul ţărei, cele 11290 miliarde de calorii”), ori cele
506 bilioane de kgr.metri, înseamnă că munca reprezentată •
de aceste cifre şi de petrolul exportat, întrece munca din un
an a 46 milioane de oameni lucrând, lucrând în pline forţe
din zorii zilei şi până in amurg ! Iubite cititor, iată-ne de 7
ori câte 7 milioane de români la muncă, cţ)iar dacă facem
suspinătoarea presupunere... pe care o puteţi deduce din aceste
calcule!

11 R se vedea «Natura» anul I, pag. 151, Portul Constanţa, de M.

Saligny.
2) In calculul ce fac, m'ara servit de cifrele date în prima parte a ar­
ticolului (Natura No. 1, 1911) şi că omul— la noi în ţară -a r lucră 10
ore pe zi, şi 300 zile pe an.
 si în tr e bu in ţ ă m petrolul 157

Dar să trecem la celalt punct: imagazinarea petrolului

Modul cel mai primitiv este a se imagazinâ in gropi săpate
în pământ, uneori căptuşite şi cu scânduri. Hstfel de rezer­
voare se fac adeseaori in apropierea sondei, mai ales dacă
sonda „promite11. Rezervoarele subterane cu caracter mai de­
finitiv, se căptuşesc cu ziduri de cărămidă sau de beton de
ciment.
Foarte bune sunt rezervoarele pentru petrol construite
din fier, numite tot tancuri, sau rezervoare de petrol. Ele au
mai totdeauna forma circulară, cum aţi văzut desigur atâtea
pe la Câmpina, Ploeşti, Giurgiu, şi foarte mari la Constanţa
(bazinul de petrol), ad ică: fie la origina de exploatare, fie
la un punct de încărcare, fie la un punct de întrebuinţare.
Nu prea de mult a început să se construească rezervoare
pentru petrol şi din beton arm at■ Nu voiu intră în detaliile
de construcţie a unor astfel de rezervoare, dar vă amintesc
iarăşi iubiţi cititori, că trebue să ne păzim de f o c ! In acest
cop răcorim rezervorul— cel de fer mai ales—cu un curent
de apă ce curge necontenit pe acoperişul rezervorului şi se
prelinge pe pereţii lui laterali, însă în aşa fel ca să n’avem
grije de îngheţul ernei. Alteori se apără rezervorul de petrol
contra focului, împrejmuind de toate părţile rezervorul cu
un zid de beton armat, cum sunt unele construite la Bacu
(Caucaz).
Preţurile unor astfel de tancuri de fer, variază pe metru
cub de conţinut, descrescând cu mărimea rezervoarelor dela
35 până la 10 lei de fiecare m3 de conţinut. Nu rareori
vedem rezervoare ce au până la 10.000 metrii cubi de petrol.
Dacă petrolul ca lichid prezintă mari avantagii în trans­
port—fiind foarte uşor încărcabil şi descărcabil prin ajutorul
conductelor, în curăţenie şi cu preţ mic— are tot în transport
158 NATURA

şi imagazinare şi desavantajul, marele n e a j u n s c a şi celu­

loidul— că e inflamabil, şi nu numai atât, e şi neastâmpărat,
face explozie- De aceia, chestiunea astâmpărării lui prin un
mijloc oarecare, fără a-i schimbă proprietăţile folositoare >)1

1) Găsesc aici locul nemerit a aduce la cunoştinţa celor ce nu au

avut încă prilejul să afle, că pentru alcool chestiunea este de mai multă
vreme rezolvată în parte, şi nu de mult, de pe acum doi ani - invenţia
nu s’a comercializat încă în măsura în care merită. D-l Dr. med. R oş-
culeţ din Iaşi, a avut fericita idee ca să se ocupe cu această chestiune
relativ la benzină - chestiune tot aşă de importantă ca şi aceia a pe­
trolului având în vedere că benzina e şi mai boclucaşe ca petrolul şi
că în ultimul deceniu, mai ales la motoarele cu explozie mult între­
buinţate în ateliere, automobile, aviaţie (a se vedea Natura No. 10
„Motoarele de aviaţie“ 1911), benzina are o întrebuinţare pe o scară
enormă, faţă de trecut.
D-l dr. Roşculeţ a reuşit, folosindu-se de proprietăţile acidului stearic
să rezolve această chestiune, şi îl felicităm călduros, că a dat un pro­
cedeu nu numai sigur, dar şi economic.
In adevăr, benzina e potolită, căci acidul stearic o soarbe ca un
burete, formând un fel de săpun, şi benzina abia mai poate respiră, şi
dacă dăm aburului de benzină foc, arde blând... ca o candelă de icoană.
Lucru curios încă, consumaţia procentuală de acid stearic pentru fa­
bricaţia acestui Săpun de benzină e foarte mică (câteva procente din
greutatea săpunului), la ardere nu avem mai nici o cenuşe şi încă pe
deasupra, benzina saponificată are o greutate mai mare, adică sub vo­
lume egale — înainte şi după — nu au greutăţi egale, ci săpunul e mai
greu, chiar de ţinem cont şi de acidul stearic introduşi Ce urmează
de a ici? încă un profit, şi anume că în acelaş spaţiu disponibil, luând
săpun de benzină, luăm cu noi mai multă putere!
Cred că sunt în plăcerea Dumneavoastră, dacă vă voi anunţă că
invenţia nu a rămas fără răsunet în ţările unde se folosesc forţele, mai
ales în Anglia. In Anglia se proectează exploatarea în masă a invenţiei,
mai ales că d-l Inginer Gogu Constantinescu, fost elev al şcoalei Na­
ţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti, a inventat şi un aparat pentru
carb u rarea uşoară şi economică — mai ales la automobile — a acestei
impropriu numite, benzină solidă.
 SĂ în trebuin ţam petr o lu l 159

este de o importanţă practică izbitoare, şi persoana care ar

născoci sau găsi „bagheta m agică “, ar fi mai norocoasă
d ecâ t. . . Scţjroder!
Nu uit însă că trebuie să trec odată şi la ultima parte
care concentrează cele mai multe voinţi şi inteligenţi :
folosul, care sunt foloasele petrolului?
*. * *
întrebuinţările petrolului. Cred că la începutul şi în
cursul expunerei mele, am insistat destul asupra calităţilor
de producător de energie cinetică, ce petrolul în deajuns are.
Dar nu numai ca producător de energie—ce o putem schimba
subt toate formele ce energia poate luă — ne poate fi folo­
sitor petrolul, dar ne vine în ajutor şi în o mulţime de
alte nevoi.
La noi în ţară de exemplu, pe vremurile când prea pu­
ţini cunoşteau « minele de aur» ce aveam ascunse sub pă­
mântul care ne ljrăneâ, petrolul nu eră de preţ, aducea prea
puţine foloase: dar ce era petrolul vinovat, dacă i se luă
numai păcura (ţiţeiul) pentru a se unge osiile (adică uleiu­
rile grele ale petrolului), iar restul (uleiurile uşoare), se aruncau
în gropi şi se da foc, să nu mai încurce locul ? (Nu facem
cam la fel şi astăzi, cu pădurile, apele, grânele şi alte multe
mari şi mici ?) Prin 1857, negustorul de zal)ăr, Theodor Me-
hedinţeanul, fu primul care începu să distileze petrolul brut,
pentru a obţine un bun petrol de luminat. De atunci'înce­
pură «lămpile cu gaz» să ia locul opaiţilor cu seu. După
câteva decenii veniră şi în România rafinăriile de petrol, dar
nu destul de perfecţionate Astăzi însă avem o « industrie
a petrolului» (care se ocupă numai cu scoaterea tuturor ma­
terialelor folositoare din petrolul brut) cu rafinării cât se
poate de modern instalate. Nu trebuie însă să uităm că şi
160 NATURA

capitalul strein în această industrie s’a înmulţit enorm la noi

ajungând aproape 160 milioane de lei în 1907, iar din cele
1.129.000 tone petrol brut scos, s’au extras în acel an : 261684
tone petrol pentru luminat. 27.5° 0), 57337 tone producte mi­
nerale (6,4%), 146.263 tone benzină (15,4°/«), 452.685 tone
reziduuri (47,3%), cantităţi trecute prin 72 rafinării.
Rctualmente tot petrolul care se scoate din sonde, trece
prin rafinării, unde se distilează şi rafinează fracfionat, obţi-
nându-se după voie, o întreagă serie de producte.
Cea mai simplă distilaţie ar fi să despărţim petrolul în
două: petrol de încălzit (pentru procurat energie) şi petrol
de uns (uleiuri grele).
% * *

Nu mă voiu ocupa de numeroasele procedee prin care

se produce distilarea petrolului (prin căldură), ori rafinarea
lui (prin procedee chimice), nici a descrie nesfârşitul număr
de aparate întrebuinţate în aceste scopuri, ci mă voiu măr­
gini să dau numai un tablou clar al mersului extragerei bu­
nătăţilor :
R. Operaţii prealabile distilaţiei.
B. Distilaţia fracţionată a petrolului brut, pentru a se
obţine : 1) Gaze ; 2) Benzină brută ; 3) Petrol de iluminat; 4)
Uleiuri m edii; 5) Reziduuri brute.
C. Distilarea mai departe a fiecărei grupe de sub B, şi
anume :
1) Rectificarea şi rafinarea benzinei (B. 2) precum şi se­
pararea reziduurilor dela benzina brută-
2) Curăţirea chimică a petrolului de luminat (B. 3) sau
curăţirea acestui petrol, fiind amestecat cu reziduurile dela
benzină (C. 1), pentru a se obţine petrolul rafinat şi uleiuri
medii distilate.
 Si. ÎNTREBUINŢAM petrolul 161

Fracţionarea mai departe a uleiurilor medii (B. 4) pentru

a se obţine uleiul solar, uleiul neutral, pyronaftul, uleiul al­
bastru, uleiul verde, uleiul parafinos, uleiul vasilinos şi alte
multe uleiuri; după această fracţionare urmează rafinarea fie­
căror din aceste producte, înainte sau după extragerea para­
finei (ceeace se face prin un mijloc mecanic).
4) Cratarea reziduurilor (B. 5) cu diferite substanţe, pentru
a se subţia şi apoi rafina din nou. De aici se poate scoate
iarăş prin o serie de operaţii, produse din cele mai sus
enunţate—bineînţeles î ' cantităţi mai mici— şi anume, uleiuri
de uns, reziduuri solide şi vaselină.
Nu trebuie uitat, că din uleiurile medii distilate, după ce
s’a scos parafina se pot rafinâ mai departe o serie de uleiuri
foarte bune de întrebuinţat în fabrici ca unsori, precum: un­
sori pentru fusuri, ulei de uns cilindrele, ulei de uns maşi-
nele. Dacă nu scoatem parafina din reziduurile uleiurilor me­
dii, putem scoate gudron sau asfalt, care ştim ce întrebuin
ţâre întinsă a luat în pavarea stradelor, mai ales în ulti­
mul timp.
Gazele rezultate din distilare, după curăţire, pot fi între­
buinţate la încălzit sau la motoare, ct)iar în rafinărie.
Ştiţi întrebuinţările parafinei, vasilinei, care pătrund în
orice casă. Dar nici reziduurile, care s’ar crede că nu’s bune
de nimic, nu sunt asvârlite, căci putem scoate din ele dife­
rite uleiuri de calitate inferioară, săruri, leşii şi ct)iar săpun.
In fine ct)iar pentru cele mai sărace reziduuri, tot s’a găsit
mijlocul pentru a fi întrebuinţate la focarele locomotivelor,
vapoarelor, sau altor căldări ale maşinelor cu vapori! De ce
nu am face să fie întrebuinţate şi la încălzitul camerelor?
Nu este aşa că suntem departe, departe de tot, faţă de
162 NATURA

întrebuinţările ţiţeiului şi arderea petrolului uşor în gropi ?

Mâneam cojile şi svârleam miezul.
* * *

Mie îmi pare rău—şi ca mine sunt mulţi— că încă până

astăzi nu am ajuns să apreciăm adevăratul miez al muncei,
căci din cele 3 coji şi un miez ce ea are, ne mulţumim încă
cu primele două coji dela suprafaţă!
îmi pare rău când văd că satele noastre—cl)iar din cele
apropiate de pădurile de sonde—rămân des lipsite de petrol
şi pat ruşinea de a fi nevoite să-l cumpere de peste gra­
niţă,— care l’au cumpărat de la noi cu preţ mai ieftin decât
cel cu care se vinde în ţară— necum să le văd că profită de
binefacerile ştiinţei, care le dă posibilitatea să fie tot aşa de
bine luminate ca şi cu electricitate; îmi pare rău când văd
cum trenurile şi vapoarele pleacă încărcate cu puterea pă­
mântului nostru, luată pe mai nimic dela noi, ca să avem
în schimb . . • cercei de atârnat de nas, cum bine spunea
cine spunea ; îmi pare rău când văd că se lasă să se soarbă
cu sete nestinsă combustibilul nostru preţios, pe când Anglia
şi Germania se pune streajă la exploatarea minelor de căr­
buni, deşi mai au pentru sute de a n i; îmi pare rău când
imi aduc aminte cum se tremură la noi iarna de frig, cum
toate băile sunt luate în general numai vara pentru răco-
reală, cum gătitul în bucătării la noi se face şi azi pretu­
tindeni suflându-ţi plămânii ’n vatră şi cenuşa ’n oct)i— deşi
cu ajutorul petrolului am ajunge la acelaş rezultat mult mai
uşor, mai curat, mai economic şi ocupând un spaţiu mai
m ic'). Ce să mai zic, îmi pare iarăşi rău şi când aud mereu
că suntem puţini şi nu putem face multă treab ă!1

1) Cine nu crede, să întrebe pe subsemnatul.

 SA ÎNTREBUINŢAM petrolul 163

De ce nu întrebuinţăm forţele omeneşti şi naturale pe care

le avem, cu pricepere şi sârguinţă, căci am deveni de zece
ori pe atât de puternici!
întrebuinţarea forţelor poporului şi ale pământului ţării,
în acord şi nepizmuire, să ne fie idealul societăţei româneşti!
CINCINAT I. SFINŢESCU »)
Inginer diplomat al Şcoalei Naţionale
de Poduri şi Şosele din Bucureşti.
Bursier al Academiei române pentru Studiul
Edilităţii publice din Europa.
----------------------- +X&&------------------------
NOTIŢE
SPRE ŞTIINŢA. — Reproducerea acestor Notiţe este Îngăduită numai cu ară­
tarea numărului din „Natura“ din care se vor luă. Aceste notiţe nu sunt cum s'ar
crede luate deadreptul din revistele arătate, ci suut prefaceri după articole cu mult
mai întinse.
O a lim e n ta r e cu a p ă u ria şe, flţi gpirit... e vorba de o lucrare
am ericană! De data asta însă nu mai este o lucrare poruncită de ca­
priciul unui miliardar, ci de nevoile celui mai îndrăsneţ oraş din lume :
New-Yorkul şi împrejurimile lui: Brooklyn, Mannhatfan, Bronx, New-
Jersey. Să nu credeţi că până acum aceste oraşe nu au avut instalaţii
pentru procurarea apei. flu avut mai multe, dar pe rând au devenit insu­
ficiente, căci oraşele acestea cresc ca ciupercile!
Fabricile sorb la apă ca gurile mărilor, iar cetăţenii din împrejurimi
se vaită că oraşul însetoşat le usucă ţarinile, şi o lege specială le-a dat
dreptate, interzicând ori ce nouă captare de apă din regiunile ce ei
cultivă. Iată dar oraşele serios ameninţate de sete, cu toate că fluviul
Hudson le scaldă în linişte. Dar tocmai că prea le scald ă; şi ca ele pe
multe altele, i-am putea cânta ca şi Dâmboviţei n oastre: Fjudson, Fjud-
son apă dulce, cine te-or bea, trec să se culce.1

1) E r a ta —R m observat strecurate cam multe greşeli şi desigur dum­

neavoastră, iubiţi cititori, şi mai multe ca mine. Unele greşeli sunt de
ortografie ori punctuaţie, altele de vorbire, altele cpiar de socoteală,
provenite fie direct dela condeiul meu, pe dela tipar, căci «rătăcind în
ţări străine» nu am putut revedea corectura, ceeace ar mai p înlăturat
parte din ele. Cred că ne veţi ertă, aducându-vă aminte că „errare
humanum est“. C. S.
164 NATURA

Dar să nu ne facem de ruşine: sunt mijloace să facem apele Fjudsonu-

lui inofensive — le cunosc prea bine americanii — dar dacă e mai eftin
a lt-fe l?
Iată dar, că încă din 1906 s au potărât să facă o lucrare mai scumpă,
dar odată pentru totdeauna, şi anume, să aducă apă tocmai de prin
munţii Catstall, de prin valea lut Esop şi alte văi, căci numai aşa a putut
potoli setea, cu peste 3 miliarde de litri de apă ziln ic! S ’au construit
stăvilare de peste 57 m. înălţime ca să aducă apele ploilor şi zăpezilor,
conducte de beton şi fer de te plimbi cu carul prin ele, şi o lucrare de
tot interesul: trecerea unui tunel pe sub fluviul Hudsoti pentru a se
trece apa de pe un mal al fluviului pe celalt, la o adâncime de 330 metri
sub nivelul apei fluviului.
Iată dar apa adusă de la o distanţă de peste 200 km., şi răspândită
în New-York prin adevărate tunele, ce ajung uneori la o adâncime de
200 m., sub oraş, pentru că apa apasă atât de mult în conducte apa
trebuind a se urca până în al 25-lea etaj al „sgârie norilor “ americani —
în cât de s ar întâmpla să se spargă şi n or fi conducte destul la sigu­
ranţă — sub stâncă şi la mare adâncime — am vedea New-York-ul
devenind Veneţia.
Şi un mare av an taj: locul unde se adună apa, e la un nivel mult mai
ridicat ca New-York-ul şi celelalte oraşe, în cât apa curge prin propria-i
greutate prin conducte şi deci toate pompele şi maşinile, cpeltueli cu per­
sonal, cu mersul maşinilor, s ’au redus din un condei!
Lucrarea este în adevăr gigantică, dar ce aţi zice de voiu spune că
ea e evaluată ca până la 1945 — când vor p toate lucrările terminate —
să coste peste 800 milioane le i! Staţi, că nu e o risipă, ci o foarte bună
negustorie, o minunată afacere, care împacă şi pe negustor şi pe cum­
părător : negustorul (uniunea comunelor ce face construcţia) vor scoate
zilnic bune sume din vânzarea apei, care până la 1945 vor amortiza cu
totul cele 800 milioane lei, cu dobânzi cu tot, aşa că după 1945 se vor
bucura — numai New-York-ul - de un venit net de 50 milioane lei anual
(frumos venit nu e aşa ?). Să vedem cumpărătorul: lasă că bea apă bună
şi numai duce grije de sete, şi are apă eftină tcam 8 băni m.3), dar face
şi economie, - faţă de ce cbeltueşte astăzi cu apa—cam de 10 milioane
de lei anu al! Mai rar. Ing. C. S. (După Kosmos. Dec. 1911).
-------------------- ---------------------------
 PASTEUR 1 6 5

P A S T E U R 1)

I
Un geniu artistic creează frumuseţi neperitoare ; un savant
de geniu este şi dânsul creator, dar creaţiile sale nu satisfac
numai cerinţele ideale ale sufletului, ci răspund şi unor tre-
buinţi practice. Deosebirea aceasta nu e singura care există
între un artist şi un om de ştiinţă genial; artistul este numai
creator, savantul de geniu este in totdeauna şi un cuceritor.
Opera lui de cucerire dă omenirii făşii nouă din imensa
împărăţie a necunoscutului şi-i pune la îndămână bogăţii şi
puteri, peste care îi asigură stăpânirea de veci.
Hdmirabile cuceriri, câştigate fără alte dureri decât acelea
ale însuşi îndrăzneţului cuceritor!
Despre un puternic «conquistador» de acest fel mi-am
propus să vorbesc, când am ales ca subiect al lecturei de
astăseară viaţa lui L. Pasteur.

* * *

Descoperirile acestui învăţat, «mare printre cei mari»

cum i s’a zis, nu sunt numai lumini nouă, ale căror raze
îngădue Ştiinţei să păşească mai departe în domeniul feno­
menelor obscure sau neexplicate. Descoperirile lui Pasteur
nu sunt numai explicări; meritul lor cel mai însemnat este
că răspândind lumină au putut să fie în acelaş timp cuceriri
şi rodnice şi binefăcătoare. Lucrările de cristalografie ale lui
Pasteur, lucrări atât de bogate în rezultate neprevăzute,
duceau după cum s'a văzut mai târziu, la întemeiarea unei

1) Conferinţă ţinută la C a sa S co a lelo r în seara de Sâm bătă 25 Fe­

bruarie 1912.
«Natura» fln. VII, No. 6 12
166 NATURA

ştiinţi nouă: stereochimia , constituită definitiv de Le B el şi

Vanfhof. Crecând dela aceste lucrări la studiul fiinţelor mi­
croscopice, privite ca agenţi de fermentaţii şi de boale,
Pasteur ni-se arată un numai ca un antemergător, ci ca
însuşi întemeietorul altei ştiinţi nouă: microbiologici, căreia
i-se datoresc numeroase progrese în industrie, în medicină
şi ţnrurgie ca şi în igienă. Procedeele de pasteurisare a vi­
nurilor, perfecţionarea mijloacelor de fabricaţie a oţetului şi
a berei, prevenirea celor două boale mai răspândite care
compromit cultura gândacilor de mătasă, însfârşit procedeele
de vaccinare împotriva ţjolerei găinilor, a dalacului, a brâncei
porcilor şi a turbărei constitue rodul îmbelşugat al activi-
tăţei lui Pasteur în domeniul microbiologiei.
Pe lângă aceste aplicaţii şi urmări directe ale descope­
ririlor marelui francez, trebue să nu uităm aplicaţiile suggerate
indirect şi care au ajuns să revoluţioneze medicina. Meto­
dele de asepsie şi antisepsie cu care Lister — mort acum de
curând— şi Alphonse Guerin au înzestrat terapeutica tjirurgicală,
deosebitele procedeuri de filtrare şi sterilizare a apei de băut,
descoperirea atâtor microbi specifici care produc boalele infec-
ţioase, vaccinările împotriva acestora, însăşi seroterapia precum
şi numeroasele mijloace de profilaxie a boalelor molipsitoare,
sunt progrese care pornesc ca nişte ramure tinere din unul şi
acelaşi trunctjiu comun : descoperirile lui Pasteur. Htât de vi­
guros s’a ridicat acest trunctjiu, şi atât de departe i-se întind ra­
murile, încât fără exagerare se poate spune că nu-i nimeni
dintre noi, precum nu este nicăeri om civilizat, care să nu
fi simţit binefacerile ştiinţei întemeiate de Pasteur.
Dar descoperirile acestui geniu trebuesc privite şi din alt
punct de vedere, de cât acela al foloaselor ce au adus, cu
toată preferinţa multora şi însăşi a lui Pasteur pentru des­
 PASTEUR 1 6 7

coperirile de folos practic imediat. «Nimic nu-i m ai plăcut

pentru oamenii devotaţi carierei ştiinţelor, zicea Pasteur la
sfârşitul unei conferinţe (1867), de cât să sporească numărul
descoperirilor; dar când folosu l practic a l observaţiilor lor
este imediat, bucuria lor este la culme». Cu toate acestea,
Pasteur recunoaşte că ştiinţele teoretice, prin urmare cerce­
tările şi descoperirile care au acest caracter, sunt izvoarele
tuturor aplicaţiilor posibile. Indiferent de folosul ei practic,
orice descoperire este o lectură nouă în operile naturei,
sau constitue un pas nou, fie cât de mic, dar indispen­
sabil, fără de care progresele ulterioare nu ar fi cu putinţă.
Ca şi copilul care se naşte, zicea altă dată Pasteur (1854),
«descoperirea teoretică are pentru dânsa numai meritul exis­
tenţei. E a deşteaptă speranţa şi atâta tot. Dar lâsaţi-o să
crească şi veţi vedea ce devine». Hşa descoperirea fizicia­
nului Oersted, care la 1822 a observat că o sârmă străbă­
tută de un curent electric face să devieze din poziţia sa un
ac magnetisat, părea făr’de valoare, dar ea a servit ca punct
de plecare unei aplicaţii din cele mai impunătoare : telegrafia
electrică, născocită cu 20 de ani mai târziu.
Se cuvine dar ca opera măreaţă a Iui Pasteur să fie pri­
vită şi preţuită nu numai din punct de vedere utilitar, pentru
binefacerile ce răspândeşte, ci şi din punct de vedere curat
ştiinţific, pentru lumina ce proectează asupra atâtor chestiuni,
privitoare mai ales la vieaţa microbilor şi la acţiunea acestora
asupra materiei moarte ca şi asupra omului sau animalelor.
In acest domeniu, în care domnea Ijaosul şi întunerecul, des­
coperirile lui Pasteur au făcut să se distingă specii bine
tjotărâte de microorganisme, uneori folositoare — ca agenţi
de fermentaţie şi de simplificare a substanţelor organice— alteori
vătămătoare, — ca agenţi de boale —, dar în tot cazul repre­
168 NATURA

zentând forţe pe care industria le întrebuinţa câteodată, dar

asupra cărora nimeni nu era încă stăpân. Cucerirea deplină
a acestor forţe începe odată cu studiile lui Pasteur asupra
fermentaţiilor şi fiecare descoperire a marelui învăţat însem­
nează câte un nou pas, şi pas de uriaş, spre cunoaşterea
mai exactă şi supunerea lumei infiniţilor mici. In drumul său
stăteau multe piedici, pe care trebue să le cunoaştem ca să
admirăm cum se cuvine toată puterea geniului lui Pasteur ;
ca să le învingă el a trebuit să lupte, şi aceste lupte, ca şi
triumfurile sale ştiinţifice, sunt însăşi vieaţa omului de geniu
care este Louis Pasteur. Să încercăm a-1 urmări în strălucita
sa carieră ştiinţifică de aproape patruzeci de ani, pe cât e
cu putinţă aceasta într’o expunere de un c e a s 1).

* * *

Izbânzile şcolare ale lui Pasteur nu lasă să se întrevadă sa­

vantul genial de mai târziu ; mediocru la cfumie, când îşi trece
bacalaureatul în ştiinţele matematice, Pasteur este clasificat
al 7-lea la licenţă, iar la concursul de agregaţie pentru ştiinţe
fizice reuşeşte al treilea. Teza de cţumie şi cea de fizică,
susţinute când Pasteur avea 25 de ani, sunt notate cu o bilă
albă şi 2 roşii.
Cu toate acestea tânărul se arată înzestrat cu calităţi
puţin comune, entuziast şi muncitor, «de p e atunci grav şi
de o maturitate excepţională» , energic şi doritor de a se dis­
tinge prin ştiinţă.
Foarte curând cercetările sale asupra tartraţilor se ispră­
vesc cu o descoperire capitală: Pasteur demonstrează că
între forma cristalină, compoziţia chimică şi sensul puterei
rotatoare există relaţii determinate; această demonstraţie

1) Pentru amănunte a se vedea «La vie de Pasteur parR. Vallery-Radot.

 PASTEUR 169

„deschidea ştiinţei o mare cale nouă şi neprevăzută“, iar

pentru tânărul chimist perspectiva unui viitor plin de fă-
gădueli.
«De ce nu eşti tu profesor de fizică sau de chimie, — scria
Pasteur, prietenului său Cţ)appuis — am lucra împreună, şi
în 10 ani am revoluţiona chimia. Sunt minuni ascunse subt
cristalizare şi printr’însa constituţia intimă a corpurilor va f i
descoperită într’o zi»....
«Intru cât priveşte viitorul, tot ceea ce pot să spun e că,
afară de o schimbare desăvârşită în gusturile mele, mă voiu
consacra cercetărilor chimice (1849, scrisoarea către Laurent,
viitorul socru). Subt impresia primelor descoperiri, chimistul
îşi propunea să rămâe chimist.
Împrejurările însă tjotărâră altfel. Dela lucrările de crista­
lografie şi de ctfimie pură, Pasteur trece la cercetări şi des­
coperiri de chimie biologică, de fiziologie şi medicină, înce­
pând dela 1856 cu studiul fermentaţiilor şi al generaţiei
spontanee şi isprăvind peste aproape 30 de ani cu vaccinarea
împotriva turburărei.

Unele procedee de fermentaţie c a : dospirea aluatului sau

fierberea mustului, erau cunoscute încă din vremea legendelor
şi a miturilor religioase, dar fenomenele care se petrec în
cursul unei fermentaţii erau cu totul obscure cţ)iar
pe la jumătatea întâia a secolului trecut. însuşi Pasteur având
să trateze despre fermentaţie într’o lecţie a sa la facultatea
din Lille, — unde trecuse ca profesor şi decan, — îşi însem­
nează să vorbească despre «caracterul misterios a l acestui
fenomen».
Intervenţia unui ferment era admisă, dar învăţaţii erau
170 NATURA

departe de a cunoaşte cu siguranţă cum lucrează acest fer­

ment, şi mai ales subt ce formă, sau cu ce însuşiri se pre­
zintă el. Pentru unii, fermentul care desface zaţjărul în acid
carbonic şi alcool, era un fel de gluten, sau o substanţă ani-
malo-vegetală, adică azotoasă sau albuminoasă. Âlţi obser­
vatori, servindu-se de microp, recunoşteau ca şi Leuwenhoek
pe la 1680, că drojdia care se depune în cursul fermentaţiei
alcoolice, este formată de globule sau celule vii. Vegetaţia
sau viaţa acestor celule de drojdie, sau de levură, cum li
se zice, ar fi constituind cauza fermentaţiei, după Cagniard
de Latour, Turpin, Bouchardat ş. a. din Franţa, ca şi după
Schwann, Kützing, Schröder ş. a. din Germania. Partizan al
acestei teorii vitaliste, Pasteur nu se mulţumeşte cu cerce­
tările predecesorilor săi, ci prin ingenioase experienţe per­
sonale adună fapte nouă care întăresc şi completează teoria
vitalistă, sau mai exact teoria fiziologică a fermentaţiilor.
Studiile lui Pasteur în această direcţie se impuneau ca o
nevoe a timpului, cu atât mai mult cu cât cFjimişti de talia lui
Berzelius şi a lui Liebig combăteau explicările vitaliştilor.
Ästfel Berzelius trata drept «reverie » poetico-ştiinţifică ideea
că drojdiea de bere este formată de celule v ii; cât despre
Liebig, acest mare chimist, înainte de lucrările lui Pasteur
afirma că nu vieaţa levurei, ci descompunerea ei, ca şi în
general a tuturor materiilor animale şi vegetale, este cauza
fermentaţiei; elementele acestor materii în descompunere
se găsesc în mişcare şi această mişcare se transmite ele­
mentelor corpurilor fermentescibile cu care se găsesc în
contact.
împotriva acestor ipoteze Pasteur reuşeşte să demonstreze
că «actul chimic al ferm entaţiei este în esenţă un fenomen
corelativ al unui act vital, începând şi oprindu-se cu acest
 PASTEUR 171

din urmă». Intru cât priveşte în special fermentaţia alcoolică

Pasteur conchide că nu există niciodată ferm entaţie al­
coolică fă r ă ca să nu f ie in acelaşi timp organizaţie, des-
voltare, imulţire a globulelor sau viaţă continuată, urmată
mai departe a globulelor deja form ate“.
Fiecare din fermentaţiile studiate de Pasteur, cea lactică şi cea
alcoolică, fermentaţie acetică şi cea butirică, etc-, i-se arătară
ca produse de un ferment viu deosebit; levura alcoolică nu
produce acid lactic, nici vibrionul butiric nu dă alcool
ordinar când se desvoltă într’un licţ)id zaharat; cu alte cu­
vinte ferm enţii vii sunt specifici. Descoperind şi demonstrând
acest caracter de specificitate Pasteur îmbogăţeşte ştiinţa cu
o cucerire, pe care abia o întrezăriseră unii dintre prede­
cesorii săi.
Cot asemenea spiritul de inovaţie, cu care era înzestrat
Pasteur, îl face să imagineze o experienţă decisivă, spre a
dovedi rolul celulelor vii de levură in transformarea zahă­
rului. Rceastă experienţă este în scurt următoarea: o soluţie
de zahăr, care în afară de zahăr nu conţine de cât puţine
săruri minerale, permite levurei să se desvolte şi să producă
alcool, pe măsură ce drojdia se înmulţeşte. Constatând cu ba­
lanţa creşterea în greutate a levurei Pasteur dovedea în chipul
cel mai strălucit şi mai neîndoios că transformarea zahărului
nu atârnă, cum presupunea Liebig, de descompunerea fer­
mentului, ci din contra de creşterea acestuia. In acelaş timp
experienţa lui Pasteur inaugura o metodă de cercetare din
cele mai rodnice: cultura artificială a microorganismelor în
mediuri potrivite după trebuinţele fiecăruia.
In sfârşit cu prilejul studiilor sale asupra fermentaţiilor, Pas­
teur ajunge la o altă descoperire de biologie şi anume la desco­
perirea neaşteptată că există fiinţe care nu au nevoe de aer
172 NATURA

ca să trăească, pe când se credea că aerul este indispensabil

pentru toate vietăţile. întâiul organism microscopic anaerob
pe care l’a descoperit Pasteur este vibrionul butiric ; desco­
perirea acestui grup de microorganizme a îngăduit să se
afle mai târziu diferiţi agenţi patogeni, între care se găseşte
şi bacilul tetanosului, cu un rol din cele mai însemnate în
istoria patologici, ca şi a seroterapiei antitoxice.

*
* *

Studiul fermentaţiilor aduce pe Pasteur să-şi pue o pro­

blemă, în aparenţă insolubilă: care este origina fermenţilor,
şi-l face să atace şi să doboare pentru totdeauna venerabila
doctrină a generaţiei spontanee, de mai multe ori seculară.
Chiar de la începutul anului 1860 Pasteur îşi anunţă astfel
noile sale cercetări, într’o scrisoare către un prieten (Cţjappuis):
„Urmăresc cât pot m ai bine aceste studii de fermentaţie
care au un mare interes prin legătura lor cu nepătrunsa taină
a vieţii şi a morţei. Nădâjduesc să fa c în curând un pas ho­
tărâtor, deslegând fă r ă cea mai mică confuzie, chestiunea ce­
lebră a generaţiei spontanee. D eja aşi putea să interviu, dar
vreau să-m i mai urmez experienţele. Este atâta patimă şi sunt
atâtea obscurităţi de o parte şi de alta, în cât o să trebu­
iască limpezimea unui raţionament de aritmetică, spre a con­
vinge p e adversarii concluziilor mele. Am pretenţia să ajung
aici». Remarcaţi energia expresiilor este tonul omului convins,
pasionat de adevăr!
După aproape 20 de ani de lupte şi de lucrări hotărâtoare,
Pasteur a rămas biruitor şi astăzi nu se mai găseşte nici un
om de ştiinţă care să susţie că fiinţele microscopice, fermenţi,
bacterii şi infuzorii, se nasc de sine, spontaneu, fără părinţi,
prin simpla putere de organizare a unei substanţe chimice
 PASTEUR 173

particulare. înainte de Pasteur însă doctrina generaţiei spon­

tanei avea apărători zeloşi; chiar pe la 1858 directorul M u-
seului de istorie naturală de la Rouen, Pouchet, publică la
Academia de Ştiinţe o notă asupra «protoorganismelor ve­
getale şi animale născute spontaneu în aerul artificial şi în
gazul oxigen», fără intervenţia vreunui germen de fiinţe or­
ganizate.
Pasteur, ca şi cu prilejul fermentaţiilor, variază expe­
rienţele predecesorilor săi şi ajunge la rezultate nu numai
mai complete, ci şi pedeplin convingătoare. Astfel el fi­
ltrează aerul printr’un dop de fulmicoton, topeşte acest dop
într’un amestec de eter şi alcool, şi arată cu microscopul că
lichidul rămas conţine forme regulate, rotunde sau ovoide,
care au toată înfăţişarea fiinţelor microscopice. Aceste forme
reprezintă germenii din aer, care când cad într’un lichid hră­
nitor potrivit, încep să se hrănească şi să se înmulţească.
Atunci când distrugem aceşti germeni prin căldură, ca şi a-
tunci când îi împiedicăm în mod mecanic de a ajunge într'o
infuzie organică,— bulion de carne, decoct de drojdie sau in­
fuzie de fân,— aceste lichide nu se alterează şi nu se po­
pulează cu fiinţe microscopice, de oarece le-am făcut să nu
conţie germenii sau semânţă de vieaţă, şi vieaţa se naşte
numai din germeni1). Creaţiunea vieţei numai din unele ma­
terii chimice, fără intervenţiea unui germen preexistent, este
o minune care nu se mai întâmplă în zilele noastre.
Intâea comunicare a lui Pasteur asupra generaţiei spon­
tanee datează din Februarie 1860; în 1877 discuţiile erau a-
proape încheiate. Unul dintre cei din urmă adversari ai doc­
trinei germenilor era Dr. Bastian, căruia Pasteur îi explica
astfel lupta sa în potriva generaţiei spontanei:

1) «La vie d e s t le g erm e et le g erm e c’est la vie», zicea Pasteur.

174 NATURA

«Ştiţi de ce ţin atât de mult să vă combat şi să vă în­

ving? fiindcă sînteţi unul din principalii adepţi ai unei doc­
trine medicale, după mine funestă pentru progresul artei de
a vindeca, doctrina spotaneităţei tuturor boalelor.... Totul ar
fi spontaneu în patologie. Iată greşeala vătămătoare, o repet,
pentru progresul medical. Din punct de vedere profilactic,
ca şi din punct de vedere terapeutic, este un abiz pentru
medic şi I)irurg, după cum iau drept călăuză una sau alta
din cele două doctrine»....
De altfel delà începutul studiilor sale asupra germenilor
din aer, şi cljiar în cea dintâi comunicaţie asupra acestui
subiect, Pasteur se arată rpreocupat de origina deosebitelor
boale, la cunoştinţa căreia s’ar putea ajunge ducând destul
de departe cercetările asupra germenilor. In întrevederea cu
N apoleon al III-lea Pasteur asigură pe împărat că „toată
ambiţia sa este să poată ajunge la cunoştinţa cauzelor boa­
lelor putride şi molipsitoare».
Până la descoperirea acestor cauze medicina, şi cu deo­
sebire l)irurgia, nu întârziează să profite de lucrările lui Pas­
teur. Celebrul Ijirurg din Edimburg Josep h Lister — mort de
curând— care încă din 1865 introduce în serviciul său metoda
antiseptică, adresează lui Pasteur «cele mai cordiale mulţu­
miri pentru că prin cercetările sale strălucite i-a demon­
strat adevărul teoriei germenilor de putrefacţie şi fiindcă ast­
fel Pasteur i-a dat singurul principiu care putea să ducă la
bun sfârşit sistemul antiseptic». Şi Lister adăoga :
«Dacă aţi veni vreodată la Edimburg, ar fi, cred, o
adevărată recompensă pentru d-v. să vedeţi la spitalul nostru
în ce largă măsură a profitat neamul omenesc de lucrările
d-voastre».
In Franţa Alphonse Guérin introducând pansamentul cu
 PASTEUR 175

vată, recunoaşte asemenea că s’a inspirat din cercetările lui

Pasteur asupra germenilor din aer.
Intru cât priveşte studiul cauzelor care produc boalele
molipsitoare se constată că în 1863 Davaine revine la ce r­
cetările sale experimentale asupra dalacului, îndemnat de
descoperirile lui Pasteur, şi cam tot în acelaşi timp (1865-1869)
Villemin dovedeşte că tuberculoza este inoculabilă la animale
şi specifică „putându-se reproduce numai din ea însăşi“, ca
un germen oarecare numai dintr’un germen identic.
Pasteur insuşi se apropie tot mai mult de studiul boalelor
microbiene ale omului şi animalelor, perfecţionându-şi mij­
loacele de cercetare şi exercitându-şi sagacitatea cu prilejul
lucrărilor sale asupra boalelor vinului, gândacilor de mă1-
tase şi ale berei.
Hrătând care fermenţi de boală fac vinul amar sau acru,
aţos sau turbure, şi în acela; i timp demonstrând că o în­
călzire repede la 50—55 ’ şi la adăpost de aer, fereşte vinul
de alteraţii, fără a-i schimba gustul, Pasteur aduce servicii
însemnate industriei. Rsemenea face şi cu studiile sale asu­
pra berei, prin care dovedeşte importanţa unei drojdii pure
pentru prepararea acestei băuturi, fixând condiţiunile unei
fabricaţii corecte. Pentru ştiinţă aceste lucrări aduc nu numai
unele progrese de natură tectjnică, ci întăresc şi mai mult
convingerea despre specificitatea sau autonomia speciilor,
cum zicea Pasteur, ca şi despre rolul microbilor în fermen­
taţii şi în unele din aberaţiile amintite, care au cea mai m are
asemănare cu boalele propriu zise ale animalelor.
Tot aşa cei şase ani (1865— 1870) consacraţi cercetărilor
asupra viermilor de mătase, fac pe Pasteur să studieze două
boale molipsitoare, dintre care una — pebrina sau boala
corpusculelor — este în acelaşi timp şi ereditară. In cursul
176 NATURA

acestor cercetări Pasteur ajunge la o metodă practică de

selecţionare a seminţei, metodă cu care se înlătură pagu­
bele produse de pebrină şi în acelaş timp indică măsuri
pentru prevenirea celei de a doua boale — «flacheria» —
care decimează uneori gândacii de mătasă. In 1871 guvernul
austriac acordă lui Pasteur premiul de 10.000 florini, destinat
aceluia care ar descoperi „un remediu curativ sau preventiv
contra pebrineî“. Pe lângă această descoperire, campania
asupra pebrinei aduce şi altele, privitoare la unele probleme
de patologie experimentală, cu care Pasteur avea să se în­
tâlnească mai târziu, când se hotărî în sfârşit să treacă peste
hotarele artificiale ale ştiinţelor, şi el, chimistul, să pătrundă
în domeniul medicinei şi să studieze cauzele boalelor mo­
lipsitoare.
- (Sfârşitul în numărul viitor).
Dr. G . P R O C fl
Profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti

------------- --------------------

ŞTIINŢELE POZITIVE IN RUSIA

Cultivarea ştiinţelor pozitive în Rusia s’a început încă

del a epoca împărătesei Ecaterina a Il-a, despre care în pu­
blicul european s’a întărit părerea falşă de mesalină. înainte
de Ecaterina doua, Petru cel Mare încercase să cultive ştiin­
ţei e pozitive în Rusia, însă n’a putut, de oarece energia sa
col osală el a fost nevoit s’o cheltuiască în luptele cu obi­
ceiurile vechi ale societăţii ruse; în politica sa el se con­
ducea după sfaturile marelui filosof şi matematician Leibnitz,
care’l asigura pe Petru că la urma urmei Rusia va deveni
un centru de cultură universală. Doi împăraţi şi trei împără-
 ŞTIINŢELE POZITIVE IN RUSIA 177

ţese, care au domnit dela Petru până la Ecaterina doua, se

ocupau numai cu intrigi. Ecaterina doua însă, deşi nu se
ocupa personal cu ştiinţele pozitive, pricepea totuşi marele
rol al lor şi dădea tot concursul său tuturor mişcărilor, care
aveau de scop dezvoltarea ştiinţelor pozitive. Filosofia en-
ciclopediştilor francezi a adaptat’o ca bază a politicei sale
interne şi externe; matematicianul d’Alembert, filosofii pozi­
tivişti Voltaire, Diderot şi J. •/. Rousseau erau sfetnicii ei in­
timi în toate ocaziile; pe Diderot l’a şi invitat cţjiar în P e -
tersburg, unde împreună cu el Ecaterina a pus la cale mai
multe reforme. Cu domnia Ecaterinei s’a început o eră de
protecţiune a transplantării ştiinţelor pozitive pe teritoriul sta­
tului rus. Savanţii şi tecnicianii Europei prin tot felul de mo­
meli erau chjemaţi în Rusia şi într’o vreme în Europa exista
cljiar temerea că toţi oamenii de valoare se vor duce în
Rusia. Această momire se începuse încă de Petru cel m are
dar pe timpul Ecaterinei a ajuns la apogeul său. Odată în ­
ceput acest curent de migraţiune a savanţilor Europei spre
Rusia, el apoi prin inerţie a continuat încă multă vreme.
Iată de ce vedem pe mulţi savanţi mari ai Europei luând
parte activă la viaţa statului rus. Aşa au fo s t: matematicianii
Euler_şi Bernoulli, astronomii Delisle, Struwe şi Schubert, mari
naturalişti P allas şi Humboldt, tatăl H er-
mineralogiei
man, statisticianul Herman, botaniştii Ruprecht şi Ledebour,
fizician ii Iacobi,Lenz, Kupfer, meteorologii W ildş i Baer, geo­
logul Abich, fondatorul termocţ)imiei H ess şi o sumedenie
enormă de alţi savanţi ca Fischer von Waldheim, Pander
şi alţii.
După Ecaterina a domnit câţiva ani capriciosul Pavel,
apoi Alexandru I, care deşi o bună parte a vieţei sale a
dus-o în războae teribile cu Napoleon, nu uita însă să pro­
178 NATURA

tejeze ştiinţele; el a fondat 4 universităţi şi 3 societăţi ştiin­

ţifice, a susţinut câteva expediţiuni geografice celebre. Dela
epoca lui Alexandru I s’a început în Rusia era marilor ex­
plorări geografice în Asia şi oceanul G lacial; aceste explorări
au dat cunoştinţe asupra colosalului teritoriu al Rusiei ac­
tuale, a peninsulei Aleasca, Chinei de Nord, Tibetului, Per-
siei, Anatoliei şi parte a peninsulei Balcanice. Rezultatefe a-
cestor expediţiuni au servit mult savanţilor din occidentul
Europei, care au ştiut să se folosească de aceste cercetări
spre â-şi creia poziţiuni frumoase; iar numele întemeietorilor
cunoştinţelor asupra teritoriilor susnumite a rămas numai prin
art)ive şi azi abea se dau la iveală pe încetul De altfel sa­
vanţii ruşi au şi acuma atâta de lucru că nu le mai rămâne
timp ca să-şi facă reclamă.
A murit într’un mod misterios la gurile Donului Alexan­
dru I şi lui i-a succedat la tron fratele său Nicolae I.
Acesta a.fost spaima guvernelor Europei şi a mişcărilor con­
stituţionale, dar a fost şi amicul ştiinţelor pozitive. El a fon­
dat celebrul observator din Pulcova, care şi azi e încă unul
din cele mai bine înzestrate din toată lumea ; a fondat o
universitate, a încurajat expediţiuni importante pe oceanul
Glacial, în Urali, Altai, Siberia, Asia Centrală. Sub domnia
lui au lucrat în Rusia hum boldt, Roze, Erenberg, Murchisson,
Midendorf, Litke, lacobi, Cebăşev, Ostogradski, Vrangel, Baer,
Lenz, Zinin, Lobacevski, Nordman, Ruprecht, Ledebour etc.
Silinţele puse de guvernul rus (în special sub domnia lui
Nicolae I) pentru înrădăcinarea ştiinţelor în Rusia au dat
roade strălucite, căci vedem de pe la mijlocul veacului tre­
cut o sumedenie de savanţi ruşi, ca Mendeleev, Kovalevski,
Secenov, Botkin, Bredihin, Butlerov, Marcovnicov, Muşketov,
Docuceaev, Vinogradski, Chvolson tatăl şi fiul, Mecinicov,
 ŞTIINŢELE POZITCVE IN RUSIA 179

Timireazev, Pavlov şi o mulţime de alţi savanţi de mare

valoare.
Sub domnia actualului împărat regenerarea politică a
Rusiei preocupă toată pătura cultă din Rusia, încât se pare
că de vre-o 10 ani încoace ştiinţele pozitive nu fac progrese
însemnate în Rusia. Hceasta însă numai în aparenţă; în fond
toţi acolo lucrează pe terenul ştiinţelor pozitive; savanţii ruşi
au atât de lucru că încă multă vreme ei vor fi ocupaţi nu­
mai cu studiul teritoriului rusesc. R ş a sânt lucrările pentru
studiul topografic, geologic, botanic, magnetic, zoologic,
meteorologic, agrogeologic etc. Mai este încă studiul antro­
pologic, istoric şi sociologic al popoarelor din vastul impe­
riu, în care au intrat atâtea regate vechi, unde găseşti rui­
nele celor mai variate civilizaţii vechi; numai studiul Cau-
cazului şi al regiunilor mării Negre— şi aceste regiuni nu sânt
altceva decât leagănul civilizaţiei europene—vor ocupa încă
multă vreme toată energia învăţaţilor ruşi. ftzi în Rusia
există un adevărat cult ale ştiinţelor pozitive ; studiul lor se
face în toate colţurile imperiului şi în toate păturile sociale.
Foarte des se întâmplă că popii îşi leapădă rasele numai
pentru ca să se înscrie la universitate, pentru studiul
ştiinţelor.
Hzi în Rusia există pentru bărbaţi 11 universităţi, 8 po­
litehnice, 5 şcoli superioare de mine şi de căi de comuni­
caţie şi o mulţime de alte şcoli superioare; iar pentru femei
sunt vre-o 10 universităţi. Toate aceste şcoli au un contin­
gent de 40.000 studenţi şi studente. Vre-o 400 de societăţi
ştiinţifice, şi 600 reviste speciale de ştiinţă, precum şi o
sumedenie de reviste de popularizare cu tiragiu de sute
şi sute de mii de exemplare, arată intensitatea pulsului ştiin­
ţific din Rusia.
180 NATURA

In această mişcare spre cultivarea ştiinţelor pozitive a

luat parte şi femeia rusă şi într’un aşa grad, cum n’a avut
loc nicăeri în alte ţări. Foarte des se publică în Rusia des-
coperiri şi cercetări făcute de femei. Hşa de pildă A. F-
Petruşevscaia a găsit că enzimele se distrug reciproc. T. /. Gro-
mova şi O. S. Grigorieva au arătat că fermenţii fermenta-
ţiunii alcoolice sunt în strânsă legătură cu fermentul proteo-
litic a cărui acţiune poate fi oprită de chinină şi stimulată
de azotat de potasiu şi clorură de calciu. Gromova a arătat
că acetona deşi omoară drojdiile, nu distruge însă şi fer­
menţii din drojdii. M. P. Corsacova a dovedit că selenitul
de sodiu, ct)iar în cantităţi minimale opreşte acţiunea zimazei,
din drojdiile omorâte, dar nu opreşte de loc acţiunea droj­
diilor vii, ctyiar dacă selenitul de sodiu este luat în cantităţi
mari. Cine n’a auzit de celebra varşoviană Scladovscaia mă­
ritată cu Curie şi care a descoperit radiul.
Dar nu numai în cţnmie s’a distins femeia rusă. Iată un
distins oceanograf şi agrogeolog D-tia Adelaida Mctşkevici
care a arătat că delta Dunărei nu e de tipul limanurilor, ci,
ca şi golful Lionului, e de un tip special — riasic. Ana V
Potanina a luat parte la toate expediţiunile ştiinţifice ale so­
ţului său şi a parcurs cu el Mongolia, Cibetul şi Turctjes-
tanul făcând şi studiul regiunilor parcurse. Pentru cercetările
sale ea a fost decorată personal de către împăratul Rusiei.
Maria Borodatova a făcut însemnate ridicări topografice în
Hsia şi a fost decorată de către Societatea geografică din
Petersburg. Doamnele Fedcenco, Golovnina, Pavlova şi P er-
ţova sunt cunoscute prin călătoriile lor prin Rsia centrală şi
prin alte părţi; aceste călătorii cereau mult curaj, pentru care
nu e capabil orice bărbat. D-na Fedcenco împreună cu soţul
său a cercetat Hsia, vizitând cele mai selbatice colţuri ale
 ŞTIINŢELE POZITIVE IN RUSIA 181

.Rsiei centrale şi luând cea mai activă parte la toate lucră­

rile ştiinţifice ale soţului său. Perţova asemenea împreună cu
soţul său, a cercetat o bună parte a Chinei. M ia D. Go-
lovnina a cutreerat călare înfricoşatul platou al Pamirului,
iar M. V. Pavlova, care e un geolog cu reputaţie europeană
a însoţit pe bărbatul său în toate călătoriile din Hsia cen­
trală şi din regiunile polare. Toate aceste călătorii se făceau
în condiţiuni cu totul defavorabile şi cereau nu numai curaj
dar şi multă abnegaţie şi cunoştinţe adânci.
Femeile din Rusia sunt cunoscute şi ca alpiniste de mare
curaj. Rşh D-na Neruda (măritată cu D-nul Normann) a de­
venit celebră prin curajul său la urcarea piscurilor alpine;
ea nu şi-a perdut curajul nici în faţa morţei soţului său, care
s’a întâmplat cl)iar în timpul urcării piscului Funffingerspitze
care e piscul cel mai greu de urcat. D-na Cenci, măritată
cu Fikner a fost cea dintâi, care a urcat câteva piscuri
din Caucaz. D-na Vallot de origină rusoaică, a urcat toate
piscurile înalte din Rlpi. Contesa M asalscaia cunoscută în li­
teratură sub numele de D ora d’Istria, a fost cea dintâi, care
a urcat vârful Moncb (4.105 m.) din fllpi încă în 1855.
Şi în geologie femeile ruse s'au distins. E cunoscută Maria
Pavlova ca geolog specialist nu numai în Rusia, dar şi în
Europa ; la ultimul congres al naturaliştilor din Rusia
dânsa a prezidat Secţia paleontologică. Nesterenco Maria
a dat la iveală un studiu important asupra periodicităţii
epocelor glaciale. Domraceva Elizabeta s’a ocupat mult
cu studiul fosforiţilor din gubernia Reazan, iar Lidia Tifieeva
s’a ocupat cu geologia aceluiaşi guvernământ. D-ra Minke-
vici Lidia (din Ctjişinău) a dovedit că întinderea stepelor pe
suprafaţa pământului este strâns legată de minimile baro-
metrice anuale.
«Natura», Hn. VII, No. 6. 13
182 NATURA

In domeniul medianei femeia rusă de mult a ocupat locul

de frunte. E interesant, că savantele ruse neputând adesea
să-şi facă drum în Rusia, se instalează în streinătate,
unde ajung profesoare pe la universităţi. Ca exemplu
avem pe D-na Curie, pe Sofia Covalevscaia, care a fost
profesoară de matematici la universitatea din Stocktjolm, şi
altele. La universităţile din Elveţia sunt 3 profesoare rusoaice.
E de amintit că pe timpul Ecaterinei a 2-a contesa Daşcova
a fost preşedintele Academiei de ştiinţe din Petersburg;
când Daşcova, după ce s’a certat cu Ecaterina, a plecat din
Rusia, ea a uimit pe savanţii Europei prin erudiţia sa.
Cât de mult se interesează femeile ruse de ştiinţele po­
zitive se poate vedea din faptul că la ultimul congres al na-
turaliştilor din Rusia au luat parte ca membri aproape o mie
de femei.
Cât de mult se devotează femeile ruse pentru ştiinţă se
poate vedea din exemplul D-nei Pereiaslavţeva, care a fondat
o staţiune zoologică maritimă în Sebastopol şi a condus
această staţiune timp de 25 ani îndurând tot felul de m izerii;
ea n’a renunţat la staţiunea sa nici cf)iar când i se ofereau
slujbe bine plătite.
C. PORCICIC
Licenţiat în ştiinţe
--------- --- --------------- ------

” DINTR’O EXCURSIGNE

Cine n’a făcut în viaţa lui o excursiune ? Câte amintiri

plăcute pline de poezie nu deşteaptă o escursiune în Alpi,
la lacul Maggiore, în Ceahlău! Excursia mea nu-i nici pe
munte, nici la mare, ci-i prozaică de tot. După multă poezie
puţină proză nu strică, mai ales în secolul nostru, când
 TUNTR’O KXCU RSIU N E 183

ne-am cam deprins şi cu doze mai m ari; cei cu firea ima­

ginativă divinizează şi cele mai prozaice tablouri. Excursia
mea e într’o fabrică, sau mai bine zis în trei, care formează
un grup cu un izvor comun. Cam la 1 klm. departe de
staţia de drum de fer, în mijlocul unei câmpii, câţiva oameni
săpau la o groapă de vr’un metru adâncime şi zece lăr­
gime ; pământul ce’l scoteau era compus din două soiuri de
pătu ri: unele brun închise, altele mai gălbui, în multe părţi
recunoscându-se scheletul arborilor gigantici de acum mii de
ani — aici se află un fel de cărbuni de pământ, ce joacă
un rol de frunte în industria modernă.
Păturile deschise sunt preţuite pentru produsele ce se
scot din ele, cele închise pentru căldura ce o dau. Să ur­
mărim soarta acestor cărbuni, desgropaţi din odihna de
veacuri şi să vedem transformările ce le sufăr.
Fiecare săpător avea lângă el un vagonet pe care’l umplea ;
îa un semn dat vagonetul era ridicat de un ascensor elec­
tric la 10 m. înălţime şi lăsat să alunece pe un cablu în
rândul de sus al primei fabrici unde era primit de un alt
lucrător. Cărbunii erau răsturnaţi într’un basin, iar vagonetul
trimes pe o altă sârmă înapoi la locul de exploatare. 3 GCi
de vagonete alunecau astfel încoace şi încolo pe cele două
sârme dealungul câmpiei. In fabrica întâia se făceau bri­
chetele. Cărbunii ajunşi în rândul de sus erau trecuţi printr'o
moară şi sfărâmaţi, în bucăţi cam ca pumnul de m ari; din
moară, astfel măcinaţi cădeau pe o bandă fără capete ce
se învârteşte necontenit şi vărsaţi într’un coş ce dă într'un
cilindru mare aşezat în rândul de mijloc. Cilindrul acesta
făcut din fer, înalt de 7 m. şi cu un diametru de 2m .jum .,
avea în mijloc o axă pe care erau fixate 25 grătare cu găuri
diu ce în ce mai mici spre baza cilindrului şi cu dinţi de
18-4 NATURA

fer la partea de desubt. Cărbunii căzuţi erau din ce în c e

mai mic sfărâmaţi de dinţii grătarelor ce se învârteau prin
învârtirea axei. In acelaşi timp cărbunii erau şi uscaţi de
curentul de aer cald ce sufla în cilindru. încetul cu încetul
bulgării de cărbuni se făceau tot mai mici până ajungeau
ca un praf brun la baza cilindrului. Pulberea aceasta cădea
la rândul ei într’un cuptor unde era stropită cu păcură şi
împinsă într’o presă ; bucăţile mari presate erau apoi tăiate
de un mecanism alipit la presă în bucăţi mici cum se văd
în comerţ, stampilate şi împinse treptat treptat de pistonul
presei pe un uluc într’o magazie.
Cărbunii cei bruni şi grosolani din rândul de sus ajun­
geau jos în bucăţele mici, regulat tăiate, negre şi lustruite,
mai să nu-i cunoşti, mai ales că şi-au schimbat şi numele.
Şapte cilindre şi şase prese erau în fabrică, şi toate lucrau
zi şi noapte dând mii de brichete în 24 ore. Tot mecanismul
era mânat cu motori electrici. Cei câţiva lucrători aveau puţin
de lucru, jtrebuind să observe numai mersul regulat al
maşinelor. Sunt multe fabrici de felul acesta şi toate fac un
comerţ destul de întins.

Să trecem la a doua fabrică. Şi ea primea cărbunii căraţi

la fel din locul de scoatere; aci ei vor fi supuşi la altă pre­
lucrare. In clădirea întâia se face destilarea cărbunilor: Aduşi
cu vagonetele în rândul de sus, cărbunii erau vărsaţi prin
nişte găuri intr’un cazan mare şi încălziţi. Acest cazan ocupă
tot rândul de mijloc al clădirei şi-i format în afară, dintr’un
înveliş de şamotă, iar înăuntru, la o distanţă de perete, sunt
aşezate o serie de inele mari de fer, care învârtindu-se în
jurul axei produce o încălzire egală în masa de cărbuni.
 n iN T K 'O E X ^ O R SU IN R 185

încălzirea se face în vid până la temperaturi destul de înalte,

gazele desvoltate sunt trecute printr’un serpentin, luate de
un curent de apă rece şi transportate prin tuburi într’o
altă clădire spre prelucrare. In cazan mai rămâne cocsul care
€ întrebuinţat în parte în fabrică, unde e ars în cuptoarele
de sub cazan, în parte vândut. Să urmărim acum soarta ga­
zelor din cazan luate de apă. Cum am spus, ele sunt duse
într’o altă clădire şi lăsate să curgă în 8 basenuri mari.
Hei sunt amestecate întâiu cu leşie prin ajutorul unor
lopeţi ce se învârtesc în jurul axei fiecărui basen şi lăsate
apoi câtva timp în linişte. In timpul acesta se formează 2
pături din care cea de sus e lăsată să curgă printr’un ro­
binet lateral în alte basenuri.
Hei e amestecată cu vitriol (acid sulfuric) şi încă caldă
e lăsată să curgă în nişte basenuri largi străbătute de tuburi
pline cu apă rece. Prin răcire se aşează la fund partea ră-
şinoasă compusă în mare parte din parafină. Se separă din
nou partea lictjidă de cea solidă, cea lichidă trece prin
tuburi în altă clădire spre a fi prelucrată, cea solidă — pa­
rafina — e scoasă cu lopeţile din basen şi aruncată într'un
ca n a l; din acesta, e transportată în camera cu prese. Hei e
turnată în filtre de sac, presată în turte groase. Dar încă nu-i
parafină curată şi-i brună în loc să fie albă. Pentru a fi al­
bită, ea e topită într’un cazan, spălată cu benzină de ames­
tecurile streine şi încă licţjidă e lăsată să curgă în nişte
ciubere de lemn puţin adânci şi cu suprafaţă mare, pline cu
apă. Prin răcire se solidifică în pături subţiri ce-s presate
de mai multe ori (în regulă 3 prese ajung) până se face
albă, străvezie. Iată încă o schimbare a cărbunilor de pă­
mânt ; din pământul brun s’a scos turte albe şi străvezii
din care fabrica a 111-a va face lumânări.
186 NATURA

Să nu uităm partea lichidă despărţită de parafină, ea e

dusă în nişte căldări mari unde e încălzită în vid până la
270°—300°. Până la 80° se culege benzina şi în urmă di­
feritele uleiuri ce servesc la ars, la unsul maşinelor şi va­
selina. In fabrica de lumânări parafina e din nou topită şî
amestecată cu stearină. Scopul acestui amestec e de a o
face mai tare şi mai greu de topit. In unele căldări parafina
mai e amestecată şi cu culori diferite.
Hibă sau colorată parafina e turnată în formele de lu­
mânări, lăsată să se răcească şi apoi scoasă. Lumânările
astfel preparate sunt tăiate egal, lustruite şi împachetate în cutii.
După cum vedem, produsele făcute cu aceşti cărbuni
servesc la încălzit sau la luminat.
Prin căldură şi lumină s’au făcut aceşti cărbuni, în căl­
dură şi lumină se prefac acum din nou.
M A R I R M A X IM
Studentă la Universitatea din Bonn
— — — —

TEMPERATURA MAXIMĂ PE PĂMÂNT

Experienţa ne arată că temperatura mijlocie maximă

şi minimă a zilelor nu cade odată cu solstiţiile, ci mai
târziu, aproape la o lună după solstiţii, tot aşa cum tem­
peratura maximă a unei zile nu cade la amiazi ci numai
după amiazi, la 2 ore vara şi la 1 oră iarna.
Explicarea faptului din urmă o găsim în împrejurarea, că
puterea emisivă a pământului (pentru căldură) e la amiazi
mai mică decât puterea absorbantă (pentru căldura solară)
şi de aceea temperatura continuă a creşte un ceas, două,
şi după amiazi.
Hceastă explicare s’a aplicat şi la faptul, că temperatura
 TEMPERATURA MAXIMA PE PAMANT 187

mijlocie maximă şi minimă a zilelor se împinge aproape o

lună după solstiţii, când ar trebui să cadă odată cu acestea.
In tot cazul şi diferenţa puterei emisive şi absorbante con-
tribue la acest fenomen, dar numai ca factor secundar; altul
e aici factorul principal.
In adevăr schimbările de temperatură, ca efect al absorp-
ţiunii căldurei solare şi emisiunii căldurii primite din partea
pământului, se fac aşa de repede, încât ct)iar diferenţa
între temperatura maximă şi minimă a unei singure zile e
considerabilă. In consecinţă împingerea maximului tempera­
turii zilei cu un ceas, două, e explicabilă, e naturală; dar e
neexplicabil, ca de pildă, vara, căldura primită de pământ
să-şi menţină precumpănirea faţă de căldura emisă, o
lună întreagă după solstiţiul de vară. De altfel această
explicare nu se bazează pe experimentări directe, care sunt
imposibile, ci pe inducţiune, şi s’a menţinut în lipsa altei
explicări mai verosimile. In adevăr, nu e ceva anormal, că
temperatura medie a primăverei (2 0 M artie- 2 1 Iunie), în loc
să fie aproape egală cu temperatura medie a verei (21 Iunie - 23
Septembrie), având aceeaşi lungime a zilelor, e din contră
egală cu temperatura toamnei (23 Septembrie - 22 Decembrie),
care are zilele cele mai scurte, iar temperatura acesteia e
mult superioară temperaturei medii a iernei (22 Decembrie - 20
Martie), deşi are aceiaşi scurtime a zilelor.
Explicarea acestor fenomene trebue căutată în reparti­
zarea neegală a curenţilor atmosferici în deosebitele ano­
timpuri.
Se ştie, că variaţiunea temperaturei în urma scţ)imbărei
curenţilor atmosferici e colosală. De câte ori cfjiar în Ianuarie,
luna cea mai friguroasă, plouă şi termometrul arată până la
10 C căldură, iar peste noapte se menţine deasupra lui 0",
188 NATURA

cţ)iar şi sub un cer senin. Şi e destul'.ca să pornească

un curent dela nord-est pentru ca temperatura să cadă
dela —
|" 1CTC în decursul unei singure nopţi, la 20 C sub 0.
Tot aşa în Maiu şi cţ)iar la începutul' lui Iunie, când lun­
gimea zilelor şi deci puterea absorbantă a pământului se
apropie de maxim, după zile şi nopţi tropicale, e de ajuns
un curent nord-estic, pentru ca temperatura să cadă cţjiar
sub 0> in o singură noapte. Tot aşa de brusc se fac trecerile
dela frig la căldură, când curentul de nord-est e înlocuit
prin un curent sudic.
Influenţa curenţilor asupra temperaturii e cunoscută de
mult, dar ea n’a fost luată în considerare la exiplicarea fe­
nomenelor de care vorbim, presupunându-se că curenţii se
repartizează la fel peste tot anul, deci ţjazardul lor se eli-
minează când calculăm temperatura medie a zilelor din un
număr mai mare de ani.
Greşala însă e acolo, că deosebiţii curenţi nu pot fi re­
partizaţi la fel peste tot anul, şi sunt împrejurări, care din
contră ne conduc la legea, că dela solstiţiul de iarnă până
la cel de vară precumpănesc curenţii atmosferici nordici (reci),
p e când dela solstiţiul de vară până la cel de iarnă precum­
pănesc curenţii sudici (calzi).
Se ştie, că in decursul iernii aerul dela un pol, din cauza
frigului, se contractează, îşi micşorează volumul, iar spaţiul
astfel golit e umplut de aerul, ce năvăleşte acolo dela celalt
pol, unde are loc ct)iar contrarul, dilatarea, mărirea volu­
mului aerului (fiind acolo vară). S ’a socotit, că cantităţi
colosale de aer emigrează astfel cu anotimpurile dela un pol
la altul.
Când iarna noastră după solstiţiul de iarnă începe a se
retrage cu încetul spre polul nordic, pe când iarna polului
 TEMPERATURA MAXIMA PE PAMANT 189

sudîc începe a coborî pe încetul spre ecuator, aerul de pe

emisfera nordică începe a se dilata, pe când pe cea sudică
începe a se contracta şi deci emigrarea aerului dela polul
nordic spre cel sudic începe şi se va continua — din cauza
inerţiei (a mişcării primite) — cljiar până după solstiţiul de
vară. De aceea, în afară de hazardul curenţilor cauzaţi de
schimbarea şi direcţiunea depresiunilor atmosferice locale
vor precumpăni în acest timp curenţii reci nordici, atât de
evidenţi în decursul primăverii, când suflă vântul zile şi nopţi
întregi fără întrerupere, flici trebue căutată în rândul întâiu
cauza temperaturii aşa de joasă a primăverii şi împingerea
maximului temperaturii cu o lună după solstiţiul de vară.
Hcum echilibrul atmosferic intre cele două emisfere s’a
ajuns, dar iarna începe acum a cobori dela polul nordic şi
a se retrage dincolo spre polul sudic. Contracţiunea aerului
spre polul nordic şi dilatarea celui sudic are ca urmare mi­
grarea aerului în sens contrar dela polul sudic spre cel
nordic şi aceasta se va continua pănă după solstiţiul de
iarnă. In acest timp vor precumpăni deci curenţii calzi su­
dici, care vor modifica considerabil temperatura anotimpurilor,
în deosebire de raportul puterii emisive şi absorbante a pă­
mântului.
Crebue notat, că curenţii sudici nu vor fi totdeauna aşa
evidenţi ca cei nordici (de primăvară), căci curenţii de aer
cald, fiind mai uşori, vor trece spre noi în păturile su­
perioare ale atmosferei, dar vor influenţa totuş temperatura
păturilor inferioare, ridicând-o, mai ales că păturile de
jos, în cazul acesta, sunt liniştite, deci nu sunt înlo­
cuite mereu cu alte masse reci dela nord—fiindcă e vorba
numai de trecerea unui prisos de volum de aer dela un pol
la altul, fără să-i corespundă un curent contrar in acelaş timp
 190 NATURA

Deci ctjiar dacă datele meteorologice n’ar constata pre-

cumpănirea curenţilor, după cum s’a dedus mai sus, nu ur­
mează că explicarea dată n’ar fi corectă, cu atât mai vârtos,
că emigrarea aerului dela un pol la altul, cu anotimpurile, e
mai presus de orice indoeală.
De sine se înţelege, că curenţii despre care e vorba aici
nu pot fi continui. întrerupţi uneori prin curenţii mai puter­
nici cauzaţi de depresiunile atmosferice parţiale, ei se vor porni
cu atât mai vehemenţi, dupăce vor fi dispărut piedicele, sau
se vor revărsa spe celelalte părţi libere de piedici.
Bistriţa (Cransilvania) I. CORBU
----------------------- -c*2js>------------------------

A STRONOMIE
I. Ce se poate vedea pe cer în Martie
Soarele.—începutul Primăverei.— Primăvara astronomică
începe în momentul când soarele trece equatorul ceresc,
adică părăseşte emisfera sudică şi intră în cea de nord
Rcest moment are loc la 8 Martie ora 1 şi 30 minute di­
mineaţa.
Durata primăverei este de 93 zile, 18 ore 5 minute şi e
mai lungă ca a ernei şi a toamnei. Momentul începutului
acestui anotimp se numeşte equinocţiul de primăvară şi
punctul unde se găseşte soarele atunci, punct vernal sau
equinocţial.
3iua începe să crească mai repede in cursul acestei luni
şi anume creşte cu 1 oră şi 37 minute de la 29 Februarie
până la 31 Martie, pentru latitudinea Bucureştiului')
Luna.—In timpul lui Martie luna va fi la cea mai mare
înălţime deasupra orizontului în ziua de 13 şi anume va fi
la 7 3 ’ 58' în epoca primului pătrar; iar cea mai mică înăl­
ţime o va avea la 28 Martie în epoca ultimului pătrar.
In primele zile ale lui Martie luna răsare spre dimineaţa;1
1) Pentru mai multe detalii vezi „N atura“, flnul al VI, No. 6.
 ASTRONOMIE 191

în ziua de 5 răsare odată cu soarele. Dela 7 Martie este vi­

zibilă seara la apus. La 18 străluceşte toată noaptea, iarla
25 răsare la miezul nopţii, in zilele următoare răsare tot mai
târziu, iar la 31 răsare iarăşi odată cu soarele.
F azele Iurtei sunt la datele următoare. Lună nouă la 6
Martie, primul pătrar la 13, lună plină la 20 şi ultimul pă­
trar la 27 Martie.
Satelitul nostru se va găsi la cea mai mare apropiere de
pământ la 15 M artie; va fi cel mai departe la 28.
In ce priveşte apropierele lunei de planete, ele se pre­
zintă a st-fe l; ea va fi mai aproape de (Iran la 1 Martie şi
la 28, de Venera la 3, de Mercur la 7, de Marte la 12, de
Neptun la 14, de Saturn la 19 şi de Jupiter la 24 Martie.
Eclipsă de lună. — La 19 Martie va avea loc o eclipsă
parţială de lună vizibilă la Bucureşti. Nu este însă intere­
santă prin faptul că este de o parte parţială, de alta foarte
mică : numai 0 1 8 8 din discul lunei va intra în conul de
umbră al pământului. In momentul eclipsei luna va fi la 41u
56' deasupra orizoniului Bucureştiului.
Fazele principale ale acestei eclipse su n t:
19 Martie: Primul contact cu penumbra la 917 34m36s seara.
„ Primul contact cu umbra la 111) 25m 45s seara.
„ Mijlocul eclipsei la 121) 2 m 4 7 s seara.
20 M artie: Ultimul contact cu umbra la lb 2 m 42s dinu
„ „ „ „ „ penumbra la 2*> 34m0 S ,,
Primul contact va avea loc la 183J de punctul nord,
mergând spre est şi ultimul la 235° în acelaşi sens.
Planetele .—Mercur se poate vedea la vest puţin după
apusul soarelui.
Venera străluceşte înainte de răsăritul soarelui la est.
Marte se observă in constelaţia Taurului în prima parte
â nopţii.
Jupiter răsare la miezul nopţei şi se găseşte în conste­
laţia Scorpion.
Saturn trece din constelaţia Berbec în a Taurului şi este
vizibil seara spre apus.
192 NATURA

Urán apare spre dimineaţă în Capricon.

Neptun se găseşte seara in Gemenii.
II. Eclipsa totală de soare din 4|17 Aprilie 1912.
In ziua de 4 Aprilie 1912 va avea loc unul din cele mai
interesante fenomene cereşti şi anume o eclipsă de soare.
Cu toate că avem cel puţin două eclipse de soare pe an,
totuşi, din faptul că acest fenomen nu este vizibil decât din
o porţiune limitată a pământului şi cţjiar atunci, timp numai
de câte-va secunde, cel mult minute; pentru anumite loca­
lităţi foarte rar se poate vedea şi o astfel de eclipsă. Aşa
în anul 1910 pentru a observa o eclipsă de soare totală, ar
fi trebuit să ne transportăm tocmai la sudul Tasmaniei.
De astă dată eclipsa de soare se va vedea ca parţială din
toate continentele şi in toată Europa. Se va observa în cele
două Americi, în nordul Africei în partea occidentală a Asiei
şi în regiunile arctice.
Eclipsa nu va fi totală de cât pentru o fâşie foarte în­
gustă şi care ar trece prin regiunile următoare;
începe din Venezuela, trece prin Guyana engleză, traver­
sează Oceanul Atlantic şi atinge Europa la coasta Portu­
galiei. Trece prin Golful Gasconiei şi Nord-vestul Franţei,
apropiindu-se până la câţiva kilometri la nord de Paris, intră
în Germania, ese prin Hamburg, trece Baltica, St. Petersburg
şi se termină în Rusia Asiatică.
Cnm în timpul producerei eclipsei diametrul aparent al
soarelui şi al lunei au aproape aceaşi valoare (31’. 2 7 “.6 şi
3 1 ’ 5 l “.0) diferenţa intre ele fiind numai de 2 4 “.41, este
greu de precizat dacă eclipsa va fi cljiar totală sau numai
inelară.
Considerând datele din Connaissance des Temps eclipsa
ar fi totală in Spania timp de 6 secunde şi în Franţa numai
2 secunde. După datele din Nautical Almanac însă eclipsa
nu va fi de loc totală ci numai inelară in toată Europa, şi
de o durată mai lungă, şi anume de 6 secunde în Belgia.
Insă cum s’a observat că durata de totalitate in realitate
e mai mică decât cea calculată cu 3 - 5 secunde ne putem
 ASTRONOMIE 193

aştepta la o durată de totalitate foarte mică, 1 - 2 secunde.

Interesul ce presintă această eclipsă nu este studiul fizic
al soarelui (coroană cromosferă) ca altă dată, ci determinarea
cât mai exactă a diametrului lunei.

Mărimea fazei maxime şi începutul şi sfârşitul eclipsei de soare de la 1 7 Aprilie

1912, vizibilă parţial in diferitele regiuni ale României.

Dau aci după Nautical Almanac in timp Greenwich (2 ore

diferenţă faţă de ale nostru) diferitele faze ale acestui fenomen
Long Lat
Inc. eclipsei g le 8f) 54m3. pen. loc. 42 26 occ. 6° 45 austr.
încep, eclip. centr. 10 1.2 „ „ 61° 20 „ 5° 6 bor.
Eclipsa centrală 12 3 .8 » » 1 0 2 « 46° 58',,
Sfârş. eclip. centr. 13 7. 7 17 ,, 89° 35 or. 57° 20 „
Sfârş. eclip. g-le. 14 14.6 „ ,, 67° 9 „ 4 5 ’ 54 „
 194 NATURI

Punctele extreme sudice de simplu contact sunt :

Long. Lat.
50° 43 2 T 48' S
78 30 25 6 N.
Formele succesive ce va prezenta discul solar în timpul eclipsei.

(_ - n ţ U - ,
7
 NOTITE 195

a discului solar va fi întunecată. In calculele făcute la Ob­

servatorul Astronomic şi Metereologic s’au determinat mo,
mentele începutului şi sfârşitului acestei fenomen pentru 4
localităţi din ţară, trăgându-se şi curbele de contact şi de-
terminându-se şi mărimea fazei maxime.
După fiarta alăturată se poate avea uşor aceste date
pentru orice localitate din ţară. Dau aci momentele acestea
pentru Bucureşti, Craiova, Botoşani, şi Galaţi în timp oficial Ţ
Bucureşti, precum şi mărimea fazelor maxime şi unghiurile
la pol şi la zenit.
Craiova B ucureşti Botoşani Galafi
începutul pr. c. 13D"2ÖH 30* 13ÎT24m”36s 13l) 25m"36* I3b 28m 6 s
Faza m axim ă: 14 39 24 14 42 42 14 44 12 14 45 24
Ultimul contact 15 54 0 15 56 12 15 58 24 15 58 30
Mărimea fazei 0. 65 0. 63 0. 72 0. 64
Maxime :
Unghiul la p o l:
Primul contact 256« 2561' 251° 256*
Il-lea contact 37° S& 43 1 38°
Cum se vede uşor din cele de mai sus momentul primu­
lui contact întârzie cu cât longitudinea locului creşte.
Desenul alăturat dă pentru Bucureşti deformele succesive
ce le va prezintă discul solar in cele câteva momente ale
eclipsei.
MÄRIÄ CI). CEOFjHR
Observatorul astronomic

NOTIŢE
SPRE ŞTHNŢR. — Reproducerea acestor Notiţe este Îngăduită numai cu ară­
tarea numărului din „Natura“ din care se vor luă. Uceste notiţe nu sunt cum s'ar
crede luate deadreptul din revistele arătate, ci suut prefaceri după articole cu mult
mai întinse.
C irculaţia apei în n a tu ră .— flpa face neîncetat acelaş drum în
natură. Ea se ridică în atmosferă prin evaporarea de pe suprafaţa mn.
rilor şi râurilor, cade apoi din nou sub formă de ploaie şi e adusă
de râuri în marea din care s ’a evaporat. Iată socotelile pe care le face 1

1 1 Cimpul oficial român adoptat în calculele Observatorului este

timp mijlociu astron. lo ca l+ 15m 37s şi se consideră dela Ob (miezul
nopţei) până la 24 b, aşa că orele mai mari de 12 sunt cele de seară.
196 NATURA

profesorul M einardus in ce priveşte circularea apei în natură, Apa din

tpate mările şi oceanele ocupă un volum de 1330 de milioane de ki­
lometri cubici. Pe fiecare an se evaporă dela suprafaţa mărilor şi o -
ceanelor 384000 de kilometri cubici, adică o pătură groasă de 106
centimetri. In această socoteală se ţine seamă că suprafaţa mărilor şi
oceanelor este de 361 de miloane de cbilometri pătraţi. Ploile aduc din
nou în mări 353360 kilometri cubici de apă in fiecare an, adică o
pătură groasă numai de 6 8 centimetri. Restul de 30640 de kilometri
cubici de apă, cade pe uscat şi e adusă iar în mări de râurile, cari se
varsă în ele. Pe uscat se evaporă într'un an 81360 kilometri cubici
de apă, adică un strat gros de 55 centimetri. Această apă împreună
cu cei 30640 de kilometri cubici din cantitatea de apă evaporată la
suprafaţa mărilor face tocmai 1 1 2 0 0 0 de kilometri cubici de apă adusă
de ploi pe uscat în fiecare an. Ploaia aduce dar pe uscat un strat
gros de 75 cm. de apă pe an. M einardus mai face şi alte socoteli în
ce priveşte timpul cât o părticică de apă şade în mare, în aer sau pe
pământ. După socoteala de mai sus din cei 1330 de milioane de ki-
o metri cubici de apă cuprinsă în oceane şi mări, se evaporă numai
a~ 3490-a parte în timp de un an. Trebuesc atunci 3460 ani pentru ca
fiecare părticică de apă de mare să ajungă în aer. Acest număr este
bine înţeles un număr mijlociu pentru că apa dela suprafaţa mărei se
evaporă cu mult mai repede decât cea din fundul ei, care rămâne a -
colo zeci de mii de ani. In atmosferă în schimb, apa stă un timp foarte
scurt. In adevăr atmosfera cuprinde numai 12300 kilometri cubici de
apă adică de 37.7 ori mai puţin decât cantitatea de 465000 de ctplo-
metri cubici de apă cât cade în timp de un an pe uscat şi pe mare
sub formă de ploaie. Urmează de aici că o părticică de apă nu şade
în atmosferă decât timp de a 37-a parte dintr'un an adică cam 9-10
zile. Timpul cât o părticică de apă şade pe uscat nu se poate socoti
pentrucă iuţeala de curgere a râurilor e foarte deosebită, aceia a a -
pelor de sub pământ e aproape necunoscută şi cantitatea însăşi de apă
de pe tot uscatul este ea însăşi necunoscută.
(Prom etheus, 24 F ebru arie 1912)
 PASTEUR 197

P A S T E U R 1)

II
Dalacul eră de mult timp în studiul experimentatorilor şi
până la 1876, când şi-a început Pasteur cercetările asupra
acestei boale, se adunaseră multe fapte care dovedeau că febra
cărbunoasă sau dalacul, este o boală microbiană. Microbul,
descoperit încă de pe la 1850, şi uşor de văzut cu micros­
copul subt formă de firişoare în sângele animalelor bolnave
ori moarte de dalac, rm fusese cultivat. încercările lui Robert
Koch, care reuşise să înmulţească microbul dalacului în li­
chidul apos scos din ocl)i de bou sau de epuri, dădeau mai
mult diluaţiuni decât adevărate culturi, de oarece cantităţile
de lichid apos infectate erau totdeauna m ici; de altfel KocI)
ajunsese cu acest mijloc de cultură numai până la a 8-a
trecere sau diluaţie a sângelui infectat cu microbi de dalac,
şi când un epure sau un purcel de India inoculat cu o pi­
cătură din o cultură a lui KocI) murea de dalac, se putea
presupune că nu bacilul, ci un virus necunoscut, insuficient
diluat, rămânea activ în picăturile de cultură şi cauză moartea
animalelor inoculate. Unii autori din Franţa, şi între ei fizio-
logistul Paul Bert, arătau cl)iar că un sânge, în care nu se
găsesc sau nu ar putea trăi microbii dalacului, este capabil
să transmită boala la animale.
Lucrările lui Pasteur au înlăturat deocamdată îndoelile ce
mai existau asupra rolului bacteridiei sau al bacăului febrei
cărbunoase. In colaboraţie cu Joubert, iar mai târziu cu Roux

1) Conferinţă ţinută Ia C a sa Scoabelor in seara de Sâmbătă 25 Fe­

bruarie 1912. — Vezi „Natura“ No. 6, Martie 1912.
«Natura», H n . V II, N o . 7. U
198 NATURA

şi Chamberland, Pasteur cultivă în adevăratul înţeles al cu­

vântului bacilul dalacului.
Inoculând animale cu astfel de culturi de bacteridii şi
constatând că anumite doze din a 10-a cultură de pildă, sunt
tot atât de active ca aceleaşi doze din întâia cultură, Pasteur
şi colaboratorii săi au demonstrat că bacilul cultivat din sân­
gele animalelor pierite de dalac este în adevăr agentul acestei
boale. Cât despre cazurile în care sângele se dovedea infec-
ţios fără să conţie bacteridii, Pasteur a descoperit că acest
sânge nu produce febra cărbunoasă, ci o altă boală mortală,
fiindcă în locul barilului de dalac conţinea un alt microb, şi
anume un vibrion anaerob. Ca şi fermentul butiric, acest
vibrion, numit de Pasteur vibrionul septic, creşte fără aer şi
produce spori rezistenţi. In intestinele animalelor se găsesc
totdeauna aceşti vibrioni care după moarte invadează încetul
cu încetul sângele şi* organele, aşâ încât rm e de mirare ca
un animal pierit de dalac să aibă după câtva timp şi vibrioni
septici în sânge. Qn asemenea sânge inoculat subt piele pro­
duce o septicemie fulgerătoare, care numai pe departe sea­
mănă cu dalacul.
Inoculările la diferite specii de animale au făcut pe Pa­
steur să constate că găina, în stare normală, rezistă injecţiilor
de bacili; presupunând că această rezistenţă ar atârna de
temperatura ridicată a corpului, care este de 4 2 1 C., Pasteur
a inoculat cu culturi de dalac găini răcite, — ţinute în apă
rece, până ce ajungeau să aibă numai 38* C., — şi a con­
statat că în aceste condiţii găinile încetează de a fi rezistente;
bacilii dalacului se înmulţesc în sânge şi găinile mor de da­
lac, ca şi epurii de casă, sau mamiferele în general.
Cu prilejul cercetărilor asupra dalacului (încep din 1876),
Pasteur face una din cele mai însemnate descoperiri, cu care
 PASTEUR 199

sg începe o nouă eră în medicină; aceasta este descoperirea

că bacilul dalacului, ca şi alţi microbi obţinuţi în culturi arti­
ficiale, poate să fie transformat în vaccin, prin atenuarea cul­
turilor.
Primul caz de atenuare spontanee a unei culturi a fost
observat de Pasteur cu prilejul studiilor sale asupra tjolerei
găinilor. O cultură uitată în laborator la începutul unei va­
canţe, s’a arătat după vacanţă inofensivă pentru găini, de
unde înainte eră extrem de virulentă. Această întâmplare a
îndemnat pe Pasteur să studieze atenuarea microbilor şi să
constate că bacilul ljolerei găinilor îşi pierde virulenţa cu atât
mai mult, cu cât culturile sale stau mai mult timp în contact
cu aerul. Slăbirea virulenţei sau atenuarea este aşă zicând
ereditară; o cultură atenuată dă culturi atenuate, în mediu-
rile nouă. Asemenea culturi slăbite provoacă numai o boală
uşoară, trecătoare, în urma căreia animalele rămân vaccinate,
putând rezistă unei inoculaţii de microbi virulenţi.
Pentru bacilii dalacului Pasteur a obţinut culturi de viru­
lenţă atenuată supunându-le la acţiunea combinată a oxige­
nului din aer şi a căldurei. La temperatura de 4 2 —43° C. şi
în prezenţa aerului bacilii din culturi nu fac spori şi slăbesc
treptat, zi cu zi.
„După 10 zile o cultură care la origină omorâ 10 oi din
10, omoară numai 4 sau 5; după alte 10 sau 12 zile nu mai
omoară de lo c ; ea comunică numai animalelor o boală be­
nignă care le apără pe urmă de boala mortală“. Atenuarea
se moşteneşte. «Bacteriile odată atenuate pot să fie cultivate
la o temperatură de 30—35° C., şi la această temperatură
dau spori având aceiaşi virulenţă ca şi filamentele ce i-au
format» (Cfiamberland).
In comunicarea sa din 28 Februarie 1881 Pasteur anunţă
 200 NATURA

că a descoperit vaccinul dalacului, că a încercat cu mare

succes vaccinarea oilor şi că aşteaptă timp potrivit ca să
aplice procedeul său pe o scară întinsă. Societatea de agri­
cultură din Melun se oferi să înlesnească experienţele care
aveau să stabilească valoarea metodei de vaccinare anti-car-
bonoasă, privită cu neîncredere din multe părţi.
încercarea s’a făcut la ferma Pouilly-le-Fort, de lângă
Melun. După programul întocmit de Pasteur 25 de oi şi 6
vaci aveau să fie vaccinate cu câte 2 inoculări de culturi
atenuate şi la interval de 12— 15 zile. Peste câteva zile ani­
malele vaccinate împreună cu 25 oi şi 4 vaci netratate aveau
să fie infectate cu bacili foarte virulenţi. «Hnimalele nevac­
cinate vor pieri toate, afirmă Pasteur; cele vaccinate vor
rezistă». Rezultatul eră aşteptat cu mare emoţie.
La 5 Iunie 1881 experienţele se isprăviseră şi Pasteur
scria fiicei sale : «Succesul e dobândit pe deplin. Rnimalele
vaccinate sunt mereu admirabil de bine. Proba e completă»
Iar în comunicarea sa dela Hcademia de Ştiinţe (13 Iunie
1881) conchide astfel:
«Posedăm acum virusuri-vaccinuri ale dalacului, capabile
să apere de boala mortală, vaccinuri vii, cultivabile după
voe, transportabile oriunde fără alteraţie, preparate în sfârşit
după o metodă pe care o putem crede capabilă de genera­
lizare.... După caracterele ce enumăr aici, şi privind lucru­
rile numai din punct de vedere ştiinţific, descoperirea vacci­
nurilor carbonoase constitue uu progres sensibil asupra
vaccinului jennerian, de oarece acest din urmă nu a fost
obţinut vreodată experimental».
Prevederile lui Pasteur nu l’au înşelat; metoda de vacci­
nare cu culturi atenuate, sau cu vaccinuri vii s’a generalizat
în adevăr şi tratamentul ca şi profilaxia multor boale se face
 PASTEUR 2 01

cu ajutorul direct sau indirect al vaccinurilor vii. Emoţionat

adânc de orizonturile nouă ce vedea înainte-i, Pasteur măr­
turisea că «nu s’ar fi consolat dacă această descoperire nu
ar fi fost o descoperire franceză».
După ce marele învăţat studiază «le mal rouge» sau
brânca porcilor şi găseşte şi în acest caz mijlocul de a vac­
cina animalele prin metoda fecundă, de care se servise împo­
triva dalacului, Pasteur îşi înctjee strălucita sa carieră cu o
altă descoperire admirabilă : vaccinarea antirabică.

* * *

Microbul turbărei este şi azi necunoscut; Pasteur n’a

reuşit să-l cultive, nici să-l vadă cu microscopul, şi cu toate
acesteâ el a ajuns să dea o metodă de vaccinare sigură în-
potriva acestei boale spăimântătoare. împreună cu colabo­
ratorii săi Pasteur a descoperit deocamdată că virusul ne­
cunoscut al turbărei, care se găseşte nu numai în salivă, ci
şi în centrii nervoşi, mai ales în măduva spinărei, produce
turbarea la câini mai repede şi mai sigur, când se inocu­
lează prin trepanaţie, la suprafaţa creerului. Trecerea viru­
sului rabic dela maimuţă la maimuţă, prin inoculări succe­
sive îl atenuează; dinpotrivă trecând dela epure la epure
virusul devine mai activ, până ce dobândeşte o virulenţă
maximă, care rămâne statornică, omorând epurii în 6
zile. Virusul astfel întărit, sau cu numele său tehnic virusul
fix poate să fie atenuat în afară de corpul animalului, ca o
cultură microbiană, prin uscare în contact cu aerul la o tem­
peratură potrivită ; după numărul zilelor de uscare se obţin
grade deosebite de atenuare ; virusul de 14 zile pu mai pro­
duce turbarea.
Câinii cărora li se injectează zilnic emulsii de măduvă
202 NATURA

rabică atenuată, delà cea mai slabă de 14 zile, până la mă­

duva de o zi, sunt vaccinaţi împotriva turbărei şi nu mai
capătă boala când li-se injectează virusul cel mai activ-
Coate aceste fapte noi erau deja bine dovedite de Pas­
teur şi colaboratorit săi în 1884; pe la sfârşitul lui Mai din
acest an o comisie numită de Ministerul de Instrucţie, după
cererea lui Pasteur, urmăreşte experienţele asupra vaccină-
rei antirabice şi preşedintele comisiei, entuziastul Bouley,
înaintează în Hugust un raport «asuDra acestor măreţe re­
zultate care onorează într’un grad atât de înalt ştiinţa fran­
ceză şi îi constitue un nou titlu la recunoştinţa omenirei».
Peste puţin, când Pasteur comunică în adunare generală
la congresul internaţional de medicină din Copenhaga expe­
rienţele sale asupra turbărei, cei o mie de asistenţi au is-
bucnit în aclamaţii entuziaste. Cu toate aceste succese Pas­
teur nu îndrăznea încă să trateze oameni muşcaţi.
flnul următor însă cercetările înaintează şi Pasteur poate
demonstra că un câine muşcat de un animal turbat nu se
îmbolnăveşte, dacă în perioada de incubaţie, care urmează
după muşcătură, câinele este vaccinat cu măduve atenuate.
Nouile experienţe încurajează pe Pasteur care scrie unui
amic (28 Mart 1885):
...«N’am îndrăznit încă să tratez oameni după muşcătură
de câini turbaţi. Dar momentul nu-i poate îndepărtat şi am
mare poftă să încep cu mine, adică să-mi inoculez turbarea,
ca să-i opresc apoi efectele, tant j e commence à m’aguerrir
et à être sûr de mes résultats».
In sfârşit în Iulie 1885 tratamentul antirabic este aplicat
la om. Primul inoculat este micul alsacian Iosepţ) Meister,
care n’avea mai puţin de 14 răni făcute de un câine turbat.
După trei luni şi 3 săptămâni Pasteur comunică Hcademiei
 PASTEUR 203

de Ştiinţe tratamentul urmat de copilul Meister şi succesul

obţinut. Atunci Vulpian se ridică şi după ce îşi exprimă
«sentimentele de admiraţie pe care i le inspiră comunicarea
lui Pasteur propune să se organizeze un serviciu de trata­
ment al turbărei după metoda lui Pasteur... Crebue ca orice
persoană muşcată de un câine turbat să poată beneficia de
această mare descoperire, care pecetlueşte gloria ilustrului
nostru confrate şi care va aruncă cea mai vie strălucire asu­
pra ţărei noastre».
Până la 1 Mart 1886 urmează tratamentul 350 persoane
m uşcate; mijloacele laboratorului lui Pasteur nu mai ajung
pentru vaccinarea muşcaţilor. Academia de Ştiinţe propune
sa se creeze un institut de tratament antirabic, sub numele
de «Institutul Pasteur». O subscripţie internaţională face să
se strângă pentru acest scop 2.586.000 franci şi la 14 Noem-
brie 1888 se inaugurează noul Institut Pasteur care aveă să
fie «un dispensar pentru tratamentul turbărei, un institut de
cercetări asupra boalelor infecţioase şi un centru de învă­
ţământ».
Inaugurarea s’a făcut în prezenţa lui Pasteur încărcat de
glorie, dar şi împovărat de ani, «învins de timp», după pro-
pria-i expresie, plină de melancolie. Peste 7 ani amurgul
acestei vieţi strălucite face loc nop ţei; când Pasteur a încţjis
ocljii pentru totdeauna eră într’o după amiazi de toamnă,
Sâmbătă 28 Septembre, 1895. Gloriosul luptător dispăreâ,
resemnat, dar cuceririle şi biruinţele sale sunt de acelea care
rămân de-apururea, rodnice şi luminoase.

* * *

Alături cu isbânzile sale ştiinţifice Pasteur a cucerit ad­

miraţia şi recunoştinţa contimporanilor, savanţi şi profani.
204 NATURA

Premiuri, distincţiuni şi onoruri, recompensă naţională, săr­

bători de apoteozare, donaţii pentru cercetări ştiinţifice, Pas-
teur nu le-a căutat, dar le-a primit ca un omagiu datorit
muncei şi pătrunderei geniului său. Dar oricâtă înrâurire au
putut să aibă ajutoarele şi stimulentele din afară, nu acestea
au făcut pe Pasteur să ia calea descoperirilor şi să înainteze
din biruinţă în biruinţă. Mijloacele cu care a început Pasteur
studiul germenilor ca agenţi de fermentaţie erau din cele mai
reduse; laboratorul său din acest timp eră o mansardă, de
unde vara trebuia să plece repede din cauza căldurei de
3 6 ' C. care îl înăbuşea acolo. Şi totuşi Pasteur urmărea şi
dezlega probleme cu aceiaşi măestrie, cu care a făcut minu­
natele sale descoperiri de mai târziu. Calităţile spiritului l’au
ajutat totdeauna să învingă greutăţile, cu care avea să lupte-
ftceste calităţi, care constitue puterea omului de geniu, me­
rită să ne reţie atenţia, fiindcă uneori le întâlnim fără să le
preţuim, ori fără să căutăm a le cultivă cum se cuvine.
E adevărat că nici un fel de educaţie, şi nici o şcoală nu
sunt capabile să formeze genii. Fără anumite dispoziţii orga­
nice, născute cu omul, nimeni nu ajunge artist de geniu,
nici savant sau creator genial. înfăţişarea materială a acestor
dispoziţii, structura particulară a centrilor nervoşi, desvoltarea
excepţională a unor teritorii din creer, sau alte asemenea în­
suşiri care ar constitui baza anatomică a spiritelor extraordinare
cum era Pasteur, nu sunt cunoscute, dar creaţiunile unui om,
de geniu ne îngădue să vedem resorturile ascunse ale puterei
sale, cel puţin subt aspectul lor psic’pic, ca însuşiri sau energii
sufleteşti.
Din acest punct de vedere biografia şi însăşi operile lui
Pasteur ni-1 arată ca observator riguros şi pătrunzător,în acelaşi
timp înzestrat cu o imaginaţie arzătoare, care îi suggerează
 PASTEUR 205

totdeauna probleme şi experienţe nouă. Dar numai puterea

de observaţie şi imaginaţia creatoare nu fac pe cineva geniu ;
oricât de ageră ar fi una, şi oricât de bogată în combinaţii
ar fi cealaltă, împreună ele nu realizează descoperiri, ci dau
naştere numai unor viziuni, umbre sau fantome imateriale,
fără viaţă în afară de mintea noastră. Spre a preface ase­
menea viziuni în descoperiri care au un corp şi o existenţă
proprie in afară e nevoe de o nouă putere, puterea de muncă,
sau, după cum îi zicea Pasteur, puterea de a stărui „dans Ies
longs efforts“. Rolul acestei însuşiri este atât de covârşitor, în
cât s’a zis cţ)iar că geniul este o răbdare lungă. începutul
unei lucrări de descoperire este totdeauna uşor ; presupunerea
»
ipoteza sau viziunea delà care pornim se naşte adesea de
sine, fără nici o osteneală, dar ca să isprăvim lucrarea se
cere o muncă grea, munca de control sau de verificare. Pasteur,
care vorbea în cunoştinţă de cauză, arată marea însemnătate
şi greutatea acestei munci de verificare, în discursul citit la
inaugurarea noului Institut; cuvintele sale parcă ni-ar face
să asistăm la silinţele ce-a trebuit să-şi dea el însuşi spre a
ajunge la atâtea descoperiri strălucite. Pasteur zicea:
«PLveţi cultul spiritului critic. Redus la sine singur, el nu
este nici un deşteptător de idei, nici un stimulant de lucrurj
mari. Fără dânsul totul este efemer. El are totdeauna cuvântul
din urmă. Ceea ce vă cer prin asta, este ceea ce-i mai greu
inventatorului».
«Să crezi că ai găsit un fapt ştiinţific important, să ai
frigurile de a-1 vesti, şi să te constrângi zile, săptămâni, uneori
ani, ca să te combaţi tu însuţi, ca să te sileşti a ruina pro-
priele tate experienţe, şi să nu proclami descoperirea de cât
după ce ai sleit toate ipotezele contrare, da, asta-i o sarcină
foarte grea».
206 NATURA

«Dar când, după atâtea silinţi, ai ajuns însfârşit la sigu­

ranţă, încerci una din cele mai mari bucurii, pe care poate
să le simţă sufletul omenesc şi gândul că vei contribui la
cinstea ţărei tale face această bucurie şi mai adâncă»....
Orice lucrare de descoperire implică munca, şi o muncă
din cele mai grele, fiindcă în lupta cu necunoscutul este vorba
şi de o luptă cu noi înşine, în potriva iluziilor şi a tendinţei
de a crede lesne ceea ce ne închipuim că-i adevărat. In
această luptă omul de geniu ar cădea repede dacă nu ar fi
susţinut de un puternic îmbold interior, o voinţă fjotărîtă,
intensă şi durabilă, cum sunt adevăratele pasiuni.
Voinţa—pasiune nu i-a lipsit lui Pasteur. «Ştiinţa a fost
pasiunea stăpână a vieţei mele», zice el odată; în alte rân­
duri vorbeşte de dragostea lui de ştiinţă şi de glorie, sau de
iubirea lui de muncă şi ca înbold la muncă, de dragostea
de ţară. Dar iubire de ţară, de glorie sau de ştiinţă, această
iubire s’a arătat în adevăr «maîtresse de sa vie», ca o pasiune
care îl absorbea cu totul ')•1

1) Biografia sa e plină de documente care arată cât de mare era

pasiunea şi puterea de muncă a lui Pasteur. Vom cita numai u n u l:
Fiind la Strasburg in 1851 Pasteur scria lui Cljappuis :
«Nopţile îmi par prea lungi. Cu toate acestea nu mă plâng. îmi prepar
lecţiile uşor şi am cinci zile întregi de consacrat pe săptămână labora­
torului. Adesea sunt certat de d-na Pasteur pe care o consolez spunându-i
că o duc la posteritate».
In 1884 în timpul cercetărilor asupra turbării D-na Pasteur scriea
copiilor săi :
«Tatăl vostru, mereu foarte preocupat, îmi vorbeşte puţin, doarme
puţin, se scoală din zori, intr’un cuvânt urmează viaţa pe care am
început-o cu el sunt treizeci şi cinci de ani astăzi».
Se vede că fără jertfe nu poate să existe nici o pasiune, cl)iar când
e vorba de patima ştiinţei.
 PASTEUR 207

Mulţămită acestei pasiuni fiul modestului tăbăcar din Dote

a ajuns să ocupe un Ioc de frunte între gemurile mari ale
omenirei. Puterei de observaţie, imaginaţiei creatoare şi voinţei
bine orientate şi pasionate cu care era înzestrat Pasteur se
datoresc strălucitele sale descoperiri. Plătind tributul nostru
de admiraţie şi recunoştinţă geniului lui Pasteur să acordăm
admiraţia noastră şi acestor energii sufleteşti-
Dr. G . P R O C R
P r o f e s o r l a F a c u l t a t e a d e M e d i c i n ă d in B u c u r e ş t i

------------------------------ * & && -------------------------------

ANIMAL ORI PLANTA ?

La baza vieţii organice este celula. Vegetală ori animală ?

O şcoală întreagă al cărei cel mai de seamă fruntaş este
marele învăţat Haeckel ), o socoteşte vegetală ; plantele s’au
format la început şi dintr’ânsele s'au născut mai pe urmă
celulele animale. Asupra acestei chestiuni se discută de multă
vreme şi se va mai discută fără îndoială încă mult, până se
va puteâ ajunge la vreo înţelegere definitivă. Un lucru este
însă sigur: în starea de azi a cunoştinţelor noastre, nu este
posibil ca scoborându-ne pe scara biologică, să determinăm
exact punctul comun dela care pornesc cele două ramuri
ale vieţii. De asemenea nu este cu putinţă de a aşeză cu
siguranţă fie între plante, fie printre animale, fiinţe care trăesc
şi se reproduc şi sunt înzestrate cu însuşiri uneori binefăcă-1

1) H aeckel E. H. biologist german, născut Ia Potsdam în 1838, fost

profesor de zoologie la lena. E l poate fi considerat ca cel mai în­
drăzneţ apostol al transformismului. flre numeroase lucrări asupra org a­
nismelor marine inferioare şi mai ales asupra M orfologiei şi Embrio-
logiei flintelor superioare.
208 N A T tm

toare, cele mai de multe ori însă dăunătoare organismelor

superioare. In faţa lor omul de ştiinţă se opreşte, cercetează,
însă răspuns hotărâtor nu poate dă.
Naturaliştii îşi reprezintă în mod obişnuit regnul animal
şi cel vegetal, ca doi copaci ale căror vârfuri se depărtează,
dar ale căror rădăcini se ating, şi se amestecă până când se
încâlcesc. Dacă cu toate metoadele şi instrumentele perfec­
ţionate de care dispune tecl)nica ştiinţifică modernă, multe
probleme de felul acesteia rămân nedeslegate, apoi de sigur
că organizaţia fiinţelor inferioare mai are încă multe lucruri
ascunse. Acum un secol nu aveam nici obişnuinţa, nici mij­
loacele de cercetare de care dispunem astăzi, pentru a ob­
servă în amănunţime şi cu toată rigoarea ştiinţifică.
Greşelile erau numeroase şi destul de mari. Iacă şi un exem­
plu: Printre rămăşiţele organice pe care orice Maree (flux şi re­
flux) le lasă pe coastele mării se găsesc cantităţi mari de Coralline
şi de Flustre. Lamarck :) şi Cuvier*2) luau Corallinele drept
1 ) Lamarck (}. B. P. A . de M onet chevalier de) celebru naturalist
francez, membru al Institutului, născut la Barentin (Picardia) în 1744,
mort la 1829 în Paris. Fjotărât la început a se face preot, intră în
armată după moartea tatălui său ; în urma unui accident însă părăseşte
armata si se dedă cu totul studiului Ştiinţelor Naturale. Botanist la în­
ceput, trece în urmă ca profesor la Muzeum. A ceastă schimbare este
foarte fericită în rezultate căci de pe urma ei n e-a lăsat o faimoasă
lucrare asupra Animalelor N evertebrate în care pune bazele transfor -
mismului, teorie pe care o schiţase in Filosofia zoologică (1809).
2) Cuvier (G. L . Cl). F . Di mare naturalist francez, născut la M on t­
béliard în 1769, mort la Paris în 1832. Inteligenţă superioară; nu s a
putut sustrage politicei. Secretar al Academiei de Ştiinţe, sub N apo­
leon I, obţină toate demnităţile cunoscute ; sub Ludovic al 18-lea i-a
creat altele noi, iar Ludovic Filip îl ridică la rangul de «pair de France».
Câtva timp în urmă moare de boleră.
Lucrările lui nu se mai numără şi în diferite direcţiuni. Una din cele
 ANIMAL ORI PLANTĂ 209

Polipi, deci animale, pe când în realitate ele sunt Alge, deci

plante, nişte alge foarte delicate şi acoperite de o ţeastă vă­
roasă albă ori roşioară ; iar Flustrele erau socotite drept Hlge
pe când în realitate, sunt Bryozoari (animale). Dacă chiar
Savanţii se înşeală, apoi profanului i se iartă când deschizând
un atlas de Botanică criptogamică ar crede un moment că
s’au amestecat (din greşală) şi figuri din zoologie.
Incolţirea unei Marsilee, (Trifoi de apă cu patru foi) o
plantă acuatică foaite frumoasă, ne face impresia unei larve
târându-se pe labele sale ovale.
Gura (peristomul) unui Muscineu din neamul Fontinalis,
se aseamănă cu o ulcică a cărei margine este garnisită cu
nişte şerpişori cu corpul prins pe jumăta'.e în lanţuri.
O bucată de Sargassum ne aminteşte ramificările siste­
mului arterial, şi totuşi Sargassum aparţine marelui grup de
Hlge din care cunoaştem nu mai puţin de 15 mii de specii
în viaţă. Hceastă plantă este una din cele mai voluminoase
forme ale regnului vegetal, dacă nu şi cel mai distins,
căci un singur individ poate să ajungă până la 300 m. lun­
gime, deci un gigant! Cot în grupul Hlgelor întâlnim însă

mai de seamă este Unitatea de compoziţiune organică, care înseamnă

o eră nouă pentru ştiinţa modernă. Adversar al doctrinei transformiste
inaugurată de Lamarck şi Geoffroy S t. Jjilaire, se scăpă de ei trecând
pe cel dintâiu drept nebun, iar pe cel de al doilea strivindu-1 în n u ­
mele principiului autorităţii şi disciplinei religioase Prin legi e balan­
sării organelor şi subordonării tor, el dădea cel mai puternic sprijin
noilor teorii. Anatomie, psiologie, zoologie şi paleontologie, le cunoştea
cu o deosebită superioritate Reconstituirile sale de animale dispărute
sunt capo-d operă de logică, refllexiune şi intuiţie. Puterea sa de
muncă a fost considerabilă şi a ştiu! să form eze în jurul lui o elită de
colaboratori care au fondat ştiinţa franceză.
210 NATURA

şi pitici. In adevăr ne trebue ajutorul microscopului pentru

a descoperi ornamentarea delicată a Diatomeelor, ele însăşi
aproape invizibile şi totuşi Berlinut şi toate împrejurimile lui,
este zidit pe depozite de Diatomee de apă dulce.
Tot fllge sunt şi Bacteriile, cărora Omenirea le plăteşte în­
semnate d ăjd ii: tifos, angină, dalac, tetanos, ciumă, oftică*
i)oleră şi alte multe de aceiaşi valoare. Toate plante! Cu
multă dreptate însă ar merită să fie socotite printre fiarele
sălbatice, cele mai sălbatice cfjiar, căci netăgăduit sunt cu
mult mai periculoase decât cuprinsul întregei Menagerii Mon­
diale, format din toţi lupii, tigrii, leii, şerpii şi vulturii exi­
stenţi.
Şi cu ce oct)i răi sunt privite, adică vorba vine, căci sunt
cu totut invizibile pentru ochiul lib er!
Mai puţin compromisă este reputaţia Ciupercilor, cu toate
că pe socoteala lor circulă sgomote care nu sunt totdeauna
calomnii.
De Muşclţi (vegetaţiuni) şi de Licheni nu se prea vor­
beşte nici chiar între vecini când se ocărăsc. Totuşi ei nu
merită acest exces de indiferenţă. Ei sunt vrednici de sim­
patie şi interes. Ei nu fac decât bine, dar nu-1 trâmbiţează;
tăcuţi din firea lor, nu turbură simţurile nici prin culoarea
lor vie, nici prin mirosul lor parfumat. Mulţimea trece pe
lângă sau peste ei fără să-i bage în seamă, şi totuşi....
Ax fi de prisos poate, a spune cititorilor «Naturei», ce este
un L ichen; amintim pentru unii, de sigur foarte puţini, că el
este format din tovărăşia nedespărţită a unei ciuperci cu o
algă. Lichenii cresc în pământurile cele uscate, neproductive,
pietre, stânci, copaci, ziduri, acoperişuri de case vechi, for­
mând un fel de covoraşe ţepoase, ori plăci divers colorate :
cenuşii, galbene, portocalii, etc.
 ANIMAT) ORI PLANTĂ 211

In Biblic ci ocupă o pagină destul de interesantă. Ebreii

plecaţi din Egipt şi străbătând deşertul Rrabiei fură gata să
piară de foame din cauza lipsei dc t>rană. Deodată însă —
minune Dumnezeiască — suprafaţa pământului se acopere de
un fel de corpuşoare mici rotunde, ca o grindină. Ei au nu­
mit-o Mană (a nu se confunda cu mana siroposă şi purga­
tivă ce este secretată de câteva specii de Frasin).
Eră un licl)en mic, albicios, Parmelia esculenta, pe care
adeseori vânturile îl aduce şi îl depune în mare cantitate din
Crimea, din Hsia Mică şi cu cari în lipsă de altceva, se tjră-
nesc şi oamenii şi turmele lor.
Se ştie că un alt lichen, comun în regiunile temperate
dar mai ales în cele reci, formează exclusiv ţjrana de iarnă
a Renilor. S'a zis cţ)iar şi cu multă dreptate că fără licţjenul
renilor (Cladonia vangiferina) Laponia ar fi condamnată la
cea mai spăimântătoare singurătate.
Folosul altor specii de Liceeni este destul de apreciat în
Văpsitorii şi Medicină. Importanţa lor cea mare reese din
felul de viaţă; în adevăr ei trăesc, se desvoltă şi prosperă
în condiţiunile în care ori cărui alt vegetal 'i-ar fi imposibil
de trăit. Rămăşiţele lor se îngrămădesc, şi prepară în felul
acesta stratul de humus în care alte plante vor putea vieţui.
Dela ei şi prin ei începe stabilirea vieţei vegetale pe oricare
punct al pământului: câţiva spori de ciupercă şi algă au fost
de ajuns la început ca să dea rezultate aşâ de minunate.
Sus deci L iceen ii!
*
* *

Dar nici Muşchii nu sunt mai cunoscuţi şi totuşi sunt şi

ei folositori. Fără îndoială că pe ici şi colo mai înăbuşe câte
o graminee din câmpiile şi poenile înverzite; păcatul acesta
este răscumpărat prin însemnatele servici ce ne aduce: Sal­
212 NATURA

tele eftine, mături, pămătufuri, ba chiar din cauză că sunt

rău conducători de căldură, sunt intrebuinţaţi la căptuşitul
zidurilor de lemn al locuinţelor din ţările nordice şi la fa­
cerea păreţilor gheţăriilor, excelente pentru păstrarea gbjeţci
mult mai multă vreme decât chiar dacă ar fi făcute din piatră.
In borticultură se întrebuinţează pentru culturile în sere
calde. Ca şi Lichenii servesc şi ei la formarea humusului. In
locuri secetoase şi lacome cum sunt de apă, reţinând mari
cantităţi, ei sunt câte odală în munţi moderatori ai inunda­
ţiilor, iar în păduri regulatori de scurgere preţioşi, pentru
alimentarea isvoarelor.
Multe din muscinee desvălue celui ce ştie să cbserve
graţii necunoscute de cel ce n’a văzut la microscop ţesătura
minunată a unei frunze.
Şi ce curioase şi amănunţite îngrijiri n’a luat natura ca
să le ferească de căldură prea mare, de ger tare şi a le asi­
gura înmulţirea!
Priviţi cu o lupă bună capsula unui muşchi cop t: un urcior
adesea ori foarte elegant, format dintr'un strat ori mai multe
de celule tari şi ’n care se adăpostesc sporii; câte odată
urciorul este închis cu un capac a cărui margine este dinţată
şi pe deasupra un fel de scufie lustruită ca mătasea ori moale
şi presărată cu peri lungi şi galbeni ca o pâslă.
La maturitate scufia şi capacul cad, dinţii se deschid şi
se închid prin mişcări ritmice înlesnind răspândirea sporilor.
Plante sau animale? Că sunt plante nu se mai îndoeşte
azi nimeni. Cotuşi ceidântăi cercetători obervând cu mirare
iuţeala cu care se mişcă în toate direcţiile în rouă dimineţii
anterozoizii (organele de reproducere bărbăteşti ale muşchilor)
cu cilii lor vibratili, au crezut cum se credea în vremuri
 ANIMAL ORI PLANTA 213

despre câteva Alge înzestrate de mişcare, că aceşti minunaţi

acrobaţi ai naturii erau animale.
Se vede dar că toate fiinţele sunt din aceiaşi familie,
aceleaşi Legi care au ordonat creaţiunea Universală, aceleaşi
legi cari domnesc, aceleaşi forţe le susţin: toţi copiii Naturei
sunt fraţi, toţi sunt uniţi prin aceleaşi legături. Dela plantă
la animal prin trepte nesimţite, anumite însuşiri aparţin şi
unora şi altora vegetal şi animal formează unitatea cea mai
perfectă.
Studiul minunăţiilor vegetale oferă mare atracţiune celor
ce li se dedau cu stăruinţă; însă nu este din cele mai uşoare.
Dificultăţile nu descurajează însă decât pe slabi, întăreşte
şi stimulează pe ceilalţi. Natura nu ’şi desvălue minunatele
ei secrete decât acelora ce o iubesc şi au meşteşug să o
roage A
V IC C O R f lN H S C f lS I U
P ro fe so r la lic e u l Lazăr

------- ------- -----------------------

CUM DORESC SĂ-MI VĂD ORAŞUL

I
Privire generală şi istoric. Printre multele preocupări ce
avem, ne aducem din când în când aminte de soarta oraşului
sau satului nostru:

Ese luna dintr’un nor

Şi-mi aduce ’n suflet dor:
Dor de câmpul înverzit,
Dor de satu-mi părăsit-

Unii îşi aduc aminte cu dor, alţii cu dor şi tristeţe, căci

R. de Vitry. L e Journal 12 Martie 1912.

« Natura » H n . V I I , N o. 7 15
2 1 4 NATURA

ar voi poate şi nu pot, să-şi îndrepte oraşul în care au trăit

sau trăesc, să-l facă după cum tot acelaş cântec zice :

Ca al meu frumos, bogat,

N’o mai fi ’mprejuralt sat

Vatra cuib de vesel trai,

Satul colţişor de rai-

Da, fiecare dorim să ne prefacem locul unde ni se deşiră

firul vieţei într’un colţişor de rai, fiecare voim să adăogăm
zâmbetului pe care natura l'a arătat comunei noastre, rezul­
tatele rnuncei noastre, priceperei noastre, pentru a cultiva ceace
natura ne-a dat.
Dar câte oraşe ale noastre pot procura, măcar pe cărţi
poştale ilustrate, un „colţ de paradis“ îngrijit cu multă dra­
goste de locuitorii lor, câte oraşe au un colţişor, «mândria»
locuitorilor lor ? De ce, măcar oraşele care nu se pot mândri
cu chipul lor din cunoscuta lucrare «Drumuri şi oraşe», nu
dau ceace li se poate pretinde ? Răspunsul e pe buzele tuturor,
şi de aceia trec mai departe.
C gestiunea «ameliorării condiţiunilor unui oraş», adică a
transformării lui conform cerinţelor timpului, ori chiar crearea
unui oraş, este de fapt, nu o lucrare „administrativo-politico-
socialâ-artistico-hipocampelef....» — cum se obişnueşte a se
numi mai toate chestiunile ce ar trebui studiate la locul lor
competent — ci să-mi daţi voe, vă rog, să afirm : e o ches­
tiune tecnică şi cere pricepere, continuitate în vederi, preve­
derea viitorului. Nu e mai puţin adevărat că, punerea în lucrare
a «ameliorărilor» depinde mult şi de starea financiară a ora-
şe lo r; dar cu bunăvoinţă şi cu puţin se poate ceva, şi chiar
mult 1
 Cl’M DORESC SA-Mt VĂD ORAŞUL 2 15

Eu ştiu un lucru: chestiunea modernizării, în general,

a îmbunătăţirii condiţiunilor tugtenice a oraşelor, a devenit
o ramură bine dezvoltată a ştiinţei aplicate, şi astăzi, nu fiecare
poate pretinde — n’avem ce face, să ne resemnăm — că şi la
treaba asta se pricepe! Specialiştii cunosc structura acestei
ramuri în deplină dezvoltare, în toate amănuntele ei, şi totuşi
o studiază continuu, căci continuu se dezvoltă, se scljimbă —
se face şi reface — dar pe aceleaş principii. Aceste principii
doresc să se generalizeze cât mai mult, şi iată de ce : cu tot
cultul specialiştilor pentru această ramură înmugurită, în nici
un caz ea nu va putea da un altoi sănătos în un oraş, dacă
publicul nu va îngriji altoiul, nu va hrăni planta.
Bunăvoinţă ştim că avem. Cum să procedăm ? R ş a dar,
cum aş vrea eu să-mi văd oraşul, cum doriţi d-voastră să
vedeţi oraşul ?
* * *
Cântecul z ic e :

Vatra cuib de vesel trai,

Satul colţişor de rai,

/şi ne arată ce legătură naturală există între condiţiunile casei

şi ale oraşului. Ca să mergem dela simplu la compus, care
ne sunt dorinţele pentru căsuţa noastră ?
Dela sine înţeles că ne vom uita : 1. S ă fie higienică :
soare — ştiţi vorba veche „unde nu intră soarele...“, — bine
aerisită, liniştită, curată şi uşor de curăţit, călduroasă iarna
şi răcoroasă vara, singuri în casă şi în curte (condiţii higie'
nice şi sociale), e tc.; 2. Să ne dea ce ne trebuie, atât în pre­
zent cât şi în v iito r: gaz, apă, canal — chiar lumină elec­
trică, — odăile să fie dispuse după nevoile familiei şi traiul
«i, să fie bine aşezată în ce priveşte transportul în alte lo­
216 NATURA

curi, adică mijloace de transport aproape; 3. Să aibă aspect

frumos, atât exterior cât şi interior, căci frumuseţile locurilor
unde cineva trăeşte îi îmbunează traiul şi sufletul; 4. Costul
să fie în raport cu venitul plătitorului, fiecare trebuind a face
numai ceeace poate, sau din Povestea Vorbei lui Anton Pan
„cât 'ţi-e plapoma...“; şi alte condiţii mai mărunte, care de­
pind în general, de condiţiile speciale ale familiei.
Iată dar patru condiţii de căpetenie, care se potrivesc
minunat şi când e vorba de casa comună a sute, mii, zeci
de mii, etc., cţjiar milioane de oam eni: satul ori oraşul. Sun­
tem dar perfect de acord că, orice oraş trebueşte — pe lângă
nevoile locale — să fie : fugienic, bine împărţit, cuprinzător
în prezent şi viitor, frumos, iar cetăţenii să nu fie nevoiţi
pentru aceasta să plătească dări din greu.
Cum însă ? R pretinde e uşor, greu a satisface, şi încă
şi mai greu, când nu vrem să satisfacem.
*
* *
De câte ori — în diferite ocazii şi sub diferite forme —
nu am întâlnit refrenul: „cum a mers până acum, poate să
meargă şi de acum înainte“ şi pare-că îl aud şi de data
aceasta. îmi aduc aminte însă, că nu de mai puţine ori am
auzit şi m’am gândit la cuvintele bătrânilor «... din ce în ce
mai multe boli şi mizerii, din ce în ce oamenii mai nevo­
iaşi...» Să ne contrazicem? Nu, cuvintele sunt adevărate dacă
sunt întrebuinţate la locul lor, şi ca să vedem care din zi-
cători îşi au locul aici, permiteţi-mi cel puţin... repede ca la
cinematograf, să repet un istoric, pe care aproape cu toţii îl
cunoaştem.
Şi condiţiunile de dezvoltare au oraşelor a variat cu tim­
purile, căci felul de viaţă a variat. Toţi ştim că, cu cât cer­
cetăm timpurile mai vect)i, cu atât găsim aglomeraţii de
 CUM DORESC SÂ-MI VĂD ORAŞUL 217

•oameni mai rari şi mai mici, viaţa petrecându-se mai mult

la aer liber. Cu cât popoarele progresează — în sensul cum
se înţelege în general progresul — aglomeraţiile se înmulţesc
şi cresc, prana lor, magnetul lor fiind, aproape peste tot,
industria.
Frumosul câmp, pădurea, soarele, dispar din ce în ce,
omul îşi încreţeşte fruntea supt acoperişurile întunecoase ale
atelierelor, birourilor de lucru, etc., iar un «petec de pământ»
devine o avere.... de speculă. Urm ează: un oraş poate p
pigienic, bine împărţit, încăpător şi epiar frumos, în anumite
timpuri şi locuri, şi să devie tocmai contrariul mai târziu,
sau dacă l’am copia pentru alte locuri cu alte condiţii.
S ’ar părea că oraşele în constituirea lor şi în timpul des-
voltărilor — intenţionat sau în mod natural — nu au fost su­
puse unor anumite legi. Această credinţă ar fi greşită. Dacă
fie gândim la figurile de prin «istoria antiepităţei» par’că ve­
dem dinaintea ocpilor străzile oraşelor egiptene: strâmte,
casele cu spatele la strade şi cu ziduri groase, etc. Expli­
caţia ? Nu prea multă siguranţă, căldură mare, circulaţie mică.
Ne aducem aminte de vestitele grădini ale Semiramidei, «gră­
dinile atârnate», descrise la istoria Asirienilor. Unde erau acele
grădini? In capitală, marele centru de populaţie al antiebi-
tăţei, Babilonul.
Romanii nu ne-au lăsat numai cuvântul «edilitate», dar
şi lucrări de mare soliditate şi importanţă. In construcţia ora­
şelor, ei aveau următorul sistem : două căi de mare circu­
laţie (via principális) uneau cele patru puncte cardinale ale
oraşului; o cale de la nord la sud unea aşa zisa «porta si­
nistra » cu «porta dextra», iar cealaltă cale, de la apus la
răsărit, unea «porta questoria» cu «porta praetoria». Din
aceste drumuri porneau celelalte străzi de mai mică impor­
218 NATURA

tanţă. S g observă de atunci încă, necesitatea de a se spe­

cializa căile, cel puţin în căi de mare şi mică circulaţie. Tot
Romanii au recunoscut importanţa «pieţelor publice». De ca­
nalizările, alimentările cu apă, ş. a. din timpul romanilor, nu
mai vorbesc aici ’).
In evul mediu, multe oraşe s’au dezvoltat, din cauză că
s’au înbogăţit prin industria ori comerţul lor. Oraşele Italiei
s'au dezvoltat în artă, ale Germaniei în industria mică şi în
măsuri de siguranţă faţă de feodali, căci în acele timpuri de
nesiguranţă şi vasalitate, oraşele se puteau dezvoltă numai
supt scuturile cetăţenilor. Construcţia oraşelor s'a făcut ur­
mând nevoilor timpului: casele dese, străzile strâmte şi frânte
în tot felul, încât orientarea cu greu se face, iar orizont mai
întins nu se găseşte în interiorul oraşului; barierele oraşului
sunt întărite cu turnuri şi ziduri de apărare.
Oraşul Colonia de pe Rin, este un tip de oraş căruia
i se poate studia transformările, căci a trecut prin toate fa ­
zele. Legiunile lui Cesar au întemeiat Castra Romana pe ma­
lul stâng al Rinului, şi pe porţiunea cea mai ridicată a ora­
şului actual, - fireşte. Oraşul s’a dezvoltat având o bună
situaţie: Castra Romană şi-a mărit mereu raza, şi până
astăzi a rupt 3 centuri de turnuri ori de forturi moderne,
iar malul Rinului a fost împins mai spre răsărit puţin ca să
se facă faţă nevoilor.
Trecerea dela Colonia medievală la Colonia modernă, se
cunoaşte perfect, ca straturile în o secţie geologică: străzile
se lărgesc, se îndreaptă, iar porţile vechiului oraş cu tur­
nurile lor de piatră zidită, sunt şi astăzi12) martorii păcei,

1) R s e v e d e a « N a tu r a » a n u l V I, N o 8 şi 9 : « E x p o z iţ ia in t e r n a ţio n a lă
d e F )ig ie n ă d in D r e s d a , în s p e c ia l, S e c ţ i u n e a i s t o r i c o - e t n o g r a f i c ă .
2) S ’a u p ă s t r a t n u m a i p a tr u d in e le şi c o n s t itu e m u z e e i s t o r i c e
a le o r a ş u lu i.
 CUM DORESC SĂ-MI VĂD ORAŞUT. 219

după cum în trecut erau martori a numeroase ciocniri crude

şi sângeroase. Pacea a adus siguranţa, şi siguranţa progre­
sul: oraşul s’a încins în jurul acestor porţi cu un bulevard
(Ring) larg şi scăldat de soare şi cu covoare de verdeaţă,
dincolo de care s’a dezvoltat în libertate măsurată, rupând
pentru a doua oară şanţurile şi zidurile năprasnice ale mili­
tarismului modern, şi a devenit un adevărat „oraşo-fag“,
căci înghite, văzând cu ocljii, oraşele tinere de prinprejur,
şi şi-a întins braţele pe celalt mal al Rinului. Parcuri, Idcuri
de jocuri la aer liber, localuri mari de petreceri în timp de
sărbătoare s’au lucrat şi prevăzut, împărţite în diferite un­
ghiuri ale oraşului, iar treptele dintre sărac şi bogat, pare
că se împuţinează din ce in ce.
Este dar cert că oraşele evoluează după condiţii gene­
rale (legi) şi după condiţii lo cale; ca orice evoluţie, evoluţia
oraşelor nu trebuie împiedicată, ci numai dirijată.
Să reliefez şi câtevâ condiţii locale. In oraşele din nor­
dul Hfricei se văd şi astăzi, aproape pretutindeni, străzi
strimte şi în neregulă, iar unele aşa de ferite de lumină, că
şi ziua par nişte catacombe. Explicaţia nu este aceiaş ca la
oraşele medievale, ci stă în condiţiunile etnografice şi clima-
tologice. In oraşele flmericei şi Germaniei, în special, aşa
numitele „cazărmi de închiriat “ s’au bucurat, şi se bucură
încă în anume împrejurări, de o mare consideraţie. După
exemplul Hngliei şi Hmericei, au găsit un mare răsunet şi
în celelalte ţări industriale europene, mai ales în Germania,
aşa zisele „oraşe grădini “. Hcesta pare a fi curentul cel
mai sănătos, căci e cel mai natural, şi in al cărui sistem,
uşor ar putea intră cele mai multe oraşe ale noastre, care
păcătuesc, pot zice, numai de neprevedere şi nesistematizare.
220 NATURA

Care este în adevăr, situaţia oraşelor noastre ? Este ur­

marea nestudiului acestei chestiuni la noi în ţară. Ca istoric,
unele oraşe îşi au lucrarea lor, făcute de persoane cu tra­
gere de inimă, dar cuprind toate chestiunile relative la tre­
cutul oraşului, şi din punctul de vedere practic ne pot folosi
puţin. In largi limite, pot spune că oraşe construite după
planuri prealabil studiate, prea puţine avem. Hm putea cita
Brăila, Hlexandria, Sinaia, care încă?
Hvem multe oraşe care se dezvoltă, ori se dezvoltă cum
trebuie ? Prea puţine, căci dezvoltarea oraşelor depinde mult
de dezvoltarea lor economică, şi câte oraşe ale noastre ur­
măresc o politică economică ? Coate oraşele însă se pot sis­
tematiza, adică pot cultiva edilitatea publică, chiar cu resur­
sele ce au. Cimpul nu este încă pierdut, oraşele noastre sunt
încă supt forma în care uşor se pot îndruma. Să ne călău­
zim dar.
* * *
Clasificarea oraşelor noastre şi politica lor. Dacă ne uităm
pe o hartă a ţărei, vedem că nu există centru de populaţie
mai însemnat, care să nu fie aşezat pe un curs de apă, sau
alăturat de e l ; deci acest fapt, o clasificare nu ne poate pro­
cura. Oraşe industriale, în adevăratul sens al cuvântului, nu
putem zice că avem (Hzuga de exemplu este industrială, dar
îmi pare, este încă trecută drept cătun), şi nici centre de popu­
laţie deasă nu avem, căci Bucureştiul deşi are peste 300.000
locuitori, are încă populaţia destul de resfirată pe suprafaţa lui.
O clasificaţie, corespunzând ţărei noastre, cu cele trei re­
giuni diferite ca orografie, producţie şi viaţă chiar, ar fi să
împărţim şi oraşele în : de munte, de deal, şi de câmpie.
Fiecare din aceste trei feluri de oraşe, s’ar putea sistematiza
în sensul „oraşului g r ă d i n ă păstrându-li-se caracterul lor,
 Cl'M DORESC SA-MI VAD ORAŞUL 221

corespunzând regiunii din care fac parte, căci într’un fel se

poate dezvolta un oraş de munte, în altfel trebuie să se dez­
volte unul de deal, şi altfel unul de câmpie.
Politica oraşelor noastre se poate lămurit despica în o
politică de edilitate a oraşului, care în mod necesar trebuie
să meargă mână în mână cu o politică economică, determi­
nată de regiunea în care oraşul se găseşte, şi care cores­
punde aproape clasificaţiei ce am făcut; oraşe de munte, de
deal, de şes.
Nu ar fi locul să mă ocup aici de aceste consideraţiuni,
dar pentru o mai bună pătrundere a chestiunilor de ordin
tecnic, ce vor urmă, am găsit nemerit să reamintesc şi această
chestiune de politică, de care depinde soarta proectelor de
sistematizare ce s’ar face, şi mai ales soarta oraşelor.
Pare că oraşele noastre de munte ar fi destinate să ur­
meze o politică de edilitate, bazată pe dezvoltarea industrială,
şi la fel, şi o bună parte din oraşele de deal. Oraşele de
deal au o bună situaţie pentru a se dezvoltă atât pe cale in­
dustrială cât şi in comerţ, mai ales dacă drumurile naturale
de comunicaţie le favorizează, pe când oraşele de câmp pare
că trebuie să se mulţumească, fie numai cu comerţul, fie cu
o mică industrie bazată direct pe agricultură; şi tocmai ora­
şele noastre din regiunea şeasă, au să lucreze cel mai mult
pentru îmbunătăţirea lor, deci au să ducă o politică mai pro­
nunţată de edilitate publică.

C IN C IN flT I. S F I N Ţ E S C U
Inginer
222 NATURA

PROPHGflRER UNDELOR ELECTRICE

PRIN PĂMÂNT

Până de curând se trimeteau undele electrice, a căror

principală întrebuinţare este telegrafierea fără fir, numai prin
aer. Undele electrice având nevoe, pentru propagare, de sub­
stanţe izolatoare şi aerul fiind cel mai bun izolator, se înţe­
lege că primul mod de transmitere a undelor electrice tre­
buia să fie prin transmiterea prin aer.
Dr. Ldwy (Gottingen) avu ideea de a studia însuşirile,
electrice ale rocelor care formează partea principală a scoarţei
pământului; sare, gips, calcar, argilă, etc.
Rezultatul fu că aceste roce, dacă nu sunt umede, sunt
izolatoare şi conduc undele electrice sau, mai exact, se lasă
străbătute de undele electrice.
Când sunt umede nu se lasă străbătute, ceeace se înţe­
lege uşor, de oarece apa ce conţine săruri în soluţiune este
un bun conducător de electricitate şi deci un rău conducător
de unde electrice.
Dr. Lowy Dotări atunci să facă experienţe în pământ.
împreună cu Dr. Leitnbach, alese ca loc de experienţe
mina de săruri de potasiu Hercynia în Vienenburg.
Ei stabiliră prin experienţe succesive, că undele electrice
pot străbate straturi, până la 250 m. grosime, formate din
sare, săruri de potasiu, antjidrit şi argilă.
Mai târziu telegrafiară pe distanţă de 550 m. în mina
Ronnenberg, lângă Hannovra (Decembre 1910).
In Ianuar 1911 telegrafiară între mina Ronnenberg şi
mina Deutscţjland în Wetzlar pe distanţă de 1800 m ; în
cazul din urmă rocele străbătute erau foarte variate şi posi­
bilitatea unei transmiteri prin aer, care ar fi pus la îndoială
rezultatul experienţei, eră cu totul exclusă.
 PROPAGAREA UNDELOR ELECTRICE 22 S

Importanţa acestei lucrări se vede din următoarele con -

sideraţiuni. Hm văzut mai sus că undele electrice nu străbat
apa de izvor (apă cu săruri în soluţie).
Hsemenea undelor luminoase, care sunt ele însăşi o ca­
tegorie de unde electrice, undele electrice întrebuinţate în

telegrafie se reflectă când întâlnesc o substanţă ce nu le

lasă să treacă.
Dr. Lowy a şi făcut experienţe de reflexiune la supra­
faţa apei in basinul deinnotatal băii comunale din Gottingen.
Din alăturarea celor două fap te: că rocele uscate se lasă
străbătute şi că o pânză de apă reflectă undele electrice, Dr-

Lowy trage conclusia că undele electrice pot servi să des­

copere apă sub pământ Samara ar fi evident regiunea cea
mai indicată pentru asemenea cercetări.
Hparatul ar fi foarte simplu (fig. 1).
224 NATURA

Fie S P suprafaţa pământului. In T se aşează un trimi-

ţător de unde, care trimite un şir de unde intr’o direcţiune
înclinată T X ; dacă există un strat de apă, undele se vor
reflectă şi vor putea fi prinse undeva intr’un punct B de
către un aparat primitor. Din înclinarea direcţiunii de pro­
pagare a undelor şi din depărtarea T B se poate calculă
adâncimea stratului de apă.

Fig. 3. Trimiţător.

Dr. Lowy işi propune să exploreze interiorul pământului

şi altfel.
Fie (fig. 2) intr’o regiune un număr de sonde S 2, S 3.
In S 2 se coboară un trimiţător de unde, in şi S â câte un
 PROPAGAREA UNDELOR ELECTRICE 225

primitor, şi sc telegrafiază din S 2. Dacă S t primeşte undele,

urmează că intre S t şi S 2 nu există nici strat de apă nici
minereuri. Dacă S 3 cumvâ nu primeşte undele trimise de S 2,
urmează că intre S 2 şi S.. se află un zăcământ de minereuri,
căci şi minereurile (minerale grele cu însuşiri metalice) opresc
undele, sau..... apă goală.

Fig. 4. Primitor.

Care din două este cazul, rămâne să cerceteze geologia

mai de aproape. Cu un număr mic de sonde se poate astfel
explora o regiune destul de întinsă.
In sfârşit lucrarea D-rului Lowy dovedeşte posibilitatea
226 NATURA

telegrafierei fără fir in mine. /\ceasta va reduce evident pri­

mejdiile muncei sub pământ. Dacă ţinem seamă că există
azi un aparat care, bazat pe spectroscopie, indică necon­
tenit cantitatea de gaz explosibil conţinut in aerul unei mine
de cărbuni şi că vestea primejdiei poate fi telegrafiată fără
fir, putem nădăjdui că exploziile in aceste mine se vor îm­
puţina cât de curând.
Gottingen

NOTIŢE
SPRE ŞTIINŢR. — Reproducerea acestor Notiţe este îngăduită numai cu ară­
tarea numărului din „Natura" din care se vor luă. Aceste notiţe nu sunt cum s ’ar
c r e d e luate deadreptul din revistele arătate, ci sunt prefaceri după articole cu mult
mai întinse.

Com posiţia atm osferei la înălţim i m ari. - Atmosfera noastră e

cunoscută, cu oarecare siguranţă, până la o înălţime de 30 klm. B a­
loan ele Sondă ne-au arătat că până pe la 3 klm. aerul e într'o ne­
contenită mişcare din causa apropierei lui de păm ânt; ele ne-au mai
arătat că zona nourilor se întinde până pe la 1 0 klm , şi că aerul se
răreşte din ce în ce pe măsură ce înălţimea creşte, temperatura scade
şi ea până la o înălţime de 1 0 sau 1 2 klm. Această înălţime este zona
isoterm â de unde temperatura pare că nu mai scade. Composiţia at­
mosferei se scbimbă şi ea cu înălţimea.
La suprafaţa pământului aerul e făcut din 71,8 la sută, azot 20 9
Oxigen, 0 937 Argon şi urme de helium, hidrogen şi alte gaze. La înăl­
ţimea de 2 0 klm. proporţia de azot se ridică Ia 8 5 ’/o, în vreme ce
oxigenul scade la 15'’/o. După Wegener la 40 klm. aerul ar fi făcut
din 88 "/o azot, 1 0 ’/n oxigen , şi l ’/o hidrogen, azotul dând loc hidroge­
nului. La 60 klm., acesta din urmă ar ajunge 12 '/0, faţă cu 77 % azot şi
67n oxigen şi 1% heliu. Intre iO şi 220 klm. s ar întinde zona hidro­
genului. La ICO klm. azotul a dispărut aproape fiind numai l ’/o faţă
cu 4 '/o heliu şi 5 5 % hidrogen. La 100 klm., se mai află în proporţia
de 29 '/o un corp care se găseşte numai în soare numit coroniu, şi
 NOTITE 227

pe care Wegener îl numeşte geocoroniu. La 200 klm. hidrogena şi

coroniu şi-ar împărţi frăţeşte împărăţia aerului. Dincolo de această
înălţime geocoroniu să întinde din ce în ce mai mult până pe la 500 klm
Presiunea atmosferică scade şi ea cu înălţimea după cum oricine
ştie prea bine. La 60 klm ea este numai de 0 mm. 104. La 80 klm.
ea este de 0 mm. 0192, la 140 klm. e de 0 mm. 009, la 300 klm. e
de 0 mm. 00329, şi la 500 klm. e de 0 mm. 00162.

(La Nature 28 Octomvrie 1911).

Instinct, sau inteligenţă ? In una din zilele geroase ale lui Ianuarie
c câinele nostru (rasă de oi) ieşise din culcuşul situat la umbră şi se
sorea în razele soarelui. Mai alerga încoace şi încolo şi revenea iar la
locul favorit. Se vedea, că s ar fi culcat bucuros acolo, la soare, dar
rămânea în picioare, căci jos eră omăt îngheţat (călcat). După câtăva
vreme însă se duce Ia culcuş, scoate de acolo una din cârpele, ce'i
serveau de aşternut şi o duce şi o aşterne pe locul sorit. Âduce apoi
a doua, apoi a treia cârpă şi aşternându-le pe omăt, la urmă se culcă
frumuşel pe ele. Cine ar putea să afirme că aici e vorba numai
de instinct?
(I. CORBU)

Gazul de ilum inat împlineşte 100 de ani de când e întrebuinţat în

Germania. Cel dintâi oraş luminat cu gaz a fost Freiberg, prin stăruinţa
profesorului Lampadius dela şcoala de mine de acolo. Introducerea
acestui fel de a lumina străzile a întâmpinat în celelalte oraşe ale Ger­
maniei ca şi în toată Europa greutăţi mari. Âşa de pildă, se aduceau
în Kölnische Zeitung dela 28 Martie 1819 următoarele argumente în
contra iluminatului cu gaz :
1 Teologic-, iluminatul cu gaz va strica alcătuirea universului care
prevede întunericul nopţei;
2 . Ju r id ic -. iluminatul cu gaz trebue combătut din motive publice,
de oarece sunt puşi la contribuţie pentru el şi cei care nu doresc acest
iluminat;
3. M edical : emanaţiile gazului trebue să facă ră u ; pe lângă asta,
lumina în timpul serii are să ademenească lumea să stea pe stradă şi
se vor înmulţi astfel bolile de răceală ;
228 NOTIŢE

4. M o ra l: frica de întuneric, care ferea pe mulţi de păcate, are să

dispară şi beţiile şi chefurile au să se înm ulţească;
5. P o liţie n esc: caii au să se facă sperioşi şi boţii îndrăsneţi;
6 . Economic-, sume mari de bani au să treacă peste graniţă;
7. N aţion al : Iluminaţiile în zilele de serbători naţionale au să-şi
piardă efectul din cauza acestor quasi-iluminaţii zilnice.
(Din Himmel und E rde, Aprilie 1912).

O nicovală de trei sute mii kilograme turnată dintr’o bucată.

In Steiermark, într’o turnătorie, era nevoe de o nicovală ca aceasta
pentru un ciocan de 15 mii kilograme. Din cauza greutăţilor de cărat
o nicovală aşa de grea, ea a fost turnată pe loc in Fabrică. Temelia
ei e aşezată pe ţăruşi înfipţi până la doi metri şi jumătate în pământ.
Pe această temelie s’a zidit forma nicovalei, formă strânsă pe din­
afară în table groase de fier. Nicovala e înaltă de trei metri, tot aşa
de lată şi lungă de cinci metri şi jumătate. Curnarea unui bloc aşa de
mare de fier a fost făcută cu multă greutate. Ferul a fost topit în două
cuptoare de câte zece mii kilograme, şi încă într’un cuptor mai mic.
Fierul licFjid curgea în formă într'un jgheab lung de 57 metri şi aplecat
cât era de nevoe. Turnarea a ţinut 47 ceasuri, golindu-se câte un
cuptor cam la fiecare jumătate de ceas, fără ca în această vreme fie­
rul licbid să se fi răcit.
Prin adăugire de termit s'a ţinut şi mai lesne fierul în stare lichidă.
După ce forma a fost umplută cu fier topit, a fost acoperită cu greu­
tăţi mari de fer. După trei zile, s’a mai turnat fier topit că să se umple
golurile rămase. După 14 zile, nicovala mai era încă atât de caldă în
cât nu putea fi atinsă cu mâna. Abia după 48 de zile, ferul s’a răcit
îndestul şi forma de zid a fost desprinsă. In urmă nicovala a fost în­
toarsă cu fundul în sus şi aşezată pe temelia ei

(Prom etheus, 2 Decembrie 1911)

 CAUZELE NENOROCIRILOR PE MARE 229

CÄUZELE NENOROCIRILOR PE MÄRE

Un jurnal ştiinţefic se esprimă în acest raport în modul

următor:
O corabie bine făcută şi bine întreţinută care umblă pe
regiunile cunoscute ale mărei şi bine cârmuită prin oameni
de ştiinţe şi esperiinţe, nu poate acum să se pearză în
mare- Dar o mulţime de corăbii care se perd, se perd de
bună v o ie; adică întocmai cum se întâmplă cu unii oameni
răi care au casele lor asigurate în contra focului, le aprind
însuşi ca să priimească de la societatea d’asigurare o sumă
mai mare de cât făcea casa lo r ; asemenea se întâmplă, că
unii căpitani de corabie perd dinadins corăbiile lor asigu­
rate în contra tutulor nenorocirilor pe mare, numai ca să
priimească de la casa d’asigurare o sumă mai mare de cât
făcea corabia lor. Spre acestea, fac şi mişelii, trec în con­
dicile corăbiei, că corabia a fost încărcată cu felurimi de
mărfuri scumpe şi când corabia s’a înecat, pretind să îi se
plătească toate aceste mărfuri care n’au esistat. Un loc fa­
vorabil pentru asemenea speculaţiune este strâmtoarea mărei
din Florida. După o statistică esactă s’a perdut în acest
loc în trei ani de la 1854— 1856 nu mai puţin de cât 189
corăbii şi casa d’asigurare a plătit pentru aceste perderi
suma imensă de 298 milioane franci.
Multe corăbii se înecă şi se perd din greşala căpitanilor
în privinţa poziţiunei lor în care se aflu ; mai cu seamă fac
mişcările apelor mărei numite „Golfstroem“ o confuziune
mare în calculele căpitanilor. In zilele noastre, Guvernul
Rnglez a luat o măsură raţionabilă spre a cunoaşte şi a
studia bine aceste mişcări ale apei Oceanului, adică a ordonat
«Natura», R n V II, N o 8. 1 15
230 NATURA

ca toată corabia marină umblând pe mare, trebue să arunce

din ce în ce în mare o sticlă bine pecetluită în care se află
o tjârtie unde este scris numărul corăbiei, asemenea şi locul,
ziua şi ora când s’a aruncat sticla ; dintre o mie de asemenea
sticle aruncate, abia una se găseşte, însă aceasta e destul
a da o desluşire despre mişcarea apei Golftrem când se
face o comparafiune între locul în care s’a aruncat sticla şi
locul unde s'a găsit. Această metodă se numeşte metoda
Ijartei mărei prin sticlă.
Cin alt pericol care ameninţă corabia care trece marea
Atlantică mergând de la Europa la America, provine din
gljeţoi mari care se rupe primăvara de la munţii din Groen-
land şi Spiţbergen, cad acolo în mare şi sunt portaţi către
sud c'o repeziciune estraordinară (căci în adâncimea mărei
până unde ajunge picioru gtjeţoilor, apa merge totdeauna
de la nord ca să se încălzească). Asemenea gtjeţoi se po­
goară şi până la gradul 45 al lăţimei nordice şi acolo lângă
Golfstroem se adună aceşti vagabonzi ai mărei şi fac aceste
locuri foarte periculoase. Căci dacă o corabie are nenorocire
că dă pe drum într’o noapte nebuloasă pe unul din aceste
gljeţoae monstre, este perdută într’un moment astfel că nu
rămâne nimic de pe urma ei. In astfel de caz se vede că
era vaporul mare numit „President“ care s’a perdut înainte
cu câţiva ani cu patru sute de oameni astfel că nici acum
nu se ştie ce a devenit. Multe alte vapoare s’a făcut ase­
menea nevăzute pe oceanul Atlantic fără să ştie cineva nimic
despre soarta lor.
Este dar o precauţiune mare pentru corabia care merge
pe marea Atlantică între Europa şi America, ca să ţie tot­
deauna mai către sud dar nu către nord, ca să nu întâlnească
gţjeţoae periculoase ; dar fiindcă drumul nordului e mai
 CAUZELE NENOROCIRILOR PE MARE 231

aproape, de aceia unii căpitani de corabie îl prefere şi iată

că espune corabia lor unui mare pericol.
Dar dacă în regiunile nordice marea este periculoasă co­
răbiilor din cauza gtjeţoaielor, în regiunile meridionale sunt
alte pericole pentru corăbii, adică fortuni mari cu tunete
şi fulgere. Mai cu seamă marea Karaibică este vestită în
raportul acesta. De la 1809 până la 1815, s’a ars acolo 40
de corăbii de linie Rngleze, 20 fregate şi 10 şalupe tot
d’aceste marine, dar în cei după urmă 50 ani, s’a ars în
acest loc trăsnite prin fulgere, 280 corăbii de război din
marina rigală Rngleză. La întâmplarea unui trăsnet corabia
îndată începe să arză în mai multe locuri, atunci nu e scă­
pare pentru nimenea care se află acolo.
Dar în zilele noastre au introdus în marina angleză pe
toată corabia un paratoner (un instrument apărător în contra
trăsnetului). Hcest paratoner inventat de către Sir Villian
Snov Fjarris, s’a arătat foarte puternic în contra trăznetului
şi d'atunci încoace nu se mai aude de nenorocire pe mare
produse de trăznete.
Rite întâmplări nenorocite se întâmplă pe o corabie pe
mare dacă n’are o busolă bună, atunci căpitanul este ră­
tăcit in mijlocul mărei în tocmai ca un vizitiu care a per-
dut drumu. Busolele fabricate acum în Rnglia pentru co­
răbii cari merg pe ocean, sunt foarte esacte şi foarte pre-
cioase, dar cer o mare pază şi atenţiune ; căci cea mai
mică greşală în observaţiune, sau cea mai mică neglijenţă,
le strică. Rşa s’a întâmplat că în epoca bătăliei de la Cri-
meia, o corabie de resbel s’a rătăcit pe mare fiindcă prin
neglijenţă a bătut cineva un cui de fer lângă locul unde se
afla busole, căci cuiul atrage pe magnetul busolei din di­
recţiunea sa şi face o mare confuziune. Rsemenea o altă
232 NATURA

corabie încărcată cu arme s’a rătăcit; aici marfa corăbiei

(arma) a confuziat busola sa. De aceia în vapoarele noi
Atlantice busola se află pusă pe o tablă transperintă pe vârful
catartului cel mare ca să nu se sufere nici o influinţă
streină.
In timpul nostru când s’a înpuţinat cazurile de necăciunea
corăbiilor, s'a înmulţit pe d’altă parte nenorociri prin coali-
ţiunea (loviri) vaporilor pe mare unul cu altul sau cu alte
vase. Aşa s. e. s’a întâmplat în anul 1857, 1143 cazuri de
lovirea corăbiilor cu perderea lor. S ’a şi observat că această
nenorocire creşte pe an cu proporţiuni de 9 la sută. Spre
a depărta din viitorul acest pericol care devine din zi în zi
mai ameninţător, fiindcă din zi în zi se măreşte numărul
corăbiilor şi vapoarele care umblă pe m are; s’a propus,
acum în Anglia ca să se întocmească între naţiunile navi­
gatoare, că vapoarele cari merg de la Europa la America,
să meargă pe un alt drum de cât acela care se întorc de
la America la Europa şi să lase loc în mijloc ca să umble
acolo vase ordinare. Astfel pericolul de loviri va înceta.
Pe lângă aceste pericole ^obicinuite, se întâmplă câte o-
dată pericolile neobişnuite pe mare. Aşa s'a întâmplat că a
a plecat de la oraşul Hamburg astă toamnă frumosul vapor
de fer numit «Austria» purtând 500 de oameni de la Eu­
ropa la America. Acest vapor grandios cu 130 de oameni
destinaţi numai pentru serviciul său, plin d’o societate ele­
gantă şi veselă; după ce a trecut jumătatea drumului ieată
că în ziua de 13 Septembrie, căpitanul a ordonat să se cu­
reţe vaporul prin fumul de păcură, căci este obiceiu a se
curăţa prin miros de păcură odăile şi celulele corăbiilor,
care umblă multe zile pe ocean umplute de oam eni; fără
aceste fumegaţiuni ar produce felurimi de boale contagioase.
 CAUZELE NENOROCIRILOR PE MARE 233

Este obiceiu ca la astfel de fumegaţiune, să ia un fer roşit

în foc şi-l pună într’un vas nu prea plin de păcură, atunci
păcura se încălzeşte şi scoate fumul cerut. Astfel s’a şi ur­
mat de către doi servitori ai vaporului «Austria» în numita
zi în prezenţa unui ofiţer al vaporului, locotenentul căpita­
nului. Dar, spre nenorocire, sau că vasul era prea plin de pă­
cură, sau că vre-o altă împrejurare neprevăzută a contri­
buit că îndată după ce s’a pus ferul roşu în vas toată
păcura s’a aprins ; în minutul acesta s’a răsturnat vasul
vărsând râuri de păcură aprinsă prin odăile vaporului.
In curs de cincisprezece minute numai tot vaporul era
prada focului şi mai toţi pasagerii, adică 450 de oameni
veseli, plini de viaţă şi de speranţe înainte un cuart de oră,
erau acum cadaveri or pârliţi în foc, ori morţi pe valurile
mărei unde s’au aruncat spre a scăpa de focul infernal al
vaporului care a fost până acum asilul lor pacific şi plăcut.
Câte odată se întâmplă pe mare nişte evenimente neno-
răcite, cu totul neprăvăzute. Eată spre esemplu una d’ase-
menea.
In anul 1817 era în portul de marine Angleză anume
Spetţjead, un vas de război anume Royal-George. Aceste
fragete majestoase care poartă până la 80 de tunuri se în­
torcea d'o călătorie mare de la India unde a zăbovit mai
mulţi ani. Ofiţerii fregatei, au vrut să celebreze întoarcerea
lor printr’un bal strălucit care au tjotărât să-l dea pentru
locuitorii oraşului Spetţjead. La ziua potărâtă, vasul prezenta
o sală de bal de cea mai mare curiozitate şi magnificenţă.
Covoarele cele mai scumpe care abia se vede în palaturile
rigale, au acoperit pereţii vasului; dar pe masa mare erau
întinse fructele cele mai delicate şi cele mai rare care le
produce ţara feerică numită India Orientală. Dar şi Societatea
234 natura

de cavaleri şi de dame invitate la acest bal marin, era cea

mai elegantă şi nobilă care s’a găsit în numitul oraş. La ora
ţjotărâtă, societatea s’a aflat pe vasul danţând felurime de
danţe după acoardele armonice de două bande de muzică
militare, alţii s’au delectat cu gustarea obiectelor delicioase
răspândite pe acest bufet cupios. Timpul era senin, nici o
murmuire de vânt nu s’a auzit în aer. O mulţime de specta­
tori erau adunaţi pe mal privind la acest bal grandios.
Dar eată un eveniment teribil neprevăzut!
Intr’un moment spectatorii au observat că vasul Royal-
George se aplică la o parte, în momentul al doilea s'aplică
cu forţă la partea a doua şi în momentul al treilea vasul
cu toată societatea sa, s’a făcut nevăzut cufundându-se sub
mare. Intr’o clipă, sala de bal umplută de convivi veseli
s’au făcut un cimitir plin de cadaveri de oameni înecaţi.
Cauza acestei nenorociri neauzite, era că, vrând a câş­
tiga sus pe pod (ponte) loc de joc, a scos tunurile din lo­
curile lor şi le-a pus grămadă în m ijloc; însă neglijând a
le lega bine acolo unul cu altul ; apoi la mica mişcare prin
danţul jucătorilor tunurile fiind rotunde au început a rola şi
a se da tot la oparte. Printr’această greutate imensă de 80
de tunuri vasul a perdut echilibru şi într’un moment s’a
inecat.
Eată că arabul zice bine : ori cum e mai sigur pe uscat
de cât pe mare.
1UL1US BAR71SF)
Din Isis sau Natura, Ju r n a l pentru răspândirea ştiinţelor naturale
şi exacte, în toate clasele, redijat de Profesor Doctor Iulius Barasb,
Anul IV No. 2 pag. 15, No. 4 pag. 32, 1859.

«sa**
 GHEŢURILE MĂRIT, ICEBERG-URILE ŞI PERICOLELE LOR 235

GHEŢURILE MĂRII, ICEBERG-QRILE

Şi
PERICOLELE LOR PENGRU NAVIGAŢIE

Ceribila catastrofă a „Citanicului“ este un exemplu

de brutalele manifestări a!e naturii, care vrea să dove­
dească omului că este încă departe de a-i pătrunde tainele
şi de a o stăpâni, cu toate sforţările pe care geniul lui le
face pentru a-i înfrâna capriciile. Citanicul cuprindea tot ce
mintea şi îndelungata experienţă a omului au putut concepe,
pentru a sfida orice sălbatică înverşunare a mării şi a lupta
cu uriaşele ei valuri; totuşi i-a lipsit o mare calitate care
dispare totdauna din sufletul omului, atunci când se crede
puternic şi bizuitor: nu a fost prudent, deşi era bine înarmat,
iar marea era calmă şi timpul splendid pentru a observa unul
din cei mai de temut inamici ai navigaţiei: iceberg-mile.
Puţină prudenţă, cu fericitele ei urmări, şi gheţurile mării
şi iceberg-urile ei, nu ne-ar fi preocupat atâta timp.
Să vedem ce sunt gheţurile acestea, după d-1 Alphonse
Berget, doctor in ştiinţe, profesor la institutul oceanografie
din Paris.
Cu toţii ştim că apa mării este sărată, conţinând diferite
cloruri, bromuri, ioduri etc. de sodiu, de potassiu, de mag­
neziu etc. în disoluţie. Crei sferturi din aceste săruri le for­
mează sarea obişnuită. Rceastă sare face ca apa mării să
fie mai densă decât apa dulce şi de aceea orice corp plu­
teşte mai bine în apă de mare, fiind mai bine susţinut decât
în apa dulce.
Hpoi apa de mare îngţjeaţă mai greu ca apa dulce, la
două grade şi jumătate sub zero. Dacă îngheaţă, solidificarea
236 NATDRA

începe dealungul coastelor, în contact cu pământul, care ştim

că se răceşte mai repede ca apa. Această solidificare începe
în diferite locuri, apoi se împreună şi astfel continuă spre
largul mării, formând un strat de gheaţă din apă de mare-
Grosimea la care ajunge nu este prea mare, poate ajunge
însă până la zece metri.
Asemenea straturi de gfjeaţă se găsesc în regiunile po­
lare. Când temperatura începe să scadă mai mult, gtjeaţa for­
mată încă de pela începutul iernei, se contractează mai mult
şi se rupe; apa pătrunzând între crăpături, îngheaţă şi ea.
Când insă temperatura se ridică puţin, gtjiaţa se dilată şi
ridicături transversale apar, asfel că stratul de gheaţă, ne-
tez'.t la început, este accidentat acuma, prevăzut cu munţi-
şori de gheaţă. Când frigul se slăbeşte simţitor, începe pe­
rioada desgtjeţului; stratul de gljeaţă se dislocf)ează şi bu­
căţi din el, groase de câţiva metri, plutesc pe suprafaţa mării.
Aceste gheţuri plutitoare au dimensiuni ca 20 metri lungime,
cam tot aşa ca lăţime şi vreo 8 metri grosime; ele sunt aduse
de curenţi mariţimi din regiunile reci în cele calde din oceanul
Atlantic şi constitue un mare pericol pentru navigaţia din păr­
ţile acelea. Totuşi nu sunt aşa de temut ca iceberg- urile, uriaşii
„munţi de gfjeaţă“ ce se întâlnesc în Atlanticul de nord şi
care sunt deosebiţi ca origină şi aspect de cei de sus-
Gfjeţoii plutitori, de care am vorbit, sunt formaţi din
gfjiaţă de mare : topiţi, ei dau apă sărată. Ce sunt iceberg-
urile? Iceberg-urile sunt enorme mase de gfiiaţă de apă
dulce, având o origină terestră: provin din gheţarii pămân­
turilor arctice, în special din Groenland, unde temperatura
este extrem de joasă. Pământul acesta este acoperit cu un
strat de gţ)iaţă, provenit din zăpezile ce se îngrămădesc acolo
şi care nu se topesc decât în timpul verei. Sub presiunea
 GHEŢURILE MitRII, ICEBERG-1JRTLE Şt PERICOLELE LOR 237

straturilor superioare, zăpada devine ghiaţă compactă ; cum

această zăpadă a provenit din precipitarea apei atmosferice,
această ghiaţă topită ne dă apă dulce.
Cum vedem, pământul Groenland-ei este acoperit, este
poleit mai bine, cu ghiaţă care are şi câte 1000 metri gro­
sime. Acest imens gheţar, alunecă încetişor, după înclina-
fiunea pământului pe care se găseşte, spre mare, sub pre­
siunea straturilor deasupra lui. Să vedem ce se întâmplă când
capătul gheţarului a ajuns în mare.
Ştim că ghiaţa este mai uşoară ca a p a : are o densitate
care este ceva mai mult ca 9|10 din aceea a apei dulci; când
este curată, această densitate este de 0,93. Apa de mare este
mai grea, luând un volum egal, ca apa dulce; densitatea
ei este de 1,028, în mediu, adică un litru de apă de mare
cântăreşte 28 gr. mai mult ca un litru de apă dulce.
Când capătul gheţarului a pătruns adânc în mare, aceasta
exercitează o presiune hidrostatică pe gtpaţa cufundată; dacă
partea din gheţar, cufundată acuma, este destul de volumi­
noasă, această presiune va fi destul de mare şi face ca ghiaţa
cufundată să se rupă, în apropierea coastei, de restul din
gheţar, care a rămas pe coastă. Odată desprinsă, această
frântură de gheţar, de câteva sute de metri grosime, se
plimbă pe ocean, la voia curenţilor, a căror acţiune combi­
nată cu a vânturilor îi duc pe suprafaţa mărilor.
Aceste enorme blocuri de ghiaţă, de origină terestră, for­
mează iceberg-urile, adevăraţi «munţi de ghiaţă».
Unii au dimensiuni colosale: sunt lungi ca la un kilo­
metru şi de 60 sau 80 metri înălţime, dela nivelul apei so­
cotită, adică ce vedem noi. Cum însă diferenţa între densi­
tatea gheţei şi aceea a apei de mare nu este enormă, cum
am văzut, rezultă că s/10 aproape din blocul de ghiaţă sunt
2i!8 NATURA

cufundate în apă; a zecea parte din înălţimea lui se vede, ş

ca aceasta să fie de 60 m. acest munte de gt)iaţă trebue să
fie cufundat de 558 m. ca să poată pluti.
Ne putem închipui ce rezultă diu ciocnirea unui bloc de
gheaţă de 200 mii. tone greutate cu un vapor. Să facem o
mică socoteală. Presupunem că un vapor de talia „Titanicului“
în loc să meargă cu 21 noduri pe oră (38 klm-) ar merge
cu o viteză de 3 m. pe secundă (11 klm. pe oră) şi dacă are
o greutate de zeci de mii de tone, este capabil să lovească
cu o putere înspăimântătoare, ţinând seamă de teribila for­
mulă 2 niv2 und2 ni este greutatea şi v viteza pe secundă.
De aci se vede că dezastrul „Titanicului“ nu ar fi fost
mai mic, chiar dacă viteza lui ar fi fost redusă la 1 metru
pe secundă; dacă sta pe loc şi gheţarul era dus de curenţi
cu o viteză oarecare, aplicând aceiaşi formulă, dezastrul nu
era mai mic. — Dar acuma să luăm căzut când amândouă
şi gheţarul şi vaporul au viteze de sens contrar: dezastrul
era inevitabil. — In astfel de condiţii s’a prăbuşit «Titanicul».
Aceşti monştrii marini, iceberg-urile, mai prezintă un pe­
ricol de altă natură, anum e: Partea din gheţar, cufundată în
apă începe să se topească cu încetul, apa răcindu-se mai
greu ca aerul ; el se deformează deci şi cum partea supe­
rioară, expusă aerului, nu-şi schimbă forma, greutatea aces­
teia devine preponderantă şi uriaşul bloc de gheaţă la un
moment dat se rostogoleşte. Este uşor de văzut pericolul
pentru un vapor care s'ar găsi în apropiere.
Cum se putea evita catastrofa ? Se putea desigur alege
un drum mai la sud de regiunea aceasta periculoasă a ghe­
ţarilor. Dar totuşi dacă o străbatem, ne vine în ajutor ocea­
nografia, mai ales dacă domneşte o ceaţă groasă pe mare.
— Aceasta nu este o ştiinţă de laborator : are aplicaţiuni
 CIRCULAŢIA SULFULUI ÎN NATURĂ 233

de o utilitate şi importanţă deosebită. R ş a, apa este răcită în

jurul gheţarilor şi luând cu atenţiune şi precizie temperatura
ei, cât de des, pe măsură ce aceasta descreşte ne apropiem
de gheţari.
In faţa unei catastrofe ca a «Titanicului», înţelegem cât de
important este studiul mării, cu gheţurile şi curenţii care o
străbat.
LELIH LOCOT. POPESCU
Liege. Mai, 1912 Licenţiată în Matematici

CIRCULAŢIA SULFULUI IN NACURĂ

Lavoisier a formulat legea conservării m ateriei: «nimic

nu se pierde, nimic nu se crează în natură» şi că totul se
transformă. Ca chimist el a înţeles prin aceasta, că elemen­
tele chimice dintr’un corp trec într’alt corp cu alte proprie­
tăţi, care nu se mai aseamănă cu ale celui dîntâiu. De
exemplu, hidrogenul şi Oxigenul intră în compoziţia apei»
iar aceasta intră în compoziţia făinei prin mijlocirea clorofilet
şi a luminei. Făina are proprietăţi cu totul altele decât ale
apei. Din făină se pregăteşte pâinea noastră cea de toate
zilele, care se preface de către sucurile intestinului în glu-
coză şi aceasta se arde în muşchi şi se elimină iarăş în
stare minerală sub formă de acid carbonic şi vapori de
apă prin actul respiraţiei.
Urecerea materiei minerale— a apei—în materie organică—
făină—şi a acesteia iarăş în materie minerală, este ceeace
se numeşte circulaţia materiei în natură. E o circulaţie, căci
are drumul unui cerc, revenind la starea dela care a plecat.
Un asemenea circuit descrie şi sulful în natură.
■ 240 NATURA

Sulful este un clement mineral, care face parte integrantă

din compoziţia materiilor proteice din organismele animale
şi vegetale.
In lacul Amara am observat multe plante
mici, microscopice, unele colorate în verde,
altele albăstriu, altele cafeniu numite alge,
altele incolore numite bacterii.
Intre acestea din urmă unele sunt firi­
şoare drepte, altele formează spirale lungi
(Spiroctjaete), toate sunt vii, mobile, căci să-
rătura acestui lac nu le opreşte desvoltarea.
Intre firişoarele drepte, lungi şi inco­
lore se observă unele care au in celulele
lor bobiţe rotunde şi lucitoare.
Hceste firişoare se numesc Beggiatoa alba,
iar bobiţele sunt formate din sulf. Fig. 1. s.
Uceastă plantă împreună cu altele câteva
care conţin de asemenea în celulele lor
sulf, poartă numele de sulfo-bacterii.
Caracteristica şi ciudăţenia vieţei acestor
plante este că în loc ,să conţină în interiorul
protoplasmei lor corpuri figurate verzi —
cloroplaste — ca celelalte plante verzi, conţin
numeroase granule de sulf.
Plantele cu cloroplaste sunt în stare să
fabrice din apă şi acid carbonic o materie
organică — amidon — şi să se firănească
astfel, ca şi noi, CU amidon- Fig. 1 , - Beggiatoa alba
B eggialoa are culoarea albă, deci nu poate să fabrice
amidon. Ea trăeşte atunci ca şi celelalte plante albe — ciu-
 circulaţia su ifu lu i In natură 24 î

perei şi bacterii — cu materii organice luate din alte plante sau

animale.
Totuş B eggiatoa nu trăeşte în contact direct cu materiile
organice, nici nu se ^răneşte cu materii organice, dar iarăş nu
poate trăi într’o apă din care ar lipsi materiile organice.
Lacul Amara , cu toată sărătura sa, e plin de vietăţi. Cu
un sac de pânză sau mătase deasă se culege de la supra­
faţa apei o mare cantitate de raci mărunţi, de alge şi de
insecte, recoltă pe care zoologiştii moderni o numesc plancton.
Cu deosebire îţi atrage atenţiunea o insectă C orjza, care
aleargă fără preget de la fund la suprafaţă ca să ia aer, ce
se lipeşte de abdomenul ei sub forma unei băşicuţe ar­
gintii.
Toate aceste fiinţe cu timpul mor şi corpurile lor cad
pe fundul lacului. Corpurile lor putrezesc şi substanţele or-
ganice prin putrezire se descompun în corpuri minerale între
care apa, amoniacul şi hidrogenul sulfurat sunt cele mai
obişnuite.
ik e s t hidrogen sulfurat ar eşi din apă şi s’ar degaja în
aer dacă n’ar fi fixat de B eggiatea , care stă la supra­
faţa apei.
B eggiatoa oxidează hidrogenul sulfurat (l-LS-j-O) şi din
această oxidaţie rezultă apă şi sulf mineral (H2 S + 0 = H2 O S)
care se depune în celulă sub formă de bobiţe lucitoare.
Ca să poată planta să oxideze hiorogenu! sulfurat, ea are
nevoie d e o x ie n , de aceea trăeşte în stratul superficial al
apei lacului şi fiiindcă Beggiatoa e o formă mobilă, ea caută
stratul de apă care are oxigenul necesar ei, adică concen-
traţiunea optimă a oxigenului.
Dar sulful din celule se oxidează şi ia naştere bioxidul
de sulf (SO 2 ), care ese din celule şi trece în apa din prejur-
242 NATURA

In apă se combină cu carbonatul de calciu formând depo­

zite de sulfat de calciu — gips — şi degajând acidul car­
bonic, care serveşte la nutrirea plantelor verzi (SO2 + CO2
OCa = S 0 2 0 C a + C 0 2 ).
Hcest proces de oxidaţie al sulfului e necesar vieţei bac­
teriei Beggiatoa, căci oxidaţiunea e un proces în care se
desvoltă energie (căldură). Rcesta e un proces identic cu
acela care se desvoltă în corpul animal prin arderea car­
bonului sub formă de bioxid de carbon (C 02j).
B eggiatoa nu întrebuinţează carbonul, căci pe acesta i-1
procură materiile organice din apa lacului în prea mică
cantitate.
Când sulfobacteriile mor şi cad la fundul Iacului, atunci
sulful din ele, rămas neoxidat, se depune în grămezi şi de
acea uneori alături cu nomolul se scot şi grunji de sulf.
In acest circuit al sulfului, el se întâlneşte aci în materia
organică a animalelor din lac din care trece ca mineral
(H2 S) în corpul bacteriei Beggiatoa luând parte activă la
întreţinerea vieţei ei, pentru ca să treacă şi de aci după
puţin timp ca mineral fără viaţă în depozitele de sulf şi de
gips depe fundul lacului.
Dar acolo iarăş n’are odihnă, căci sulfatul de calciu for­
mează ţsrana plantelor verzi din la c : alge, Zannictjelia,
Ruppia, Potamogeton, etc. care la rândul lor întreţin viaţa
animalelor.

N . M O IS E S C U
Profesor Ia Seminarul pedagogic universitar

-«•SC*
 CUM DORESC SA-MI YÂD ORAŞUL 243

CUM DORESC SA-MI VĂD O R R ŞU L ')

II.
PROBLEMA LOCUINŢELOR

In ce constă problema. - E bine însă, să deschid aici

o parenteză — pe cât voiu puteâ mai restrânsă - asupra
problemei mult discutată şi de laici şi de specialişti; şi în
congrese, reviste, parlamente, şi în jurnalele zilnice: problema
locuinţelor. .Această problemă de economie politică — nu de
politică — este în strânsă legătură cu subiectul ce mi-am
propus să dezvolt, şi nu trebue să trec cu vederea această
problemă, căci vom vedeâ că făcând un plan de îmbunătă­
ţire ori de clădire dela început al unui oraş, trebue să ne
hotărâm: locuinţe pentru o fam ilie, ori cazărmi de închiriat?
Cine vrea să facă ceva bun, să ştie dela început ce vrea.
Insă nu totdeauna ceeace voim este şi bun, şi pe la noi,
am avut ocazia să văd cum mulţi întrebându-se, ce să con­
struiască, casă pentru o familie ori bloc, s'au hotărât prin . . .
tragere la sorţi! Dezlegarea cea bună a problemei se cu­
noaşte, dar mijloacele nu prea sunt stabile, şi adevăratele
sunt aşâ greu de găsit! Nu promit aici, nici deslegarea pro­
blemei, nici găsirea mijloacelor pentru dezlegare, ci numai
un scurt şi general studiu al chestiunii.
Cum studiem problema.— In primul rând, problema lo­
cuinţelor ce re : să se găsească totdeauna un surplus de case,
care să ia creşterea de populaţie a unui oraş, şi să permită
chiriaşilor să fie sub ocrotirea legei economice a « cererei şi
ofertei ». In al doilea rând, pun întrebarea: când trebue să 1

1) Vezi N atura N o. 7, Aprilie 1912.

244 NATURA

cerem locuinţe separate pentru fiecare familie, şi când trebue

să ne mulţumim şi cu «cazărmile de închiriat», care au mai
multe locuinţe în acelaş bloc de clădire.
Să începem cu partea I-a, deşi ea este în strânsă legătură
cu partea II-a a problemei. Problema aceasta de economie
politică se studiază urmărind cererea şi oferta. Hei însă,
observăm dela început că, oferta, in primul rând se regu­
lează după cerere. Să nu-mi aduceţi ca contraprobă, «maniacii
care construesc case», căci aceasta nu provine decât din do­
rinţa de a câştiga din case, şi cine nu ar pierde gustul de
a construi când ar şti sigur că îi vor rămâne casele goale ?
Hşâ dar, aici putem in linişte scrie ecuaţia, nereversibilă:
oferta = funcţiune de cerere.
Problema locuinţelor in prima sa parte, cere insă form a:

oferta = cererea a— •

Cât de mare să fie a ? Vă rog să mă ertaţi dacă nu-1

voi putea fixa şi iată de ce: in un oraş numai de proprie­
tari, ori numai de funcţionari — stabili, trebue să adaug —
mai că se poate reduce a la zero, pe când din contră, in
un oraş cu multă viaţă, industrială ori comercială, popu­
laţia creşte şi-şi „rafinează“ gusturile necontenit, deci a tre­
buie să crească. Cât ? Ca să dau un răspuns, pot spune că
a e bine să fîe totdeauna cuprins intre 2 şi 5.
Iată dar prima parte a problemei reducându-se la studiul
variaţiei „parametrului“ a. Pentru chiriaş şi edilitatea pu­
blică, e bine ca a să fie cât mai mare, căci pretenţiile chi­
riaşilor sunt in raport direct cu a : este a mic, ne mulţumim
cu ce găsim şi chiriaşii trebuie să deschidă mai mult punga,
chiriile s’au scumpit; este a mare, plătesc mai puţin, ori
cel puţin, caut şi-mi-aleg casă pe plac şi sănătoasă. Bine
 CUM DORESC SÂ-MI VĂD ORAŞUL 245

înţeles că proprietarii vor avea toată grija şi se vor feri

ca a să depăşească orice limită, insă, ca să se facă să ră-
mâie a aproape constant, este in interesul general. Cum insă ?
Hceastă literă a este foarte greu de studiat şi mai ales
de regulat; e o funcţie de o serie de variabile mai mititele,
fiecare le-am putea reuni in una mai mare, in scopul unui
studiu mai u şo r: rentabilitatea unei case pentru proprietarul
ei. Rentează casele, eu, Dumneata, bineînţeles dacă putem—
vom construi case, deci a va creşte: nu rentează, ne vom
feri să facem aşa ceva. Când rentează insă casele ? Când
chiriile sunt scumpe, când sunt eftine? Nu. Când terenul şi
construcţia au preţuri in concordanţă cu veniturile chiriaşilor
cărora ne adresăm. Rşa dar, vreau să crească a, să micşorăm
costul terenului de construcţie, să micşorăm costul clădirii.
Prima este mai uşor de făcut, a doua cu mult mai greu. Dar
tocmai acolo unde a e mic şi e mare nevoie să fie mărit, e
speculaţie m are! Să studiem dar puţin şi speculaţia terenu­
rilor de construcţie.
Specula cu terenurile şi casele de închiriat. — Foarte
mulţi dau toată vina scumpirei chiriilor pe seama speculei te­
renurilor de construcţie ori pe aceea a caselor. E clar că o
speculă a caselor nu e posibilă decât atunci când a a ajuns
deja in o stare cu totul anormală. Se poate ca ,— după cum
se spune,—in Bucureşti specula cu casele de închiriat să fie in
floare, acest lucru insă nu este decât o stare acută a boalei
locuinţelor şi nu-şi poate avea origina decât tot in chestia
terenurilor ori a condiţiilor de construcţie. Deci mă ocup
numai de specula terenurilor.
Mulţi economişti sunt de părere, şi încearcă să dovedească
că specula cu terenurile de construcţie, dacă nu eftenesc
chiriile, cel puţin nici nu le scumpesc. Cum argumentează?
«Natura», R n VII, No. 8. 17
24G NAT URA

Speculantul are interesul să aibă un câştig cât mai sigur

la capitalul pe care îl bagă în un teren. Dacă aşteaptă şi nu
clădeşte, pierde dobânzi însemnate la capitalul necirculant,
şi pierderile sunt cu atât mai mari, cu cât întârzie mai mult.
El atunci trebuie să-şi mărească pretenţiile de vânzare, cal-
culându-şi capitalul cu dobânzi compuse, şi şansele de vân­
zare descresc. Ce face atunci? Ori vinde mai departe, ori
clădeşte. Dacă clădeşte, se eftenesc chiriile; dacă vinde, se
scumpesc ? Rm zice că da. Dar cumpărătorul, e gata să dea
numai decât cât pretinde vânzătorul? Dă cât terenul valo­
rează. Atunci dacă terenul se cumpără şi se vinde, după
valoarea lui, întrucât această trecere a terenurilor din mână
în mână, această speculă, se face pe socoteala chiriaşului?
Când se clădeşte terenul ? Când proprietarul face socoteala
că câştigă mai mult clădind, de cât vânzând, cu un cuvânt,
când terenul a devenit copt pentru a fi clădit. D-I Profesor
D-r Pohte ne convinge dar, aproape, cu această argumen­
tare câ specula nu poate urca forţat chiriile- îmi iau per­
misiunea, bazat tot pe o afirmaţie a D-sale, să demonstrez
că concluzia nu e adevărată în toate cazurile.
Speculantul, înainte de „coacerea terenului“ vinde rfiereu,
dar nu vinde terenul supt valoarea actuală, ci supt cea
viitoare, deci pe dos ca la scomptatul poliţelor. Se „coace“
dar repede terenul! Mai departe : se accelerează scumpirea
terenurilor. Este adevărat că pretutindeni când oraşul creşte,
terenurile se scumpesc, dar dacă accelerez scumpirea faţă
de progresele oraşului, şi deci a veniturilor locuitorilor, nu
coc terenul pentru clădire, ci, — găsesc potrivit să zic, — îi
răscoc, căci i se poate ridica artificial valoarea atât de sus,
în cât nici să-l vând nu mai pot, nici să clădesc nu mai
entează. (Cred că în Bucureşti sunt multe terenuri pentru
 CUM DORESC S Î - M I VÂD ORAŞUL 247

locuinţele de o singură familie, în miezul oraşului, deja răs­

coapte). Ce rezultă: ori a descreşte, deci chiria creşte ; or
se clădeşte, a rămâne aproape pe loc deci, şi atunci chiria
tot trebuie să crească, căci terenul e răscopt. In acest caz
nu mai pot drege lucrul, decât în un singur m od: mă urc
în înălţime cu construcţia ceeace vom studia in partea
doua a problemei. Nu păgubeşte dar chiriaşul ?
Dar d 1 Pohle ia în consideraţie caşul când speculanţii
nu se mărginesc numai cu vânzare, ci cumpără teren „crud“
şi-l aptează, ad ică: îl nivelează, îl canalizează, aduce apă,
deschide străzi, luminat, deci îi ia crud şi-l vinde copt. Da,
in acest caz, câtă vreme aici se reduce la câştigul ce revine
de la o lucrare în folosul construcţiei, deci a chiriaşului,
vedem această speculă ca un mijloc de scoborâre a chiriei.
Dar dacă şi aici terenul iar se plimbă din mână in mă nă, şi nu
trece direct în mâna constructorului de case, avantajul iar se
schimbă în dezavantaj pentru chiriaş. Iată dar că specula poate
fi şi în defavoarea parametrului a, şi in favoarea lui, după caz.
*
* *
Cu terenurile de la marginea oraşelor se poate face iarăş
speculă, şi această speculă poate deveni mult mai dăunătoare
coeficientului a, dacă administraţia nu veghează ') Aceste te­
renuri, care de obicei sunt, sau pot trece uşor in posesia co­
munei, in mare parte, pot servi ca cel mai bun regulator al
surplusului de locuinţe, a. Acest regulator este cu atât mai
bun, cu cât oraşul e mai descentralizat şi oraşul posedă mai
bune mijloace de comunicaţie.
Comuna insă are interese care se ciocnesc cu intrebuin-

1 i Pentru a se vedea condiţiile oraşului Bucureşti, recomand articolul

„Locuinţe eftin e “ din Buletinul Societăţei Politecnice No. 1, voi. XXVIII,
de D -l Inginer-şef A. Ioachim escu, Dir. Societ. pentru locuinţe eftine,
248 NATURA

ţarea acestui regulator ; bugetul ei o sileşte să strângă po­

pulaţia in cercuri de fier. Iată dar speculaţia liberă. In caşul
insă când speculantul aptează terenul, comuna trebuie să fa­
vorizeze această speculă, să o reglementeze, şi să nu lase
să se dezvolte specula uşoară, iarba rea.
Mă opresc aici cu studiul primei părţi. Crec la partea doua.
3|c
* *

Casă mică, ori cazarm ă? Că e mai bine cu casa se­

parată, nu mai încape îndoială. Mă rog, cine nu doreşte să-şi
aibă casa lui, cu grădina şi curtea lui ? Dar să vedem lucrul
merge totdauna, ori dacă se poate astăzi, se va mai putea
mâine ? Ori, nu e mai bine să renunţăm in unele cazuri la
avantagiile locuinţei separate, pentru a avea alte locuinţe în
scţjimb, pe care locuinţa separată, uneori, nu ni le poate da?
Să facem un studiu comparativ in trăsături generale.
Am arătat că terenul de construcţie, — cu sau fără spe-
culaţiuni — , creşte in valoare pe măsură ce oraşul progre­
sează, iar constructorul de case, va construi casa cea mai
rentabilă. Presupunem că construcţia caselor nu se va efteni
deodată colosal, ce fel de case va construi ? Cele ce permit
o incţjiriere mai eftină, natural. Freudenberg, care a studiat
practic această chestiune a scos următoarele rezultate ) pentru
d )irii p e a n :

Costul teren, i E T f ljE ş I C f> I R I I

lei/m'- | 1 3 i 4 5
2
1.25 430 290 260 245 235
6.25 j 465 j 310 270 255 245
12.50 515 345 285 265 255
31.00 j 660 4 5 335 300 280
62,00 — r2 ' 415 360 330
94,0" — j 640 495 435 380
125 00 — 1 575 480 430

1) In condiţiile oraşelor de mâna doua ale Germaniei. Sumele sunt

transformate şi rotunjite în monedă română.
 CUM bORESC SÄ-MI VĂD ORAŞUL 249

-deci in general, casele cu parter şi un etaj (două caturi) efti-

nesc dintr’odată chiria !), faţă de cele numai cu parter, şi cu
cât terenul se scumpeşte, cu atât chiria se eftineşte dacă ne
urcăm cu construcţia. Âşâ dar, vor birui cazărmile ? In centrul
oraşului, incontestabil; avem toate exemplele afirmative dina­
intea ochilor. Urmează dar că, in un viitor mai depărtat, să
avem oraşe de «cazărmi de închiriat»? Nu, pentrucă am
arătat pe scurt, că se poate întârzia scumpirea terenului.
Dar, in fine, sunt aşa de primejdioase cazărmile, nu au
ele nici un avantaj ? Părerile sunt împărţite, pro şi contra:
în Hmerica, Änglia şi acum şi in Germania se luptă mult
pentru răspândirea locuinţelor de o singură familie. La con­
gresul internaţional pentru îmbunătăţirea locuinţelor, din 1910,
ţinut la Düsseldorf, insă, ministrul olandez Borgesius zicea:
«Dumneavoastră găsiţi sistemul cazărmilor o pacoste pentru
Germania. Noi nu avem până acum sistemul cazărmilor de
închiriat, dar sperăm ca în viitor să le introducem şi noi în
oraşele noastre mari, in o oarecare măsură. Vedeţi dar, cât
de diferite sunt părerile». Dar să facem o comparaţie intre
sisteme.
Locuinţa mică este m ai higienică decât cazarma de în­
chiriat ? — In ţările apusului s'a probat că nu — poate con­
trariul - - căci t)igiena merge aproape mână in mână cu
costul locuinţei, şi am dovedit că locuinţele pentru o familie
sunt mai scumpe. Cazărmile de incţiiriat fiind mai economice,
rezultă că pentru preţuri egale, pot da încăperi mai multe,
ori mai m ari; pot da locuinţe mai îngrijit executate şi mai1

1) Rezultatele obţinute in Bucureşti, par a atenua mult rezultatele

indicate de acest tablou. A se vedea articolul deja citat al d-lui inginer-
ş e f A. loachim escu.
250 NATURA

solid e; pot fi“puse mai curând in concordanţă cu tecnica în­

călzitului, luminatului şi ventilatului; in fine, pot fi întreţi­
nute mai bine şi mai cu pricepere, şi mai cu mult control.
In caz de epidemie . . . ? Statistica oraşului Brema al Germa­
niei — oraşul unde locuinţele mici sunt cele mai răspân­
dite — iată ce răspunde la această întrebare ') : «prin aceasta,
nu numai că se înlesneşte transmiterea bolilor (tuberculoza,
scarlatina, etc.), dar dă posibilitatea să se înmulţească con­
flictele dintre familie ...» , iar in oraşele Germaniei cu popu­
laţia cea mai deasă pe H a : Berlin, Dresda, Frankfurt a. M.,
Lipsea, Colonia, München, Nürnberg, in nici un caz epide­
miile nu sunt cauzate de către cazărmile de închiriat, unde
trebue să domnească o anumită ordine, care este reglemen­
tată. fllta e cauza: educaţia, obiceiurile.
Unii merg mai departe: cazarma e neţjigienică: sunt
trepte multe de suit.... Actualmente ascensoarele s’au eftenit
şi s’au perfecţionat, se introduc pe o scară din ce in ce mai
întinsă, nu mai sunt obiecte de curiozitate. Ori sgomotul ve­
cinilor ne jenează ? Iarăş chestiune de obiceiuri, unde casa
influenţează puţin.
Din punct de vedere social, cum stau cele două sisteme ?
Prin locuirea in cazărmi de închiriat se strică morala, se
pierde dragostea de vatră şi respectul pentru ordine şi lucrul
altuia, se desparte omul prea mult de natură, in fine, se
obişnuieşte omul „fără casă şi fără masă“. Să fie intr’adevăr,
aşa cum se spune ? In orice caz, in aceste aprecieri, e o
mare doză de «date arbitrare». Mai intâi, in viaţa modernă
a locuitorilor oraşelor este hotărât lucru că majoritatea cu1

1) Ontersucţ)ung der Wohnungen der minder bemittelten Klassen in

Bremen, 1905, pag. 32 şi 62.
 CUM DORESC SÂ-MI VÂD ORAŞUL 2."sl

voinţă nu vor să se lege prea mult de locul unde trăeşte,

pentru a fi mai liber in îndeplinirea voinţelor individuale.
Hstăzi au trecut timpurile când averea cuiva e numai casa
şi pământul, ori când spiritul de ordine trebue să-i se in­
spire cuiva numai de faptul că locueşte singur ori cu alţii, că
e proprietar de casă, ori nu. Hdică, în cartierile lucrătoreşti
din Germania, — unde e cazarma — e mai puţină ordine de
cât în cele din Knglia — unde sunt mai mult locuinţe mici ?
Din contră, cazărmile se inspectează mai uşor, şi deci şi
ordinea e mai mare.
Morala ? In felul cum suntem obişnuiţi să o privim, este
ştiut că în toate oraşele mari descreşte, independent dacă
locuinţa e aparte pentru familie, ori nu. Locuinţa influen­
ţează, poate, altfel asupra moralei: să se caute a se împiedica
locuinţa în promiscuitate, şi atunci trebuiesc încăperi mai
multe, pentru acelaş preţ. Htunci, nu birue cazarma ? Dar să
lăsăm morala, căci în raport cu locuinţa este o chestiune,
care se poate controversa în atâtea chipuri !
Educaţia copiilor: şi asta se controversează ; dar creş­
terea lor, nu. E cu mult mai greu şi mai nefugienic creşterea
copiilor pe stradă — cum se întâmplă la cazărmi — de cât
în grădina familiei. In oraşele mari însă, se prevăd locuri
şi parcuri speciale pentru copii.
Se înstreinează omul de naiură, dacă locueşte în „ca­
zarmă“, ori în locuinţă separată? In oraşele mari, în ori-ce
caz omul este departe de „natură“, de viaţa la aer liber,
căci ocupaţiile lui, încă de copil, se strâng în birouri, ate­
liere, etc- Hşa dar, rămâne să iasă în zilele libere «afară la
aer». Cine însă poate să iasă mai eftin şi mai repede din
oraş, cetăţeanul oraşului cu case „sgârie nori“, ori cel al
oraşului ce se întinde pe o suprafaţă de 5-6 ori mai mare,
2 o2 NATURA

pentru acelaş număr de locuitori ? Veţi spune şi dumea-

voastră, desigur, câ primul, căci nu vom putea pretinde
că pe un petec de curte — ştim cum e întreţinut — se îm­
prieteneşte cineva cu natura! In „oraşele grădini “ lucrul stă
altfel, dar nu trebuie să confundăm „oraşele grădini “, cu
orice oraş de locuinţe mici.
încă un motiv de discuţie: casele mici sunt mai estetice
decât cele mari. Mai întâi aceasta e o apreciere, care depinde
de gust. Un lucru însă este sigu r: o casă mică se poate mai
uşor face artistică, sau mai precis, la o casă mică ese cu­
răţenia mai greu în relief, ca la una mare, care, cere neapărat
gust artistic constructorului.
Ce am putea conchide ? Evident că construcţia mică are
avantagii asupra celei mari, atunci când o putem construi
cum trebuie şi eftin: mu înseamnă însă că atunci când con­
strucţia mare prezintă reale avantagii faţă de construcţia mică,
să o alungăm totuşi. Şi eu sunt de acord cu mulţi econo­
mişti, care privesc ca utopie cuvântul „numai clădire in su­
prafaţă, de loc în înălţime “.
Urmează de aici să nu căutăm să avantajăm locuinţele
mici ? Nu urmează de loc, din contră.
*
* *

înm ulţirea locuinţelor miei. — Km văzut că moartea lo­

cuinţelor mici este scumpirea terenului de construcţie. S ’ar
putea reînvia aceste locuinţe, ori procurând terenuri eftine,
ori clădind eftin. Clădirea se eftineşte dacă construim în masă,
dacă micşorăm lucrul cu braţele, costul materialelor, în fine,
dacă se fac invenţii noi, care să eftinească construcţia. Cu
toată ideia lui Edison a caselor turnate, totuşi o mare efte-
nire a clădirilor nu prea aşteptăm dela invenţii. Lucrul tinde
să se scumpească, materialele se eftinesc numai cu dezvol­
 CUM DORKSC S i-M t VAD ORAŞUL 253

tarea industriei şi mijloacelor de transport x). Deci rămâne

mai mult să căutăm terenuri eftine şi mijloacele de a le pune
în valoare, de a le «coace pentru clădit» fără a le specula,
ori a le ridica prea mult costul.
De obicei, în interiorul oraşului, cam greu să mai găsim
terenuri eftine; nu rămâne atunci, decât să trecem barierele,
să eşim afară şi să clădim. Dacă clădim, nu înseamnă că şi
încţjiriăm acele clădiri. Administraţia comunei trebuie să vie
atunci în ajutor, făcând planuri de întindere a oraşului, cu
care poate păzi interesele oraşului, şi înlesni şi o desvoltare
sistematică: poate hotărî modul de descentralizare a oraşului,
încuraja dezvoltarea mijloacelor de comunicaţie; poate împie­
dica în oarecare măsură specula şi piări creditul întreprinderei.
*
* *
Multe oraşe ale Germaniei au luat direct in mână ches­
tiunea înmulţirei locuinţelor pentru o familie- Unele constru­
ind, pe terenurile comunei sau pe altele cumpărate, locuinţe
şi apoi inct)iriindu-le cu sume, care amortizau după un timp
şi terenul şi construcţia, aşa că chiriaşul putea deveni cu
timpul proprietar (oraşul Ulm) ; altele (Mannheim) vânzând
terenurile comunei cu condiţia de a se clădi, în anumit timp
şi în anumit fel, şi acest sistem e bun, când oraşul posedă
multe terenuri; altele (Frankfurt a. Ai., L ipsea , Essen, etc.),
au introdus sistemul englez: închiriază terenul pe timp în­
delungat (de ex. 99 ani) pentru preţuri foarte mici anuale,
celor ce voesc să construiască locuinţe mici, sistem care are
inconvenientul că răspândeşte «construcţia provizorie», de
oare-ce creditul ipotecar este aici nul, uneori numai, foarte

1; R se vedea articolul: „ Im p o rt a n ţa e c o n o m ic ă a r â u lu i I a lo m iţ a “
de d-1 Profesor Inginer-Şef I. l o n e s c u „Natura» anul VII No. 1.
254 NATUHA

mic ; alte oraşe în fine, (Freiburg din Bavaria) construesc şi

închiriază singure locuinţele mici de pe terenul comunei-
Deşi sistemul „Ulm“ a satisfăcut administraţia oraşului,
nu s’a răspândit mult. Sistemul oraşului Freiburg e bun acolo
unde mai ales sunt cartiere întregi de asanat-
Oraşul cumpără terenul şi clădirile cu totul, dărâmă ce
nu e bun, şi clădeşte locuinţe noi, sănătoase, pe care apoi
le vinde ori închiriază, mai ales le închiriază. Cu acest sis­
tem, dus mai departe, şi unde nu sunt asanări de făcut,
administraţia a putut simplifica mult formalităţile şi evită
multe procese, care vin in celelalte sisteme. De altfel,
s’a făcut şi placul social democraţilor, care cer în programul
lor intervenţia cât mai mult a oraşului în construcţia şi în­
chirierea locuinţelor.
*
* *

Concluzie. O linie neschimbabilă de conducere pentru

dezlegarea problemei locuinţelor nu se poate da. E lucru
cert insă că trebueşte căutat să se menţie constant un sur­
plus de locuinţe, faţă de cerere, care împiedică o urcare
prea repede a chiriilor. Să se construiască clădiri mari, acolo
unde acestea aduc reale avantagii faţă de locuinţa de o
familie şi aceasta după anume prescripţii— ; să se avantajeze
construcţia locuinţelor mici spre periferia oraşului, constru-
indu-le cu caracter definitiv şi cu tot confortul. Să se caute
serios o descentralizare a oraşului şi să se execute planuri
de mărire a oraşului detaliate, nepierzând nici un moment
din vedere mijloacele de comunicaţie.
O întindere sistematică a oraşului, atrage de la sine şi
îmbunătăţirea tpgienică a cartierelor vechi, de oare-ce caselor
neconfortabile şi neţngienice le vor scădea valoarea, şi
 COLORATIUNEA APELOR 2'jî>

atunci, valoarea ridicată a terenului, impune dărâmarea lor

şi înlocuirea cu altele mai rentabile, deci mai moderne.
Un lucru însă este de o importanţă nespus de mare : o
statistică complectă, reală şi bine concepută. O avem ? E
bine să se facă aceasta cât mai din vreme.

CINCINAT I. SFINŢESCU
Inginer.

COLORRŢIUNEH HPELOR

Toată lumea a observat, desigur, că apa fluviilor şi a râu­

rilor, precum şi acea a lacurilor şi a mărei, e colorată. Co­
loarea ei nu e însă aceaşi pentru toate apele; a unora e
albastră, a altora verde, şi atât albastrul cât şi verdele va­
riază, ca nuanţă şi intensitate, dela o apă la alta, ba ctjiar
la aceeaşi apă, după cum e vorba de centru sau de ţărm,
de un ţărm sau de altul.
Care să fie cauza acestei coloraţiuni a apei precum şi a
deosebirei de culoare a diferitelor ape ? Să fie oare, cum zice
naturalistul francez Cuvier, vorbind despre lacul de Geneva,
reflecţiunea coloarei albastre a cerului în apă?
Dar, dacă am admite aceasta, cum s’ar explica pentru c e
valurile Balticei, apele Rinului şi ale râului Doamnei, a la­
curilor de 3uricţ) şi de patru Cantoane sunt verzi, pe când
altele, precum sunt ale lacurilor de Geneva şi Garda şi ale
Golfului de Guinea sunt albastre, precum şi pentru ce aceste
din urmă ape ’şi păstrează coloraţiunea albastră ctpar atunci
când cerul e înorat?
Cel dintâiu care s’a ocupat cu această chestiune şi a căutat
să o rezolve a fost celebrul învăţat englez Newton , desco-
 NATURA

peritorul gravitaţiunei. La anul 1716, fisicianul englez Ffalley,

coborându-se, cu scafandrul, la o adâncime considerabilă în
mare, observă că manele lui păreau roşi pe faţa lor supe­
rioară, iar verzi pe cea inferioară. Hceasta dete de gândit.
Newton căută să explice acest fenomen admiţând că apa
este un corp care lasă să treacă printr’însul, dintre cele şapte
culori care compun lumina albă a soarelui, numai pe cea roşie
şi respinge pe cea verde.
Hceastă teorie ar explica pentru ce unele ape sunt colo­
rate în verde nu însă şi pentruce altele se văd albastre.
Cu toate acestea, ea fu admisă până la începutul secolului
nostru, când celebrul chimist german Bunsen demonstră că apa
curată nu e incoloră, ci că are o coloare proprie albastră.
Pentru aceasta el se servi de o ţeavă de sticlă, lungă de doi
metri, pe ai cărei pereţi îi inegri, pentru a-i face netranspa­
renţi. In fundul ţevei aşeză câte-va bucăţele de porţelan alb
ş'apoi umplu ţeava cu apă distilată. Privite prin stratul de apă,
care se află d’asupra lor, acestea păreau albastre. El observă,
însă, că atunci când adăugă apei o cantitate de nisip sau de
alt corp strein, bucăţelele de porţelan, din fundul ţevei, nu
se mai vedeau albastre, ci luau o altă coloraţiune.
Mai târziu un alt învăţat, belgianul Soret, ocupându-se
de aceeaşi chestiune, luă două ţevi de sticlă, lungi fiecare
de câte 5 metri şi le umplu, pe una cu apă distilată pură,
iar pe cealaltă cu o soluţiune slabă de sublimat corosiv în
apă distilată. Lichidul din ambele ţevi avea, in ziua când în­
cepu experienţa, o coloare albastră; după câte-va zile, însă,
apa distilată pură se înverzise, iar soluţiunea de sublimat îşi
păstrase coloraţiunea albastră.
El explică acest fenomen admiţând: 1°) că apa curată are
o coloare albastră proprie (teoria lui Bunsen), 2°) că apa care
 c o l o r a t ic n e a a p e l o r ?>:

conţine animalcule precum şi diferite substanţe de natură ani­

mală şi vegetală, care servă acestora de tjrană, se colorează
in v erd e; intensitatea acestei din urmă colori variind in ra-
pori direct cu cantitatea de substanţe organice conţinute în apă.
In experienţa de mai sus, apa, care umplea ţevile, era de
tot lipsită, deocamdată, de fiinţe vii şi de alte materii orga­
nice ; ele se desvoltară însă uşor şi repede în prima ţeavă (care
era umplută cu apă distilată) de unde şi înverzirea ei, nu
însă şi în a doua în care se afla soluţiunea de sublimat sub­
stanţă eminamente otrăvitoare şi în care nu poate trăi nici
o fiinţă organizată.
Cercetări şi mai recente au dovedit că apa curată are
coloraţiunea albastră, despre care am vorbit până acum, pentru
că ea lasă să treacă printr'însa razele roşii şi pe cele galbene
ale luminei solare şi ie respinge pe cele albastre, graţie unor
părticele mici de diferite substanţe neorganice, pe care le ţine
în suspensiune şi care nu lipsesc din nici o apă.
Cu cât aceste părticele sunt mai puţin numeroase, însă,
cu atât apa are o coloare mai intensă, de oarece, în acest
caz, razele albastre sunt respinse dela o adâncime mai mare
şi numai după ce mai toate razele galbene şi roşii au fost
deja absorbite.
Astfel se explică pentruce unele ape prezintă diferite co­
lori sau diferite nuanţe ale aceleaşi colori, după cum o pri­
vim la margine sau în centru.
Nu toate substanţele neorganice însă, resping numai ra­
zele albastre; unele, precum e carbonatul de calciu, resping
pe cele verzi, ceeace face ca cu cât o apă ţine o mai mare
cantitate din această din urmă substanţă în suspensiune, cu
atât ea e mai verde.
Nu tot astfel se petrec lucrurile şi cu apele care pe lângă
•258 NATURA

carbonat de calciu mai conţin şi o cantitate însemnată de

anidridă carbonică. In acest caz şi mulţumită anidridei car­
bonice, carbonatul de calciu e disolvat în apă şi apa ’şi păs­
trează coloraţiunea sa primitivă albastră.
Afară de cauzele enumerate mai sus, mai exercită o in­
fluenţă asupra coloraţiunea apei şi temperatura. Intr'o ţeavă
de sticlă plină cu apă, atunci când pereţii cât şi apa au
aceeaşi temperatură, apa se vede transparentă. Când, însă,
există o deosebire mare de temperatură între ţeavă şi apa
care o umple, apa din ţeavă se vede opacă şi nu-’şi reca­
pătă transparenţa decât atunci când s’a restabilit echilibrul
între temperatura ţevei şi acea a apei dintr’însa.
Cufundându-se o placă albă în lacul de Geneva, aceasta
era vizibilă dela suprafaţa apei în lunile de iarnă, când tem­
peratura diferitelor straturi de apă era aceeaşi, cf)iar atunci
când se afla la o adâncime 'de 14— 15 metri. In lunile de
vară, însă, când straturile superficiale ale apei erau mai calde
decât cele profunde şi când, din causa acestei neegalităţi de
temperatură, se năşteau curenţi în apă, placa nu se mai vedea
nici la o adâncime de 5 metri.
Astfel se explică pentruce una şi aceeaşi apă prezintă
deosebiri de coloraţiune în diferitele anotimpuri, pentru ce
are altă culoare când bate soarele, decât când ceru! e înorat
şi pentru ce’şi schimbă coloarea după temperatura vântului
care suflă peste ea.

Dr. ERMINfl KflMINSKI

Profesoară la Externatul de gradul al Il-lea
 NOTIŢE 259

N O T I Ţ E

SPR E ŞTIINŢA. — Reproducerea acestor Notiţe este îngăduită numai cu ară­

tarea numărului din „Natura“ din care se vor luă. Aceste notiţe nu sunt cum s'ar
crede luate deadreptul din revistele arătate, ci sunt prefaceri după articole cu mult
mai întinse.

Radium Institut este palatul ridicat la L ondra pentru studiul radiu-

lui şi întrebuinţării lui ia vindecarea boaielor. Până se va deschide în
Paris Institutul radiolog ie, radium-institut este astăzi singurul în lume
în acest fel. El a fost creat din îndemnul regelui Eduard al VII şi cu
ajutorul bănesc al vicontelui Iv eag h şi al lui Sir E C assel. El e aşezat
în o clădire mare, anume făcută, şi e înzestrat cu toate uneltele de
trebuinţă şi mai ales cu fo a r te mult radiu; el are, ce n are nimeni până
azi, 1 gram de p re p a ra t cu radiu în vaioare de 375 mii Iei. Institutul
cuprinde săli pentru cercetări şi săli în care pot fi îngrijiţi 50 de bol­
navi deodată. Laboratoarele sunt înzestrate cu instrumentele de tot felul,
dintre cele mai perfecţionate şi cele mai delicate. Amintim balanţa care
cântăreşte o milionime de miligram şi m icrotom ul care poate tăia în 8
părţi egale un globul din sânge.
Modul de întrebuinţare al radiului este nespus de simplu. Prepa­
ratul cu radiul este ţinut în tubu;oare închise ermetic de sticlă de alu­
miniu sau de aur, care sunt vârâte deadreptul în locurile unde trebue
să lucreze. Preparatul de radiu mai este lipit cu anumite substanţe pe
pânză sau pe foi metalice care se aşează deadreptul pe partea bolnavă.
S au încercat şi injecţii cu săruri insolubile de radiu.
Din încercările făcute până azi se poate spune că radiul poate vin­
deca în întregime sau îmbunătăţi în mod simţitor un mare număr de
boli. Aşa, eczem a cronică, rebelă la orce tratament, cedează cu o uşu­
rinţă nespusă la o aplicare de scurtă durată a aparatelor radifere pu­
ternice. Bube rele, carne rea care creşte în neştire, răni făcute după
operaţii se vindecă mai repede sau mai încet, dureri de reumatism
nevralgii şi mâncărimi de piele dispar uneori ca prin farmec, în vreme
ce alteori nici nu vor să ştie de acţiunea radiului.
Cancerul, ţinut multă vreme ca fără leac, dă înapoi de foarte multe-
260 NATURA

ori în faţa radiului. Cancerul de piele cu deosebire poate fi foarte lesne

tratat în acest fel. Pentru cancerul faţă de care chirurgul să declară
fără putere, mijlocirea radiului e de neapărată nevoe. Radiul poate pro­
duce în acest caz sau o vindecare, sau o schimbare a ţăsuturilor de
aşâ natură incât ele să poată fi operate. Chiar şi în cancerul în cea din
urmă perioadă, radiul poate să gonească durerile înspăimântătoare ale
bolnavului, şi să împedice scurgerile şi mirosurile urâte care fac aşâ de
grea viaţa unui canceros.
(L a Nature, 21 Octombrie 1911).

Safire cam eleon ice.- Mimetismul animalelor e explicat prin teoria

darwinistă a conservărei speciilor; dar mineralelor, în special celor
transparente, de ce le e frică de radiu ? Lucru constatat, un întreg şir
de minerale, în special safirele şi bulgării cristalini de sare, îşi schimbă
coloarea, trecător, sau mai mult ori mai puţin permanent, dacă sunt
expuse radioactivitâţei.
Dr. A. Miet/ie citează safirele ca pietrele preţioase care îşi schimbă
cel mai uşor coloarea sub acţiunea radiului. Safirele iau colori deose­
bite, după locul lor de origină Safirele de Ceylon de exemplu, care sunt
de ordinar incolore, galben deschis, ori albastre deschis, se îngălbenesc
sub acţiunea radiului, pe când cele de A ustralia sunt în stare naturală
de coloarea închisă a albastrului de Prusia, vânătă ori albastru-verde,
şi la radiu se schimbă cu încetul, trecând în violet, apoi în verde şi în
urmă in un verde murdar. La fel safirele aziatice de K aşm ir şi Birm a.
Sunt unele safire de Ceylon, care vor să treacă drept australiene, dar
radiul le dă de gol, căci nu le schimbă coloarea, sau prea puţin de ob­
servat, în violet, iar dacă se încălzesc la 200', pierd şi această trans­
formare mică, redevenind cum erau.
Observaţiuni analoage servesc şi pentru distingerea safirelor artifi­
ciale de cele naturale. Safirele artificiale iau alte coloraţiuni, expuse
fiind radului, şi le pierd în alte condiţiuni.
Iată dar, cum vrăjitorul radium, serveşte şi ca «să dea arama pe
faţă la pietrele preţioase» care vor să-şi ascundă origina.

Ing. C. S. (Din P rom eteus, 20. IV. 912).

 ESCUBSIILE 261

ESCURSIILE

Te bucuri, tinere, de sfârşitul anului de clasă. Hi asvârlit

Iliada cât colo, de Tacit ori Cicero nici nu vrei să mai ştii,
iar fizica, chimia ori algebra se odihnesc in rafturile vre­
unui anticar, până la toamnă, când, un altul ca tine, se va
căzni să-şi sucească fulgii ce încep să umbrească buza de
sus, căutând să înţeleagă formulele chimice ori deslegarea
unei ecuaţiuni. Şi tu..., acum te bucuri. Im faci impresia mie­
luşelului care sburdă, fără nici o grijă, în baia soarelui de
primăvară. Două luni de linişte, două luni ale tale, vreme
în care şi părinţii tăi te lasă ’n pace, pentru ca să te odih­
neşti de marea trudă de peste an!
Hi scăpat de profesorii care te struneau într’una, ai scăpa
de poveţele scoase din fabule, din precepte filosofice şi când
te credeai liniştit, de odată îţi răsar şi eu înainte, spunân-
d u -ţi: nu te bucura de linişte; dacă odihna strict necesară
îndepărtează moartea stabilind echilibrul normal în organism,
odihna mai îndelungată oglindeşte moartea, căci viaţa e o
veşnică mişcare. In viaţa internă, individuală, ca şi în cea
externă, socială, odihna arată boală, arată condiţiuni nepriel­
nice, o stare anormală.
Iţi vine în minte întrebarea care am auzit’o de atâtea ori
dela alţii ca şi tine. Dar... ce să fa c ? Voiu lua cărţi, voiu
ceti şi timpul va trece folositor.
Să-mi permifi să-ţi dau un sfat. E dreptul că-mi lipseşte
spaima catalogului şi ameninţarea de a te lăsa corigent ori
chiar repetent dacă nu-1 vei urma, dar tocmai pentru că
sfatul vine din depărtare, dela un necunoscut care-ţi doreşte
binele, sper că nu vei trece aşa de uşor peste el. Nici nu-ţi
«Natura», H n V I I , N o - 9' ÎS
262 NATURA

cer să-l asculţi orbeşte, ci să judeci singur dacă îndeplinirea

lui ar avea asupră-ţi vre-un folos.
Cetitul, pentru tine, nu e totul. E mult, dar nu e înde­
ajuns spre a pregăti pe cineva pentru viaţa de azi, în care
energia individuală joacă rolul principal. Prin cetit, în adevăr,
de multe ori dai la o parte perdeluţa dela fereastra munci­
torului şi priveşti la munca lui, dar nu cunoşti deplina va­
loare a acesteia. fl ceti însamnă a asculta gândul altuia, a
afla ce a văzut altul, a câştiga uşor roadele muncei altuia,
flitul îţi dă deagata şi de multe ori tu uiţi aceasta şi crezi
că sămânţa a încolţit în ogorul tău, pe când în realitate e
numai un răsad. Prin cetit, educaţia ta nu e complectă, după
cum nu e complectă nici numai prin cunoştinţele căpătate în
şcoală. Principalul e să te deprim i a vedea, a observa cât
mai amănunţit, a cerne cât mai des, iar prin comparare a
scoate unele din acele generalităţi, care te atrag atât de mult
la cetit, dar pe care sau nu le poţi înţelege în întregime sau
încă nu eşti în stare să judeci valoarea lor.
fl şti să observi e a căpăta o armă, de folosit în viaţă,
ori care ar fi drumul apucat. Ca toate calităţile omeneşti,
simţul de observare trebueşte educat trebue să te obişnueşti
cu el, plecând dela fenomene simple— un fluture pe o floare—
până la cele mai subtile manifestaţiuni ale celor mai adânci
stări sufleteşti.
E o mare greşeală a crede că observarea e necesară
numai naturalistului şi de aice uşoara deducere că ea e indi­
ferentă pentru alte îndeletniciri omeneşti. Observarea e prima
treaptă a acelei scări care te urcă până la enunţarea gândi­
rilor celor mai abstracte, principiilor celor mai largi, ori care
ar fi forma sub care le ai îmbrăca.
Liniştea vacanţei, de care te bucuri, te poate duce tocmai
 ESCURSHI.E 263

la exercitarea plăcută a acestei însuşiri; indispensabile ori cărei

activităţi omeneşti. In vacanţă, prin o fericită îmbinare, poţi
complecta, fără profesor, educaţia ta, adăogând sau mai bine
servindu-te de cunoştinţele căpătate spre a încheia laturile
Sigurei geometrice, care ar reprezintă cultura ta întreagă.
Mijlocul prin care poţi ajunge la acest rezultat, e la în­
demâna ori cui, sărac, bogat, orăşean ori sătean. Natura
poate să-ţi slujească de carte, de profesor, de povăţuitor.
E a te îndeamnă, ea te cljiamă, ea îţi procură cu mici mij­
loace, tot ceiace vei avea nevoie mai târziu. Nu închide
această mare carte plină de învăţături înţelepte, nu o neglija
pentru celelalte cărţi în care se cuprind numai strofe din
cântarea întreagă ce-ţi stă înaintea ta.
*
* *

Escursiile sunt drumurile pe care te poţi introduce în

vălmăşagul de mai târziu al vieţei; ele te conduc încetul cu
încetul la cunoaşterea firei cu tot complexul e i ; ele îţi pun
în suflet arma de care mai târziu te poţi servi în lupta grea
c e vei duce-o odată.
La noi nu sunt folosite, nici nu sunt căutate, de unde şi
îdeia greşită că nu pot fi săvârşite decât în anumite condiţii
prielnice. Nu se cere însă decât un lucru: să ai deodată vo­
inţa să rupi cu momeala obişnuitului. Se zăreşte în cadrul
oraşului tău, profilul trăgănat al unui deal. Nu te mulţumi
cu contemplarea lui îndepărtată; aibi curajul, odată, o sin­
gură dată, a’l urcă. Osteneala îţi va fi răsplătită, iar gustul
deşteptat. El te va cljemă într’una, iar gesturi ademenitoare
îţi vor face şi pâlcul de pădure ce-1 încununează ca şi turnul
bisericii din satul care e aşezat pe coasta lui umbrită. Primul
pas care îl vei face în afara drumului obişnuit, îţi va aduce
2(M- NATURA

înainte atât de frumoase privelişti — frumoase ctjiar în lipsa

lor de ceva deosebit — încât o nălucă te va ademeni mereu ^
tot înainte, tot înainte. Uiţi ceasul când ai plecat, uiţi obiş­
nuitul în care dormitai, necunoscutul te atrage şi-ţi deşteaptă
gustul de a-1 cunoaşte. Primul pas a adus roadele ta care:
nu te aşteptai.
Greul a fost încins ; plăcerea de a tot vedea, a te bucura
mereu de alte decoruri nu te lasă în pace. Eşti prins în
capcană. Dară .. . vezi cum răsar şi aceşti dar . . . , natura
e imensă cljiar în mica poeniţă din petecul de pădure de pe
coasta dâmbului vizitat. Trebue să ştii la ce să te uiţi şi mal
ales trebue să foloseşti ceiace vezi.
Escursie nu înseamnă goană! Nu e folosul în a străbate
cât mai mulţi kilometri în timp cât mai scurt. Escursie nu
înseamnă numai decât un drum la munte, ori în depărtări
mari de locul unde stai, Escursia aduce tot acelaş folos când
e făcută în şesul acoperit de aurul lanurilor cu grâu, pătat
cu roşul de sânge al macului, cu pâlcurile sinelii ale albă­
strelelor, deasupra căruia ciocârlia se înalţă în rotocoale din
ce în ce mai înguste până ce nu se mai zăreşte. Escursia e
şi în stufărişul iazului din capul satului ori în rediul de pe
coastă.
Principalul nu e numai cât vezi, ci cum şi ce vezi. In a -
ceasta stă educarea observărei. Cel mai neînsemnat şi banal
fenomen îţi relevă o taină pe care o poţi urmări până la om.
Ceasuri întregi poţi sta lângă un moşuroi de furnici; la
urma urmei uiţi că ai face cu nişte mici gânjulii, darnice,
prevăzătoare, veşnic cu grija progeniturei ei şi ţi se pare că
trăeşti într’un furnicar omenesc, în care nu se ştie ce-e odiţma,.
în care fiinţa trăeşte dintr’o continuă mişcare. Nimic nu e
 ESCURSIILE 2f>5

<!e lăsat. La toate trcbuc căutată o explicare, nemişcându-se

m d un firicel de iarbă fără o anumită cauză.
Decât iarăşi, faptul observat se perde, rămânând numai
•darul de a băga în samă. Lotuşi pentru ca impresiunea mo­
mentană, de multe ori cea mai curată şi intensă, să nu fie
perdută, e bine să ai totdauna drept tovarăş de escursiune,
u n creion şi un carnet de buzunar. Ce-ai observat, însemni.
Prin însemnare eşti ţinut să-ţi aţinteşti privirea mai adânc
asupra celor ce ai înainte, căci scrisul cere, pentru a fi cum
trebue, oare care preciziune. Cauţi cuvântul, dar în căutarea
lui ochiul se întoarnă îndărăt la obiectul observat; un caracter
mic, scăpat din vedere, de o dată îţi aduce aminte cuvântul
căutat, care să precizeze mai exact fenomenul general.
Ct)iar cuvintele asvârlite în carnet fără şir, fără înţeles,
■devin mai târziu, când revezi ce ai scris, în liniştea odăiţei,
puncte luminoase din care poţi trage dunga limpede şi în­
ţeleasă.
Tovarăşul tău, care nu trebue să te părăsească, creionul
ş i carnetul, te pot îmbia şi la desvoltarea gustului de a scţ)iţâ
ceia ce vezi. Ce minunată exercitare! Ce leac slăvit contra
plictiselei de mai târziu! Ce mijloc măestrit de a da o parte
din tine, prin originalitatea schiţării, pitorescului ce-1 ai îna­
inte. Eşti în faţa unui stejar bătrân, cu frunzele rare ca şi
părul pe un cap pleş, cu ramurile noduroase, ciuntite, strâm­
bate fel de fel. Te uiţi la e l ; îţi vin în minte secolii de
îndărătnică împotrivire contra furtunelor, evoci vremea de
mândră desfăşurare a cununei sale. Amintirea lui însă încet
încet e alungată de alte fapte observate; nu ai încă darul
de a însemna imediat pe carnet viaţa trecută a bătrânului
e r o u ; dacă însă te pui lângă el şi-l schiţezi, scoţi în relief
26*5 NATURA

tocmai acele particularităţi, care ţi-l’au rădicat în mintea ta

la rangul de erou şi amintirea lui rămâne cât va dura ş i
schiţarea pe pârtie.
Şi iată cum, dragul meu, poţi să te foloseşti de răgazul
ce ţi-1 dă vacanţa, pentru ca să devii tu singur profesorul
tău, răsfoind în cartea mare a naturei, dar care îţi rămâne
veşnic închisă în cazul când vei căuta să afli adevărul numai
din cărţile scrise de oameni, în umbra răcoroasă a odăiţei
cu liniştea chiliei. De o parteîţi încordezi creerul, încă ne­
ajuns la faza de rezistenţă îndelungă; cauţi să dai de rostul
vorbelor scrise de un om care era în deplina lui maturitate
de gândire, ca şi un copil care s’ar căsni să-şi deie samă
de rostul stelelor pe cer; stai la umbră, la semi-întunerecul
dăunător, izolat, fără mişcare.
De altă parte cartea naturei e ilustrată cu tablourile cele
mai variate, prin care ea te pune pe cale de a pricepe singur*
de a te întreba veşnic, de a căuta să dai răspunsul. Ea nu
te oboseşte, ci din contră te întremează; prin mişcările c e
trebue să le faci ca să întorci foile, plămânul tău absoarbe
din belşug oxigenul. Sorbi viaţa odată cu înţelepciunea ; te
simţi vioi şi stăpân pe tine ; învăţând multe, pui temelia trai­
nică vieţei tale de mai târziu şi ori unde te vor duce valu­
rile zilelor de maturitate, vei găsi în totdauna sprijin dacă
nu în cele învăţate în câmpul luminei, al culorilor şi al sim­
foniei naturei, dar măcar în amintirea acelor vremuri de înţe­
leaptă folosinţă a ceasurilor libere. Nu le vei regreta nici o
dată, ct)iar când nu-ţi vor fi de mare ajutor, de şi aceasta
nu se poate de loc întâmpla.
*
* *

Ţi-am spus că o escursiune se poate face şi în vatra

satului tău, în împrejurimile oraşului, ca şi la mari depărtări.
 F.S'-URSITLE 267

Pe când cele dintâiu sunt la îndemâna oricui, ori unde i-ar

fi locuinţa, cele din urmă sunt legate cu mai multe greutăţi.
Trebue învinsă îndepărtarea, cu alte cuvinte doza de voinţă
cerută, e ceva mai mare. Greutăţile materiale le poţi înlătura
singur, rezultând o mai mare satisfacere şi o mai deplină
experienţă. Să mă explic.
Trăind într’un oraş ca Botoşani, Dorotjoi, ori Călăraşi,
năzueşti să cunoşti munţii înalţi, cu apele răcoritoare, cu
văile umbrite. Greul e să te vezi până la Paşcani ori Câmpu­
lung. Pe vremea verei preţurile drumului de fier sunt scăzute.
i\tâta ţi-e necesar: banii ca să plăteşti biletul de clasa IlI-a
până la una din staţiunile cele mai apropiate de locul visat
de tine. Mai încolo eşti scăpat, cu o condiţiune: să te în­
veţi a fi om. Cu toiagul în mână, cu sacul de escursiune în
spinare, cu creionul şi carnetul nedeslipit de tine, începe
viaţa de pribegie. Se înţelege că este mai uşor să mergi
drum lung, având cele ce trebue pentru cheltuit. E mai
plăcut a te şti la adăpost, având de la părinţi banii trebuin-
cioşi, nerămânându-ţi decât să urci munţii, observând şi în­
semnând cele văzute. Dar . . . . nici cel sărac nu moare de
foame. Ori unde ajunge va putea găsi o ocupaţie de o zi-
două, din care poate să-şi scoată bani de cheltuială pentru
alte două-trei zile de drum. Escursia în acest soiu e mai
complectă. Cunoşti natura, dar te deprinzi a cunoaşte şi pe
oameni, greul muncei lor, preţul sudorei. De aici apropierea
între tine, orăşan, şi el «talpa ţârei», de aicea dragostea
adevărată ce capeţi pentru cel cu mâinile noduroase, cu bătă­
turi, cu pieptul ars de soare, cu mijlocul îndoit de îndelunga
încovoire. Ce urme adânci ar lăsă în sufletul tău asemenea
zile trăite împreună cu tovarăşii tăi de o zi. Câtă râvnă la
muncă îţi vor da mai târziu zilele de grea trudă trăite îm­
268 NATURA

preună ! Şi iată cum escursiunea ta de o lună, tc face om

întreg pentru toată viaţa. Prinzi farmecul veşnicei schimbări
a naturei, te încântă, cu urme adânci, simfonia pădurei, a
pârâului sălbatec, a tunetului, a corului păsărilor, dela care
şi marele Beetţjoven fură câte-ceva în preumblările sale prin
câmp ; carnetul tău se umple cu variate, atât de variate!
observări care ţi se impun la fiecare pas într’un drum aşa
de felurit de acel obişnuit ţ ie ; caetul tău de schiţe cuprinde
atâtea colţuri din natură, care ţi-au oprit o ctjii: ici un brad
falnic, dincolo o stâncă gata să se prevale, mai încolo un
bucţjet de digitale care se înclină spre surorile ei mai mici
campanulele albastre etc. etc. Iar în sufletul tău ai sădit
pentru veşnicie respectul ori dragostea de munca celor mulţi,
cu care ai trăit o clipă. După o asemenea escursiune te
întorci cu trupul întărit de exerciţiu şi respirarea adâncă, cu
sufletul înălţat spre cel mai nobil ideal omenesc — dragostea
de aproapele tău,— iar mintea a învăţat din laboratorul naturei
lucruri pentru care ţi-ar fi trebuit înzecit timp spre a le în­
trezări numai din cetitul cărţilor tale, în umbra perdeluţelor
trase şi a aerului incţ)is. ■
Nu mai vorbesc de surpriza plăcută pe care o poţi face
la începutul anului, profesorului tău de Şt. Naturale, îmbo­
găţind muzeul şcolar cu un cristal frumos, ori cu nişte in­
secte interesante, ori cu câte-va plante rari, presate, ori d)iar
cu schiţele desemnurilor tale. Exemplul tău, va fi urmat de
alţi colegi, gustul pentru observare îl vei trece şi altora, fă-
cându-le lor un bine, făcând şi ţărei întregi un bine.
D a! da! Ţărei întregi. Pentru că atunci când pribegiile
tuturor celor din care se aleg conducătorii ţărei şi admini­
stratorii ei, ar fi obişnuinţă, nevoile celor mulţi ar fi mai bine
cunoscute, realitatea de toţi ştiută, dragostea reciprocă mai
 ESCUKSIILE ■26'*

des ţesută şi se înţelege că rostul treburilor în genere ar

merge mai bine.
* * *
Iată sfatul meu, iubite tinere, care te bucuri de venirea
vacanţei pentru a te odihni. Rzi vremea e scumpă. Trebue
să te foloseşti de ea şi trebue să nu o laşi să se scurgă
fără să te ducă şi pe tine măcar cu un pas mai departe de
unde erai. Şi iarăşi nu cunoşti viitorul; o cortină deasă de
desparte de el. Nu ştii ce se ascunde după ea, după cum
nu poţi nimic prevedea. Trebue să fii pregătit la ori ce şi
deci trebue de mic să cauţi a te înarma cu tot ce ţi-ar putea
fi folositor. Htunci când vei fi în plină luptă, vei perfecţiona
unele arme, altele le vei lăsa la o parte, de rezervă. Ei bine,
escursia e şcoala armelor pentru viitor. Ori ce vei ajunge,
ai nevoe de un trup pe deplin sănătos : escursia dă elasti­
citate, muşcţjii devin vânjoşi, corpul se deprinde cu variaţii
de climă. Ori ce ocupaţie vei avea, voinţa e un factor prin­
cipal de luptă : escursia deşteaptă voinţa, o exercitează, o
întăreşte; la fie-care pas poţi găsi stavile care-ţi cer o repede
ţjotărâre, o sigură observare, o energie relativă, care trebue
să o desfăşori imediat, căci după o clipă e prea târziu. In
viaţă, ori ce vei fi, ai nevoe de o seninătate a minţei, a su­
fletului : escursia ţi-le procură căci le împrumuţi dela natura
măreaţă, variată, veselă, întremătoare. Iată ce-ţi dau escur-
siunile ca dar pentru fondul indispensabil vieţei, indiferent
de «ce vei fi». (înde mai pui numeroasele cunoştinţi căpă­
tate prin tine însuţi, mai trainice, mai temeinice, asupra feno­
menelor naturale de ori ce soiu, asupra ţărei tale mici dar
scumpe, asupra locuitorilor ei, mai ales a celor de pe urma că­
ror trăim. Nu lăsa să treacă vremea în lenevirea ademenitoare!
270 W I ’UR \

Dacă ai un mijloc plăcut de a-ţi fi ţie însuţi de folos, nu-i

da cu piciorul. Mai târziu nu te mai întâlneşti cu vioiciunea
tinereţei, lipsită de griji multiple, când ostenelele nu se prea
simt îndată, când . . . «tot ce sboară, se mănâncă». Şi apoi,
fă o încercare şi pune în practică sfatul meu. O singură
dată numai. Vei simţi vre-un bine, îl vei repetă, mulţumin-
du-mi. Nu vei adaogă nimic firei ta le ,. . . mă vei certa că
ţi-am stricat o vacanţă.
I. Simionescu
P r o f e s o r la U n iv ersitatea din Ia ş i

TRANSATLANTICUL.

Oceanul Atlantic a devenit astăzi în faţa inginerului,

financiarului şi negustorului, pentru legăturile economice dintre
Europa şi America, un câmp de luptă năsdrăvană.
Ce mai vor cei trei factori sociali de mai sus, faţă de
progresele economice realizate în ultimii zece ani, între cele
două continente ? Ce va mai aduce ziua de mâine ? Acestea
sunt întrebările pe care ni le punem în faţa marei neno­
rociri întâmplate acum câteva săptămâni, celui mai mare
transatlantic Titanicul şi peirea într’o clipăa 1500 de oameni.
Faptul e cu atât mai întristător cu cât Citanicul era
opera celor din urmă frământări ştiinţifice ale timpurilor
noastre şi idealul la care ajunsese omenirea în arta plutirei
pe mări şi oceane.
In vremurile vecfii şi mijlocii ale omenirii, popoarele
din jurul Mediterane, au fost cele mai de seamă în nego­
ţul şi plutirea pe mări şi pe oceane, întocmai cum sunt as­
tăzi cele din jurul oceanului Atlantic ce udă Europa şi
America de Nord.
 T'î \NS>TI , AXT[ ' Tr , 271

1. In timpurile mijlocii datorită cruciadelor şi ligei Han­

seatice, plutirea şi negoţul pe mări şi oceane luă un mai
mare avânt. întinsul negoţ ce se face azi pe Atlantic, a început
de când cu descoperirea Americei şi crescu neîncetat până
în timpurile noastre.
In secolul al XVIII-lea începu, marele progres în plutire
şi mai cu seamă se întemeiară mari societăţi de navigaţiune.
Corăbiile cu pânze fură mult timp singurele la îndemâna
negoţului. Progresul vapoarelor şi tăerea istmului de Suez,
deteră o mare lovitură corăbiilor cu pânze, care la rându-le
căutară pe toate căile să’şi îmbunătăţească soarta şi să
ţie pept vapoarelor şi până azi ca eftinătate.
După numeroase încercări şi progrese timp de 112 ani,
din 1707 până în 1819 şi în care timp minţile agere, munca
neobosită şi curajul neînvins al lui Denis Papin, Jou ffroy,
Fulton şi Bell, oceanul Atlantic fu străbătut în 1819 pen­
tru prima oară în timp de 26 de zile de la New-York la
Liverpool de către vaporul Savannah, care însă întrebuinţă
în o parte din călătorie şi pânzele. Cum mulţi se îndoiau
încă de a binele, că oceanul poate fi străbătut de o corabie
mânată numai de puterea aburului, iată că deodată în 8
Aprilie 1838 vaporul Great Western, plecă din Bristol la
New-York, numai cu 7 . călători (singurii îndrăzneţi care în­
fruntau o moarte sigură) şi ajunseră numai prin puterea
aburului la 23 Aprilie adică după 15 zile. Astăzi după 74
de ani, omenirea tinde a străbate oceanul Atlantic în 4 zile,
de oare-ce i se pare mult vre-o 20 de ore ce le mai perde
încă cel mai mare transatlantic în călătoria sa din Europa
în America.
După asigurarea străbaterei oceanului numai prin puterea
aburului, se înjghebară în 1840 cele dintâiu societăţi de
272 NATURA

navigaţiune, iar în 1848 numai marina comercială engleză

număra 1100 vapoare.
In legătură cu progresul aburului s’a desvoltat şi per­
fecţionat construirea, dimensiunile, tonagiul şi iuţeala vapoa­
relor ; s’au perfecţionat porturile înzestrându-se cu tot ma­
terialul trebuincios spre a primi marile transatlantice.
2. Marile transatlantice, supranumite cu drept cuvânt
uriaşii mărilor, au mai toate acelaş plan, asemuindu-se în
forma exterioară şi deosebindu-se doar prin dimensiuni şi
maşinării. Construcţiunea unui astfel de uriaş, nu este alt
de cât rezultatul progreselor neîntrerupte realizate de vre-o
zece ani.
De fapt orice transatlantic se compune din aceleaşi
părţi mai de seamă ca şi un vapor ordinar, decât ca deo­
sebire că totul este în mare şi în mult.
Fără a intra în amănunte, pe care de altfel ni le dă
orice dicţionar ştiinţific, putem spune că astăzi ştiinţa îşi
dă toate silinţele spre a perfecţiona şi a pune în legătură
cu cerinţele industriei şi comerţului, precum şi cu înjghe­
bările tehnice la care au ajuns porturile mari din timpurile
noastre, părţile cele mai de seamă care formează în fapt fiinţa
unui transatlantic: scheletul din oţel, fier şi lemn ; maşinăriile
sau inima transatlanticului şi care împreună cu alte unelte de
al 2-lea rang, îi vor asigura mersul, iuţeala şi siguranţa.
Fiecare transatlantic este împărţit în mai multe părţi
despărţite prin pereţi în care nu pătrunde apa, şi care înar­
mează vasul contra scufundării. Se numără 21 de pereţi
şi care împart vasul în lungime în 22 de părţi. In fiecare
perete sunt făcute porţi, astfel în cât se pot deschide şi
închide de pe puntea de sus a vasului după porunca co­
 TR ANS ATLANTICI'T, 27 :i

mandantului şi care ordonă închiderea şi deschiderea la

24 de ore, spre a se încredinţa dacă sistemul funcţionează
regulat.
Sufletul unui transatlantic şi care dă viaţă întregului
organism, sunt cele 21 de căldări colosale, fiecare având
5 m, 20 de diametru şi în care se fac aburii trebuincioşi
spre a mişca cele două puternice maşini, fiecare având o
putere de câte 15000 cai vapori. Fumul din cuptoare buf­
neşte prin nişte coşuri de câte 3 0 m înălţime şi 4 m 70 diametru.
Iuţeala cu care merge în mijlociu un transatlantic este de
22 noduri pe oră (1 n od = 1852m).
Un transatlantic poate primi în mijlociu vre-o 2000 de
călători împărţiţi ast-fel : 450 călători în clasa I-a, 200 în
clasa Il-a, 900 în clasa III-a şi 450 de oameni pentru mânuit
vasul. Pentru mânuitul unui transatlantic trebuesc: 8 ofiţeri
de comandă, 15 ofiţeri mecanici, 210 maşinişti, fochişti,
ajutoare etc., 55 marinari, 156 bucătari, chelneri, ajutoare etc.
adică numărul de mai sus.
Hrana acestei mulţimi în timpul unei treceri de 6 zile
abia ar încăpea într’o ladă cam de mărimea Hteneului din
Bucureşti. Hrana ar fi astfel : 15 boi, 13 oi, 5 vaci, 700
diverse bucăţi de carne (rinichi, limbi, pulpe de berbec etc),,
vre-o 3000 de pasări, lOOdeepuri, 1500 de bucăţi de felu­
rite vânaturi, 3000 kgr. de peşte, 20000 kgr. legume, 2500
kgr. de felurite paste (macaroane, fidea, etc.), 4000 cutii cu
conserve şi vre-o 25000 de ouă. flpoi mai multe mii de
fructe, 4000 litri de lapte şi 4000 kgr. de zahăr, iar ca­
feaua gata de băut ar încăpea în 27 de butoae de l m lărgime
pe 1m 50 înălţime. In pimniţe stau : 45000 de sticle de fe­
lurite mărimi coprinzând cele mai felurite băuturi.
O călătorie dus şi întors al unui transatlantic costă a -
274 NATURA

proape 500000 lei, din care cea mai mare parte se cljeltue-
şte pentru cărbuni, unsori şi personal.
A se întrece în dimensiuni este visul societăţilor de na-
vigaţiune, vis însă ce stă în legătură cu îmbunătăţirile ce se
pot aduce marilor porturi de către arta inginerească.
Lungimea transatlanticelor este în mijlociu între 180—250m.
Insă schimbarea cea mai de seamă ce s’a adus trans­
atlanticelor, stă în înlocuirea maşinelor ordinare cu aburi
prin m otoare cu turbină.
Această schimbare s’a făcut pentru prima dată în Ianuarie
1906, la transatlanticul englez Carmania, al soc. de naviga­
ţie Cunard. El este înzestrat cu trei turbine şi care au 1.115.000
de aripioare, care stau înfipte în coroanele metalice ale osii­
lor. După socotelile inginerilor, vasul trebuea să meargă cu
19 noduri pe oră, ctjiar pe timp de furtună. In prima călătorie
Carmania a străbătut oceanul în 7 zile, 9 ore şi 31 de mi­
nute, plecând din Queenstown spre New-York în ziua de
2 Decembrie 1905.
Preţul unui transatlantic se ridică la peste zeci de mili­
oane şi diferă de la vas la vas după perfecţionările aduse.
Un transatlantic se ridică la peste 10-15 milioane lei. Astăzi
marile ţări comerciale caută să’şi facă corăbii din ce în ce
mai mari şi care să meargă din ce în ce mai iute.
Aşa Englezii, în dorinţa de a întrece pe Francezi şi Ger­
mani, au făcut acum câţiva ani doi uriaşi transatlantici
Lusitania şi Mauritania , iar de curând Titanicul al cărui
sfârşit tragic a întristat omenirea.
De asemeni Germanii au trei mari transatlantice: Kron-
princessin Cecilie, K aiser Wilhlem 11 şi Deutschland, iar Fran­
cezii au Provence, Lorraine şi Savoie.
Astăzi, după nenorocita întâmplare a Citanicului, cel mai
 TRANS\ T H N T K m 275

m are uriaş al oceanului este transatlanticul Lusitania ') al soc.

Cunard. Este lung de 254ra, larg de 26m, 40, are maşinării
de 65000 cai vapori, în care cele 4 turbine motrice au 3
milioane de aripioare. In timp de răsboiu poate primi 20000
de soldaţi. De şi la început ca iuţeală nu întrecuse pe Deutsch­
land, totuş cu timpul ajunse să-l întreacă, aşa că în 1908
la 6 Octombrie, plecând din Queenstown la ora 1 p. m., a
ajuns cu bine la New-York cu cei 1994 de călători, la 11
Octombrie, la ora 9 a. m., străbătând Oceanul în 4 zile, 19
ore şi 5 minute, aşa că în acea dată englezii au câştigat
întâetatea în iuţeală.
5. Marile societăţi de navigaţiune. încă din 1838— 1843,
vaporul de mărfuri şi călători Great-Western făcea curse
regulate între Änglia şi Ämerica. Âcest fapt încurajă pe ne­
gustorul Cunard, care făcu patru vapoare (1840), întemeind
astfel prima societate de navigaţiune. In acelaşi an se înte­
meia Peninsular a. Oriental Co-, şi apoi în urmă se întemeiară
foarte multe societăţi. Dăm mai jos numele unora din cele
mai mari societăţi de navigaţiune din ultimii zece ani.
Anglia. Cunard Steamslup Co-, Liverpool; Ismay, Iurie
Co. (conducând Oceanic Steam navig. Co. şi W ţjite Star),
Liverpool şi N ew -York; Peninsular a. Oriental C o .; Britisch
a. North Atlantic Co., Liverpool; Anchor Line, Londra, Glas-
cow, Liverpool; Harissons Line, Liverpool.
Germania. Hamburg-Amerika Linie, Hamburg ; Ham­
burg-Südamerikanische Gesellschaft, Hamburg ; Australische
D am pfschiffs Ges., Hamburg; Norddeutscher Lloijd, Brema.
Fran ţa. Messageries Maritimes, Marsilia şi Bordo ; Com-1

1) Z ia r e le n e a d u c v e s t e a c ă G e r m a n ia a în z e s t r a t m a rin a s a c u c e l

m a i m a r e v a p o r d in lu m e , n u m it Imperator. R s e v e d e a la n o t iţ e
27G NATURV

pagnie générale transatlantique, Havre, Marsilia ; Chargeurs

réunis, Havre ; Cyprien F abre et Cie., Marsilia ; Transports
Maritimes à vapeur, Marsilia ; Fraissinet et Cie, Marsilia.
S tatele Unite ale Am ericei de Nord. United Staates
Government din Filadelfia.
Celelalte ţări europene şi extraeuropene, mai fiecare
şi-au înjghebat societăţi de navigaţiune, care însă nu se pot
compara ca număr şi putere de vase cu cele citate.
Marile linii de navigaţiune străbătute de vapoarele socie­
tăţilor de navigaţiune sunt desemnate p e hărţi ca un adevărat
bulevard foarte bine hotărât şi urmat între apusul Europei
şi răsăritul Americei de Nord.
6. Până la ce grad de concurenţă pot ajunge Englezii,
Francezii, Germanii şi Americanii cu înjghebările acestor
mari uriaşi ? Mărind dimensiunile vor trebui mărite şi por­
turile, apoi mărind iuţeala, se vor cheltui cărbuni din ce în
ce mai mulţi.
De sigur căf pentru viitor cele patru mari puteri econo­
mice din timpurile noastre vor căuta să construiască uriaşi
din ce în ce mai mari.
Vor să construiască un transatlantic de 300m lung. şi
care să meargă cu o iuţeală de 30 de noduri pe o ră? Va
trebui să aibă o lărgime de 33m, 50. Va putea să primească
o încărcătură de 80000 de tone- Va consuma 3000 de tone
de cărbuni în 24 de ore. Va costa 100 mii. lei.
Pentru o singură călătorie îi va trebui 15000 tone căr­
buni sau vre-o 3000 de vagoane încărcate cu câte 5000
kgr. de cărbuni.
Un ast-fel de transatlantic ar străbate oceanul Atlantic
dintre apusul şi răsăritul Americei de Nord în 4 zile.
Pentru viaţa economică a omenirei, o astfel de luptă ar
 TRANSATLANTICUL 277

fi o vanitate, un lux şi o paradă ? Nu, de oare-ce pe mă­

sură ce călătoria din Europa şi Hmerica, ar deveni din ce
în ce mai lesnicioasă atunci pe aceiaş măsură legăturile
între cele două continente ar fi mai numeroase (călători,
sctjimb de mărfuri), iar omenirea va profita mult din acest
progres al transatlanticului, care apropie zi pe zi mai cu
înlesnire marile naţiuni.
R. LHZARESC ü . N.
PROFESOR L R LICECIL SF. SRV K
----------------------- -CSffiS»------------------------

CUM DORESC SÂ-MI VAD O R A ŞU L 1)

III.
OR A ŞU L DE MUNTE.

Trăsături ca racteristice. întemeietorii principatelor noa­

stre, voevozii Negru şi Dragoş, n’au descălecat tocmai în
câmpiile Dunării, ci la poalele munţilor şi-au ales reşedin­
ţele. Munţii apără mai bine de cât câmpiile, în vremuri de
restrişte ; şi când, după liniştirea barbarilor, românii au eşit
din fortăreţele lor, şi-au stabilit mai întâi la poalele Carpa-
ţilor oraşele. De aceia, oraşele de munte sunt cele mai vecţn
oraşe româneşti.
Condiţiile de siguranţă au predominat totdeuna la ale­
gerea şi stabilirea unui oraş, nu numai la noi, dar şi aiurea.
R ş a Hamburgul, dacă este aşezat la o foarte favorabilă
poziţie, între gura Elbei şi marea Nordului, întemeietorii lui
nu s’au gândit, nici la bună situaţie comercială, nici la un
bun teren de construcţie ori cultură, ci mai vârtos la sigu­
ranţa lor faţă de invaziunile barbarilor, siguranţă ce o oferea

1) Vezi N atura N o. 7 şi 8, Aprilie şi M ai 1912.

«Natura», Rn. VII, No. 9. 9
278 NATURA

apa adâncă care înconjura o bună parte din oraş. Veneţia,

în timpurile de decadenţă a imperiului roman de apus, nu
era atât de împrăştiată pe lagune. Hordele lui Atilalau îngrozit
populaţia de pe malurile golfului Veneţian, şi locuitorii s’au
refugiat pe numeroasele insuleţe din faţă, unde, mai adă­
postiţi de barbari, s'au desvoltat bine, ocupându-se cu co­
merţul. Cu timpul băştinaşii s’au împrietenit şi amestecat cu
Longobarzii, care ocupaseră ţărmurile. Şi câte alte exemple !
In vremurile ved)i, oraşul de munte se clădea cam pe
dos de cum se procedează astăzi. Anume, se construia întâi
cetăţuia, la loc bun de apărare, pe vârful muntelui, şi pe
lângă ea, mai ales în ea, se construiau apoi şi celelalte lo-
cuinţi şi drumuri. Cu cât timpurile se mai linişteau, cu atât
drumurile ce duceau în vale se înmulţeau, casele se lăsau
timid spre poale. Cine a vizitat Râşnovul de lângă Braşov,
şi s’a suit acolo sus pe cetăţuie, a putut, de sigur, privind
frumoasa câmpie ce se desfăşoară ocţjilor, vedea acest caracter
de dezvoltare al oraşelor vectji.
Astăzi lumea este mai aşezată, mai puţin războinică, dar
mult mai regustoroasă, căci „lupta“ se dă astăzi urmând
„strategia economică“. Astăzi «locul bun» este cel la dru­
mul mare, şi e de prisos să mai spun că numai artiştii...
cu parale îşi caută ogradă pe creasta dealului, ori, cine vine
mai târziu, ia loc mai în spate, se sue la galerie.
Oraşele de munte rar ocupă o suprafaţă mare, căci
munţii le strâng ca un cleşte. Ele iau forma văilor şi
câte odată se înşiră dealungul unui râu. Cu cât valea e mai
largă, cu atât un oraş de al nostru de munte, se poate dez­
volta mai bine în industrie, care cere să aibă loc şi totul
la îndemână. Industria va progresă şi mai bine, dacă un
 CUM noii ESC SA-Mt YĂn ORASUT, 27i>

curs de apă navigabil este în preajmă, căci greutăţile de

transport— mai accentuate la munte— sunt cu mult înlăturate-
Aceste condiţiuni nu sunt îndeplinite la noi pretutindeni,
dar e învederat lucru că, industria acolo progresează, unde
braţele, energia şi materialul pentru lucrare sunt eftine, iar
transporturile nu prea grele. Oraşele noastre de munte ar fi
chemate pentru aşa ceva, căci s’ar putea procura energia
hidraulică nu prea scumpă, iar dacă aceasta e imposibil, pe­
trolul nu e la mare distanţă de extracţiune şi uşor pot fi
aprovizionate motoarele «Diesel» cu petrol ale fabricilor care
s ’ar stabili acolo.
P olitica o ra şelo r de munte. Ce să sfătuesc pe consilierii
oraşelor noastre de munte ? Natural, cum să-şi facă oraşul să­
nătos, bogat, să-l mărească, să-l înfrumuseţeze. Bogăţia însă se
face, sănălatea s£ păstrează, iar pentru a se atinge acest
scop, trebuieşte studiu şi lucru. Industriile şi comerţul unui
oraş, aduc şi fac bogăţia acelui oraş. Oraşele de munte dar,
să caute să atragă industriile. Industriile cer însă capital, şi
capitalul siguranţă ; iar dacă oraşul vrea să le atragă, ad­
ministraţia comunală trebue să aducă la cunoştinţă, să pu­
blice cât mai mult, ce anume industrii se pot dezvolta în
oraşul lor, ce locuri se pot pune la dispoziţia industriilor
şi supt ce condiţii, ce mijloace de transport posedă oraşul,
ce fel de populaţie posedă oraşul, şi mai ales cifre sigure
nu vorbe !
Pentru o astfel de acţiune, oraşele cer însă adevăraţi pă­
rinţi care să le conducă, nu de cei provizorii. Mi-aduc a-
minte de ce citeam odată într’o carte, frumos şi cu inimă
scrisă, şi mai citesc încă odată acum :
«La ora 9 de dimineaţă, primarul şi cele 12 ajutoare
sunt la primărie, la lucru. Primarul are 32.000 lei leafă anu­
230 NATURA

ală, primul ajutor 15000, ceilalţi câte 12000 lei. Aceşti oa­
meni trebuie să merite banii pe care îi primesc, şi de aceia,,
o neîncetată întrecere este între ei. Zelul administraţiei mu­
nicipale crează prosperitatea acestui oraş ? Ori, din contră,
prosperitatea oraşului târăşte cu sine sârguinţa acestor 13 neo­
bosiţi oameni ? In orice caz, eu cred că ei o ajută mult.»
„Am întrebat pe un consilier, de ce este, el, cel mai
mândru în oraşul său. După un moment de gândire, îmi
răspunse: sunt mândru, mai ales, că sunt cetăţean al
Coloniei ')•••“
Şi în aceiaş legătură de idei, adaog rândurile 2) :
„...Nu m’am putut opri, fără ca să observ aici, dealtfel
ca aproape în toate oraşele pe care le-am vizitat, silinţa şi
activitatea dezvoltată de primar şi ajutoarele lui“...
«...Cauza este că, funcţiunile de primar şi ajutoare, sunt
plătite cum trebuie, iar persoanele se aleg dintre cetăţenii
capabili, care au dat probe de aceasta...»
«...Autoritatea sa (a primarului) este respectată şi părerea
sa ascultată cu smerenie ; el are aproape poziţia unui pre­
fect în consiliul judeţean, dar mai amestecat în acţiune, mai
interesat de bunul mers al lucrărei, şi mai stabil. Căci, numit
la început pe o perioadă de 12 ani, el devine primar pe
viaţă, dacă e ales a doua oară. Şi, dacă după 12 ani, nu e
menţinut, el are dreptul la o pensiune egală cu jumătate din
leafa lui. La fel şi ajutoarele lui.»
Condiţiunile higienice ale oraşului, le voi expune aici
repede, căci oraşele noastre de munte sunt în condiţiile cele

1) Rhin et W estphalie de Ju le s Huret, pag. 152

2) flceaş scriere, pag 28, unde se vorbeşte de oraşul Mayenţa.
3) de către consiliul comunal şi aprobat de guver.i in urma cercetări-
jor titlurilor şi capacităţii canditaţilor.
 CUM DORESC si-M I VĂD ORAŞUL 281

mai tjigienice, în raport cu celelalte, ori este mai puţin de

lucrat de. cât în oraşele noastre de câmpie, de exemplu. La
„oraşul de câmpie“, voi cită şi părţile ce vor lipsi aici.
Cu cât oraşul se măreşte şi populaţia se îndeseşte, con-
diţiunile ţjigienice sunt mai periclitate, şi dacă ^igiena şi
medicina nu ar fi făcut progrese enorme în ultimile două
secole, să fim siguri, poate că viaţa atât de intensivă a ora­
le lo r de astăzi, nici nu ar fi posibilă, ori calamităţile ar fi
permanente, «ca o sabie a lui Damocles ar atârna» deasupra
oraşului. Să ne folosim de aceste progrese ca să prevenim
nenorocirile, să luăm măsuri de pază pentru curăţenia ora­
şului : a stradelor şi pământului lui, a apelor lui, a aerului lui.
*
* *
Terenul oraşului de munte este mai totdeauna ţ)igienic
pentru a fi construit; dealtfel, în stabilirea oraşelor, văzurăm
că, foarte des, cu totul alte condiţii s’au avut în vedere. Nu
este mai puţin adevărat, că şi în vedjime, unele oraşe au
avut căutare, şi au şi astăzi căutare, prin condiţiile şi clima
lor sănătoasă. Cetatea eternă a Romei , clădită de nepoţii lui
Numitore , a fost repede populată de locuitorii Laţiului, ţinut
mlăştinos şi deci nesănătos, unde traiul nu era tocmai uşor.
înălţimile celor 7 coline, de pe malurile Tibrului, erau un
teren mult mai bun şi mai sănătos, şi nu rareori Titu Liviu
şi Tacit au lăudat în scierile lor, Roma, ca fiind foarte sănă­
toasă ’)•
Când construim, căutăm mai ales ca terenul să fie u scat;
altfel, casele sănătoase se construesc mai scump. In stabilirea
oraşelor noi, mai căutăm ca apă bună şi îndestulătoare să 1

1) D ie hygienischen. Vorbedingungen fü r die O rtsansiedelungen de

H . Salom on, Prof, bonorar.
282 NATURA

fie în apropiere ; să avem posibilitatea de a îndepărta uşor

şi repede gunoaele şi apele murdare. Rcestea ar fi condiţi-
unile Irjigicnice, pe lângă climă şi calitatea terenului.
Canalizarea oraşului vine şi în ajutorul îmbunătăţirii te­
renului de construcţie, căci prin o canalizare sistematică se
poate usca, se poate scoborî nivelul apelor subterane. Dealtfel
se recomandă totdeauna ca terenurile nesănătoase sau expuse
inundaţiilor, să fie destinate parcului ori grădinilor oraşului.
Canalizarea este chemată însă în primul rând, să îmbu­
nătăţească condiţiunile tjigienice ale unui oraş, nu numai
prin faptul că îndepărtează uşor şi repede apele murdare din
locuinţi şi de pe străzi, ori apele ploilor, care staţionând devin
cu totul nebigienice, ori împiedică circulaţia, dar ajută mult
şi la buna stare ^igienică a corpului orăşenilor, căci
prin prezenţa ei, înlesneşte instalarea de băi publice
şi private ; înlesneşte buna întreţinere a locuinţelor, a sta­
bilimentelor, a stradelor şi pieţelor. Un oraş tară canalizare,
nu mai merită astăzi să poarte numele de oraş.
Apele canalelor nu totdeauna trebuesc lăsate să se verse
în râul ce scaldă oraşul, sau care trece prin apropierea lui,
căci, dacă oraşul e mare şi râul e mic, pericolul, pot zice,
nu’l înlăturăm, ci îl micşorăm ceva, ca să-l mutăm. Râul
devine în loc de binefacere, un pericol pentru coriverani,
iar oraşele din vale sunt cu adevărat persecutate. De aceia
în condiţii de acestea, nefavorabile, apele trebuesc, în o mă­
sură oarecare, clarificate, înainte de a fi vărsate din canal
în râu. Şi sunt atâtea mijloace bune de curăţire, că
nici nu trebuie să ne îngrijim, cum ! Ce credeţi de exemplu,
că ar fi devenit râul Ruhr din Westfalia, dacă s’ar fi lăsat
ca, — să citez numai Ruhrort- ul, Duisburg~u\, Essen- ul,
Bochum-u 1 şi atâtea alte orăşele — să-şi verse apele cana­
 CUM nORKSC SÀ -M I VXD ORAŞUL 2-3

lelor lor direct în acest râu, dacă s’ar fi lăsat ca furni­

carul de fabrici, ale căror coşuri, veşnic fumegânde, fac as­
pectul unei păduri, să-şi verse tot felul de ape, cu tot felul
de funingini, uleiuri, otrăvuri, colori fel şi fel, varuri,
cenuşi şi ce nu vă gândiţi ? Şi să ne mai amintim,
ca numai din apele care trebuie să vie în râu, se
beau încă în 1901, peste 180 milioane de m. cubi, din care
120 mii. m. cubi nu s’au mai reîntors în Ruhr. Această apă
se lua prin 82 de staţiuni de pompare şi peste 18 stăvilare
din care 16 erau pentru alimentare cu apă, deci numai două
pentru alte scopuri. Şi la fel cu râurile vecine, Emscher şi
Wupper. In momentul acesta mă gândesc la râuleţul Azuga,
pe care, clţiar vara, l’am văzut de atâtea ori colorat mai
bine de cât cerneala cu care scriu aceste rânduri..
Curăţenia apei de băut, ca şi canalizarea, împiedică răs­
pândirea şi isbucnirea multor boale epidemice, în special a
tifosului, desinteriei, hjolerei. De aceia, în fie-ce oraş, apa
filtrată cum trebue, trebue să curgă în conductele fiecărei
case, şi nu numai a tâ t: este încă un secret pentru mulţi,
cum se face că apa din conducte, destul de curată, tot se
infectează aşa de des de pe la canale. Astfel de instalaţii
nu trebuie să le facă ori-cine, căci sunt anumite lucruri ce
trebuesc cu multă grije şi pricepere construite ; altfel, de,
nu vom şti ce bem. Păcat că nu am aici un tablou care să
desvăluie misterul : a se face, şi a nu se face. Destul atât.
Higiena recomandă o specializare a cartierelor unui oraş,
şi e bine ca oraşele care se dezvoltă, să prevadă precis, ce
va deveni fiecare regiune, cu ce fel de locuinţe va fi clădit,
cum va fi clădit. Centrul oraşului e determinat de multe cir­
cumstanţe să rămâie cartier comercial, aproape totdeauna.
Partea industrială se va stabili acolo, unde terenul este în­
284 NATURA

destulător pentru întinderea fabricilor şi depozitelor, unde

drumurile de comunicaţie naturale şi calea ferată sunt aproape.
Se va avea încă în vedere şi direcţia vânturilor dominante,
ca să ferim oraşul de fumul şi mirosul fabricilor. Partea ora­
şului cu locuinţe de lucrători va fi lângă partea industrială,
iar cea de locuinţe de închiriat, fie „cazărmi de închiriat
pe lângă cea comercială. Cartierul de locuinţe se aşează la
adăpost şi linişte, iar sfertul cu „colonia de vile“, in partea
cea mai sănătoasă şi artistică. Rcest sfert se poate uşor
dezvolta ca un „oraş în parc“.
Oraşele noastre de munte se pot uşor dezvolta ca un
oraş risipit în un mare parc, şi Sinaia este un exemplu.
Pădurile şi vegetaţia nu trebuiesc distruse cu totul de pe
terenul oraşului, ci locul de construcţie trebuie bine ales, în
raport cu vegetaţia existentă.
Alegerea stradelor trebuie să o facem ţinând bună seamă
şi de ^igiena locuinţelor. Trebuie să evităm expunerea locu­
inţelor prea mult la vânturi, vârtejuri; iar de soare, lumină,
să nu fugim, şi pentru aceasta, lărgimea străzei în raport
cu înălţimea caselor nu e „fără importanţă“. Pavarea stra­
delor ajută mult tygiena, pe lângă comunicaţie, iar oraşele
de munte au piatra eftină şi aproape. Pot cel puţin gudronâ
unele străzi îngrijit şoseluite, iar trotoarele pavate cu piatră
spartă, aşezată în mozaic, sunt şi curate, şi practice.
Parcurile şi aleele unui oraş joacă şi ele un mare
rol bigienic, cu cât oraşul e mai mare, ori mai des populat,
căci ajută mult la îmbunătăţirea aerului — oxigenarea lui,
ştim cum — procură răcoare vara, adăpost iarna, procură
desfătare ochiului şi sufletului, iar în zilele de sărbătoare şi
orele libere, cetăţenii se pot recrea şi prin sporturi îşi pot
 CUM DORESC SĂ-MI VĂD ORAŞUL 285

păstra buna stare a corpului. Dar în chestia această voiu

mai reveni.
Condiţii de confort şi circulaţie. Pe mulţi îi atrage
oraşul, nu numai interesele, ci şi confortul pe care oraşul le
oferă — nu mă gândesc la oraşele noastre — şi câţi nu zic :
„în oraş se trăeşte bine“. Kceste condiţii ar fi, pe lângă apa,
canalul, luminatul cu gaz ori electricitate, fie ctjiar încălzitul
„dela robinet“, procurarea materiilor necesare — de alimen­
tare ori îmbrăcăminte — şi, mai ales, distracţiile, instituţiile
culturale, mijloacele de transport; despre aceste ultime voiu
spune câte-va cuvinte.
Hstăzi nu se mai permite unui oraş să nu aibă măcar o
sală de conferinţe, adunări ori teatru, un... cinematograf -
care ar trebui să fie mai cultural decât este astăzi!) — , un
flotei acceptabil, băi publice.
Parcul oraşului trebuie să prevadă şi o mică grădină
botanică sistematică, un despărţemânt pentru zoologie şi
mineralogie; dacă oraşul e industrial, şi un muzeu tecnic.
Tot în parc e bine să se aşeze neapărat un muzeu f)igienic
şi unul istoric al oraşului, şi un local pentru diferite expo­
ziţii regionale ori ale oraşului. Oraşul trebuie să aibă şcoli
potrivite lui şi regiunii, o bibliotecă populară, cercuri cul­
turale şi muzicale.
In viaţa de oraş, jocurile şi sporturile nu mai trebuesc
privite ca «lux», ci ca necesităţi. De aceea, tot în parcul
oraşului ar avea locul un bazin de înnotat acoperit, care1

1) In anumite oraşe ale Prusiei, autorităţile de învăţământ, văzând

panta pe care cinematografele au alunecat, au interzis elevilor vizitarea
anumitor cinematografe. Iar artiştii din Berlin s’au cartelat contra
acestei arte uşoare. Iată cum invenţii bune sunt utilizate rău.
286 NATURA

vara şi iarna să fie plin cu apă, zilnic reînoită, la tempera­

tura de 2 0 —2201)- Locuri de jocuri pentru adulţi şi copii,
tot în parcuri să se prevadă şi adapteze; oraşele noastre nu
trebuie să se mulţumească numai cu jocurile . . . . din ne­
lipsitele şi t)igienicele cafenele !
Căile de comunicaţie nu constituesc numai un confort
pentru oraş căci ne permit, zi şi noapte, cu uşurinţă şi
plăcere, să ne transportăm în orice punct al oraşului — dar
pot spune, că de alegerea reţelei de străzi, de forma lor,
depinde foarte mult dezvoltarea armonică şi normală a tu­
turor părţilor oraşului.
In un oraş de munte, traseul unei străzi îl indică foarte
mult accidentarea terenului, iar reţeaua de ales, forma văei
in care se desfăşură oraşul. Nu vom uita, că străzile cele de
mai jos, din vale, vor fi cele mai circulate, căci valea este
destinată să devie centrul oraşului, pe când cele mai de pe
coaste vor fi mai liniştite.
*
* *

Condiţiile estetice. Oraşele de munte sunt cel mai mult

chemate să armonizeze frumuseţile naturei, cu acele ce pot
eşi din mâna omului. Dacă din întâmplare, un lac, „adânc,
limpede şi liniştit ca ocţ)ii unei madone“, ori marea „sa-
firie, in care razele soarelui se pierd în mii de irizaţii şi luna
îşi scaldă faţa“ se adaogă tabloului, formând tot ceeace na­
tura poate uni mai frumos, oraşul poate deveni, aici, un ade­
vărat paradis pământesc. Ce păcat, când nu înţelegem acest

1) In Cbarlottenburg, ca mai în toate oraşele Germaniei, este un

astfel de bazin, pentru înnotători şi neînnotători, alăturat băilor popu­
lare. Dimensiile lui sunt 2 0 x 3 0 metri, şi un al doilea se simte nevoia
a se construi, acesta ne mai fiind suficient.
 CL’ M DORESC S ' -MI VĂD ORAŞUI, ‘ 87

paradis! Nisa, Lugano, Como, Lausanne, câştigă foarte mult

prin prezenţa mărei sau lacului.
Oraşele noastre de munte nu au lacuri, iar ca să se
creeze lacuri artificiale, nu e totdeauna recomandabil, mai
ales că este şi foarte costisitor.
Oraşele noastre de
___canal.' . curbe Je nivel.
munte trebuie să cul­
tive artistic văile râuri­
lor care le scaldă ; stră­
zile şi casele trebuiesc
artistic construite, fără
insă a se pierde din
vedere nevoile tecnice,
căci, mai înainte de
toate, oraşul se carac­
terizează prin viaţa şi
activitatea pronunţată,
ce se găsesc in el.
Voiu da aici un
exemplu >) de cum tre­
buie să unim, in un
oraş de munte, utilul
cu frumosul, căci „felix
qui miscuit utile dulci".
Să luăm— dacă putem
— o vale cu râul ei, ca
in figură : in dreapta şi in stânga, poalele munţilor — să ne
uităm in spaţiu prin ocl)ianul liniilor ce să văd, numite „curbe
de nivel" şi care nu trebuie să ne încurce. Dreapta: cum ar
trage străzile un prea mare iubitor de privelişti; stânga: cum1

1) Imprumut figura din ‘ C an alization und S täd tebau de P ro f. B rix.

288 NATURA

le-ar duce un altul, care se gândeşte şi la util. Să lămuresc şi

mai m ult: râul curge în fundul văii, iar deoparte şi de alta
tragem două frumoase bulevarde. Călătorule „au-ţi visurile
cu undele cristaline ale râuleţului, care curge neîncetat, mur­
murând printre stâncile acoperite cu muşchi şi flori...“, sau
cum ar zice G oethe: „Du Băctjlein silbertjell und klar...“. Şi
după cum „toate drumurile duc la Roma“, in un oraş de
munte, toate străzile duc la râu, in vale- Ca un frumos amfi­
teatru s’ar ridica oraşul in dreapta, dar, dacă ne vom gândi
şi la soarta canalizărei şi la circulaţie — căci multe din stră­
zile transversale vor trebui să fie adevărate scări — vom
suspină, şi va trebui să ne mulţumim şi cu Înfăţişarea ma
puţin „poetică“ din stânga, dar mai fiigienică, mai eftină,
mai practică.
Frumuseţea oraşului de munte o mai mărim şi prin ar­
hitectura construcţiilor şi pieţelor, şi am observat, desigur,
că construcţiile de pe înălţimi impresionează mai mult, ele
dau „silueta“ oraşului. Nu se'recomandă ca construcţiile de
pe înălţimi să fie unite în blocuri; vilele trebue să fie acolo
singuratice şi falnice. In căutarea impresiei ce voim să ob­
ţinem, să observăm legile contrastului. Priveliştea acestor
construcţii trebue să rămâie'cu totul deschisă, mai ales spre
punctul principal de observaţie, şi de aceea se recomandă
ca străzile, sus pe coastă, să nu fie clădite decât pe o parte
a lor.
In vale, construcţia poate fi mult mai deasă, chiar în
blocuri continue, fără ca aspectul artistic să piardă. In acest
mod se capătă o siluetă a oraşului de munte, fie piramidală,
de exemplu Mont St. M ichel; fie amfiteatrală, de exemplu
G enu a; fie mai des, combinaţii de piramide şi amfiteatre.
Să nu se creadă că arta este cevă de „gustibus non est...“
 CUM DORESC SÄ-MI VĂD ORAŞUL 28»

Bineînţeles, mă voi feri să arăt eu, aici, ce este arta, când

lui Taine îi trebue volume pentru aceasta. Dar, ca să explic
rostul în această revistă a „condiţiilor estetice“, mă întreb :
este arta o ştiinţă, ori ştiinţa o artă ? Este sigur, că în multe
părţi se confundă între ele. Rşh unii zic „arta inginerului“,
alţii „ştiinţa inginerului“. Coţi sunt de acord, că şi arta are
legile ei generale. Ştiinţa, nu se caracterizează tocmai prin
faptul că are legi ?
Leonardo de Vinci nu a fost numai artist genial, dar şi
om de ştiinţă genial. Pentru o pânză a lui, el făceâ prealabil
adevărate studii ştiinţifice. Şi ca el, toţi artiştii mari. Dar şi
pentru a se înţelege arta, cinevâ trebuie să-i cunoască cel
puţin legile; numai atunci poate zice că a prins fru­
museţile unui subiect de a rtă: de muzică, de pictură, de sculp­
tură, arhitectură, etc. Nu e la fel ca în ştiinţă ?
* *

Oraşele italiene în special, cele franceze, spaniole, posedă

atâtea bogăţii de artă; de artă în construcţia oraşelor. S ’a
crezut că aceasta se datoreşte numai simţului artistic al po­
poarelor ; şi atunci, când germanii au căutat să facă artă în
construcţia oraşelor lor, conduşi fiind numai de simţ, au ob­
ţinut, v a i... regrete eterne! S ’au întors, dar, în oraşele italiene,
şi au studiat, amănunţit şi îndelungat, secretele artiştilor. Şi
le-au descoperit. . . cheile, regulele, ce conduc la artă, reguli
care, le-au mai arătat şi alte greşeli, pe care înainte nu le
vedeau 1 Şi arta cere studiu.
Frumuseţea unei străzi sau pieţe, are mare asemănare cu
frumuseţea unei încăperi ): frumuseţea pereţilor şi formei
odăei, adică estetica în volum şi suprafaţă şi frumuseţea

1) D ie A u ssta ttu n g von S t r a s s e n u n d P lä tz e de Prof. F . G en z m er,

290 NATUKA

mobilierului şi a aranjamentului lui în odaie. La fel şi cu

străzile ori pieţele: estetica faţadelor, formelor generale şi a
încadrărei; frumuseţea mobilierului ar fi procurată de mo­
numentele, grădinile, fântânele, chioşcurile, plantaţiile, de pe
stradă sau piaţă.
Voi face aici câteva observaţii, care se referă mai mult
la oraşul de munte. In astfel de oraşe, să nu astupăm nici­
odată cu construcţiile noastre, priveliştile frumoase ale naturei;
din contră, ele să formeze o încadrare armonioasă cu con­
strucţia ce voim să ridicăm. Un munte, sau frumos deal,
cţ>iar îndepărtat, poate procură un fond pitoresc în o stradă,
piaţă, sau chiar la o construcţie separată. Să dăm drumul
liber ochiului nostru, să se desfete în înălţimile depărtate. . .
Frumoase motive procură încă, în oraşele de munte, apele
aduse în mod artificial, care ţişnesc feeric: ne amintim fru­
mosul tablou al fântânei din parcul Sinaei, din dosul ho­
telului Caraiman. Din fericita armonie ce s’a scos, întrebuin-
ţându-se fântânele ţâşnitoare, vila Aldobrandini din Frascati
îşi trage vestea ei. Este un monument de arhitectură, care se
resfiră la poalele unui munte — un pitoresc fond— şi e scăldat
în stropii curcubeiaţi ai ţâşnitorilor, împărţite cu mult gust
printre bolţi, a căror apă se scurge furtunos prin conducte,
din înălţimile muntelui ’)•
Doresc ca oraşele noastre de munte să fie simbolul să­
nătăţii, muncei şi pitorescului, care se găsesc în ţara noastră,
după cum în trecut munţii au fost isvorul şi regeneratorul
românismului!
C IN C IN R T S F 1 N Ţ E S C U

--------------- ----------------------- 1

1) D e c o n d iţiu n ile f in a n c ia r e v o i v o r b i la « o r a ş u l d e c â m p » .
 NOTIŢK 201

NOTIŢE

SPRE ŞTIINŢA. — Reproducerea acestor Notiţe este îngăduită numai cu ară­

tarea numărului din „Natura" din care se vor luă. Aceste notiţe nu sunt cum s'ar
crede luate deadreptul din revistele arătate, ci sunt prefaceri după articole cu mult
mai întinse.

A l p i i u c i g a ş i . C a în f ie c a r e a n , d . p r o f. Staub a p u b lic a t d e c u râ n d
n u m ă ru l a s c e n s i o n i ş t il o r c a r e ş i - a u g ă s i t m o a r t e a în m a s iv u l A lp in în

p r im ă v a r a ş i v a r a a n u lu i 1 9 1 1 / A c e s t n u m ă r e d e 1 1 8 p e r s o a n e , c e i a c e
f a c e c a n u m ă r u l c e l o r m o r ţi în tim p u l c e l o r d in n r m ă 1 0 a n i s ă fie d e
1 0 0 4 . R e c o r d u l t r is t îl ţin e a n u l 1 9 0 9 c u 1 4 4 m o r ţi. N a ţ io n a lită ţile c a r e
in tr ă în a c e a s t ă lis t ă s u n t : Germanii, Austriacii, Elveţienii şi Francezii.
Englezii a u a v u t s ă p lâ n g ă n u m a i 2 m o r ţi în 1 9 1 1 ş i 4 în 1 9 1 2 . A c e ş t ia
d in u r m ă s u n t, d u p ă c u m a r a t ă d. Staub, fo a rte p r e v ă z ă to r i şi u rc ă
m u n ţii n u m a i c u c ă lă u z e , d e c a r e G e rm a n ii c r e d c ă n ’a u n e v o e .

(La Nature, 18 Noemvrie 1911).

D e s c o p e r ito r u l p o r ţ e l a n u l u i în E u ro p a . D e s c o p e r ito r u l p o r ţe la ­
n u lu i în E u ro p a e ste n a tu r a lis tu l şi filo s o fu l Ehrenfried Walter von
Tschirnhaus şi nu a lc h im is tu l A. Bottger cu m s ’a c r e z u t m u lt tim p ..

S t u d iile lu i Hermann Peters a u d o v e d it a c e a s t a . Tschirnhaus s ’a n ă s c u t

I a 1 6 5 1 ş i a m u rit la 11 O c t o m b r ie 1 7 0 8 în D r e s d a . E l a o b s e r v a t in tre
a l t e l e , c ă s i l i c a ţi î d e a lu m in iu ş i m a g n e z iu s e p r e f a c în tr’o m a s ă p o r -
ţ e la n o a s ă , d a c ă s e p is e a z ă m ă r u n t c a f ă in a şi s e în c ă l z e s c l a c ă ld u ră

m a re d e to t. T o t el a m ai o b serv at că a d ă o g a rea de p ă m â n t s ili-

c i o s şi c r e t ă la s u b s ta n ţe le g r e u fu z ib ile în le s n e ş te p r e f a c e r e a în m a să
p o r ţ e la n o a s ă şi că a n u m ite s u b s ta n ţe p ot să c o lo r e z e p o r ţe la n u l la

te m p e r a tu r ă în a lt ă . R e g e l e August cel puternic a în s ă r c i n a t p e Tschirn­

haus c u f a b r i c a r e a p o r ţe la n u lu i. T o t Tschirnhaus a c o n s t r u it c e l d în tâ i
c u p t o r p e n tr u f a b r i c a r e a p o r ţe la n u lu i.
P r o f e s o r u l D r. Curt Reinhardt a s t a b ilit că la 1 7 0 4 Tschirnhaus a
l u a t c u n o ş tin ţă d e lu c r ă r ile a lc l)im is tic e a l e lu i Bottger. A p o i d in a c e s t e
lu c r ă r i şi d in a l t e l e c a a c e l e a a l e m e d ic u lu i B artolom ăi s c o a s e în 1706
f a c e r e a p o r ţe la n u lu i. E l e s t e d e a c e i a ş i p ă r e r e c u Peters, B âttger nu a

fa b ric a t v a s e m ari d e p o r ţ e la n d ecât după m o a r t e a lui Tschirnhaus.

292 NOTIŢE

Lucrările lui Bdttger prezintă sfârşitul operei începute şi îmbunătăţirea

descoperirei lui Tschirnhaus. Se poate spune dar cu drept cuvânt că
Ehrenfried von Tschirnhaus este descoperitorul porţelanului în Europa.
(Dr. G. T., Chemiker Zeitung).

O t r ă v i r e a cu V a n a d iu . Vanadiu este un metal. La lucrătorii care

se ocupă cu scoaterea mineralelor de Vanadiu şi prelucrarea acestora
cum şi la aceia care lucrează cu Vanadiu şi săruri de ale lui, ca în
industria textilă, facerea oţelului, etc., s'au observat fenomene de otră­
vire. După un raport din Journal o f the American Medical Association.
Vanadiul şi sărurile lui produce îmbolnăvirea plămânilor, rinichilor şi a
organelor aparatului digestiv. Adesea s'a observat producerea anemiei
şi emoragiilor pulmonare, care duc la tuberculoză. S ’au mai observat
iarăşi turburări gastrice şi aprinderea rinichilor. Pe lângă acestea s’au
mai văzut uneori şi turburări nervoase şi chiar turburări cerebrale.
Încercările făcute pe animale au dovedit că Vanadiul şi sărurile sale
sunt un pericol pentru lucrătorii care lucrează cu ele.
(Dr. G. C., Prometheus, 25 Mai 1912).

C e l m a i m a r e v a p o r d in lu m e se numeşte « Im p era to r , şi a fost

botezat în Fjamburg, de către împăratul Germaniei, Wilhelm II, în ziua
de 10 Mai s. n., anul acesta. Are o capacitate de 141.500 metri cubi,
şi poate încărca 50.000 tone. Vaporul se execută de uzinele Vulcan!
actualmente se lucrează în înterior, fiind început în Iunie 1910. La în­
zestrarea vaporului iau parte tot felul de fabrici germane : de turnă­
torie, de maşini, de mobile, de postav, etc., căci e vorba să cuprindă
loc pentru peste 5000 de persoane, din care 1100 echipajul vaporului,
şi 4000 călători.
Lux grozav pe acest vapor, - ca şi pe Titanic, căci nu voia să se
lase mai pe jos : - restaurant enorm, în două etaje, unde au loc la
mese peste 800 persoane; sere, chioşcuri, basen de înnotat, băi, săli
de masagiu şi gimnastică, etc. Desigur că de data asta nu se vor mai
neglija mijloacele de salvare. Faţă de natură însă nu e nimeni, nici
zeu, nici îm părat!
Mai 1912. Ing. C. Sf.
 SĂRBĂTORIREA LUI FLAMMARION 293

SĂRBĂTORIREA LUI FLAMMARION.

Cine n’a citit măcar una din cărţile minunate ale astronomului-poet
Flam m arion ! Călătoriile acelea printre stele, prin spaţiile fără sfârşit,
descrise cu o meşteşugire de imagini fără pereche, au făcut mai mulţi
astronomi-amatori de cât toate cărţile serioase de astronomie. Unul
din eroii lui Flammarion, celebrul Lumen, care pleacă de pe pământ
cu o iuţeală mai mare decât a luminii, l’a condus pe sărbătoritul de
acum la nişte icoane ale trecutului, pline de o adevărată f.umuseţe şi
gândire filosofică.
La împlinirea a 70 ani de viaţă a lui Flammarion şi pentru 25 ani
dela înfiinţarea Societăţii astronomice din Franţa de către dânsul, un
comitet, sub preşidenţia lui Poincare, marele şi universalul matematic,
a organizat la 26 Februarie din anul acesta o sărbătoare impunătoare,
cu care împrejurare s’a oferit sărbătoritului o medalie de amintire.
Cred că cel mai bun lucru pentru cititorii noştri e să le dau în tra­
ducere liberă discursul ţinut atunci de D-l Poincare.

Să fie oare adevărat că astronomia e o ştiinţă de care

nu te poţi apropia, învestmântată cu integrale îngrozitoare,
un pustiu unde ochiul nu poate descoperi de loc verdeaţă ?
Să pe oare adevărat că munca astronomului e grea şi isto­
vitoare, că munca asta se reduce numai să mişti un pr învâr­
tind un şurub încetinel, încetinel, să citeşti o cifră pe o scară,
s’o înscrii pe un carnet, şi apoi să reîncepi aceiaşi operaţie de
mii şi mii de ori fără să te mai opreşti ? Să fie oare om pe lume
care să creadă aşa ceva ? Nu, dacă ar p, ar însemna că nu cu­
noaşte pe Camille Flammarion, şi asta nu e de crezut.
Pentru el astronomia e cu totul altceva ; el ştie că as­
tronomul trebue să facă măsurări şi că măsurările acestea
cer răbdare multă ; el ştie că astronomul trebue să facă
numeroase calcule, care de multe ori sunt foarte grele ; dar
mai ştie că munca asta va p răsplătită însutit şi că prive-
„Natura“, Rn. VII, No. 10. 20
294 NATURA

liştea cerului nemărginit şi strălucitor, plin de armonie şi de

viaţă, ne va da aceiaşi mulţumire ca alpinistului, care ajuns
în vârful muntelui şi admirând icoana sublimă a gheţarilor
de veci, nu-şi mai aduce aminte de ostenelile urcării. Şi
nu numai ştie toate astea, dar mai ştie să ni le spună în
aşa fel ca să le pricepem.
De sigur, şi ceilalţi astronomi simt mai mult sau mai
puţin lucrurile acestea ; altfel, de ce s’ar constrânge ei la
o muncă grea şi plicticoasă, la vegheri lungi şi în condiţiuni
cu totul nepriincioase. Şi doar nu-i atrage vre-o leafă mare ;
cine îşi închipueşte aşa ceva, n’a deschis se vede niciodată
bugetul Ministerului de Instrucţie publică. Nu, ei muncesc
fără să se plângă, fiindcă ştiu că iau parte la o operă mă­
reaţă care trebue să înalţe sufletul omenesc, să-l apropie
de Dumnezeu şi în acelaşi timp să-l facă mai mândru de
el însuşi, şi, cu toate că nu le e dat să vadă adesea de cât
un colţ al cerului, ei se simt totuşi înălţaţi. Hceasta le e
răsplata pentru o muncă neîncetată. Dar de cele mai multe
ori aceste sentimente ale sufletului lor sunt ca un fel de
instinct nehotărât pe care nu sunt în stare să-l exprime ;
mulţi simt frumuseţea unui peisagiu, numai pictorul o poate
fixa pe pânză, numai poetul o poate pune în versuri.
Ne-a fost dat s’avem un poet care a avut darul să prindă
în scris tainele cerului, să le facă cunoscute şi iubite de
cei care nu le cunoşteau sau de cei care nu ştiau să le
pătrundă ; acest poet e Camille Flammarion. El cântă, şi sin­
gurătăţile cerului se însufleţesc; stelele nu mai sunt puncte
matematice care verifică fără ştirea lor ecuaţiuni diferenţiale,
ci sunt lumi împodobite în culori atrăgătoare, unde e miş­
care, viaţă şi dragoste. întinderea fără sfârşit a spaţiului nu
mai e o monotonie măreaţă şi impunătoare, ci e o felurime
 SÎRBÂTORIREA LUI FLAMMARION 295

bogată şi neaşteptată unde fiecare pas ne aduce o surprin­

dere nouă.
împrejurul Soarelui ocolesc planetele care seamănă cu
pământul în unele privinţe, dar care se deosebesc în multe
altele. Să ne transportăm în ele cu gândul şi cerul ni se va
arătă cu înfăţişeri nouă, cu împrejurări fizice, cu clime şi
anotimpuri adânc schimbate; urmează de aci încljeerea că
viaţa e acolo cu neputinţă ? Să ne aducem aminte că acum
30 de ani se demonstra negru pe alb că în abisurile mărilor
nu putea fi decât moarte sau tăcere. Nu, e mai bine să cre­
dem că viaţa e pretutindeni şi că e totdeauna felurită. Şi
dacă, încă o bătaie de aripă ne ridică mai sus de sistemul
solar, vom întâlni sisteme nouă, nu toate la fel, căci unele
sunt luminate de mai mulţi sori, altele de un corp central
a cărui lumină pare că se stinge şi se aprinde rând pe rând,
la intervale regulate. Şi aceste stele trăesc, căci îmbătrânesc
şi m or; ce zic ? câte odată le vedem născând sub ocţjii
noştri. Şi toate astea se mişcă armonios, fără ciocniri şi fără
catastrofe, şi îndărătul lor lucesc nebuloasele tainice cu o
lumină potolită.
De sigur, aceste minuni nu sunt create de poet, nici nu
le-a văzut el cel dintâiu, dar el nu le uită nici odată şi nu
ne dă răgaz să le uităm nici noi. Şi pe dată poetul devine
apostol; glasul lui puternic mişcă mulţimea şi o scutură din
nepăsare. El a silit să se îndrepteze spre cer mulţi ocţ)i care
nu priviseră decât pământul.
Clpar profanii se înflăcărează; doamnele din societate se
interesează şi ele, entuziasmul se ia dela unul la altul; nu
numai banchetele încălzesc lumea, flacăra pe care o aprinde
dragostea de frumos, dragostea de adevăr, cuvântarea zisă
cu măestrie a unui vorbitor priceput şi convins încălzesc tot
290 natura

aşa de bine sufletele. De aceea părtaşii se îngrămădesc, toţi

vor să-l citească, toţi vor să-l asculte, şi după ce l’au ascultat,
toţi vor să călătorească cu el înspre regiunile a căror splen­
doare au întrevăzut-o.
Dar mă opresc, căci dacă m’aşi lăsă să fiu cuprins al
rândul meu de această înflăcărare, ar putea lumea să creadă
că Flammarion a fost un astronom pentru saloane şi cocoane-
De lo c ; el n’a putut stă multă vreme la Observatorul din Paris
şi ne-a spus pentru c e ; dar a fundat Observatorul din Juvisy,
şi acolo vă garantez că se face treabă bună. Lucrul acesta
se ştie şi în streinătate: acum câteva zile am primit o scri­
soare dela d-1 Max W olf din Heidelberg, celebrul descope­
ritor de planete mici, în care m’anunţă că a dat planetei 605,
însemnată prin înclinarea ei mare, numele de Juvisia, «pentru
ca să recunoască, zicea el, meritele mari ale astronomului
dela Juvisy». Iubite Flammarion, eu, din nenorocire, nu-ţi pot
da din partea mea nici o planetă, dar sunt fericit că pot
aduce omagiu, savantului care e în acelaş timp poet, şi poe­
tului care e în acelaş timp savant.
G. ŢIŢEICA
--------------------------------------

SFRRŞITUL LUMII
Mare turburare! Două eclipse într’o lună’)....
Ce să fie? Război, zic u n ii! Sfârşitul lumii zic a lţii! Şi
în adevăr a fost şi este încă război în Tripolitania, ba mai
sunt şi învăţaţi care din când în când prevestesc sfârşitul lumii.
Prevestirile lor pornesc dela o intenţiune lăudabilă căreia1

1) La 1 Aprilie 1912 eclipsă parţială de Lună. La 17 Aprilie 1912

eclipsă inelară şi totală de Soare şi vor mai fi încă 2 eclipse, una de
Lună la 26 Septembrie st. n. şi alta de Soare la 10 Octombrie.
 SFÂRŞITUL LUMII 297

trebue să ne închinăm. Căci un om prevenit face cât doi,

zice proverbul francez. R preveni deci omenirea de apro­
priatul ei sfârşit, înseamnă a o dubla dintr’odată ; tur de forţă
în faţa căruia cei mai semeţi propovăduitori prin faptă a
înmulţirii popoarelor, ca şi cei mai mari duşmani ai împu­
ţinării lor, s’ar da înapoi. Să lăsăm însă consideraţiunile sen­
timentale şi să vedem ce se va întâmplă cu lumea.
Este logic, nu însă şi plăcut lucru, ca să ne gândim că
lumea trebue să aibă un sfârşit, căci cu vremea se sfârşesc
to a te ; cu câtă amărăciune nu ne gândim la sfârşitul vieţii;
şi câte combinaţiuni, câteodată cţjiar negustoreşti, nu năs­
cocim pentru a-1 depărta cât mai mult. La câte influenţe
răufăcătoare nu vor fi supuse generaţiile viitoare!
Le putem da un sfat, să nu se grăbească a părăsi o pla­
netă a cărei locuire este deocamdată destul de confortabilă.
Fericită va fi generaţia dela sfârşitul lumii! Salutăm de
pe acum plecarea voastră! Căci pe când generaţiile noastre
n’au cunoscut decât supărări, concentrări vremelnice pentru
exerciţii, manevre şi războaie între semeni, trecere in rezerve,
miliţii şi cţjiar eşirea la pensie ! Vouă, viitori legionari, vă
este rezervată mobilizarea generală, ridicarea în grămadă
p e n tru .................volatilizarea finală!
*
* *

Sfârşitul Lumii va fi ştiinţific, ori nu va fi.

In adevăr, pământul năclăit, scârţiind din toate încţjeie-
turile sale vecţji, ar desgusta astrele vecine, începând cu cea
mai apropiată de noi, cu eleganta şi prea graţioasa Venus.
Cataclismul este deci preferabil! dar care ? O explozie
vulcanică datorită focului central, este puţin probabilă şi
poate cţjiar demodată. Vulcanii de azi fac mai puţin zgomot
şi fum decât uzinele metalurgice de mâna întâiu. Ei servesc
298 NATURA

mai mult drept reclamă câtorva regiuni, pentru a atrage

escursioniştii. Vulcanii-reclamă nu ne vor face nici odată să
credem că vor fi în stare a turbura în mod serios regulata
funcţionare a maşinii pământeşti.
Rtunci ce ne rămâne pentru a sfârşi?
Potopul ? Istoricii şi Magii de diferite feluri din vechime,,
ne povestesc despre potoape ; dar totdeauna de potoape par­
ţiale, după toate datele, nişte inundaţii mai mari. Dacă ne-am
închipui toate râurile canalizate, cursurile fluviilor îndreptate,
toate apele de pe uscaturi stăpânite de zăgazuri şi de le-am
da drumul deodată la toate, ce-ar fi ? Or cât de însemnate
ar fi pagubele făcute, totuşi un astfel de potop s'ar reduce
la nişte fa p te diverse , de mică importanţă pentru restul lumii.

Cataclismele gheţarilor, produse prin deplasarea axei po­

lilor, nu sunt nici ele de temut şi ca dovadă putem lua Ma­
mutul : un fel de elefant colos pe care-1 găsim înomolit în
malurile Senei şi al cărui corp este îmbrăcat cu o blană
lungă şi groasă. Ce caută el aici? Nu prea este greu de
găsit explicarea. Mamuţii au murit de moarte bună, în locu­
rile unde-i găsim, ca nişte animale de lux ce erau, striviţi
de sigur de vre-o dărâmătură de mal în cursul vre-unei plim­
bări, dărâmătură provocată de vre-un cutremur, care i-ar fi
surprins. Generaţiile viitoare răscolind pământul ar găsi de­
sigur, automobilişti, ori aviatori îmbrăcaţi cu frumoasele lor
măntăli îmblănite, îngropaţi de vii, ar admira desigur mon­
ştrii aceştia; naivi ai generaţiei viitoare! ei ar crede că au
fost surprinşi şi îngheţaţi în urma vre-unei catastrofe pro­
duse de gheţari; în realitate însă nenorocitele victime vor fi
dispărut desigur în mijlocul unor călduri de Iulie şi încă ce
căldură 1 luând parte la cine ştie ce curse celebre, căutând a
bate cine ştie ce record de iuţeală, fond ori înălţime.
 SFÂRŞITUL LUMII 299

Ce ne-ar rămâne dar pentru sfârşitul lumii? Dacă nici

prin foc, nici prin potoape, nici prin gheţari, va pieri poate
prin puterea eledrochim icâ, şi iacă cu m : Herul, aerul atmo­
sferic (mai mult ori mai puţin bun de respirat) să compune
din oxigen şi azot; (cei ce nu ştiu că sunt 21 părţi oxigen
şi 79 azot în acest amestec, şi au isprăvit şi liceul, mai că
nu ar merita să fie felicitaţi).
S ’a constatat în mod ştiinţific că dacă facem să treacă
aerul printr’un arc voltaic, se obţin diferiţi produşi azotoşi,
care, trataţi cu apă, dau naştere acidului azotic. Pe acest fe­
nomen se sprijină fabricarea salpetrului de Norvegia ’).
Hcum sfârşitul lum ii!
Să ne închipuim că împrejurul pământului se deslănţu-
eşte o furtună electrică extraordinară. Fulgere, tunete, des­
cărcări electrice de toate felurile; scântei de sute de metri, etc.
înainte de a ne da cont de frumuseţea fenomenului, tot
oxigenul din aer se va fi combinat cu azotul. O ploaie de
acid azotic va cădea peste tot pământul, care se va în­
creţi, usca şi arde; plante şi animale vor fi în întregime
distruse.
După acest dezastru general, va mai fi rămas puţin gaz,
însă acesta va fi nerespirabil: Care ? H z o t! va răspunde ul­
timul chimist dânduşi ultima suflare.
După afirmările specialiştilor în măsură de a cunoaşte
bine lucrurile, aşa trebue să’şi fi sfârşit cariera onorabila Lună.
Exemplul ei ar trebui să ne servească drept model, ori
cl)iar să ne inspire idei de o dulce filosofie, idei posibile
asupra sfârşitului inevitabil al Pământului. Dar nu 1 Nu putem1

1) V ezi Natura Rn. V ., 1909, p ag. 212—225, Th. S aid el : întrebuin­

ţarea aerului atmosferic la fabricarea substanţelor azotoase.
■301) NATURA

să ne gândim la sfârşitul aşa de dureros al nenorocitei

Luni, fără ca să ne înveselim, ba cbiar foarte veseli.
Când pământul va trece în lumea veşniciei, din cauza
stropirei pe cale electroctjimică cu grozavul gaz otrăvitor,
ce bucurie nu vor simţi diferiţi învăţaţi— extratereştri— ad­
mirând rămăşiţele Pământului, din înălţimea observatorilor
din Venus, Mercur, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun.
D a r ! fiecare Ia rândul lu i!
VICTOR RNRSTRSK1
P ro fe so r Ia L ic e u l L a z ă r

CUM DORESC SA-MI VHD O R ftŞU L1)

IV.
O R AŞU L DE D EAL

C aractere. Hproape jumătate din oraşele noastre sunt

oraşe de deal, şi s’au născut în timpurile de creştere a for­
ţelor principatelor româneşti. Oraşele noastre de deal se pot
dezvoltă mai mult ca cele de munte, căci văile se lărgesc,
sunt mai din plin udate de ape curgătoare, „la drumul mare11,
şi nu departe nici de materiile brute, nici de producţiunile
principale ale, ţărei noastre.
Căile ferate încă de pe acum le favorizează, iar apele
noastre, in un viitor nu prea îndepărtat, vor fi şi ele supuse
la un tribut, căci destul tribut de sânge le-a plătit poporul
românesc secole întregi dearândul!
In aceste oraşe, pământul şi clima e sănătoasă, lucrările
de îmbunătăţire nu prea grele ori scumpe.
Mare parte din oraşele de deal ale Munteniei se pot1

1) Vezi N atura N o. 7, 8 şi 9, 1912.

 COM DOHKSC SĂ-MI VĂI) ORAŞUL 301

desvoltâ în formă de amfiteatru, pe când cele ale Moldovei,

cu o orografie mai neregulată, pot luă tot felul de forme.
O bună parte din cele spuse la „oraşul de munte“ s’ar
putea repeta şi aici, cu atât mai mult, cu cât unora din oraşele
de deal nu li se poate preciza categoria.
Unele din oraşele de deal pare că sunt destinate să ră­
mână „oraşe de locuit“, adică oraşe liniştite, unde funcţionarul,
pensionarul, proprietarul, se pot bucură de frumuseţea şi
ijigiena oraşului. In Germania, aş puteâ cită W iesbaden- ul,
ori ct)iar B onn; la noi, alegeţi-le Domnia-voastră, căci eu
nu doresc să le văd pe toate rămânând numai „oraşe de
locuit“. Altele sunt chemate a deveni industriale, ori comer­
ciale, altele climaterice ori balneare.
Politica oraşelor de deal. Oraşele destinate să rămâie
„de locuit“ sau staţiuni balneare, sunt chemate să se cultive
în două direcţii în primul rând: în tjigiena publică şi în partea
culturală. Am arătat, în trăsături generale, la oraşul de munte,
cam cum se procedează pentru aceste scopuri şi e inutil să
mai insist aici. Altfel însă trebue să procedeze oraşele de
deal, care’şi au speranţa în o desvoltare industrială comercială.
E prea cunoscut că, la noi în ţară, atât comerţul, cât şi
industria unui oraş, nu se poate desvoltâ având în vedere
numai cerinţele interioare' ale oraşului, de oarece numai
oraşele mondiale sunt şi mari centre de consumaţie. Oraşele
noastre deluroase vor avea dar în vedere o consumaţie re­
gională, şi numai în cazuri excepţionale se vor puteâ bizui
pe consumaţia ţărei întregi. In ce priveşte exportul, trebue
să avem în vedere curentul tuturor ţărilor de a’şi câştigă
cât mai mult libertatea economică, şi prin urmare, anumite
industrii de export pot fi privite ca rarităţi.
Căile de comunicaţie şi mijloacele de transport sunt factori
302 NATURA

decisivi în progresul economic al oraşelor, şi regretăm cu

tot dinadinsul, când vedem că acest lucru nu se înţelege,
sau nu s’a înţeles îndeajuns. Ne este dat şi astăzi să vedem
oraşe, care par că au considerat ca o primejdie prezenţa căei
ferate, căci astfel nu s’ar puteâ explică, ce caută atâtea gări
la 2, 3 şi cţ)iar 4 kilometri de oraşele lor! Dacă pe la 1830
i se iertă cţ)iar unui Thiers să prigonească „enormii cai de
fier ce scot fum şi fo c“, — poate pe atunci mai neexplicaţi
lumei decât cl)iar călătoriile prin văzduţ), — astăzi, după atâtea
zeci de ani de experienţe fericite, după ce s’a văzut ce enorme
schimbări aduc căile ferate regiunilor prin care trec, după
ce, mai toţi îndrăsnim să ne apropiem de locomotivă, fără
a ne face testamentul, de ce mai stau unele oraşe aşâ de
departe de satana ?
Nici drumurile pe apă să nu le uităm. Dacă din timpurile
cele mai vect)i, drumurile pe apă au constituit cele mai bune
căi de transport, aducând pe rând bogăţia fenicienilor, gre­
cilor, apoi veneţienilor, genovezilor, ori spaniolilor şi portu-
gezilor, etc., nu este mai puţin adevărat că, şi astăzi, cu toată
dezvoltarea căilor de comunicaţie pe uscat, fie ctjiar şi prin
aer, tot căile pe apă poartă bogăţiile cele mari ale regiu­
nilor şi oraşelor pe unde trec. Hvem şi noi rîuri care pot
deveni de mare folos oraşelor noastre de deal, şi trebue să
facem şi noi din ele, ceeace alte ţări au făcut de mult ’).1

1) Ş i în vechime s au construit canale artificiale de navigaţie, ori «s au

făcut primitoare de plutire» multe rîuri. Hşa, Rinul în evul mediu, era
drumul natural ce lega orientul cu occidentul, căci lega Italia cu ţările
nordului; în Franţa, o plasă de canale se întinde pe suprafaţa ţărei.
M area Nordului cu B a ltica sunt legate încă dela 1390 prin intermediul
E lb e i; D unărea, încă din timpul Romanilor era, nu numai graniţa bar­
barilor, dar şi un drum de comunicaţie, care, în evul mediu, a căpătat
 CUM DORESC Si-M I VAD ORAŞUL 3 OS-

Fie ca linii eftine de comunicaţie, ori ca producători de

energie, fie ca factori de mărire a producţiunii terenului ^
rîurile noastre sunt chemate să ajute mult dezvoltarea ora­
şelor noastre de deal şi de câmp, iar administraţiile oraşelor
ar trebui să lucreze în comun pentru interese comune, riva­
litatea între ele să constea numai în lucrări ori contribuţii
băneşti pentru punerea în valoare a bunului comun!
Fie ca oraşele noastre de deal să devie oglinda spiritului
de pricepere, ordine şi întreprindere a neamului rom ânesc!

V.
O R A ŞU L D E ŞES
Caracterele şi politica oraşelor de şes. Trecând la oră­
şele de şes, mă gândesc Ia oraşele noastre înşirate dealungul
Dunării, mă gândesc şi la Bucureşti.
Bucureştiul tinde a deveni un centru de populaţie, deci

o importanţă şi mai m are: oraşe dunărene de ale noastre, ca de exem­

plu Giurgiu, se ştie că au fost întemeiate de negustorii genovezi.
Cbiar lucrări mari pentru navigaţie, care construite în timpuri nu
prea îndepărtate, au uimit lumea întreagă, au fost gândite şi cbiar în­
cercate în veacuri îndepărtate. Canalul de Suez, care aduce bogăţia
Egiptului, şi mai ales englezilor, străpuns definitiv de energia de per
a lui Ferdinand de L esseps, în mijlocul lui Noembrie 1869, în mijlocul
sărbătorirei internaţionale, a constituit problema locală a atâtor pguri
istorice, care au văzut sau s au gândit Ia locurile dintre piramide şi,
marea Roşie. Herodot scrie că regele Necho (609—604 Cr) a încercat
cu peste 120 000 lucrători, să puie în comunicaţie Nilul cu marea Roşie.
Oracolul însă anunţând că acest canal va servi numai barbarilor (fe­
nicienilor) lucrarea fu lăsată în părăsire. In decursul vremilor lucrarea
fu reluată în diferite rânduri de Darius, Ptolomeu II, Traian, apoi Su­
le iman, Ludovic al XIV şi Napoleon I, până ce, în timpul lui Napo­
leon III, — «cel cu un foarte bun «ocbî ingineresc», — diplomatul său
Lesseps a tăiat acest milenar nod gordian.
304 natura

şi de consumaţie, şi de aceia comerţul înfloreşte în acest

oraş, şi va înflori şi industria, căci aşa se întâmplă în orice
oraş mare. Cu cât însă afacerile se măresc, cu atât trebuiesc
mai bine ordonate, şi dacă aceasta nu se face din vreme,
avem în urmă încurcături, de nu mai putem eşi din ele.
Dunărea este actualmente artera oraşelor noastre de şes,
şi nu este încă în deajuns şi a ţărei; în viitor, nici nu ne
putem da bine seama, de ceeace ne poate folosi, de ceeace
trebue să ne folosească. Când va veni timpul, ca dela Vâr-
ciorova la marea Neagră, să avem un singur oraş pe tot
malul Dunărei ?
Astăzi, cam din 60 în 60 kilometri, câte un orăşel apare
în luminişurile pădurii de sălcii — lată de câte-va sute de
metri — care se întinde mai pe tot malul stâng al Dunărei;
în dosul acestei «perii», o serie de lacuri, bălţi, băltoace,
(iezere, japce, privaluri) ') pe lângă peştele bun ce dau, pro­
cură şi mijlocul de perpetuare a unor numere cu multe nule
de ţînţari anofeli sau nu, cărora mulţi am avut plăcerea să
le facem cunoştinţa, dar în orice caz, pe «fericiţii câştigători»
a unor astfel de cifre, nu-i invidiez. încă o specialitate a
oraşelor Dunărei — să nu se supere celelalte oraşe care le
face concurenţă — este praful, — «praf ca la moşi» — cu
pitoreasca sa metamorfoză, noroiul.
Dar să nu fim prea pretenţioşi: şi oraşele noastre de şes
deci şi cele de pe valea Dunărei, lucrează foarte mult pentru
înbunătăţirea lor. Să nu se uite că, o lucrare de edilitate
costă, şi din nenorocire costă pe metru de lungime, metru
patrat ori metru c u b ; comunele noastre sunt şi îndatorate
şi sărace, şi după alte toate, se întind şi.... mai mult decât
le e plapoma 1 Să dau două cifre de comparaţie, pe care le

1) «D u n ă r ea » de Gr. Antipa.
 CUM DORKSO SĂ-MI VĂD ORAŞUL ^05

am la îndemână : Bucureştiul are o suprafaţă cam de 5500

Ha şi 300.000 locuitori; Berlinul, fără împrejurimi, cam 6300
Ha şi 2 300.000 locuitori. Rceasta înseamnă că primul oraş are
o densitate de 55 locuitori/Ha, al doilea una de 365 locuitori Ha,
şi dacă ţinem seamă că locuitorii Berlinului sunt mai bogaţi
şi deci Berlinul are venituri mai bune ca Bucureştiul, nu
vedem că fiecare petec de stradă, piaţă, etc., este de cel puţin
10 ori mai bine plătit, deci mai bine întreţinut în Berlin, de
cât în Bucureşti ?
Este clar deci, că nu putem cere, şi nu putem face tot
ceeace vedem, căci ar fi o nebunie. Insă, cine nu vede nu­
mai lucrurile care îl orbesc, ci bagă în seamă, şi ce este
mai modest, desigur că a notat, nu departe de palatele costi­
sitoare, de parcurile artificiale şi cu grămezi de aur procu­
rate, alături de largile bulevarde asfaltate şi sclipind la «luxii»
electrici, a spicuit veselele şi confortabilele clădiri mai eftine,
grădinile-parcuri naturale, păstrate din vreme cu cfyeltueli
foarte mici, stradele şi trotoarele croite din vreme cum trebue
şi pentru viitorul când «noul născut» se va mări, dar curate
şi primitoare pe fâşia lor de pavaj provizoriu, practic şi eftin.
Ce contrast de idei, când aud de oraşe ale noastre, care
nu mai pot întreprinde nimic, căci s’au îndatorat, fie pentru
un «palat comunal» nepotrivit şi fără ce-i trebue, fie pentru
un parc nefolosit şi pe care nu-1 mai poate întreţine, fie
pentru iluminatul electric «a giorno» (a cui ?), fie cu pavarea
din larg a unui căpătâi de stradă, ca de acolo să-ţi dea
drumul în voia... noroiului!
Oraşele noastre de câmp au mult, foarte mult de făcut.
Să sperăm că se vor folosi de binecuvântarea Dunărei şi
vor înflori în bogăţie şi populaţie, pregătindu-şi şi ordonân-
du-şi viitorul industrialo-comercial, lucrând din răsputeri, na
SCO NATURA

numai pentru tpgiena afacerilor, dar şi a populaţiei. Frigurile

palustre, tifice, locuinţele nesănătoase, praful, prea multul
soare, lâncezeala, trebue să dispară!
Natura ajută mai puţin în partea artistică oraşele de şes,
munţii, dealurile şi vâlcelele cu farmecul lor, lipsesc. Vege­
taţia e din ce în ce, mai mult şi mai departe gonită de centrul
oraşului. De aceia, totul vorbeşte, că oraşele noastre de şes
trebue să urmărească în tot momentul, o desvoltare ca „oraşul
grădină“, la care trec acum.
Oraşul grădină. Că plantele — pomii şi verdeaţa — sunt
de preferit pe străzi, în pieţe, curţi etc, atât din punct de
vedere fjigienic, cât şi artistic, nu mai e de stat de vorbă.
Românul însă zice: „cu o floare nu se face primăvară“, iar
eu variez: cu un pom, nu se face din un oraş, o grădină.
Să nu se creadă dar, că cu câţiva pomi, răsfiraţi dealungul
•unui trotuar, cu un ronţ de iarbă, cu o grădiniţă — strânsă
de un gard de fier „ca într’un corset“ şi în mijlocul căreia
un je t-d ’eau uscat, ne reaminteşte cât de scumpă-i apa, —
am obţinut o „dulce Bucovină, veselă grădină“.
Rtunci putem speră să obţinem un oraş grădină, când
mai dinainte tjotărâm o anumită regiune, acoperită cu o ve­
getaţie naturală bogată, să devie oraşul de mâine, acoperit
numai cu locuinţe pentru o singură familie, cu curţi separate,
cu străzile şerpuind printre cop aci; atunci lucrăm cu mult
folos la tjigiena şi estetica oraşului ce se crează. Un oraş-
grădină creat prin plantaţii, lasă că costă scump şi între­
ţinerea plantaţiilor, mai ales la început, e o problemă grea
financiară, dar, câţi ani trebue să aşteptăm rezultatele? Hpoi,
pe ce scară se pot face acele plantaţii ? Iar dacă plantaţiile
vin şi prea târziu, după ce terenurile s’au clădit, parcelat şi
speculat, vom învăţă, cam ceeace ne arată următoarele cifre:
 CUM DORESC SĂ-MI VĂD ORAŞUL 307

oraşul New-York, şi-a procurat în 1863, în centrul oraşului,

minunea de parc Central, proectat de celebru maestru Law
O lm sted; acest parc de 340 5a., a costat atunci, cu teren
cu tot, cam 26'/* mii. lei, pecând între anii 1895 şi 1905,
alte 3 parcuri mai mici, din sudul oraşului, de o suprafaţă
totală de 4 Ha., au costat cam 21% mii. lei, adică aproape
de 90 ori mai m u lt!
Rşk dar, procurarea de parcuri în oraşe, ori transformarea
sferturilor clădite, în oraşe-grădini, devine, pe zi ce trece, o
imposibilitate. O trecere spre oraşele grădini, ar fi cumpărarea
de către comună a unei curele de pământ de jur împrejurul
oraşului, care, cu timpul, să se transforme în un „cordon de
verdeaţă“. Un astfel de cordon are acum Viena, realizat după
proiectul, premiat în 1893, al Dr. Ing. I. Stiibben şi O. Wagner,
un astfel de cordon măiestru şi-a procurat mai târziu oraşul
Boston, un astfel de cordon se sileşte să-şi încingă şi Berlinul
pentru Gross-Berlin, şi Budapesta pentru Gross-Budapest, şi
după câte se aude şi Bucureştii se gândesc la aşa ceva ')•
Dincolo de aceste cordoane, se pot desvoltâ oraşele-
grădini; totuşi, până astăzi încă, aceste oraşe-grădini procură
«cuiburi» tot numai milionarilor. Cine a vizitat coloniile de prin
Dahlem, Grunewald, Lichterfelde. Zehlendorf, etc., din jurul
Berlinului, desigur că s’a convins de acest adevăr.1

1) A stăzi, astfel de cordoane de verdeaţă se procură cumpărându-se

din vreme terenuri întinse la marginea oraşului, pentru a se clarifică
pe ele apele murdare ale oraşului, care curg prin canale, înainte de a
li se da drumul în râul ce udă oraşul. Aceste terenuri se numesc
C âm puri irig ate (R ieselfelder). Oraşelor mari, este de absolută nevoie
să li se cureţe apele canalelor, şi printre multele sisteme de curăţire,
acest sistem amintit, prezintă şi avantajul ce arătai : se măreşte oraşul,
mutăm câmpiile de irigaţie mai departe, iar pe locul lor, se ridică
cordonul verde al oraşului, care atunci, va costa foarte eftin.
308 NATURA

In Anglia şi în America de Nord, unde astfel de oraşe

s’au răspândit mai mult - din diferite cauze, - o bună parte
din clasa lucrătorilor a pătruns în oraşele-grădini, socotite ca
oraşele viitorului ')• Am arătat la „chestiunea locuinţelor“,
cam repede, când îşi pot luă fiinţă acest sistem de oraşe.
Când nu poate fi vorba de crearea unui oraş-grădină,
se caută cel puţin să se lase aşâ numitele „drumuri de umbră11,
care sunt străzi liniştite şi cu alei de arbori şi iarbă, plantate.
Mai ales în oraşele noastre de şes, unde vara nu rar avem
temperaturi până la 40 , ce binefacere ar fi să putem plecă
din un punct al oraşului, şi numai prin umbră să ajungem
în un punct opus. Astfel de drumuri sunt uneori suficiente
şi dacă sunt executate numai pentru pietoni, dar zgomotul
şi praful să fie departe ţinute!
In legătură cu chestia plantaţiilor, voi face câteva obser-
vaţiuni, care nu sunt numai ale mele. Este un curent în toate
oraşele de prin toate locurile, să se înşirue pomii dealungul
trotuarelor străzilor ; dacă acei pomi - căci mai mult pomi
se plantează —sunt necesari, sunt la locul lor, ori răsplătesc
banii ce se cheltuesc cu ei, asta e un „nimic“ ! Dar spuneţi,
de câteori nu v’aţi supărat, când, întorcându-vă spre casă,
pe trotuarul arzând supt soarele de 12, umbra pomilor se
răsfăţa, fie pe şinele tramvaiului, fie pe bordura de un de­
cimetru a trotuarului! Câţi nu ar lăuda pe primarul, care
i-ar scoate pomul din fereastra odăei lui de lucru dela stradă;
câte felinare sunt ca şi cum nu ar fi, când sunt vârâte între
frunzele unui castan; iar serviciul de măturători — dacă
există — ştie ce are de lucru toamna, cu aceste „foi de
toamnă“ nu tocmai poetice pe străzile oraşului. Nu e mai
potrivit, mai puţini pomi pe stradă, dar la locul lor, mai în- 1

1) Ebenzer Howard : «G arden Cities o f to morrow».

 CUM HORESC SÂ-Mf VÂP ORAŞtU, 309

grijiţi — nu lăsaţi să se usuce şi să întrebuinţăm mai mult

pe străzile noastre frumoasele covoare verzi, dealungul tro-
tuoarelor, sau chiar în mijlocul străzilor ? Din întrebuinţarea
potrivită a acestor pomi, aşezaţi printre covoarele verzi, se
pot obţine străzi vesele, luminoase, cu praf puţin, şi mai
eftine.
Dacă din întâmplare, mici grădini sunt cuprinse între străzi,
acestea trebuiesc lăsate neîngrădite, ca să pe accesibile, nu­
mai pentru pietoni, din orice punct, să-i atragă! ').
Străzi şi pieţe. In oraşele de şes, străzile sunt mai puţin
hotărâte de teren, flici suntem conduşi mai mult de nevoile
circulaţiei. Mă voiu mărgini să atrag atenţia că, cu cât un
oraş de şes are, sau promite să aibă, o circulaţie mai in­
tensă, cu atât trebue să dăm o dezvoltare mai mare străzilor
radiale — care merg în centrul oraşului şi coincid de obicei
cu drumurile existente, — după care vin străzile circulare,
— care leagă periferiile, — apoi străzile liniştite sau de lo­
cuit. Se au în vedere distanţele cele mai scurte.
Multe străzi vor trebui să aibă în viitor lărgimi mult mai
mari de cât cele necesitate de circulaţia prezentă — mai ales
străzile radiale — şi de aceia să se caute a li se da din timp
lărgimea ce va trebui să o aibă în viitor. In caz contrar, în
viitor, circulaţia va fi atât de împiedicată, în cât va trebui
să se recurgă, ori la lărgirea străzei, expropriind clădiri şi
terenuri, ori la deschidere de noui străzi paralele, — ase- 1

1) L a noi s’a făcut contrarul, mai în toate oraşele In Bucureşti, C is -

megiul, grădina Icoanei, etc., sunt îngrădite de toate pă ţ ile ; pare că
vor să gonească pe trecătorul, care trebue să caute, pierzând un t mp
preţios, şi făcând ocoluri, o portiţă ascunsă. M a i bine se lipseşte! V e ­
hiculelor, numai dacă e absolută nevoie, li se va lăsa un drum de
trecere.
«Natura», Rn VII, No. Io
310 NATURA

menea expropriind terenuri, — lucrări care uneori costă de

necrezut'). Covoarele de verdeaţă, de care vorbeam, ori gră­
diniţele provizorii din faţa caselor servesc deseori să acopere
surplusul de lărgime.
Şi străzile oraşelor de şes au frumuseţea lor. La aceasta
contribuie în special „înfăţişarea corpului străzei“ şi aceia
„a pereţilor ei — faţadele caselor“.
Străzile drepte pe lungimi prea mari, devin foarte des
plictisitoare. Dacă se face prea multă întrebuinţare de străzi
drepte, ne saturăm iarăşi repede, căci faţadele construcţiilor
îşi pierd cu totul însemnătatea, uniformitatea de umbre şi

1) Pe străzile de circulaţie se dezvoltă foarte mult comerţul, şi de

aceia, acolo, preţurile terenurilor devin fabuloase. A şa de exemplu, anul
trecut în Decembrie, pe L eip z ig er S trasse în Berlin, s’au vândut 24 par­
cele construite, cu peste 55 mii. lei, adică cam cu 2, 3 mii. fiecare
parcelă. O parcelă, care a fost cumpărată înainte cu 750.000 lei, a fost
vândută cu 3.750.000 lei. Preţul cel mai ridicat pe metru patrat a fost
de aprox. 8650 lei, cel mai mic (un teren îngust şi adânc) cam 1590
lei m. p , iar foarte des, cam 3500 Iei m. p . !
lată dar un caz, când prevederea e părintele înţelepciunii!
Când o stradă trebue deschisă, însă nu poate tăia avantajos par­
celele diferiţilor proprietari, este spre binele tuturor să se procede, fie
la d eform area p e loc» a parcelelor, cum s’a făcut în Hamburg, C o ­
lonia, etc., fie la d eform a rea şi tran sportarea parcelelor, cum s’a făcut
în Hanovra, Francfurt pe M ain, Neucoln de lângă Berlin, etc. Străzile
care sunt construite, se sistematizează foarte des (Belgia, Italia, Anglia
Olanda...) prin sistemul <d efo rm ă rei zon elor .
Nu ştiu dacă la noi aceste «deformări de parcele» se practică pe o
scară oarecare ; în orice caz, rezultatele deformărilor nu se văd, ci mai
vârtos a nedeformărilor, căci, pretutindeni întâlnim parcele schimonosite
în toate chipurile, în cât nici o construcţie mai a cătărei nu se poate
face pe acele locuri. Păgubesc şi chiriaşii, şi proprietarii şi comuna,
lăsând sistemul de <p a r c e le -c u r e le o r i «parcele zdrenţe*. Ceva ar
trebui făcut în această privinţă.
 CUM DORESC SĂ-MI VĂD ORAŞUL 3 11

lumini nu are nici o atracţie. Chiar circulaţia, să nu se creadă

că e totdeauna favorizată de linia dreaptă. Din contră pe o
stradă cu raza de curbură mare, mersul vehiculelor se poate
mult mai bine observa în totalitatea lor, iar în ce priveşte
partea artistică a străzei curbe, din ambele puncte de vedere
citate mai sus, e mult superioară străzei drepte.
Să se observe că, străzile care au un profil patrat, im­
presionează ochiul ca şi o fereastră ori uşe patrată, şi că,
străzile cu văi, deci cu suprafeţe concave, sunt mai plăcute
decât cele cu dealuri (cocoaşe), deci cu suprafeţe convexe.
€ a lărgime, plantaţie, trotoare, etc., ale aceleiaşi străzi, este
greşită ideia că ele trebue să fie uniforme pe tot parcursul
străzei ; din contra, când strada e mai lungă, schimbarea în
modul de execuţie a străzei, chiar şi a lărgimei străzilor,
atrage cu sine un motiv artistic.
Când două străzi se taie supt un unghiu prea ascuţit, e
bine să se teşească mai mult acel unghiu, în interesul cir­
culaţiei, iar colţul teşit se poate artistic ornamenta, mai des
cu fântâni publice, cum ar fi de exemplu fântânile St. Michel
ori Molière din Paris.
De când pavarea străzilor s’a perfecţionat şi scumpit, de
când circulaţia a crescut foarte mult, şi mai ales, de când
conductele de gaz, apă, electricitate, canalele, tuburi de poştă
şi ce nu gândeşti, s’au înmulţit „ca sârmele în dosul unu1
tablou de distribuţie electrică“ şi cu ele şi numărul reparaţiilor,
a devenit o adevărată necesitate regulamentarea poziţiei ce
trebuie să ocupe aceste conducte în subsolul străzei. Hsupra
acestei chestiuni este şi astăzi destulă discuţie : germanii mai
ales, pun aproape toate conductele supt trotuarele străzilor,
uşor şi practic pavate şi care trebuiesc atunci construite mult
mai largi decât ar fi necesar pentru circulaţie ; francezii în
312 NATURA

Paris, şi englezii în Glascow, Manchester etc., au strâns mai

toată această tubărie în adevărate „tunele infraviane“. Să ne
mai mirăm dar, de isprăvile din Sţjerlok Holmes, de „mis­
terele Parisului“, ori de dibăcia apaşilor lui?
Hici ar fi locul să spun ceva şi despre rolul clădirei în
înfrumuseţarea străzilor. Clădirea publică în special, trebuie
să aibă loc în silueta caracteristică a oraşului, şi în orientarea
circulaţiei în oraş. De aceia, şi din aceste privinţe trebuesc
studiate turnurile bisericilor, domurile, foişoarele, rezervoarele
de apă, etc., şi să nu ne mai mirăm, de ce primăriile oraşelor,
au turnuri aşâ de înalte. Faţă de stradă, faţada şi acoperişul
clădirei, trebue să corespundă locului, să fie „binevenită“ ;
iar cât priveşte „casa de rând“, ea poate să prezinte o va­
riaţie în arhitectură, însă să continue să facă parte din un
tot, care e strada cu casele ei. Nu cred să pot da exemple
din oraşele noastre, exemple în adevăr caracteristice. Ba da,
în Galaţi, am observat o stradă cu această tendinţă. Pe cine
însă, când a vizitat Parisul, nu l’a atras în deosebi Avenue
de l’Opera, care se desfăşoară armonios până la Marea Operă,
ce o priveşte în toată lungimea e i ; cine nu a observai ar­
monia arcadelor din Rae de Rivoli tot din Paris, ori continui­
tatea arf)itectorală a palatelor ce înconjoară piaţa Vendome ?
Din contră, când cineva se plimbă pe curatul şi distinsul
Kurfurstendamm din Cfiarlottenburg, rămâne uimit de varie­
tatea de stiluri şi motive arhitectonice, cu dărnicie împrăştiate,
fără regulă, pe faţadele caselor !
Cu aceste consideraţii, trec la pieţele oraşelor, la „plă­
mânii“ lui, cum se obişnueşte a li se zice. Onele pieţe sunt
cerute de circulaţie, altele sunt arhitecturale, altele ocazionale.
Când se construeşte o piaţă de circulaţie, trebue să se aibă
în primul loc în vedere cerinţele circulaţiei, şi în al doilea
 CUM DORESC SA-MI VÂD ORAŞUL 313

rând ornamentarea. Ele cer în primul rând ca centrul să ră-

mâie liber. Altceva cer pieţele de arhitectură, care pot fi
•de diferite forme, dar forma închisă de toate părţile le con­
vine cel mai bine. Aici au locul statuele, fântânele, construcţii
de o deosebită arhitectură. Aceste pieţe constitue partea
artistică cea mai aleasă a oraşului. Pieţele oraşelor italiene
mai ales, sunt exemple neîntrecute: Piazzetta din Veneţia,
P iazza S. Annunziata din Florenţa, ori Sf. Petru din Roma,
sunt pretutindeni citate.
In ce clasă să aşezăm pieţele Brătianu, Rosetti, etc., de
pe bulevardul central al Bucureştilor?
Pieţele pe care le-am numit „ocazionale“ ar fi cele din
faţa palatelor, parlamentelor, teatrelor, etc., şi care pieţe, au
de obiceiu un rol m ixt: sunt şi de circulaţie în anumite
timpuri, şi arhitecturale.
M ijloace de com unicaţie şi financiare. Oraşele de şes
ocupă de obiceiu suprafeţe mari — au unde să se întindă şi
de aceia ele cer, mai mult ca celelalte, mijloace de comuni­
caţie repezi şi eftine, pentru care, oraşele mari sacrifică mi­
lioane şi zeci de milioane, pentru lărgiri de străzi, poduri,
tăeri de noi străzi, căi ferate „supra şi infraviane“, etc. Dacă
oraşele noastre de şes, nu au încă nevoie de toate minunăţiile
pe care tecnica modernă le-a adus în folosul comunicaţiei,
dar tramvaiele şi trenurile locale electrice vor jucâ în curând
un rol important în desvoltarea oraşelor noastre.
Dunărea şi gurile râurilor vor fi şi mai mult utilizate pentru
comunicaţie, iar în ziua când vom vedea trecând prin B u ­
cureşti, vapoare şi remorchere trăgând şiruri de şlepuri, în
spre şi dinspre Dunăre, vom înţelege mult mai bine, că apa
nu este tocmai aşâ de nefolositoare, cum se zice.
Coate lucrurile de care am vorbit, se pot fa c e ; dar pe
a ii natura

lângă pricepere, se mai cere, ca să repet o vorbă, încă 3

lucruri: bani, bani şi iar bani. Nu trebue să uităm că, arta
şi lucrările cele mai mari ale oraşelor italiene, franceze, ger­
mane, americane, etc , s’au desvoltat în epoca Medicis- ilor,
dogilor, ori a sorilor — Ludovic al XIV, N apoleonii — după
răsboiul de independenţă cu Washington , etc., adică în timpuri
bune financiare, în timpuri de linişte. Nu trebue să uităm că,
utilul trebue să precedeze frumosului, că arta constitue luxul
oraşelor, că şi lucrările mari, ca şi arta, cer lucrare continuă
în aceeaş direcţie, răbdare, perfecţionarea obiectului, iar că
dacă se încearcă numai, fiecare căutând altcevă, — nu per­
fecţionează ce a primit, — nu se poate obţine decât ceva
trecător, şi deci mult mai puţin folositor.
Oraşele noastre de şes, împreună cu capitala ţărei noa­
stre, Bucureştiul, cu toţii dorim din suflet, să se dezvolte în
bogăţie, lucrări, întindere şi populaţie, şi să fie exemple de
expansiunea forţei şi geniului românesc, iar Bucureştiul în
special, să fie totdeauna demn de visurile prezente şi viitoare
ale poporului român, să ne fie mândria noastră şi în faţa
civilizaţiei apusene pe care căutăm s'o răspândim!
Incheere. Din puţinele observaţii ce am făcut asupra ora­
şelor în general, şi a oraşelor din fiecare regiune a ţărei, în
special, s ’a putut observa că, cţ)iar la noi în ţară şi cu mai
puţine mijloace e mult de făcut, şi se poate face mult. Se
vede mai departe, că a trecut vremea, când oraşele se pu­
teau lăsa în voia întâmplărei, că au trecut timpurile, când ora­
şele puteau fi conduse de cel „mai cu trecere în sat". Ăstăzi,
în capul oraşelor, întocmai ca la conducerea unei societăţi
de întreprinderi, îşi are locul „cel mai cu pricepere în afa­
cere“, dacă nu voim să ne pierdem capitalul, dacă nu voim
ca oraşul să rămâie ce a fost, sau şi mai rău.
 cum d o r e s c s ă -m i v ă d o r a ş u l 315

Când, mai înainte primarul era mai mult judecător decât

constructor ori financiar, lucrurile mergeau de minune; pri­
mar putea fi şi ori-cine, care nu a eşit din satul său. ftstăzi,
când apa, gazul, electricitatea, căile de comunicaţie, pavaje,
stabilimente, palate şi parcuri, cu contabilităţi simple şi duble,
au tot felul de... secrete, cţ)iar pentru specialişti, să dispară
din mintea fiecăruia credinţa că funcţiunea de primar, de
conducător al destinelor unui oraş, mai este o funcţie numai
de onoare. Se cere o muncă necurmată şi pricepere în ale
oraşului!
R fost în 1906 un congres al primarilor din ţară, şi de
atunci, nu s’a mai auzit de aşa ceva. Ce bine ar prinde dacă
acele congrese s’ar mai indeşi, şi dacă, printre toasturile şi
paharele cu şampanie spumegândă, s’ar discuta şi chestiuni
care privesc oraşele noastre!
Să se ia exemplu dela primarii oraşelor statelor streine,
care în massă vizitează oraşele ţărilor vecine, spre a vedea
ce s’a mai lucrat nou, ce rezultate s’au obţinut, ce pot face
ei apoi în oraşele lor, ca să nu rămâie mai pe jo s !
S ă nu călătorim ca să copiem, căci atunci vom desperă:
nu vom pricepe rostul şi mecanismul «zgârie norilor» ame­
ricani — un oraş într’o ca s ă ; — ne vom ului de sumedenia
de trenuri ce circură pe străzi, pe deasupra şi pe dedesuptul
lo r ; ne vom crede în palate din poveşti, când vom vedea
luxul ce se desfăşoară în marile clădiri, ce costă numai cu
milioanele. Să nu desperăm, ci să vizităm şi oraşele mai
mici, să studiem, să comparăm şi să notăm, iar întorcându-ne
din excursie, să lucrăm cu răbdare, gândindu-ne că oraşul
e un lucru care rămâne secole şi zeci de secole posterităţei’
şi că, dacă satele şi pământul de cultură sunt măduva, sucul
.316 NATURA

ce nutreşte poporul, oraşele sunt vinele şi arterele ce conduc

acest suc.
Cu astfel de simţiminte au putut lăsa romanii lucrări mari
posterităţei, aşa au reuşit renăscătorii Italiei să facă neperi-
toarele lor opere, numai aşa se pot dezvolta oraşele moderne
mondiale, tinzând să devie adevărate oraşe suprapuse! ').
Cincinat I. Sîinţescu
Inginer.
--------- ------------------------- -------------------

DIN SUFLETUL FLORILOR

Lumea vegetală care ne pare atât de pacinică, aşa de

resemnată, în care totul nu pare decât supunere, tăcere, sfială,
reculegere, este din potrivă lumea în care este mai aprigă
şi mai îndărătnică revolta în potriva soartei. Organul de căpe­
tenie, organul ţjrănitor al plantei, — rădăcina — o leagă pentru
totdeauna de pământ. Şi dacă ne este greu nouă să desco­
perim, prin legile mai mari care ne covârşesc, pe aceea care
atârnă mai grea decât toate pe umerii noştrii, la plantă numai
încape nici o îndoială; e legea care o condamnă la nemiş­
care dela naşterea ei şi până la moartea ei.
Şi de aceea, planta, mai bine decât noi care ne irosim
sforţările împrăştiindu-le, ştie dela început în potriva cui o
să se răscoale. Iar puterea ideii sale fixe urcându-se din adân-

1) Fritsct): D ie S ta d t d er Z u ku n ft».
Oraşele noastre vor fi desigur multă vreme ferite de calamitatea
acestor «oraşe forţate de întreprinzători», şi prin îngrijirea noastră, vor
avea şi de aci încolo destul soare, iar sănătatea va surâde locuitorilor
lor. Htâtea invenţii pe care ştiinţa ni le-a adus, sunt suficiente, dacă
le folosim cum trebue, ca să distrugem distanţele, fără ca să avem
nevoie să clădim «turnuri B a b e i» ca să ne înghesuim unii peste alţii.
 DTN SUFLETUL FLORILOR 3 1 7

curile întunecoase ale rădăcinilor ca să se organizeze şi să se

deschidă în lumina floarei este o privelişte uimitoare. Coate
sforţările ei, un singur scop au : să scape în sus de fatali­
tatea de jo s ; să nesocotească, să înşele aspra şi greaua sa
lege, să scape, să sfărâme îngusta sferă, să inventeze sau
să cţjeme în ajutor aripe, să evadeze cât mai departe cu
putinţă, să birue întinderea în care o închide soarta, să se
apropie de un alt regn decât al ei, să pătrundă şi ea într’o
lume vie şi însufleţită.....
Iar dacă izbuteşte, — nu-i tot atât de uimitor ca şi cum noi
am izbuti să trăim în afară de timpul pe care şi nouă ni-1 hă­
răzeşte o altă soartă — soarta noastră — sau ca şi cum am
intra într’un univers scăpat de legile cele mai grele ale mate­
riei ? Floarea îi dă o minunată pildă omului de supunere, de
curaj, de stăruinţă şi de iscusinţă.... Căci dacă noi, spre a
scutura de pe umerii noştrii povara atâtor nevoi care ne zdro­
besc, ca, de pildă, durerea, bătrâneţea, am pune măcar ju­
mătate din energia pe care cine ştie ce floricică din grădinile
noastre a desfăşurat-o, —■ne este îngăduit să credem că soarta
noastră ar fi cu totul alta decât este acum....
Hceastă nevoe de mişcare, această «foame de spaţiu»,
la cea mai mare parte din plante se vădeşte de opotrivă în
floare şi rod. In rod ea îşi găseşte uşor explicaţia; sau, în
ori ce caz, nu se ascunde aci decât o experienţă, o preve­
dere mai puţin complexă. Cu totul altfel decât cum se petrec
lucrurile în regnul aminal şi tocmai din pricina grozavei legi
a absolutei imobilităţi, cel dintâi şi cel mai mare vrăjmaş al
seminţei este tulpina-mamă. Suntem într’o lume ciudată, în
care părinţii, nefiind în stare să se mişte din loc, ştiu că
sunt sortiţi să-şi înăbuşe şi să-şi sugrume cu foamea copiii.
318 NATURA

Orice sămânţă care cade la picioarele unui arboare sau une

plante este pierdută sau va încolţi în strâmtorare. De aci
uriaşa sforţare să scuture jugul şi să cucerească întinderea.
De aci minunatele chipuri de împrăştiere, de propulsiune, de
„aviaţiune“ pe care pretutindeni le găsim în păduri şi câmpie ;
între altele, ca să nu pomenim în trecere decât câteva mai
curioase: ţ>elicea aeriană a samarei arţarului, bracteea teiului,
maşina de zburat a ciulinului, păpădiei, bărbii cap rei; arcu­
rile pocnitoare ale laptelui cucului; şi mii de alte mecanisme
nebănuite şi uimitoare, căci nu se află, într’un cuvânt, vreo
sămânţă pe lume care să nu-şi fi făcut în întregime proce­
deul ei deosebit ca să scape din umbra părintească.
Nici nu şi-ar putea închipui înadevăr cineva, decât numai
dacă a căutat să-şi dea puţin samă de „Botanică“, câtă ima­
ginaţie, cât geniu se cheltueşte în toată verdeaţa care ne
încântă ochii împrejur. Ia priviţi, de pildă, la frumoasa căl-
dăruşe cu seminţe a scţjinteiuţei, la cele cinci deschideri ale
balsaminei, la cele cinci capsule cu opritoare ale muşcatei, etc...
Şi cu prilejul ăsta nu uitaţi să priviţi măciulia de rând
a macului care se găseşte la herborizatori. In „capetele a-
cestea de maci" se găseşte o înţelepciune, o prevedere demne
de cele mai mari laude. Ştim că ele cuprind mii de mici
săminţe negre nesfârşit de mărunte. E vorba să împrăştie
cât mai iscusit şi cât mai departe această sămânţă. Dacă
capsula care o închide s’ar despica, ar cădea s’au s ’ar des­
chide în partea de jos, preţiosul praf negru din lăuntrul ei
n’ar face decât o grămadă stearpă la rădăcină. Dar nu poate
să iasă de cât prin deschizături făcute deasupra coajei. Odată
ce s’a copt, ea se apleacă pe codiţa sa, „cădelniţează“ la
cea mai mică suflare şi samănă în toată puterea cuvântului,
cu gestul semănătorului, seminţele în spaţiu....
 DIN SUFLETUL FLORILOR 31»

Să mai vorbesc de seminţele care îşi prevăd împrăştierea

lor prin păsări şi ca să le ispitească, se adună la un loc,.
îngl)esuindu-se ca vâscul în fundul unui înveliş dulce ? Rvem
în toate o judecată şi o astfel de înţelegere a cauzelor finale,
că nici nu mai cutezăm să stăruim asupra lor de teama să
nu reînoim rătăcirile naive ale lui Bernardin de Saint-Pierre.
Şi totuşi nu altfel se explică faptele. învelişul cel dulce
este tot atât de nefolositor sămânţei, precum nectarul care
atrage albina, floarei. Pasărea mănâncă fructul pentrucă este
dulce şi înghite în acelaş timp şi sămânţa, care însă este
indigestibilă. Sboară apoi pasărea şi dă îndărăt, aşa cum a
primit-o, sămânţa desbărată de teacă şi gata să încolţească
departe de „primejdiile locului de naştere"....
îndelungă vreme, cu o îngâmfare prostească, ne-am so­
cotit drept fiinţe minunate, unice şi uimitor de întâmplătoare,
cu multă probabilitate căzuţi dintr’o altă lume, fără legături
mai sigure cu restul vieţii şi, în orice caz, înzestraţi cu o
facultate nemai întâlnită, neasemuită, monstruoasă. Mai bine
este însă să nu ne mai credem atât de minunaţi, căci am
aflat din multe părţi deodată că minunile se pierd, cu vremea,
în evoluţia normală a naturii. Cu mult mai mângâietor lucru
pentru sufletul nostru omenesc este să observăm că urmăm
şi noi aceiaşi cale ca şi sufletul lumii mai mari din jurul
nostru, că avem aceleaşi idei, aceleaşi speranţe, aceleaşi
dureri şi aproape aceleaşi sentimente, — dacă nu am avea
noi acel vis neîmplinit al nostru de dreptate şi de credinţă. -
Cu mult mai deplină linişte ne coboară în suflete când ştim
că avem la îndemână, ca să ne îmbunătăţim soarta, să ne
folosim puterile, să tragem folos din legile materiei, aceleaşi
mijloace pe care le are şi lumea cea mare.
Căci, dacă ar şti tot natura şi nici odată nu s’ar înşela,
320 NATURA

căci, dacă pretutindenea şi în tot cc face, ea s’ar arăta din-

tr'o dată desăvârşită şi fără greşeală, căci, dacă în toate
lucrurile ne-ar vădi o inteligenţă cu mult mai presus de a
noastră, - atunci numai am avea să ne temem şi să ne pier­
dem curajul. Căci ne-am simţi jerfe şi pradă unei puteri
străine, pe care nici o speranţă să o cunoaştem sau să o
măsurăm nu avem. Cu mult mai bine este să ne convingem
că această putere, cel puţin din punct de vedere intelectual,
este strâns înrudită cu a noastră. Mintea noastră se adapă
la aceleaşi izvoare la care ea însăşi se adapă. Suntem din
aceiaşi lume, aproape de-o seamă.
MHURICE MHECERLINCK
(D e l’intelligence d es F leu rs) în româneşte de flL. SERBflN.

LEGILE TOPIRII
In orice carte se poate citi că topirea este supusă la două legi:
1. Temperatura de topire este fixă.
2. In timpul topirei temperatura este constantă.
In realitate nu există decât o singură lege, cea dintâiu ;
cea de a doua este urmarea unei judecăţi greşite.
Să luăm exemplul obişnuit, topirea gfjeţei. Constatăm că
de punem o bucată de ghjiaţă cu temperaura de — 50 în con­
tact cu un corp cald sau mai bine într’o atmosferă cu o tem­
peratură mai mare de 0 , bucata de gljiaţă capătă succesiv
temperatura de — 4 ’, — 3°, — 2°, — 1", 0°. Rpoi se topeşte.
Cu nici un preţ însă nu putem obţine gţjiaţă cu temperatura
mai mare de zero grade.
Invers, apa se poate răci la 2°, 1°, 0 ’ ; cu nici un preţ
nu putem obţine apă în stare durabilă sub zero grade.
Până aici totul este adevărat şi concluzia este logică:
temperatura de trecere din starea solidă în cea lichidă este fixă.
Mai amănunţit, lucrul stă aşâ. La acea temperatură putem
aveâ substanţa şi în starea solidă şi în starea lichidă.
Pentru amândouă stările însă, acea temperatură este o limită;
 LEGILE TOPIREI 321

ea este temperatura cea mai înaltă la care substanţa există

ca solid şi cea mai joasă la care substanţa există ca lichid-
Pretinsa lege a doua este scoasă din următoarea experienţă.
Dacă avem într’un vas bucăţi de ghiaţă ce plutesc în apă
şi amestecăm mereu, amestecul are temperatura de 0 . D eci:
în timpul topirii temperatura este constantă.
Este aici o mare greşeală de judecată. In adevăr, să
presupunem că nu amestecăm. Vom constată imediat că apa
dela fundul vasului, maiales dacă încălzim dela fund, are
o temperatură mai mare de zero grade.
Lucru nici de cum de mirat. Este oare oprit apei să se
încălzească peste 0 ? Nici de cum.
Gt)iaţa dela suprafaţă nu va avea mai mult de zero cu
nici un preţ şi apa din vecinătatea imediată va avea o tem­
peratură extrem de puţin diferită de zero ; dar apa mai depăr­
tată poate foarte bine avea o temperatură mai mare decât
zero grade.
Se vede de aici că pretinsă lege a doua, nu se aplică
lichidului. Şi nici amestecului solid-f lichid, de oare ce nu se
aplică lichidului-
Rtunci cui se aplică ea ? Solidului ? Dar aceasta este
exprimat în prima lege.
In adevăr dacă solidul se topeşte el a atins temperatura
de topire; iar peste această temperatură nu poate exista-
Rezultă că pretinsa lege nu există. Ea este urmarea unei
judecăţi falşe.
Şi se vede uşor care este faptul adevărat! El este urmă­
torul : dacă amestecăm un solid, care dintr’un motiv oarecare
e obligat să aibă o temperatură fixă, cu un lichid, ames­
tecul va avea o temperatură uniformă şi egală cu tempera­
tura fixă a solidului.
Dar aceasta este un caz de egalizare a temperaturei prin
contact şi n’are decât o legătură accidentală cu topirea.
Evident că nu există de asemenea decât o singură lege
a solidificării, o singură lege a fierberei şi una singură a
condensărei. N. BOTEZ
----------------------------- «2-3J5V------------------------------
322 NATURA

N OTITE
SPRE ŞTIINŢA. — Reproducerea acestor Notiţe este îngăduită numai cu ară­
tarea numărului din „Natura“ din care se vor luă. Aceste notiţe nu sunt cum s ’ar
crede luate deadreptul din revistele arătate, ci sunt prefaceri după articole cu mult
mai întinse.
Câtă b ere se b ea într’un an ? In anul 1910 lumea a băut 30 de
miliarde de litri de bere judecând după producţia fabricelor de bere
din acest an. Din această cantitate Statele-Unite au produs 73 milioane
de hectolitri de bere, iar^Germania 64 milioane de hectolitri. Aşa dar
Germania care şedea altă dată în frunte in ce priveşte fabricaţia berei
a fost întrecută în cantitate de Statele-Unite. Numărul fabricelor de
bere din Germania este de 15186 din care 4783 numai în Bavaria. —
Anglia a fabricat în 1910 56 miiioane hectolitri de bere, Austro-Ungaria
23 milioane, Belgia 16 milioane, Franţa 15 milioane şi Rusia vre-o 9
miiioane hectolitri. Restul până la 300 milioane de hectolitri au fost
fabricaţi în Danemarca, Elveţia, Suedia, care se pot număra tot printre
ţările cu producţiune mare, şi foarte puţină bere s’a fabricat în cele-
'alte ţări. (Dr. G. t . , Prom ctheus, 11 Mai 1912.

Ferul este metal preţios. Cine ar crede că ferul, cel mai întrebu­
inţat şi ieftin dintre metale este în acelaş timp şi cel mai scump. Astfel
pe când un kilogram de fer brut costă cam 0,06 lei, un kilogram de
oţel din care se fac cele mai fine arcuri de ceasornic poate să ajungă
până la 21000 lei. Aşa dar ferul poate să se facă de vre-o 6 ori ma
scump decât aurul. Această scumpire nu e datorită adăogărei vre-unui
metal preţios la facerea oţelului, ci numai lucrării lui cu multă îngrijire.
Putem să zicem atunci, că ferul este şi elementul cel mai preţios, care
se înobilează prin muncă. Iată dar că munca inobilează şi ferul nu
numai pe om. Dr. G. T.

Unde plouă mai m ult? După observaţiunile făcute de douăzeci şi

doui de ani încoace la C rkvice în D alm aţia plouă mai mult ca în orice
localitate din Europa. Crkvice e la o depărtare de 8 kilometri spre nord-
vcst de R isano (Bocctje di Cattaro) şi e aşezat la 1017 metri d’asupra
nivelului rnărei. Mijlocia cantităţei de apă de ploaie într'un an este
cam de 4642 m.m. Anul 1901 a fost cel mai bogat în ploaie ; în acest
an a căzut 6135 m.m. de ploaie. In anul 1894 a căzut numai 2777 m.m.
 NOTIŢE 323

adică cea mai mică cantitate de ploaie, de când se fac observaţiuni

Ja Crkvice. Lunile cele mai ploioase sunt Noembrie şi Decembrie când
cade în mijlociu 683 şi 679 m.m. de ploaie. August şi Iulie sunt lunile
cele mai secetoase, căci în aceste luni nu cade decât 66 şi 68 m.m. de
ploaie, in mijlociu. S ar părea, că staţiunea W ales ar fi şi mai udată
de ploaie, decât Crkvice. Aceasta nu se poate spune cu siguranţă, din
cauză că lipsesc observaţiuni îndestulătoare.
(Dr. G. Z. Prom etheus, 25 Mai 1912).
Pe apă din m area N eagră în marea Caspică, va fi în un viitor
nu prea îndepărtat, o realitate. Ideia nu e nouă, dar abia în 1910 gu­
vernul rusesc a luat-o în serios, şi acum se trage linia canalului care
să unească cele două mări. Canalul va pleca dela gura Donului, dela
oraşul M anytsch şi va trece prin o serie de lacuri sărate din v alea
Manytsch, pe o lungime de aproximativ 6C0 km. Canalul va trece cam
la 80 km. de marea Caspică în fluviul Кита, şi acesta se varsă în
marea Caspică la oraşul S erebyakow sk.
Lucrarea nu va fi prea grea şi va fi prevăzută cu porţi în apă, iar
apele mărei Negre nu vor avea decât 26 metri de scoborât în marea
Caspică. In fond însă, nu apele mărei Negre se vor scurge, ci o parte
a fluviului Don, ape dulci, care, se speră, vor mări puterea de ev a-
poraţie a mărei Caspice, ceeace va aduce cu sine înmulţirea ploilor în
stepele Caspico-asiatice şi deci câştigarea unui teren productibil.
Navigaţia va aduce ploi, să vedem. Ing. C. S .

E xpoziţia pentru „ oraşe-p arcu ri“ din Colonia, a fost deschisă in

luna Februarie trecut, şi e rezultatul unei mişcări pronunţate pentru
..înbunătăţirea soartei" orăşanuiui din centrele mari ale Germaniei, e
rezultatul studiilor şi încercărilor ce se fac pentru a readuce viaţa ora­
şelor la aer mai deschis, şi mai la verdeaţă.
Mişcarea pentru dezvoltarea şi răspândirea «oraşelor-parcu ri» s a
mai văzut în Germania la expoziţiile din D resd a, Berlin şi D ü sseld orf
din 1910, şi-şi are origina în lucrările americane şi engleze de acest
gen, care servesc drept modele, şi de la care a pornit aşa zisa «cen-
tu ră d e v erd eafă a oraşului».
Se lucrează serios în această direcţie şi se va reuşi. Exemple foarte
frumoase, pentru un început, constitue oraşele-parcuri H elbrau de lângă
Dresda, şi Frohnau de lângă Berlin. fn g C. S.
324 NATURA

TABLA DE M ATERII
Pap.
1. 1. Ion escu Im portanţa econ. a râului Ialom iţa . . 3
2. G Ţ ileica Oamenii de ştiinţă şi am atorii de ştiinţă 17
3. C. A fin{escu Să întrebuinţăm petrolul 26, 01, 89, 119, 153
4. G. Ţ. Dela n o i ......................... 33, 68
5. # * # N otiţe............................... .... 35, 68, 98, 129, 163
0. 195, 226, 259, 291, 322
7. I. B rătescu -V oin eşti Pe marginea c ă r ţilo r ................................... 37
8. G. G. L on g in escu Cum putem cântări o milionime de mi-
l i g r a m .............................. . . 51
9. V. M yller Despre numere . . c . 69
10. G.G L on gin escu Experienţe cu aerul lichid . . . . . 75
11. Gh. P opescu Hidraulica şi h id rau lician ii....................... 101
12. T. P o ru cic Infecţia Mării N e g re .............................. 107
13. A. L â z ă re sc u Intre — 270° şi + 3 7 0 0 ° ....................... 112
14. GG. L on gin escu Chimia la facultatea de ştiinţe din Ruc. 133
15. l)r. G. Tem lorescu Aprinzătorile cu piatră piroforică 145
10. D r. G. P roca P a s te u r ....................................................165, 197
17. T. P oru cic Ştiinţele pozitive în Rusia . . . .176
18. M. M axim D intr’o excursiune . . . . 182
19. /. Govbu Tem peratura m axim ă pe păm ânt . . 186
20. 1/. Th-eohar Astronomie .................. 190
21. V. A nastasii* Animal ori plantă . . ■ 207
22. C. S in {escu Cum doresc să-mi vădoraşul 213, 243,277,300
23. N. Botez Propag, undelor electrice p a n pământ 222
24. I. B a ra sch Cauzele nenorocirilor pe mare . . 229
25. L: P opescu Gheţurile mării, iceburg-urilc etc. 235
26. N M oisescu Circulaţia sulfului în natură 239
27. Dr. IC. K a m in sk i Coloraţiunea apelor . . . . . 255
28. I. S im ion escu Escursiunile . . . . . . 261
29. A. L âzărescu Transatlanticul • . . . . 270
30. G. Ţ ileica Sărbătorirea lui Flam m arion . . . . 293
31. V A nastasiu Sfârşitul l u m i i ...................................... 296
32. A. L erbon Din sufletul florilor ........................................... 316
33. N. Botez Legile t o p i r i i ........................... 320
 NATURA
REVISTA ŞTIINŢIFICA DE POPULARIZARE

PUBLICATĂ PRIN ÎNGRIJIREA D-LOR

G. ŢIŢEICA §i G. G. LONGINESCU
DOCTOR ÎN ŞTIINŢE, PROFESOR UNIVERSITAR DOCTOR ÎN ŞTIINŢE, PROFESOR UNIVERSITAR

ANUL VII

1911 1912 -

:,i, i i 7, (L, H9z&

BUCUREŞTI

TIPOGRAFIA .,GUTENBERG“, J. GOBL S-sori

20. - STRADA DOAMNEI — 20
(Biserica Kalinderu)
 ABONAMENTUL
pe un an (10 numere) 15 Octomvrie—15 Iulie, 5 Lei.

A P A R E L A 15 A F IE C Ă R E I LU N I
SUB ÎNGRIJIREA D-LOR

G, ŢIŢEICA, doctor în ştiinţe, profesor universitar.

G. G. LONGINESCU, doctor în ştiinţe, profesor universitar.

Pentru orice priveşte revista a se adresă d-lui O, Ţi teica,

str. Scaune, 33.

Anul III, IV, V şi VI în volume broşate costă 6 lei fiecare.

Anul I costă 8 lei, iar anul II costă 7 lei, şi se găsesc la
adresa de mai sus.
 NATURA
R E V IST Ă Ş T IIN Ţ IF IC Ă DE P O P U L A R IZ A R E

PUBLICATĂ SUB ÎNGRIJIREA d - lo r

G. ŢIŢEICA şi G. G. LONGINESCU

V O L U M U L V I I
O C T O M V R I E 1 9 1 1 — I U L I E 1912

BU C U R EŞTI
Tipografia GUTENBERG Joseph Gobi S-sori
20. — Strada Doam nei. — 20.
1911.
 IMPORTANŢA ECONOMICA
A RÂULUI IALOMIŢA l)

înainte de a intră în chestiunea care face obiectul acestei

conferinţe, ţin să spun câteva cuvinte din care să reiasă că
asemenea chestiuni, nu numai că se pot aduce, dar că trebuesc
aduse în congresele Asociaţiunii pentru înaintarea şi răspân­
direa ştiinţelor. Şi este necesar să fac acest lucru, deoarece
sunt unii care se întreabă, că întrucât ar puteâ folosi cunoa­
şterea importanţei economice a unui râu din România pentru
ca ştiinţa să înainteze şi să se răspândească ? Ştiinţa este
universală, zic dânşii, ea trebue să se ocupe numai cu
chestiuni abstracte, sau care interesează lumea întreagă, iar
nu cu chestiuni care preocupă pe locuitorii depe marginea
unui râu !
Hşâ ar stă lucrurile, în adevăr, dacă ştiinţa ar fi şi azi
ceea ce eră in vechime, adică numai o podoabă a spiritului
omenesc. Hstăzi lucrurile s’au schimbat m ult: puterea abu­
rului nu se mai arată pe jucăria numită vârtejul sau eolipylul
lui Fjeron, ci se vede la trenurile şi transatlanticele care duc
pe om peste ţări şi mări cu iuţeala vântului; plimbarea

1) C o n fe r in ţă ţin u tă Ia d e s c h id e r e a C o n g r e s u lu i a l V lI - le a a l fls o -
c ia ţ iu n ii R o m â n e p e n tr u în a in t a r e a ş i r ă s p â n d ir e a ş t iin ţ e lo r în z iu a d e

2 3 S e p te m v r ie 1 9 1 1 l a T â r g o v i ş t e .
4 NATURA

omului prin văzduh) nu este numai în imaginaţia acelora

care au scris basmele din o mie şi una de nopţi, ci o vedem
in realitate, ftstăzi omenirea s’a înmulţit şi pământul cu
mijloacele lui naturale nu o mai poate întreţine, şi de aceia
oamenii cer dela ştiinţă să le aducă uşurarea traiului, şi să
le pue la dispoziţie forţele naturei, pentru trebuinţele lor. Şi
cum nevoile diferitelor naţiuni nu sunt aceleaşi, iar ţările nu
dispun toate de aceleaşi bogăţii şi de aceleaşi forţe, reese
că ştiinţa trebue să aibă şi părţi naţionale, speciale fiecărei
ţări, după condiţiunile lor geografice, tecnice, economice şi
sociale. Mai mult încă, când este vorba de aplicaţiuni, ştiinţa
devine ctjiar locală.
Hsociaţiunile pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor
işi au origina tocmai in necesitatea de a desvoltâ ştiinţa
naţională, iar Congresele lor in diferite oraşe au tocmai de
scop de a pune in curent pe oamenii de ştiinţă cu unele
chestiuni de ştiinţă locală, şi pe orăşenii lor in curent cu
foloasele pe care le-ar aveâ din rezolvarea unor anumite ches­
tiuni de ştiinţă aplicată.
Chestiunile de ştiinţă abstractă, de ştiinţă generală, se
tratează de multe ori in zilele noastre in Congrese interna­
ţionale, sau Hsociaţiuni internaţionale, căci rezoluţiunile ce
se iau acolo se pot aplică in toată lumea. Numai graţie unor
înţelegeri internaţionale avem astăzi un sistem uniform de
unităţi in electricitate, pe când, cu tot timpul trecut de un
secol şi mai bine, şi cu toate sforţările făcute, sistemul metric
nu a fost adoptat de toată lumea. Cum insă Congresele in­
ternaţionale se ţin la intervale mai mari, şi cum la dânsele
nu se pot duce decât un număr restrâns de persoane, este
bine şi necesar, ca in fiecare Congres naţional să se aducă
şi chestiuni de ştiinţă pură şi aplicată, pentru ca să se arate
 IMPORTANŢA ECONOMICĂ A RIPLCI IALOMIŢA 5

că o naţiune contribue necontenit la progresul general al

ştiinţei, şi că se achită cu ’ demnitate de împrumuturile pe
care dânsa le-a făcut naţiunilor streine în această direcţiune;
căci, D-nelor şi D-lor, după cum am spus in apelul nostru
dela 15 Maiu, prin care s’a anunţat ţinerea acestui congres,
„este o datorie de onoare că dacă împrumutăm metode ştiinţifice
moderne pentru trebuinţele ştiinţifice, tecnice şi economice, să
căutăm să dăm şi noi la rândul nostru, alte metode în schimb“ .

Dar din acest punct de vedere se iveşte o dificultate, căci

chestiunile noi nu pot aşteptă ca să fie date la lumină in
Congrese prea depărtate, cum sunt de exemplu ale noastre,
din doi in doi ani, şi aceasta din cauza marei activităţi ştiin­
ţifice moderne. Dacă cinevă ar aşteptă prea mult cu darea
la lumină a unei descoperiri ştiinţifice, pe care a iăcut-o,
riscă să vadă acelaş lucru descoperit şi publicat de altul
înaintea lui, in altă ţară, cu dreptul de prioritate câştigat.
De aci necesitatea unor Societăţi ştiinţifice sau locale, sau
de reviste ştiinţifice permanente, care să aducă la cunoştinţa
lumei lucrările, pe măsură ce ele se produc, şi de aci reese
şi numărul mai mic al lucrărilor ştiinţifice care se prezintă
la Congrese ca acesta, precum şi sporirea neîncetată a ches­
tiunilor de ştiinţă naţională sau chiar locală la dânsele şi
uneori chiar la Congresele internaţionale. Astfel la Congresul
Matematicianilor de la Roma, s’au făcut şi conferinţe sau
comunicări care interesau mai mult pe Italieni decât pe repre­
zentanţii celorlalte naţiuni, cu toate că matematica este o
ştiinţă abstractă, generală şi universală.
După cum am spus, chestiunile de ştiinţă naţională au dus
la crearea Hsociaţiunilor pentru înaintarea şi răspândirea ştiin­
ţelor. Primul exemplu l’a dat Elveţia in 1815, ţară care peste
4 ani va serba centenarul primului său Congres ştiinţific; a
6 NATURA

venit apoi Germania in 1822, Anglia in 1831, Italia in 1833,

America în 1853, Franţa in 1871, după răsboiul cu Germania,
iar de curând, in urma noastră, s’au făcut in Spania şi in
Colonia Capului. Peste tot se aduc in discuţiune chestiuni
naţionale şi locale, şi nu numai lucrări desăvârşite şi complect
studiate, ci se atrage şi atenţiunea asupra unor chestiuni
care interesează ţara şi localitatea şi care aşteaptă o solu-
ţiune mai curând sau mai târziu. Cu modul acesta se face
să se intereseze mai multă lume de acele chestiuni şi să se
grăbească astfel găsirea soluţiunilor pentru aducerea lor la
îndeplinire. Astfel in Congresul Asociaţiunii Italiane din 1907
s’a propus crearea unui canal intre Po şi Parma.
* * *
In această ordine de idei intră şi chestiunea pe care o
voiu aduce acum înaintea D-voastră, chestiune cu care m’am
ocupat acum vre-o 9 ani, din ordinul Direcţiunii Serviciului
hidraulic, şi la care m’am mai gândit de atunci din când in
când, fără insă a mă putea ocupă in special de dânsa. E
vorba de utilizarea Ialomiţei pentru facerea de transporturi
pe dânsa.

Chestiunea aceasta nu este nouă şi cred că nu greşesc

dacă voiu spune că acum 100 şi mai bine de ani s’au gândit
mulţi la dânsa, de oarece mai târziu ea se vede tratată in
Regulamentul organic al Munteniei.
Iată in adevăr ce spune articolul 165 din acel Regulament'-
„Pentru marile folosuri ce putem dobândi din plutirea p e
acele cinci m ari g â rle care trec de a curmezişul Valachiei, în
lărgimea ei, adică Jiu l, Oltul, Argeşul, Dâmbovtţa şi Ialomiţa,
Domnul împreună cu Obşteasca Adunare va îngriji a trimete
Ingineri meşteri, ca să găsească mijloace spre a curaţi matca
lor şi după planul ce va hotărî, lucrarea lor va merge neîncetat
 IMPORTANŢA ECONOMICA A RIULUI IALOMIŢA 7

după mijloacele ce va j i în putinţa Statului, pană când aceste

gâ rle vor j i în stare de a j i prim itoare de plutire“ .
P c baza acestui din urmă articol, Obşteasca Rdunare din
1834— 35 a făcut o legiuire întărită de înalta Stăpânire, aî
cărui art. 6 sună a stfel:
,, Totdeodată, în curgere de 6 luni se vor trimite inginerii
trebuincioşi aleşi din cei cu adevărată ştiinţă pentru asemenea
lucrare şi care ar avea dovezi de o cercare netăgăduită, şi aceştia,
cunoscând p rin vedere sau cercare jirea şi puterea acestor râuri:
şi a lor nivelaţie, vor aduce ştiinţele următoare:
a) Care din aceste gâ rle a r găsi m ai lesne de a se fa c e
plutitoare, ca dela aceea să înceapă şi lucrarea,
b) Dacă se poate pune în lucrare dela începerea fiecărei g â rle
pânăla a sa vărsare in Dunăre, sau numai dela un punct şi
care anume, precum şi ce cheltuială trebueşte, p e ce şi p e ce
anumef‘ etc.
Se cerea apoi să se studieze ce este de făcut cu morile,
iazurile, stăvilarele care se aflau pe acele râuri, se ordonă
să nu se mai facă altele noui, se fixau taxele de navigaţiune
pe Olt, şi se cerea să se deschidă gura Borcei „spre a putea
vărsa apa din D unăre întrînsa cu mai mare iuţeală“ .
Ru trecut de atunci 76 ani, adică peste 150 ori câte 6 luni,
şi inginerii meşteri nu au fost trimeşi să vadă ce s’ar puteâ răs­
punde la întrebările puse de Obşteasca Rdunare din 1834-1835 !
Cauza este că pe la început nu erau ingineri care să facă
asemenea studii; când au fost, ei au avut să se ocupe cu
alte lucrări, ca de exemplu drumurile de fier; iar când nu
au avut să se ocupe de lucrări ce trebuiau executate numai
decât, au fost puşi in disponibilitate, in loc de a-i trimete să
studieze marile chestiuni tecnice care mai curând sau mai
târziu vor trebui să fie aduse la îndeplinire.
8 NATURA

Un început de studiu al râurilor noastre s’a făcut in 1893

pe Şiret şi Olt, începând dela gură, încolo nu se ştie nimic
in această privinţă, pe când in alte ţări, ca Elveţia, se cunoaşte
regimul tuturor râurilor şi râuleţelor, şi se ştie in diferite puncte
ale lor care este puterea de cădere de care ar dispune o in­
dustrie care s’ar instala acolo. Hceastă catagrafiare a forţelor
disponibile şi-a avut efectul, de oarece in 15 ani numai,
puterea câştigată din căderile de apă s’a ridicat dela 0,02 cai
vapori de locuitor, la 0,08 cai vapori, adică s’a împătrit. La
noi partea de sus a râurilor ar putea produce puteri importante
pentru industrie, insă nimeni nu ştie de cât se poate dispune
in diferitele timpuri ale anului. Dar această neştiinţă nu trebue
să ne surprindă, de oarece, după cum am spus, in Elveţia
se ţin Congrese ştiinţifice de aproape 100 ani încoace, pe
când la noi de abia de 10 ani!
Partea de jos a râurilor noastre poate fi utilizată pentru
navigaţiune, insă nici aci nu putem spune ce ar fi de făcut,
până unde s’ar putea navigâ, cât ar costă lucrările şi in cât
timp s’ar putea realiză. Ceeace putem spune este că, nu nu­
mai că nu se lucrează in această direcţiune, dar că se fac
unele lucrări care sunt contrare acelui scop, ca de exemplu
iazuri şi stăvilare la voia întâmplării, poduri cu deschidere
prea mică pentru o eventuală plutire şi altele.
*
* *

Până acum am vorbit numai generalităţi; să expun acum

şi câteva fapte precise.
In anul 1902 D-l A nghel Saligny, pe atunci Directorul
Serviciului Fjidraulic, m’a trimes să fac o recunoaştere pe
Jiu şi pe Ialomiţa, in vederea unor deschideri a acestor ape
pentru naviga june.
Veţi zice : „iată un început de executare al hotărîrei Obşteştei
 IMPORTANŢA KCONOMTCA A RIULUI IALOMIŢA 9

Adunări din 1834.“. Nu, D-nelor şi D-lor, deoarece nici D-sa

nici eu, nu ştiam de acea hotărâre pe atunci. Motivul eră de
a desvoltâ Navigaţiunea noastră fluvială, asigurându-i câtevâ
debuşeuri interioare, de oarece patrioţii noştri de pe Dunăre
preferau să transporte mărfurile lor cu vase austriace, un­
gare, ruseşti, greceşti, turceşti, etc.
In primăvara acelui an, am dus in căruţă o barcă dela
Becbet la Bucovăţ lângă Craiova şi am plecat cu ea pe Jiu
ja vale, ajungând după două zile la Becbet. Hpele erau cres­
cute şi repezi. Recunoaşterea aceasta a arătat că până mai
sus de Gângiova s’ar puteâ face lucrări de regulare a râului,
iar de acolo in sus ar trebui un canal paralel cu Jiu şi ali­
mentat de apele lui, pentru a puteâ înzestra Craiova cu
un port.
In toamna aceluiaş an, — mâine sunt 9 ani de atuncea —
am plecat pe Ialomiţa dela Fierbinţi, din judeţul Ilfov, până
la gură, drum care s’a făcut in 5 zile. Barca metalică cu care
se făcuse recunoaşterea fusese adusă din Călăraşi pe Borcea,
pe Dunăre şi Ialomiţa in 11 zile. La stăvilare ea se scoteâ
pe mal şi se ţâră pe uscat cu 3 perechi de boi, până când
se dedea din nou la apă. Intr’însa am mers eu cu două aju­
toare pentru facerea sondajelor şi profilelor necesare şi patru
lopătari, dintre care doi trăgeau câte o oră şi doi se odih­
neau. Cu modul acesta distanţa de 241 km. dela Fierbinţi Ia
Gura Ialomiţei s'a făcut in 29 ore de mers, cu o iuţeală de
aproape 8 km pe oră. Barca, deşi de metal şi încărcată cu
7 oameni, nu se scufundă in apă decât cu 30 cm. aşa că
ea a putut trece chiar pe la cele mai mari întinsuri ale Ialo-
miţei şi peste nisipurile care se întâlneau la schimbări de
coturi, când apa trece din o parte in alta a malului. Pe mal
mergea o căruţă care duceâ bagajele, proviziunile şi care să
10 NATUKA

aducă eventual oameni de ajutor in caz de accident. In tot

timpul mersului se măsurau adâncimile, iar din distanţă in
distanţă se ridicau projilele pe lăţimea apei, cu adâncimile
din metru in m etru; se măsură iuţeala şi cantitatea de apă
care se scurge pe secundă pe acolo, adică debitul râului.
S ’au comparat apoi rezultatele obţinute in timpul recu­
noaşterii cu ţjărţi mai veclji şi mai noi ale Ialomiţei. Iată un
rezumat al acestor cercetări.
S ’a găsit că in multe părţi Ialomiţa are o albie foarte
variabilă, care ar trebui fixată in cazul regularii râului, Aşâ
de exemplu, am văzut sate care erau înainte la malul Ialo-
miţei, iar acum au rămas la 1 km. distanţă; că unele sate
au fost cu totul distruse; că altele au fost mutate până la
3 l/a km. distanţă pentru a scăpă de inundaţiile râului, care
se intind uneori pe lăţimi de 6 km.
La Fundul Crasanilor, biserica satului eră atunci jumătate
căzută in apă, iar la Hndrăşeşti malul Ialomiţei se prezintă
ca o tăetură verticală prin craniile, prin oasele şi prin cos­
ciugele din vechiul cimitir al satului!
Coturile Ialomiţei sunt foarte numeroase şi m ari; ele se
modifică, se accentuiază până ce apa le rupe la rădăcină şi
lasă in locul lor privaturi care au apă numai la viiturile Ialo-
miţei.
• Lăţimea Ialomiţei este de 15—30 metri mai sus de con­
fluenţa cu Prahova; de 5 0 —70 m. mai jos, iar aproape de
gură este cam de 40 m. Un braţ al Ialomiţei, rupt de câţivă
ani, şi care se uneşte cu pârâul Sărata la Urziceni, are numai
10— 20 m. lăţime. Adâncimile obişnuite variau intre 50 cm.
şi 1.00 m. până la Prahova; 1.00—2.00 mai la vale şi peste
2 metri pe vreo 3 km. aproape de gură, din cauza revăr­
sării apelor Dunării în Ialomiţa. Pe la întinsuri insă se gă­
 IMPORTANŢA ECONOMICA A BIULUI IALOMIŢA II

sesc şi 35 cm. de apă numai, iar la unele coturi pronunţ

ţaţe, cu vârtejuri şi anaforuri puternice, adâncimile se sco -
boară până la 7 metri.
Panta mijlocie, dela tlrziceni până la Dunăre, este cam
de V4 mm. pe metru, astfel că această porţiune, de aproape
200 km. lungime, este susceptibilă de regulare. Dela Urzi-
ceni in sus până la Fierbinţi, pe 50 km. lungime, panta este
V 2 mm. pe m etru; de aci, pe alţi 50 km., până la Crivina,
panta este de 3/4 mm. pe metru; şi in fine de acolo până
la Cârgovişte, pe vreo 80 km. lungime, panta se ridică la
2 mm. pe metru. In sus panta creşte foarte repede, astfel că
de aci până la Pucioasa este cam de 6 mm. pe metru, pe
20 km. lungime. Dela Cârgovişte până la Crivina, Ialomiţa
are o cădere de 160 metri, pe când de aci şi până la Du­
năre ea nu se scoboară decât cu 110 metri, pe cei 300 km,
de parcurs al ei. Coturile numeroase din partea de jos co n -
tribuesc mult la acest lucru şi inlesnesc mult lucrările n ece­
sare regulării Ialomiţei pentru navigaţiune. Cot graţie nume­
roaselor coturi s’ar puteâ regulă şi Prutul până aproape de
judeţul Botoşani, cu mijloace destul de reduse, de către Co-
misiunea mixtă a Prutului. In sus de Crivina va trebui făcut
un canal lateral cu ecluse până să ajungă la Cârgovişte, iar
de aci înainte, lucrările ar fi cu totul disproporţionate ca
cheltuială, faţă de utilitatea lor.
Iuţeala apei a variat intre 0,50 şi 1,00 m/sec ; iar in apro^
piere de gură, iuţeala este mai mică şi cam de 0,35 m./sec.
La apele mici, din timpul recunoaşterii, s’a găsit un debit
pentru Ialomiţa de 20 m3 pe secundă, după confluenţa ei cu
Prahova. De altfel, D. Inginer V. Roşu , in o lucrare a sa
premiată de Academia Română, ajunge prin calcule compa­
rative cu râuri din alte ţări, şi pe baza întinderii bazinului
 12 ■NATURA

Ialomiţei, la un debit minimim de 18 m3/sec. Cu acest debit

se poate face un canal dela (Irziceni in jos care să aibă tot­
deauna cel puţin 1.50 m. de apă, ceiace nu este puţin, dacă
ne gândim că anul acesta au fost zile când pe Dunăre, in
unele puncte, nu se putea trece cu mai mult de 1,80 m. Este
evident că in cursul anului, apele vor fi mai ridicate. Aşâ de
exemplu in anul 1902 apele Ialomiţei la Coşăreni lângă Gr-
ziceni, au stat cu 1,00— 1,50 m. mai sus ca nivelul apelor
mici timp de 152 zile, iar in 3 zile din anul acela, au avut
şi 3,50 m. peste nivelul apelor mici.
Cu aceste elemente ce am adunat atunci, cu ceiace am
mai putut vedea şi află mai in urmă, pot să dau răspunsul
la prima chestiune pusă de Obşteasca Adunare din 1834— 1835
şi anume : „Ialomiţa este râul cu a cărui regulare a r trebui
să se înceapă în România crearea de căi navigabile interioare“ .
* * *

Importanţa economică a acestei lucrări este mai mare

decât pentru oricare alt râu dela noi, după cum voi căută să
arăt pe scurt in cele ce urmează.
Ialomiţa străbate părţile cele mai populate şi mai bogate
din nordul judeţelor Ialomiţa şi Ilfov şi din Sud-Estul jude­
ţului Dâmboviţa. In special in Ialomiţa, satele de pe malul
acestui râu s’au intins şi s’au unit unele cu altele, incât une
ori s’a ajuns la sate continue pe aproape 8 km. lungime.
Locuitorii care cultivă nordul judeţului stau mai toţi in sa­
tele de pe malul râului sau in apropierea lui. Prin regularea
Ialomiţei s’ar evită inundaţiunile dese şi dezastruase ale acelor
sate. Ape'e s’ar puteâ utilizâ mai uşor pentru industrii, gră-
dinării, irigaţiuni şi transporturi de cereale, care se fac acum
de multe ori pe drumuri rele şi impracticabile. Astăzi pe
Borcea sunt proprietari care au la malul apei câte 2 sau cfiiar
 IMPORTANŢA ECONOMICĂ A RÎCLUI IALOMIŢA 1»

3 maşini de treerat, iar la 40—50 metri de ele pe apă un

şlep în care duc direct grâul dela batoză. Cât folos nu ar
avea agricultura dacă asemenea lucru s’ar putea face pe cei
380 km. ai Ialomiţei dela Cârgovişte la Dunăre şi câte terenuri
neutilizabile nu s’ar redă agriculturei! Câtă economie de braţe
şi de căruţe nu ar reeşi de aci şi care s’ar putea întrebuinţa
cu folos in altă parte 1 Cu cât nu s’ar reduce lipsa de vagoane
in timpul verii!
Dar, ceeace e mai însemnat, este uşurarea şi eftenirea
transporturilor materialelor grele ca cărbunii necesari indus­
triilor, piatra, cărămida şi varul necesare construcţiilor, pietrişul
şi piatra spartă necesară şoselelor, etc. Azi piatra spartă
pentru întreţinerea şoselelor din jurul Bucureştilor revine
uneori la 20 lei de m3 dusă la faţa locului, din cauză
că se aduce din Dobrogea pe apă până la Giurgiu, se des­
carcă acolo şi se încarcă în vagoane, se duce cu calea ferată
la Filaret şi de aci cu carele pânăla locul de întrebuinţare.
Costul transportului unor asemenea materiale pe apă este de
zece ori mai mic ca pe calea ferată, aşâ că aceeaş sumă
care permite să aducem un vagon de 10 tone, ajunge să aducem
un şlep de 100 tone pe aceiaş distanţă.
Dar o importanţă şi mai mare a canalizărei Ialomiţei constă
în faptul că această cana'izare nu ar rămâne izolată. Ea s’ar
putea legă prin un canal cu oraşul Buzău, care ar plecă de
la Urziceni; cu Ploeşti şi ctjiar cu Câmpina prin Prahova şi
afluenţii săi şi în fine cu Capitala ţării prin un canal care a r
plecă dela Fierbinţi şi s’ar termină în apa Co’entinei, pela lacul
Teilor din nordul Bucureştilor.
Importanţa unui port pentru Capitala ţării este considerabilă.
Hşâ de exemplu in Franţa portul cel mai important nu e nici
Marsilia, nici F)avre, nici ori care alt port dela mare sau dela
14 NATURA

O cean; mişcarea cea mai mare o are portul Paris. In 1906

-de exemplu, pe cei 25 km. de eseuri ale lui, s’au mişcat
peste 10.500.000 tone mar.'ă, pe când in acelaş an mişcarea
portului Marsilia nu a fost decât de 6.750.000 tone. Pe cei
16.000 km. de canale şi căi navigabile interioare ale Franţei
s ’au mişcat, între cele 646 porturi fluviale, peste 35.000.000
tone, din care 33°/0 materiale de construcţiuni şi 31°/„ com­
bustibili.
Âceste cifre sunt suficiente pentru ca să se poată vedea
cât suferă Capitala noastră din pricina lipsei unui port şi ţara
întreagă din cauza lipsei de căi navigabile interioare. In special
cât profit nu ar avea judeţele Ialomiţa, Buzău, Ilfov, Prahova,
Dâmboviţa şi cljiar partea de Sud a judeţului Brăila din re-
gularea Ialomiţei pentru navigaţiune! Regularea Dâmboviţei
şi a Ârgeşului pentru crearea unui port al Capitalei, deşi
ar costă mai puţin, ar fi numai de un interes local, iar nu
de un interes general atât de mare ca a Ialomiţei. Dacă îşi
aruncă cineva ocljii pe o t)artă a României şi pe alta a Europei
vede că Ialomiţa este pentru noi, ceeace Dunărea este pentru
comerţul Europei, căci pe ea se vor mişca mărfuri in un sens
şi in altul prin regiuni bogate, prin, ori pe lângă centre po­
pulate sau industriale. Iată de ce am spus că Ialomiţa este
râul cu care ar trebui să se înceapă crearea ce linii de na­
vigaţiune interioară.
Lucrarea ar costă bine înţeles o sumă însemnată, pe
care nu o pot fixă din cauza lipsei de studii serioase pe
te re n ; insă, cum asemenea lucrări nu se pot face deodată
sacrificiile anuale nu ar fi prea mari. Pe de altăparte lucrarea
incepându-se dela Dunăre in sus, fiecare porţiune făcută va
puteă folosi pentru plutire. Comparând însă acest râu cu altele
similare din străinătate, se poate spune că porţiunea Dunăre-
 IMPORTANŢA KOONOMICA A RIULUI IALOMIŢA 15

Fierbinţi împreună cu canalul până la Bucureşti şi portul

Capitalei ar costă vreo 30 milioane de lei. Procentele ar fi
îndeajuns compensate prin câştiguri de terenuri irigabile
pentru agricultură şi ridicarea valorilor celorlalte. Pentru
continuare până la Târgovişte şi legătura cu Buzăul, Ploeşti
şi Câmpina, îmi lipsesc cu totul elementele pentru a putea
indică un cost aproximativ. Lucrarea este posibilă şi am
convingerea că se va face într’un timp, nu prea îndepărtat
şi la această concluziune mă duce un fenomen economic
actual şi anume: cererile imperioase pentru eftenirea traiului.
Cât timp nu vom aduce zarzavaturi şi alte produse alimen­
tare de pe câmpii ce se pot irigă uşor şi cu un cost de
transport mic, ci le vom aduce din Curcia cu vapoatre de
pasageri şi cu trenuri de persoane nu se poate vorbi de
reducerea costului tjranei la cei săraci; cât timp cărbunii se
vor aduce d'n Cardiff şi ttlestfalia cu vapoare peste mări şi
ocean iar nu de pe la unele mine din ţară ca Mărgineanca
şi altele in şlepuri trase la edec de câte un cal, nu vom
avea încălzitul eftin; cât timp, piatra, lemnul, cărămida, varul
nu le vom putea duce in centrele populate cu cljeltueli mici,
de acolo unde se găsesc sau se pot fabrică cu uşurinţă, până
atunci cu greu se vor putea reduce chiriile ; şi in fine, cât
timp nu vom putea transportă uşor şi eftin pietrişul şi piatra
spartă, nu vom putea aveâ şosele bune şi durabile prin câm­
piile noastre, in număr îndestulător.
Este dar timpul ca chestiuni de natura celor cu care s ’a
ocupat Obşteasca Adunare din 1834 să fie readuse la ordinea
zilei. Oraşele noastre care se plâng de lipsa de viaţă trebue
să se ocupe de găsirea mijloacelor prin care ar putea mări
mişcarea economică intr’însele, căci azi, cu toate palatele,
şcolile, teatrele, lumina electrică şi altele, nu se poate obţine
16 NATURA

viaţă in clc fără de o asemenea mişcare. Ştiinţa a scos azi

pe om de sub tirania naturii şi din dependinţa locului lui de naş­
tere, şi l’a făcut să depindă de oameni, prin relaţiuni economice.
Sporirea unor asemenea relaţiuni măreşte viaţa şi o uşurează.
Pentru oraşul acesta, utilizarea cursului de sus al Ialo-
miţei prin căderi de apă, şi a cursului de jos pentru iriga-
ţiuni şi navigaţiune i-ar da viaţa pe care i-o doresc tinerii
lui f ii; căci, am avut ocaziunea să constat că unii din aceştia
nu sunt mulţumiţi cu starea de vitalitate a oraşului lor natal.
In o lucrare pe care am dat-o elevilor Şcoalei de Poduri
şi Şosele anul trecut, unul din aceştia, născut şi crescut aci,
găseşte ocaziunea să-şi exprime in acea lucrare o asemenea
nemulţumire, scriind următoarele:
,,D e altfel Tărgoviştea a fo st Capitala ţării în vechime din
cauza poziţiunii ei strategice şi de când numai este o vedem
luând scăderi foarte mari, devenind cam s’ar zice „un oraş mort“ .
Ei bine, D-nelor şi D-lor, închei această cuvântare, prin
a spune următoarele unor asemenea tineri:
,,Munciţi şi căutaţi să pătrundeţi şi să posedaţi cat mai
mult şi mai solid diferitele ram uri ale ştiinţelor, pentru ca să
vă puteţi da bine seama de ce puteţi aplica în oraşul şi în
judeţul vostru în scopul de a le sport neîncetat viaţa şi pros­
peritatea. Munciţi cu nădejde, căci ştiinţa vă rezervă m ari şi
frum oase aplicaţiuni. Adunaţi avuţiile şi energiile disponibile
şi faceţi-le să circule. Ş i atunci veţi putea, f i cu adevărat mul-
ţumiţi, căci, după cum strămoşii voştri v ’au lăsat un frumos
nume istoric acestui oraş, tot aşa veţi putea şi voi la rândul
vostru să lăsaţi strănepoţilor voştri un mare renume economic!“
1. 1 0 N E S C Ü
Inginer Şef.
Preşedintele Congresului.
 OAMENII DE ŞTIINŢA ŞI AMATORII DE ŞTIINŢA 17

OAMENII DE ŞTIINŢĂ
ŞI AMATORII DE ŞTIINŢĂ *)

Cine sg duce cu gândul, în timpuri îndepărtate şi în ţări

pe care le socotim astăzi ca foarte înaintate în civilizaţie,
nu va găsi pomenire de congrese ştiinţifice, ca cel de faţă.
Nu erau acolo pe vremea aceia aţâţi oameni care să se ocupe
de ştiinţă, câţi sunt acum într’o ţară mică cum e a noastră.
Dar mai ales erau foarte puţini, aproape de loc, amatori,
oameni care să se intereseze de ştiinţă, care să urmărească
ideile ştiinţifice şi în măsura puterilor lor intelectuale sau
materiale să ajute la înaintarea şi răspândirea acestor idei.
Pe când astăzi publicul mare cere să i se deâ, ctjiar în ga­
zete, vederi generale asupra câte unei părţi a ştiinţei.
Din punctul acesta de vedere toţi aceia care, cu toată
inima sau mai şovăitori, au luat parte la acest Congres, tre-
buesc salutaţi ca părtaşi la opera Asociaţiei noastre.
In cuvântarea ce am cinstea s’o ţin acum înaintea D-voa-
stră, mi-am propus să vă dovedesc că nu numai omul de
ştiinţă propriu zis poate face lucru folositor, dar că şi ama­
torul de ştiinţă, acela care se interesează cu dragoste şi
numai în răstimp de un colţişor al ştiinţei, poate fi şi el de folos.
E adevărat că în artă, în pictură bunăoară, artistul-amator
e tratat nu cu prea mult respect de către artistul-profesio-
nist, care şi-a făcut regulat studiile academice şi are numărul
regulamentar de medalii şi diplome. Totuşi şi aci lucrurile
se împacă, dacă amatorul se mărgineşte să cumpere cu preţ
bun, pentru saloanele sale, producţiile artiştilor profesionişti.1

1) Conferinţă ţinută la Târgovişte în ziua de 25 Septembre în şedinţa

de închidere a Congresului flsociaţiunii române pentru înaintarea ş i
răspândirea ştiinţelor.
N a t u r a “ An. Vil, No. 1. 2
1 8 NATORA

In ştiinţă, unde chestia de târgueală nu are ce căută,

amatorul care strânge fluturi sau gândaci, care se ocupă cu
creşterea şi încrucişarea unui anumit fel de animale sau
plante, — de găini sau cai, orclpdee sau cljrisanteme de
exemplu — poate fi de cel mai mare folos. Numeroasele lui
observări făcute cu pasiune, izvorâte uneori dintr’o fericită
manie, mai bună decât a căişorilor şi a jocului de cărţi, pot
fi de cel mai mare preţ pentru oamenii de ştiinţă. Cunoaşteţi
de sigur cazul învăţătorului F a b re din sudul Franţei, care a
fost serbătorit anul trecut, pentrucă timp de 60 ani a ob­
servat fără încetare viaţa şi obiceiurile insectelor, pe care
le-a descris în zece volume. Negreşit că nu pentru medalia
de aur ce i s’a oferit acum la vârsta de 80 de ani, a muncit
cu râvnă acest amator pasionat.

* * *
Dar, se va putea zice, ce valoare pot avea observările
şi încercările unui amator care nu cunoaşte nimic din me-
toada şi tecnica ştiinţifică ? Ideile lui conducătoare nu pot fi
decât rătăciri, care-1 vor face să piardă în zadar vremea,
munca şi averea!
Neapărat că nu oricine poate întreprinde cercetări ştiin­
ţifice serioase. Adevăratul om de ştiinţă are pregătire şi însu­
şiri speciale. El cunoaşte drumul pe care l'au urmat înaintaşii
săi ca să creeze specialitatea în care vrea să lucreze, şi ştie
astfel care sunt problemele mari şi însemnate la rezolvarea
cărora ar putea luă şi el parte. 'Mai cunoaşte încă metoa-
dele sigure, căpătate de pe urma străduinţii a atâtor oameni
de ştiinţă şi are câştigate îndemânarea şi dibăcia tecnică a
mâinilor, a văzului şi a auzului, ca să poată observă cu uşu­
rinţă un fenomen sau face o experienţă.
Dar mai e încă cevâ. Omul de ştiinţă are şi o minte spe­
 OAMENII OR ŞTIINŢĂ ŞI AMATORII OR STITNTÎ 19

cială. Kcolo unde profanul vede un fenomen deosebit şi inde­

pendent, el vede un inel dintr’un lanţ general. El caută să
vadă lumea într’o legătură simplă exprimată prin legi cât
mai simple. Sub mulţimea şi varietatea înfăţişerilor şi a pri-
veliştelor, omul de ştiinţă vede o unitate vastă, fără margini,
in care fiecare fenomen nou vine şi se îmbină la locul său
lângă alte fenomene cunoscute mai dinainte. Toate acestea
însă nu se pot câştigă decât prin studii şi meditaţiuni înde­
lungate, făcute cu toată stăruinţa şi in acelaş timp cu toată
dragostea şi începute sub o bună şi pricepută conducere.
E prin urmare firesc lucru ca în general amatorul de
ştiinţă să fie departe de a avea atâtea însuşiri câte se cer
unui om de ştiinţă şi de a stăpâni pe deaîntregul ramura
ştiinţifică pentru care simte înclinare.

*
* *

Totuşi deosebirea dintre amator şi omul de ştiinţă nu

este aşâ de mare precum pare la prima vedere, şi nu rare
ori se întâmplă ca amatorul să câştige drept de cetăţenie în
ştiinţă.
Celebrul Fou cau lt, care a arătat rotaţia pământului cu
ajutorul unui pendul şi a măsurat iuţeala luminii pe pământ,
eră amator, dar amator de geniu. Experienţele sale admi­
rabile iscodite cu mult meşteşug nu erau conduse de idei
teoretice prea adânci, ci de o intuiţiune puternică, ajutată de
o isteţime rară.
Renumitul Jou le, care a găsit prin experienţe delicate
legătura precisă dintre căldură şi lucru mecanic, eră berar
la Mancţjester. Renumele berei lui n’a trăit de sigur decât
în min'ea contimporanilor săi, dar experienţele lui i-au în­
scris pe veci numele în analele ştiinţei.
Unul din cei mai geniali fiziciani ai secolului trecut, F a -
 20 NATURA

raday, a început ca legător de cărţi. Nimeni nu mai admiră

astăzi vre-o carte legată de dânsul, dar acela care ştie cât
de puţină Fizică, îşi dă seama că lumina electrică, tramwayul
electric, precum şi toate dinamurile din uzinele de electrici­
tate n’ar există, dacă Farctday nu sctjimbâ atelierul de legă-
torie cu laboratorul de fizică şi ctjimie.
Astronomul Herschel- (1738— 1822) a fost multă vreme
profesor de muzică, organist, conducător de cor la biserică.
Cu toate acestea el întrebuinţa fiecare oră liberă a zilei şi o
bună parte a nopţei ca să inventeze şi să construească teles-
coape din ce în ce mai bune şi ca să observe stelele. Tocmai
un an după ce a descoperit planeta Uran (1781), la vârsta
de 44 ani, a căpătat titlul oficial de astronom şi a părăsi
ocupaţiile muzicale. In calculele şi observările sale el a fost
ajutat de o soră a sa, C arolina Herschel, care numai din
devotament pentru fratele său şi-a câştigat nume şi consi­
deraţie printre astronomii de atunci. Aşâ dar şi amatoa­
rele pot juca un rol cât de modest, în înaintarea ştiinţei.

*
* *

Şi cu cât lunecăm îndărăt pe firul trecutului deosebirea

dintre amator şi om de ştiinţă e mai greu de făcut.
Filosoful Leibnitz eră şi amator de ştiinţă, dar un amator
care a pus bazele calculului infinitezimal. Adâncul cugetător
P ascal eră şi el amator de ştiinţă, în care a lăsat însă urme
neşterse. Teorema lui P ascal şi principiul lui Pascal sunt
pomenite astăzi de toţi cei care fac geometrie sau fizică.
Tot aşâ cu filosoful Descartes, care a imaginat geometria
analitică, cu magistratul F erm at care a găsit teoreme ce dau
de lucru şi matematicianilor de astăzi, şi câţi alţii cu nume
mai puţin cunoscute, dar care au adus fiecare partea de con­
tribuţie pe altarul ştiinţei.
 OAMENII DE ŞTIINŢĂ ŞI AMATORII DE ŞTIINŢĂ 21

Poate că e potrivit să amintesc aici cu această împreju­

rare numele unui mare amator de ştiinţă, acum de actuali­
tate, al lui L eo n a rd o da Vinci. Rutorul G iocondei eră nu
numai pictor mare, artist pasionat de frumuseţile eterne, ci
şi amator de ştiinţă, iubitor de adevărurile vecinice. Nimic
din ce se petrecea sub ocţ)ii săi, nici o idee care frământă
pe oamenii de ştiinţă de pe vremea lui nu-1 lăsau rece. El
a dat în manuscrisele sale o mulţime de explicări pentru
fenomene numeroase, a închipuit şi a construit fel de fel de
aparate, între care şi unul de sburat, şi s’a preocupat de
toate problemele mari ale timpului. Cu toate că multe din
descoperirile de mai târziu erau cuprinse în germene printre
ideile şi încercările lui Leonardo da Vinci, totuşi el poate fi
socotit numai ca un amator de geniu, care n’a avut împre­
jurarea potrivită să-şi desvolte ideile ştiinţifice.
Htât amatorii cât şi oamenii de ştiinţă din timpurile tre­
cute nu stăpâneau metoadele sigure, riguroase pe care le
avem noi astăzi şi care ne fac munca cercetării mai uşoară.
A rchim ede nu cunoştea calcului algebric, calculul diferen­
ţial şi calculul integral, pe care le socotim acum de neapă­
rată trebuinţă oricărui matematician şi fizician. De asemenea
ei nu aveau instrumentele de preciziune pe care orice labo­
rator le are acum, aşâ Galileu măsură timpul cu ajutorul
pulsului sau prin curgerea apei dintr’un vas. Şi cu toate
acestea pe dibuite, conduşi uneori de idei extravagante, ei
ne-au lăsat monumente neperitoare.
Când citim astăzi mersul greoi al judecăţii lor întorto-
cţ)iate, al mijloacelor lor primitive de a face experienţe, ră­
mânem uimiţi că au putut ajunge astfel pe această cale la
rezultatele pe care le admirăm şi care servesc ca temelie
neclintită ştiinţei actuale.
De sigur oamenii aceştia aveau mai întâi, toate însuşirile
22 NATURA

care caracterizează şi astăzi pe gânditorii mari, anume un

instinct deosebit, o intuiţiune şi o vedere limpede a lucru­
rilor, unite cu o putere mare de abstracţie, aşâ încât să creeze
repede un principiu general, o problemă însemnată dintr’un
caz particular şi dintr’un fenomen neînsemnat.
Ştiţi că se povesteşte despre Newton că din căderea
unui măr a scos principiul gravitaţiunii universale.
Dar mai presus de aceste calităţi ei aveau poate mai
mult decât avem noi astăzi focul sacru, pasiunea pentru
ştiinţă, sinceritatea şi dragostea neţărmurită de adevăr.
Această dragoste şi pasiune îi susţinea în munca lor
uriaşă, îi făcea să uite greutăţile vieţii şi le dâ puterea să
înlăture toate piedicile care le stăteau în cale.
Trăind în mijlocul oamenilor din timpul lor, amatorii şi
oamenii de ştiinţă aveau neapărat ideile superstiţioase, mis­
tice sau religioase de atunci. Punctele lor de plecare se gă­
sesc de multe ori ctjiar în aceste idei, fără ca rezultatele
ştiinţifice să-şi piardă valoarea, după cum piatra preţioasă
se găseşte prinsă în stânca unde a luat naştere.
Aşâ de exemplu K epler, ale cărui legi nemuritoare gu­
vernează planetele în mişcarea lor împrejurul soarelui, eră nu
numai astronom, dar şi astrolog. El eră convins că pământul
are supet şi că asupra lui are înrâurire puternică aşezarea
pe cer a stelelor şi a planetelor. Anumite aşezări, credea el,
turbură supetul pământului şi acesta începe să transpire. Astfel
se produc norii şi deci ploaia, zăpada. Aşâ dar, vremea bună
şi vremea rea sunt legate de mersul stelelor şi de sigur de
acest mers depinde şi soarta omului pe pământ.
Dela idei ceva mai ortodoxe a pornit K epler ca să ajungă
la renumitele lui legi. Şi deoarece oamenii de ştiinţă de pe
acele vremuri — ne găsim la începutul sec. XVII — aveau
bunul obicei să povestească cu deamănuntul şi cu sinceri­
 OAMENII DE ŞTIINŢĂ ŞI AMATORII DE ŞTIINŢĂ 2T

tate tot ce făceau, ce idei îi conduceau, în ce ct)ip căutau

să traducă în fapt acele idei, precum şi toate încercările ne­
reuşite până să nimerească pe cea bună, de aceia putem şi
noi urmări acum judecata lui K epler.
El gândea că Dumnezeu când a făcut lumea a avut un
plan, cum are arct)itectul care face o clădire. Planul acesta
trebue să se poată citi cu uşurinţă în creaţiunea lui D-zeu,
care nu poate fi decât armonică, în linii şi numere perfecte.
De aceea, credea el, bolta cerească e o sferă, fiindcă sfera
e figura cea mai perfectă şi pentrucă suprafaţa ei, cu cen­
trul şi cu interiorul ei înfăţişează sfânta treime. Apoi, dintre
corpurile care au legătură cu sfera, poliedrele regulate în­
scrise sau circumscrise ei, tetraedrul, cubul, octaedrul, dode-
caedrul şi icosaedrul, sunt cele mai estetice. Prin urmare
aşezarea celor şase planete, cunoscute atunci, - Mercur, Ve­
nera, P ăm ân tul, Marte, Ju p iter şi Saturn trebue să aibă
neapărat vreo legătură cu cele cinci poliedre regulate. Planul
acesta închipuit dinainte în mintea lui, K epler nu l’a con­
statat şi în realitate ; însă din munca lui au izvorât cele trei
legi fundamentale ale astronomiei moderne.
Cu această împrejurare a dat K ep ler dovadă de minte
aleasă. Cugetătorul mare îşi făureşte totdeauna în minte o
armonie ideală pe care caută s’o constate în fenomenele na­
turale ; însă el nu pune mâna la ocţp, ci îşi schimbă la nevoe
idealul, adaptându-1 şi potrivindu-1 realităţii.
Dar, o altă încheiere se impune din desfăşurarea de până
aci a cuvântării mele. Amatorul de ştiinţă poate să nu aibă
nici o teamă, Crecutul e dovadă că cu mijloace tecnice oricât
de rudimentare şi cu idei oricât de ciudate, dar cu dragoste,
cu râvnă şi cu sinceritate, el poate găsi rezultate însemnate.
Mai mult încă, dacă are norocul ca in mintea lui să lică­
24 NATURA

rească scţjinteia divină care a strălucit în toate minţile mari,

el poate aduce şi îndrumări noi în ştiinţă.
Hmatorul care priveşte natura drept în faţă, fără o anu­
mită sistemă de gândire, cum o au în general oamenii de
ştiinţă, fără inerţia care se întâmplă uneori să-i ţină în loc
pe aceştia, şi numai cu ajutorul unei intuiţiuni geniale, poate
găsi căi noi, nebătute încă, de unde ştiinţa să culeagă re­
colte bogate.
Rşh s’a descoperit principiul general al conservării encr
piei, de către un doctor în medicină, R obcrt Meţjer şi din
observarea sângelui mai roşu la oameni când se duc în ţă­
rile calde. In medicină nu se cunoaşte numele lui Meţjer, dar
în fizică, în chimie şi cljiar în ştiinţele biologice străluceşte
de o jumătate de veac ca un far luminos principiul conser­
vării energiei.
Cam la fel s'a descoperit în ştiinţele naturale evoluţia sau
tran sform area speciilor.
Până acum vreo 50 de ani eră admis în ştiinţă că spe­
ciile de animale şi de plante nu se scţjimbă, au fost create
aşâ cum trăesc şi astăzi şi că în diferitele epoce geologice
au trăit alte specii distruse de câte o catastrofă.
Dario iu a reuşit să răstoarne această teorie. Dintr’o că­
lătorie împrejurul pământului făcută ca medic pe un vapor,
el s’a întors cu o bogăţie enormă de observaţiuni făcute
asupra animalelor şi plantelor din toate ţinuturile străbătute.
Fără să fie naturalist în adevăratul înţeles al cuvântului, dar
înzestrat cu o minte filosofică pătrunzătoare şi originală şi
cu o iscusinţă rară, el reuşi să pună în evidenţă transfor­
marea speciilor, lege care a dus ştiinţele biologice la rezul­
tate admirabile. Observările lui sunt de multeori superficiale,
explicările date de el sunt uneori forţate şi nu pot fi pri­
mite, totuşi gândirea lui de amator pasionat a servit de cârmă
 OAMENII DE ŞTIINŢĂ ŞI AMATORII DE ŞTIINŢĂ 25

bună pentru o îndreptare fericită a ştiinţei pe oceanul necu­

noscutului.
Evident că sunt şi amatori mai modeşti, precum sunt şi
oameni de ştiinţă mai mărunţi. Fiecare poate ajută în felul
său la clădirea armonioasă a ştiinţei. Cl)iar acela care se
mărgineşte să deă mijloacele necesare pentru realizarea unei
idei ştiinţifice merită numele de amator. Un aşă amator a
clădit şi înzestrat Observatorul astronomic de lângă Nizza.
Tot un aşă amator a dat mijloacele materiale ca să se insta­
leze un laborator sistematic pentru experienţele de aviaţie
la Paris. Şi câţi amatori de felul acesta se găsesc în Statele-
Unite.
Din toate aceste feluri de amatori am putea aveâ şi noi.
Unii ar putea strânge ierburile sau insectele particulare loca­
lităţii unde trăesc, alţii ar putea însemnă cu îngrijire feno­
menele mai ciudate, astronomice sau meteorologice, ce se
petrec acolo. O pasiune nobilă i-ar puteâ însufleţi pentru
câte o parte a ştiinţei. Şi astfel din mulţimea mare de ama­
tori ce s’ar formă cu încetul, s’ar puteă de sigur ridică şi
din ţara noastră un geniu mare al omenirei, care să-şi în­
scrie pentru totdeauna numele în ştiinţă şi să resfrângă
asupra patriei cel puţin o parte din gloria lui.
A sociaţia R om ân ă -pentru în ain tarea şi ră sp â n d irea
ştiinţelor cu Congresele ei în diferitele părţi ale ţării, cu
fundatorii, conducătorii şi sprijinitorii ei entuziaşti, va con­
tribui, sunt convins, să realizeze acest ideal, să atragă în
câmpul larg al activităţii ştiinţifice numeroasele minţi agere
care se găsesc în ţara noastră şi să formeze astfel şi la noi
o legiune puternică de amatori şi de oameni de ştiinţă.
G. ŢIŢEICA
----------------iasev--------------
20 NATURA

SA ÎNTREBUINŢAM PETROLUL

CUM S ’A NĂSCUT, CUM GĂSIM, CUM SCOATEM ŞI CUM FOLOSIM

PETROLUL.

Să ne folosim de forţele ce avem. — «Din nim ic nu se

poate face ceva», e o zicătoare pe care şi ştiinţa aprobat-o
de mult, dar pe care din nenorocire în viaţă o probăm la
fiecare pas. De aceia, cine se vaită că «Dumnezeu tot bo­
gatului îi clă, ia r săracu lu i ii ia şi ceace are'», nu are
dreptate. Bogatul având multe la îndemână, poate orândui
ceea ce are in tot felul, ca să tragă cât mai multe foloase
din ele; săracul dacă n'are nimic, n’are ce orândui. E trist
insă, când cineva având toate la îndemână, nu ştie să orân-
duească ca să folosească. Ştiinţa vine astăzi în ajutorul oa­
menilor aşezaţi şi muncitori şi le arată cum trebuie să lucreze,
folosindu-se de ce au, ca să-şi îndeplinească nevoile vieţei
cât mai bine, atât in prezent, cât şi in viitor ; să nu asvârle
nimic, să nu piardă nimic din ceea ce pământul, apa şi aerul
le poate dă. De aceia astăzi popoarele cuminţi nu pierd
vremea să se plângă că le e ţara săracă, sau să se laude că
e bogată, ci se aşează la lucru întrebuinţând bine forţele
şi materialele pe care natura le pune la dispoziţia lor.
*
* *
Natura nu se luptă cu omul, căci omul e copilul e i ; din
contră, îi pune la îndemână toate substanţele şi tot felul de
forţe, dacă el ştie să le găsească şi să le întrebuinţeze. Trebue
să le caute omul; şi in munca cu rezultate stă farmecul vieţei,
căci nimic nu produce mai multă mulţumire in viaţă, decât
ajungerea scopului urmărit cu multă râvnă!
Nu peste tot pe pământ viaţa se petrece in aceleaş im-
 SĂ ÎNTREBUINŢĂM PETROLUL 27

prejurări, nu puste tot pământul este la f e l ; din această va­

riaţie a manifestărei Naturei pe pământ, reese frumuseţea
vieţei pământeşti, căci pretutindeni omul pe pământ poate
să’şi aducă la îndeplinire năzuinţi, care unora le-ar părea
fapte de poveşti.
Ce ar fi făcut omul, cu slaba lui putere, socotită la '/e
din aceia a unui cal, dacă nu s’ar fi priceput la nimic alt,
decât să’şi întrebuinţeze munca braţelor lui? Desigur, că a
comandă, şi a munci cât sute de mii de cai, fără a te simţi
câtuşi de puţin obosit, ar fi rămas şi astăzi numai in putinţa
forţelor unui E rcu le sau Alias. Noroc că astăzi fiecare mu­
ritor, dacă nu un Atlas, cel puţin un Sam son poate uşor să
devină, fără a-şi lăsa plete lungi, sau să se facă frate de
cruce cu dracul, ci cerând ajutorul forţelor naturei, cu care
trebuie să caute să se împrietenească ! Pe aceste forţe insă
nu peste tot putem pune stăpânire la fel. In unele ţinuturi
s’au găsit forţe naturale sub o formă uşor de întrebuinţat:
cărbunii. In alte părţi, căderile de apă au dat şi mai de mult,
in mică parte, ajutorul lor omului, din ce in ce mai „setos
după putere“.
In goana lui după forţă, omul a opus vântului mori, cu
ajutorul cărora işi macină grâul, işi seacă bălţile din arătură,
işi poate aduce apa sau electricitatea in casă : ca un setilă
din poveşti a deschis guia largă căderilor de apă, trudin-
du-se să nu piardă nici o picătură din apa ce curge, şi s’o
întrebuinţeze cu cât mai mult folos (sunt astăzi turbine ce
dau până la 82°/0 înapoi, din forţa ce primesc), ba incăface
căderi artificiale; işi munceşte mintea zi şi noapte să-şi facă
şi norii prieteni şi să-i cedeze apa şi electricitatea lor, ori
când el are nevoie; a găsit „platforma“ de împăcare şi cu
valurile mărei, ca din vrăşmaşe cum îi erau, să-i dea şi ele
28 NATURA

ceva aju tor; până şi pe mândrul soare, din rege al cerului

pământesc, vrea să-l coboare, imbrăcându-i faina albastră
de focar al maşinilor, cărora el să le comande dela nasturii
unei maşini de scris. Nu s’a mărginit omul să caute aju­
toare numai la suprafaţa pământului, ci a intrat şi in el scor-
monindu-1 ca un sobol in toate părţile, până ce a dat de
izvoare de putere: fie solide, fie licfide, fie gazoase. Căr­
bunii au format muşcfii nenumăraţilor Erculi moderni, iar
acum a început să curgă prin vinele lor petrol, ţiţei, metan
sau alte gaze, in loc de sângele roşu ca al oamenilor, după
cum ne spune mitologia, că zeii aveau, flfară de toate astea,
cine nu ar vrea să poată împrumută lumina zilei, ca să o
aibă in timpul nopţei? Rr fi « strânge bani albi pentru zile
negre».
Hşâ dar incă odată: să nu dispreţuim ajutoarele pe care
natura ni le dă, la indeplinirea treburilor noastre.

*
* *

Petrolul este fo rţă condensată. — Mă intrebaţi desigur,

cum întrebuinţează omul apa, aerul, norii, căldura şi lumina
soarelui, cărbunii, petrolul, gazele, etc. ca forţe ? Omul in
viaţă are nevoie de materie (substanţă) sub diferite forme.
Ca să transforme substanţele de care se foloseşte, unele in
altele, pentru nevoile ce are, îi trebue «en ergie» (putinţa de
a munci), şi anume această energie îi trebue lui, sub trei
form e: de lum ină, de căld u ră şi de m işcare. Ştiinţa i-a
arătat omului pe rând, şi mijloacele ca să capete din o formă
de energie o altă formă, dar până acum omul tot nu a afat
secretul ca din o formă de energie, să aibă deodată sau nu,
orice formă ar vrea el. Spre pildă, toată lumea ştie, că din
că ld u ră se poate face lu m in ă ; iată un caz foarte simplu:
 SĂ ÎNTREBUINŢĂM PETROLUL 29

roşiţi un fier in foc, şi veţi vedea că luminează in o cameră

întunecoasă. Asemenea şi din m işcare se poate face lu m in ă,
dar indirect, căci mai intâi se produce că ld u ra ; un exemplu •.
sălbaticii şi acum aprind focul frecând intre ele două bucăţi
de lemn uscate- Nu mai vorbesc de mijloacele moderne d c
transformare ale energiei, mai ales prin mijlocirea energiei
eledricc. Dar cum facem din lumină, căldură, sau din lu­
mină, m işcare? Iată că aici trebuie să mai aşteptăm ştiinţa.
După cum vedem dar, cel mai bun lucru, e să avem la în­
demână energie calorică (căldură) sau energic cinetică (miş­
care), căci din ele ştim să scoatem şi celelalte forme, dacă
avem nevoie.
Hgenţii naturali de care am vorbit mai sus, şi la ajutorul
cărora recurge omul, ne dă energia sub una din formele dc
mai sus, pe care apoi, cu fel de fel ds aparate de tortură
(mai ales a minţei omului) ii dăm forma care vrem.

*
* *

Petrolul e un produs natural, care ne dă energia foarte

uşor sub formă de energie calorică şi sub formă de energie
lu m in o a s ă : ultima formă insă, după ce a trecut prin prima.
Exemplu: când se ciocnesc două vagoane de petrol noaptea
avem o iluminaţie a giorno, dar şi un pârjol, de nu se mai
încearcă nimenea să stingă focul, ci numai să-l „localizeze“.
Ca să ne putem dă seamă, cam cât lucru putem căpătă
dela petrol, să ne alegem o unitate de m ăsu ră care să ne
deâ putinţa să ştim câtim ile de lucru in orice împrejurare,
adică oridecâteori lucrăm cu o forţă oarecare. Cea mai
bună unitate de m ăsu ră a lu cru lu i pentru nevoile practice,
s’a găsit că este ldlogram -m etrul, care e tocmai munca c e
facem când luăm un kilogram şi il mutăm cu un m etru
30 NATURA

mai sus decât locul unde el se află. Aceste lucruri fiind ştiute
putem înţelege acum tabloul următor, care ne arată ce va să
zică un kilogram de petrol:
Omul lucrând fără maşină dă cel mult 345.000 kgrm.
„ „ la pompă „ „ „ 158.400
„ „ roata puţului „ „ „ 230.400 „
„ „ vâsle „ „ „ 181.400
„ trăgând la t)am „ „ „ 207.300 „
Calul liber poate dă 2.160.000 kgrm., deci aproximativ cât 6
oameni lucrând liberi. Calul la tiam poate dă 1.166.400 kgrm.
1 Kgr. cărbuni de păm ânt (fjuilă) de bună calitate, poate
dă 3.400.000 kgrm.
i Kgr. m etan (C H J poate da 5.100.000 kgrm.
i Kgr. petrol obişnuit poate da 4.250.000 kgrm.
Din acest tablou rezultă rapoartele următoare intre can­
tităţile de lucru ce putem av eâ:
1 Kgr. petrol = 0,83 Kgr. metan = 1,25 Kgr. cărbuni = 4 C;i = 20 oameni
Când ne gândim că lucrul ce pot dă 20 oameni este in­
clus in 0,8 litri, că costul acestei munci nu e decât câţiva
bani (15 — 20 bani) — cât ne-ar costă dacă am pretinde la
2 0 oameni să ne muncească până işi sleiesc toate forţele ? —
că in fine, ori unde foarte uşor putem aveâ acest lucru la
dispoziţie; nu vedem oare, că petrolul e un izvor de pu­
tere, un ajutor nepreţuit la orice treabă, e cartuşul mic de
dinamită care asvârle greutăţi uriaşe in aer?

Cum poate petrolul să lucreze atât de mult ? — Hm

spus că petrolul ne dă lucrul sub forma de căldură. Această
căldură o putem transformă prin un mijloc oarecare — unele
le ştiţi desigur şi D-voastră — in mişcare, deci in lucru, căc-
 să Î n t r e b u in ţ ă m p e t r o l u l 31

cine stă, nu lucrează. Acum, cum dă petrolul căldura ? Prin

ardere. Ştiţi că orice ardere produce căldură. Ce este arderea ?
In general, o ardere este combinaţia unui corp cu oxigenul ')•
Cum se combină atunci petrolul cu oxigenul ? Pentru a se
Înţelege, să dau câteva lămuriri. In natură corpurile se co m ­
bină cu oxigenul — se oxigenează — in diferite m oduri:
unele se oxigenează fiind in stare solidă, de pildă fierul când
rugineşte ; altele fiind in stare licţjidă, cum sunt multe cor­
puri, care se posomorăsc când dau de a e r ; altele, cum e şi
petrolul, se oxigenează bine in stare de vapori. Dacă in timpul
de oxigenare, dăm vaporilor de petrol destul oxigen, atunci
căpătăm şi o căldură grozavă de 10.000 calorii. (Se zice că
o căldură e mare cât o calorie, când ea este in stare să ridice
temperatura cu un grad Celsius la 1 Kgr. de apă). Arderea
unui corp in stare de vapori produce in general flacără. In
vorbirea obişnuită se înţelege prin cuvântul a rd ere fenome­
nele produse cu flacără, dar după cum vedeţi sunt şi arderi
fără flacără. Coate arderile cu flacără se produc numai la
corpurile, care prin încălzire, se transformă in gaze. învăţatul
B un sen a arătat foarte bine ce este flacăra, şi cum se pro­
duce arderea cu flacără.
Cu aceste lămuriri, să revenim la petrol. Petrolul
arde cu flacără pentrucă la început, fiind încălzit cam
până pe la 80°, începe să lase gaze — gazele u şoare
ale petrolului. Aceste gaze se aprind imediat şi dau căl­
dură : petrolul care a mai rămas lieţud ia o . parte din
această căldură, se înfierbântă mai mult, şi alte corpuri1

1) Rm spus „în general“ pentrucă sunt şi arderi, unde combinaţiile

corpurilor nu se fac cu oxigenul, ci cu alte gaze. In epimie avem multe
exemple de corpuri, aşa zise cu m bu ran ie.
32 NATURA

m ai greoaie ale petrolului devin gaze, şi ard la rândul

lor. Creaba se repetă până ce tot petrolul arde, cu o con­
diţie in să : să se găsească pe lângă petrol oxigen destul, ca
tot petrolul să se oxigeneze. Să nu trecem repede peste
aceste învăţături, căci ele ne folosesc şi in practică. Hnume,
ne arată că nu trebuie să ţinem petrolul la locuri prea calde
şi nici pe lângă depozitul de petrol să nu umblăm cu ob:ecte
prea fierbinţi: lămpi aprinse, ţigări, fiare roşite, etc.; ne mai
arată incă, ce trebuie să facem la caz de petrolul a luat foc
şi vrem să-l stingem. Dacă ne gândim, vedem că două lu­
cruri avem de făcut: ori răcim mult petrolul, ca să nu se
mai poată transformă in gaze, şi pentru aceasta trebuie apă
multă de tot, căci petrolul dă multă căldură, ori nu dăm
sau luăm oxigenul din jurul petrolului. Dacă cantitatea de
petrol e mică, lucrul acesta e uşor de făcut, asvârlind re­
pede peste foc un ţol care să nu ardă prea uşor, de exemplu
de lână, şi focul se inăbuşeşte. La focuri mai mari se între­
buinţează aparate speciale, care se bazează pe aceleaş prin­
cipii de mai sus.
0 să mă intrebaţi acum, ce gaze sunt acelea, care es
din petrol, şi ard aşa de bine ? Ştiinţificeşte această întrebare
s’ar pune astfel: care e n atu ra chim ică a petrolului? Pe­
trolul e o unire foarte încâlcită de o mulţime de corpuri,
din care unele gaze, altele lichide, la temperatura obişnuită
a camerei. Coate aceste corpuri insă, după cum am spus,
pot deveni gaze — poate că de aci i se trage fără de rost
petrolului, numele de gaz. — Hceste corpuri, care laolaltă
formează petrolul, se înrudesc intre ele, căci toate fac parte
din familia grozav de numeroasă a hidrocarburilor. fJu le
mai zic pe nume la fiecare, căci sunt multe, şi de ce să vă
mai incurc limba cu titlurile lor de nobleţe ? Unele din aceste
 s t în t r e b u in ţ ă m p e t r o l u l

hidrocarburi poartă o „coroană“ de forma Ca H3„, altele

una de forma Cn H3n+3. flfară de aceste hidrocarbu re
care nu au oxigen in ele, petrolul mai conţine şi alte hidro­
carbure care cuprind oxigen ; rar petroluri care să nu aibă
şi de acestea, şi chiar azot. In general an alizele petrolu lu i
dau can titativ : 8 0 % hidrocarbure u ş o a r e ; 10,6% hidro~
m rb u re g r e le ; 8 % hidrogen liber şi 1,4% azot.
(Va urma)
CINC1NAT I. SFINŢESCU
Inginer
----------------------------------------------

DELA NOI

Două mari manifestări în legătură strânsă cu scopul revistei noa­

stre s’au petrecut în toamna acestui an : Congresul Asociaţiei române
pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor, şi serbările jubilare ale uni­
versităţii din Iaşi.
1. Congresul Asociaţiei, care a avut loc la Cârgovişte între 23 şi
26 Septembrie a răspuns în totul scopului său. A strâns împreună pe
mulţi din cei care se interesează de diferitele ramuri ale ştiinţei, la
care s’au adăugat ştiinţele economice şi sociale, învăţământul şi peda­
gogia, arheologia şi cultul. A pus în mişcare intelectuală populaţia din
localitate prin conferinţele ţinute, prin cuvântările ocazionale, prin co­
municările făcute în şedinţele Congresului, în fine prin expoziţia regio­
nală organizată cu împrejurarea acestui congres. De altfel, la reuşita
congresului — căci a avut un succes deplin — au contribuit, direct
sau indirect, toţi factorii însemnaţi ai judeţului Dâmboviţa, adminis­
trativi, intelectuali sau sociali. Ţin să menţionez în special cuvântările
de bună primire şi de deschidere a expoziţiei ţinute de d-1 prefect
B a r a n g a , precum şi conferinţa foarte interesantă a d-lui Brătescu~
Voineşti, intitulată „Pe m a r g in ea c ă rţilo r“.
Congresul s’a deschis de fapt prin conferinţa d-lui inginer-şef I.
Ionescu, preşedintele Asociaţiunii, cunoscutul şi mult preţuitul nostru
colaborator ,,D espre im p o rta n ţa econ om ică a r â u lu i I a l o m i ţ a care
pe lângă forma frumoasă şi lucrurile interesante în general, prezintă
„N atura“ An. VII, No. 1. 3
34 NATURA

un interes economic special pentru localnici. In aceiaşi zi — Vineri 23

Septembrie — s’a deschis expoziţia regională, foarte bogată în lucrări
ale şcoalelor profesionale şi de ţesătorie, ale şcoalelor de meserii şi
de agricultură, ale serviciului tecnic, ale societăţii pentru îngrijirea mo­
numentelor, şi ale tuturor persoanelor particulare, care au expus pro­
dusele solului, fabricelor lor, precum şi animalele căpătate prin îngri­
jirea lor. In ziua următoare — Sâmbătă 24 Septembrie — au avut loc
comunicările speciale pe secţiuni, iar seara două conferinţi, a d-lui
S craba despre «Strat şi substrat economic», şi a Pr. Econ. D. G eor-
gescu «Despre necredinţă şi cauzele ei». Duminecă 25 Septembrie, pele-
rinagiu la mănăstirea Viforâta şi la mănăstirea Dealului şi după amiazi
şedinţa de închidere a congresului. Cu această împrejurare şi în legă­
tură cu conferinţa subsemnatului, d-1 dr. Istrati, secretarul general al
asociaţiei, a rostit o cuvântare foarte instructivă şi înălţătoare despre
autodidacţii români şi despre legătura dintre ştiinţă şi credinţă. Luni
26 Septembrie, excursiune până la Pietroşiţa, cu oprire la pulberăria
Lăculeţe şi la ţesătoria dela Brăneşti.
Congresul al VlII-lea va avea loc la G a la ţi în toamna anului viitor.
2. Serbările dela Iaşi au avut un alt caracter. Ele comemorau un
trecut de 50 ani, de când a luat fiinţă învăţământul nostru superior
Nu eră vorba prin urmare de comunicări ştiinţifice sau literare, ci era
vorba să se evoace un trecut în care s’au plămădit toate instituţiile
noastre de astăzi, era vorba să se compare punctul de plecare al uni­
versităţii din laşi cu punctul unde se află acuma, pentru ca să se lă­
murească şi mai bine drumul ce are să-l urmeze de aci înainte.
Serbările au avut tot succesul. încurajate prin prezenţa Curţii Re­
gale, a reprezintanţilor universităţilor streine, ele au deşteptat interesul
tuturor pentru învăţământul nostru universitar. S ’au ţinut cuvântări nu­
meroase în care s’a povestit trecutul, s’au rostit discursuri în care s’au
făcut urări pentru viitor, dar mai presus de toate ţinem să însemnăm
aici, cu respectul cuvenit, frumoasa, înălţătoarea şi plina de înţelepciune
cuvântare a M. S. Regelui. In ea s’a prins cu măestrie şi cu adâncime
de cugetare tot rostul serbărilor dela Iaşi.
 NOTIŢE 35

N OT I Ţ E

SPRE STIINTA.—Reproducerea acestor notiţe este îngăduită numai cu arătarea nu­

mărului din „N atura“ din care se vor luă. Aceste notiţe nu sunt, cum s’ar crede,luate
deadreptul din revistei arătate, ci sunt prefaceri după articole cu mult mai întinse.

S te riliz a re a apei de băut cu cloru ră de v ar. — La mijloacele în­

trebuinţate azi pentru sterilizarea apei se mai adaogă acum încă unul,
care este foarte simplu şi ieftin.
Americanii au început să întrebuinţeze acest mijloc de sterilizare
şi ei au constatat că numai tr ei m ilig ra m e d e c lo ru ră d e v a r sunt de
ajuns pentru u n k ilo g ra m de apă. O câtime aşa de mică de c lo ru ră
d e v a r desvoltă puţin clo r aşa că nu mai e nevoie să se mai gonească
din apă după sterilizare c lo ru ră d e v ar şi nici gustul sau mirosul apei
nu se face neplăcut prin această câtime aşa de mică. Pe lângă aceasta
nn e nevoie de instalaţie costisitoare şi c lo r u r ă d e v a r e destul de
ieftină.
(D r. T. - P rom etheu s 27 M ai 1911)

O lampă nouă cu arg in t viu, care dă lumină alb ă. — In şedinţa

academiei de ştiinţe din Paris dela Ianuarie 1911 U rbain, Scol şi Fe<ge
au|| făcut o comunicare cu privire la o lampă nouă cu vapori de argint
viu. Lumina dată de această lampă e foarte albă şi se aseamănă foarte
mult cu lumina, care ne vine dela soare. Deosebirea între lam p a cea
n o u ă şi o la m p ă obişn u ită cu argint viu este că electrodul pozitiv se
face din W olfram în loc să se facă de fier, ca de obiceiu. Electrodul
de W o lfra m se poate aduce uşor la incandescenţă, iar cantitatea de
W o lfra m care se depune la polul negativ este foarte mică. Faptul
acesta are însemnătate foarte mare, în ce priveşte timpul cât durează
lampa. Lampa cea nouă este şi un izvor puternic şi ieftin de raze ul­
traviolete dacă se aşează într'un înveliş de quarţ.
(Dr. T. — P rom etheu s — an 22 Nr. 37)

O casă tu rn ată în tipar. — Am arătat într’un număr din N a tu ra ,

că Edison vorbeşte în profeţiile lui despre case turnate în tipar.
In Olanda Inginerul Ila r m s a turnat în tipar o casă întreagă dintr’o­
86 NATURA

dată cu un amestec de ciment făcut de el şi cunoscut numai de el.

Impetrirea casei s’a făcut în 9 ceasuri dela turnarea ei în tipar, iar
acesta a fost desfăcut două zile mai pe urmă.
Casa aceasta, ca şi altele care s'ar face caldă, e solidă, curată, bi-
gienică, eftină şi nu arde de loc. După unii, asemenea case ar avea
neajunsul că find toate la fel ar face prea monoton un oraş sau o stradă
numai cu case de acestea. S ’a răspuns însă de pe acum că acest neajuns
poate fi înlăturat lesne combinând tiparurile în toate felurile, şi turnând
astfel în ele grupe de case cu fel de fel de faţade,
(L a Nat-ure, 17 Iu n ie 1911)

Cel mai m are ceas din lume. — In fabricile Gent die L eicester,
(Anglia), se lucrează în timpul de faţă la un ceas care va fi şi mai
mare decât acela dela palatul W estm inster, ţinut până azi drept cel
mai uriaş ceas din lume. Acest ceas va fi aşezat deasupra Caselor pe
care le ridică o Societate de Asigurare din L iv erp ol, la o înălţime de
72 metri de asupra străzii.
Fiecare din cele 4 cadrane are ceva mai mult de 8 metri în diametru,
acul minutelor e lung de 4 metri 53, şi are lăţimea cea mai mare, de
0 m etri 914. Cele 8 ace sunt făcute în tablă de aramă, întărite pe
margini cu oţel de tunuri, putând astfel să nu se rupă nici la vânturile
cele mai tari. Semnele care arată ceasurile sunt lungi de 1 m etru şi
late de 0 m etri 45. Fiecare cadran, fără acele arătătoare, cântăreşte 3
m ii 500 kilogram e. Cu toată mărimea lui uriaşă, ceasul din Liverpol
va merge tot aşa de exact ca şi un Cronometru. Cadranele vor fi lu­
minate cu electricitate, lămpile se vor aprinde şi se vor stinge în mod au­
tomatic cu ajutorul unui mecanism anumit. Acest mecanism ţine seamă
de mărirea şi scurtarea zilelor după sez o n ; precizia lui e aşa de mare
încât cbiar d u p ă 30 de an i, nepotrivirea va fi numai de 1 0 minute.
Pânăla aşezarea acestui uriaş în turnul anumit constructorii lui au săr­
bătorit isprăvitul cadranelor intr’un mod cu totul original. Ei au dat
un prânz, la care 50 de m osafvri s’au aşezat în jurul unei mese rotunde
care era tocmai unul din Cadranele acestui ceas uriaş, cel mai mare
de pe cele două emisfere al pământului.
(L a X u tu re, 13 Mai 1911)
 PE MARGINEA CĂRŢILOR 37

PE MARGINEA CĂRŢILOR ’ )

Cfjiar de la început — ca să nu-mi ia altul înainte —

trebue să recunosc că e o mare seineţie din parte-mi de
a ţine o conferinţă în sânul societăţii oamenilor de ştiinţă.
Ce ar putea ei învăţă de la mine ? Prea puţin. Eu nu
sunt un om de ştiinţă. Nu m'am îndeletnicit cu ştiinţa decât
în mod sporadic, — şi atunci nu direct prin cercetări, prin
explorări, prin experienţe, — ci numai luând când şi când
cunoştinţă de rodul rnuncei altora prin cetire.
Mi-am zis însă, că poate le-ar părea interesant, să afle
ce visează un diletant pe marginea cărţilor de ştiinţă, — ce
cugetă el despre ştiinţă şi despre societatea înfiinţată în
scopul propăşirei ei în ţara sa.
Şi pentru a vedea desluşit ce poate fi ştiinţa şi urmărirea
ei, e bine să o privim din punctul de vedere pe care ni-1
oferă ultima teorie generală pentru explicarea lucrurilor, trasă
din coordonarea materialului ştiinţific adunat până acum.
Hceastă teorie e teoria evoluţiei, teoria că totul se găseşte
într’o continuă prefacere; că materia din care sunt alcătuite
toate câte le percepem cu simţurile noastre n’a fost de la
început aşâ cum ni se arată astăzi; că la început ea pare
a fi fost omogenă şi că, în decursul a milioane şi miliarde
de ani, s’au produs în sânul ei diferenţierile din care au re­
zultat corpurile simple ce cunoaştem în cfjimie; că apoi acele
corpuri combinându-se între ele au produs corpurile compuse:
acizi, săruri, cristale ; că viaţa nu a existat de la început1

1) Cuvântare ţinută la congresul Asociaţiei Române pentru înaintarea

şi răspândirea ştiinţelor în seara de 23 Septemvrie a. c.

,N atura“ Au. Vii, No. 2. 4

88 NATURA

pe pământii! nostru, ci că ea s'a ivit ia un moment ce nu

se poate preciza; că diferitele feluri de vieţuitoare de pe
pământ n’au făcut obiectul unei creaţiuni speciale, ci că
imensa diversitate de vietăţi azi existente (care e continuarea
aceluiaşi proces de trecere de la omogen la eterogen) e
provenită din diversele condiţiuni în care au trebuit să trăiască
vieţuitoarele şi la care au fost constrânse să se adapteze
pentru a vieţui.
Dovezile ce se aduc pentru sprijinirea acestei teorii —
cel puţin în ceeace priveşte evoluţia biologică — sunt atât
de puternice, în cât ea se impune minţei.
Pe de-o parte studiul anatomiei şi fiziologiei comparate
dovedeşte, între diferitele specii, analogii şi asemănări atât
de mari, încât ele nu pot fi rezultatul hazardului şi nu se
pot explică decât printr’o înrudire efectivă.
La această dovadă se adaogă aceea trasă din studiul pa­
leontologiei, care stabileşte că fiecare epocă geologică şi-a
avut flora şi fauna ei şi că pe măsură ce ne ridicăm spre
terenuri mai recente găsim urme de vieţuitoare mai sus cla­
sificate pe scara biologică, şi cu cât ne scoborîm în straturi
mai vechi dăm de urmele unor vieţuitoare dispărute, care
au fost reprezentanţii de tranziţie, între fauna de odinioară
şi cea de azi.
In sfârşit studiul embriologiei vine să întărească mai
mult teoria transformismului şi a evoluţiei, statornicind că
desvoltarea fătului unui animal e o recapitulare prescurtată
a istoriei tutulor strămoşilor săi.
Negreşit în stadiul actual al ştiinţei nu s'au găsit încă
toate verigele lanţului vieţei, toate formele intermediare cu
care să se reconstitue arborul genealogic al vieţei. Nu e mai
puţin adevărat că dovezile până acum aduse şi rezultatele
 PE MARGINEA CARTU.OR 39

obţinute prin selecţiunea artificială practicată de om, selec-

ţiune prin care s’a ajuns a se crea varietăţi atât de deosebite
între ele, încât abea îţi vine să crezi că se trag dintr’o origină
comună, — nu e mai puţin adevărat zic, că aceste dovezi,
lasă prea puţin loc îndoelei asupra adevărului teoriei trans-
formismului şi a evoluţiei.
Negreşit iarăşi până astăzi ştiinţa, deşi a aflat prin analiză
din ce e alcătuită o vieţuitoare, nu poate încă să creeze
o fiinţă cât de inferioară, nici nu poate preciza cum şi când
au apărut pe pământ primele vietăţi.
Ea ştie deocamdată că primele forme de viaţă, ce pare
a fi realizat natura, au fost cristalele, — de oarece cristalele
au unele atribute ale vieţuitoarelor, anume: o formă definită,
datorită nu întâmplărei, ci unei legi de formare a lor, — pro­
prietatea de a-şi regenera forma ştirbită şi de a creşte păs-
trându-şi forma prin adăogare de substanţă; şi în sfârşit
parcă şi un început de putere de reproducere, de vreme ce
introducerea unei părţi de cristal într'o masă cristalizabilă
ajută sau determină cristalizarea ei.
Mult mai târziu unele corpuri, combinându-se intre ele,
în condiţii ce nu se ştiu încă, au dat naştere primelor vie­
tăţi. Cum vor fi fost, e încă o taină. Probabil cantităţi de
materie de o formă definită, fără a mai fi exact geometrică,
având tendinţa ca şi cristalele de a-şi păstra individualitatea
odată căpătată, — dar care acum în loc de a opune agen­
ţilor externi o rezistenţă pasivă, sprijinită numai pe puterea
de coeziune moleculară,— prin operaţiunile cfumice ce se pe­
treceau în ele au devenit active, putând creşte, şi nu ca
cristalele prin adăogare de aceiaşi substanţă la periferie, ci
prin inhibare şi asimilare de corpuri străine; având şi însu­
şirea de a se reproduce, în cea mai primitivă formă a ei,
40 NATURA

anume prin ruperea unei părticele a individului, spre a da

naştere unui alt individ înzestrat cu aceleaşi însuşiri.
Rşk par a fi fost primele vieţuitoare.
Ele se înmulţesc. întâmplarea le duce în locuri deose­
bite. Diversitatea mediilor în care ajung, diversitatea înrâu­
ririlor externe împotriva cărora trebue să lupte pentru păs­
trarea individualităţei lor, incalculabilul număr de perturbări
ale mediului, sunt pricinile diferenţierei, care a produs nu­
mărul imens de specii şi de varietăţi, ce alcătuesc flora şi
fauna pământului.
Iar acelora care, privind două inele extreme ale lanţului
vieţei, nu pot crede că omul se trage dintr’o simplă «mo­
neră», ştiinţa le răspunde: Pentru ce n’ai fi crezut că în mi­
liarde de ani, prin adaptări succesive, prin căpătări şi trans­
miteri ale unui imens număr de caractere, o moneră a pu­
iuţ deveni om, — când numai nouă luni de viaţă intrauterină
ajung unui ou, ce nu se poate deosebi de al oricărei alte
vieţuitoare, ca să se prefacă într’un om ?
*
* *
Dar la lumina acestei teorii, dacă privim viaţa desfăşu­
rată până acum pe pământul nostru, constatăm două lucruri.
Intâiu, îmbrăţişând cu privirea întregul arbore al vieţei, ve­
dem o imensitate de forme de vieţuitoare, provenită din in­
calculabilul număr de împrejurări prin care au trecut, de în­
râuriri la care au fost supuse, de condiţii la care au trebuit
să se adapteze. Din acest punct de vedere viaţa fiecărei fiinţe
de pe orice treaptă a evoluţiei, ne apare ca o luptă, activă
de ambele părţi, între o putere lăuntrică individului şi agenţi
externi lui, pentru menţinerea unui echilibru instabil. Htâta
vreme cât puterea lăuntrică birue acţiunea distrugătoare a
agenţilor externi, atâta vreme individul trăeşte, creşte, se re­
 PE MARGINEA CĂRŢILOR 41

produce ; îndată ce echilibrul se strică prin înfrângerea pu-

terei lăuntrice, încetează de a mai trăi.
Hceasta ar fi definiţia vieţei individuale, ce se potriveşte
oricărei vietăţi, fie ea amibă, peşte, pasăre, om.
Dacă însă privim viaţa de-alungul trunchiului arborelui
ei, dacă ţinem seamă de ordinea în care vieţuitoarele s'au
succedat, de la monera primitivă până la om, atunci vedem
că evoluţia vieţei a parcurs un drum, din care toate pertur­
bările cosmice, toate cataclismele, toată absurditatea hazar­
dului n’au putut s’o abată.
In adevăr partea cea mai interesantă şi mai vrednică de
minunare a evoluţiei nu constă în imensa diversificare a vie­
tăţilor, ci în aceea că în drumul ce duce dela amibă la om,
urmaşii primelor vietăţi, în care nu se petreceau decât reac-
ţiuni chimice, încep să capete simţire şi simţuri, că aceste
simţuri se perfecţionează necontenit din generaţie în genera­
ţie, — că îndărătul lor se formează memoria, în care se adună
impresiile căpătate de simţuri, — peste simţire şi memorie
se iveşte conştiinţa şi raţiunea, care coordonează impresiile,
care controlează simţurile supuse la iluzii, — şi care mai
târziu va descoperi microscop, telescop, telefon, microfon,
atâtea mijloace de prelungirea simţurilor.
Negreşit nu toate fiinţele, care alcătuesc flora şi fauna
pământului, au parcurs acelaş drum. Unele au rămas staţio­
nare, altele au evoluat numai în parte; pe alocurea evoluţia
a mers în sens regresiv, cum s’a întâmplat de pildă cu vie­
ţuitoarele care compun fauna cavernelor. Dar precum con­
statăm că un fluviu curge către mare, cu toate că apa lui
pe alocurea se filtrează în pământ, ici rămâne stătătoare,
dincolo se’ntoarce înapoi; tot aşâ constatăm că în mijlocul
curentului vieţei, dealungul lanţului vieţei, care duce dela prima
42 NATURA

vieţuitoare la om, deosebirea dela inel la inel a fost un spor

necontenit al puterei de cunoaştere, prin căpătare de simţuri
din ce în ce mai bune, prin căpătare de conştiinţă şi în sfârşit
de raţiune.
La oricare moment al evoluţiei vieţei am privi vieţuitoa­
rele, puterea lor lăuntrică birue puterea agenţilor externi.
Instinctul e o lampă care luminează îndeajuns calea pe care
trebue să meargă o fiinţă, pentru propăşirea ei şi a speţei.
Dovadă sunt atâtea specii care au variat prea puţin decum
erau în epoci geologice îndepărtate. Şi totuşi la fiecare mo­
ment al evoluţiei natura pare nesatisfăcută de forma de viaţă
pe care a realizat-o, şi pe aleea principală a vieţei, care
duce dela întâia vieţuitoare la om, ceea ce diferenţiază noua
formă de viaţă pe care o produce de cea precedentă, e un
spor de simţire şi de putere de cunoaştere.
Cum, din lupta dintre puterea lăuntrică a primelor vie­
ţuitoare, care eră redusă la simple operaţiuni ctjimice şi dintre
puterea agenţilor externi, s’a născut în ele sensibilitatea ; cum
au căpătat urmaşii lor pipăit, gust, văz, miros, auz şi organe
speciale pentru fiecare simţ, sunt taine pe care ştiinţa nu le-a
putut încă pătrunde.
Desigur imboldul lăuntric şi dureros al foamei în locu­
rile unde ţjrana va fi ajuns mai rară şi nevoia de a o căută
pentru astâmpărarea acelei suferinţi, trebue să fi ascuţit sim­
ţurile ; iar jocul selecţiunei naturale trebue să fi făcut ca în
acele locuri să supravieţuiască numai fiinţele înzestrate cu
simţuri mai bune.
Tot aşâ, când animalele, dela înmulţirea prin sciziparitate
şi trecând prin ermafroditism, au ajuns la bisexualitate, ne­
voia căutărei unui semen, acum nu spre a-1 mânca pentru
potolirea unei dureri, — ci pentru ca din atingerea cu dânsul
 PE MARGINEA CÂRflIOR 48

să simtă o plăcere, trebue să fi fost un factor de perfecţio­

nare a simţurilor.
*
* *

Un alt factor de progres pare a fi fost dragostea de urmaş

şi târzia lui de sine stare, cu atât mai târzie, cu cât animalul
e mai sus pe scara zoologică.
In adevăr, la cele d’întâi vieţuitoare nici o preocupare de
soarta progeniturei. întâmplarea duce sămânţa plantelor în-
tr’un loc prielnic sau neprielnic desvoltărei ei.
La animalele inferioare se vede preocuparea căutărei unui
loc prielnic desvoltărei oului. Şi căutarea acestui mediu prielnic
se îndeplineşte la unele vietăţi în condiţiuni, care sunt ade­
vărate minuni. O aşâ minune e bunioară depunerea oului
unor insecte pe trupul alteia, paralizată mai întâi printr’o
înţepătură extrem de meşteşugită, drept în ganglionul care
cârmueşte mişcările şi transformată astfel într’o conservă in­
alterabilă, care va constitui tirana larvei. Dar acea larvă sin­
gură se desvoltă, singură ştie să se ^rănească, fără a mai
avea nevoe de îngrijirea părinţilor. Cu cât însă o fiinţă e mai
sus pe scara zoologică, cu atât progenitura ei e mai târziu
de sine stătătoare, cu atât are un mai îndelungat timp nevoe
de îngrijirea părinţilor. Ce s’ar face puiul mamiferelor fără
ugerul mamei lor? In sfârşit urmaşul omului e cel mai slab,
cel mai târziu de sine stătător.
Rceastă necontenit întârziată de sine stare a urmaşului şi
dragostea părinţilor pentru dânsul au impus vieţuitoarelor o
preocupare în afară de satisfacerea unor nevoi imediate, în
afară de prosperitatea lor individuală, o preocupare dezinte­
resată, o lepădare de sine, care cu vremea, ajutată şi de alţi
factori, va deveni lepădarea de sine a învăţatului care-şi pri-
mejdueşte viaţa pentru aflarea adevărului.
 NATURA

Cercetarea tu tulor factorilor care au contribuit Ia înfăp­

tuirea acestui spor al puterei de cunoaştere a vieţuitoarelor
ar fi obiectul unui studiu extrem de interesant. De o cam-
dată constatăm că încetul cu încetul, peste cele două mari
apetituri ale vieţuitoarelor, de a mânca şi de a se repro­
duce, se iveşte în ele apetitul de a şti, de a cunoaşte mai
mult şi decât se poate află numai prin simţuri.
D in acest punct de vedere co n sid era tă v ia ta , ea ne

apare ca m a n ifesta rea lin ei n â z u i n t i a, n a t u r e i de a se

cunoaşte pe sin e în să şi. Căci precum spuneam, toate per­

turbările, toate cataclismele, toată absurditatea hazardului n’au
putut să împiedice ca peste instinct care eră o călăuză des­
tul de sigură pentru propăşirea individului şi a speţei, să
se ivească raţiunea; n’a putut împiedica înfăptuirea acestui
necontenit spor al puterei de cunoaştere, de la râma care
abea poate percepe variaţiuni de temperatură, până la omul
care măsoară distanţa dintre stele, cercetează la spectroscop
din ce sunt alcătuite şi se frământă să înţeleagă marea taină
a existenţei lumii şi a cauzei ei.
Făurirea unei oglinzi în care natura să se oglindească
din ce în ce mai mult, din ce în ce mai bine pare sensul
evoluţiei vieţei; g n o ti se avton, parcă ar fi scopul pe care-1
urmăreşte. Urmărirea lui reese din treptata perfecţionare a
vieţuitoarelor de la cea d’întâiu până la om ; totul pare în­
tocmit pentru împlinirea lui, toate întâmplările de seamă au
concurat şi concurează pentru înfăptuirea unui spor de cu­
noaştere, ori pentru înlăturarea piedicilor care stânjenesc îm­
plinirea lui.
Ce limpede răsare rostul ivirei religiilor, al răspândirei
lor şi apoi al reformărei şi decăderei lor.
După o lungă perioadă de viaţă pur animalică, încet —
 PE MARGINEA CiRŢir.OR 45

încet s’a născut în oameni puterea de a cugeta asupra lu­

crurilor externe lor şi asupra lor înşile. Priveliştea uriaşelor
puteri ale naturei, priveliştea durerilor fizice, a bătrâneţei şi
a morţei a născut în ei sentimentul unei mari taine şi nă­
zuinţa de a o pătrunde. Rcei dintre oamenii din acele vre­
muri, în care darul de a cugeta va fi fost mai puternic, an
fost întemeetori de religii. Şi ce conţin toate religiile ? Pe
de-o parte un sistem de explicare a lumei, ca o tjrană pen­
tru potolirea foamei de a şti, ce se născuse în oameni,—
pe de altă parte norme de viaţă, care tindeau la înfrânge­
rea pornirilor animalice ale omului, la desrobirea lui de bes­
tialitate, la desrobirea minţei lui de preocuparea satisfacerei
poftelor lui imediate, spre a putea ajunge la o mai mare
putere de cunoaştere. Hcesta a fost rostul intemeerii şi răs­
pândirii religiilor, — acesta e rostul dăinuirei lor şi astăzi.
Iar atunci şi acolo, unde natura îşi va fi îndeplinit mă­
car în parte scopul, — când pentru menţinerea drepturilor
câştigate ale reprezentanţilor ei, religia devine o stânjenire
a progresului minţei, puterea ei descreşte, ea se reformează,
începe să moară, ca un mijloc care a devenit de prisos.
Rcelaş rol l’au jucat şi-l joacă încă artele, fie direct, prin
biciuirea tutulor formelor de egoism sau de înapoere, fie
indirect prin ridicarea sufletească pe care o produce contem­
plarea frumosului.
* * *
Drumul croit de natură spre o cunoaştere de sine din ce
în ce mai desăvârşită, ea şi-l urmează acum în mod con­
ştient prin noi oamenii. Conştiinţa şi raţiunea noastră au de­
venit factori puternici ai evoluţiei ce se va urma. Omenirea,
sau cel puţin înaintaşii ei, îndrumătorii ei, au înţeles că nu­
mai continuarea acestui drum către o mai deplină cunoaştere a
Î6 NATURA

lucrurilor, asigură omului atingerea fericirei la care aspiră.

In adevăr, multă vreme soarta vieţuitoarelor a depins de
adaptabilitatea lor la mediul în care trăiau. Rzi încă repre­
zentanţii formelor inferioare de viaţă nu pot trăi decât cu
această condiţie. Pe măsură ce mintea s’a format, pe măsură
ce puterea de cunoaştere a sporit, vieţuitoarele au căpătat
putinţa de a stăpâni mediul, de a-1 preface mai apt desvol-
tărei lor. Dacă diversificarea speciilor apare ca o izbândă a
agenţilor externi fiinţelor asupra puterei lor lăuntrice, necon­
tenita perfecţionare a vieţuitoarelor apare ca o izbândă a pu­
terei lor lăuntrice asupra mediului, ca împlinirea năzuinţei
de a-1 cunoaşte din ce în ce mai bine, spre a-1 domina. Şi
dacă adaptabilitatea a fost şi este încă o condiţiune de pros­
peritate individuală, inadaptabilitatea, provenită dintr’un spor
de simţire sau de raţiune, pare a fi condiţia progresului. In­
adaptabili au fost întemeetorii de religii care au luptat pentru
prefacerea sufletului semenilor în mijlocul cărora trăiau, şi
care au preferat răstignirea unei adaptări mult mai com ode;
inadaptabil este artistul care, revoltat de încetinimea prefa-
cerei spre mai bine, biciuieşte moravurile, ori îşi clădeşte
o lume de visuri, ce-i convine mai mult decât lumea ae-
vea ; inadaptabili mucenicii ştiinţei, pe care perspectivile su­
pliciului nu-i poate împiedica de a zice : «e pur şi muove» sau
care mulţumindu-se cu o viaţă modestă, lipsită de toate ferici­
rile de care alţi se îmbuibă, fac ca ştiinţa să înainteze cu un pas
Da, numai continuarea pe drumul croit de desfăşurarea
lucrurilor spre un spor necontenit al puterei de cunoaştere
dă omului puterea de a stăpâni mediul, de a-1 preface, spin­
tecând munţii cu tuneluri, schimbând albia apelor, abătând
trăsnetul din cale, îmblânzind şi punând în frâu spre folosul
lui formidabile puteri ce-1 înconjoară.
 PE MARGINEA CĂRŢILOR 47

Cum ziceam, înaintaşii, îndrumătorii omenirei se silesc a

duce lucrurile în mod conştient spre înfăptuirea scopului ce
se arată din evoluţia de până acum.
înmulţirea numărului acelora care-şi consacră viaţa stu­
diilor ştiinţifice, înmulţirea şcolilor, întocmirea unui program
de învăţământ din ce în ce mai raţional, silinţele de a îm­
părtăşi ştiinţa câtor mai mulţi prin vulgarizarea ei, reprezintă
partea conştientă de continuare pe drumul sporului de cu­
noaştere. Dar şi în afară de această îndrumare conştientă,
îndărătul tutulor frământărilor, îndărătul setei de libertate şi
de dreptate, îndărătul revendicărilor sociale şi al continuului
triumf al ideilor democratice, îndărătul necontenitei dărâmări
a drepturilor câştigate, se întrevede parcă năzuinţa naturei
de a ajunge la producerea unui spor de cunoaştere, prin
trezirea şi conlucrarea cât mai multor minţi, până acum prea
încătuşate numai de grija pâinei de toate zilele. Şi parcă
îndărătul rătăciririlor în care poate duce pe om raţiunea lui
încă imperfectă, e un vis m edicatrix natu rae, care-1 readuce
pe drumul cel adevărat.
Iată un om, care citeşte într’o gazetă că o academie
acordă un premiu pentru cel mai bun studiu asupra cestiunei
dacă artele şi ştiinţele au făcut pe om să progreseze sau să
regreseze. Prima lui pornire e să pledeze pentru progres.
Dar prietenul său D iderol, îi spune că acest răspuns ar fi
banal şi contrariul mult mai interesant. Şi iată pe R ousseau
susţinând că arta şi ştiinţa au pervertit omenirea. E un
scriitor de mare talent. In mâna lui condeiul e o armă for­
midabilă. Memoriul prezentat academiei stârneşte polemici.
Voltaire îl zeflemiseşte. Sufletul încercat de multe umiliri al
lui R ou sseau nu poate răbda aceste zeflemele, şi-l împinge
să susţie până la sfârşit paradoxul în care se angajase. Iată-1
48 NATURA

dar propovăduind cu marele său talent părăsirea drumului

ştiinţei, reîntoarcerea la natură, la viaţa primitivă. Nu e o
minune ca tccmai acest om să devie unul din cei mai pu­
ternici factori ai revoluţiunei franceze, revoluţie care a răs­
turnat o întocmire socială care stinjeneâ progresul, care stin-
jeneâ trezirea şi desrobirea multor minţi?
Şi iată mai de mult un om, care fără pregătire ştiinţifică,
dar cu prisosul de simţire cu care sunt înzestraţi cei cfjemaţj
să ajute prefacerea şi înaintarea lucrurilor, simţind că alcă­
tuirea socială în care trăeşte, alcătuire înglotată în ritualismul
unei teccraţii primitive şi în ce! mai josnic materialism, îi
duce neamul la pieire, — protestează în potriva acestei al­
cătuiri prin parabole, prin propovăduiri adresate celor mai
u miliţi, singurii care vor să-i dea ascultare.
Puternicilor zilelor în care trăia le strigă: «la ce-ţi vor
folosi ţie toate bunurile lumeşti de-ţi vei pierde sufletul ? » ;
dar puternicii râd şi în ziua când profetul devine militant şi,
părăsind calea propovăduirilor, pune mâna pe bici pentru a
goni zarafii din templu, în ziua când se văd primejduiţi în
drepturile câştigate, ce le asigură întocmirea socială, îl prind,
îl umilesc, îl scf)inguesc, îl răstignesc pe cruce.
Dar propovăduirile şi parabolele lui erau o rechemare
spre drumul firesc al desfăşurării lucrurilor, spre desrobirea
sufletului, a minţii; — şi nu va trece mult şi doctrina lui pro­
povăduită de nişte umiliţi pescari va face să cadă împără­
ţiile, va pricinui desrobirea sclavilor, iar suferinţele întemee-
torului ei, şi compătimirea ce va inspiră soarta lui, vor da
aripi doctrinei lui, ca s’o ajute să sboare în toate părţile.
Şi iată acum un om care toată viaţa a dus o goană
nebună după avere. Aurul a gâlgâit din toate părţile în casele
Iui de bani. Prisosul lui e făcut din lipsa multora. Acum spre
 p e m a r g in e a c ă r ţ il o r 49

sfârşitul vieţei, bolnav, sdruncinat de constatarea că stăpâ­

nirea unei averi incalculabile nu-i poate da toată fericirea
la care se aşteptă şi frământat de gândul pieirei de veci ce-i
aşteaptă, iată-1 că se întâlneşte cu un om, care a dus o viaţă
modestă, cheltuită în cercetări ştiinţifice. E cu zece ani mai
bătrân decât dânsul, a fost lipsit de mai toate fericirile de
care el, bogatul, s’a îmbuibat, şi totuşi e mult mai sănătos
şi de-o seninătate.... seninătatea omului care şi-a legat in­
teresele sale de interesele posterităţii.
Şi iată că acum bogatul, — dându-şi seama că posteritatea
nu slăveşte şi deci nu salvează de pieire pe cei ce în timpul
vieţei au căutat să stoarcă dintr’însa toată fericirea pe care
puteă să le-o procure, ci pe cei ce au muncit pentru propă­
şirea adevărului şi binelui, — dărueşte cea mai mare parte
a averei sale pentru întemeierea unei instituţii culturale, care
va ajută înfăptuirea sporului de cunoaştere.
Da, parcă îndărătul rătăcirilor în care poate fi dus omul
de raţiunea lui încă neperfectă e un principiu vindecător care
readuce lucrurile pe drumul cel adevărat.
R ş a dar satisfacerea apetitului de a şti, de a cunoaşte
din ce în ce mai bine lumea pe care trăim, apare ca împli­
nirea unei năzuinţi care depăşeşte voinţa omului; şi dacă
evoluţia e în curs de continuare, atunci urmaşul omului, su-
pra-omul, nu trebue căutat într’o fiinţă în care toate pa­
timile, toate pornirile vor avea joc liber, nestânjenit de ni­
mic şi de nimeni, ci într’o fiinţă înzestrată cu un spor de
putere de cunoaştere. Rşâ va fi supra-omul. Căci, dacă, pen­
tru justificarea tutulor nedreptăţilor care asigură unora o pros­
peritate materială nemeritată, se dă drept o lege a vieţei şi
ca o normă de conduită omenească lupta pentru existenţă
observată la animale,—ca şi când progresul de la animale
50 NATUKA

la om n’ar fi constat în îndulcirea acestei lupte — îndărătul

acestei rătăciri, năzuinţa naturii spre deplina cunoaştere de
sine, prin conlucrarea cât mai multor minţi, lucrează în fie­
care zi la o preschimbare de valori în sufletele oamenilor.
Nu sunt nici două sute de ani decănd un om de ştiinţă nu
putea spune adevărul ce cugeta, decât dacă se asigură de
scutul protecţiei unui puternic al zilei; de când o censură
riguroasă nu permitea decât răspândirea adevărurilor care
nu primejduiau alcătuirea socială în fiinţă. Rzi, în ţările
care reprezintă înaintaşii omenirei, omul de ştiinţă nu numai
că se bucură de o desăvârşită imunitate; dar omenirea
începe să devie atât de conştientă de adevăratele ei in­
terese, încât un atac îndreptat împotriva unui om de ştiinţă
de o reputaţie universală, ar stârni mult mai multă indig­
nare decât atacul îndreptat împotriva unui Suveran.
La lumina acestor consideraţiuni puteţi vedea şi ce gân­
deşte un diletant despre societatea înfiinţată pentru propăşi­
rea ştiinţelor în ţara lui.
Dacă mergerea spre înfăptuirea unui spor de cunoaştere
pare ca o lege a naturii, dacă apetitul de a şti şi căutarea
satisfacerei lui apare -ca cel mai înalt mod de manifestare
a vieţiei— dacă numai continuarea pe acest drum e firească
şi înţeleaptă şi bună — năzuinţa propăşirei ştiinţei într’o ţară
e cea mai înaltă patriotică năzuinţă.
7\! dacă prin mânuirea unei baghete magice am putea
să facem să nu mai existe un singur analfabet în ţara
noastră şi dacă de o dată din mijlocul nostru ar răsări un
mănunchi de oameni de artă şi de ştiinţă de o reputaţie
mondială, prestigiul ce ar căpăta ţara noastră ar fi o pavăză
mai sigură, decât sporirea bugetului ministerului de război.
Căci cum spunea azi atât de frumos şi de drept ilustrul se­
 PE MARGINEA CĂRŢILOR 51

cretar al Rsociaţiunei dumneavoastră, faţă cu continua pre­

facere de valori, care, în pas cu direcţia de până acum a
evoluţiei tinde a spori mereu preporderanţa valorilor morale,
un neam nu-şi- poate sprijini mai bine şi mai sigur dreptul
la o viaţă proprie, decât pe contribuţia ce o aduce la pro­
gresul omenirei. Şi fiecărui neam ca şi fie cărui om i se
potrivesc cuvintele : «la ce-ţi vor folosi toate bunurile de-ţi
vei pierde sufletul»; iar nemurirea unui neam n’o asi­
gură marea prosperitate materială la care poate ajunge —
ci o cultură mare, care devenind patrimoniul comun al ome­
nirii, interesează pe întreaga omenire la păstrarea vieţei lui.
Târgovişte. IOAN R L. BRATESCU VOINEŞTI

---------------------------------«33J-5> ----------------------------------

CUM PUTEM CÂNTĂRI

0 MILIONIME DE MILIGRAM
Cum putem, vorba vine. Nici eu, nici Dumneata, iubite
cititor, nu putem cântări o milionime de miligram. Şi să nu
ne supărăm; ca noi sunt mulţi. Nu e dat oricui, spune
.Si r W illia m R a m sa ij, să vadă ce nu e de văzut, să atingă
ce nu e de atins şi să cântărească ce nu e de cântărit. Cine
e lla m sa ij judecă singur din ceea ce a făcut. El e profesor
de Cţ)imie la Universitatea din L ondra , e laureat cu p re m iu l

N o b e l , e învăţatul de geniu de valoarea unui S ir H u m p h rij

D a v ij, unui F a rcid a ij, unui S i r W illia m C rookes, toţi învăţaţi

vestiţi care au ilustrat ştiinţa engleză. S ir W illia m R a m sa ij

a deslegat probleme grele de ctjimie şi chimie fizică, a des­

coperit corpuri simple nouă şi în timpul din urmă a pătruns
cât mai mult în tainele radiului şi ale radioactivităţii. De o sută
de ani, de la L a v o isier, cbjimiştii cei mai mari analizau
52 NAT UR A

mereu aerul şi găsiau intrânsul tot numai oxigenul şi azotul

pe care le găsise intâia oară marele geniu, căruia marea re­
voluţie i-a tăiat capul, faptă despre care L a grange a spus
«le-a fost destul o clipă ca să doboare un cap ca al lui, iar
lumii nu îi va fi de ajuns un veac să mai aibă altul la fel».
S ir W illia m R am sag a găsit, că aerul nu cuprinde numai
oxigen şi azot şi a dovedit, că în el se ascundeau încă patru
elemente, X eo n , A rgon, C rip to n şi X enon. Cot el a mai
găsit în unele minerale, în unele ape şi în aer un corp pe
care Sir Norman Lockyer, in 1868 il găsise, sau mai bine
zis îl bănuise, întâia oară în soare şi pe care din această
cauză îi numise h eliu , după numele soarelui în greceşte
iielio s. S i r W illia m R am sag este şi un profesor distins, cu­
noscător adânc al meşteşugului greu, pe care cred că-1 stă­
pânesc atâţia, de a învăţa pe alţii. El a scris un studiu, pe care
marele învăţat german IE. U stiualcl, u n a lt l a u r e a t cu 'p re­

m iu l N o b el, l-a tradus în nemţeşte şi pe care eu după

această traducere l-am publicat sub numele E d u ca ţia ch i­

m ist H or în revista editată pe vremuri de D-l C. D im i-

t r e s c u - I a ş i , R e v i s t a d e F i l o s o f i e şi P e d a g o g i e , anul I, Fascicula
II şi III, pg. 150.
in acest studiu de cea mai mare valoare didactică, S ir

W illia m Jtam say stărueşte asupra tuturor împrejurărilor

care formează pe chimistul bun, se ridică contra examenelor
istovitoare, contra îndopărei studentului cu cursuri prea multe
şi desfăşură un plan întreg pentru educaţia cf)imişti or Ideile
sublime ale marelui profesor îmi sunt cu atât mai scumpe
cu cât se găseşte a noi, că e bine să se organizeze astfel
învăţământul cfjimiei la Universitate în cât viitorul licenţiat
trebue să urmeze o pusderie de cursuri, fără rost şi fără
legătură, să treacă două-zeci şi nouă de examene seci şi isto­
 CUM PUTEM CÂNTĂRI O MILIONIME DE MILIGRAM 58

vitoare pentru ca la urma urmelor să nu ştie să facă o

analisă cum se cade, să nu ştie ce este ştiinţa adevărată şi
să nu ştie să citească un memoriu original. Patru ani perduţi
cu munca lui 'Sisif. Şi în vremea aceasta, in G erm ania, in
cele 20 universităţi organizate la fel, studentul urmează
cursurile care-i plac, puţine la număr, înţelept alcătuite,
lucrează m ult în laborator, pătrunde singur în tainele
ştiinţei, citeşte in seminar, nu-şi istoveşte puterile, nu-şi în­
tunecă mintea cu memorizări neroade, face o lucrare origi­
nală, răsfoeşte literatura cea mai nouă, şi ajunge cel mult
în patru ani doctor în chimie, la fel cu miile de cţ)imişti care
îmbogăţesc "Germania, sau profesor secundar şi cfţiar uni­
versitar bine pregătit la fel cu aceia care pun Germania in
fruntea ţărilor pedagogice. Dar destul cu aceste neajunsuri,
nerozii de ale mele; le îndreaptă el timpul odată şi odată.
Âcesta este Sir W illiam R am say mare chimist, mare
profesor, mare gânditor şi, după cum spun toţi aceia care îl
cunosc de aproape, un mare modest. *)
Multe greutăţi teclţnice a întâlnit S ir W illiam Ram saij
în nenumăratele sale cercetări; nici una nu l-a oprit în lo c ;
el le-a 'sărit pe toate. Să povestesc o istorioară ca să fiu
înţeles mai bine- Odată mergeau pe un drum trei oam eni:
unu! ca noi toţi, altul de talent şi altul de geniu. Câteşi
trei dau deodată de o apă mare.
Cel ca noi toţi încercă ce încercă şi se întoarse îndărăt ;
apa asta e prea de tot adâncă şi largă, zise el, şi nu o poate1

1) Portretul de faţă al marelui invăţat este luat din fruntea cărţii

V ergangenes u n d K ünftiges aus d e r Chem ie, 1909, L eip zig , tra­
ducere făcută de W. Ostwald după cartea lui S ir W illia m R am say ....
Essays B iographical a n d Chemical, 1909, L o n d o n .
„N atu rau An. VII, No. 3.
54 natura

trece nimeni. Omul de talent se gândi ce se gândi, se puse

pe lucru şi făcu un pod. Geniul sări deadreptul pe malul
celalt.
* * *
Ct)imiştii, în cercetările lor ştiinţifice, cântăresc cu balanţe
bune până la a zecea parte dintr’un miligram şi sunt mul-

Ivn/Lt <
/•
ţumiţi; puţini de tot trec peste această exactitate; cu toţii,
şi cei mai vestiţi, s’au oprit la apa mare, pe care nimeni nu
o poate trece. S i r W i l l i a m R a m s a i j a sărit-o cel dintâiu şi
a găsit pe malul celalt balanţa minunată care cântăreşte o
milionime de miligrame.
 CUM PUTEM CÂNTĂRI O MILIONIME DE MILIGRAM 55

In 1895, Sir WiUiam R am say a studiat cu deamănuntul

cele 4 corpuri simple amintite mai sus. Aceste corpuri se
găsesc într’o proporţie foarte mică în atmosferă, pentru
care cuvânt se şi numesc gaze rari, şi nu se combină până
azi cu nici un corp, pentru care cuvânt ele se mai numesc,
mai ales în Germania, gaze nobile fiindcă se aseamănă oare­
cum în această privinţă cu aurul şi celelalte metale nobile.
Să spun, în treacăt, ce înseamnă numele acestor patru cor­
puri. Argon înseamnă fără acţiune, neactiv. Cripton în­
seamnă ascuns, xenon înseamnă străin.
Asupra lui Neon, R am say a povestit următoarele în con­
ferinţa ţinută la A cadem ia din Viena. Studiam într’o zi acest
corp, când băeţelul meu de vre-o şapte ani mă întrebă ce
corp e acesta. Eu îi răspunsei că-i un corp nou. Atunci, zise
el, să-i zicem novam . Ideia nu-i rea, îi răspunsei eu, dar
trebue să-i zicem nou pe greceşte. Şi aşâ l’am botezat pe
acest corp nou neon.
Cantităţile în care aceste gaze se găsesc în atmosferă
sunt următoarele:
A rgon . în volume 0,94 la 100 aer; în greut. 1,3 la 100 aer
N eon . „ „ 1 „ 40 000 „ „ „ — „
K rip ton „ „ 1 „ 20,000.000 „ „ „ 1 „ 7,000.000*
X enon . „ ,, 1 „ 170 000.000 „ „ „ 1 „ 40,000.000,,

Cantitatea de Xenon e aşâ* de mică, încât R am say, cu

drept cuvânt spune: Se găseşte mai puţin Xenon în atmos­
feră, decât aur în apa mărei.
Aceste elemente, după cum am spus, nu se combină cu
nici un alt corp simplu sau compus. Clpmiştii zic că ele n’au
valenţă şi le numesc zerovalente. Ele sunt oare-cum nuli­
tăţile din lumea elementelor. Cât sunt de puţine şi cât sunt
■de modeste faţă cu acelea ce trăesc printre oameni! De o
56 NATURA

sută şi atâţia ani, numai dela L a v o isier încoace, ele au trăit

'retrase în lumea lor de gânduri, neştiute de nimeni, departe-
de onoruri, împlinind pe tăcute o menire anumită pe care
nu o cunoaştem.
Eră vorba să se cântărească un volum anumit din fiecare
gaz şi să se afle astfel greu ta tea lo r m o le c u la r ă .

Dela V icto r R e g n a u l t fizicianul francez neîntrecut în luxul

de îngrijiri pe care le luă la facerea măsurătorilor ştiinţifice,—
el eră însoţit de numeroase ajutoare, b r i g a d a l u i R e g n a u l t ,—

dela acest mare învăţat al cărui centenar a fost sărbătorit pe

la începutul acestui an, cântărirea gazelor se făcea în baloane
de sticlă de câte 2 litri cel puţin. Câţiva fiziciani au isbutit
să capete rezultate bune numai cu baloane de 1 litru şi cţ):ar
cu Va de litru. In primele cercetări asupra a rgo n u lu i, R a m sa g

face cel dintâiu pas spre o preciziune mai mare, cântărind

numai 160 cmc. şi căpătând totuşi rezultate exacte. Puţin
mai în urmă, după ce a pus mâna şi pe ceilalţi trei tova­
răşi ai A rgo n u lu i, neon, crip to n , x e n o n , care se ascundeau
de o sută de ani în atmosferă şi nu puteau fi văzuţi de
cl)imişti ca şi cum ar fi avut tichia lui Rgl)iuţă, după ce a
pus mâna pe ei R am say a devenit, după cum spune el
singur, şi mai îndrăsneţ. El a cântărit, ceea ce n’ar fi crezut
nimenea, 32 cmc. de neon găsind greutatea 0,011 miligrame
pentru crip to n şi xenon a avut la îndemână numai 7 cmc.
In toate aceste cazuri greşala nu eră mai mare de una la o
mie. Cot atunci, S ir W illia m R am say a mai făcut o vitejie,
a căutat să afle volumul specific pentru cripton şi xenon în
stare lichidă şi a isbutit să lucreze în tuburi capilare, anume
făcute, numai cu 6 mmc.
Greutăţile acestea sunt floare la urecţje pe lângă acelea
întâlnite de Itam say în studiul ra d iu lu i.
 CUM PUTEM CÂNTÎKI O MILTONIMF, T)E MIIJGBAM 57

Se ştie că acest corp se găseşte foarte rar în natură şi

•că ctjimiştii se servesc în cercetările lor de greutăţi nespus
de mici de preparate cu radiu. R am say este poate singurul
chimist din lume, care are la îndemână cantitatea nespus de
mare de jum ătate de gram de brom u ră de ra d iu , dăruită
lui de A cadem ia din Viena. Se ştie că o combinaţiune de
radiu desvoltă un corp gazos cu proprietăţi ciudate1). Rut-
h erfo rd şi Soddy l’au botezat în c ă 'd e mult em anaţie, iar
R am say îl botează acum a doua oară cu numele niton ca
să arate prin terminaţiunea on, că e frate cu ceilalţi patru'de
•care am pomenit mai sus şi prin vorba latinească nit că lică­
reşte ca un licurici.
împreună cu W hytlaw -G ray, Sir W illiam R am say a
isbutit să cântărească un volum de niton care nu întrecea
a zecea p arte dintr’un m ilim etru cub. Cum a preparat,
cum a prins şi cum a curăţit aceşti învăţaţi volumul acesta
nespus de mic de n iton , dacă vrea cititorul să ştie, atuncea
să citească în întregime conferinţa lui S>r W illiam Ram say
ţinută de el însuşi în Paris, sub auspiciile Societâţei fr a n ­
ceze de fizică , în 20 Hprilie 1911, publicată în R evue Scien-
tifique din 1 Iulie 1911, după care am luat şi eu amănuntele
tecfmice.
Iată-1 aşă dar pe S ir W illiam R am say înaintea apei mari
xin simplu strop de gaz pe care trebuiâ să-l cântărească cu
•exactitatea cea mai mare.
*
* *

Balanţa de care s’a servit S ir W illiam R am say aduce

întru câtva cu o balanţă de laborator. Ea are braţele de
cuarţ, foarte subţiri, foarte uşoare şi care se mişcă în jurul
unui vârf de cuarţ. La un capăt are un cârlig de care se atârnă

1) Vezi N atu ra, Volumul III, 1907, pg. 7, S u rp riz ele racliu lm .
58 NATURA

corpul de cântărit. La celalt capăt ea are . . . un taler, ve î

spune cititorule, pe care se pun greutăţile. Ei bine, nu-i aşa,
şi, încă odată, nu te supără. Balanţa nu are taler, fiindcă nu
avem ce pune pe el. In adevăr, balanţa trebuind să cântă­
rească o milionime de miligram, te întreb, sau mai bine zis.
xntreabă-te singur, de se pot face greutăţi aşâ de mici şi de
le-ar putea luă şi pune cineva pe taler fie şi cu un instru­
ment cât de perfect.
Balanţa lui R am sag cân­
tăreşte milionimi de mili­
gram, dar le cântăreşte fără
greutăţi, de care are n e-
voe o balanţă obişnuită.
Iată-ne ajunşi la prind
piui cu totul nou pe care
se sprijină această balanţă.
Ea cântăreşte cu ajutorul ae­
rului, dar, trebue să spun, nu
cu bucăţele de aer, care ar
trage mai greu sau mai uşor.
Fig. 1 baroscopul Ca să înţelegi acest prin­
cipiu, adu-ţi aminte, cititorule, dacă îţi face plăcere, de
vremurile când învăţai, pe băncile gimnaziului sau ale
liceului, experienţa cu baroscopul. După cum vezi în
fig. 1 baroscopul e o balanţă mititică; la un capăt ea
are o minge de alamă, iar la celalt capăt o ghiulea
tot de alamă, mult mai mică, dar tot aşâ de grea ca mingea
cea mare. Când baroscopul e în aer, mingea şi ghiuleaua se
cumpănesc perfect şi arătătorul balanţei stă tocmai la mij­
loc. Când punem baroscopul pe masa unei maşini pneuma­
tice, când îl acoperim cu un clopot de sticlă, şi când sugem
 f!I'M PUTRM CÂNTURI n MH.TONnfR UR MIUGRAM 59

aerul de sub clopot cu maşina pneumatică, mingea de alamă

se lasă mai jos, după cum se vede pe fig. 1. Se întâmplă
ceva la fel ca şi cum mingea de alamă ar fi fost ţinută mai
înainte de o proptea nevăzută. Când lăsăm să intre din nou
aer sub clopotul de sticlă, mingea se ridică din ce în ce, caşi
cum acea proptea o tot împinge în sus. Când clopotul de
sticlă e plin cu aer, mingea şi ghiuleaua se cumpănesc din
nou, iar arătătorul balanţei vine iar la mijloc.

F ig . 2 B a la n ţa

Aceste două experienţe dovedesc că un corp care stă în

aer e împins de acesta în sus cu o putere oarecare. Acest
rezultat e tocmai principiul lui Archim ede, care spune că
orice corp care e cufundat într’un lichid sau într’un gaz, e
împins în sus cu o putere egală cu greutatea lichidului sau
a gazului pe care corpul îl deslocueşte.
Balanţa iui Siv W illiam Ramşaţj e la urma urmelor un
fel de baroscop. Ea se înclină sau se ridică, cu partea de
care e atârnat corpul de cântărit, după cum e aer mai mult
sau mai puţin, în cutia în care balanţa e închisă bine de tot.
Fig. 2 arată cam cum e făcută această balanţă. Forma pâr-
60 NATURA

gtfei a fost calculată, ca să aibă cea mai marc tărie, de profe­

sorul de mecanică, colegul lui R am say la Universitatea din
Londra. Toată balanţa e făcută din cuarţ, pe care fabricanţii îl
pot topi astăzi cu înlesnire şi-l pot trage în firişoare, aşa cum
lucrează orice chimist sticla în laborator. Firele de cuarţ sunt
uşoare ca şi sticla, dar sunt mult mai resistente, nu se lun­
gesc la căldură şi nu se scurtează la răceală, însuşiri de
cea mai mare importanţă pentru o balanţă foarte simţitoare.
Cântărirea se face astfel. Se atârnă corpul de cântărit de
cârligul din dreapta, sub o umflătură de sticlă care e în a-
cest caz mingea de alamă de la baroscop. Experimentatorul
introduce apoi aer până ce mingea de sticlă e împinsă în
sus, aşa în cât balanţa să se cumpănească. Cu ajutorul unui
m an om etru se ştie care-i presiunea aerului introdus şi de aici
se socoteşte care-i greutatea căutată în milionimi de miligram.
Se înţelege lesne că balanţa are o mie şi o sută de ct)i-
ct)iţe şi că nici vorbă nu e să le arăt pe toate. Gândul meu
a fost să stăruesc asupra principiului aşâ de simplu şi aşâ
de elegant de a întrebuinţâ aerul la cântăriri nespus de pre­
cise. Sir W illiam R am saij luând a ia ru l acestei balanţe a
găsit că teoreticeşţe ea poate cântări până la a zecea m ilioan a
parte dintr’un m iligram . Practic, rezultatele sunt exacte
până la două sau trei milionimi de miligram. E ceva şi asta,
nu-i aşâ cetitorule ? Cu această balanţă, Sir W illiam R am sag
împlineşte o lipsă de mult simţită, aceia de a cântări canti­
tăţi foarte mici de materie. Balanţa rămăsese cu mult prea
în urma spectroscopului, m icroscopului şi eleclroscopului.
.Analiza spectrală poate arătă milionimi de miligram de ma­
terie gazoasă, electroscopul poate dovedi a zecea mia parte
dintr'o milionime de miligram de corp radioactiv, iar bolo-
m etrul lui Langleg este în stare să măsoare a miliona parte
 SĂ ÎNTREBUINŢAM PETROLUB 61

dintr’un grad centigrad de temperatură şi poate simţi căldura

unei lumânări aprinse, la o depărtare de doi kilometri ’)•
Cât de felurite sunt năzuinţele omeneşti! Unii aleargă
după milioane şi mii de milioane, alţi muncesc pentru milio­
nimi şi miimi de milionimi! G- L O N G IN E S O I .
--------------------------- -S li-ri------------------------------

SA ÎNTREBUINŢAM PETROLUL 1
2)
C U M S ’A N Ă S C U T , CU M G Ă S IM , C U M S C O A T E M Ş I C U M F O L O S IM

PETRO LU L.

Cum s’a născut petrolul. De sigur că acum, după ce

ştiţi ce este petrolul, cât de folositor este el, e natural să vă
întrebaţi: cum se face că acest licljid minunat se găseşte în
fundul pământului, din ce se trage el, sau cu vorbe din
cărţi, care e geneza p etrolu lu i ? Intr'adevăr este curios, ca :
un lichid care este încă mai uşor ca apa, să fie închis între
pături de nisip, pietrişuri sau alte pietre grele, în fundul pă­
mântului. Ctjestia nu este numai curioasă, dar şi grea de
dovedit, căci ct)iar mulţi învăţaţi au apucat drumuri greşite
în cercetările lor.
Dacă admitem teoria lui L ap lace asupra formărei glo­
bului pământesc, — adică coaja pământului s’a format la în­
ceput din condensarea masei gazoase animate de o mişcare
de învârtire şi de una mereu înainte (de translaţie), şi că aceste
materii în condensarea lor s’au aşezat în coaje în ordinea
greutăţilor lor, — atunci nu e înlăturată bănuiala ca petrolul
să se fi născut în acele timpuri, de oarece compoziţia pe­
trolului şi locul unde el se găseşte nu ne dovedeşte mare

1) V e z i N atura V o lu m u l II, 1 9 0 6 , p g . 8 3 , L u m ea dincolo de sim ­

ţu rile noastre.
2) V e z i « N a tu r a » a n u l V II N o . 1.
62 NATURA

lucru. In adevăr l)idrocarbure se găsesc şi în rocile eru p­

tive (care isbucnesc din miezul pământului), şi în rocile se­
dim entare (care s’au aşezat apoi în straturi prin diferite fe­
nomene, dar cu materiale dela suprafaţa pământului); pe
lângă aceasta s'a mai dovedit şi m igraţia petrolu lu i , adică
petrolul poate să fugă din un loc în altul, să-şi schimbe ză­
căm ântul.
Faptul că petrolul se găseşte printre păturile care au o
vârstă mai .tânără (epoca terţiară şi secundară), adică în
acele straturi care s’au format în timpurile când ctjiar viaţa
apăruse pe pământ, ne-ar convinge că petrolul s’a născut
în timpurile [istorice ale vieţei pământului, de când ne-au
rămas ceva «pergamente». Aceste «pergam ente geologice»
sunt fosilele şi m ineralele. Vedem dar că din acestea nu
ne putem lămuri nici când s’a născut, nici cum s’a născut
petrolul, ci trebue să intrăm în laborator şi să analizăm.
Problema genezei petrolului a muncit pe mulţi învăţaţi
şi până astăzi peste o mie de teorii, asupra naşterii în ge­
neral at)idrocarburelor, s’au scos la iveală; când ştim cum
s’au născut tjidrocarburele, ştim cum s’a născut şi petrolul.
Aceste (multe teorii au însă baze comune şi de aceia le
putem împărţi în două mari grupe: teoria originei cosmice
şi teoria origin ei terestre.
Teoria originei'cosm ice cuprinde părerile învăţaţilor care
susţin că petrolul e o substanţă venită de-a gata de pe alte
corpuri cereşti. Cum a venit, explică învăţaţii în diferite
feluri. Unii ziceau acum vreo 20 ani, că ar fi venit sub forma
unei ploi de pe alte tărâmuri. Ei îşi sprijineau aceste expli­
caţii pe cercetările făcute cu ajutorul spectroscopului (a n a ­
liza spectrală) asupra constituţiei diferitelor corpuri cereşti.
 SA INTRFBUINŢAM p e t r o l u l №

Aceste cercetări au arătat că şi pe alte corpuri cereşti se

găsesc ţjidrocarbure. Deci cele care sunt pe pământ, au plouat
dintr’acolo. Alţii, acum 10— 15 ani ziceau că petrolul nu a
venit sub formă de ploaie lichidă, ci sub formă de m eteo -
rite. Aceştia din urmă se bazau pe observaţiile ce s’au făcut
că unele meteorite sunt bogate în hidrocarburi şi pe constată­
rile ce s’au făcut că pământul în parte e format din meteorite.
Teoria originei terestre ne prezintă petrolul ca format
în pământ şi din materiale aflate pe pământ. Modul însă cum
s’a format pe pământ, iarăş nu-1 ştim precis, căci cercetătorii
nici aici nu au aceiaş părere; relativ la această întrebare,
am putea împărţi teoriile originei terestre în alte subgrupe:
teo ria neorgan ică şi teoria organ ică , care la rândul lor se
divid mai departe.
Ca să nu iau prea mult loc în chestia originei petrolului,
care a dat loc la lucrări şi cercetări de vieţi întregi, voi trece
repede în revistă câtevâ teorii, care sunt mai bine susţinute.
Dintre teoriile neorganice, trei sunt mai cunoscute. Teoria
em an aţiu n ilor interioare demonstrată chiar în laborator de
M endelejeff şi Lobi după formula:
2FeC +-3Ha0 = Fe308 + C2H»
arată petrolul ca rezultat al unei reacţii între vaporii de apă
şi carburile metalice, ce se petrece în sâmburile incandescent
al globului; cu o mică schimbare, e teoria lui Charicicoff,
sau teoriile lui S abatier şi St. Venant. Celebrul chimist
Berthollet atribue -petrolul em anaţiu nilor vulcanice de
C02 în prezenţa metalelor alcaline şi apei. Alţii ca F u c h s ,
S arasin şi Cobâlcescu au considerat petrolul ca erupţie vul~
canică, iar Cobălcescu a adăogat că şi sarea e tot de aceiaş
origină, bazat pe faptul că sarea cu petrolul se găseşte foarte
64 NATURA

des împreună. Hceastă teorie a fost susţinută de Cobâlcescu

în anul 1887 înaintea A cadem iei Rom âne.
Dintre teoriile organice, unele susţin origina an im alică,
altele pe cea vegetală; altele înfine, pe am â n d o u ă îm preună.
Teoriile organice sunt cele mai multe, căci felul cum se
găseşte petrolul, îndreptăţeşte aceste teorii. In adevăr, se gă­
sesc cărbuni parafinoşi (parafina se extrage din petrol), se
găsesc pungi de petrol printre stratele de cărbuni, de exem­
plu la St. Etienne, în fine, peste tot aproape, pe unde se
găsesc cărbuni se găseşte şi ceva petrol. Hstfel se naşte
teoria originei vegetale. Felul cum s’au transformat vege­
talele în petrol unii îl explică prin fen om ene de pu trefacţie
a plantelor în felul cum şi astăzi avem ocazia să vedem, alţi
prin fenomene de distilare şi pu trefacţie simultane.
T eoria originei an im alice se sprijine în mare parte pe
lucruri nedovedite, multe ipoteze nu sunt bazate pe obser­
vaţii şi din această cauză neavând temelie solidă, s’au dărâ­
mat. Hcum vre-o 100 de ani, s’a emis cţ)iar ipoteza că petrolul
ar fi rezultatul urinei balenelor. Hite teorii mai noi, prezintă
petrolul ca rezultat al peştilor (bitumenul Ichtyol), bazându-se
pe faptul că se găsesc deseori urme de peşti la un loc cu
petrolul. Şi astăzi această teorie a originei animalice de apă
dulce mai e susţinută de mulţi. Hceştia ca să explice unele mari
cantităţi de petrol ce se găsesc la un loc, admit că au avut
loc fen om ene geologice într’un timp foarte scurt, de exemplu,
spun că s’au format repede nişte depresiuni în locurile cu
apă dulce, iar pe aceste depresiuni au năvălit apele sărate ale
mărilor dimprejur şi au omorât întreaga faună de apă dulce.
O teorie care a prins rădăcini este aceia a originei ve-
getalo-anim alicâ sau a m icroorganism elor de origină ani­
malică şi vegetală. Ueoria se bazează pe cercetările făcute
 SA ÎNTREBUINŢAM P E T R O E u t 65

la microscop, care au arătat că in apele sărate, mai ales cele

stătătoare, sunt cantităţi colosale de animale şi alge bitumi-
nizate. Reprezentantul acestei teorii este chimistul german
E n g le r , x) care mai susţine şi că petrolul a rămas în locul
unde s’a născut, in zăcăm ân tu l 'primar. In această privinţă
teoria e greşită, căci sunt şi locuri, şi încă foarte multe, unde
petrolul nu se găseşte în zăcământul primar, în roca m u m ă ,
ci a plecat, prin diferite fen om ene de dislocaţie a straturilor
în alte terenuri unde se găseşte ca venetic. Rcest fenomen,
de m igraţiune a -petrolului, e demonstrat cu mult succes
de d-1 Profesor Mrazec.
După cum vedem dar, până acum învăţaţii au părerile
împărţite asupra originei petrolului. Fiecare teorie însă, are
mai mult sau mai puţin câte un bob de adevăr. Se poate
ca toate să fie pe deantregul adevărate şi ca toate acele
fenomene să fi lucrat împreună la formarea petrolului.
*
* *

Un lucru însă ne isbeşte: dece aţâţi învăţaţi se străduesc

mereu să afle cum s’a născut petrolul ? S ’a găsit petrolul,
e bun de întrebuinţat, de ce nu’l ardem, fără să ne mai batem
capul să ştim de unde provine? La această întrebare puteţi
de sigur să vă daţi singuri răspunsul. Insă, ca să vă scutesc
orcare timp, voi încercă eu aici să arăt rostul acestor cer­
cetări, cât mai lămurit.
Ori de câte-ori se găseşte un produs natural de o im­
portanţă economică, şi mai ales aşâ de mare ca a petrolului,
a şti de unde acel produs vine, cum s’a născut, e de mare
folos, din multe m otive: 1) din interes ştiinţific ; 2) din interes
tecfmic ; 3) din interes economic.1

1) Vezi articolul D -lui E. Severin asupra originei petrolului din

Natura, anul VI p. 170.
66 NATURA

Interesul ştiinţei e acela de a i se putea pune cât mai puţin

întrebări, la care să nu poată răspunde. Ştiinţa e ca şcolarul si­
litor. Interesul tecnic şi cel economic, mai ales în ce priveşte
petrolul, îl veţi putea mai bine înţelege din cele ce urmează.
*
* *

Cum ştim unde se află petrolul. — Cine a fost prin o

regiune petroliferă, şi a văzut acele turnuri de lemn, asvârlite
de cele mai multe ori pe pajiştele înverzite ale culmilor dea­
lurilor, nu s’a întrebat, cum poate cineva să ştie ce este în
fundul pământului, la 400—500 metri, ca tocmai în locul
potrivit să aşeze sonda şi să facă o găurice ca prin pereţii
unei căldări cu aburi, pentru ca petrolul şi alte gaze, să ţîş-
nească apoi cu putere până la zeci de metri deasupra pămân­
tului ! Nu numai experienţa ne vine în ajutor, dar şi învă­
ţaţii cu ştiinţa lor numită geologia, snu mai precis cu părţile
din geologia generală, numite tectonica şi geologia 'petrolu­
lui care ca şi psihologia feţei om u lu i , care ne învaţă să
ştim ce se petrece în sufletul unei persoane, numai privind
faţa şi mişcările ei, ne dă putinţa ca privind cu atenţie for­
mele pământului unde căutăm petrolul să ştim dacă vom da
sau nu de petrol. Dar după cum de multe ori omul arată
pe faţă cu totul alte sentimente decât cele ce le are pe suflet
şi pentru a nu ne înşela, trebue să-l supunem şi la alte probe,
tot aşa, numai formele de pe dinafara pământului nu sunt de
ajuns pentru a ne convinge de existenţa petrolului într’un loc,
ci recurgem la probe — sondajele de experienţă, de cercetare.
In toate aceste cercetări pentru a găsi petrolul, teoriile
originei petrolului ne sunt de mare folos, căci toate aceste
teorii ne înlocuesc foarte des practica altora, din care în­
văţaţii au scos teoriile lor.
 SĂ în t r e b u in ţ ă m p e t r o l u l 67

Prin urmare ca să ştim unde să căutăm petrolul, trebuie

să cunoaştem care sunt semnele ex terioare şi care sunt sem nele
in terioare ale coajei globului, care îi trădează existenţa.
Sem nele ex terioare variază după ţinuturi: în unele părţi
nimic nu trădează prezenţa petrolului; în alte părţi cum e
la noi în ţară, regiunea petroliferă se recunoaşte prin faptul
că e puternic dislocată şi aici petrolul s’a strâns în zăcă­
minte prin m igraţiune, după cum voi explica mai la vale ;
în alte regiuni ale globului, ţinutul petrolifer e ondulat
regulat, formând cute. Nu mă opresc prea mult asupra fo r ­
m elor exterioare căci ar trebui să fac adevărată geologie ;
mai bine trec la sem nele interioare.
Sem nele interioare ne sunt date de sondagii (găuriri).
Aceste semne sunt chestiuni de s!ratificaţie paleon tologie,
petrografie, toate subdiviziuni ale geologiei; adică avem
semne de existenţa petrolului pe care ni le dau stratele şi
poziţia lor, fosilele de care dăm în diferitele straturi străbă­
tute prin sondage, în fine constituţia straielor, ce fel de roce cu­
prind. Pe lângă aceşti arătători, mai vin sarea şi apa sărată,
mai ales apa sărată, care la noi în ţară foarte des arată că vom
da de petrol. Semnul cel mai sigur este însă mirosul 'de petrol.
Când sondăm într’un loc unde se găseşte petrol, pământul
pe care îl scoatem din săpătură începe încă din vreme să
miroase a petrol, de multe ori cî)iar cu sute de metri înainte de
a ajunge la adâncimea unde se găseşte petrolul exploatabil.
Pentrucă am pronunţat cuvintele de zăcăm ânt r o că -
m u m ă, m igraţiune a petrolu lu i, înainte de a numi locali­
tăţile petrolifere de pe pământ, să lămurim aceste cuvinte.
(Va urma) C IN C IN flT I. S F IN Ţ E S C iI
Inginer
«3-Sr>
68 NATURA

DE LA NOI

1. D eschiderea cu rsu rilo r facultăţii de ştiinţe din Bucureşti s'a făcut

anul acesta cu o solemnitate deosebită. D -l Dr. Is lra ti, Decanul facul-
tăţei, a ţinut în faţa profesorilor şi a studenţilor o cuvântare în acelaşi
timp caldă şi interesantă, în care a povestit cu deamănuntul eveni­
mentele care interesau facultatea, a arătat lucrările făcute de profesori
şi studenţi în cursul anului trecut, a exprimat deziderate pentru îmbu­
nătăţirea facultăţei şi pentru obţinerea de rezultate mai bune, şi a
îndemnat pe toţi la lucru. A cesta e un început de adevărată viaţă
universitară.
2. D istragerea D -lui P oni. Cu împrejurarea ieşirei la pensie, din
cauza limitei de vârstă, a D -lui Poni, profesorii universităţei din Iaşi
i-au oferit un banchet. Sentimentele duioase, amintirile plăcute ale unui
trecut strălucit de muncă spornică, destăinuite la această masă, nu pot
acoperi pierderea grea pe care o încearcă facultatea de ştiinţe din Iaşi.
G. Ţ.
------------------------- -3KSE---------------------------

N O T I T E
S P R E S T I I N T H .— R e p r o d u c e r e a a c e s t o r no tiţe e ste în g ăd u ită nu m ai cu a r ă t a r e a nu­
m ă r u lu i din „Natura“ din c a r e s e v o r lu ă. A c e s t e n o t i ţ e n u su n t, c u m s ' a r c r e d e lu a te
deadreptu l din r e v is te l e a r ă t a t e , c i s u n t p r e f a c e r i d u p ă a r t i c o l e c u m u lt m ai în tin se.

Stingerea petrolului aprins şi a altor lichide la fel nu poate fi

făcută cu apă, din cauză că aceasta cade la fund. Nu e de altfel nici
un licbid care să stea deasupra petrolului, care să-l acopere şi să-I
despartă astfel de aerul care întreţine arderea. Acesta e cuvântul pen­
tru care butoaele cu petrol aprins ard până la sfârşit. Experienţe foarte
interesante au fost făcute la Hamburg cu o sp u m ă care pluteşte de
asupra petrolului aprins şi-l stinge foarte repede. Se amestecă bine
un litru de leşie de sodă caustică cu un litru de soluţie de piatră
acră. Se capătă 15 litri de sp u m ă cu densitatea 0.14, care pluteşte
multă vreme pe petrol sau pe alte esenţe la fel fără să se strice des-
părţindu-1 d i aer. S a umplut cu petrol o cadă de 4 metri cubi până
la jumătate metru înălţime, s'a aprins petrolul şi s’a turnat cam 80
litruri de spumă. Focul a fost stins în mai puţin de un minut. O casă
germană exploatează acest sistem de stingere şi construeşte aparate
mai mari sau mai mici in care sp u m a e făcută repede şi ţâşnită cu
tulumbe speciale.
(La Nature 1 Iulie 1911)
 HESPRE NUMERE 69

DESPRE NUMERE

Vremea când omul a căpătat noţiunea de număr, când

l’a exprimat în cuvinte şi când a creat sistemul pentru a
socoti numere tot mai mari — este învelită în ceaţa veacu­
rilor. Construcţiile monumentale ale Egiptului făcute cu trei
mii de ani înaintea lui Hristos sunt probe de cunoştinţi ma-
tematico-arţiitectonice foarte vaste. Ce lungă şi bogată des-
voltare a artei de a socoti a trebuit să le precedeze! Unde
trebue să punem începuturile, dacă două tăbliţe de pământ
din Babilon de aceeaş vârstă ca piramidele — aşa numite
tăbliţele din Senkerel) — conţin socoteli cu fracţiuni sexa-
gesimale (fracţiuni ai căror numitori sunt puteri de 60)!
E natural că formarea cuvintelor pentru numere s'a făcut
încetul cu încetul. Popoarele puţin talentate s’au mărginit numai
la puţine unităţi, altele mai dotate s’au ridicat până la sisteme
de numere. Treptat-treptat s’a simţit nevoia de a mări şirul
numerelor; numărul zece, care eră mereu sub ocţ)i, a servit
pentru a face ordine în acest şir. Aproape toate popoarele
din lume au sistemul zecimal. Sunt cunoscute numai două
cazuri a sistemului douăzecimal — la Mexicanii antici şi la
Celţi. In Noua Zelanda se găsesc urmele unui sistem unspre-
zecimal. In Babilon a existat un sistem doisprezecimal format
artificial de către savanţi. Acest sistem a avut partizanii lui
şi în timpurile mai noi graţie faptului că 12 are mai mulţi
divizori.
Nevoia de a mări şirul numerelor vine cu desvoltarea
ştiinţei pe de o parte, comerţului şi industriei pe de altă parte.
E interesant cum Arl)imede (287—212) a format numere
foarte mari vroind să arate că şirul lor este fără margine. In
„Natura,“ An. VII, No. 3. 6
70 NATURA

„^aiLjiÎTTiţ“ (calculul nisipului) el socoteşte numărul grăun­

ţelor de nisip care ar umplea o sferă cu raza egală cu de­
părtarea până la o stea fixă. Pentru aceasta el adună toate
numerele până la IO8 într’o octadă; ia IO8 ca unitate pentru
octada a doua, această octadă conţine toate numerele între
10s şi 1010; de la 1016 până la IO83 se întinde octada a treia
etc. Rrţ)imede formează IO8 octade şi numeşte toate numerele
până la octada de ordinul IO8 perioada întâi; după ea ur­
mează perioada a doua, etc. Numărul trebuincios al grăun­
ţelor este socotit egal cu o mie de octade a opta din pe­
rioada întâi.
Continuarea aceasta infinită a numerelor eră întreprinsă
numai de savanţi, creşterea numerelor întrebuinţate în viaţa
zilnică se făcea din contra foarte încet. Când credeţi că s’a
format cuvântul milion? El apare în cărţile franţuzeşti şi
italieneşti numai în secolul al XV. R trecut o bucată consi­
derabilă de timp, până când milionul a devenit un membru
fix al numeraţiei. In anul 1585, când în Franţa erau de mult
întrebuinţate cuvintele bilion, trilion, etc. un matematician
olandez cunoscut, S. Stevin, citea numărul 75687130789276
in felul următor: septante cincq miile miile miile miile, six
cents hjuictante sept miile miile miile, cent trente miile miile,
sept cents ţjuictante neuf miile, deux cents septante six.
Cuvântul miliard însemnă în aritmetica lui Peletier (1552)
milion de milioane şi după câtva timp se transformă într’o
mie de milioane. In Franţa miliardul a devenit popular la
începutul secolului al XIX, în Germania însă lumea a cu­
noscut bine sensul cuvântului acesta numai după războiul
din 1870 când a primit miliardele franţuzeşti. In timpurile
noastre, nu ştim dacă miliardul, dar în tot cazul miliardarul
american este destul de popular.
 DESPRE NUMERE 71

Cât despre cuvântul zero, are şi el istoria lui destul de

lungă. Origina lui e indiano-arabă. Cuvântul indian pentru
nul, «sunya» (literalmente «gol»), a fost tradus de arabi «aş
şifr». Vestitul Leonardo Pisano (1180— 1250), despre care va
fi vorba mai târziu, l’a tradus în latineşte prin «zeptjirum»,
în timp ce un savant monal) german Jordanus Nemorarius
a introdus cuvântul «cifra». Astfel s’au ivit două nume pen­
tru nulă: zero şi cifră- In secolul al X V apare în Italia şi
Franţa cuvântul «nulă». Cuvântul cifră a căpătat cu timpul
sensul lui de azi, deşi în multe cărţi din secolul al XVII şi
ctjiar în operele latineşti ale lui Euler din secolul al XVIII
cifra înseamnă încă zero.
Dacă originele calculului oral nu sunt cunoscute, numera-
ţia scrisă din contra este relativ tânără.
Sistemul grecilor de a exprima numerele prin literile al­
fabetului nu eră un sistem bazat pe poziţie şi, deşi bine des-
voltat, eră foarte incomod pentru socoteală. Acelaş cusur
aveâ şi sistemul de cifre romane. Din cauza aceasta Grecii
şi Romanii socoteau pe degete, în minte şi pentru numere
mai mari cu ajutorul unei maşini de socotit numită «abacus».
Abacus eră o tablă de metal, pe care erau săpate coloane,
în care se puteau mişcă nişte nasturi de metal sau pietricele
(calculi).
In total erau 7 coloane lungi şi deasupra lor 7 scurte.
Coloanele lungi împreună cu cele scurte corespunzătoare
erau însemnate pe rând cu I, X, C, M, etc.
Fiecare coloană lungă conţinea 4 nasturi, care reprezentau
unităţi de ordinul scris, iar o coloană scurtă aveâ numai un
nasture reprezentând 5 unităţi de acelaş fel. Astfel în fiecare
linie verticală se găseau 9 unităţi. E evident cum se însemnă
un număr pe abacus şi cum se făceâ adunarea şi,scăderea.
72 NATURA

Socotelile cu ajutorul coloanelor au fost mult întrebuinţate

încă şi în evul mediu.
Sistemul nostru de numeraţie scrisă, numit poziţional, a
fost inventat de indieni. In comparaţie cu sistemul grecesc
şi roman, ce simplu şi ingenios este sistemul acesta, care ne
scuteşte de maşini de socotit! Invenţia aceasta este carac­
teristică pentru spiritul matematic practic al indianului extra­
ordinar de talentat pentru calcul, în opunere cu spiritul
teoretic grec înclinat spre demonstraţiuni logice.
Nu se ştie precis când s’a inventat în India sistemul scris
zecim al; în anul 500 după Fjristos aritmetica aceasta eră
bine desvoltată, deşi încă tânără şi nerăspândită în popor.
Cam în epoca aceasta s’au format regulele celor patru ope­
raţiuni, care erau foarte variate; iată de ex. cum se făcea
înmulţirea 1 9 1 3 X 8 2 5 = 7 5 3 2 2 5 cu metoda „fulger“.

8 2 5

753225

In Europa sistemul zecimal a ajuns prin intermediul ara­

bilor, din care cauză şi cifrele noastre se numesc arabice.
Forma lor s’a schimbat în drumul dela răsărit spre apus.
Pe tabela din pag. 73 sunt date cifrele întrebuinţate de arabi
în flsia şi aşâ numitele cifre de praf răspândite la arabii
de apus. Numele acesta curios provine dela obiceiul de a
socoti pe table acoperite cu nisip.
 DESPRE NUMERE 73

Cifrele indiene / z 5 V izt >î * n

în sec. II d. Hr.

Cifrele arabilor 1 Y 1" M 2 •4 V A. ? *

din răsărit.

Cifrele de praf. 1 l % 4 6 ? z 9 o

Cifrele în sec. X I V i 3 < H S J 4

Cifrele în sec. X V I 1 z 3 4- 5 e A 3 9 0

In secolul al X variante a acestor cifre au apărut în

Europa apuseană, fără ca sistemul poziţional să fie şi el in­
trodus. Savantul Gerbert, ajuns in urmă papa Silvestru II,
a construit un abacus după descripţia făcută de Boett)ius,
cel din urmă savant roman (sec. VI). In acest abacus erau
întrebuinţate în locul pietrelor nişte mărci cu cifre arabice
de praf. Silvestru şi-a dat multă osteneală să răspândească
acest instrument şi a fondat ct)iar o şcoală cunoscută sub
numele „a abaciştilor“.
Numeroase traduceri din limba arabă făcute în secolul
al XII, mai ales în Spania, au făcut cunoscut europenilor
în fine sistemul indo-arab, care a fost adoptat de şcoala
„algoritmicilor“. Numele acesta provine din cartea de aritme­
tică răspândită egal la arabii din est şi vest şi scrisă de
Motjamed ibn Musa Hlaţiwarizmi. Hcest matematician ce­
lebru a trăit în Persia arabă în secolul al IX şi a rămas
nemuritor prin cartea lui de algebră; numele lui transformat
cu timpul în cuvântul «algoritm» e acum mereu întrebuinţat
în matematică.
Intre abacişti şi algoritmici a început o ceartă despre su­
perioritatea metoadelor. Cearta aceasta pare la prima vedere
74 NATURA

de nepriceput, căci de fapt amândouă metoadele au Ia bază

aceeaşi ideie principală. Privit mai aproape lucrul se explică,
ftfară de faptul că în sine înmulţirea şi împărţirea sunt greu
de socotit cu o maşină, abaciştii ca adevăraţi savanţi din
evul mediu simţeau o deosebită plăcere de a întunecă lucru­
rile şi de a îngrămădi dificultăţi inutile. Invităm pe cititori
a descurcă împărţirea lui M C X I
| |6
5069 cu 4 făcută după
! |4
„regula de fier“.
5 6 ! 9
(Pentru a nu nedrep­ 3
tăţi pe abacişti trebue să 1 8 60 0 + 800 = 1400
6
spunem că există şi o re­ 1 4
6 600 + 400 = 1000
gulă mai scurtă, numită t
de aur). 6
3 6 60 •8 0 + 6 0 + 6 0 :
Hbaciştii au dominat 1 8
cam între anii 1000-1200, 6
2 6
când au fost nevoiţi a 1 2 6 0 + 2 0 + 6 0 = 140
j 6
cedă locul algoritmicilor, I 1 4
j 6 60 + 40 = 100
a căror parte eră susţinută 1
între alţii şi de marele ma­ 6
tematician Leonardo din 3 6 6+8 + 6 + 9 = 29
1 8
Pisa numit altfel Fibo­ 6
2 9 6 + 2+ -9= 17
nacci. 1 2
6 6 + 7 = 13
Reforma însă a fost 1 7
acceptată numai de lumea 6 (6 i 3 = 9) - 2.4 =
1 3
savantă, la mănăstiri. In 6
Italia calculele noi s’au -1 2 6 5 (0) + 2(:4) = 1267
3
răspândit destul de repede graţie comercianţilor care au priceput
comoditatea lor. In Germania însă cifrele arabice au fost general
acceptate numai spre sfârşitul secolului al XV, iar operaţiile cu
 EXPERIENŢE CU AERUL LICHID 75

ele s’au liberat numai foarte încet de influenţa abacistă. Rşh

nu e de mirat, că Melancljton invitând pe studenţii de la
Universitatea din Wittenberg să urmeze cursul de aritmetică
a trebuit să-i momească cu promisiunea, că «chţiar împărţi­
rea, cu ceva stăruinţă, va fi de înţeles».
V E R ft M Y L L E R
Doctor în Matematici,
Docenţă şi Conferenţiară la Universitatea din Iaşi
------- —-------- ---------------------------

D IN M IN U N E L E Ş T I I N Ţ E I

EXPERIENŢE CU AERUL LICHID

Conferinţă ţinută la Cassa şcoalelor, In seara de 19 Noembrie 1911

D o m n u le A d m in istra to r,

D o a m n elo r şi D o m n ilo r ,

Iu b iţi C o legi,

Vă presint un erou învins în luptă cu ştiinţa. E un O s-

m an-P aşa făcut prizonier. E a e r u l lich id .

Zeci de ani de a rândul s’a răsboit cu învăţaţii şi zeci

de ani de a rândul a fost biruitor. El cu alţi patru tovarăşi
au fost multă vreme singurele gaze nelictţefăcute. învăţaţii
îşi luaseră nădejdea; ei le şi numiseră gaze p erm anente.

In 1877, Raoul P ictet în G eneva şi C a illetet în P a ris

isbutesc cei dintâi să facă oxigen lichid, azot lichid şi alte

gaze. Dar cum şi câ t? Cu multă anevoinţă şi nici măcar o
picătură; o simplă ceaţă a căreia viaţă eră şi ea numai de
câteva clipe- Rlţi învăţaţi, îmbunătăţind mijloacele de cer­
cetare, isbutesc în urmă să capete câteva p ic ă tu ri din aceste
corpuri şi să le dea o viaţă, nespus de lungă pentru acele
vremuri, de câtevâ ore.
76 NATURA

Rbia în 1893, învăţatul german L in d e, folosindu-se de un

principiu cu totul simplu, fără gtjiaţă şi fără nici un alt ames­
tec răcitor, isbuti să fa b rice aer licljid, să facă adică mai
mulţi litri de aer liclrjid pe fiecare ceas. O maşină de a lui
L in d e l-a fabricat şi pe al nostru, aici in B u c u re ş ti, în str.

M ă gu rele, unde e fabrica pentru producerea oxigenului şi

acetilénéi.
Până azi, la cinci după masă, acest aer eră liber şi cu-
treerâ văzduhul, când şăgalnic ca zefirul, când ciudos ca o
furtună. Şi, acuma îl ved eţi: ş e a d e la în ch iso a re, gem e de

durere şi t r e m u r ă d e f r i g .

Şeade la în ch iso a re. Ca şi U cigaşul lu i G rig o re A l e x a n ­

d re seu, el ar putea spune:

„O temniţă îngustă îmi e locuinţa,

Prin negre, prin dese zăbrele de fier,
O rază de soare îmi spune fiinţa
Cerescului astru, seninului cer“.

G em e de durere, căci durerea lui e mare. Neam de

neamul iui n’a stat legat în lanţuri. De mii şi mii de ani,
din neam în neam, a fost stăpân el singur pe văzduhul
fără margini. Cu ajutorul lui omul a făcut descoperiri mari
şi a scris în Cartea Mare a lumii multe fapte mari. El a
umflat pânzele ce duceau pe C risto fo r C o lu m b în spre o
lu m e n o u ă . El a fâlfâit falnic, în grindina de gloanţe, steagul
românesc- El va mâna mâine maşinile puternice care vor
produce eftin electricitate, lumină, căldură, muncă, avuţie-
El va aduce pacea în lume şi înfrăţirea neamurilor. Şi azi,
în faţa aerului, şi numai a lui, toţi suntem egali ; aer are ori
cine atât cât îi trebue. De când ne naştem şi până ce în­
chidem oct)ii pentru totdeauna, el ne ajută, el ne însoţeşte
 E X P E R IE N Ţ E CD AE R UL LICHID

ca cel mai bun tovarăş. Cea dintâi telegramă, şi încă fără

sârmă, prin care ne vestim intrarea noastră n ella cită d o llen te,

el o înmânează sub forma acelor ţipete argintii care învese­

lesc pe cei ce ne aşteaptă. Fără aer nu putem trăi. El ne
dă viaţă, el ne înviorează, el ne răcoreşte fruntea înfierbân­
tată de multele necazuri ce vin pe capul nostru. Fără aer nu
ne putem înţelege prin viu graiu. Fără el, ar trebui să
facem semne cu mâna sau cu ochiul, sau cu coada ochiu­
lui, nu vă mai spun ca cine.
T rem ură de frig . Nici prin gând nu vă trece cât de
cumplit e gerul din temniţa aceasta. Nu-1 asămuiţi cu gerul
Bobotezei, care e floare la ureche pentru aerul lichid. Să
nu credeţi că sunt patru-zeci şi nu ştiu câte grade de frig,
când plesnesc termometrele şi ouăle de corb. Să nu credeţi,
că sunt şease-zeci până la şeapte-zeci grade de frig, ca cele
întâlnite în iernele polare. Nu vă gândiţi nici la 100 de grade,
nici la o sută două-zeci, nici la o sută-patru-zeci, nici la o
sută-şease-zeci. Opriţi-vă între 185 şi 190 grade sub zero
şi daţi-vă seama cu gândul cât de cumplit e acest ger. Şi,
iarăşi, să nu credeţi că acesta e cel mai mare.
Cu maşini anumite, care se aseamănă în principiu cu aceea
a lui L in d e, se fabrică astăzi h id ro gen lich id . Temperatura
acestui hidrogen e de 252 grade sub zero. Un pahar de
sticlă cu hidrogen lichid, ţinut în atmosferă, se acoperă cu o
ceaţă deasă de aer lichid, care se preface la urma urmelor
într’o g h ia ţă de aer solid.

Şi nici temperatura hidrogenului lichid nu-i cea mai joasă

din câte se cunosc. Profesorul K a m erlin g O nnes, din Leyden,

a atins temperatura cea mai joasă de — 270 de grade, în cer­

cetările sale privitoare la lichefacerea h eliu lu i, cel din urmă
corp gazos care a fost lichefăcut.
 NATURA

Rzl numai e nici un corp gazos care să nu fi luat starea

lichidă. Mai sunt numai trei grade până la zero absolut,
minus 273 de grade, temperatură la care materia trebue să fie
moartă. Nu se ştie când vor ajunge învăţaţii şi la această tem '
peratură de zero absolut. Se poate ca mâne cţjiar vre-una
din marile reviste ştiinţifice să ne aducă vestea că zero
absolut a fost atins, şi atins cu siguranţă. Se poate însă tot
aşa de bine ca să mai treacă ani şi zeci de ani până ce zero
absolut să cadă prins în mâinile învăţaţilor. Ori când se va
întâmplă aceasta, descoperirea va fi de o însemnătate pe care
de abia o putem prinde astăzi cu mintea noastră.

* *

Să vă prezint acum pe erou în persoană. După simpatia

caldă ce i-o arătaţi, arde de dorinţa să vă facă cunoştiinţă.
Zmeii din poveşti îşi închideau Cosânzenele furate în palate
de cleştar acoperite cu argint. Eroul nostru stă şi el încţjis
într’un palat la fel. E un balon de sticlă , din cel mai bun
cleştar ce se fabrică astăzi. Balonul e cu doi păreţi şi păreţii
sunt suflaţi cu argint.
Vă arăt aici un balon de acesta cu păreţii neargintaţi.
Observaţi, că sunt două baloane vârâte unul în altul, fără
să se atingă, şi lipite numai la partea de sus cu buzele lor.
Hcest moţ de jos a fost întâiu deschis; pe aici s’a scos aerul
dintre cele două baloane şi s’a scos aşâ în cât să nu rămâe
nici cea mai mică de urmă de aer. In urmă tubul de
sticlă s’a topit la lampă până ce s’a încţjis bine de tot. Iată
de ce se fac astfel baloanele şi toate vasele în care păstrăm
sau facem experienţe cu aerul lictjid. E de neapărată nevoe
ca aerul din baloane sau cel turnat în pahare să nu se încăl­
zească sau, mai bine zis să se încălzească cât mai încet
 EXPERIENŢE OU AERUL LIOH'D 79

Sticla, după cum ştiţi, lasă foarte greu să treacă căldura prin
ea. Locul fără aer opreşte şi mai mult trecerea căldurei. Când
balonul e argintat, cum e acesta, în care avem aer lichid
încălzirea lui se face şi mai anevoe. Putem păstră astfel o
săptămână întreagă doi litri de aer lictjid, care în vase obi­
cinuite s’ar evapora numai în câteva minute. Rmintim în
treacăt că aceste vase pot păstra foarte multă vreme şi un
licţjid ferbinte fără să se răcească. Vasele din comerţ, cunos­
cute sub numele de T erm os, sunt construite la fel. Ele
sunt foarte practice în călătorii putând aveâ la drum ceai,
cafea neagră ferbinte, şi ori ce altă băutură caldă sau rece.
In timpul din urmă se fac şî servicii de adus mâncarea de
la restaurant acasă sau de luat la un drum mai lung.
Iată un balon de acestea care poartă o rană glorioasă a
luptei ce a dus-o cu vandalii de la noi. E un balon cu
gâtul spart. Hcum patru ani, doream din tot sufletul să fac
la A teneu experienţe cu aerul lichid. Rm intrat în vorbă
cu o fabrică din B erlin , care îmi dăduse nădejdea că 'mi
poate trimite aer lichid în lada aceasta. întâia încercare a
fost fără noroc. Drumul dela Berlin la Bucureşti trebuia să
ţie numai trei zile. El a ţinut şase zile de la B e r l i n la P r e ­

deal ş i to t şease z ile de la P redeal la Bucureşti. R doua

încercare a fost şi mai . . . ruşinoasă pentru noi.
De la Berlin la Burdujeni, drumul a ţinut numai trei zile,
iar dela Burdujeni la Bucureşti expresul cu care a fost tri­
mes a venit tocmai în unsprezece zile. Rm făcut atunci o
întâmpinare foarte politicoasă d-lui director al Căilor Ferate,
am primit în urmă în laborator vizita unui d-n funcţionar
care a anchetat cazul, am dat cu bună credinţă toate actele
doveditoare acestei bătăi de joc, am căpătat asigurarea că
se vor pedepsi vinovaţii şi că voi fi despăgubit. Hzi după
80 NATURA

atâţia ani, vă pot spune că am rămas numai cu acest balon

rănit în b ătae. . . de joc şi numai cu făgăduiala d-lui funcţionar.
Să-l lăsăm să iasă în libertatea după care oftează!
Hpăsăm încetişor pe aceste foaie de gumă. Vârâm prin
ele înlăuntrul balonului puţin aer cald de afară. Herul licţ)id
împins de cel cald, se ridică pe această ţavă, încet încet, dar
gâfâind de gerul care-1 amorţise. Vedeţi o ceaţă deasă. E
apa din atmosferă care îngheaţă . . . de frică. Vedeţi cum
începe să curgă aer licîjid, în acest paţjar făcut la fel ca şi
balonul dar lăsat neargintat ca să vedem printr’însul pe
scumpul nostru erou.
E limpede şi albăstrui ca seninul cerului.
S ’a liniştit. Stă cuminte în pahjar.
încet — încet se tot desmorţeşte, îşi întinde aripele şi se
avântă în văzduhul din care a fost smuls.
E rece, rece de o sută optzeci şi cinci de grade sub zero.
De această răceală ne folosim ca să facem câteva experienţe.
De nu vom da greş nu vă va părea rău c’aţi venit aici. Sunt
cele mai frumoase experienţe din câte se fac în laboratoare.
Veţi vedea prefaceri adânci şi neaşteptate pe care le în­
cearcă diferite corpuri când sunt ţinute într’un frig aşâ de mare.
*
* *

Vă facem o rugăminte nu ni-1 deocheaţi şi ca să fim mai

siguri daţi-ne voe să-i stângem de dioctji.
In acest pafiar cu apă, lăsăm să cadă câteva picături de
aer licl)id. Sfârâe ca şi cum am pune în apă o frigare în­
roşită în foc. Se formează deasupra paharului o ceaţă deasă
şi catifelată. Picăturile de aer se lasă şi se sue în apa din
patjar arătând că au o densitate cam tot aşâ de mare ca şi
apa însăşi.
 EXPERIENŢE CU AERUL r.rCH'I) 81

Iată un tub de gumă. Se lungeşte când îl îndoim, se în­

doaie, nu se rupe, e elastic. Să-l punem cu un capăt într’un
pat»ar cu aer lichid, să-l ţinem câtva timp în această bae
atât de rece, şi să-l scoatem iar afară. Nu se mai întinde
nu se mai îndoaie, se rupe pare c’ar fi de sticlă, bătut cu
ciocanul se face praf. Iată o prefacere la care nu ne aşteptam.
Să pisăm gumă !
Iată o minge, semnul copilăriei şi al jocurilor ei. Să o
punem şi pe ea în aer lichid şi să o ţinem câtva timp. O
luăm, o aruncăm în s u s ; mingea se sparge ca şi cum ar fi
de sticlă; am putea-o pisa cât vrem de mărunt.
Iată o floare, nevinovată ca o floare, dar osândită la o
grea pedeapsă. I-a fost scris să moară în gerul cumplit al
aerului lichid. 0 muem în paharul cu aer lichid. Frigul rău
o strânge, trupuşoru-i frânge. O scoatem afară şi o strângem
între degete. Foile ei plăpânde se sfărâmă uşor ca şi cum
ar fi de sticlă subţire de tot.
Iată o felie de şuncă, e tăeată subţire de tot pentrucă
e de Praga. E de la Mercur, unde sunt acţionar cu 75 lei,
capital deplin vărsat. Ii cunoaşteţi gustul, şi ştiţi cât e de
moale. In aer lichid se face tare ca fierul, dar se sparge
lesne cu ciocanul, sau se frânge când o îndoim ca şi cum
ar fi de sticlă.
Iată şi pe argintul viu. E zglobiu şi aleargă pe masa pe
care lăsăm să cadă câtevâ picături. îngheţarea lui se obiş-
nueşte să se arate sub forma unui ciocan făcut din argint
viu. Ciocanul e semnul industriei şi noi nu suntem încă o
ţară industrială. Să dea Dumnezeu să fim. Să nu vă supăraţi
de vorbă urâtă. Mie mi se pare că până azi ne purtăm cu co­
morile pământului nostru cam la fel cu negrul din Africa
care dă diamantul dir. mână pe un cercel de atârnat în nas.
82 NATURA

Strămoşii noştri mânuiau buzduganul. Vom face o ghioagă

de argint viu. In acest balonaş mititel am pus argint viu şi
un băţ de lemn. Cufundăm totul în aer lichid şi-l ţinem acolo
câteva minute. Hrgintul viu îngheaţă, îngheaţă tun şi se
face tare ca fierul. Spargem sticla. Iată ghioaga ghintuită cu
argint viu.
E de două ori mai grea de cât una de fier de aceiaşi
mărime. Să ne folosim pe dată de ea, până ce argintul viu
nu se desmorţeşte. Să batem câteva cuie. Vedeţi cât e
de tare, pare c’ar fi de oţel. De obicei zicem bate fierul
cât e cald. Herul lichid ne schimbă şi zicătoarea noastră
silindu-ne să zicem bate cuiul cât argintul viu e rece.
Iată un sirop. Să facem îngheţată, dar să facem înghe­
ţată încălzind-o pe foc. Punem siropul în acest vas, turnăm
ceva aer lichid şi aşezăm vasul pe nişte pirostrii sub care
arde o lampă cu spirt. Siropul îngheaţă şi se face înghe­
ţată napolitan ă. In vremea aceasta, vasul se acoperă pe
din afară cu o ghiaţă groasă de apă şi bioxid de carbon
îngheţat. Gheaţă şi îngheţată făcută pe foc! îngheţata de cafea
e gata. Puteţi gusta cu încredere, siropul a fost curat.
Iată şi câtevâ păhărele şi forme de hârtie. Turnăm sirop
în fiecare. Le stropim pe toate cu aer lichid. Cafe .â la
glace e gata! Să ne ertaţi de crem ă; ni s’a isprăvit chiar
acuma.
Iată şi vişine îngheţate în aerul lichid. Sunt adevărate
mărgele de sticlă. Vedeţi cum se sparg când le aruncăm jos.
Iată o minge de alamă atârnată de un lanţ. O punem în
aerul lichid şi o răcim. O scoatem şi o ţinem în flacăra
acestei lămpi. Mingea de alamă se înveleşte cu o brumă
de ghiaţă şi bioxid de carbon solid ; apa şi bioxidul de car­
 EXPERIENŢE CD AERUL LICHID 83

bon sunt formate în flacără în timpul arderei gazului. Iarăşi

ghiaţa pe foc !
Iată o sticlă cu vin, iată vinul pe care, cum zice Vasile
L u pu in p ra v ila sa, văzându-1 limpede şi frumos la faţă
şi moale şi dulce la gustare, de-ar fi şi înţelept neştire, tot
se amăgeşte, părându i că nu se va îmbăta».
Umplem un păhărel cu vin şi turnăm în el cevâ aer li­
chid. Vinul îngheaţă şi poate fi scos în bucăţi. Iată o expe­
rienţă la care iarăşi nu vă aşteptaţi. Ea nu e însă aşa de
nouă cum aţi puteă crede. Cu două mii de ani înainte de
noi, nefericitul Ovidiu care-şi ispăşia la Tomis nu ştiu ce
păcate, a apucat geruri cumplite pe care, în prea frumoasa
traducere a lui Hâjdău, o arată cam a stfe l:
«De necrezut şi totuşi
In vas îngtjeaţă vinul,
De-1 scoţi în bolovane,
Păstrând figura oalei,
Şi în loc de a -i soarbe spuma
Mănânci bucăţi de vin“.

La fel şi tot aşă de uşor îngheaţă ţuica, licljeurul şi ro­

mul. Iată bucăţi de ţuică, licheur şi rom.
Mult mai neaşteptate sunt pentru toţi îngheţarea alcoo­
lului curat şi a eterului curat, două lichide, care fierb aşă
de lesne, dar care îngheaţă atât de greu. Multă vreme, căr­
ţile de şcoală spuneau că alcoolul şi eterul nu se pot soli­
difică. Uitaţi-vă, vedeţi alcool solid şi cler solid. Alcoolul se
face mai întâiu gros ca undelemnul şi apoi îngheaţă. Cât de
scumpi trebue să fim, când vorbim în numele ştiinţei, cu
vorba nu se poate. Ce nu se poate azi se va puteă mâine,
şi se va puteă lesne de tot.
Şi acum o experienţă cu totul neaşteptată, după cele ce
84 NATURA

aţi văzut. Să punem un deget în aer lichid. Vă aşteptaţi să-l

scoatem ca sticla. Vă înşelaţi. Uitaţi-vă, e viu ca şi mai în-
nainte. Mai mult încă. Să turnăm puţin aer lichid pe o mână
sau chiar pe amândouă. Nu simţim nici măcar răceală. Pare
c’ar fi cel mult o adiere de zefir. Ce ziceţi de această ex­
perienţă ? Spuneţi drept. Nu-i aşâ c’aţi vrea să spuneţi, sub­
ţire piele mai aveţi D v .!
Spuneţi că nu ne supărăm. Pielea de pe mâinele chimis­
tului trebue să fie cam tot atât de groasă ca acea din obra­
zul unor oameni. Aceasta e adevărat, dar nu-i de ajuns ca
să explice experienţa ce aţi văzut. Ca să înţelegeţi înţelesul
adânc al acestei experienţe să zicem că degetul sau mâna ar
fi într’o mănuşe. E la mintea omului că în acest caz nici de­
getul nici mâna nu simt răceală fiindcă sunt învălite în ceva
care le apără. Ei bine, e ceva care le apără, dar nu mânuşa,
ceva nevăzut apără degetul şi mâna să nu simţească frigul.
In jurul degetului ce stă în aerul lichid se formează o mâ­
nuşă de aer gazos. Acest aer ne apără de frig şi în acest
caz, după cum ne apără tot corpul. Dv. credeţi că hainele
de pe noi ne ţin cald. Ei bine nu-i aşâ. Cald ne ţine cămaşa
de aer dintre cea de pânză şi trupul nostru, vesta de aer
dintre cea de stofă şi cămaşa de pânză, haina de aer dintre
cea de stofă şi vesta de stofă şi, acuma iarna, paltonul de
aer de sub cel de stofă.
In aceste experienţe v’am tras puţin pe sfoară. Am vârât
degetul în aer dar Fam scos repede afară. De Fam fi ţinut
prea mult, cămaşa de aer gazos s’ar fi rupt şi degetul ar fi
încercat aceleaşi prefaceri ca cele văzute mai sus. Am putea
face astfel praf de deget, ne mai văzut încă nicăeri. Putem
încercă, e lesne de tot. Aer lichid avem, ciocan avem, iar
 EXPERIENŢE CU AERUI, LICHID 85

degete are destule fiecare, unii mai scurte, alţii mai lungi,
alţii. . . lungi de tot, pe la casierii.
Cine dă un deget ? Nimeni. Nu vrea să facă nimeni pe
S caevola modern.
Iată o ţeavă de sticlă răsucită în jurul altei ţevi. O
muem în aer lichid şi suflăm în acest timp printr’însa
aerul din plămâni. O scoatem afară. Observaţi în acest ba-
lonaş, o zăpadă groasă. E apa şi bioxidul de carbon care au
eşit cu aerul din plămâni şi care au îngheţat în a,erul lichid.
Intr’un aparat la fel lăsăm să treacă gazul de luminat.
Gazul aprins arde cu flacără luminoasă cât timp aparatul
stă în aer. Să-l cufundăm în paharul cu aer lichid. Flacăra
îşi tot perde din lumina ei şi se face în acest timp albăstrue.
In aparat se adună în stare lichidă ţjidrocarburele din gazul
de luminat, hidrogenul scapă singur în stare gazoasă şi arde.
Pe această experienţă se sprijină metoda cea mai nouă
pentru fabricat hidrogen eftin cu care se umflă baloanele cu
cârmă. In ţevi anumite se încălzesc cărbuni şi se trec prin
ele vapori de apă. Se formează astfel un amestec gazos de
oxid de carbon şi hidrogen. Prin trecerea acestui amestec
prin ţev i răcite cu aer lichid, oxidul de carbori se conden­
sează iar hidrogenul singur trece mai departe unde poate fi
prins. S ’a ajuns astfel ca preţul unui metru cub de hidrogen
să fie numai de vre-o 15 bani în loc de un leu şi mai bine
cât eră mai înainte. 1
Să ne oprim puţin asupra acestor experienţe pe care
le-aţi văzut singuri, de care aţi fi auzit şi de care n’aţi fi
crezut că sunt atât de simple şi atât de neaşteptate.
In toate, dela tubul de gumă, dela mingea ide joc, până
la ghioaga de argint viu şi la alcool solid, în toate, prefa­
cerile materiei sunt numai trecătoare şi corpurile îşi rec a-
N atura, an. VI, No. 3 7
SG NATURA

pătă însuşirile dela început de îndată ce se încălzesc. Expe­

rienţele făcute ne arată felurite fenomene fizice.
Să vă arătăm acum câteva fen om en e chimice, mai bine
zis, câteva arderi în oxigen. Zic oxigen şi nu aer lictpd,
fiindcă în vremea de când l-am cumpărat şi de când sunteţi
de faţă la aceste experienţe, aerul a încercat o schimbare
adâncă în natura lui. flerul licţjid, ca şi cel gazos, e un
amestec de oxigen şi azot. Azotul licbid se desmorţeşte mai
repede decât oxigenul lichid şi fuge în atmosferă înaintea
acestuia.
In balon şi în pahare rămâne un lictjid mai bogat în
oxigen. In fabrica din strada Măgurele sunt maşini anume
care scot din aerul lichid numai oxigen lichid curat. Cu
acest oxigen lichid se face oxigen gazos, pe care îl vinde în
industria noastră.
E locul să arătăm aici care este temperatura adevărată a
aerului lichid. Teoreticeşte această temperatură este — 193V5,
temperatura de ferbere a azotului lichid. Această tempe­
ratură o are aerul lictjid numai în timpul când iese din ma­
şină. In urmă, azotul evaporându-se din ce în ce, tempera­
tura amestecului rămas creşte mereu, făcându-se — 190,
— 188, — 185, şi sfârşind — 182°, 5, când rămâne numai
oxigenul lichid.
Ştiţi cu toţii cât de frumos ard corpurile în oxigen gazos.
Aceste arderi sunt şi mai frumoase în oxigen licţud.
Iată o ţigară de foi. O aprindem şi tragem din ea câteva
fumuri. O apropiem cu capătul aprins de oxigenul lichid.
Ţigara arde şi mai frumos, ba se mai acopere şi cu o bruma
groasă produsă prin îngheţarea apei şi bioxidului de carbon
formate în timpul arderei.
Iată o peniţă. E tot ce e mai bun şi ce e mai rău în lume.
 EXPERIENŢE CU AERUT. T.IOHID 87

Ea aşterne pe hârtia răbdătoare şi bun şi rău. In vârful pe­

niţei punem o bucăţică de plută, tăiată dintr’un dop. Aprin­
dem pluta şi în vreme ce arde o apropiem de oxigenul
lichid. Oţelul din peniţă se aprinde şi arde împrăştiind o
ploae de stele pe care, de sigur, o vedeţi întâia oară.
Iată o bucăţică de vată. O muem bine în oxigen licţjid
şi o aşezăm pe această măsuţă de asbest. Apropiem o lu­
mânare aprinsă de această vată. Ea se aprinde şi arde cu
o flacără mare într’o singură clipă; abia am numărat una
şi ea a ars în întregime.
E bogăţia mare de oxigen faţă de carbonul şi hidrogenul
din vată care o fac să ardă aşa de frumos. E un bumbac
explosibil, un fel de dinam ită cu oxigen lichid. Dacă am fi
pus vata muiată într’un tub de fier, ar fi luat foc dela lu­
mânare cu o pocnitură neaşteptată, faţă de liniştea cu care
a ars în aer liber. S ’a şi încercat să se umple cartuşe cu aer
lichid şi să se sfărâme, prin aprinderea lor, stâncele de piatră.
Ne oprim aici cu aceste experienţe. Ar trebui să trecem
cu mult peste un ceas, cât ne este îngăduit, dacă am sta să
vă arătăm nenumăratele experienţe ce se mai pot face
cu aerul lichid.
*
* *

Descoperirea aerului lichid e una din minunele mari ale

ştiinţei. Aţi văzut câte încercări grele şi zadarnice au făcut
învăţaţii ca să capete cea dintâi picătură de aer lichid. Ceeace
nu s’a putut ieri se poate foarte bine azi.
In aerul lichid se ating două extremităţi, o temperatură
foarte joasă, produsă prin evaporarea lui, şi o temperatură
foarte înaltă, produsă prin arderea diferitelor corpuri în oxigen
lichid. Ştiinţa şi industria au tras foloase mari din proprie­
tăţile aerului lichid.
88 NATURA

Fabrica din strada Măgurele produce oxigen gazon, din

cel lichid, şi acetilenă din carb u ra de calciu. Ea vinde
aceste gaze în cilindri de oţel anume făcuţi. In lămpi spe­
ciale, în care acetilena arde în oxigen, se produce o flacără
de trei mii şi cinci sute de grade. In această flacără, atât de
caldă, ferul se topeşte tot aşâ de lesne ca şi ceara la căldura
unei lumânări aprinse.
Nenumărate sunt întrebuinţările acestei flăcări la lucratul
şi lipitul fierului şi lucrurilor de fier. Spărgătorii de case de
bani au recunoscut printre cei dintâiu foloasele mari ce această
flacără le poate aduce. Fără sgomot, aşâ cum le place lor
să-şi facă meseria, repede şi lesne, ei au izbutit în câtevâ
rânduri să desfacă broasca oţelită ce le închidea calea spre
pungile cu galbeni.
Vă mulţumesc, Doamnelor şi Domnilor, pentru bunătatea
de a fi venit pe o vreme aşâ de rea şi pentru răbdarea cu
care aţi urmărit aceste experienţe. Cu toţii împreună să mul­
ţumim Domnului Doctor Teodorescu, D -lui A lexe Crângaru,
şi D -lui Valerie, întreg personalul laboratorului de chimie
neorganică, pentru truda ce şi-au dat-o să nu deâ greş la
aceste experienţe.
Câte-şi patru am fost o săptămână întreagă neliniştiţi,
neştiind de vom aveâ azi ce trebuea s’avem, aer lichid
destul. Se puteau întâmplă atâtea şi atâtea !
Putea să îngheţe maşina lui Linde tocmai azi. Putea să
crape vre-unul din aceste baloane tocmai pe drum sau cljiar
tocmai aici. Km fost norocoşi şi am scăpat de toate neajun­
surile. îmi pare bine de şi nu mi-ar fi părut rău să nu fi
eşit dintr'o dată cutare sau cutare experienţă, sau să fi.
plesnit vre-un patjar tocmai când n’am fi vrut să facă aceasta
Kţi fi învăţat atunci, ceeace n’aţi învăţat acum, că a
 sa în t r e b u in ţ a m petrolul 89

face experienţă înseamnă a stă la cheremul atâtor şi atâtor

împrejurări pe care nu le stăpâneşti niciodată în deajuns.
Vă mulţumesc în numele revistei N atu ra, chemată a doua
oară la marea onoare să răspândească ştiinţa într’o adunare
atât de aleasă. Hnul trecut, v’a vorbit D om nul Ţiteica des­
pre P o p u la riz area ştiinţei. Anul acesta, m’am încercat eu să
dau câtevâ lămuriri la experienţele văzute.
Nu uit, că aceste experienţe au fost făcute la Cassa
Şcoalelor. Mulţumesc D om nului A dm inistrator , care con­
duce această instituţie cu atâta pricepere şi atâta cinste şi
care de atâtea ori a înlesnit răspândirea ştiinţei în şcoală şi
în afară de şcoală.
G. G. LONG1NESCU

SÂ ÎNTREBUINŢĂM PETROLUL >)

CUM S ’A N Ă S C U T , C U M G Ă S IM , C U M S C O A T E M Ş I C U M F O L O S IM
PETROLUL.

Zicem că am dat de un zăcăm ânt de petrol, atunci când

îl găsim în cantităţi exploatabile, adică să obţinem din vân­
zarea lui capitalul întrebuinţat în exploatare, şi în plus bune
dobânzi. Zăcământul de petrol poate fi sau în r o ca m um ă
sau poate să fie un zăcăm ân t de m igraţiune, adică un
zăcământ format din adunarea petrolului fugit din alte părţi
— din roca mumă.
Rocile mume ale petrolului sunt cele sedimentare, argi-
loase, silicioase, calcaro-bituminoase.
In aceste roci sarea se găseşte alături de petrol. Nu voi1

1) Vezi «Natura» anul VII No. 1 şi 2.

90 NA T U R A

mai înşiră teoriile corniştilor germani care explică rolul sării

în formarea petrolului.
E destul însă să observăm că în rocile mume silicioase
(în silex de exemplu), petrolul se găseşte totdauna în can­
tităţi mai mici ca în cele argiloase, şi în treacăt să spunem că
petrolul în rocile calcaro-bituminoase născut tot supt influ­
enţa sărei, provine din curioasele insule ale celenteraţelor,
aşă că nenumăratele corpuri de corcilieri — ştiţi ce solidari
sunt — îjrănesc astăzi maşinile aviatorilor noştri dela Chitila.
Sunt sigur că o să vă puneţi şi următoarea întrebare:
petrolul e un licţjid ce de mii de ani poate, stă între straturi
permeabile, aşteptându-şi exploatarea; cum se face de nu
s’a scurs prin aceste straturi ? E foarte adevărat că prin
unele locuri petrolul a rămas pe loc, dar numai acolo unde
stratul de deasupra şi dedesuptul zăcământului — acoperişul
şi p atu l zăcăm ân tu lu i — erau destul de puternice şi relativ
impermeabile, iar terenul nu a fost prea mult frământat, ca
de exemplu în unele regiuni ale flmericei de Nord. Din
contră, cele mai multe zăcăminte de petrol au fugit din locu­
rile unde s’au născut, prin crăpături, prin permeabilitatea
straturilor, sau au venit ape de au înecat zăcământul. Dar
dacă se produc încreţituri sau răsturnări în coaja pământului,
petrolul fuge ca argintul viu, fuge unde e presat mai puţin,
şi dacă împrejurările îl ajută, se adună în unele locuri în can­
tităţi enorme, în zăcăm inte de m igraţiu n e. Rceste locuri
sunt mai ales aşă numitele creste ale an ticlin alelor. Se în­
tâmplă câteodată ca să surprindem petrolul tocmai în timpul
când el vrea să migreze, şi atunci dăm de cunoscutele
tabace, care e veste bună pentru puţari.j
Găsim zăcăminte de migraţiune fie în straturi, fie în pungi,
goluri sau crăpături. Hşă de exemplu la noi în ţară la Mo-
 SĂ ÎNTREBUINŢAM PETROLUL 91

ren i şi B u şten ari, petrolul e migrat şi se găseşte în straturi

paralele şi în acest caz se poate mai dinainte socoti cam
cât petrol se poate scoate. La Moreni s’a socotit capi 70—80
mii de tone pe fiecare tjectar, Iar la Buştenari 1 2 0 0 - 2000'
tone pe tjectar. In pungi petrolul se găseşte mai mult îm
cutele diopire — geologia vă explică ce sunt acesta. La
B âicoi, la Ţintea, M oreni, se găsesc pungi de petrol. In
pungi de petrol, găsim uneori cantităţi colosale, pe când în
goluri sau crăpături, petrolul se găseşte mai rar- In Galiţia.
petrolul se exploata la început numai din crăpături, iar în:
H an ovra (Germania) pare că se exploatează petrolul tot din.
crăpături.
Răspândirea zăcămintelor de petrol pe suprafaţa pă­
mântului. Petrolul se găseşte în foarte multe regiuni ale
pământului: aţi auzit desigur de petrol rusesc, galiţian, ca­
nadian, pensilvanic etc., iar locurile de exploatare sunt şi
mai multe ca numirile.
Să luăm ţjarta globului şi să purtăm un creion prin ţinu­
turile petrolifere. începând cu C anada, petrolul se află aici
în regiuni puţin dislocate, el migrează foarte încet, împins
numai de presiunea interioară gazelor lu i; dăm de ţinuturile
Statelor Unite cu zăcăminte în M-ţii Rpalaşti, în statele
Illin ois, P en silvania, N ew -Y ork, Virginia, Ohio, T exas „
apoi în C aliforn ia şi Mexic care zăcăminte au rocile mume
foarte veclji, Petrolul e de calitate superioară, căci arde
complect, nu produce fum mult, e bun petrol lam pant. In
America de sud nu e în cantităţi exploatabile, deşi sunt
urme. Trecem în insulele Oceaniei, prin F ilipin e, Borneo,
Sum atra, Ja v a , din care unele cu bogate zăcăminte petro­
lifere, toate însă în regiuni puternic dislocate. In Hsia se
găseşte iarăşi petrol: prin ln d iile engleze numai pe alocuri
92 NATURA

exploatabil, iar în China exploatările sunt încă rudimentarei;

în ţinutul F ecio a rei şi M-ţii U ralului e puţin exploatabil,
dar e de bună calitate, se apropie de cel american. In A frica
s’au găsit asemenea urme de petrol prin A lgeria, Cam erun
şi chiar în A fric a de su d , dar nu e în cantităţi exploatabile.
In Europa se găsesc zăcăminte bogate de petrol, dar în
regiuni dislocate ca în C aucaz, în C arpatică a
regiunea
R om ân iei şi G alitjei , apoi în Germania prin H anovra şi
A lsacia şi regiunea alpinică a Italiei.
Petrolul dar, nu e numai pentru* noi de o mare impor­
tanţă ; e un producător mondial de energie, care interesează
aproape toate ţările. Să vedem acum cum îl scoatem, şi cum
îl întrebuinţăm.
Cum scoatem petrolul. Ca şi cea dintâi busolă ori cele
dintâi poduri suspendate, ca şi pulberea de puşcă, cele dintâi
sondage tot chinezii le-au a v u t: nu pentru petrol însă, ci
căutând ape sărate. Chinezii executau sondajele cu nişte dălţi
atârnate fie la capătul unor prăjini lungi şi înnădite, fie de
o funie solidă.
Tocmai târziu de tot, le-a venit şi Europenilor în cap
ideia să facă sondagii, tot pentru a p ă : fiecare lucru se
născoceşte la vremea lui, adică, unde şi cân d se simte
nevoie. Prima sondare s’a făcut în Europa în provincia Artois
din Franţa, de unde a rămas numele de «pu ţu ri arteziene ».
Htâta vreme s’a scurs de când tot se sondează; dar ce
credeţi că s’au făcut mari progrese, s’au inventat metode aşa
de înaintate faţă de începuturi, cum ar fi de exemplu aero­
planul faţă de transportul prin târâre ? Nu, afară de proce­
deul cu apă — şi metoda nu e bună în toate cazurile — tot
la dalta şi la funia chinezească cerem şi astăzi ajutor! De
ce aşâ ? Hm putea răspunde, că pentru acelaş motiv pentru
 SĂ ÎNTREBUINŢAM PETROl.UL 93

care şi astăzi când avem de tăiat ceva, tot la cuţitul lui

A vram alergăm.
S ’au găsit fel de fel de mijloace ca să scurtăm timpul
cât sondăm până ce dăm de petrol, — cu alte cuvinte să
mergem mai repede şi mai cu folos, — să ocolim accidentele
sau să eşim din încurcătura în care ele ne-ar v â r î; dar cu
toate acestea, o sondă e departe de a răsări ca palatul lui
Făt-frumos, numai aruncând o perie. Şi astăzi trebue să
scoatem luni de zile din o gaură verticală îngustă, câte o
linguriţă de pământ de la sute de metri adâncime, până să
începem să zicem «Doamne ajută» sau «o fi sau nu o fi'»!
Şi dacă ne gândim că ajungem câteodată să săpăm peste
1000 metri adâncime, (cea mai mare adâncime atinsă este
2000 m. în Silezia, iar la noi cam 1200 m.) fără ca să dăm
de ce căutăm, te-oi întrista şi tu cititorule, alături cu cei ce
lucrează la sondă, căci fă socoteala câţi bani sunt pierduţi
dacă punem laolaltă cam 50 lei de fiecare metru adâncime 1
întreprinzătorul însă, trebue să aibă curaj, iar Dumnea­
voastră, nu vi-1 pierdeţi numai din ceeace auziţi: exploa­
tările de petrol au răsplătit totdeauna cu «generozitate»
munca şi curajul.
Ţăranii noştrii din ţinuturile petrolifere şi-au bătut singuri
capul şi au găsit şi ei mijloace, simple ce e drept, dar sufi­
ciente pentru nevoile şi mijloacele lor, şi tot scoteau des­
tule boloboace.... de petrol sau păcură, ca în şiruri de căruţe
trase de boi să-şi ducă produsul moşioarei lor la târg. Nu
se scoteau rîuri şi fluvii de petrol ca astăzi, ca să umple
corăbii ce plutesc până peste 9 mări, spre ţări depărtate,
dar tot se găsea în ţară destulă păcură pentru unsul scârţie-
torilor carelor, sau destul petrol să se ardă în rarele felinare
ale Bucureştilor, care pe la 1857 erau mândria Capitalei! Ce
94 NATURA

bine ar fi daeă în toate ramurile de activitate, România ar

creşte ca un eu c a lip t: pe la 1857 se scotea din ţară pe an
numai câteva sute de tone, azi peste 1 milion de tone, să
zicem o producţie cam de 500 ori mai m are! Dar pentru
aceasta a trebuit ca să se înmulţească capitalurile de exploa­
tare, puţurile au fost aproape înlocuite cu păduri de sonde,
boloboacele s’au înlocuit cu trenuri şi conducte, alambicul cu
«rafinării-labirinte», şi totul se trage din «atragerea atenţiei»
mulţimei «lucrătoare» asupra bogăţiilor ţărei.
*
* *
. Ca să ne dăm şi mai bine seama de progresele făcute,
să vedem cum scoteau înainte vreme — şi mai scot şi astăzi
mai ales în M oldova1) - ţăranii petrolul, cu munca braţelor
lor şi cu ajutorul micilor lor capitaluri, şi cum îl scot astăzi
inginerii, înţjămând maşinile şi averi de sate întregi, dar
muncă şi bani mai bine răsplătiţi ca greaua străduinţă ome­
nească în fundul unei gropi de sute de metri: «averea
tot la bogat se duce» şi ecoul răspunde: #dobânzile la
capitalul m ânuit cu ordine şi pricepere vin».
Ţăranii încep lucrarea, săpând un puţ în patru colţuri,
cam de 1 metru lăture, cel mult 1,20 m., pe locul unde «sunt
semne» că se va găsi petrol. Ei sapă puţul pe măsură ce
îl ghizduesc cu gard de nuele sau scânduri de fag. Oame­
nii — puţarii — sunt lăsaţi şi scoşi din puţ cu o funie de
cânepă, numită şu fă ce se înfăşoară pe un sul cu ajutorul
unui fel de macara numită crivac. Crivacule de lemn, şi se
reazemă la gura puţului pe doi stâlpi tot de lemn între care
se reazemă şi fusul pentru înfăşuratul şufei.
Puţarul se lasă în puţ îmbrăcat numai în cămaşe, iar pe
1) A se vedea şi articolul E x p lo a ta rea p etro lu lu i p r in p u ţu r i al
D-Iui N. P o en a ru -Ia ta n , din N a tu ra , anul I, pag. 280.
 s i în tr ebu in ţa m petrolul 95

cap poartă o pălărie de tinichea, ce-1 fereşte de apă şi pă­

mântul ce ar curge din partea de sus a puţului. In fundul
puţului pe 1 metru pătrat, abia are loc să lucreze ; de aceia
toate uneltele lui sunt cu cozi foarte scurte. O sapă scurtă*
o daltă tot scurtă numită ţiu, nişte ghiulele de fier cărora
le zice baambe, o lopată iarăş scurtă, nişte baroase de fier
ascuţite, cam astea le sunt uneltele, pe care le iau în puţ
după nevoie.
Când puţarul crede că s’a apropiat de petrol — ceace se
întâmplă cam pe la 100— 150 m., — el sapă în colţurile şi
mijlocul fundului puţului câte o gaură cam de 1 m. adân­
cime, — îsvoarelc de petroi.
Dar în adâncimile puţului, lucrătorul nu poate trăi în ga­
zele înăbuşitoare ce puţul expală. Puţarul are nevoie de aer
proaspăt, care se trimite prin tuburi de tablă de fier, cu 2-3
ore mai înainte ca lucrătorul să se scoboare la săpat, ca
puţul să pe bine aerisit.
Dacă puţul e mai adânc ca 150 m., de obicei nu mai în­
vârtesc oamenii la crivac, ci se pune un cal. Calul face ace-
laş lucru ca şi omul, pe timp ce dă o col unui fus, care prin
un mecanism numit hetrie însulă şufa şi cu aceasta scoate
din puţ lucrătorul sau pământul săpat, unelte, materiale, etc.
Dacă puţul însă e peste 180 m. adânc, se pun 2 petrii, una
pentru oameni, şi una pentru materiale. Omul din puţ n’are
de cât să sguduie şufa, că pe dată e tras afară.
Cum cunosc puţarii că se apropie de petrol? Cunosc după
felul pământului în care sapă: când dau de un fel de argilă
solzoasă căreia ei îi zic brân ză, ori peste un pământ gal­
ben— carn ea calului — , ori în pne peste tabacele sau turtele
ce miros a petrol, puţarii sapă cu nădejde. Petrolul e aproape.
Când s’a ajuns zăcământul, puţarii ies afară, şi a doua
96 N4TCTA

operaţie — operaţia roditoare — începe. Se zice că s’a început

«lăcăritul sfârlacului».
Cu puţurile de mână, ce descrisei, nu se poate scoate
mult petrol: cel mult 1 vagon pe zi, iar dacă din nenoroc
se dă de apă, nu mai e nimic de făcut, puţul se părăseşte.
Şi poate cevâ mai adânc este petrol! Un astfel de puţ costă
cam 1 0 0 0 0 lei. La B rea z a s’a ajuns cu adâncimea cea mai
mare, cam 320 m.
*
* *
Când s'a văzut mai târziu, ce bogăţie reprezintă zăcă­
mintele de petrol, alături de «muncitorii cu palma» s’au aşezat
în rând şi lucrătorii ştiinţei şi tecnicei, şi dacă nu s’au făcut
minuni, s’a trecut cel puţin apa adâncă: s’au adus sisteme
noi de sondat, fie inventându-se noi sisteme, fie aplicând pe
cele cunoscute la alte lucrări (de exemplu cele întrebuinţate
pentru scoaterea apei), in scop de a se scoate petrolul.
Numai cu razele X ale geologilor s’a putut vedea fără a
săpa, ceeace se află în coaja pământului; numai cu ajuto­
rul reflectoarelor tecnicianilor s’a putut lumină îndestul căile
întunecoase şi necunoscute, ca să se meargă cu încredere şi
siguranţă! Capitalurile s’au grămădit şi cu ele şi braţele, ca
furnicele lucrătoare, iar păduri de sonde au răsărit pe locu­
rile pe unde numai ciobanul îşi trăia viaţa de visuri.
Înainte de a arătă şi clasifică sistemele de sondare — şi
sunt multe — pe care le-au născocit tecnicianii, să vedem ce
au ele comun.
Coate sondele au părţi ce se văd deasupra pământului şi
altele care sunt vârâte în pământ. Dedeparte încă vedem acele
turnuri de lemn, numite şi pe la noi tot derick, înalte cam
de 20—30 metrii. Fiecare gaură de sondă trebuie să aibă un
derick (nu dric, căci are alt scop, ce-1 voi arătă mai la vale);
 SA I N T R F B U I N Ţ \M P E T R O L U L 97

cel puţin eu până acum, n’am auzit de sondă fără derick.

Dăm ocol turnului, şi de vrem, vedem : roţi pentru funii
de cânepă sau metal, maşini-motoare ce înlocuesc munca
braţelor, frâne şi erele, în fine tot felul de unelte de săpat
ori reparat, dar toate adăpostite de un fel de şopron întreg
de lemn, îmbrăcat sau nu cu scânduri pentru a se adăposti
mai bine lucrătorii de ploi şi ninsoare. In definitiv o magazie
afumată şî unsuroasă ca fainele unui coşar. Dar ce sunt şan­
ţurile şi gropile din jurul sondei ? Sunt, ce-a fost capul B u ­
nei speranţe pentru Mag ela n , speranţa că va veni ziua când
valurile de petrol vor curge să umple toate rezervoarele şi
să se mai ducă şi pe coastă în vale; dar sunt şi şanţurile
cetăţei: dacă sonda ar luă foc, focul să nu se poată uşor în­
tinde şi la sonda vecină, poate numai la câteva zeci de metri.
Ce are sonda supt pământ, nevăzut? O gaură ce se'n-
tinde drept ca un fir de aţă la capătul căreia atârnă o greu­
tate, pe mai multe sute de metri, şi de o palmă, două
diametru.
Mă prind că o să mă «apostrofezi», cititor curios: Bine
Domnule, ce treabă o să faceţi cu gaura asta în care nici
un om nu poate cădea? Să-ţi răspund scurt, că «aşâ se face»,
nu veţi fi mulţumit, şi aveţi dreptate. Htunci fiţi bun şiaju-
taţi-m ă: luaţi nişte ochelari buni, căci atunci veţi auzi ce vor­
beşte în limba ei transcendentală formula:
_ 2 n. <p. K. a ,
V — R ă
n r
«Dacă o fi să fie petrol, cam tot a tâ ta scoatem fie că
vom fa c e gaura, de un m etru diam etru, fie că o facem de
zece m etrii». Eu vă-rog să-i iertaţi această vorbire hyper-'
bolică silită (nu geometrică), căci şi matematicianii recunosc
că cuvintele nu le pot exprimă atât de precis formulele lor,
98 NATURE

după cum şi poeţii se plâng că limba în care scriu, nu le

poate exprimă sentimentele lo r !
fttunci inginerul, care e ste ,— şi trebue să fie — foarte
sgârcit (deşi în general nu lucrează cu banii lui), căci caută
să cheltuiască cât mai puţin, şi să scoată cât mai mult, re­
duce diametrul gaurei sondei la cât mai mic posibil: 20,30,
40 ori 50 centimetri, după adâncimea la care crede că va
dă de petrol. N e-am înţeles ? Să mergem mai departe: ce
mai este în sondă.
Foarte des, pereţii sondei trebuiesc susţinuţi să nu se
dărâme, mai ales dacă pământul e fărâmicios ori nisip; câte
odată dăm de ape ce trebuiesc închise; toate acestea se fac
cu tuburi de oţel, care e bine să se lase în sondă în mod
telescopic». Se porneşte la început cu un tub de diametru
mai mare, care se continuă mai la adânc cu un alt tub de
diametru mai mic, dar care începe tot de la gura sondei,
intrând in cel de diametru mai m are; şi aşâ mai departe. In
gaura astfel subată, se plimbă pe rând d a lia şi line/ura,
atârnate de o funie solidă de cânepă, mai des de fire de
oţel, ori de o coloană de prăjini înădite (fiecare prăjină cam
de 6 m. lungă). Modul de sondare îl vom vedea.
(Va urma) CINCINAT 1. SFINŢESCÎI
Inginer
---------------- ---- ---------------------------

N OT I Ţ E
SPRE STIINTH.—Reproducerea acestor notiţe este îngăduită numai cu arătarea nu­
fărului din „ Vafy/'.i“ din care se vor.Iuâ. Aceste notiţe nu sunt, cum s’ar crede luate
deadreptul din revistele arătate, ci sunt prefaceri după articole cu mult mai întinse.

Un m ijloc cu totul nou pentru găuritul zidurilor. Intr’o biserică

din N e u sta d t a . W. s a introdus de curând lumina electrică. Pentru
sârmele ce trebuiau să meargă la candelabru eră nevoe să se facă
mâi multe găuri. Bolta înaltă de 15 metri are o pictură scumpă, care
 N OTI ŢE 99

s a r fi stricat desigur prea mult de ar p fost găurită cu mijloace obi­

cinuite. Schelele ar fi fost de asemenea prea înalte, prea costisitoare şi
nu îndestul de sigure pentru viaţa lucrătorilor. Inginerul K a ssn er a avut
ideea minunată şi cu totul neaşteptată s ă îm pu şte zidul. După ce a ales
punctele de trebuinţă, el a tras la ţintă cu o puşcă de vânătoare în­
cărcată cu gloanţe cu vârful de oţel. Găurile făcute sunt aşâ de mici,
pe unde au intrat gloanţele, în cât aproape nu se văd, la eşire ele sunt
cât pumnul. Puterea de pătrundere a gloanţelor a fost aşâ de mare în
cât au găurit zidul de cărămizi gros de 35 centimetri.
S a făcut astfel în câteva minute un lucru care ar p ţinut altfel mai
multe zile. Iată o nelegiuire, să tragi cu puşca în biserică cu voea ei.
(P rom otheu s — 2 Septembrie 1911)

* * *
Celuloid care nu arde. Coată lumea cunoaşte ce este celuloidul, din
care se face pepteni, gulere şi diferite lu cru ri d e P aris imitând pl-
deşul. In afară de mirosul mai mult sau mai puţin neplăcut de camfor,
acest celuloid ia foc şi arde foarte lesne, făcând astfel ca şi lucrurile
făcute cu el să pe foarte primejdioase.
De multă vreme s ’a căutat să se înlăture acest neajuns. Ăstăzi cpi-
miştii au isbutit pe deplin să facă un celuloid care nu iea foc de loc,
care poate fi încălzit până să se topească şi cu toate acestea să nu
se aprindă. La drept vorbind această materie plastică şi transparentă
nu e celuloid. In adevăr, celuloidul e făcut cu n itro eelu lo sâ sau mai
bine zis azotat d e celu losă, un corp care face parte din neamul c e -
luloselor explosive, cu care se face praful de puşcă fără fum.
Celuloidul cel nou e făcut cu a c eta t d e celu losă, materie care nu
iea foc. Trebuia să se găsească mijloace care să facă din acest corp
o materie eftină şi cu proprietăţile celuloidului. Cljimiştii şi fabricanţii
au isbutit să găsească acele mijloace. Renumitele plme P ath e d in
P aris şi A ctien G esellschaft fü r A n ilin fa b ricn tio n d in B erlin au
fabrice de A ceto-celu losă cu o producere foarte mare. Prin această
descoperire se dă Japoniei o lovitură însemnată, întru câ t nu mai e
nevoe de camfor, care eră adus până azi numai din In su la F o rm o sa
şi întru cât cel mai mare consumator de camfor eră tocmai fabricantul
de celuloid.1
(La Nature 20 Äpril 1911)
100 NATURA

Hidrogen eftin pentru baloane. Baloanele cu cârmă au, orice s’ar

zice, pe lângă neajunsurile lor, şi multe părţi bune.
Armata, cu deosebire, se va folosi mult de ele. Cel mai mare cu­
sur al baloanelor eră şi mai este încă scumpetea hidrogenului cu care
sunt umflate ; o singură umflare trece uneori de 12 mii de lei. Nenu­
mărate sunt mijloacele încercate pentru a produce hidrogen cât mai
eftin şi mai lesne. In unele încercări hidrogenul poate fi produs pe loc
la umplerea balonului şi ne scuteşte de acei cilindri grei de oţel în care
e comprimat de obiceiu. Câştigul ce-1 avem însă din această parte e
întrecut de scumpetea materialului întrebuinţat ca h id r u r a d e C a lc iu
propusă de Joubert.
Un mijloc nou a fost perfecţionat de curând la Berlin. Se trece aburi
de apă peste cărbune înroşit în foc. Se capătă astfel gaz de apă, adică
un amestec de hidrog en şi ox id de C arbon. Se trece acest amestec
prin ţevi răcite cu aer lichid. Oxidul de Carbon se licheface, fiindcă
ferbe la — 195° C, iar hidrogenul trece mai departe în stare gazoasă
fiindcă ferbe numai la — 253° C, răcire pe care nu o poate produce
aerul lichid. Bioxidul de Carbon cu care e amestecat gazul de apă, e
îndepărtat de la început prin trecerea acestuia prin leşie cu h'drat de
Sodiu. Se capătă astfel hidrogen 97,5 la sută, prin curăţire anumită
se capătă hidrogen, aproape curat 99,5 la sută. Societatea B erlin -A n -
haltisshe-M asehinenbau A. G. exploatează acest sistem şi vinde hidrogen
97 la sută cu 12 bani metru cub, iar de cel bun de tot cu 13 până
la 16 bani metru cub.
(La Nature 17 Iunie 1911)

-cslisv-

Erata. Din nebăgare de seamă Fig. 2 dela pag. 59 a N-lui prece­

dent s’a aşezat greşit. Partea de jos vine sus şi invers Cititorii noş­
tri au observat de sigur acest lucru.
 HIDRAULICA ŞI HIDRA ULIOIANII 101

HIDRAULICA ŞI HIDRAULICIANII

Mulţi şi-au pus chestiunea ce este hidraulica? Este ea

o ştiinţă curat abstractă, o ştiinţă curat practică, sau şi una
şi alta ? Progresele făcute în hidraulică, se datoresc ele ma-
tematicianilor, teoreticianilor, sau observatorilor şi experimen­
tatorilor ?
In al doilea rând ne vom pune întrebarea, de care iz­
voare ne-am putea servi în aplicaţiunile de toate zilele; de
învăţămintele, de multe ori neînţelese şi nepătrunse de unii
teoreticiani sau de sfaturile profesioniştilor, care prin expe­
rienţele de toate zilele, pot arătă că cutare formule aplicate
au condus la rezultate rele?
Pentru a răspunde la aceste întrebări, ne propunem a
intră în oarecare amănunte. Părţile mecanicei raţionale care
se ocupă cu echilibrul şi mişcarea lichidelor se chiamă H i­
drostatica şi H idrodin am ica. Ştiinţa care se ocupă cu apli­
carea acelor două părţi ale mecanicei raţionale se chiamă
H idraulica.
Doi factori contribuesc la desvoltarea şi perfecţionarea
acestor ramuri ale ştiinţei: teoria şi experienţa.
Aceşti factori sunt deopotrivă de necesari spune P oincarc.
R lăsă pe unul pentru altul, ar fi un nonsens. Izolată, teoria
ar fi prea goală, iar experienţa prea mioapă. Despărţite ar
fi inutile şi fără de interes.
Când suntem chemaţi să cumpănim, să alegem între
aceşti doi termeni, trebue oare şi este permis să ne conducem
de un simplu capriciu, or trebue să fim conduşi de utilitate,
de trebuinţele noastre practice ? Dacă este astfel şi aşa trebue
să fie, de Ia cine altul se poate trage maximul de folos,
„N aiu ra “ An. VII, No. 4. S
102 NATURA

dacă nu dcla ţ»idraulicianul care va fi putut controla, va fi

putut coordona datele teoretice cu rezultatele obţinute pe
anumite ape, acolo unde va fi fost chemat să lucreze ? Dar,
să urmărim puţin desvoltarea acestei ştiinţe dela începutul
ei şi vom vedeă că principiile fundamentale pe care s’a
clădit dânsa se datoresc experienţelor şi observaţiunilor,
iar teoria mecanică a venit de a confirmat faptele.
Rşa a fost în trecut, aşa va fi şi în viitor. Hidraulicianul
observă, experimentează, constată fenomenele, le îmbracă
apoi în ţjaina teoretică, servindu-se de principiile mecanice
pentru a le da forma definitivă ştiinţifică.
Nu va putea face lucrare folositoare acela care va pro­
povădui o teorie luată din cine ştie ce tratat, fără ca să fi
avut ocaziunea să o aplice la cursuri de apă, unde va fi
fost chemat să lucreze.
*
* *
In 1628 un urmaş al lui Galileu- anume Castelli a pu­
blicat cel dintâi tratat asupra râurilor, când s’a introdus
pentru întâia oară iuţeala ca element în socotirea debitelor
râurilor.
ftcesta a fost începutul hidraulicei cursurilor de apă.
Câţiva ani mai târziu, la 1643, Toricelli a descoperit că, fă-
cându-se abstracţie de unele rezistenţe, iuţeala unei vine de
apă care curge liber printr’o deschizătură mică a unui re-
zervoriu, este egală cu iuţeala unui corp greu care ar cădea
în vid de la o înălţime egală cu adâncimea deschizăturii dela
suprafaţa apei. De aci deduce el teorema fundamentală
care devine baza hidraulicei, că, făcând abstracţie de rezis­
tenţe, iuţelile apelor în mişcare, sunt între ele ca rădăcinile
pătrate ale presiunilor.
Hceste rezultate nu au putut fi aplicate cu succes la
 HIDRAULICA ŞI HIDRA CLICI AN11 103

râuri. In 1665 un congres ştiinţific numit după cererea gu­

vernelor din Roma şi Florenţa pentru a găsi cel mai bun
mijloc de a regulă cursul râului Chiana, după mai multe
încercări teoretice, nu ajunse la nici un rezultat mulţumitor.
In 1684 celebrul M ariotte publică un tratat asupra miş­
cării apelor, în care arată prin numeroase experienţe ade­
vărata metodă ce trebue urmată pentru a face să progreseze
teoria.
Către sfârşitul secolului XVII-lea iese la iveală şcoala
italiană cu învăţatul G uglielm ini care adoptând teoria lui
Toricelli perfecţionează teoria parabolică a râurilor, numită
aşa pentrucă iuţeala cu care fiecare moleculă de apă tinde
să se mişte e dată prin ordonata unei parabole.
Consecinţele scoase din această teorie sunt cu totul con ­
tra re observaţiunei şi cu toate acestea atâţia autori emi­
nenţi au adoptat-o. De unde vine aceasta, dacă nu din faptul
că în acea epocă ştiinţa era străină spiritului de observare ?
N ew ton , care era unul din cei mai mari teoreticiani ai
timpului, a studiat şi dânsul frecările lichidelor asupra so­
lidelor şi debitul deschizăturilor în rezervorii, în cartea sa
întitulată «P rincipii», însă unele din concluziuni au fost
recunoscute ca greşite, modificându-se în ediţia din 1714,
fără ca să poată ajunge la rezultate conforme cu observa-
ţiunile.
In 1718 şi 1725 apărură două lucrări: una bazată mai
mult pe experienţe, alta pe teorie pură. Cea dintâi datorită
marchizului P oien i descopere că debitul printr’o deschiză­
tură făcută într’un perete subţire, creşte prin adăogarea unei
ţevi cilindrice. R doua datorită matematicianului Varignon,
care traduse în formule algebrice teoria lui Guglielmini, nu
folosi nimic ştiinţei hidraulice.
 104 NATURA

Intre anii 1730 şi 1788, inginerul Pitot contribui la pro-

gresarea ştiinţei hidraulice prin numeroasele sale experienţe
făcute cu tubul care şi azi ’i poartă numele, asupra iuţelelor
la diferite adâncimi probând prin mai multe memorii pre­
zentate Academiei de ştiinţe din Paris, falşitatea teoriei pa­
rabolice a curgerii apelor.
Cam tot în acelaş timp apar lucrările de hidrodinamică
ale fraţilor D aniel şi Jea n B ern o u lli , precum şi operile de
mecanică ale lui D’Alem bert care introduc principiul for­
ţelor vii în mişcarea fluidelor şi pun bază hidraulicei teo­
retice.
Intre anii 1768— 1771, apar în memoriile academiei din
Petersburg, profundele lucrări teoretice ale lui E u ler asupra
mişcărei fluidelor. Ele sunt însă mai mult de domeniul filo­
zofiei matematice, întru cât autorul a luat ca bază în cer­
cetările sale, hipoteza unei fluidităţi matematice.
* * *
Vedem că până la această epocă ştiinţa nu prea a înaintat
din cauză că autorii care s'au ocupat de dânsa, au privit-o
mai mult din punctul de vedere abstract.
Abia în 1764 profesorul din Turin Michelotti şi abatele
B ossu l din Paris, inaugurară adevărata eră a hidraulicei sta­
bilind că formulele trebuesc deduse din experienţă, iar nu
din raţionamentul abstract.
Aceşti învăţaţi, unul sub patronagiul regelui Sardiniei,
altul sub auspiciile guvernului francez, făcură numeroase
experienţe care fură publicate între anii 1771 şi 1778-
De la această epocă datează origina şcoalei noi a hi­
draulicei moderne, toate scrierile anterioare neavând de cât
un interes istoric.
• In 1786 apăru o lucrare foarte importantă, rezultat a 10
 HmmULICA Ş[ HIDRAULICIANII 105

ani de muncă a colonelului JJu' Bucit, care a plecat dela

faptul că în mişcarea uniformă a apei într’un canal oare
care, forţele care menţin mişcarea egalează suma rezisten­
ţelor, astfel în cât dânsul arată că adevărata metodă pentru
a deduce o formulă care să exprime legile mişcărei uniforme
a apei, ar fi ca să se găsească prin experien ţă, expresiuni
algebrice pentru aceste două forţe egale şi contrare şi apoi să
se egaleze.
De acum în colo, odată bazele stabilite, ştiinţa hidrau­
licei merse repede spre progres prin numeroasele experienţe
care se făcură.
Hr fi prea lung să continuăm enumerarea importantelor
lucrări ce s’au publicat până azi, vom observa numai
că în cei din urmă 10 ani această ştiinţă a eşit din domeniul
abstract, intrând cu totul în domeniul aplicativ.
In această direcţiune lucrările ce s’au făcut atât în
Franţa, Germania, Italia, Hnglia, Rmerica etc. sunt foarte
numeroase, baza hidraulicei teoretice însă şi a principiilor
stabilite în perioada de la 1860—1890 a rămas neschimbată.
Acele ţări au progresat mai mult în domeniul hidraulicei,
care au avut de executat cât mai multe lucrări de asemenea
natură, căci s’a probat îndestul că fiecare râu, fiecare apă
'şi are regimul său special, şi cu cât s’au făcut studii
pe mai multe ape, cu atât s’au putut obţine rezultate speciale
care adunate la un loc a putut constitui, ca să zic astfel,
hidraulica proprie a fiecărei ţări. Dacă urmărim cu atenţiune
seria lucrărilor în această ramură rămânem încredinţaţi, că
numai atunci s’a putut stabili bine o teorie, când a venit
practicianul care aplicând-o a putut să vadă dacă şi cum
dânsa se poate aplica anume la cursul de apă pe care dân­
sul a fost chemat să lucreze.
100 NATURA

Dar verificarea acestei teorii, nu este o operă de o zi

sau de un an, dânsa necesitează zecimi de ani de studii şi
observaţiuni de o viaţă întreagă.
Coordonarea tutulor acestor observaţiuni, înlănţuirea va-
riaţiunilor observate faţă de teoriile emise, îndrumarea către
alte cercetări rămase neverificate, şi alcătuirea formulelor
proprii râurilor unei ţări, constitue maximum de efect util
ce se poate trage în domeniul acestei ştiinţe din partea ob­
servatorului, experimentatorului, a inginerului care a avut
ocaziune să verifice şi să pună în aplicaţiune în mod con­
tinuu teoriile abstracte emise în această direcţiune.
Iată cum putem răspunde acum întrebărilor care ni le-am
pus la începutul acestui articol?
Ştiinţa hidraulică a încetat de a fi o ştiinţă teoretică
propriu zisă, dânsa este azi o ştiinţă aplicată şi în astfel de
mod în cât fiecare râu, fiecare apă, fiecare ţară ’şi are hi­
draulica sa proprie.
R se susţine azi, că se mai poate trage vre un folos depe
urma vre unui teoretician care nu a lucrat nimic în direc­
ţiunea aplicată a acestei ştiinţe, este o utopie, căci dânsuL
nu va putea de cât să enumere principiile vechi teoretice,
stabilite pe baza experienţelor din alte ţări şi în alte con-
diţiuni de cât ale locului unde urmează să se lucreze şi să
producă astfel confuziuni învăluite în noianul teoriilor nea­
plicabile.
G5. POPESCU
inginer-Şef.

«se-
 INFECŢIA MĂRII NEGRE 107

INFECŢIA MARII NEGRE

Câţi din cetitorii acestei reviste n’au călătorit pe marea

Neagră sau cel puţin nu s’au plimbat pe malurile ei ? Puţini
însă ştiu că această mare e una din cele mai curioase, e
unică în felul ei, căci e singura mare ale cărei adâncimi sunt
infectate cu diferite substanţe de putrefacţie. In Siria este
cunoscută marea Moartă, în care nu există nici o viaţă, de
oarece apele ei sunt prea sărate; în Europa este asemenea
o mare moartă, e marea Neagră ale cărei adân cim i sunt lip­
site de orice viaţă, de oarece apele sunt stricate, infecte,
improprii pentru vieţuitoare. Dar să vedem mai deaproape
fenomenele din apele mării Negre.
Cam pe la - începutul erei quaternare s’au format strâm-
torile Bosfor şi Dardanele şi astfel s’a şi stabilit comuni­
caţia între marea Egeică şi Marea Neagră. Cum nivelul
mării Negre era mai jos ca al mării Egeice, de aceia apele
mării Egeice au început să se verse în marea Neagră.
Insă ce s’a întâmplat? Hpele mării Negre erau salm astre,
iar apele Mediteranei (adică acele care veneau din marea
Egeică) sărate, mai sărate ctjiar ca apele oceanului.
De aceia amestecul apelor noi cu cele vecbi nu s’a putut
face, diferenţa de densitate fiind prea mare.
Şi atunci apele noi venite sau aşezat la fund. S ’a întâm­
plat deci acelaş lucru care ’1 observăm noi destul de des
când bem c e a i: înainte de a amesteca cu linguriţa, vedem
la fund legănându-se un strat de ceai „greu“, de oarece
are în dizoluţie zaţ)ăr, iar deasupra un ceai „uşor“, chine­
zesc ') de oarece n’are zatjăr.1

1) Chinezii beau ceaiul fără zahăr.

108 NATURA

Deşi încălzirea apelor de la suprafaţă şi răcirea lor a

făcut să se stabilească curenţi verticali de apă, analogi cu­
renţilor de apă dintr’o oală cu apă pusă la foc, însă aceşti
curenţi n’au avut puterea să pătrundă şi în stratul inferior
de apă grea. In modul acesta pe fundul mării Negre s’a
adunat tot mai mult apă grea, mediterană ; nivelul acestei
ape grele de la fund s'a tot urcat până ce lucrurile au ajuns
acolo, că ele au început să dea afară din marea Neagră
apele ei vecţji, salmastre. Scurgerea apelor salmastre se făcea
tot prin Bosfor, în spre marea Egeică, şi pe deasupra cu­
rentului, ce venea din Egeica spre marea Neagră. Hstfel în
Bosfor s’au stabilit 2 curente: unul inferior, care aduce apă
mediterană în marea Neagră şi altul superior, care scoate
apele salmastre ale mării Negre în spre marea Egeică.
Curentul inferior are o apă de 14° C, iar cel superior
are temperatură ce variază după anotimpuri.
Consecinţele acestui fenomen au fost din cele mai curioase'
Iacă ce s’a întâmplat: Apele sărate, care au venit în marea
Neagră şi-au pierdut repede oxigenul care-1 aveau în dizoluţie.
flcest oxigen a fost consumat de vieţuitoare. Hlt oxigen ele
n’au avut de unde să-l ia, de oarece în adâncimi nu se găseşte
oxigen liber, iar la suprafaţă apele nu pot ieşi, fiind grele.
Hstfel s’a întâmplat că apele din adâncimi pierzând oxigenul
în dizoluţie, n’au mai putut să servească drept mediu pentru
vieţuitoare; în ele nu mai poate trăi nici o vieţuitoare. In cât
rezultatul a fost că apele din adâncimi au devenit moarte,
lipsite de orce viaţă. In ele nu pot trăi de cât microbii, şi
anume acei care pentru viaţă n’au nevoe de oxigen.
Hşa sunt sulfatobacteriile, care iau oxigenul de care au
nevoe de la sulfaţi, descompunându-i şi reducându-i la Ijidrogen
sulfurat. De aceia apele din adâncimile mărei Negre sunt in­
 NFKCŢIA MĂRIt NEGRE 109

fectate cu acest gaz şi au mirosul urât de ouă stricate. Infecţia

apelor mării Negre a ajuns la un grad m are; de la adân­
cimea de 200 m. şi până la adâncimile cele mai mari, adică
până la 2.240 m. apele sunt infectate cu acest gaz. Infecţia
creşte spre fund de 20 ori, în cât la 1 litru de apă, canti­
tatea de hidrogen sulfurat ajunge de la 0,33 cm3 cât e la
200 m. adâncime, la 6,55 cm.3 cât e la fundul mării.
Va fi oare întotdeauna aşa ? Nu. Rpa sărată vine într’una
în marea Neagră, deci nivelul apelor sărate din adâncimile
mării creşte continuu; suprafaţa acestor ape se apropie mereu
de suprafaţa însăşi a mării.
Rzi suprafaţa apelor sărate e tocmai la adâncimea de
200 m., adică la adâncimea de unde se începe infecţia apelor
cu hidrogen sulfurat. Se poate prevedea că nu e departe
momentul când suprafaţa apelor sărate se va urca până sus
până la suprafaţa m ării; dacă basinul mării s’a umplut pe o
adâncime de 2000 m. cu apă sărată, a rămas puţin ca să
se umple cu totul cu această apă. Când se va umple tot ba-
-sinul mării cu apă sărată, atunci se vor stabili curenţii ver-
icali, adică va începe apa mării să circule de la suprafaţă
spre fund. Incărcându-se la suprafaţă cu oxigen, aceste ape
vor duce oxigenul spre fund şi atunci hidrogenul sulfurat,
precum şi toate substanţele de putrefacţie se vor oxida, vor
dispare; apele se vor limpezi, peştii, moluşti şi alte animale
aquatice vor putea să trăiască până la fund, iar nu ca acuma
numai până la 200 m. adâncime; va fi atunci o adevărată
mare, iar nu o băltoacă colosală, a cărei infecţie este mas­
cată de un strat superficial de apă limpede şi plină de viaţă.
Până acuma toate sunt bune; dar veţi întrebă: de ce \)\~
drogenul sulfurat nu iese în aer ? Dacă el se produce încon­
tinuu, cum de nu infectează şi aerul de deasupra mării, aşa
HO NATURA

ca să nu ne mai putem plimbă pe la Mamaia sau până la

Constantinopol ? Cevâ mai mult; din cele spuse mai sus reese
că marea prezi ntă un izvor gigantic de hidrogen sulfurat şi
după cum în laboratoare un mic aparat, numit al lui K ipp
este suficient ca să infecteze întreaga clădire, prin analogie
se poate deduce, că ar fi trebuit să fie infectată toată atmosfera
ţărilor dinprejurul mării Negre: a României, Bulgariei, Tur­
ciei, Rusiei de sud. Incţ)ipuiţi-vă un aparat Kipp, care produce
hidrogen sulfurat şi care are mărimea mării N egre!
Ce împiedecă pe hidrogenul sulfurat să iasă în atmosferă ?
Lucrul acesta nu se va întâmplă niciodată, de oarece şi hidro­
genul sulfurat este mâncat de nişte vieţuitoare, după cum
sulfaţii sunt mâncaţi de sulfatobacterii. Aceste vieţuitoare
le-am numit sv lfo b a d erii, de oarece ele au nevoe de sulf,
pe care-1 iau din hidrogenul sulfurat. Sulful arde în corpul
sulfobacteriilor, după cum carbonul arde în corpul nostru ;
din această ardere a sulfului rezultă acid sulfuric, după cum
la animale din arderea carbonului rezultă acid carbonic. In
marea Neagră s’au îmulţit enorm sulfobacteriile, în cât avem
în marea Neagră 2 fenomene paralele: 1) producerea hidro­
genului sulfurat de către sulfatobacterii şi distrugerea hidro­
genului sulfurat de către sulfobacterii. Acestea din urmă ar fi
distrus şi tot hidrogenul sulfurat din mare, dacă ar fi avut
destul oxigen liber, adică oxigen dizolvat în apa mării. Insă
în apa mării Negre oxigen de acesta se află numai în stratul
superficial (care are 200 m. grosime), iar mai adânc nu se
găseşte nici o moleculă de oxigen liber, de oarece acolo sunt
apele grele, venite prin Bosfor. Astfel s’a întâmplat că sulfo­
bacteriile s’au oprit la adâncimea de 200 m., unde au pe de
o parte oxigen din apa de deasupra şi hidrogen sulfurat din
apa de dedesupt. Peste toată întinderea mării s’au întins sul-
 INFECŢTA MÂRll NEGRE 111

fobacteriile la adâncimea de 200 m., şi trăesc aşa de des că

parcă formează un fel de pânză, care acopere apele infecte
din adâncimi; ele nu lasă nici o moleculă de hidrogen sul­
furat să se ridice în sus. Subt această pânză, în adâncimile
întunecoase ale apelor infecte mişună miliardele de sulfato-
bacterii, care însă ar muri dacă n’ar fi sulfobacteriile. De ce ?
Fiindcă sulfatobacteriile au nevoe de sulfaţi şi aceşti sulfaţi
ele le capătă dela sulfobacterii, căci, după cum aţi văzut mai
sus, sulfobacteriile dau acid sulfuric, iar acidul sulfuric atacă
unele săruri metalice şi dă sulfaţi. Rşh s’a întâmplat că sul­
fatobacteriile şi sulfobacteriile se servesc reciproc, tjrănin-
du-se unele pe altele.
Pânza acea enormă de sulfobacterii, care acopere apele
grele din adâncimi, se ridică încetul cu încetul odată cu ni­
velul apelor grele şi ridicarea aceasta se va face până acolo,
unde se simte influenţa valurilor, unde apa este în mişcare din
pricina furtunilor, încălzirei şi răcirei. Htunci pânza acea de
sulfobacterii se va rupe întâi, apoi va dispare, căci apa in­
fectată de dedesuptul pânzei se va amestecă cu cea salma-
stră de deasupra; apele oxigenate de deasupra se vor duce
mai adânc, iar cu ele şi sulfobacteriile, care treptat vor con­
sumă hidrogenul sulfurat, până ce vor ajunge la fund. In
mâlul fundului se vor refugia sulfatobacteriile, iar alături de
ele se vor aşeză sulfobacteriile, hrănindu-se cu hidrogenu
sulfurat dat de cele dintâi, flpa mării Negre va fi atunci lim­
pede pe toată adâncimea şi nu o apă clocită ca acuma.
Fenomenul, descris mai sus, anume producerea hidroge­
nului sulfurat de către sulfatobacterii şi consumarea lui de
către sulfobacterii se produce peste toată suprafaţa pămân­
tului ; în oceane, mări, lacuri, băltoace, lacuri, rîuri, izvoare.
De obiceiu însă nu se observă, fiindcă hidrogenul sulfurat
 112 NATURA

«este imediat consumat In mâlurile de pe fundul basinurilor

consumarea hidrogenului sulfurat se face ceva mai greu, încât
puţin hidrogen sulfurat rămâne liber; în acest caz el dă, cu
oxizii de fer, sulfura de fer, care e neagră ; de aceia şi mâlul
se face negru. Deci culoarea neagră a mâlului ne arată prej
2 enţa sulfatobacteriilor. Mâlul mării Negre chiar şi este negru
C . PORUC1C
Licenţiat în ştiinţe.

--------------------- ţsjjs:»---------------------

ÎNTRE - 270’ ŞI -I- 3700°

învăţaţii în liniştea laboratoarelor, se silesc fără preget

să capete spre folosul industriei, pe de o parte temperaturi
din ce în ce mai scăzute, iar pe de altă parte din ce în ce
mai ridicate-
Fierberea precum şi îngheţarea apei, ar fi un nimic faţă
de cele -f- 1000° C. dela care încep astăzi temperaturile ridi­
cate, precum şi — 38° C. dela care incep temperaturile scăzute.
In cuptoarele pentru topit ferul (4-1800°), s’ar părea că
este atâta căldură, în cât ar putea topi orice corp şi totuşi
ea nu ajunge să topească platina şi încă este departe de a
înmuia măcar varul nestins ori cremenea.
Iată astfel s’ar părea că evaporarea multor corpuri cu­
noscute din Chimie precum am oniacul (—38°), bioxidu l
d e su lf (— 68°), an h id rid a carbon ică (— 78°), etc., ar putea
prin frigul produs, să solidifice orice corp, de şi sunt de­
parte de a solidifica orice corp, de şi sunt departe de a
so lidifica măcar spirtul.
R) In anul I, No. 10, al revistei N atu ra, arătam cum
J J ’A rsonval prin anumite mijloace putuse obţine un frig
 Intre — 270 ş i + 3700 115

de — J0 4 "timp de o oră prin ajutorul acetonei şi aerului licljid.

Faţă de un astfel de frig, multe corpuri înconjurătoare
deveneau foarte sfărâmicioase, iar spirtul se face tare ca piatra.
De curând învăţaţii Jeam es Deiuar şi Olszewski în do­
rinţa lor de a licfjefia helium , au atins un frig de — 271° (exact
— 270°). Ru supus Fjelium la o presiune de 180 de atmos­
fere, urmată de o detentă bruscă in zăpadă de Fjidrogen-
Dânşii de şi au atins un frig aşa de mare, totuşi n’au putut
lictjefia Fjelium.
In 10 Iulie 1908 însă, după doi ani şi ceva, H elium a
fost lichefiat de către d. Kam m erlingh-O nnes, numit cu.
drept cuvânt maestrul temperaturilor joase.
Lucrările pentru licfjefiarea Heliului, au urmat astfel:
a) Helium a fost scos din Monazita şi curăţit de gazele
streine. S ’a căpătat astfel 200 L. de Fjelium curat (avea abia
1 j 10000 corpuri streine).
bj De altă parte avea la îndemână 75 L. aer lichid şi 2 0
L. Fjidrogen Hctjid.
Helium apăsat la 100 atmosfere (prin sistemul Cailletet),,
a fost lăsat să se destindă într’o eprubetă ce sta în Hidrogen
lichid ferbinte sub presiune de 6 cm de mercur. Hidrogenul
lichid ferbea în timpul experienţei la temperatura de 15’ abso­
lute (adică la 2731 — 15 = 2 5 8 1 de frig), hidrogenul era
la rându-i apărat de un strat de aer licljid.
In aceste condiţiuni Helium- se lichefia la — 270° insă
nu se solidifica.
c) Crebue să ţinem seamă că fjelium este singurul gaz
cunoscut şi care a rezistat până în 1908 tuturor încercă­
rilor spre a fi lictjefăcut, iar frigul de 3 ' absolute, adică
— 2 7 0 ' centigrade, este cel mai mare frig atins de învăţaţi
până azi, adică mai trebue trei unităţi pentru a se ajunge
114 NATURA

la zero absolut (—273'), care ne arată moartea materiei.

Lichefierea Fjeliului este una din lucrările ştiinţifice cele
mai de seamă din timpul nostru şi a trebuit ca tot personalul
laboratorului Cryogene din Leyda (Olanda), să lucreze fără
încetare dela 5 ore de dimineaţă şi până la ora 9 seara,
spre a putea obţine Fjelium lichid.
B) Faptele de mai sus însă, ne îndreptăţesc şi întrebarea:
care este şi cea mai mare căldură atinsă de învăţaţi?
Marele chimist Ilen ri Sainte C laire Deville, a putut încă
de demult să producă o căldură de + 2000°, arzând deo­
dată oxigenul şi hidrogenul într’un aparat întocmit de dân­
sul şi numit su flător şi a cărei descriere o găsim în cărţile
elementare de chimie.
Căldura produsă de arderea acestor două gaze atinge
+ 2000’’ şi poate topi platina spre a fi apoi lucrată ca şi
ferul, iară argintul şi aurul la această temperatură se prefac
în vapori albaştri şi care dacă dau de aer se prefac într’un
fum gros, iar cremenea cea mai curată se topeşte şi se în­
tinde ca sticla.
Ajungând la 4 2000°, cea dintâi dorinţă a învăţaţilor a
fost să facă în laboratoare toate corpurile din sânul pământului.
Prima încercare a fost facerea pietrelor preţiose, înce­
pând cu rubinu l roşu. S ’a pus într’un creuzet oxid de
Aluminiu amestecat cu oxid de crom şi care va da frumoasa
culoare roşie.
Prin ajutorul suflătorului timp de 3 ore, după topirea cor­
purilor s’a căpătat o pietricică de rubin (de 2 —3 grame sau
10 — 15 carate).
R u binul astfel căpătat, avea intru totul însuşirile ru ­
bin u lu i n atural şi-l întrecea chiar în lim pezim e si curăţenie.
încercări peste încercări au îndrumat pe învăţaţ şi la
 ÎV T R E — 2 7 0 şr + 3 7 0 0 J 15

fa c erea diam antulu i. Primul învăţat care a încercat aceasta

a fost marele chimist H enri M oissan '), numit cu drept cu­
vânt «maestrul temperaturilor înalte».
Hcum câţiva ani, găsindu-se întâmplător un meteorit în
ţara Rrizona din Statele Unite ale Hmericei de Nord, se tri­
mise şi lui Moissan o bucată de vre-o 153 Kgr. şi în care
se găsi diamant negru şi incolor, fapt care-1 tjotărî să re­
producă şi dânsul împrejurările naturale în care s ’au născut
acel diamant. Ii trebuia însă un isvor de căldură foarte mare.
Cele + 2000 ’ nu’i erau îndestulătoare şi de aceea M ois­
san fu nevoit să caute alte isvoare de căldură, cum ar fi cele
de origină fizică, precum puterea electricităţei, pe care apoi
s’o prefacă prin ajutorul unui cuptor, — cuptorul electric ,—
în căldură. Cuptorul a fost înşgljebat în 1892 şi cu el s’a
ajuns la călduri uriaşe de -j- 3000', -f- SSOO“ şi + STOD1.
Cuptorul este făcut din cretă, în care se scobeşte o groapă
şi în care se introduce corpul pentru a fi topit, iar d’asupra
scobitoarei se aşează întocmai ca la o lampă electrică cu
arc voltaic doi cărbuni groşi ca braţul, iar totul era acope­
rit cu o altă bucată de cretă şi care se îmbuca perfect cu
cea d’întâiu. Crecând curentul electric prin cei doi cărbuni,
din arcul voltaic isbucneau în toate părţile flăcări lungi
şi orbitoare şi tot aşa de scânteietoare ca razele soa­
relui. Pentru a nu orbi, lucrătorii purtau ochelari negri. In
acest cuptor electric se desvoltă o căldură de + 3000°, da­
torită unui curent electric egal în putere cu 150 cai-vapori
şi care trec într'o secundă prin cărbunii din cuptor, pentru ca
la vârful lor să se prefacă într’o căldură de + 3000° şi
aceasta abia într’un spaţiu de câţiva cm ’.

1) Despre H e n r i M o i s s a n vezi articolul d-lui G. Longinescu, din

Natura, Hnul II-lea (1907), No. 6.
116 NATURA

In astfel de împrejurări ne-am aştepta ca lucrătorii să

sufere foarte mult de căldură. Mare ne-ar fi însă mirarea,
dacă putând fi martori, am afla că poţi apropia mâna de
cuptor, fără teamă de a te arde, că poţi apropia de cuptor
un sloi de gl)iaţă şi cl)iar să-l aşezi pe cuptor şi de unde
te-ai aştepta să se topească într’o clipă, abia se preface în
apă după un timp îndelungat.
S ’ar părea lucru vrăjit, când ştim că înăuntru cuptoru­
lui se produce o căldură de 4- 3000°. Insă lămurirea stă în
faptul, că creta din care este făcut cuptorul lui Moissan nu
conduce mai de loc căldura. Cele 3000° rămân aşa dar in­
cluse în cuptor, fără a trece în afară şi fără a putea măcar
încălzi o odae, de şi pentru această căldură se cţjeltueşte o
cantitate foarte mare de electricitate şi care costă 4 lei pe
minut, 240 lei pe oră sau 2880 lei pe zi.
La această temperatură, toate metalele cunoscute nouă şi
cftiar platina, se prefac în aburi, nisipul fierbe ca apa dintr’o
oală, iar aburii de nisip se aşează ca făina pe pereţii unui
clopot de sticlă, ţinut puţin timp d’asupra cuptorului, întoc­
mai ca aburul de apă, care în timpul ernei se aşează în
flori de chiciură pe geam.
In stăpânirea unui isvor de căldură aşa de mare, Moissan
a încercat să facă şi diamant.
Cărbunele, pentru-ca să cristalizeze, trebuia topit în fontă
întocmai ca zatjărul în apă. Pentru aceasta dânsul topi în
cuptorul electric ferul care împreună cu cărbunele dela cei
doi cărbuni groşi din cuptor, formează o fontă cenuşie foarte
bogată în cărbune şi pe care o răci deodată aruncând-o
într’un vas cu apă.
Moissan mărturiseşte, că mare ’i-a fost frica când a aruncat
fonta topită în apă, crezând că se va întâmpla o mare ex­
 ÎN T R U — 270 ŞI + 3700 117

plozie. Din fericire nu s’a ales de cât cu frica. — Fonta arun­

cată în apă sfârâia cu şuerături înspăimântătoare şi svârlea
flăcări şi scântei atât de strălucitoare, că te ardeau. — Mai
în urmă, Moissan întrebuinţă pentru a răci fonta, o bae de
plumb. Faptul ar părea prea ciudat, însă trebue să ştim
că plumbul se topeşte la + 3 3 5 °, căldură foarte mică faţă de
cele -j* 3000') ale fontei şi mai mult încă, plumbul topit ră­
ceşte fonta mult mai bine ca apa rece, de oarece se prinde
mai temeinic pe zgura fontei.
Astfel răcită, fo n ta se solidifică. — Solidificându-se tre­
bue să-şi mărească volumul.— La suprafaţă însă, îi pune
piedică o coajă foarte tare, ce s’a format mai întâiu, aşa că
fonta neputându-şi mări volumul, mijlocul ei sufere nişte
apăsări foarte mari. Rezultă dar, că fo n ta supusă deodată
şi unei răceli m ari şi unei presiu n i m ari, lasă să crista­
lizeze cărbunele din sânul său , form â n d diam antul. Disol-
vând fonta prin ajutorul acidului clorţndric, Moissan a putut
căpăta grăunţe mici de diamant negru şi cţjiar incolor, având
întru totul proprietăţile diamantului natural. Faptul a fost
adus la cunoştinţa Academiei de ştiinţe din Franţa la 6
Februarie 1893.
De şi unii învăţaţi nu prea cad la învoială, că cristalele
obţinute ar fi diamant, totuşi rămâne pentru omenire din
partea lui Moissan, o mare şi folositoare descoperire, acea
a cuptorului electric, în care se poate produce o căldură
peste r 3500° şi cu care se pot face cercetări ştiinţifice
de seamă, fiindcă a ajuns la îndemâna oricărui industriaş.
Prin ajutorul cuptorului electric, Moissan a putut prepara
iute şi cu înlesnire metale foarte folositoare industriei; man­
gánul, cromul foarte folositoare industriei oţelului şi din
care, acum câţiva ani, cţnmiştii abia putuseră prin mijloace
„N atura11, An. VIr, No. i. 9
118 NATURA

greoaie şi îndelungate, să obţină câteva grame : vanadiul ;

tungstenul; molibdenul, uraniu; siliciure ; borure; carbure.
In cuptorul electric, Moissan a isbutit să fiarbă metale
ca osmiu, ruteniu, apoi titanul care i-a dat mult de lucru,
dovedind astfel că pe pământ nu e nici un corp care să
nu se prefacă în vapori, iar ca încbeere a lucrărilor sale
asupra temperaturilor înalte, Moissan credea că temperaţura
Soarelui ar fi coprinsă între -f- 3500° şi -f- 6500° cel mult.
De asemeni prin ajutorul cuptorului electric şi graţie
lucrărilor d-lor Minet, Fjeroult şi Fjall, se capătă aluminiu
în cantitate aşa de mare, că de unde în 1857, prin metoda
lui Saint-Claire-Deville un kgr. costa 300 lei, astăzi costă
numai 2,60 lei kgr.
De curând marea cădere de apă Niagara aduce foloase
nenumărate pentru a produce electricitate şi prin urmare
ajută şi la înmulţirea cuptoarelor electrice. Astfel o mare
societate „Niagara-falls-power-company“ întreţine mai cu
seamă cuptoare electrice pentru a fabrica siliciura de carbon
cristalizat sau Carborundum care se obţine din siliciu, coks,
alumina, clorura de calciu şi care a fost preparat de către
E. G. Acheson. Dânsul a putut obţine în cuptorul său o
căldură de -f 37009. Tot prin ajutorul cuptorului electric se
fabrică astăzi fosforul pentru chibrituri; sulfura de carbon
pentru industria cauciucului; iar în curând va aduce foloase
în industria sticlei.
Până la ce grad de frig şi căldură vor ajunge învăţaţii
nu putem prooroci, rămâne însă hotărât faptul, că omenirea
a avut până acum mari foloase depe urma lor.
ANDREI LAZARESCU
P r o f e s o r la lic e u l S fâ n t u S a v a
 SĂ în t r e b u in ţ ă m p e t r o l u l 119

SA ÎNTREBUINŢAM PETROLUL ')

CUM S ’A NĂSCUT, CUM GĂSIM, CUM SCOATEM ŞI CUM FOLOSIM

PETROLUL.

IV.

încerc acum să fac o clasificare a sistemelor de sondare,

toate urmărind o eftinire a metrului de adâncime a sondei.
Sondarea se poate executa: «cu groapa uscată“ sau «cu
groapa plină cu apă“. Sunt şi procedee cu aer comprimat,
dar acestea sunt pentru pomparea petrolului (cu aer cam
sub 5 atmosfere).
In uscat se poate sonda fie prin lovire (sistemul Pensil-
vanic, Canadian , Galiţian, Matter şi Plat, etc.), fie prin sco-
bire cu învârtire (Sistemul Galiţian, Canadian etc.), fie în fine,
prin ajutorul explozibilelor (de ex. cu nitroglicerină) care se
întrebuinţează mai rar.
In sistemul cu apă , imaginat pentru prima oară de ingi­
nerul Fauvelle în Alsacia (1845), se sondează în general tot
prin lovire şi învârtire (sistemele Fauck, Isler, Racke, O laf
Terp, Kobrich, Thumann, Prânzi, Wolsky). Apa circulă în
sondă şi iese afară încărcată cu noroi. Cum iese şi pe unde
iese apa, dispozitivele diferă.
Cu sistemul Kobrich s’a sondat în Silezia cea mai mare
adâncime de sondă : 2002 m. în localitatea numită Păru -
schowits. Sondarea a durat 399 zile, deşi s’au întrebuinţat
şi dălţi cu diamante.
In timpul expoziţiei jubilare din Bucureşti din 1906, s’a
sondat pe dealul Filaretului până la 1800 m. adâncime, cu

1) Vezi „Natura“ anul VII No. 1 2 şi 3.

 120 NATURA

sistemul Tranzl. Cu această ocazie s’au cunoscut straturile

geologice şi poziţia lor, stabilindu-se bine natura câmpiei
Dunărene (Câmpia Română).
k- Nu este aici locul să descriu toate sistemele din fiecare
clasă, căci în loc de a vă lămuri, mai mult v'aş încurca. O
cţjestie însă apare : ce ne face să alegem la sondare un
sistem sau altul ? Ca şi creaţiunile naturei, şi creaţiunile
omului au defecte, şi fiecare sistem are şi el avantajele şi
inconvenientele lu i; fiecare din ele se potrivesc mai bine
în unele împrejurări de cât în altele. Sunt straturile, ce vom
străbate cu sonda, prea înclinate — geologia ne învaţă să
ştim mai dinainte aceasta,— e mai bine să întrebuinţăm
prăjini de cât cabluri; şi din contra, sunt moi şi mai puţin
înclinate, mergem mai repede cu lucrarea, dacă întrebuinţăm
funii de cânepă sau de fire de oţel, pentru atârnarea unel­
telor de găurit. Totdeauna însă gaura sondei trebuie să
meargă drept şi vertical. Dar, cititor iubitor de ştiinţă, ne-am
plimbat pe la toate sondele, şi tot nu văzurăm cum se son­
dează. Să mergem la una de sistem pensilvanic , care e tipul
sondelor, şi e sistemul cel mai simplu.
Cum se sondează. Să ne uităm cu băgare de seamă la
fig. 1, care reprezintă o sondă de tip ceva mai modern.
Rvem şi aci un derick (D), cam de 25 m. înalt, şi in care
ne putem sui până în vârf pe o scară fixată de unul din
cei patru pereţi ai turnului. In vârful derickului e o căruţă—
care poate să şi lipsească — acoperind nişte rotile şenţuite,
pe care se plimbă funiile sau cablurile de oţel, purtând di­
ferite unelte, care vizitează pe rând fundul sondei. Funiile
se întrebuinţează mai ales dacă greutăţile ce atârnă de ea
nu sunt prea mari ; in caz contrar, e mai bine să întrebuin­
ţăm cabluri formate din fire de oţel răsucite in şurubiţe,
 SV ÎNTREBUINŢAM PETKOI UL 121

care la rândul lor, se răsucesc după anumite reguli, formând

funia.
Purtându-ne ocţm de alungul acestor funii, ele ne vor
duce la nişte suluri (S), pe care se înşiră, căci ele trebue să
fie tot aşa'd e lungi ca şi adâncimea la care ajunge sonda,

Cu sulurile sunt împreunate nişte roţi puse in mişcare

prin ajutorul curelelor sau prin ajutorul aburilor direct, uneori,
de către o maşină cu aburi (M) sau un motor oarecare cu
explozie. In fig. 1, roata R se vede că e mişcată prin aju­
torul curelei ce o leagă cu volantul (V) al maşinei ce pro­
duce forţa, iar roata r e învârtită prin ajutorul aburului ce
vine tot de la motorul (M) prin tubul C
122 x atur a

D g cablul C care se învârteşte pe sulul S, poate atârna

când lingura , când alte instrumente speciale, când tot grupul
de unelte, cu care se sapă groapa, in cazul când trebue
scos sau lăsat in sondă. In timpul când se lucrează cu grupul
de unelte, el atârnă prin ajutorul cablului la extremitatea
a a balanţarului B, care joacă ca o cumpănă de puţ pe capul
unuia sau a doi stâlpi bine proptiţi. In sistemul pensilvanic
balanţarul e susţinut numai de un stâlp, numit stâlpul lui
Samson , bine proptit şi el, ca numai un Samson să-l poată
dărâma. Balanţarul e legat la cellalt capăt cu o bielă b— care
are o mişcare de du-te vino,—fiind legată la rândul ei de
extremitatea unei manivele fixată de axul roţei R. Aleargă
cureaua înfăşurată pe roata R, se învârteşte roata şi cu ea
axul ei şi manivela; biela aleargă înainte şi înapoi, balanţarul
joacă, grupul de unelte ciocăneşte fundul sondei. Cu cât
manivela va fi mai lungă, cu atât mai vârtos balanţarul va
juca, ’iar uneltele mai de sus vor cădea, şi invers. Vreţi să
vă încredinţaţi de acest joc, puteţi găsi aşa ceva la o maşină
cu aburi.
V ’am promis să vă descriu sistemul pensilvanic. Să nu
credeţi însă că acesta e, dar nici departe de el nu ne gă­
sim. In sistemul pensilvanic avem trei funii la fel cu C, fiecare
cu roata ei spânzurată în turn, fiecare cu sulul şi roata lui
şi frâna de comandă. In sistemul pensilvanic de exemplu,
sulul S serveşte numai pentru unelte, iar roţile r corespun­
zătoare, numite şi roţile taurului, sunt învârtite prin ajutorul
curelelor, nu prin aburi ce vin prin tub.
Pentru lingură avem altă funie, alt sul, alte ro ţi; şi mai
găsim încă o funie cu toate ale ei, care serveşte numai
pentru lăsatul tubului ce căptuşeşte sonda. Toate funiile
sunt manevrate prin ajutorul unor piedici cu pârgtjie, ce stau
 SA ÎNTREBUINŢAM p e t r o l u l 123

la îndemâna sondorului de lângă balanţar. Ca curiozitate

pot să mai spun că în faţa stâlpului lui Samson şi dedesuptul
balanţarului, e înţepenit un alt stâlp numit stâlpul cu durere de
cap, care-şi are rostul lui: îşi are rostul în cazul când se
desprinde balanţarul de bielă, pentru a nu-1 durea capul pe
lucrătorul de la gura sondei când balanţarul ar vrea să se
rezeme pe coloana lui vertebrală în loc pe aceia a stâlpului
lui Samson. Funia lingurei e manevrată prin aşa zisa roată
cu frecă tu ră , care are forma unui trunchi de con. Hpăsăm
această roată pe o anumită curea,— care aleargă continuu,—
din causa frecărei va fi şi ea învârtită, iar funia lingurei se
va înşira pe sulul fixat de această roată. Lingura e scoasă
afară din sondă.
In coborâre funia se desulă din causa greutăţei lingurei
care nu e tocmai uşoară: mă prind că n’o puteţi ridica.
In sistemul pensilvanic toate roţile, stâlpii, bielele, mani­
velele, fundamentul şi altele, sunt făcute din bucăţi de lemn,
fixate prin pene sau cue de lemn. Scopul e să coste eftin
şi să transportăm uşor sonda cu noi în caz dacă am căutat
în zadar petrol.
Crecem la uneltele de sondare, care atârnă la capul ba­
lanţarului. Coate uneltele se fac de oţel sau fier. In fig. 2
se poate vedea grupul de unelte cu care se găureşte sonda;
să nu vă închipuiţi că acestea sunt toate, dar acestea sunt
principalele. Să începem să descriem grupul uneltelor de jos
în sus. In capul grupului de unelte ia loc dalta (d), care fă­
râmă pământul sau stânca prin loviturile ce le dă. Lungimea
tăişului dălţei depinde de diametrul găurei ce voim să obţi­
nem : foarte obicinuite sunt cele cu tăişul lung de 8 ţo ii')1

1) Un ţol englezesc e egal 2,54 cm. La instrumentele de sondaj nici

până azi nu s ’a introdus sistemul metric.
121 NATURA

(aprox. 20 cm. şi cu lungimea totală

a dălţei cu coada e cam de 1 m. Dalta
e de oţel şi poate cântări ct)iar peste
108 kgr.
Foarte des, după daltă urmează
coada ei despărţită (c) şi poartă nu­
mele de coada dălţei, după care vine
unelta numită foarfecă (f).
Foarfecă, pe lângă foarfecă, e şi
cljeia sondajului numit sondaj p rin a-
jutorulfoarfecei. Această uneltă se com­
pune din două părţi: o parte infe­
rioară (i) şi o parte superioară (s) care
joacă între ele pe o distanţă cam de
30 cm. tocmai ca zalele -unui lanţ.
Partea inferioară a foarfecei e fixată
de coada dălţei, şi împreună cu dalta
formează prima parte a grupului de
unelte. Partea superioară e înşurupată
la bara ce vine mai sus, numită bara
grea (care poate să lipsească ca în
cazul figurei) şi care împreună cu
cornetul (K) formează partea a doua a
grupului de unelte. Această a doua
parte a grupului are rolul să uşu­
reze desprinderea dălţei din pereţii
găurei sondei, dacă ea s'ar înţepeni.
Cornetul e gol în interior, iar funia F
intră în cornet şi se înoadă bine la
cap, aşa ca să nu poată scăpa din el.
Acesta e şi rolul cornetului. Coate a-
ceste unelte la un loc pot avea o Iun-
 S i INTREBUINTÂM p e t r o l u l 125

gime până la 18 m. şi o greutate până la 1000 kilograme.

De la cornet până aproape de balanţar se întinde funia
ce poartă uneltele, după ce a trecut prin gţjiarele aşa nu­
mitului şurup moderator, mai bine zis regulator (m) care
atârnă de capul balanţarului. Ce regulează acest şurup, vom
vedea în curând.
*
* *

Voiţi să vedeţi, vorba vine, să aflaţi cum funcţionează

sonda ? Dăm drumul aburilor la săltarul maşinei (M), pis­
tonul va alerga în cilindrul ei, volantul începe să se învâr­
tească, curelele aleargă, sondorul şi ajutorul lui sunt la pos­
turi: unul la frâne, altul la şurupul regulator. Balanţarul
zgâlţie funia bine încleştată de şurupul regulator, cam de
30 —60 ori pe minut şi făcând sărituri cam de 50 cm.
Ce se întâmplă cu grupul de unelte ?
E limpede, că dacă n’ar fi foarfecă la mijloc, dalta ca şi
balanţarul ar juca şi ele tot cu 50 cm. mereu, ceea ce ar
însemna „« bate apa în p i u ă căci n’am înainta de loc în
săpătură, ori numai atunci când mai desfacem de la şurupul
regulator. Hceasta însă ar fi pierdere de vreme, şi la son-
dagii mai ales, n’avem vreme de pierdut. S ’a născocit atunci
foarfecă. Graţie jocului (de ex. de 30 cm.) foarfecei se
face posibilă şi o înaintare automatică şi dălţei, până la 30
cm., când jocul se anulează. Când se anulează jocul foar­
fecei, dalta începe iar să bată pe loc, şi pentru a se împie­
dica aceasta, sondorul mai deşurupează din şurupul regu­
lator, până ce gtparele şurupului se lasă în jos cu încă un
joc de 30 cm. Operaţia se continuă la fel până ce şurupul
regulator s’a deşurupat aproape de tot. Rtunci se desfac
gljiarele şurupului lăsându-se funia să alunece printre ele,
iar şurupul se înşurupează din nou până sus. Se zice că
126 NATURA

am executat „un şurup“. Sondorul ştie când s’a terminat

jocul foarfecei, după „pulsul“ funiei şi atunci „răsuceşte şu-
rupul“. Ne-am luminat ce e cu foarfecă şi cu şurupul re­
gulator.
Ce las acum iubite cititor să-ţi lămureşti singur ce se
întâmplă dacă balanţarul joacă cu 50 cm., iar foarfecei i
se păstrează mereu jocul de 30 c. m.
Să nu credeţi însă că foarfecă e idealul, şi că a mono­
polizat sondajul, căci sunt cazuri când ea nu ne prea aduce
bune foloase.
S ’a inventat atunci aparatul numit cu cădere liberă , care
o înlocueşte cu succes, făcând ca isbiturile dălţei atâr­
nate de el să fie de 5 ori mai cu folos decât în cazul când
dalta ar fi atârnată de foarfecă. De ajuns atât. Să vedem
mai departe mersul sondărei.
După ce am săpat cu dalta ca un metru până la un
metru jumătate, se trece funia pe sulul roţei taurului şi se
pune această roată în mişcare dând drumul piedicei. Funia
uneltelor se insulă şi uneltele sunt scoase afară atârnând de
vârful derickului.
Când a eşit şi dalta, se observă dacă e tocită, în care
caz se dă la ascuţit în micul atelier adăpostit de şopronul
sondei. In unele straturi, mai la fiecare „/«/'«/>“ trebue as­
cuţită dalta. Când toate uneltele sunt scoase din sondă, se
desface biela de manivelă, balanţarul se dă peste cap, gura
sondei e liberă. Vine rândul lingurei ca să scoată afară să­
pătura. Sondorul apasă atunci pe o pârgtjie, roata frccătoarc
se liberează şi lingura se coboară repede în sondă, unde se
umple cu pământul fărâmat de daltă.
Vrem să scoatem lingura afară, n’avem decât să apăsăm
axa roţei frecătoare şi pe dată aceasta atinge cureaua ce
 <sX l'iTB»m,!KTXM P E T im r , r r , 127

aleargă cu volantul maşinei, iar funia lingurei se insulă şi

cu ea lingura încărcată apare la lumină. In general, lingura
se coboară la fiecare şurup.
Rstfel înaintează săparea, pe fiecare zi cu câţiva metri,
astfel ne apropiem mai mult de petrol, trecând prin straturi
de pietriş sau nisip, când prin argile sau gresii, când înţe-
penindu-se unele în pereţii sondei şi câte odată cl)iar rupân-
du-se şi rămânând acolo,—dând atunci multă osteneală şi
multă pierdere de vreme sondorilor pentru a le scoate şi a
continua lucru,— când în fine, ceeace e mai grav, dând de
straturi de ape subterane, care pe dată trebuesc închise, căci
altfel ne inundă sonda. închiderea apelor se face mai des
prin aşa numitele colace (packer), care se pun de obicei în
straturile impermeabile— de exemplu în stratul de argil— ce
se găsesc imediat d’asupra şi dedesuptul stratului aquifer.
Hceste colace sunt simple tuburi de cauciuc, fixate cu cape­
tele între două tuburi de oţel, care căptuşesc pereţii sondei.
Tuburile de oţel se împing unul în altul apropiindu-se
cât mai mult, şi strângând între ele tubul de cauciuc, care
se umflă şi apasă în pereţii sondei. Cu acest mod, apa nu
mai poate să treacă în sus sau în jos de colacul de cauciuc
astfel format.
Lucrează sondorul mereu, făcând luni de zile aceiaş ma­
nevră, ajungând să numere câteva sute de metri adâncime,
şi— după vecini judecând— începe să spere că petrolul e
aproape; pământul începe să miroase, lucrează din ce în ce
mai atent..... iată că se degaje gaze, şi încă gaze multe. Să
lăsăm gazele să se piardă ? Dacă gazele sunt în cantităţi
mari şi sub presiune, ele pot fi întrebuinţate ca să dea forţa
motrice necesară sondărei.
Htunci să le prindem, şi aceasta o putem face lăsând
128 NATURA

în sondă,— pe lungimea stratului, din care ies gazele, — .

un tub găurit, deasupra şi dedesuptul căruia se pune câte
un colac, şi atunci gazele sunt silite să intre în tubul găurit
şi de acolo să vie până la gura sondei, de unde se conduc
la motor. Uneltele sapă însă mai departe....
*
* *

O vână de nisip amestecat cu bucăţi de pământ, isbuc-

neşte pe gura sondei până la zeci de metri înălţime..... In
fine iată-ne ajunşi, sonda erupe! Stingeţi lămpile, drum liber
la rezervoare..... Dar păcăleală! De odată vâna de nisip
încetează, sonda reintră iar în linişte, şi în loc de bogăţie
de petrol, rămânem cu sonda plină cu nisip ! Ce e de
făcut ? Să ne strângem bagajele şi să ne mutăm sonda în
altă parte, mai cu noroc ?— Nu, să destupăm sonda de nisip
şi n’avem nevoie să săpăm mai departe, căci avem alt mijloc
mai uşor şi mai bun.
Fiecare ştim încă depecând eram de vârsta jocului în
grămada de nisip şi făceam tot felul de construcţii, — imi­
tând d)iar piramidele lui lic o p s — că nu ne luam nici odată
materialul dela suprafaţa grămezei, ci tot mai din adânc
căutam să-l scoatem. Cel dela suprafaţă nu era bun de ni­
mic, — curgea, — şi ar fi trebuit să ne aducem găleţi cu
apă ca să-l facem bun de construit ; pe când cel mai din
adânc, ferit de razele soarelui, era umed şi eşea la tipar de
minune, «adăposturile blindate» erau aşâ de trainice că nu­
mai bateriile — picioarele prietenului de joc invidios — le
putea strică. Pe acest principiu pe care-1 cunoaştem de
atunci, se bazează şi procedeul aplicat la sonde. Petrolul şi
hidrocarburile gazoase sunt subt presiune, dedesuptul unui
strat de nisip uscat. Săpând în acest strat, el nu mai poate
rezistă la împingerile gazelor şi e asvârlit cu forţă afară
 NOTIŢR 129

împreună cu bucăţi de pământ. Petrolul aleargă şi el către

gura sondei, dar dă de nisip... şi se înnămoleşte cu el, căci
pe dată ce nisipul începe să se umezească, devine «bun de
tipărit», şi închide gaura sondei cu un dop ca pe o sticlă
cu... şampanie. Ca să scăpăm de acest dop, iată cum «fra­
păm» : nu întrebuinţăm nici apă rece, nici gfjiaţă — căci apa
nu e bună nici... pentru petrol — ci turnăm în sondă... petrol
curat! Dopul de nisip se îmbată atât de rău, încât se în­
moaie, şi nisipul curge... ca şi cum ar fi u scat! Rcum să ne
ţinem, că petrolul va răbuşni mai rău ca apa din furtunu­
rile pompierilor, va curge şi va umple rezervoarele, va curge
înainte... umple văile şi râurile din împrejurimi şi cu ele şi
sute de vagoane pe zi, pe care D-l X le vinde cam cu 300
lei unul. Să ne bucurăm şi noi cu el.
Ce poate face cumpărătorul cu acest petrol, vom vedeâ.
CINCINflT I. SFINŢESCU
Inginer
--------------------- „ass,-----------------------

N O T I Ţ E

SPRE STIINTfl.—Reproducerea acestor notiţe este îngăduită numai cu arătarea nu­

mărului din „Naturi“ din care se vor luă. Aceste notiţe nu sunt, cum s ’ar crede, luate
deadreptul din revistele arătate, ci sunt prefaceri după articole cu mult mai întinse.

E dw ard W hym per, marele alpinist englez, a murit pe neaşteptate,

în Cbamonix, la 16 Septembrie 1911, în vârstă de 72 de ani. El a fost
acum 50 de ani, unul din organizatorii şi pionierii alpinismului. In 1861
s'a urcat pe P elvoux. In 1864 s’a urcat cel dintâi pe B a r r e des E crin s
(4.100 m.), cel mai înalt vârf al fllpilor francezi, după Mont B lan c.
In 1865 s’a urcat pe vestitul Cervin, scăpând de pe creasta lui
groaznică numai cu două călăuze, şi fiind faţă la moartea celorlalţi
trei tovarăşi lord Douglas, Ilad ow H udsou şi călăuza Michel C roi.
Cartea lui, Mes escalades d a n s Ies Alpes, a ajuns clasică.
130 NATURA

In N atu ra, anul II, pag. 289, R. S. * a publicat descrierea amănunţită

şi foarte interesantă făcută de tilbymper asupra urcării lui pe 'Cervin.
(L a N atu re, 21 O ctom brie 1911).

Industria film elor cin em atog rafice a ajuns astăzi la o desvoltare

pe care puţini o bănuesc. După C lem ent şi R iv ierre, consumarea anuală
în lumea întreagă se urcă la 90 milioane de metri de filme, ceace face
vre-o 40 de milioane de lei. Cele două fabrici mai mari din lume sunt:
C om pan ia E astm an K od ak (Rocbester-New-York) şi A ktien G eselschaft
fu r A n ilin F a b rica tio n (Berlin). Cea dintâi fabrică filmele din celuloid,
iar cea de a doua fabrică filme care nu ard din acetat de celulosă, de
care am vorbit într’o notiţă din numărul trecut al N atu rei. A cetatul
de celulosă se fabrică frământând 1 parte de bumbac cu 4 părţi a cid
acetic, cu 4 părţi a n h id r id ă a cetică , şi cu o parte a cid su lfu ric care
serveşfe să pornească reacţiunea.
(L a N atu re, 11 N oem vrie 1911).

De ce vedem din sbor pământul concav. — Cred că sunt îndrep­

tăţit să pun acest titlu, căci şi noi, oamenii, am devenit sburători: cu
aeroplane, zeppelinuri şi poate în viitor şi cu alte maşini. E vorba însă
că nu numai de pe pământ, dar şi din aer vedem unele lucruri pe
dos : în loc să vedem pământul ca un mare glob, îl vedem din contră,
concav. D-l I)r. C harles Forbes dela Universitatea Colum bia a dat în
numărul din Octombrie a revistei S cien tific A m erica n S u pplem en t ex­
plicaţia acestei iluziuni optice, care e analoagă cu aceia a fenomenu­
lui m ir a ju lu i din ţările nisipoase şi calde, sau de exemplu a faptului
că vedem stelele şi alte corpuri cereşti totdeauna mai sus la orizont
decât sunt în realitate. Rnume ştim : 1. Că lumina se refractă când
străbate straturi transparente de densităţi diferite, şi raza luminoasă se
apropie cu atât mai mult de normală la stratul străbătut, cu cât den­
sitatea stratului e mai m a re ; 2. Că un obiect luminat îl vedem în
direcţia prelungirei direcţiei razei luminoase ce o primeşte ochiul şi în
prelungirea razei luminoase ce vine dela obiect! Poziţia lui va fi dar
fixată de intersecţia acestor două direcţii. Acum o uşoară figură geo­
metrică ne explică iluziunea optică. Luaţi un arc de cerc şi un punct
exterior convexităţei lui, din care duceţi raze în toate direcţiile, care
merg însă curb spre arcul de cerc, până ce -1 întâlneşte aproape normal.
 N O TIŢE 131

Ducând tangentele extreme la toate aceste raze de lumină curbe, că­

pătăm o serie de puncte de intersecţie a lor, care unite ne dă forma
iluzionară a pământului văzut din văzdut).
(Ing. C. S.).

Irig a re a Sudanului E giptean. — Egiptul era îndestulător în timpu­

rile când era grânarul imperiului roman, şi mai ales al poporului Romei
ce trăia în „dolce fa rn ien te« pe supt portice, dar lumea s ’a înmulţit
şi locul necultivat e pagubă. Sudanul Egiptean, dincolo de N ilu l Alba­
stru e nepopulat, eataractele Nilului sunt încă în lenevie sălbatecă, iar
câte odată în vremuri de secetă d)iar Egiptul de sus e bântuit de
foamete.
Iată că inginerii englezi vor să puie capăt acestei stări, dar mai
ales pagubei ce se socoteşte la 1 0 milioane lei anual, ceeace ar fi do­
bânda de 4 % la un capital de 250 milioane lei. Ei vor să facă diguri,
ecluze, să utilizeze vre-o 3 cataracte dela A bu-H am id şi astfel să facă
un nou Egipt productiv, dela A ta b a ra până la Nilul Albastru, adică o
suprafaţă arabilă de 800.000 I)a. cu o valoare de peste 1250 lei ţjecta-
rul, deci de o valoare totală de peste 1 miliard Iei. Lucrările ar costa
cam '/ 4 miliard lei, dar cu ele s ar împiedica şi foametele viitoare şi
inundaţiile. Ţara s ’ar popula lesne, căci devine productivă.
(Ing. C. S. d u p ă H im m el u n d E rd e 10 Oct. 1911).

Lem nele nobile ale A ustraliei. — Australia nu e numai lânarul

Angliei, dar e şi furnizorul de lemne de construcţie-nu de mult timp—
al lumei întregi. înainte vreme, lemne bune de construcţie pentru co­
răbii, era lemnul de Teak indian, H ick din Statele-Unite, dar acestea
s’au scumpit şi se scumpesc pe zi ce trece. In schimb s'a descbis alt
isv or: familia E u ca lip ţilo r din Australia, cu trunchiuri ce pot p lungi
de peste 150 m. şi cu peste 160 de specii. Sunt unele genuri însă
(iiy rta ceele) care sunt ceva mai mari ca stejarul.
In tăierea colosalelor păduri Australiene (numai în N oul W ales de
■Sud sunt peste 8 milioane de Akri = 320.000 Ija . pădure) nu se pro­
cedează barbar, ci se replantează sistematic, deşi aceşti arbori cresc
uimitor de repede. Aşa albastrul a rb o re d e g u m " creşte cu câte 2 metri
în înălţime pe pecare an. Rădăcinile acestui pom merg adânc în pă~
132 NATURA

mânt şi distrug prin puterea lor de absorbţiune mlaştinile şi cu ele şi

ţinuturile nesănătoase bogate în onofele. De aceea în ţinuturile mai
calde se întrebuinţează la plantaţii; aşâ în R iv ie r a italiană şi franceză
cu o temperatură medie de 15°,.,, încă de acum 40 ani s'au făcut plan­
taţii de Eucalipt.
Afară de lichidul antiseptic pe care Eucaliptul îl dă, trunchiul lui,
ce poate avea o circonferinţă până la 8 metri, dă un lemn care aduce
şi mai mult folos, căci e tare, dar şi elastic.
Un lemn de construcţie e cu atât mai bun, cu cât e mai dens. Lem­
nul Eucaiiptului are o greutate de 1,05 1.17, deci greu. Hite varietăţi
de arbori sunt mai uşori, şi de aceia se pot uşor transporta pe apă,
de exemplu lemnul Ju r ra h , ce are o coloare mai deschisă. Altul e roşu
închis şi mai greu, şi se lucrează frumos, e M ahagónid.
In tehnică, aceste lemne au numele de „lem n e t a r i“ şi se întrebuinţau
Ia început mai mult în construcţiile în a p ă : b a r a je (stăvilarp), ecluze
(porţi în apă), căci nu putrezesc uşor, iar de viermi nu prea sunt ata­
cate. Azi se întrebuinţează toarte mult şi în construcţiile podurilor de
lemn, de case, la pavarea străzilor, interioruri de case şi chiar mobile
căci se pot frumos lustrui.
In pavarea străzilor aceste lemne, au găsit o mare întrebuinţare, şi
se războieşte cu asfaltul, pe care nu-1 bate de cât atunci când strada
e prea înclinată. Asfaltul atunci ar fi prea alunecos. Lemnul nu dă
miros ca asfaltul, nu radiază atâta căldură vara ca asfaltul şi nu se
moaie, iar experienţa a arătat că pavajul de lemn e şi solid : după 13
ani de întrebuinţare pavajul de lemn australian al unei străzi s’a tocit
numai cu 1 cm. Lemnele de pavaj au diferite num iri: J a r r a h (Eucu-
lip tas m a r g in a la ), B lackbu tt, (E u cal. p ilu la r is ) T alo lm eo o d (E u calip-
tus m icrocorys).
După cum am spus, asfaltul se ţine însă şLel bine.
(In g . C. R . d u p ă Ilim m el u n d E riié Oct. 1011.)
 CHIMIA LA FACULTATEA DE ŞTIIN ŢI DIN BUCUREŞTI 133

CHIMIA LA FACULTATEA DE ŞTIINŢI

DIN BUCUREŞTI ')

Vom face împreună cursul de chimie neorganică■ In min­

tea d-voastră a încolţit de sigur întrebarea, ce e chimia şi
mai ales ce e chimia neorganică .'-.Vă aşteptaţi să încep deo­
dată cu o definiţie a chimiei, pe cât de lungă şi plicticoasă,
pe atât de neînţeleasă. Vă aşteptaţi să vă vorbesc din capul
locului ca şi cum aţi f i chimişti şi nu începători în ale chi­
miei. V ’aţi înşelat. Eu fac un curs metodic. Veţi vedea mai
târziu ce trebue să înţelegeţi printr’un curs metodic.
Nu uit, c’aţi învăţat chimia în liceu. Sunt dintre aceia
care cred că învăţarea chimiei în liceu n’are de scop să dea
cunoştinţe multe. Chimia se învaţă în liceu ca să desvolte în
elev simţul de observaţie şi dragostea pentru ştiinţă. Pentru
mine, cunoştinţele d-voastră sunt numai amintiri nesigure ;
eu nu le ţin atât de temeinice ca să slujească drept temelie
unui curs universitar.
In cursul meu vom stabili treptat treptat, sprijiniţi pe
experienţe, toate noţiunile şi nu vom vorbi despre nici una
în mod cateljetic.
Nu sunt de părerea acelora care pun vina rezultatelor
nemulţumitoare la Universitate pe seama liceului care nu
v’ar pregăti îndeajuns. In unele cazuri, foarte puţine, învi­
nuirea poate să aibă în parte oarecare tem ei; în cele mai
multe cazuri ea este neîntemeiată. Şi, eu cel dintâi mă ridic
cu furie în contra unei asemenea învinuiri. Hm fost zece 1

1) Lecţia de deschidere a cursului de chimie neorganică, la 31 O c­

tombrie 1911.
„ Natura “ An. VII, No. 5. 10
 1 3 4 NATURA

ani de zile profesor secundar şi ştiu că mi-am făcut în con­

ştiinţă datoria. Poate că greşesc crezând aceasta despre
mine. Nu greşesc de fel când spun, c’avem profesori se­
cundari cu totul distinşi, cărora nu trebue să li se arunce
cu atâta uşurinţă, învinuirea aşa de mare că nu-şi fac da­
toria. Rtâţia şi atâţia, în Capitală şi în provincie, îşi împli­
nesc datoria cu toată priceperea şi se jertfesc cu lucrările
de laborator. Răul stă aiurea. Suntem prea pretenţioşi şi vă
cerem, sau mai bine zis vă cer unii, mai mult de cât se
poate. Nu tăgăduesc, că în oarecare măsură, 'sunt şi unii
elevi slabi şi unii studenţi care nu muncesc cu tragere de
inimă. Vina cea mare sunt programele nespus de încărcate
dela Universitate şi ideea cu totul greşită că studentul tre­
bue să pe îndopat cu cursuri de tot felul, fără rost şi fără
legătură. Voi vorbi indată despre acest rău.
Eu mă mulţumesc cu amintirile nesigure cu care veniţi
din liceu. Nici nu vreau şi nici nu vă las să-mi vorbiţi, de
la început, de atomi şi molecule, de form ule şi ecuaţii. Dacă
nu vă pot da de la început o depniţie a cpimiei, care să
intre pe o urecpe şi să iasă pe cealaltă, vă pot arăta în
scpimb o privelişte generală a cpimiei in natură, in labora­
toare şi in cărţi, care să ne arate in linii mari frumuseţea
şi însemnătatea acestei ştiinţe.
* * *
Cpimia e vecpe de când lumea, de la începutul începu­
turilor. Ea e in cer şi pe pământ, in cele văzute şi in cele
nevăzute.
Soarele e un cazan uriaş, in care clocotesc de milioane
şi milioane de ani, tot felul de materii, in care valuri de
foc se rostogolesc, se întâlnesc, se ciocnesc şi se aruncă in
văpăi de mii şi răsmii de kilometri. Căldura şi lumina care
 CHIMIA LA FACULTATEA DE ŞTIINŢ1 DIN BUCUREŞTI 135

ne încălzesc şi luminează sunt produsul chimiei care lu­

crează in soare ; această chimie a lucrat în vremurile de­
părtate ale epocelor geologice şi tot ea va mai lucra'in vre­
murile ce va să vie. Din chimia soarelui învăţaţii au tras do­
vada cea mai puternică pentru adevărul: «Nimic nu se perde
nimic nu se creiază in lume». Dacă ar fi fost altfel, soarele
ar fi scăzut sau s’ar fi mărit, planetele ar fi fost atrase când
mai puţin, când mai mult şi mişcarea lor in sistemul plane­
tar n’ar fi rămas aceeaşi.
In stelele de mii şi mii de ori mai mari de cât soarele
chimia ferbe materia din ele in tot atâtea cazane uriaşe.
Chimia e puterea vrăjită care împodobeşte bolta cerească
cu milioane de petre scumpe şi ne-o luminează, în nopţile
senine, cu o lumină adevărat cerească.
Luna, regina nopţii, e poate singurul corp ceresc in care
cţjimia şi-a stins cuptoarele.
Pământul, de când s’a desfăcut din acel cocoloş uriaş
de la începutul începuturilor, a trecut prin nenumărate pre­
faceri, in care chimia a fost neobosită. Forme de materii tot
mai deosebite se iveau pe măsură ce el se tot răcea.
Pe o rază de soare s’a coborât pe pământ, după unii în­
văţaţi ’) şi de pe nu ştim ce planetă, cea dintâi sămânţă pur­
tătoare de viaţă. Pe un firicel de p r a f ceresc a încăput
atuncea mai multă chimie de cât e cuprinsă astăzi in toate
laboratoarele şi bibliotecele noastre. Sămânţa mititică, să nu
o vezi nici cu oclji nici cu ocheane, a încolţit şi a crescut
încălzită de cel ce o adusese şi t>rănită de puterile chimiei.
Urmaşii ei, urcând, din zeci in zeci de veacuri, câte o treaptă
din scara mare a vieţei, au împodobit pământul cu nenu­

1) N atura, anul VI p. 2 8 2
136 NATURA

mărate vieţuitoare. Amintirea lumilor cereşti din care a fost

smulsă cea dintâi sămânţă trăeşte şi astăzi in tot ce are
viaţă. In spre soare şi in spre cer ne îndreptăm cu drag
privirea şi de acolo aşteptăm ajutorul ce-1 dorim. Nu numai
regii, ci tot ce trăeşte este după această ipoteză din neam
ceresc
De la piatra care pare că nu trăeşte, de la firicelul de
iarbă, de la plantele mai mari până la animale, până la
om, cel mai bun şi cel mai rău dintre vieţuitoare, chimia
lucrează pe tăcute sau pe faţă, fără osteneală şi fără între­
rupere. Chimia face şi desface şi preface in mii şi mii de
feluri materia din lume. Viaţa toată e datorită chimiei. Par­
fumul şi colorile din flori, zahărul din sfeclă şi trestia de
zahăr, făina din seminţe, ţirănirea fiinţelor, naşterea, creş­
terea şi moartea lor, toate, toate sunt opera chimiei care
lucrează in natură.

De mult, foarte de mult1), omul a observat prefa­

ceri in materia ce-1 înconjură. Pregătirea pânei, a vinului,
a oleurilor e urmarea firească a unui spirit de observare
foarte desvoltat. Adevărate industrii chimice au fost înte­
meiate de cei vechi- Multe metale, multe din întrebuinţările
lor, tot felul de corpuri le făceau cei vechi aproape ca şi
noi. încercări de explicare a nenumăratelor prefaceri întâl­
nim din cele mai vechi timpuri. Vieţi întregi de oameni au
fost cheltuite cu aceste încercări. Incet-încet, se arată tot mai
vădit caracterul ştiinţific al chimiei. In laboratoare, învăţaţii
încearcă să pătrundă in tainele chimiei din natură. Multe

1) N a tu ra anu l I V , p. 2 6 p â n ă la a n u l V I , p . 1 5 7 .
 CHIMIA LA FACULTATEA DE ŞTIIN ŢI DIN BUCUREŞTI 137

secrete au isbutit oamenii să afle din natură, dar şi mai

multe au rămas necunoscute.
E mare de tot numărul chimiştilor de frunte şi mai
mare incă al celor mai mărunţi. Qn Lavoisier (1743— 1794)
va trăi vecinie în amintirea învăţaţilor şi a tuturor oameni­
lor. El a aruncat o lumină de geniu peste întunecimile ce
ascundeau minunile naturei. Amintirea lui e preamărită şi
de nimbul martirului, căruia revoluţia franceză i-a tăiat ca­
pul, fără nici o vină. Cu drept cuvânt Lagrange a spus :
le-a fost destul o clipă ca să doboare un cap ca al lui şi
lumei nu-i va fi de ajuns un veac ca să mai aibă altul la
fel». Un Scheele (1742— 1786), in S u ed ia; un Berthollet
(1748— 1822), un Sainte Clair Deville (1818— 1882), un Wiirtz
(1817— 1884), un Berthelot (1827— 1907 ’) in Franţa ; un Ca~
vendisch (1731-1815), un Dalton (1766-1844), un Sir Humhry
Davy (1 7 7 8 — 1829), in Anglia ; un Fjoffmann (1818-1892)
un Bunsen (1811 -1 8 9 9 ), în Germania; un M endelejeff
(1834— 1907 ') în Rusia atâţia şi atâţia, tot atât de mari,
au mărit cu cercetările lor câmpul cunoscutului şi au scris
pagini sublime în cartea ct)imiei.
Patru busturi împodobesc această sală cu chipurile lui,
Berzelius, Humbold, Liebig şi Davila. Berzelius (1779— 1848)
chimist suedez a lucrat nespus de mult in chimie, a găsit
corpuri nouă, a făcut nenumărate analize, a făcut teorii şi
clasificări şi a fost în fruntea tuturor cljimiştilor din vremea
lui. Societatea medicilor şi naturaliştilor din Iaşi il alesese,
acum 50 de ani membru de onoare; scrisoarea lui de mul­
ţumire se păstrează şi azi Alexandru Humbold (1769— 1859, 12

1) N atura, anul Il-a, p. 193

2) N atura, anul 11-a, p. 257.
138 NATURA

care a fost mai mult naturalist şi geograf, a făcut şi ctjimie

cu Gay-Lussac prin 1805. Gay-Lussac (1778— 1850) eră unul
din cei mai mari experimentatori din timpul său. La şcoala
Iui s’au format printre alţii şi Iustus von Liebig (1802— 1873 ')
Humbold recomandase lui Gay-Lussac, cu toată căldura, pe
compatriotul său german. Liebig a ajuns în urmă unul din
cei mai mari cţumişti ai lumii. Lui Liebig datoreşte Ger­
mania starea de înflorire pe care a luat-o chimia din timpul
său. Luin Liebig şi elevilor săi se datoresc miile de fabrici
care îmbogăţesc Germania cu miliarde pe fiecare an.
Car ol Davila (1828— 1884) a fost pentru noi un Liebig,
care a adus la noi ctjimia franceză. El a fost profesor de
chimie la universitatea noastră şi a avut ca cel mai strălucit
elev pe d-1 Doctor Istrati.
D-l Petru Poni, sărbătorit de ună-zi, pentru marea sa
cinste şi marea sa ştiinţă, a făcut lucrări neperitoare asupra
compoziţiei petrolului român şi asupra mineralelor din ţara
noastră.
D-l Doctor Istrati stă printre noi, voinic şi falnic, «pre­
cum printre dealuri, verzi şi numai flori, stă bătrânul munte
albit de ninsori». Cu orizontul său larg, el vede departe, în
trecut şi viitor. Din când în când, câte o ceaţă deasă în-
vălue fruntea bătrânului munte. Privirea lui ageră nu mai
zăreşte atunci pe oamenii din vale, ce-i par atât de mici.
Şi, ceaţa deasă se ridică şi de pe apa limpede a isvo-
rului de munte, şi de pe suprafaţa verde a bălţilor şi băl­
toacelor cu apa otrăvită. Incet-incet, ceaţa deasă se risipeşte
bătrânul munte îşi arată din nou fruntea lui boltită şi oa­
menii din vale se uită din nou cu drag la marele lor prieten1

1) N atura, anul 111, p. 204.

 CHIMIA LA FACULTATEA DE ŞTIIN TI DIN BUCUREŞTI 139

şi marea lor podoabă. Cu aceste din urmă cuvinte, izvorâte

din două sentimente cu totul opuse, de sinceră admiraţie
şi adâncă revoltă, trec la partea a doua a lecţiei de azi»
cţ)imia la facultatea de ştiinţi din Bucureşti.
* .* *
V'aţi înscris la facultatea de ştiinţi de bună-voie, împinşi
numai de imboldul firesc de a învăţă o ştiinţă către care vă
simţiţi chemaţi. Veniţi cu tot focul tinereţei D-voastră şi cu
gândul curat să vă împodobiţi mintea cu comori de cuno­
ştinţe. Aveţi o menire mare in ţara noastră. D-voastră veţi fi
şi purtătorii de lumină şi oamenii de ştiinţă. Veţi fi profe­
sori în învăţământ. Veţi fi ct)imişti în fabricele noastre care
trebue să fie tot mai multe, tot mai mari şi tot m ai rom â­
neşti Vă urez reuşită bună pe calea care aţi apucat-o.
Veţi avea să munciţi mult, căci numai cu muncă multă
se câştigă adevărul. Mă doare inima, dar trebue să vă spun
că veţi munci şi de prisos. Programele noastre, după cum
vă spuneam, sunt prea încărcate şi încărcate fără rost. Nu
veţi găsi nici o universitate in lume, în care să fie îngrămă­
dite atâtea cursuri, cursuri care cad pe spinarea aceluiaş
student. In Germania, în numeroasele ei universităţi, studentul
îşi alege o specialitate principală şi două secundare. Cursu­
rile, puţine la număr, nu sunt din cale afară de dezvoltate.
In Franţa, în ţara examenelor multe, s’a introdus şi acolo
sistemul cursurilor pe ales şi al certificatelor. Pentru licenţă,
studentul trebue să aibă trei certificate. Examenul aşâ de
încărcat al licenţei noastre nu se mai dă. Nicăeri, nu e obli­
gator pentru student să urmeze un curs de chimie agricolă
sau ct)imie industrială.
La noi, e o puzderie de cursuri pe care trebue să le ur­
maţi. După programul nou, veţi ascultă un profesor de ma­
140 NATURA

tematică, trei profesori de fizică, patru profesori de chimie

şi unul de mineralogie. Chimia agricolă şi chimia industrială
sunt obligatoare amândouă pentru orice student, pe când nici
una din ele nu este obligatoare în străinătate. Numărul exa­
menelor e spăimântător; greutatea lor o veţi simţi şi re­
simţi ani întregi după luarea licenţei; folosul lor nu-1 veţi
vedeâ niciodată. Veţi cădea rupţi de oboseală, când vă veţi
întoarce seara dela cursurile urmate peste zi. Nu ştiu când
veţi mai putea citi, căci nu ştiu, dacă vă mai rămân câteva
ceasuri libere pe zi. Nu pot intră în toate amănuntele acestei
organizări nouă. Nu le cunosc nici eu. Nu puteam luă parte
pe vremea aceea, la şedinţele care au avut loc. Aveam su­
plinitor şi şef de lucrări. Nu li s’a spus nimic şi n’am aflat
nimic. Am făcut o întâmpinare la consiliul facultăţii, atunci
când am aflat, dar mi s’a spus că-i prea târziu, fiindcă afla­
sem prea târziu. In consiliu ct)iar, s’a atras atenţia asupra
unor neajunsuri, dar programul a trecut, căci trebuia să
treacă. Cu toată tăria glasului meu, mă ridic, dela această
catedră în contra acestui program atât de încărcat, atât de
nepotrivit şi făcut cu atâta nesinceritate. Părerea mea eră să
se facă o anchetă cât mai întinsă printre oamenii specialişti
dela noi, printre cfpmiştii veniţi de aiurea, printre licenţiaţii
şi absolvenţii noştri. Părerea mea eră să se ţie seamă de
toate plângerile şi să se lucreze cât mai pe faţă. Organi­
zarea învăţământului chimiei în străinătate nu trebue să fie
nesocotită. Eu ceream lucrări multe de laborator, cursuri
puţine, întrebuinţarea muncei d-v. cu folos, timp liber pentru
citit reviste în şezători.
S ’a crezut că e bine să mi se puie câte ore de curs
trebue să fac şi câte ceasuri de laborator trebue să lu­
craţi. S ’a pus o jumătate de zi pe săptămână pentru analiza
 CHIMIA LA FACULTATEA DE ŞT1INŢI DIN BUCUREŞTI 141

cantitativă de-abia în anul al treilea. Ce însemnează aceasta

nu puteţi înţelege dea dreptul. O jumătate de zi pe săptă­
mână pentru analiza cantitativă poate să însemne o jumătate
de zi pe an, căci o analiză începută cu greu mai poate fi
sfârşită bine tocmai după o săptămână.
Şi s’a pus această jumătate de zi tocmai in anul al treilea
când studentul trebuie să facă lucrări speciale de analize
industriale şi agricole. S ’a îndreptat, în parte, acest rău
punându-se chimia analitică şi în anul al doilea. Cu aceasta
nu s’a făcut însă ce trebuia să se facă. Cu două jumătăţi
de zi mai mult nu se invaţă analiza cantitativă. Cine nu ştie
însă chimia neorganică şi cea analitică, cine n’a lucrat temeinic
în laboratorul de chimie neorganică, acela va putea să înveţe
oricâte sute de fapte şi sinteze, dar nu va ajunge niciodată
un chimist. Pe chimia neorganică se sprijină toate speciali­
tăţile ctjimiei. Cocmai chimia neorganică a fost nesocotită la
facerea programului. Rcum nu mai folosesc nimic toate plân­
gerile mele. Programul e la consiliul permanent. D-voastră veţi
suferi urmările lui. Va veni o vreme când vor vedea mulţi
prăpastia mare în care a fost împins învăţământul chimiei
la facultatea de ştiinţi din Bucureşti. Se va vedea atunci
câtă dreptate a avut acela care a ridicat glasul în contra
acestei organizări. Nu din deşertăciune ridic glasul meu în
contra acestui program. Şi nu din capul meu aduc învinuirile
de care am vorbit. E o literatură didactică întreagă în ţările
apusului. învăţaţi mari se ocupă cu pricepere cu problema
aceasta mare. In toate părţile se ridică glasul in contra sco-
asticii care a mai rămas încuibată în şcolile de azi. In toate
părţile se caută ca munca studentului să nu-1 istovească,
pretutindeni se pune tot mai mult temeiu pe lucrările de la­
borator şi se împuţinează tot mai mult examenele istovitoare.
142 NATURA

Vi s’a părut poate că sunt prea aspru în judecata mea. Veţi

vedeâ îndată că mult mai aspru se pronunţă unul din cei
mai mari cţjimişti şi cugetători de azi, Sir William Ramsay ').
Marele profesor dela universitatea din Londra, şi-a arătat
părerile sale privitoare la această chestiune în studiul său !
Educaţia Chimiştilor. Acest studiu a fost tradus pe vremuri,
în limba germană de un alt mare chimist, profesorul W.
Ostwald. Din traducerea românească publicată de mine în
Revista de Filosofie şi Pedagogie, fascicula II şi III, 1906,
p. 150, vă citesc numai rândurile următoare:
. . . «Conferinţa următoare a fost ţinută în Septembrie
1904, în adunarea anuală la Society o f Chemical Industry din
New-York, şi a stârnit cel mai viu interes, mai întâi în cer­
curile restrânse pentru care a fost menită. Un interes la fel
trebue să deştepte şi în cercuri mai largi şi mai depărtate
de chimie, comunicările unui om care ca profesor stă tot
aşa de sus ca omul de ştiinţă. După cum se va vedeâ îndată,
e vorba aici de cestiunile generale ale învăţământului ştiin­
ţific ; observaţiunile făcute cu privire la chimie, se pot aplică,
cu foarte puţine schimbări, şi la domeniile cele mai deosebite.
Fie ca aceste observaţii să fie citite cu încredere că e vorba
de experienţele unuia din cei mai distinşi savanţi şi căpătate
într’o activitate de profesor timp de treizeci ani. Cele ară­
tate aici capătă o valoare deosebită şi prin împrejurarea că
autorul lor a trebuit să ducă o luptă grea şi lungă ca să le
puie in practică ; ele au fost supuse în acest^timp unei ale­
geri şi curăţiri care a păstrat numai ce a fost găsit practic
şi bun» . . .
. . . «Educaţia chimistului (acest cuvânt arată şi pe cţ)i-1

1) N atura, anul VII, p. 51.

 CHIMIA LA FACULTATEA DE ŞTIIN ŢI DIN BU CU REŞTI 143

mistui ştiinţific şi pe cel tecţmic) trebue sa pe înţăleasă in

aşa sens ca să producă în prima linie o anumită îndrumare
a spiritului şi numai în al doilea rând să mijlocească o câşti­
gare de cunoştinţe» . . .
. . . . „Pe scurt trebue să se devolte putinţa de inven-
ţiune“ . . .
. . . „întrebarea nu e, ce ştie? ci cât poate!“ . . .
. . . „Mai întâi de toate nu trebue să se deâ prea multă
învăţătură. Partea esenţială a progresului ştiinţipc se sprijină
pe drumul vecpiu de tot, cu încercări şi cu nereuşită“ . . .
. . . „Ce învaţă studentul din aceasta ? Să se supue ? Aceasta
ar p putut să înveţe şi acasă. îndemânare ? îndemânare în­
seamnă să facă ce-i trebue şi nu să primească ce-i dă altul
deagata. Aşi privi mai bucuros când studentul ar învăţă
Eneida pe de rost decât să facă operaţii de acestea care ră­
pesc timp şi ucid mintea“ . . .
.. . „Şi, acum, vreau să discut chestiunea, care, pe cât
ştiu, nu pricinueşte în America nici o greutate mai însemnată,
dar care în Anglia a vătămat în mare măsură progresului
ştiinţei şi al cercetărilor. Mă gândesc la examene. Am văzut
adesea oameni, care prin împrejurări, caracter sau anumite
hotărâri, au fost împedecaţi dela luarea titlului şi care cu toate
acestea sunt savanţi distinşi şi profesori entuziaşti. Poate şi
mai des am venit în contact cu titraţi al căror singur merit
consistă într’un talent de papagal ca să repetească ce li s’a
spus, sau într’o îndemânare de a ghici particularităţile exa­
minatorului. De ce îmbătrânesc, de aceea cred mai puţin în
titlul universitar, ca o dovadă de aptitudini. Poate că mo­
tivul acestei păreri stă în chipul cum se capătă în Anglia
titlul acesta; el e rezultatul unuia sau cel mult a două exa­
mene făcute de oameni care cunosc pe candidaţi numai după
144 NATURA

număr şi care prin examinare înţeleg adesea a trânti pe can­

didaţi în loc să stabilească ce pot ei produce. Hici se iveşte
din nou chestiunea de mai sus: examenul este o instituţie
care stabileşte ce ştie candidatul pe dinafară şi nu ce poate
el în realitate.

Studentul care lucrează sub ocl)ii profesorului şi azisten-

ţilor e supus zilnic la examinare . . .
Calităţile care sunt stabilite de examene, aşa cum s’a
obişnuit în Hnglia, în cei din urmă patru-zeci de ani, sunt
de acelea pe care le dorim cât mai puţin unui tânăr al ştiinţei,
exercitarea memoriei până la perderea judecăţei proprii, în­
demânarea de a-şi etala cunoştinţele şi a le da un lustru
ştiinţific, în loc de însuşirea de a le legă între ele şi de a le
mări astfel valoarea lor, şi în fine, dibăcia de a ghici cu­
noştinţele şi înclinările examinatorului, în loc de a deşteptă
entuziasm in alţii. Pentru un avocat aceste calităţi sunt ideale,
fiindcă ’i sunt folositoare în activitatea lui ; pentru ştiinţă ele
sunt otravă. O judecată sănătoasă, chiar şi inceată, stator­
nicie in lupta contra piedicilor; cunoaşterea izvoarelor unde
să caute lămuriri şi cum să le întrebuinţeze când le-a găsit;
iscusinţa de a inventa, acestea sunt calităţile de care avem
n ev o e; prezenţa lor la cineva poate fi constatată numai
printr’o observare necontenită“ . . .
. . . „Răspunsul meu ar fi deocamdată că studenţii sunt
prea îndopaţi cu cursuri. Scopul lecţiunilor e mai mult să
prepare calea studiului, arătând studentului ce să citească
şi nu să-i deâ o anumită învăţătură“ .. .
. . . „S’a dovedit, în adevăr, că studenţii fac mai mult
progres cu cititul şi cu discuţiile, decât pe o cale mai mult
formală“ . . .
 CHIMIA LA FACULTATEA DE ŞTIIN ŢI DIN BU CUREŞTI 145

. . .«Indjeiu cu următoarea învăţătură din Regule pentru

conduita publică, scrise acum trei-spre-zece veacuri pentru
poporul japonez : Datoria cea mai mare a fiecărui om este
să puie mai pre jos interesele lui proprii decât acelea ale
binelui public. Egoismul împedică cooperarea şi fără coo­
perare nu se poate îndeplini nici un progres m are“.
Incheiu şi eu cu această încheiere. Egoismul împedică
cooperarea şi fără cooperare nu vom dă învăţământului chi­
miei îndrumarea sănătoasă, de care şi ţara noastră are nevoie.
G. G. LONG1NESCU
------------------------------------------------------

RPRINZATORILE CU PIATRH PIROFORICA

In şirul veacurilor omul s’a folosit de mijloace felurite,

ca să-şi aprindă focul, când dorea să se încălzească şi să-şi
facă lumină când eră întuneric. In vremea din urmă când
fosforul a început să servească la facerea chibriturilor,
s’a creat o industrie nouă, care şi-a luat un avânt destul
de însemnat. Chibriturile au ajuns în mâna fie căruia pe preţ
destul de mic, pentru ca şi cel mai nevoiaş să poată dărui
prietenului său câteva beţe, ca să-şi aprindă ţigara. îndată
ce acest material s’a făcut de neapărată trebuinţă, guver­
nele au început să vadă în el un mijloc de a mări venitu­
rile ţărilor fie prin monopol, fie prin taxe puse p e chibrituri.
Lumea a trebuit să plătească de 3 şi de 5 ori mai mult un
chibrit dar în acelaş timp mulţi au început să se gândească
la înlocuirea lor, ca şi când statul n’ar stă şi el la pândă*
Nu ştiu până la ce punct scumpirea chibriturilor a înlesnit
răspândirea aprinzătorilor cu piatra piroforicâ, dar e lucru
sigur, că în Germania o dată cu taxa pusă pe chibrituri,
146 NATURA

aprinzătoarele s’au ieftenit şi în anul trecut ele au făcut o

mare concurenţă chibriturilor fiind poate mai întrebuinţate
de cât acestea. Din socoteala ce facem mai la vale se vede
că cel puţin în Germania aprinzătoarele au trecut înaintea
chibriturilor.
*
* *
La orice aprinzătoare automată deosebim trei părţi, ca
şi la cutia cu chibrituri: 1) Piatra care produce scânteia, ce
înlocueşte gămălia chibritului, 2) rotiţa care se freacă de
piatră ori de câte ori ne folosim de aprinzătoare şi care
înlocueşte nisipul de pe cutia pe care frecăm gămălia chi"
britului şi în sfârşit 3) o lampă mică cu benzină care inlo-
cueşte beţişorul de lemn al chibritului.
După cum la chibrituri întrebuinţarea fosforului are
rostul să producă aprinderea mai uşor la 60° sau chiar la
45° prin ajutorul unui corp oxidant ca cloratul de potasiu,
tot astfel şi la aprinzători trebue o piatră care să dea
lesne scântei destul de calde pentru ca să aprindă ben­
zina. In prepararea acestor pietre, metalul ceriu a câştigat
foarte mare însemnătate şi aliagiul piroforic de ceriu a
ajuns neînlăturabil din industria aprinzătorilor automate şi a
lămpilor. La început acest aliaj se măcinâ foarte lesne des-
compunându-se prin influenţa aerului. Hceasta a fost chiar
una din cauzele pentru care aprinzătoarele erau prea pu­
ţin întrebuinţate, căci piatra de aprindere se strica fără
să fie întrebuinţată. In urmă Auer a căpătat un patent
după care se fabrică astăzi aliajul piroforic de ceriu. Din
acest aliaj se fac pietre bune care nu se mai macină
când nu ne folosim de ele. Cu toate astea se poate în­
tâmplă, ca pietre foarte bune să se macine după câteva
zile, după ce le-am aşezat în aprinzătoare. In acest caz tre-
 APRINZĂTORILE CD PIATRA PIROFORICA 147

bue să se ştie, că vina este a fabricantului de aprinzători şi

nu a aliagiului din care s’a făcut peatra. In adevăr dacă a~
aprinzătoarea a fost nichelată după ce fitilul de vată a fost
vârât în lampă, atunci vata se înmoae şi ea în soluţiunea
sărei de nichel. Restul rămas în vată din soluţiunea acidă
este adevărata cauză pentru care piatra aşezată în urmă în
aprinzătoare se macină după câteva zile, căci sărurile în
soluţiune şi chiar apa descompune aliajul de ceriu.
Mecanismul de aprindere e format dintr’o rotiţă cu dinţi
sau dintr’o pilă care se freacă de piatră atunci când ne foi
losim de aprinzătoare. Deosebirea între numeroasele feluri
de aprinzători ce se vând în comerţ este tocmai la acest
mecanism, făcut într’un fel sau altul. Fabricanţii s’au luat
la întrecere şi astăzi găsim atâtea şi atâtea aprinzătoare
bune şi eftine. Ieftenirea lor a dat fiecăruia putinţa de a-şi
purtă în buzunar aprinzătoarea lui.
Lampa cu benzină este o lampă mică aşezată înnăuntru
aprinzătoarei. Ca la orice lampă, benzina se ridică in fitil
din cauza capilarităţei acestuia. Flacăra aprinsă la capătul
fitilului produce distilarea benzinei şi aburii produşi ard şi
întreţin flacăra. Această flacără este dar o flacără de gaz,
pe care-1 fabricăm pe măsură ce avem trebuinţă de el.
Ca să ne dăm seamă de însemnătatea, pe care aprinză­
toarele cu piatra piroforică au căpătat’o să ne folosim de
câteva date pe care le găsim în revista Prometheus din 18
Noembrie 1911 într’un articol scris de Dr. Irig. Heinrich
Kellermann.
Numărul aprinzătorilor fabricate numai în cursul anului
1911 se ridică la 10 până la 15 mii. Acest număr e scos
din cantitatea de aliaj piroforic de 8 mii până la 10 mii de
kilograme, care a fost întrebuinţat numai pentru facerea
148 NA T U R A

pietrelor de aprins dela aceste aprinzătoare. S ’a ţinut seamă

în această socoteală că dintr’un kilogram de aliaj se pot
scoate 3 mii până la 4 mii de pietre şi că mai mult de cât
jumătate din aceste pietre au folosit la înlocuirea pietrelor
de la aprinzătoarele vechi. E vorba, bine înţeles, numai de
aprinzătoarele fabricate în Germania. Atunci mai putem face
şi socoteala următoare : După cât se ştie, cantitatea de d)i"
brituri în Germania se urcă la vre-o 90 de miliarde pe fie­
care an, fabricate in vre-o 100 de fabrici. Dacă ne gândim
că fiecare piatră de aprins foloseşte după mărimea ei la
2000 până la 6000 de aprinderi urmează că pietrele fabri­
cate in anul 1911 au folosit la 48 până la 240 de miliarde
de aprinderi. Urmează de aici, că dacă în anul trecut aprin­
zătoarele automate nu au folosit mai mult, ele au folosit în
tot cazul tot atât de mult ca şi chibriturile în Germania. Se
înţelege atunci foarte bine pentru ce aceste aprinzătoare au
fost oprite la noi, iar in Germania unde nu există monopolul
chibriturilor de abiâ au scăpat până acum de taxa la care
sunt impuse chibriturile.
* * *
In Germania sunt multe fabrici, unde se fac fel de fel
de aprinzătoare cu piatră piroforică. Aşâ în fabrica /. Kel-
lermann din Berlin se fac următoarele tipuri:
Cel mai vechi fel de aprinzătoare, numite şi aprinză­
toare la vânt, care sunt cu totul la fel cu amnarul şi cre­
menea, de care se foloseau bătrânii noştri. Aceste aprinză­
toare, au un fitil muiat în salpetru, care este vârât într’un
tubuşor. De vârful capacului acestui tubuşor este fixată
piatra, pe care o frecăm de căpătâiul tubuşorului, pe unde
iese fitilul. Prin această frecare se produc scântei care
aprind fitilul.
 A P R IN Z Ă T O R II CU PIATRĂ PIROFORICĂ 149

Aprinzătoarele automate sunt cele mai răspândite azi.

Capacul acestor aprinzători se deschide când apăsăm pe
un nasture. Odată cu deschiderea capacului piatra e apă­
sată de un arc pe o rotiţă, care se mişcă repede. Scânteele
care se produc atunci aprind lampa cu benzină aşezată
de desuptul rotiţei. Şi aceste aprinzătoare, ca toate de alt­
fel, amintesc amnarul şi cremenea. La unele aprinzători de
acestea lampa e înlocuită numai cu un fitil, care arde fără
flacără, pentru ca ele să folosească pe timp de vânt. La
aprinzătorile în formă de ceasornic mecanismul e acelaş, atât
numai că forma cutiei în care e aşezată e ca un ceasornic.
Aprinzătorile cu verigă de întors au o verigă în loc de
nasturele care serveşte la deschiderea capacului. Odată cu
deschiderea capacului se mişcă pe lângă piatră o pilă aşe­
zată orizontal. Scânteile produse aprind lampa cu benzină.
De curând aceeaşi fabrică a început să facă aprinzători
formate dintr’un tub în formă de creion, ce se vâră într’o
teacă paralelipipedică unde se pune vată îmbibată cu benzină.
Una din feţele înguste ale tecei serveşte ca pilă. Cubul în
formă de creion cuprinde în el piatra piroforică înconjurată
de asbest. Când totul este pus in teacă, asbestul dinprejurul
pietrei se imbibă şi el cu benzină. Dacă scoatem acest tub
din teacă şi frecăm vârful pietrei pe marginea in formă de
pilă, benzina din asbest se aprinde şi arde ca o făclie mică.
Aceste aprinzători se atârnă de perete sau se aşează pe masă.
In sfârşit fabrica Kellermann mai face aprinzători în formă
de lumânare aşezată în sfeşnic. La capătul de sus e fixat
mecanismul de aprindere format dintr’o roată care se freacă
de piatra piroforică, îndată ce învârtim un şurub. Scânteile

N a tu ra “ An. VII, No. 5. 11

 150 NATUR4

produse aprind benzina, ce se ridică în fitilul al cărui capăt

e în apropierea mecanismului de aprindere-
Fabrica Frieman & W olf din Zwickaun face deasemenea
nişte aprinzători^de stat pe masă.
* * *
Cea mai mare parte din aliajul piroforic se întrebuinţează
la facerea pietrelor pentru aprinzătorile de buzunar. între­
buinţarea lui nu s’a oprit însă aici; fabricanţii au început să
facă şi aprinzători pentru lămpile cu gaz pe care le vând
destul de ieftin. R ş a firma Kellermann vinde nişte aprinză­
tori în formă de cleşte. Când apropiem cele două braţe ale
cleştelui sau când le lăsăm să vină la loc, o pilă de oţel se
freacă de piatra piroforică şi produce scântei care aprind
gazul ce iese dintr’o lampă.
Fabrica Oberrheinischen Metallwerke din Mannheim face
aprinzători în formă de pistol pentrn aprinderea lămpilor cu
gaz. La apăsarea cocoşului o vergea din năuntrul ţevei pis­
tolului apasă pe un arc de care e legată o pilă. Lăsând apoi
cocoşul să vie la loc arcul se întinde, trage cu el şi pila
care se freacă de piatra piroforică şi produce scântei. Piatra
e apăsată spre pilă de un şurub cu arc.
In afară de aceste feluri de aprinzători pentru lămpile cu
gaz se mai fac şi altele care se fixează chiar de lămpi şi
înlocuesc asbestul platinat. Fabrica B aer & Co. din Berlin
face astfel de aprinzători. Ele se fixează jos între lămpi şi
tubul pe unde vine gazul. După deschiderea robinetului de
gaz se apasă o roată cu dinţi în spre lampă şi se învâr­
teşte spre dreapta un şurub care învârteşte roata. Prin apă­
sare se deschide un ventil şi gazul ese printr’un tubuşor
subţire cu gura aproape de piatra piroforică. Gazul se aprinde
îndată ce învârtim roata cu dinţi care se freacă de piatră.
 APRINZĂTORII,E CU PIATRĂ P1ROFORICĂ 151

Flacăra mică dela capătul tubuşorului aprinde lampa. Roata

cu dinţi se întoarce apoi singură la locul ei, închide ventilul
şi atunci se stinge şi flacăra mică dela capătul tubuşorului.
Cot aceste aprinzători servesc şi pentru lămpile cu gaz
in care sita atârnă în jos. Ele se fixează atunci d’asupra
lămpei între aceasta şi tubul de gaz, aşa încât flacăra cea
mică se aprinde d’asupra coşului lămpei.
*
* * -

Cele dintâi aprinzători cu aliaj piroforic pentru aprin­

derea lămpilor întrebuinţate în mine, au fost cu totul oprite.
Se spunea, că scânteile trec prin pânza de siguranţă şi dau
naştere la exploziuni. Pe lângă aceasta părticelele de aliaj
de ceriu şi fier nearse, asvârlite în năuntru lămpei, se lipesc
de coşul de sârmă încălzit, se aprind în urmă şi pot să-l
găurească.
Lăsând la o parte aceste cusururi, aliajul piroforic trece
mult înaintea mijloacelorjobişnuite de aprins, fiind practic şi
ieftin totdeodată. Din această cauză fabricanţii s’au silit să
înlăture cusururile observate la început. Fabricantul C. Koch
a înlocuit aliajul de ceriu şi fie r prin metalul Kunheim, care
produce scântei fără părticele nearse. Pe lângă aceasta el
face mecanismul de aprindere în aşa fel, că snopul de scântei
e asvârlit de-a dreptul pe fitil; o tăbliţă aşezată d’asupra
pietrei împiedică aruncarea în sus a scânteilor sau a părti-
celilor nearse, care sunt abătute spre fitil. Pila de frecare e
foarte fină, ca să nu roadă bucăţi prea multe şi prea mari
de piatră. Piatra piroforică e acoperită în întregime de un
înveliş de alamă care se roade odată cu piatră. Acest înveliş
opreşte piatra de a se măcina, când nu ne folosim de ea
şi împiedică ruperea colţurilor ei. Snopul de scântei aprinde
fitilul îmbibat cu benzină.
152 NATURA

Fabrica Friemann & W olf din Zwickau a reuşit să facă

şi ea un mecanism de aprins care împlineşte toate condiţiile
trebuincioase pentru o lampă de mine. Âceastă fabrică în­
trebuinţează un aliaj de ceriu special care se aprinde numai
la 380°. Din această cauză, părticelele rămase nearse nu se
mai pot aprinde în urmă dela pânza de sârmă încălzită a
Iămpei. Pe lângă aceasta mecanismul de aprindere e aşa
făcut că snopul de scântei e prins şi abătut asupra fitilului
fără ca părticelele de piatră să se poată împrăştiâ în lampă.
Âliagiul de ceriu e foarte întrebuinţat şi in industria acestor
lămpi; numai firma C. K och a vândut în anul 1911 peste
20 de mii de lămpi de acestea.
*
* *

Hliajul de ceriu se mai întrebuinţează şi la aprinderea

felinarelor cu acetilenă dela biciclete şi automobile. Fabrica
Oberrheinischen Metallwerke din Mannheim a construit o aprin­
zătoare foarte practică, care se aşează înăuntrul felinarului.
Aktien-Gesellschaft fü r Anilin-Fabrikation din Berlin a
construit un aparat mic, foarte căutat de amatorii fotografi
pentru aprins praful de magneziu.
Cred că cele spuse dovedesc în deajuns însemnătatea pe
care aliajul piroforic de ceriu a căpătat-o. Nu ştiu dacă
Auer von Welsbach s’a gândit la început, că resturile dela
fabricarea sitelor incandescente pentru luminatul cu gaz au
să ajungă aşa de căutate, dar e sigur că un lucru neînsemnat
se face foarte preţios in mâna aceluia care ştie să se folo­
sească de el.
Dr. G. TEODORESCU
Şef de lucrări la laboratorul de chimie neorganică.
 SĂ ÎNTREBUINŢĂM petrolul 153

SA ÎNTREBUINŢAM PETROLUL1)

CUM S ’A NĂSCUT, CUM GĂSIM, CUM SCOATEM ŞI CUM FOLOSIM

PETROLUL

Transportul petrolului şl înm agazinarea lu i.— Despre

transportul aerian al petrolului nu spun nimic, căci ar fi să
fac profeţii... făcute de alţii înaintea mea. In starea actuală
maşinile sburătoare nu transportă decât..... bombe pentru
Arabii din Tripolis, iar zeppelinurile germane, prinţi, duci,
conţi, etc. Petrolul însă trebuie transportat serios: pe uscat
sau pe apă.
Pe uscat se transportă fie ind}is în butoaie de lemn, la
fel cu cele pentru vin, fie încfjis în cutii de tinichea, cilin­
drice ori paralelipedice, cu un conţinut cam de 2 0 litri —
sistem utilizat odinioară şi mai mult la noi, azi mai mult în
ţările unde transportul se face cu greu, ca în Orient, Africa,
America centrală şi de sud — fie în aşâ zisele vagoane de
petrol — din care aţi văzut atâtea, mai ales pe liniile Pre-
deal-Constanţa — fie în fine, să dăm drumul petrolului să
curgă ca apa în o conductă, pipe lines, cum le zic ameri­
canii— până la punctul unde-i schimbăm destinaţia.
Mă opresc puţin asupra vagoanelor de petrol (cu căldări)
şi asupra conductelor de petrol-
Vagoanele-căldări (de petrol) au fost pentru prima oară
introduse in America, dar la început osiile purtau butoaie de
lemn. Astăzi, vagoanele de petrol cu căldări de fe r sunt răs­
pândite peste tot globul, şi numai România avea în 1906
1500 vagoane de petrol, fiecare cu câte una sau trei căldări
şi cu un conţinut cam de 15 m !. In America sunt vagoane

1) Vezi „Natura" anul V II, N o. 1, 2, 3 şi 4.

154 NATURA

de petrol mult mai mari ca cele ce le vedem pe la noi

unele au până la 60 m' conţinut, şi câte patru osii.
Vagoanele au robinete speciale de încărcarea şi descăr­
carea petrolului, şi o mulţime de alte mărunţişuri — toate
cu rost — bineînţeles patentate. Cam la fel cu aceste va­
goane, se întrebuinţează mai ales pentru petrolul lampant
(petrol rafinat) nişte trăsuri cu căldări metalice, care imaga-
zinează petrolul. Ele aduc cu sacalele primăriei, de stropit
străzile.
Conductele sunt cele mai potrivite pentru transportul pe­
trolului, dar trebuie să îndeplinească trei condiţii de căpe­
tenie : cât mai impermeabile, cât mai rezistente la apăsările
interioare sau exterioare, (uneori ele se probează până la
130 atmosfere apăsare) şi să ţie petrolul la adăpost de foc.
Petrolul curge prin aceste pipe-lines , fie prin cădere
naturală, (gravitaţie), fie împins de pompe. Prin astfel
de conducte curge mai ales petrolul brut, care dese­
ori conţine parafină mai ales la noi — şi cţ)iar ma­
teriale în suspensiune; aceste două din urmă, cu plăcere
voesc să se odihnească pe pereţii conductelor, adunându-se,
până gâtuesc cu totul drumul de scurgere. Vine însă cu bi­
ciul din urmă un «scraper» — să-i zicem zgârietor — care
curăţă cu braţele lui pereţii conductei, făcând atâta gălăgie,
în mersul lui cu curentul prin conductă, incât cine se plimbă
pe lângă pipe-line il aude cum ocărăşte.
In ţară Ia noi, încă din 1907 existau cam 528 km. de
pipe-lines, cu diametre ce variaudela 5 — 15 cm. Coate con­
ductele erau de fer sau oţel turnat Siemens-Martin şi fa­
bricat de Mannesmann (în Germania, nu in Maroc). In anul
1905— 1906 s’a transportat numai prin conductele din R o­
mânia peste 600.000 tone de petrol brut.
 SĂ î n t r e b u i n ţ ă m p e t r o l u l 155

Dar, cele mai mari conducte de petrol tot în Statele Unite

sunt. Unele din ele ajung până la 32 cm. diametru. Pană la
1907 se găseau acolo pipe-lines cu o lungime totală de peste
75.000 mile engleze (120.000 km.), şi s’au transportat în acel
an, peste 153 milioane «barrelo» (25 miliarde de litri). In
America costă un astfel de transport cam 15 bani pe tonă
şi km., pe când la noi, cam 10 bani de tonă şi km.
Pe apă petrolul se transportă astăzi cu vapoarele numite
tancuri de petrol, invenţie ce a suferit— ca orice noutate— şi
ea metamorfoza ei. Să nu credeţi că un tanc de petrol e un
simplu rezervor de petrol, purtat pe valurile mărei de ma-
şinele ce învârtesc elicea ! Rr fi o mare greşală de ar fi aşa,
şi nimeni n'ar îndrăzni să pornească la drum cu un aseme­
nea vapor. Pentru o bună echilibrare a tancului, chiar pe
timp de mare agitată, rezervorul de petrol e împărţit în
camere, care comunică între ele prin conducte având robinete,
ce le manevrăm la poruncă. Fiecare cameră are şi răsuflă-
tori în aerul atmosferei, pentru a lăsă să iasă afară gazele
ce se produc mereu din petrol şi ridică presiunea în cameră.
Alte camere aşezate la locuri potrivite servesc pentru cu­
prinderea balastului tancului. Balastul este apa, care poate
fi pompată din mare în camere, cu ajutorul unor pompe
anume aduse. Alte pompe servesc pentru descărcarea petro­
lului de pe tanc. Luminatul se face cu electricitate (con­
tra focului), iar maşinile e bine să fie prevăzute cu dispo­
zitive, ca să poată merge şi cu cărbuni şi cu petrol. Mare
siguranţă trebuie să aibă arzătorii maşinilor.
Un tanc când intră în port, pentru a încărca petrol, tre­
buie să stingă focul la m aşină; iar la cheu e tras de aşa
numitele cabestane (bine înţeles numai unde această instalaţie
există) prin ajutorul electricităţii- In port fiind cantităţi enorme
156 NATURA

de petrol, fiecare scânteie e extrem de periculoasă. Cu acest

sistem, siguranţa e mai mare. In portul Constanţa ‘) se află o
astfel de instalaţie.
Pe Dunăre circulă asemenea multe tancuri de petrol, care
transportă energia pământului ţârei noastre ducând-o până
pe la Regensburg.
Sunt însă şi tancuri care plutesc cu ajutorul pânzelor.
Volga şi Marea Caspică in jurul oraşului B aca e plină de
asemenea tancuri pentru petrol.
* * *
Exportul nostru de petrol— pe apă şi pe uscat—a trecut
în anul 1909 de suma de 36 milioane lei, iar în 1910 de 39
milioane lei. Deci exportul creşte mereu. Bine ar fi să crească
mereu producţia, dar să lucrăm pentru a face să descrească
exportul, mai ales de petrol brut!
Ştii, iubite cititor, ce înseamnă un astfel de export? în­
seamnă că cele 1.129.000 tone de petrol ce s'au scos în 1907
din pământul ţărei, cele 11290 miliarde de calorii”), ori cele
506 bilioane de kgr.metri, înseamnă că munca reprezentată •
de aceste cifre şi de petrolul exportat, întrece munca din un
an a 46 milioane de oameni lucrând, lucrând în pline forţe
din zorii zilei şi până in amurg ! Iubite cititor, iată-ne de 7
ori câte 7 milioane de români la muncă, cţ)iar dacă facem
suspinătoarea presupunere... pe care o puteţi deduce din aceste
calcule!

11 R se vedea «Natura» anul I, pag. 151, Portul Constanţa, de M.

Saligny.
2) In calculul ce fac, m'ara servit de cifrele date în prima parte a ar­
ticolului (Natura No. 1, 1911) şi că omul— la noi în ţară -a r lucră 10
ore pe zi, şi 300 zile pe an.
 si în t r eb u in ţ ă m petrolul 157

Dar să trecem la celalt punct: imagazinarea petrolului

Modul cel mai primitiv este a se imagazinâ in gropi săpate
în pământ, uneori căptuşite şi cu scânduri. Hstfel de rezer­
voare se fac adeseaori in apropierea sondei, mai ales dacă
sonda „promite11. Rezervoarele subterane cu caracter mai de­
finitiv, se căptuşesc cu ziduri de cărămidă sau de beton de
ciment.
Foarte bune sunt rezervoarele pentru petrol construite
din fier, numite tot tancuri, sau rezervoare de petrol. Ele au
mai totdeauna forma circulară, cum aţi văzut desigur atâtea
pe la Câmpina, Ploeşti, Giurgiu, şi foarte mari la Constanţa
(bazinul de petrol), ad ică: fie la origina de exploatare, fie
la un punct de încărcare, fie la un punct de întrebuinţare.
Nu prea de mult a început să se construească rezervoare
pentru petrol şi din beton arm at■ Nu voiu intră în detaliile
de construcţie a unor astfel de rezervoare, dar vă amintesc
iarăşi iubiţi cititori, că trebue să ne păzim de f o c ! In acest
cop răcorim rezervorul— cel de fer mai ales—cu un curent
de apă ce curge necontenit pe acoperişul rezervorului şi se
prelinge pe pereţii lui laterali, însă în aşa fel ca să n’avem
grije de îngheţul ernei. Alteori se apără rezervorul de petrol
contra focului, împrejmuind de toate părţile rezervorul cu
un zid de beton armat, cum sunt unele construite la Bacu
(Caucaz).
Preţurile unor astfel de tancuri de fer, variază pe metru
cub de conţinut, descrescând cu mărimea rezervoarelor dela
35 până la 10 lei de fiecare m3 de conţinut. Nu rareori
vedem rezervoare ce au până la 10.000 metrii cubi de petrol.
Dacă petrolul ca lichid prezintă mari avantagii în trans­
port—fiind foarte uşor încărcabil şi descărcabil prin ajutorul
conductelor, în curăţenie şi cu preţ mic— are tot în transport
158 NATURA

şi imagazinare şi desavantajul, marele n e a j u n s c a şi celu­

loidul— că e inflamabil, şi nu numai atât, e şi neastâmpărat,
face explozie- De aceia, chestiunea astâmpărării lui prin un
mijloc oarecare, fără a-i schimbă proprietăţile folositoare >)1

1) Găsesc aici locul nemerit a aduce la cunoştinţa celor ce nu au

avut încă prilejul să afle, că pentru alcool chestiunea este de mai multă
vreme rezolvată în parte, şi nu de mult, de pe acum doi ani - invenţia
nu s’a comercializat încă în măsura în care merită. D-l Dr. med. R oş-
culeţ din Iaşi, a avut fericita idee ca să se ocupe cu această chestiune
relativ la benzină - chestiune tot aşă de importantă ca şi aceia a pe­
trolului având în vedere că benzina e şi mai boclucaşe ca petrolul şi
că în ultimul deceniu, mai ales la motoarele cu explozie mult între­
buinţate în ateliere, automobile, aviaţie (a se vedea Natura No. 10
„Motoarele de aviaţie“ 1911), benzina are o întrebuinţare pe o scară
enormă, faţă de trecut.
D-l dr. Roşculeţ a reuşit, folosindu-se de proprietăţile acidului stearic
să rezolve această chestiune, şi îl felicităm călduros, că a dat un pro­
cedeu nu numai sigur, dar şi economic.
In adevăr, benzina e potolită, căci acidul stearic o soarbe ca un
burete, formând un fel de săpun, şi benzina abia mai poate respiră, şi
dacă dăm aburului de benzină foc, arde blând... ca o candelă de icoană.
Lucru curios încă, consumaţia procentuală de acid stearic pentru fa­
bricaţia acestui Săpun de benzină e foarte mică (câteva procente din
greutatea săpunului), la ardere nu avem mai nici o cenuşe şi încă pe
deasupra, benzina saponificată are o greutate mai mare, adică sub vo­
lume egale — înainte şi după — nu au greutăţi egale, ci săpunul e mai
greu, chiar de ţinem cont şi de acidul stearic introduşi Ce urmează
de a ici? încă un profit, şi anume că în acelaş spaţiu disponibil, luând
săpun de benzină, luăm cu noi mai multă putere!
Cred că sunt în plăcerea Dumneavoastră, dacă vă voi anunţă că
invenţia nu a rămas fără răsunet în ţările unde se folosesc forţele, mai
ales în Anglia. In Anglia se proectează exploatarea în masă a invenţiei,
mai ales că d-l Inginer Gogu Constantinescu, fost elev al şcoalei Na­
ţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti, a inventat şi un aparat pentru
carb u rarea uşoară şi economică — mai ales la automobile — a acestei
impropriu numite, benzină solidă.
 SĂ î n t r e b u i n ţ a m p e t r o l u l 159

este de o importanţă practică izbitoare, şi persoana care ar

născoci sau găsi „bagheta m agică “, ar fi mai norocoasă
d ecâ t. . . Scţjroder!
Nu uit însă că trebuie să trec odată şi la ultima parte
care concentrează cele mai multe voinţi şi inteligenţi :
folosul, care sunt foloasele petrolului?
*. * *
întrebuinţările petrolului. Cred că la începutul şi în
cursul expunerei mele, am insistat destul asupra calităţilor
de producător de energie cinetică, ce petrolul în deajuns are.
Dar nu numai ca producător de energie—ce o putem schimba
subt toate formele ce energia poate luă — ne poate fi folo­
sitor petrolul, dar ne vine în ajutor şi în o mulţime de
alte nevoi.
La noi în ţară de exemplu, pe vremurile când prea pu­
ţini cunoşteau « minele de aur» ce aveam ascunse sub pă­
mântul care ne ljrăneâ, petrolul nu eră de preţ, aducea prea
puţine foloase: dar ce era petrolul vinovat, dacă i se luă
numai păcura (ţiţeiul) pentru a se unge osiile (adică uleiu­
rile grele ale petrolului), iar restul (uleiurile uşoare), se aruncau
în gropi şi se da foc, să nu mai încurce locul ? (Nu facem
cam la fel şi astăzi, cu pădurile, apele, grânele şi alte multe
mari şi mici ?) Prin 1857, negustorul de zal)ăr, Theodor Me-
hedinţeanul, fu primul care începu să distileze petrolul brut,
pentru a obţine un bun petrol de luminat. De atunci'înce­
pură «lămpile cu gaz» să ia locul opaiţilor cu seu. După
câteva decenii veniră şi în România rafinăriile de petrol, dar
nu destul de perfecţionate Astăzi însă avem o « industrie
a petrolului» (care se ocupă numai cu scoaterea tuturor ma­
terialelor folositoare din petrolul brut) cu rafinării cât se
poate de modern instalate. Nu trebuie însă să uităm că şi
160 NATURA

capitalul strein în această industrie s’a înmulţit enorm la noi

ajungând aproape 160 milioane de lei în 1907, iar din cele
1.129.000 tone petrol brut scos, s’au extras în acel an : 261684
tone petrol pentru luminat. 27.5° 0), 57337 tone producte mi­
nerale (6,4%), 146.263 tone benzină (15,4°/«), 452.685 tone
reziduuri (47,3%), cantităţi trecute prin 72 rafinării.
Rctualmente tot petrolul care se scoate din sonde, trece
prin rafinării, unde se distilează şi rafinează fracfionat, obţi-
nându-se după voie, o întreagă serie de producte.
Cea mai simplă distilaţie ar fi să despărţim petrolul în
două: petrol de încălzit (pentru procurat energie) şi petrol
de uns (uleiuri grele).
% * *

Nu mă voiu ocupa de numeroasele procedee prin care

se produce distilarea petrolului (prin căldură), ori rafinarea
lui (prin procedee chimice), nici a descrie nesfârşitul număr
de aparate întrebuinţate în aceste scopuri, ci mă voiu măr­
gini să dau numai un tablou clar al mersului extragerei bu­
nătăţilor :
R. Operaţii prealabile distilaţiei.
B. Distilaţia fracţionată a petrolului brut, pentru a se
obţine : 1) Gaze ; 2) Benzină brută ; 3) Petrol de iluminat; 4)
Uleiuri m edii; 5) Reziduuri brute.
C. Distilarea mai departe a fiecărei grupe de sub B, şi
anume :
1) Rectificarea şi rafinarea benzinei (B. 2) precum şi se­
pararea reziduurilor dela benzina brută-
2) Curăţirea chimică a petrolului de luminat (B. 3) sau
curăţirea acestui petrol, fiind amestecat cu reziduurile dela
benzină (C. 1), pentru a se obţine petrolul rafinat şi uleiuri
medii distilate.
 S i. ÎNTREBUINŢAM petro lu l 161

Fracţionarea mai departe a uleiurilor medii (B. 4) pentru

a se obţine uleiul solar, uleiul neutral, pyronaftul, uleiul al­
bastru, uleiul verde, uleiul parafinos, uleiul vasilinos şi alte
multe uleiuri; după această fracţionare urmează rafinarea fie­
căror din aceste producte, înainte sau după extragerea para­
finei (ceeace se face prin un mijloc mecanic).
4) Cratarea reziduurilor (B. 5) cu diferite substanţe, pentru
a se subţia şi apoi rafina din nou. De aici se poate scoate
iarăş prin o serie de operaţii, produse din cele mai sus
enunţate—bineînţeles î ' cantităţi mai mici— şi anume, uleiuri
de uns, reziduuri solide şi vaselină.
Nu trebuie uitat, că din uleiurile medii distilate, după ce
s’a scos parafina se pot rafinâ mai departe o serie de uleiuri
foarte bune de întrebuinţat în fabrici ca unsori, precum: un­
sori pentru fusuri, ulei de uns cilindrele, ulei de uns maşi-
nele. Dacă nu scoatem parafina din reziduurile uleiurilor me­
dii, putem scoate gudron sau asfalt, care ştim ce întrebuin
ţâre întinsă a luat în pavarea stradelor, mai ales în ulti­
mul timp.
Gazele rezultate din distilare, după curăţire, pot fi între­
buinţate la încălzit sau la motoare, ct)iar în rafinărie.
Ştiţi întrebuinţările parafinei, vasilinei, care pătrund în
orice casă. Dar nici reziduurile, care s’ar crede că nu’s bune
de nimic, nu sunt asvârlite, căci putem scoate din ele dife­
rite uleiuri de calitate inferioară, săruri, leşii şi ct)iar săpun.
In fine ct)iar pentru cele mai sărace reziduuri, tot s’a găsit
mijlocul pentru a fi întrebuinţate la focarele locomotivelor,
vapoarelor, sau altor căldări ale maşinelor cu vapori! De ce
nu am face să fie întrebuinţate şi la încălzitul camerelor?
Nu este aşa că suntem departe, departe de tot, faţă de
162 NATURA

întrebuinţările ţiţeiului şi arderea petrolului uşor în gropi ?

Mâneam cojile şi svârleam miezul.
* * *

Mie îmi pare rău—şi ca mine sunt mulţi— că încă până

astăzi nu am ajuns să apreciăm adevăratul miez al muncei,
căci din cele 3 coji şi un miez ce ea are, ne mulţumim încă
cu primele două coji dela suprafaţă!
îmi pare rău când văd că satele noastre—cl)iar din cele
apropiate de pădurile de sonde—rămân des lipsite de petrol
şi pat ruşinea de a fi nevoite să-l cumpere de peste gra­
niţă,— care l’au cumpărat de la noi cu preţ mai ieftin decât
cel cu care se vinde în ţară— necum să le văd că profită de
binefacerile ştiinţei, care le dă posibilitatea să fie tot aşa de
bine luminate ca şi cu electricitate; îmi pare rău când văd
cum trenurile şi vapoarele pleacă încărcate cu puterea pă­
mântului nostru, luată pe mai nimic dela noi, ca să avem
în schimb . . • cercei de atârnat de nas, cum bine spunea
cine spunea ; îmi pare rău când văd că se lasă să se soarbă
cu sete nestinsă combustibilul nostru preţios, pe când Anglia
şi Germania se pune streajă la exploatarea minelor de căr­
buni, deşi mai au pentru sute de a n i; îmi pare rău când
imi aduc aminte cum se tremură la noi iarna de frig, cum
toate băile sunt luate în general numai vara pentru răco-
reală, cum gătitul în bucătării la noi se face şi azi pretu­
tindeni suflându-ţi plămânii ’n vatră şi cenuşa ’n oct)i— deşi
cu ajutorul petrolului am ajunge la acelaş rezultat mult mai
uşor, mai curat, mai economic şi ocupând un spaţiu mai
m ic'). Ce să mai zic, îmi pare iarăşi rău şi când aud mereu
că suntem puţini şi nu putem face multă treab ă!1

1) Cine nu crede, să întrebe pe subsemnatul.

 SA ÎNTREBUINŢAM p e t r o l u l 163

De ce nu întrebuinţăm forţele omeneşti şi naturale pe care

le avem, cu pricepere şi sârguinţă, căci am deveni de zece
ori pe atât de puternici!
întrebuinţarea forţelor poporului şi ale pământului ţării,
în acord şi nepizmuire, să ne fie idealul societăţei româneşti!
CINCINAT I. SFINŢESCU »)
Inginer diplomat al Şcoalei Naţionale
de Poduri şi Şosele din Bucureşti.
Bursier al Academiei române pentru Studiul
Edilităţii publice din Europa.
----------------------- +X&&------------------------
NOTIŢE
SPRE ŞTIINŢA. — Reproducerea acestor Notiţe este Îngăduită numai cu ară­
tarea numărului din „Natura“ din care se vor luă. Aceste notiţe nu sunt cum s'ar
crede luate deadreptul din revistele arătate, ci suut prefaceri după articole cu mult
mai întinse.
O a lim e n ta r e cu a p ă u ria şe, flţi gpirit... e vorba de o lucrare
am ericană! De data asta însă nu mai este o lucrare poruncită de ca­
priciul unui miliardar, ci de nevoile celui mai îndrăsneţ oraş din lume :
New-Yorkul şi împrejurimile lui: Brooklyn, Mannhatfan, Bronx, New-
Jersey. Să nu credeţi că până acum aceste oraşe nu au avut instalaţii
pentru procurarea apei. flu avut mai multe, dar pe rând au devenit insu­
ficiente, căci oraşele acestea cresc ca ciupercile!
Fabricile sorb la apă ca gurile mărilor, iar cetăţenii din împrejurimi
se vaită că oraşul însetoşat le usucă ţarinile, şi o lege specială le-a dat
dreptate, interzicând ori ce nouă captare de apă din regiunile ce ei
cultivă. Iată dar oraşele serios ameninţate de sete, cu toate că fluviul
Hudson le scaldă în linişte. Dar tocmai că prea le scald ă; şi ca ele pe
multe altele, i-am putea cânta ca şi Dâmboviţei n oastre: Fjudson, Fjud-
son apă dulce, cine te-or bea, trec să se culce.1

1) E r a ta —R m observat strecurate cam multe greşeli şi desigur dum­

neavoastră, iubiţi cititori, şi mai multe ca mine. Unele greşeli sunt de
ortografie ori punctuaţie, altele de vorbire, altele cpiar de socoteală,
provenite fie direct dela condeiul meu, pe dela tipar, căci «rătăcind în
ţări străine» nu am putut revedea corectura, ceeace ar mai p înlăturat
parte din ele. Cred că ne veţi ertă, aducându-vă aminte că „errare
humanum est“. C. S.
164 NATURA

Dar să nu ne facem de ruşine: sunt mijloace să facem apele Fjudsonu-

lui inofensive — le cunosc prea bine americanii — dar dacă e mai eftin
a lt-fe l?
Iată dar, că încă din 1906 s au potărât să facă o lucrare mai scumpă,
dar odată pentru totdeauna, şi anume, să aducă apă tocmai de prin
munţii Catstall, de prin valea lut Esop şi alte văi, căci numai aşa a putut
potoli setea, cu peste 3 miliarde de litri de apă ziln ic! S ’au construit
stăvilare de peste 57 m. înălţime ca să aducă apele ploilor şi zăpezilor,
conducte de beton şi fer de te plimbi cu carul prin ele, şi o lucrare de
tot interesul: trecerea unui tunel pe sub fluviul Hudsoti pentru a se
trece apa de pe un mal al fluviului pe celalt, la o adâncime de 330 metri
sub nivelul apei fluviului.
Iată dar apa adusă de la o distanţă de peste 200 km., şi răspândită
în New-York prin adevărate tunele, ce ajung uneori la o adâncime de
200 m., sub oraş, pentru că apa apasă atât de mult în conducte apa
trebuind a se urca până în al 25-lea etaj al „sgârie norilor “ americani —
în cât de s ar întâmpla să se spargă şi n or fi conducte destul la sigu­
ranţă — sub stâncă şi la mare adâncime — am vedea New-York-ul
devenind Veneţia.
Şi un mare av an taj: locul unde se adună apa, e la un nivel mult mai
ridicat ca New-York-ul şi celelalte oraşe, în cât apa curge prin propria-i
greutate prin conducte şi deci toate pompele şi maşinile, cpeltueli cu per­
sonal, cu mersul maşinilor, s ’au redus din un condei!
Lucrarea este în adevăr gigantică, dar ce aţi zice de voiu spune că
ea e evaluată ca până la 1945 — când vor p toate lucrările terminate —
să coste peste 800 milioane le i! Staţi, că nu e o risipă, ci o foarte bună
negustorie, o minunată afacere, care împacă şi pe negustor şi pe cum­
părător : negustorul (uniunea comunelor ce face construcţia) vor scoate
zilnic bune sume din vânzarea apei, care până la 1945 vor amortiza cu
totul cele 800 milioane lei, cu dobânzi cu tot, aşa că după 1945 se vor
bucura — numai New-York-ul - de un venit net de 50 milioane lei anual
(frumos venit nu e aşa ?). Să vedem cumpărătorul: lasă că bea apă bună
şi numai duce grije de sete, şi are apă eftină tcam 8 băni m.3), dar face
şi economie, - faţă de ce cbeltueşte astăzi cu apa—cam de 10 milioane
de lei anu al! Mai rar. Ing. C. S. (După Kosmos. Dec. 1911).
-------------------- ---------------------------
 PASTEUR 165

P A S T E U R 1)

I
Un geniu artistic creează frumuseţi neperitoare ; un savant
de geniu este şi dânsul creator, dar creaţiile sale nu satisfac
numai cerinţele ideale ale sufletului, ci răspund şi unor tre-
buinţi practice. Deosebirea aceasta nu e singura care există
între un artist şi un om de ştiinţă genial; artistul este numai
creator, savantul de geniu este in totdeauna şi un cuceritor.
Opera lui de cucerire dă omenirii făşii nouă din imensa
împărăţie a necunoscutului şi-i pune la îndămână bogăţii şi
puteri, peste care îi asigură stăpânirea de veci.
Hdmirabile cuceriri, câştigate fără alte dureri decât acelea
ale însuşi îndrăzneţului cuceritor!
Despre un puternic «conquistador» de acest fel mi-am
propus să vorbesc, când am ales ca subiect al lecturei de
astăseară viaţa lui L. Pasteur.

* * *

Descoperirile acestui învăţat, «mare printre cei mari»

cum i s’a zis, nu sunt numai lumini nouă, ale căror raze
îngădue Ştiinţei să păşească mai departe în domeniul feno­
menelor obscure sau neexplicate. Descoperirile lui Pasteur
nu sunt numai explicări; meritul lor cel mai însemnat este
că răspândind lumină au putut să fie în acelaş timp cuceriri
şi rodnice şi binefăcătoare. Lucrările de cristalografie ale lui
Pasteur, lucrări atât de bogate în rezultate neprevăzute,
duceau după cum s'a văzut mai târziu, la întemeiarea unei

1) Conferinţă ţinută la C a sa S co a lelo r în seara de Sâm bătă 25 Fe­

bruarie 1912.
« Natura» f l n . V I I , N o. 6 12
166 NATURA

ştiinţi nouă: stereochimia , constituită definitiv de Le B el şi

Vanfhof. Crecând dela aceste lucrări la studiul fiinţelor mi­
croscopice, privite ca agenţi de fermentaţii şi de boale,
Pasteur ni-se arată un numai ca un antemergător, ci ca
însuşi întemeietorul altei ştiinţi nouă: microbiologici, căreia
i-se datoresc numeroase progrese în industrie, în medicină
şi ţnrurgie ca şi în igienă. Procedeele de pasteurisare a vi­
nurilor, perfecţionarea mijloacelor de fabricaţie a oţetului şi
a berei, prevenirea celor două boale mai răspândite care
compromit cultura gândacilor de mătasă, însfârşit procedeele
de vaccinare împotriva ţjolerei găinilor, a dalacului, a brâncei
porcilor şi a turbărei constitue rodul îmbelşugat al activi-
tăţei lui Pasteur în domeniul microbiologiei.
Pe lângă aceste aplicaţii şi urmări directe ale descope­
ririlor marelui francez, trebue să nu uităm aplicaţiile suggerate
indirect şi care au ajuns să revoluţioneze medicina. Meto­
dele de asepsie şi antisepsie cu care Lister — mort acum de
curând— şi Alphonse Guerin au înzestrat terapeutica tjirurgicală,
deosebitele procedeuri de filtrare şi sterilizare a apei de băut,
descoperirea atâtor microbi specifici care produc boalele infec-
ţioase, vaccinările împotriva acestora, însăşi seroterapia precum
şi numeroasele mijloace de profilaxie a boalelor molipsitoare,
sunt progrese care pornesc ca nişte ramure tinere din unul şi
acelaşi trunctjiu comun : descoperirile lui Pasteur. Htât de vi­
guros s’a ridicat acest trunctjiu, şi atât de departe i-se întind ra­
murile, încât fără exagerare se poate spune că nu-i nimeni
dintre noi, precum nu este nicăeri om civilizat, care să nu
fi simţit binefacerile ştiinţei întemeiate de Pasteur.
Dar descoperirile acestui geniu trebuesc privite şi din alt
punct de vedere, de cât acela al foloaselor ce au adus, cu
toată preferinţa multora şi însăşi a lui Pasteur pentru des­
 PASTEUR 167

coperirile de folos practic imediat. «Nimic nu-i m ai plăcut

pentru oamenii devotaţi carierei ştiinţelor, zicea Pasteur la
sfârşitul unei conferinţe (1867), de cât să sporească numărul
descoperirilor; dar când folosu l practic a l observaţiilor lor
este imediat, bucuria lor este la culme». Cu toate acestea,
Pasteur recunoaşte că ştiinţele teoretice, prin urmare cerce­
tările şi descoperirile care au acest caracter, sunt izvoarele
tuturor aplicaţiilor posibile. Indiferent de folosul ei practic,
orice descoperire este o lectură nouă în operile naturei,
sau constitue un pas nou, fie cât de mic, dar indispen­
sabil, fără de care progresele ulterioare nu ar fi cu putinţă.
Ca şi copilul care se naşte, zicea altă dată Pasteur (1854),
«descoperirea teoretică are pentru dânsa numai meritul exis­
tenţei. E a deşteaptă speranţa şi atâta tot. Dar lâsaţi-o să
crească şi veţi vedea ce devine». Hşa descoperirea fizicia­
nului Oersted, care la 1822 a observat că o sârmă străbă­
tută de un curent electric face să devieze din poziţia sa un
ac magnetisat, părea făr’de valoare, dar ea a servit ca punct
de plecare unei aplicaţii din cele mai impunătoare : telegrafia
electrică, născocită cu 20 de ani mai târziu.
Se cuvine dar ca opera măreaţă a Iui Pasteur să fie pri­
vită şi preţuită nu numai din punct de vedere utilitar, pentru
binefacerile ce răspândeşte, ci şi din punct de vedere curat
ştiinţific, pentru lumina ce proectează asupra atâtor chestiuni,
privitoare mai ales la vieaţa microbilor şi la acţiunea acestora
asupra materiei moarte ca şi asupra omului sau animalelor.
In acest domeniu, în care domnea Ijaosul şi întunerecul, des­
coperirile lui Pasteur au făcut să se distingă specii bine
tjotărâte de microorganisme, uneori folositoare — ca agenţi
de fermentaţie şi de simplificare a substanţelor organice— alteori
vătămătoare, — ca agenţi de boale —, dar în tot cazul repre­
168 NATURA

zentând forţe pe care industria le întrebuinţa câteodată, dar

asupra cărora nimeni nu era încă stăpân. Cucerirea deplină
a acestor forţe începe odată cu studiile lui Pasteur asupra
fermentaţiilor şi fiecare descoperire a marelui învăţat însem­
nează câte un nou pas, şi pas de uriaş, spre cunoaşterea
mai exactă şi supunerea lumei infiniţilor mici. In drumul său
stăteau multe piedici, pe care trebue să le cunoaştem ca să
admirăm cum se cuvine toată puterea geniului lui Pasteur ;
ca să le învingă el a trebuit să lupte, şi aceste lupte, ca şi
triumfurile sale ştiinţifice, sunt însăşi vieaţa omului de geniu
care este Louis Pasteur. Să încercăm a-1 urmări în strălucita
sa carieră ştiinţifică de aproape patruzeci de ani, pe cât e
cu putinţă aceasta într’o expunere de un c e a s 1).

* * *

Izbânzile şcolare ale lui Pasteur nu lasă să se întrevadă sa­

vantul genial de mai târziu ; mediocru la cfumie, când îşi trece
bacalaureatul în ştiinţele matematice, Pasteur este clasificat
al 7-lea la licenţă, iar la concursul de agregaţie pentru ştiinţe
fizice reuşeşte al treilea. Teza de cţumie şi cea de fizică,
susţinute când Pasteur avea 25 de ani, sunt notate cu o bilă
albă şi 2 roşii.
Cu toate acestea tânărul se arată înzestrat cu calităţi
puţin comune, entuziast şi muncitor, «de p e atunci grav şi
de o maturitate excepţională» , energic şi doritor de a se dis­
tinge prin ştiinţă.
Foarte curând cercetările sale asupra tartraţilor se ispră­
vesc cu o descoperire capitală: Pasteur demonstrează că
între forma cristalină, compoziţia chimică şi sensul puterei
rotatoare există relaţii determinate; această demonstraţie

1) Pentru amănunte a se vedea «La vie de Pasteur parR. Vallery-Radot.

 PASTEUR 169

„deschidea ştiinţei o mare cale nouă şi neprevăzută“, iar

pentru tânărul chimist perspectiva unui viitor plin de fă-
gădueli.
«De ce nu eşti tu profesor de fizică sau de chimie, — scria
Pasteur, prietenului său Cţ)appuis — am lucra împreună, şi
în 10 ani am revoluţiona chimia. Sunt minuni ascunse subt
cristalizare şi printr’însa constituţia intimă a corpurilor va f i
descoperită într’o zi»....
«Intru cât priveşte viitorul, tot ceea ce pot să spun e că,
afară de o schimbare desăvârşită în gusturile mele, mă voiu
consacra cercetărilor chimice (1849, scrisoarea către Laurent,
viitorul socru). Subt impresia primelor descoperiri, chimistul
îşi propunea să rămâe chimist.
Împrejurările însă tjotărâră altfel. Dela lucrările de crista­
lografie şi de ctfimie pură, Pasteur trece la cercetări şi des­
coperiri de chimie biologică, de fiziologie şi medicină, înce­
pând dela 1856 cu studiul fermentaţiilor şi al generaţiei
spontanee şi isprăvind peste aproape 30 de ani cu vaccinarea
împotriva turburărei.

Unele procedee de fermentaţie c a : dospirea aluatului sau

fierberea mustului, erau cunoscute încă din vremea legendelor
şi a miturilor religioase, dar fenomenele care se petrec în
cursul unei fermentaţii erau cu totul obscure cţ)iar
pe la jumătatea întâia a secolului trecut. însuşi Pasteur având
să trateze despre fermentaţie într’o lecţie a sa la facultatea
din Lille, — unde trecuse ca profesor şi decan, — îşi însem­
nează să vorbească despre «caracterul misterios a l acestui
fenomen».
Intervenţia unui ferment era admisă, dar învăţaţii erau
170 NATURA

departe de a cunoaşte cu siguranţă cum lucrează acest fer­

ment, şi mai ales subt ce formă, sau cu ce însuşiri se pre­
zintă el. Pentru unii, fermentul care desface zaţjărul în acid
carbonic şi alcool, era un fel de gluten, sau o substanţă ani-
malo-vegetală, adică azotoasă sau albuminoasă. Âlţi obser­
vatori, servindu-se de microp, recunoşteau ca şi Leuwenhoek
pe la 1680, că drojdia care se depune în cursul fermentaţiei
alcoolice, este formată de globule sau celule vii. Vegetaţia
sau viaţa acestor celule de drojdie, sau de levură, cum li
se zice, ar fi constituind cauza fermentaţiei, după Cagniard
de Latour, Turpin, Bouchardat ş. a. din Franţa, ca şi după
Schwann, Kützing, Schröder ş. a. din Germania. Partizan al
acestei teorii vitaliste, Pasteur nu se mulţumeşte cu cerce­
tările predecesorilor săi, ci prin ingenioase experienţe per­
sonale adună fapte nouă care întăresc şi completează teoria
vitalistă, sau mai exact teoria fiziologică a fermentaţiilor.
Studiile lui Pasteur în această direcţie se impuneau ca o
nevoe a timpului, cu atât mai mult cu cât cFjimişti de talia lui
Berzelius şi a lui Liebig combăteau explicările vitaliştilor.
Ästfel Berzelius trata drept «reverie » poetico-ştiinţifică ideea
că drojdiea de bere este formată de celule v ii; cât despre
Liebig, acest mare chimist, înainte de lucrările lui Pasteur
afirma că nu vieaţa levurei, ci descompunerea ei, ca şi în
general a tuturor materiilor animale şi vegetale, este cauza
fermentaţiei; elementele acestor materii în descompunere
se găsesc în mişcare şi această mişcare se transmite ele­
mentelor corpurilor fermentescibile cu care se găsesc în
contact.
împotriva acestor ipoteze Pasteur reuşeşte să demonstreze
că «actul chimic al ferm entaţiei este în esenţă un fenomen
corelativ al unui act vital, începând şi oprindu-se cu acest
 PASTEUR 171

din urmă». Intru cât priveşte în special fermentaţia alcoolică

Pasteur conchide că nu există niciodată ferm entaţie al­
coolică fă r ă ca să nu f ie in acelaşi timp organizaţie, des-
voltare, imulţire a globulelor sau viaţă continuată, urmată
mai departe a globulelor deja form ate“.
Fiecare din fermentaţiile studiate de Pasteur, cea lactică şi cea
alcoolică, fermentaţie acetică şi cea butirică, etc-, i-se arătară
ca produse de un ferment viu deosebit; levura alcoolică nu
produce acid lactic, nici vibrionul butiric nu dă alcool
ordinar când se desvoltă într’un licţ)id zaharat; cu alte cu­
vinte ferm enţii vii sunt specifici. Descoperind şi demonstrând
acest caracter de specificitate Pasteur îmbogăţeşte ştiinţa cu
o cucerire, pe care abia o întrezăriseră unii dintre prede­
cesorii săi.
Cot asemenea spiritul de inovaţie, cu care era înzestrat
Pasteur, îl face să imagineze o experienţă decisivă, spre a
dovedi rolul celulelor vii de levură in transformarea zahă­
rului. Rceastă experienţă este în scurt următoarea: o soluţie
de zahăr, care în afară de zahăr nu conţine de cât puţine
săruri minerale, permite levurei să se desvolte şi să producă
alcool, pe măsură ce drojdia se înmulţeşte. Constatând cu ba­
lanţa creşterea în greutate a levurei Pasteur dovedea în chipul
cel mai strălucit şi mai neîndoios că transformarea zahărului
nu atârnă, cum presupunea Liebig, de descompunerea fer­
mentului, ci din contra de creşterea acestuia. In acelaş timp
experienţa lui Pasteur inaugura o metodă de cercetare din
cele mai rodnice: cultura artificială a microorganismelor în
mediuri potrivite după trebuinţele fiecăruia.
In sfârşit cu prilejul studiilor sale asupra fermentaţiilor, Pas­
teur ajunge la o altă descoperire de biologie şi anume la desco­
perirea neaşteptată că există fiinţe care nu au nevoe de aer
172 NATURA

ca să trăească, pe când se credea că aerul este indispensabil

pentru toate vietăţile. întâiul organism microscopic anaerob
pe care l’a descoperit Pasteur este vibrionul butiric ; desco­
perirea acestui grup de microorganizme a îngăduit să se
afle mai târziu diferiţi agenţi patogeni, între care se găseşte
şi bacilul tetanosului, cu un rol din cele mai însemnate în
istoria patologici, ca şi a seroterapiei antitoxice.

*
* *

Studiul fermentaţiilor aduce pe Pasteur să-şi pue o pro­

blemă, în aparenţă insolubilă: care este origina fermenţilor,
şi-l face să atace şi să doboare pentru totdeauna venerabila
doctrină a generaţiei spontanee, de mai multe ori seculară.
Chiar de la începutul anului 1860 Pasteur îşi anunţă astfel
noile sale cercetări, într’o scrisoare către un prieten (Cţjappuis):
„Urmăresc cât pot m ai bine aceste studii de fermentaţie
care au un mare interes prin legătura lor cu nepătrunsa taină
a vieţii şi a morţei. Nădâjduesc să fa c în curând un pas ho­
tărâtor, deslegând fă r ă cea mai mică confuzie, chestiunea ce­
lebră a generaţiei spontanee. D eja aşi putea să interviu, dar
vreau să-m i mai urmez experienţele. Este atâta patimă şi sunt
atâtea obscurităţi de o parte şi de alta, în cât o să trebu­
iască limpezimea unui raţionament de aritmetică, spre a con­
vinge p e adversarii concluziilor mele. Am pretenţia să ajung
aici». Remarcaţi energia expresiilor este tonul omului convins,
pasionat de adevăr!
După aproape 20 de ani de lupte şi de lucrări hotărâtoare,
Pasteur a rămas biruitor şi astăzi nu se mai găseşte nici un
om de ştiinţă care să susţie că fiinţele microscopice, fermenţi,
bacterii şi infuzorii, se nasc de sine, spontaneu, fără părinţi,
prin simpla putere de organizare a unei substanţe chimice
 PASTEUR 173

particulare. înainte de Pasteur însă doctrina generaţiei spon­

tanei avea apărători zeloşi; chiar pe la 1858 directorul M u-
seului de istorie naturală de la Rouen, Pouchet, publică la
Academia de Ştiinţe o notă asupra «protoorganismelor ve­
getale şi animale născute spontaneu în aerul artificial şi în
gazul oxigen», fără intervenţia vreunui germen de fiinţe or­
ganizate.
Pasteur, ca şi cu prilejul fermentaţiilor, variază expe­
rienţele predecesorilor săi şi ajunge la rezultate nu numai
mai complete, ci şi pedeplin convingătoare. Astfel el fi­
ltrează aerul printr’un dop de fulmicoton, topeşte acest dop
într’un amestec de eter şi alcool, şi arată cu microscopul că
lichidul rămas conţine forme regulate, rotunde sau ovoide,
care au toată înfăţişarea fiinţelor microscopice. Aceste forme
reprezintă germenii din aer, care când cad într’un lichid hră­
nitor potrivit, încep să se hrănească şi să se înmulţească.
Atunci când distrugem aceşti germeni prin căldură, ca şi a-
tunci când îi împiedicăm în mod mecanic de a ajunge într'o
infuzie organică,— bulion de carne, decoct de drojdie sau in­
fuzie de fân,— aceste lichide nu se alterează şi nu se po­
pulează cu fiinţe microscopice, de oarece le-am făcut să nu
conţie germenii sau semânţă de vieaţă, şi vieaţa se naşte
numai din germeni1). Creaţiunea vieţei numai din unele ma­
terii chimice, fără intervenţiea unui germen preexistent, este
o minune care nu se mai întâmplă în zilele noastre.
Intâea comunicare a lui Pasteur asupra generaţiei spon­
tanee datează din Februarie 1860; în 1877 discuţiile erau a-
proape încheiate. Unul dintre cei din urmă adversari ai doc­
trinei germenilor era Dr. Bastian, căruia Pasteur îi explica
astfel lupta sa în potriva generaţiei spontanei:

1) «La vie d e s t le g erm e et le g erm e c’est la vie», zicea Pasteur.

174 NATURA

«Ştiţi de ce ţin atât de mult să vă combat şi să vă în­

ving? fiindcă sînteţi unul din principalii adepţi ai unei doc­
trine medicale, după mine funestă pentru progresul artei de
a vindeca, doctrina spotaneităţei tuturor boalelor.... Totul ar
fi spontaneu în patologie. Iată greşeala vătămătoare, o repet,
pentru progresul medical. Din punct de vedere profilactic,
ca şi din punct de vedere terapeutic, este un abiz pentru
medic şi I)irurg, după cum iau drept călăuză una sau alta
din cele două doctrine»....
De altfel delà începutul studiilor sale asupra germenilor
din aer, şi cljiar în cea dintâi comunicaţie asupra acestui
subiect, Pasteur se arată rpreocupat de origina deosebitelor
boale, la cunoştinţa căreia s’ar putea ajunge ducând destul
de departe cercetările asupra germenilor. In întrevederea cu
N apoleon al III-lea Pasteur asigură pe împărat că „toată
ambiţia sa este să poată ajunge la cunoştinţa cauzelor boa­
lelor putride şi molipsitoare».
Până la descoperirea acestor cauze medicina, şi cu deo­
sebire l)irurgia, nu întârziează să profite de lucrările lui Pas­
teur. Celebrul Ijirurg din Edimburg Josep h Lister — mort de
curând— care încă din 1865 introduce în serviciul său metoda
antiseptică, adresează lui Pasteur «cele mai cordiale mulţu­
miri pentru că prin cercetările sale strălucite i-a demon­
strat adevărul teoriei germenilor de putrefacţie şi fiindcă ast­
fel Pasteur i-a dat singurul principiu care putea să ducă la
bun sfârşit sistemul antiseptic». Şi Lister adăoga :
«Dacă aţi veni vreodată la Edimburg, ar fi, cred, o
adevărată recompensă pentru d-v. să vedeţi la spitalul nostru
în ce largă măsură a profitat neamul omenesc de lucrările
d-voastre».
In Franţa Alphonse Guérin introducând pansamentul cu
 PASTEUR 175

vată, recunoaşte asemenea că s’a inspirat din cercetările lui

Pasteur asupra germenilor din aer.
Intru cât priveşte studiul cauzelor care produc boalele
molipsitoare se constată că în 1863 Davaine revine la ce r­
cetările sale experimentale asupra dalacului, îndemnat de
descoperirile lui Pasteur, şi cam tot în acelaşi timp (1865-1869)
Villemin dovedeşte că tuberculoza este inoculabilă la animale
şi specifică „putându-se reproduce numai din ea însăşi“, ca
un germen oarecare numai dintr’un germen identic.
Pasteur insuşi se apropie tot mai mult de studiul boalelor
microbiene ale omului şi animalelor, perfecţionându-şi mij­
loacele de cercetare şi exercitându-şi sagacitatea cu prilejul
lucrărilor sale asupra boalelor vinului, gândacilor de mă1-
tase şi ale berei.
Hrătând care fermenţi de boală fac vinul amar sau acru,
aţos sau turbure, şi în acela; i timp demonstrând că o în­
călzire repede la 50—55 ’ şi la adăpost de aer, fereşte vinul
de alteraţii, fără a-i schimba gustul, Pasteur aduce servicii
însemnate industriei. Rsemenea face şi cu studiile sale asu­
pra berei, prin care dovedeşte importanţa unei drojdii pure
pentru prepararea acestei băuturi, fixând condiţiunile unei
fabricaţii corecte. Pentru ştiinţă aceste lucrări aduc nu numai
unele progrese de natură tectjnică, ci întăresc şi mai mult
convingerea despre specificitatea sau autonomia speciilor,
cum zicea Pasteur, ca şi despre rolul microbilor în fermen­
taţii şi în unele din aberaţiile amintite, care au cea mai m are
asemănare cu boalele propriu zise ale animalelor.
Tot aşa cei şase ani (1865— 1870) consacraţi cercetărilor
asupra viermilor de mătase, fac pe Pasteur să studieze două
boale molipsitoare, dintre care una — pebrina sau boala
corpusculelor — este în acelaşi timp şi ereditară. In cursul
176 NATURA

acestor cercetări Pasteur ajunge la o metodă practică de

selecţionare a seminţei, metodă cu care se înlătură pagu­
bele produse de pebrină şi în acelaş timp indică măsuri
pentru prevenirea celei de a doua boale — «flacheria» —
care decimează uneori gândacii de mătasă. In 1871 guvernul
austriac acordă lui Pasteur premiul de 10.000 florini, destinat
aceluia care ar descoperi „un remediu curativ sau preventiv
contra pebrineî“. Pe lângă această descoperire, campania
asupra pebrinei aduce şi altele, privitoare la unele probleme
de patologie experimentală, cu care Pasteur avea să se în­
tâlnească mai târziu, când se hotărî în sfârşit să treacă peste
hotarele artificiale ale ştiinţelor, şi el, chimistul, să pătrundă
în domeniul medicinei şi să studieze cauzele boalelor mo­
lipsitoare.
- (Sfârşitul în numărul viitor).
Dr. G. PROCfl
Profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti

------------- --------------------

ŞTIINŢELE POZITIVE IN RUSIA

Cultivarea ştiinţelor pozitive în Rusia s’a început încă

del a epoca împărătesei Ecaterina a Il-a, despre care în pu­
blicul european s’a întărit părerea falşă de mesalină. înainte
de Ecaterina doua, Petru cel Mare încercase să cultive ştiin­
ţei e pozitive în Rusia, însă n’a putut, de oarece energia sa
col osală el a fost nevoit s’o cheltuiască în luptele cu obi­
ceiurile vechi ale societăţii ruse; în politica sa el se con­
ducea după sfaturile marelui filosof şi matematician Leibnitz,
care’l asigura pe Petru că la urma urmei Rusia va deveni
un centru de cultură universală. Doi împăraţi şi trei împără-
 ŞTIINŢELE POZITIVE IN RUSIA 177

ţese, care au domnit dela Petru până la Ecaterina doua, se

ocupau numai cu intrigi. Ecaterina doua însă, deşi nu se
ocupa personal cu ştiinţele pozitive, pricepea totuşi marele
rol al lor şi dădea tot concursul său tuturor mişcărilor, care
aveau de scop dezvoltarea ştiinţelor pozitive. Filosofia en-
ciclopediştilor francezi a adaptat’o ca bază a politicei sale
interne şi externe; matematicianul d’Alembert, filosofii pozi­
tivişti Voltaire, Diderot şi J. •/. Rousseau erau sfetnicii ei in­
timi în toate ocaziile; pe Diderot l’a şi invitat cţjiar în P e -
tersburg, unde împreună cu el Ecaterina a pus la cale mai
multe reforme. Cu domnia Ecaterinei s’a început o eră de
protecţiune a transplantării ştiinţelor pozitive pe teritoriul sta­
tului rus. Savanţii şi tecnicianii Europei prin tot felul de mo­
meli erau chjemaţi în Rusia şi într’o vreme în Europa exista
cljiar temerea că toţi oamenii de valoare se vor duce în
Rusia. Această momire se începuse încă de Petru cel m are
dar pe timpul Ecaterinei a ajuns la apogeul său. Odată în ­
ceput acest curent de migraţiune a savanţilor Europei spre
Rusia, el apoi prin inerţie a continuat încă multă vreme.
Iată de ce vedem pe mulţi savanţi mari ai Europei luând
parte activă la viaţa statului rus. Aşa au fo s t: matematicianii
Euler_şi Bernoulli, astronomii Delisle, Struwe şi Schubert, mari
naturalişti P allas şi Humboldt, tatăl H er-
mineralogiei
man, statisticianul Herman, botaniştii Ruprecht şi Ledebour,
fizician ii Iacobi,Lenz, Kupfer, meteorologii W ildş i Baer, geo­
logul Abich, fondatorul termocţ)imiei H ess şi o sumedenie
enormă de alţi savanţi ca Fischer von Waldheim, Pander
şi alţii.
După Ecaterina a domnit câţiva ani capriciosul Pavel,
apoi Alexandru I, care deşi o bună parte a vieţei sale a
dus-o în războae teribile cu Napoleon, nu uita însă să pro­
178 NATURA

tejeze ştiinţele; el a fondat 4 universităţi şi 3 societăţi ştiin­

ţifice, a susţinut câteva expediţiuni geografice celebre. Dela
epoca lui Alexandru I s’a început în Rusia era marilor ex­
plorări geografice în Asia şi oceanul G lacial; aceste explorări
au dat cunoştinţe asupra colosalului teritoriu al Rusiei ac­
tuale, a peninsulei Aleasca, Chinei de Nord, Tibetului, Per-
siei, Anatoliei şi parte a peninsulei Balcanice. Rezultatefe a-
cestor expediţiuni au servit mult savanţilor din occidentul
Europei, care au ştiut să se folosească de aceste cercetări
spre â-şi creia poziţiuni frumoase; iar numele întemeietorilor
cunoştinţelor asupra teritoriilor susnumite a rămas numai prin
art)ive şi azi abea se dau la iveală pe încetul De altfel sa­
vanţii ruşi au şi acuma atâta de lucru că nu le mai rămâne
timp ca să-şi facă reclamă.
A murit într’un mod misterios la gurile Donului Alexan­
dru I şi lui i-a succedat la tron fratele său Nicolae I.
Acesta a.fost spaima guvernelor Europei şi a mişcărilor con­
stituţionale, dar a fost şi amicul ştiinţelor pozitive. El a fon­
dat celebrul observator din Pulcova, care şi azi e încă unul
din cele mai bine înzestrate din toată lumea ; a fondat o
universitate, a încurajat expediţiuni importante pe oceanul
Glacial, în Urali, Altai, Siberia, Asia Centrală. Sub domnia
lui au lucrat în Rusia hum boldt, Roze, Erenberg, Murchisson,
Midendorf, Litke, lacobi, Cebăşev, Ostogradski, Vrangel, Baer,
Lenz, Zinin, Lobacevski, Nordman, Ruprecht, Ledebour etc.
Silinţele puse de guvernul rus (în special sub domnia lui
Nicolae I) pentru înrădăcinarea ştiinţelor în Rusia au dat
roade strălucite, căci vedem de pe la mijlocul veacului tre­
cut o sumedenie de savanţi ruşi, ca Mendeleev, Kovalevski,
Secenov, Botkin, Bredihin, Butlerov, Marcovnicov, Muşketov,
Docuceaev, Vinogradski, Chvolson tatăl şi fiul, Mecinicov,
 ŞTIINŢELE POZITCVE IN RUSIA 179

Timireazev, Pavlov şi o mulţime de alţi savanţi de mare

valoare.
Sub domnia actualului împărat regenerarea politică a
Rusiei preocupă toată pătura cultă din Rusia, încât se pare
că de vre-o 10 ani încoace ştiinţele pozitive nu fac progrese
însemnate în Rusia. Hceasta însă numai în aparenţă; în fond
toţi acolo lucrează pe terenul ştiinţelor pozitive; savanţii ruşi
au atât de lucru că încă multă vreme ei vor fi ocupaţi nu­
mai cu studiul teritoriului rusesc. R ş a sânt lucrările pentru
studiul topografic, geologic, botanic, magnetic, zoologic,
meteorologic, agrogeologic etc. Mai este încă studiul antro­
pologic, istoric şi sociologic al popoarelor din vastul impe­
riu, în care au intrat atâtea regate vechi, unde găseşti rui­
nele celor mai variate civilizaţii vechi; numai studiul Cau-
cazului şi al regiunilor mării Negre— şi aceste regiuni nu sânt
altceva decât leagănul civilizaţiei europene—vor ocupa încă
multă vreme toată energia învăţaţilor ruşi. ftzi în Rusia
există un adevărat cult ale ştiinţelor pozitive ; studiul lor se
face în toate colţurile imperiului şi în toate păturile sociale.
Foarte des se întâmplă că popii îşi leapădă rasele numai
pentru ca să se înscrie la universitate, pentru studiul
ştiinţelor.
Hzi în Rusia există pentru bărbaţi 11 universităţi, 8 po­
litehnice, 5 şcoli superioare de mine şi de căi de comuni­
caţie şi o mulţime de alte şcoli superioare; iar pentru femei
sunt vre-o 10 universităţi. Toate aceste şcoli au un contin­
gent de 40.000 studenţi şi studente. Vre-o 400 de societăţi
ştiinţifice, şi 600 reviste speciale de ştiinţă, precum şi o
sumedenie de reviste de popularizare cu tiragiu de sute
şi sute de mii de exemplare, arată intensitatea pulsului ştiin­
ţific din Rusia.
180 NATURA

In această mişcare spre cultivarea ştiinţelor pozitive a

luat parte şi femeia rusă şi într’un aşa grad, cum n’a avut
loc nicăeri în alte ţări. Foarte des se publică în Rusia des-
coperiri şi cercetări făcute de femei. Hşa de pildă A. F-
Petruşevscaia a găsit că enzimele se distrug reciproc. T. /. Gro-
mova şi O. S. Grigorieva au arătat că fermenţii fermenta-
ţiunii alcoolice sunt în strânsă legătură cu fermentul proteo-
litic a cărui acţiune poate fi oprită de chinină şi stimulată
de azotat de potasiu şi clorură de calciu. Gromova a arătat
că acetona deşi omoară drojdiile, nu distruge însă şi fer­
menţii din drojdii. M. P. Corsacova a dovedit că selenitul
de sodiu, ct)iar în cantităţi minimale opreşte acţiunea zimazei,
din drojdiile omorâte, dar nu opreşte de loc acţiunea droj­
diilor vii, ctyiar dacă selenitul de sodiu este luat în cantităţi
mari. Cine n’a auzit de celebra varşoviană Scladovscaia mă­
ritată cu Curie şi care a descoperit radiul.
Dar nu numai în cţnmie s’a distins femeia rusă. Iată un
distins oceanograf şi agrogeolog D-tia Adelaida Mctşkevici
care a arătat că delta Dunărei nu e de tipul limanurilor, ci,
ca şi golful Lionului, e de un tip special — riasic. Ana V
Potanina a luat parte la toate expediţiunile ştiinţifice ale so­
ţului său şi a parcurs cu el Mongolia, Cibetul şi Turctjes-
tanul făcând şi studiul regiunilor parcurse. Pentru cercetările
sale ea a fost decorată personal de către împăratul Rusiei.
Maria Borodatova a făcut însemnate ridicări topografice în
Hsia şi a fost decorată de către Societatea geografică din
Petersburg. Doamnele Fedcenco, Golovnina, Pavlova şi P er-
ţova sunt cunoscute prin călătoriile lor prin Rsia centrală şi
prin alte părţi; aceste călătorii cereau mult curaj, pentru care
nu e capabil orice bărbat. D-na Fedcenco împreună cu soţul
său a cercetat Hsia, vizitând cele mai selbatice colţuri ale
 ŞT IIN ŢE LE POZITIVE IN RUSIA 181

.Rsiei centrale şi luând cea mai activă parte la toate lucră­

rile ştiinţifice ale soţului său. Perţova asemenea împreună cu
soţul său, a cercetat o bună parte a Chinei. M ia D. Go-
lovnina a cutreerat călare înfricoşatul platou al Pamirului,
iar M. V. Pavlova, care e un geolog cu reputaţie europeană
a însoţit pe bărbatul său în toate călătoriile din Hsia cen­
trală şi din regiunile polare. Toate aceste călătorii se făceau
în condiţiuni cu totul defavorabile şi cereau nu numai curaj
dar şi multă abnegaţie şi cunoştinţe adânci.
Femeile din Rusia sunt cunoscute şi ca alpiniste de mare
curaj. Rşh D-na Neruda (măritată cu D-nul Normann) a de­
venit celebră prin curajul său la urcarea piscurilor alpine;
ea nu şi-a perdut curajul nici în faţa morţei soţului său, care
s’a întâmplat cl)iar în timpul urcării piscului Funffingerspitze
care e piscul cel mai greu de urcat. D-na Cenci, măritată
cu Fikner a fost cea dintâi, care a urcat câteva piscuri
din Caucaz. D-na Vallot de origină rusoaică, a urcat toate
piscurile înalte din Rlpi. Contesa M asalscaia cunoscută în li­
teratură sub numele de D ora d’Istria, a fost cea dintâi, care
a urcat vârful Moncb (4.105 m.) din fllpi încă în 1855.
Şi în geologie femeile ruse s'au distins. E cunoscută Maria
Pavlova ca geolog specialist nu numai în Rusia, dar şi în
Europa ; la ultimul congres al naturaliştilor din Rusia
dânsa a prezidat Secţia paleontologică. Nesterenco Maria
a dat la iveală un studiu important asupra periodicităţii
epocelor glaciale. Domraceva Elizabeta s’a ocupat mult
cu studiul fosforiţilor din gubernia Reazan, iar Lidia Tifieeva
s’a ocupat cu geologia aceluiaşi guvernământ. D-ra Minke-
vici Lidia (din Ctjişinău) a dovedit că întinderea stepelor pe
suprafaţa pământului este strâns legată de minimile baro-
metrice anuale.
«Natura», Hn. VII, No. 6. 13
182 NATURA

In domeniul medianei femeia rusă de mult a ocupat locul

de frunte. E interesant, că savantele ruse neputând adesea
să-şi facă drum în Rusia, se instalează în streinătate,
unde ajung profesoare pe la universităţi. Ca exemplu
avem pe D-na Curie, pe Sofia Covalevscaia, care a fost
profesoară de matematici la universitatea din Stocktjolm, şi
altele. La universităţile din Elveţia sunt 3 profesoare rusoaice.
E de amintit că pe timpul Ecaterinei a 2-a contesa Daşcova
a fost preşedintele Academiei de ştiinţe din Petersburg;
când Daşcova, după ce s’a certat cu Ecaterina, a plecat din
Rusia, ea a uimit pe savanţii Europei prin erudiţia sa.
Cât de mult se interesează femeile ruse de ştiinţele po­
zitive se poate vedea din faptul că la ultimul congres al na-
turaliştilor din Rusia au luat parte ca membri aproape o mie
de femei.
Cât de mult se devotează femeile ruse pentru ştiinţă se
poate vedea din exemplul D-nei Pereiaslavţeva, care a fondat
o staţiune zoologică maritimă în Sebastopol şi a condus
această staţiune timp de 25 ani îndurând tot felul de m izerii;
ea n’a renunţat la staţiunea sa nici cf)iar când i se ofereau
slujbe bine plătite.
C. PORCICIC
Licenţiat în ştiinţe
--------- --- --------------- ------

” DINTR’O EXCURSIGNE

Cine n’a făcut în viaţa lui o excursiune ? Câte amintiri

plăcute pline de poezie nu deşteaptă o escursiune în Alpi,
la lacul Maggiore, în Ceahlău! Excursia mea nu-i nici pe
munte, nici la mare, ci-i prozaică de tot. După multă poezie
puţină proză nu strică, mai ales în secolul nostru, când
 TUNTR’O KXCU RSIU N E 183

ne-am cam deprins şi cu doze mai m ari; cei cu firea ima­

ginativă divinizează şi cele mai prozaice tablouri. Excursia
mea e într’o fabrică, sau mai bine zis în trei, care formează
un grup cu un izvor comun. Cam la 1 klm. departe de
staţia de drum de fer, în mijlocul unei câmpii, câţiva oameni
săpau la o groapă de vr’un metru adâncime şi zece lăr­
gime ; pământul ce’l scoteau era compus din două soiuri de
pătu ri: unele brun închise, altele mai gălbui, în multe părţi
recunoscându-se scheletul arborilor gigantici de acum mii de
ani — aici se află un fel de cărbuni de pământ, ce joacă
un rol de frunte în industria modernă.
Păturile deschise sunt preţuite pentru produsele ce se
scot din ele, cele închise pentru căldura ce o dau. Să ur­
mărim soarta acestor cărbuni, desgropaţi din odihna de
veacuri şi să vedem transformările ce le sufăr.
Fiecare săpător avea lângă el un vagonet pe care’l umplea ;
îa un semn dat vagonetul era ridicat de un ascensor elec­
tric la 10 m. înălţime şi lăsat să alunece pe un cablu în
rândul de sus al primei fabrici unde era primit de un alt
lucrător. Cărbunii erau răsturnaţi într’un basin, iar vagonetul
trimes pe o altă sârmă înapoi la locul de exploatare. 3 GCi
de vagonete alunecau astfel încoace şi încolo pe cele două
sârme dealungul câmpiei. In fabrica întâia se făceau bri­
chetele. Cărbunii ajunşi în rândul de sus erau trecuţi printr'o
moară şi sfărâmaţi, în bucăţi cam ca pumnul de m ari; din
moară, astfel măcinaţi cădeau pe o bandă fără capete ce
se învârteşte necontenit şi vărsaţi într’un coş ce dă într'un
cilindru mare aşezat în rândul de mijloc. Cilindrul acesta
făcut din fer, înalt de 7 m. şi cu un diametru de 2m .jum .,
avea în mijloc o axă pe care erau fixate 25 grătare cu găuri
diu ce în ce mai mici spre baza cilindrului şi cu dinţi de
18-4 NATURA

fer la partea de desubt. Cărbunii căzuţi erau din ce în c e

mai mic sfărâmaţi de dinţii grătarelor ce se învârteau prin
învârtirea axei. In acelaşi timp cărbunii erau şi uscaţi de
curentul de aer cald ce sufla în cilindru. încetul cu încetul
bulgării de cărbuni se făceau tot mai mici până ajungeau
ca un praf brun la baza cilindrului. Pulberea aceasta cădea
la rândul ei într’un cuptor unde era stropită cu păcură şi
împinsă într’o presă ; bucăţile mari presate erau apoi tăiate
de un mecanism alipit la presă în bucăţi mici cum se văd
în comerţ, stampilate şi împinse treptat treptat de pistonul
presei pe un uluc într’o magazie.
Cărbunii cei bruni şi grosolani din rândul de sus ajun­
geau jos în bucăţele mici, regulat tăiate, negre şi lustruite,
mai să nu-i cunoşti, mai ales că şi-au schimbat şi numele.
Şapte cilindre şi şase prese erau în fabrică, şi toate lucrau
zi şi noapte dând mii de brichete în 24 ore. Tot mecanismul
era mânat cu motori electrici. Cei câţiva lucrători aveau puţin
de lucru, jtrebuind să observe numai mersul regulat al
maşinelor. Sunt multe fabrici de felul acesta şi toate fac un
comerţ destul de întins.

Să trecem la a doua fabrică. Şi ea primea cărbunii căraţi

la fel din locul de scoatere; aci ei vor fi supuşi la altă pre­
lucrare. In clădirea întâia se face destilarea cărbunilor: Aduşi
cu vagonetele în rândul de sus, cărbunii erau vărsaţi prin
nişte găuri intr’un cazan mare şi încălziţi. Acest cazan ocupă
tot rândul de mijloc al clădirei şi-i format în afară, dintr’un
înveliş de şamotă, iar înăuntru, la o distanţă de perete, sunt
aşezate o serie de inele mari de fer, care învârtindu-se în
jurul axei produce o încălzire egală în masa de cărbuni.
 n iN T K 'O E X ^ O R SU IN R 185

încălzirea se face în vid până la temperaturi destul de înalte,

gazele desvoltate sunt trecute printr’un serpentin, luate de
un curent de apă rece şi transportate prin tuburi într’o
altă clădire spre prelucrare. In cazan mai rămâne cocsul care
€ întrebuinţat în parte în fabrică, unde e ars în cuptoarele
de sub cazan, în parte vândut. Să urmărim acum soarta ga­
zelor din cazan luate de apă. Cum am spus, ele sunt duse
într’o altă clădire şi lăsate să curgă în 8 basenuri mari.
Hei sunt amestecate întâiu cu leşie prin ajutorul unor
lopeţi ce se învârtesc în jurul axei fiecărui basen şi lăsate
apoi câtva timp în linişte. In timpul acesta se formează 2
pături din care cea de sus e lăsată să curgă printr’un ro­
binet lateral în alte basenuri.
Hei e amestecată cu vitriol (acid sulfuric) şi încă caldă
e lăsată să curgă în nişte basenuri largi străbătute de tuburi
pline cu apă rece. Prin răcire se aşează la fund partea ră-
şinoasă compusă în mare parte din parafină. Se separă din
nou partea lictjidă de cea solidă, cea lichidă trece prin
tuburi în altă clădire spre a fi prelucrată, cea solidă — pa­
rafina — e scoasă cu lopeţile din basen şi aruncată într'un
ca n a l; din acesta, e transportată în camera cu prese. Hei e
turnată în filtre de sac, presată în turte groase. Dar încă nu-i
parafină curată şi-i brună în loc să fie albă. Pentru a fi al­
bită, ea e topită într’un cazan, spălată cu benzină de ames­
tecurile streine şi încă licţjidă e lăsată să curgă în nişte
ciubere de lemn puţin adânci şi cu suprafaţă mare, pline cu
apă. Prin răcire se solidifică în pături subţiri ce-s presate
de mai multe ori (în regulă 3 prese ajung) până se face
albă, străvezie. Iată încă o schimbare a cărbunilor de pă­
mânt ; din pământul brun s’a scos turte albe şi străvezii
din care fabrica a 111-a va face lumânări.
186 NATURA

Să nu uităm partea lichidă despărţită de parafină, ea e

dusă în nişte căldări mari unde e încălzită în vid până la
270°—300°. Până la 80° se culege benzina şi în urmă di­
feritele uleiuri ce servesc la ars, la unsul maşinelor şi va­
selina. In fabrica de lumânări parafina e din nou topită şî
amestecată cu stearină. Scopul acestui amestec e de a o
face mai tare şi mai greu de topit. In unele căldări parafina
mai e amestecată şi cu culori diferite.
Hibă sau colorată parafina e turnată în formele de lu­
mânări, lăsată să se răcească şi apoi scoasă. Lumânările
astfel preparate sunt tăiate egal, lustruite şi împachetate în cutii.
După cum vedem, produsele făcute cu aceşti cărbuni
servesc la încălzit sau la luminat.
Prin căldură şi lumină s’au făcut aceşti cărbuni, în căl­
dură şi lumină se prefac acum din nou.
MARIR MAXIM
Studentă la Universitatea din Bonn
— — — —

TEMPERATURA MAXIMĂ PE PĂMÂNT

Experienţa ne arată că temperatura mijlocie maximă

şi minimă a zilelor nu cade odată cu solstiţiile, ci mai
târziu, aproape la o lună după solstiţii, tot aşa cum tem­
peratura maximă a unei zile nu cade la amiazi ci numai
după amiazi, la 2 ore vara şi la 1 oră iarna.
Explicarea faptului din urmă o găsim în împrejurarea, că
puterea emisivă a pământului (pentru căldură) e la amiazi
mai mică decât puterea absorbantă (pentru căldura solară)
şi de aceea temperatura continuă a creşte un ceas, două,
şi după amiazi.
Hceastă explicare s’a aplicat şi la faptul, că temperatura
 TEMPERATURA MAXIMA PE PAMANT 187

mijlocie maximă şi minimă a zilelor se împinge aproape o

lună după solstiţii, când ar trebui să cadă odată cu acestea.
In tot cazul şi diferenţa puterei emisive şi absorbante con-
tribue la acest fenomen, dar numai ca factor secundar; altul
e aici factorul principal.
In adevăr schimbările de temperatură, ca efect al absorp-
ţiunii căldurei solare şi emisiunii căldurii primite din partea
pământului, se fac aşa de repede, încât ct)iar diferenţa
între temperatura maximă şi minimă a unei singure zile e
considerabilă. In consecinţă împingerea maximului tempera­
turii zilei cu un ceas, două, e explicabilă, e naturală; dar e
neexplicabil, ca de pildă, vara, căldura primită de pământ
să-şi menţină precumpănirea faţă de căldura emisă, o
lună întreagă după solstiţiul de vară. De altfel această
explicare nu se bazează pe experimentări directe, care sunt
imposibile, ci pe inducţiune, şi s’a menţinut în lipsa altei
explicări mai verosimile. In adevăr, nu e ceva anormal, că
temperatura medie a primăverei (2 0 M artie- 2 1 Iunie), în loc
să fie aproape egală cu temperatura medie a verei (21 Iunie - 23
Septembrie), având aceeaşi lungime a zilelor, e din contră
egală cu temperatura toamnei (23 Septembrie - 22 Decembrie),
care are zilele cele mai scurte, iar temperatura acesteia e
mult superioară temperaturei medii a iernei (22 Decembrie - 20
Martie), deşi are aceiaşi scurtime a zilelor.
Explicarea acestor fenomene trebue căutată în reparti­
zarea neegală a curenţilor atmosferici în deosebitele ano­
timpuri.
Se ştie, că variaţiunea temperaturei în urma scţ)imbărei
curenţilor atmosferici e colosală. De câte ori cfjiar în Ianuarie,
luna cea mai friguroasă, plouă şi termometrul arată până la
10 C căldură, iar peste noapte se menţine deasupra lui 0",
188 NATURA

cţ)iar şi sub un cer senin. Şi e destul'.ca să pornească

un curent dela nord-est pentru ca temperatura să cadă
dela —
|" 1CTC în decursul unei singure nopţi, la 20 C sub 0.
Tot aşa în Maiu şi cţ)iar la începutul' lui Iunie, când lun­
gimea zilelor şi deci puterea absorbantă a pământului se
apropie de maxim, după zile şi nopţi tropicale, e de ajuns
un curent nord-estic, pentru ca temperatura să cadă cţjiar
sub 0> in o singură noapte. Tot aşa de brusc se fac trecerile
dela frig la căldură, când curentul de nord-est e înlocuit
prin un curent sudic.
Influenţa curenţilor asupra temperaturii e cunoscută de
mult, dar ea n’a fost luată în considerare la exiplicarea fe­
nomenelor de care vorbim, presupunându-se că curenţii se
repartizează la fel peste tot anul, deci ţjazardul lor se eli-
minează când calculăm temperatura medie a zilelor din un
număr mai mare de ani.
Greşala însă e acolo, că deosebiţii curenţi nu pot fi re­
partizaţi la fel peste tot anul, şi sunt împrejurări, care din
contră ne conduc la legea, că dela solstiţiul de iarnă până
la cel de vară precumpănesc curenţii atmosferici nordici (reci),
p e când dela solstiţiul de vară până la cel de iarnă precum­
pănesc curenţii sudici (calzi).
Se ştie, că in decursul iernii aerul dela un pol, din cauza
frigului, se contractează, îşi micşorează volumul, iar spaţiul
astfel golit e umplut de aerul, ce năvăleşte acolo dela celalt
pol, unde are loc ct)iar contrarul, dilatarea, mărirea volu­
mului aerului (fiind acolo vară). S ’a socotit, că cantităţi
colosale de aer emigrează astfel cu anotimpurile dela un pol
la altul.
Când iarna noastră după solstiţiul de iarnă începe a se
retrage cu încetul spre polul nordic, pe când iarna polului
 TEMPERATURA MAXIMA PE PAMANT 189

sudîc începe a coborî pe încetul spre ecuator, aerul de pe

emisfera nordică începe a se dilata, pe când pe cea sudică
începe a se contracta şi deci emigrarea aerului dela polul
nordic spre cel sudic începe şi se va continua — din cauza
inerţiei (a mişcării primite) — cljiar până după solstiţiul de
vară. De aceea, în afară de hazardul curenţilor cauzaţi de
schimbarea şi direcţiunea depresiunilor atmosferice locale
vor precumpăni în acest timp curenţii reci nordici, atât de
evidenţi în decursul primăverii, când suflă vântul zile şi nopţi
întregi fără întrerupere, flici trebue căutată în rândul întâiu
cauza temperaturii aşa de joasă a primăverii şi împingerea
maximului temperaturii cu o lună după solstiţiul de vară.
Hcum echilibrul atmosferic intre cele două emisfere s’a
ajuns, dar iarna începe acum a cobori dela polul nordic şi
a se retrage dincolo spre polul sudic. Contracţiunea aerului
spre polul nordic şi dilatarea celui sudic are ca urmare mi­
grarea aerului în sens contrar dela polul sudic spre cel
nordic şi aceasta se va continua pănă după solstiţiul de
iarnă. In acest timp vor precumpăni deci curenţii calzi su­
dici, care vor modifica considerabil temperatura anotimpurilor,
în deosebire de raportul puterii emisive şi absorbante a pă­
mântului.
Crebue notat, că curenţii sudici nu vor fi totdeauna aşa
evidenţi ca cei nordici (de primăvară), căci curenţii de aer
cald, fiind mai uşori, vor trece spre noi în păturile su­
perioare ale atmosferei, dar vor influenţa totuş temperatura
păturilor inferioare, ridicând-o, mai ales că păturile de
jos, în cazul acesta, sunt liniştite, deci nu sunt înlo­
cuite mereu cu alte masse reci dela nord—fiindcă e vorba
numai de trecerea unui prisos de volum de aer dela un pol
la altul, fără să-i corespundă un curent contrar in acelaş timp
 190 NATURA

Deci ctjiar dacă datele meteorologice n’ar constata pre-

cumpănirea curenţilor, după cum s’a dedus mai sus, nu ur­
mează că explicarea dată n’ar fi corectă, cu atât mai vârtos,
că emigrarea aerului dela un pol la altul, cu anotimpurile, e
mai presus de orice indoeală.
De sine se înţelege, că curenţii despre care e vorba aici
nu pot fi continui. întrerupţi uneori prin curenţii mai puter­
nici cauzaţi de depresiunile atmosferice parţiale, ei se vor porni
cu atât mai vehemenţi, dupăce vor fi dispărut piedicele, sau
se vor revărsa spe celelalte părţi libere de piedici.
Bistriţa (Cransilvania) I. CO R B U
----------------------- -c*2js>------------------------

A STRONOMIE
I. Ce se poate vedea pe cer în Martie
Soarele.—începutul Primăverei.— Primăvara astronomică
începe în momentul când soarele trece equatorul ceresc,
adică părăseşte emisfera sudică şi intră în cea de nord
Rcest moment are loc la 8 Martie ora 1 şi 30 minute di­
mineaţa.
Durata primăverei este de 93 zile, 18 ore 5 minute şi e
mai lungă ca a ernei şi a toamnei. Momentul începutului
acestui anotimp se numeşte equinocţiul de primăvară şi
punctul unde se găseşte soarele atunci, punct vernal sau
equinocţial.
3iua începe să crească mai repede in cursul acestei luni
şi anume creşte cu 1 oră şi 37 minute de la 29 Februarie
până la 31 Martie, pentru latitudinea Bucureştiului')
Luna.—In timpul lui Martie luna va fi la cea mai mare
înălţime deasupra orizontului în ziua de 13 şi anume va fi
la 7 3 ’ 58' în epoca primului pătrar; iar cea mai mică înăl­
ţime o va avea la 28 Martie în epoca ultimului pătrar.
In primele zile ale lui Martie luna răsare spre dimineaţa;1
1) Pentru mai multe detalii vezi „N atura“, flnul al VI, No. 6.
 ASTRONOMIE 191

în ziua de 5 răsare odată cu soarele. Dela 7 Martie este vi­

zibilă seara la apus. La 18 străluceşte toată noaptea, iarla
25 răsare la miezul nopţii, in zilele următoare răsare tot mai
târziu, iar la 31 răsare iarăşi odată cu soarele.
F azele Iurtei sunt la datele următoare. Lună nouă la 6
Martie, primul pătrar la 13, lună plină la 20 şi ultimul pă­
trar la 27 Martie.
Satelitul nostru se va găsi la cea mai mare apropiere de
pământ la 15 M artie; va fi cel mai departe la 28.
In ce priveşte apropierele lunei de planete, ele se pre­
zintă a st-fe l; ea va fi mai aproape de (Iran la 1 Martie şi
la 28, de Venera la 3, de Mercur la 7, de Marte la 12, de
Neptun la 14, de Saturn la 19 şi de Jupiter la 24 Martie.
Eclipsă de lună. — La 19 Martie va avea loc o eclipsă
parţială de lună vizibilă la Bucureşti. Nu este însă intere­
santă prin faptul că este de o parte parţială, de alta foarte
mică : numai 0 1 8 8 din discul lunei va intra în conul de
umbră al pământului. In momentul eclipsei luna va fi la 41u
56' deasupra orizoniului Bucureştiului.
Fazele principale ale acestei eclipse su n t:
19 Martie: Primul contact cu penumbra la 917 34m36s seara.
„ Primul contact cu umbra la 111) 25m 45s seara.
„ Mijlocul eclipsei la 121) 2 m 4 7 s seara.
20 M artie: Ultimul contact cu umbra la lb 2 m 42s dinu
„ „ „ „ „ penumbra la 2*> 34m0 S ,,
Primul contact va avea loc la 183J de punctul nord,
mergând spre est şi ultimul la 235° în acelaşi sens.
Planetele .—Mercur se poate vedea la vest puţin după
apusul soarelui.
Venera străluceşte înainte de răsăritul soarelui la est.
Marte se observă in constelaţia Taurului în prima parte
â nopţii.
Jupiter răsare la miezul nopţei şi se găseşte în conste­
laţia Scorpion.
Saturn trece din constelaţia Berbec în a Taurului şi este
vizibil seara spre apus.
192 NATURA

Urán apare spre dimineaţă în Capricon.

Neptun se găseşte seara in Gemenii.
II. Eclipsa totală de soare din 4|17 Aprilie 1912.
In ziua de 4 Aprilie 1912 va avea loc unul din cele mai
interesante fenomene cereşti şi anume o eclipsă de soare.
Cu toate că avem cel puţin două eclipse de soare pe an,
totuşi, din faptul că acest fenomen nu este vizibil decât din
o porţiune limitată a pământului şi cţjiar atunci, timp numai
de câte-va secunde, cel mult minute; pentru anumite loca­
lităţi foarte rar se poate vedea şi o astfel de eclipsă. Aşa
în anul 1910 pentru a observa o eclipsă de soare totală, ar
fi trebuit să ne transportăm tocmai la sudul Tasmaniei.
De astă dată eclipsa de soare se va vedea ca parţială din
toate continentele şi in toată Europa. Se va observa în cele
două Americi, în nordul Africei în partea occidentală a Asiei
şi în regiunile arctice.
Eclipsa nu va fi totală de cât pentru o fâşie foarte în­
gustă şi care ar trece prin regiunile următoare;
începe din Venezuela, trece prin Guyana engleză, traver­
sează Oceanul Atlantic şi atinge Europa la coasta Portu­
galiei. Trece prin Golful Gasconiei şi Nord-vestul Franţei,
apropiindu-se până la câţiva kilometri la nord de Paris, intră
în Germania, ese prin Hamburg, trece Baltica, St. Petersburg
şi se termină în Rusia Asiatică.
Cnm în timpul producerei eclipsei diametrul aparent al
soarelui şi al lunei au aproape aceaşi valoare (31’. 2 7 “.6 şi
3 1 ’ 5 l “.0) diferenţa intre ele fiind numai de 2 4 “.41, este
greu de precizat dacă eclipsa va fi cljiar totală sau numai
inelară.
Considerând datele din Connaissance des Temps eclipsa
ar fi totală in Spania timp de 6 secunde şi în Franţa numai
2 secunde. După datele din Nautical Almanac însă eclipsa
nu va fi de loc totală ci numai inelară in toată Europa, şi
de o durată mai lungă, şi anume de 6 secunde în Belgia.
Insă cum s’a observat că durata de totalitate in realitate
e mai mică decât cea calculată cu 3 - 5 secunde ne putem
 ASTRONOMIE 193

aştepta la o durată de totalitate foarte mică, 1 - 2 secunde.

Interesul ce presintă această eclipsă nu este studiul fizic
al soarelui (coroană cromosferă) ca altă dată, ci determinarea
cât mai exactă a diametrului lunei.

Mărimea fazei maxime şi începutul şi sfârşitul eclipsei de soare de la 1 7 Aprilie

1912, vizibilă parţial in diferitele regiuni ale României.

Dau aci după Nautical Almanac in timp Greenwich (2 ore

diferenţă faţă de ale nostru) diferitele faze ale acestui fenomen
Long Lat
Inc. eclipsei g le 8f) 54m3. pen. loc. 42 26 occ. 6° 45 austr.
încep, eclip. centr. 10 1.2 „ „ 61° 20 „ 5° 6 bor.
Eclipsa centrală 12 3 .8 » » 1 0 2 « 46° 58',,
Sfârş. eclip. centr. 13 7. 7 17 ,, 89° 35 or. 57° 20 „
Sfârş. eclip. g-le. 14 14.6 „ ,, 67° 9 „ 4 5 ’ 54 „
 194 NATURI

Punctele extreme sudice de simplu contact sunt :

Long. Lat.
50° 43 2 T 48' S
78 30 25 6 N.
Formele succesive ce va prezenta discul solar în timpul eclipsei.

(_ - n ţ U - ,
7
 N OTI TE 195

a discului solar va fi întunecată. In calculele făcute la Ob­

servatorul Astronomic şi Metereologic s’au determinat mo,
mentele începutului şi sfârşitului acestei fenomen pentru 4
localităţi din ţară, trăgându-se şi curbele de contact şi de-
terminându-se şi mărimea fazei maxime.
După fiarta alăturată se poate avea uşor aceste date
pentru orice localitate din ţară. Dau aci momentele acestea
pentru Bucureşti, Craiova, Botoşani, şi Galaţi în timp oficial Ţ
Bucureşti, precum şi mărimea fazelor maxime şi unghiurile
la pol şi la zenit.
Craiova B ucureşti Botoşani Galafi
începutul pr. c. 13D"2ÖH 30* 13ÎT24m”36s 13l) 25m"36* I3b 28m 6 s
Faza m axim ă: 14 39 24 14 42 42 14 44 12 14 45 24
Ultimul contact 15 54 0 15 56 12 15 58 24 15 58 30
Mărimea fazei 0. 65 0. 63 0. 72 0. 64
Maxime :
Unghiul la p o l:
Primul contact 256« 2561' 251° 256*
Il-lea contact 37° S& 43 1 38°
Cum se vede uşor din cele de mai sus momentul primu­
lui contact întârzie cu cât longitudinea locului creşte.
Desenul alăturat dă pentru Bucureşti deformele succesive
ce le va prezintă discul solar in cele câteva momente ale
eclipsei.
MÄRIÄ CI). CEOFjHR
Observatorul astronomic

NOTIŢE
SPRE ŞTHNŢR. — Reproducerea acestor Notiţe este Îngăduită numai cu ară­
tarea numărului din „Natura“ din care se vor luă. Uceste notiţe nu sunt cum s'ar
crede luate deadreptul din revistele arătate, ci suut prefaceri după articole cu mult
mai întinse.
C irculaţia apei în n a tu ră .— flpa face neîncetat acelaş drum în
natură. Ea se ridică în atmosferă prin evaporarea de pe suprafaţa mn.
rilor şi râurilor, cade apoi din nou sub formă de ploaie şi e adusă
de râuri în marea din care s ’a evaporat. Iată socotelile pe care le face 1

1 1 Cimpul oficial român adoptat în calculele Observatorului este

timp mijlociu astron. lo ca l+ 15m 37s şi se consideră dela Ob (miezul
nopţei) până la 24 b, aşa că orele mai mari de 12 sunt cele de seară.
196 NATURA

profesorul M einardus in ce priveşte circularea apei în natură, Apa din

tpate mările şi oceanele ocupă un volum de 1330 de milioane de ki­
lometri cubici. Pe fiecare an se evaporă dela suprafaţa mărilor şi o -
ceanelor 384000 de kilometri cubici, adică o pătură groasă de 106
centimetri. In această socoteală se ţine seamă că suprafaţa mărilor şi
oceanelor este de 361 de miloane de cbilometri pătraţi. Ploile aduc din
nou în mări 353360 kilometri cubici de apă in fiecare an, adică o
pătură groasă numai de 6 8 centimetri. Restul de 30640 de kilometri
cubici de apă, cade pe uscat şi e adusă iar în mări de râurile, cari se
varsă în ele. Pe uscat se evaporă într'un an 81360 kilometri cubici
de apă, adică un strat gros de 55 centimetri. Această apă împreună
cu cei 30640 de kilometri cubici din cantitatea de apă evaporată la
suprafaţa mărilor face tocmai 1 1 2 0 0 0 de kilometri cubici de apă adusă
de ploi pe uscat în fiecare an. Ploaia aduce dar pe uscat un strat
gros de 75 cm. de apă pe an. M einardus mai face şi alte socoteli în
ce priveşte timpul cât o părticică de apă şade în mare, în aer sau pe
pământ. După socoteala de mai sus din cei 1330 de milioane de ki-
o metri cubici de apă cuprinsă în oceane şi mări, se evaporă numai
a~ 3490-a parte în timp de un an. Trebuesc atunci 3460 ani pentru ca
fiecare părticică de apă de mare să ajungă în aer. Acest număr este
bine înţeles un număr mijlociu pentru că apa dela suprafaţa mărei se
evaporă cu mult mai repede decât cea din fundul ei, care rămâne a -
colo zeci de mii de ani. In atmosferă în schimb, apa stă un timp foarte
scurt. In adevăr atmosfera cuprinde numai 12300 kilometri cubici de
apă adică de 37.7 ori mai puţin decât cantitatea de 465000 de ctplo-
metri cubici de apă cât cade în timp de un an pe uscat şi pe mare
sub formă de ploaie. Urmează de aici că o părticică de apă nu şade
în atmosferă decât timp de a 37-a parte dintr'un an adică cam 9-10
zile. Timpul cât o părticică de apă şade pe uscat nu se poate socoti
pentrucă iuţeala de curgere a râurilor e foarte deosebită, aceia a a -
pelor de sub pământ e aproape necunoscută şi cantitatea însăşi de apă
de pe tot uscatul este ea însăşi necunoscută.
(Prom etheus, 24 F ebru arie 1912)
 PASTEUR 197

P A S T E U R 1)

II
Dalacul eră de mult timp în studiul experimentatorilor şi
până la 1876, când şi-a început Pasteur cercetările asupra
acestei boale, se adunaseră multe fapte care dovedeau că febra
cărbunoasă sau dalacul, este o boală microbiană. Microbul,
descoperit încă de pe la 1850, şi uşor de văzut cu micros­
copul subt formă de firişoare în sângele animalelor bolnave
ori moarte de dalac, rm fusese cultivat. încercările lui Robert
Koch, care reuşise să înmulţească microbul dalacului în li­
chidul apos scos din ocl)i de bou sau de epuri, dădeau mai
mult diluaţiuni decât adevărate culturi, de oarece cantităţile
de lichid apos infectate erau totdeauna m ici; de altfel KocI)
ajunsese cu acest mijloc de cultură numai până la a 8-a
trecere sau diluaţie a sângelui infectat cu microbi de dalac,
şi când un epure sau un purcel de India inoculat cu o pi­
cătură din o cultură a lui KocI) murea de dalac, se putea
presupune că nu bacilul, ci un virus necunoscut, insuficient
diluat, rămânea activ în picăturile de cultură şi cauză moartea
animalelor inoculate. Unii autori din Franţa, şi între ei fizio-
logistul Paul Bert, arătau cl)iar că un sânge, în care nu se
găsesc sau nu ar putea trăi microbii dalacului, este capabil
să transmită boala la animale.
Lucrările lui Pasteur au înlăturat deocamdată îndoelile ce
mai existau asupra rolului bacteridiei sau al bacăului febrei
cărbunoase. In colaboraţie cu Joubert, iar mai târziu cu Roux

1) Conferinţă ţinută Ia C a sa Scoabelor in seara de Sâmbătă 25 Fe­

bruarie 1912. — Vezi „Natura“ No. 6, Martie 1912.
«Natura», Hn. VII, No. 7. U
198 NATURA

şi Chamberland, Pasteur cultivă în adevăratul înţeles al cu­

vântului bacilul dalacului.
Inoculând animale cu astfel de culturi de bacteridii şi
constatând că anumite doze din a 10-a cultură de pildă, sunt
tot atât de active ca aceleaşi doze din întâia cultură, Pasteur
şi colaboratorii săi au demonstrat că bacilul cultivat din sân­
gele animalelor pierite de dalac este în adevăr agentul acestei
boale. Cât despre cazurile în care sângele se dovedea infec-
ţios fără să conţie bacteridii, Pasteur a descoperit că acest
sânge nu produce febra cărbunoasă, ci o altă boală mortală,
fiindcă în locul barilului de dalac conţinea un alt microb, şi
anume un vibrion anaerob. Ca şi fermentul butiric, acest
vibrion, numit de Pasteur vibrionul septic, creşte fără aer şi
produce spori rezistenţi. In intestinele animalelor se găsesc
totdeauna aceşti vibrioni care după moarte invadează încetul
cu încetul sângele şi* organele, aşâ încât rm e de mirare ca
un animal pierit de dalac să aibă după câtva timp şi vibrioni
septici în sânge. Qn asemenea sânge inoculat subt piele pro­
duce o septicemie fulgerătoare, care numai pe departe sea­
mănă cu dalacul.
Inoculările la diferite specii de animale au făcut pe Pa­
steur să constate că găina, în stare normală, rezistă injecţiilor
de bacili; presupunând că această rezistenţă ar atârna de
temperatura ridicată a corpului, care este de 4 2 1 C., Pasteur
a inoculat cu culturi de dalac găini răcite, — ţinute în apă
rece, până ce ajungeau să aibă numai 38* C., — şi a con­
statat că în aceste condiţii găinile încetează de a fi rezistente;
bacilii dalacului se înmulţesc în sânge şi găinile mor de da­
lac, ca şi epurii de casă, sau mamiferele în general.
Cu prilejul cercetărilor asupra dalacului (încep din 1876),
Pasteur face una din cele mai însemnate descoperiri, cu care
 PASTEUR 199

sg începe o nouă eră în medicină; aceasta este descoperirea

că bacilul dalacului, ca şi alţi microbi obţinuţi în culturi arti­
ficiale, poate să fie transformat în vaccin, prin atenuarea cul­
turilor.
Primul caz de atenuare spontanee a unei culturi a fost
observat de Pasteur cu prilejul studiilor sale asupra tjolerei
găinilor. O cultură uitată în laborator la începutul unei va­
canţe, s’a arătat după vacanţă inofensivă pentru găini, de
unde înainte eră extrem de virulentă. Această întâmplare a
îndemnat pe Pasteur să studieze atenuarea microbilor şi să
constate că bacilul ljolerei găinilor îşi pierde virulenţa cu atât
mai mult, cu cât culturile sale stau mai mult timp în contact
cu aerul. Slăbirea virulenţei sau atenuarea este aşă zicând
ereditară; o cultură atenuată dă culturi atenuate, în mediu-
rile nouă. Asemenea culturi slăbite provoacă numai o boală
uşoară, trecătoare, în urma căreia animalele rămân vaccinate,
putând rezistă unei inoculaţii de microbi virulenţi.
Pentru bacilii dalacului Pasteur a obţinut culturi de viru­
lenţă atenuată supunându-le la acţiunea combinată a oxige­
nului din aer şi a căldurei. La temperatura de 4 2 —43° C. şi
în prezenţa aerului bacilii din culturi nu fac spori şi slăbesc
treptat, zi cu zi.
„După 10 zile o cultură care la origină omorâ 10 oi din
10, omoară numai 4 sau 5; după alte 10 sau 12 zile nu mai
omoară de lo c ; ea comunică numai animalelor o boală be­
nignă care le apără pe urmă de boala mortală“. Atenuarea
se moşteneşte. «Bacteriile odată atenuate pot să fie cultivate
la o temperatură de 30—35° C., şi la această temperatură
dau spori având aceiaşi virulenţă ca şi filamentele ce i-au
format» (Cfiamberland).
In comunicarea sa din 28 Februarie 1881 Pasteur anunţă
 200 NATURA

că a descoperit vaccinul dalacului, că a încercat cu mare

succes vaccinarea oilor şi că aşteaptă timp potrivit ca să
aplice procedeul său pe o scară întinsă. Societatea de agri­
cultură din Melun se oferi să înlesnească experienţele care
aveau să stabilească valoarea metodei de vaccinare anti-car-
bonoasă, privită cu neîncredere din multe părţi.
încercarea s’a făcut la ferma Pouilly-le-Fort, de lângă
Melun. După programul întocmit de Pasteur 25 de oi şi 6
vaci aveau să fie vaccinate cu câte 2 inoculări de culturi
atenuate şi la interval de 12— 15 zile. Peste câteva zile ani­
malele vaccinate împreună cu 25 oi şi 4 vaci netratate aveau
să fie infectate cu bacili foarte virulenţi. «Hnimalele nevac­
cinate vor pieri toate, afirmă Pasteur; cele vaccinate vor
rezistă». Rezultatul eră aşteptat cu mare emoţie.
La 5 Iunie 1881 experienţele se isprăviseră şi Pasteur
scria fiicei sale : «Succesul e dobândit pe deplin. Rnimalele
vaccinate sunt mereu admirabil de bine. Proba e completă»
Iar în comunicarea sa dela Hcademia de Ştiinţe (13 Iunie
1881) conchide astfel:
«Posedăm acum virusuri-vaccinuri ale dalacului, capabile
să apere de boala mortală, vaccinuri vii, cultivabile după
voe, transportabile oriunde fără alteraţie, preparate în sfârşit
după o metodă pe care o putem crede capabilă de genera­
lizare.... După caracterele ce enumăr aici, şi privind lucru­
rile numai din punct de vedere ştiinţific, descoperirea vacci­
nurilor carbonoase constitue uu progres sensibil asupra
vaccinului jennerian, de oarece acest din urmă nu a fost
obţinut vreodată experimental».
Prevederile lui Pasteur nu l’au înşelat; metoda de vacci­
nare cu culturi atenuate, sau cu vaccinuri vii s’a generalizat
în adevăr şi tratamentul ca şi profilaxia multor boale se face
 PASTEUR 2 01

cu ajutorul direct sau indirect al vaccinurilor vii. Emoţionat

adânc de orizonturile nouă ce vedea înainte-i, Pasteur măr­
turisea că «nu s’ar fi consolat dacă această descoperire nu
ar fi fost o descoperire franceză».
După ce marele învăţat studiază «le mal rouge» sau
brânca porcilor şi găseşte şi în acest caz mijlocul de a vac­
cina animalele prin metoda fecundă, de care se servise împo­
triva dalacului, Pasteur îşi înctjee strălucita sa carieră cu o
altă descoperire admirabilă : vaccinarea antirabică.

* * *

Microbul turbărei este şi azi necunoscut; Pasteur n’a

reuşit să-l cultive, nici să-l vadă cu microscopul, şi cu toate
acesteâ el a ajuns să dea o metodă de vaccinare sigură în-
potriva acestei boale spăimântătoare. împreună cu colabo­
ratorii săi Pasteur a descoperit deocamdată că virusul ne­
cunoscut al turbărei, care se găseşte nu numai în salivă, ci
şi în centrii nervoşi, mai ales în măduva spinărei, produce
turbarea la câini mai repede şi mai sigur, când se inocu­
lează prin trepanaţie, la suprafaţa creerului. Trecerea viru­
sului rabic dela maimuţă la maimuţă, prin inoculări succe­
sive îl atenuează; dinpotrivă trecând dela epure la epure
virusul devine mai activ, până ce dobândeşte o virulenţă
maximă, care rămâne statornică, omorând epurii în 6
zile. Virusul astfel întărit, sau cu numele său tehnic virusul
fix poate să fie atenuat în afară de corpul animalului, ca o
cultură microbiană, prin uscare în contact cu aerul la o tem­
peratură potrivită ; după numărul zilelor de uscare se obţin
grade deosebite de atenuare ; virusul de 14 zile pu mai pro­
duce turbarea.
Câinii cărora li se injectează zilnic emulsii de măduvă
202 NATURA

rabică atenuată, delà cea mai slabă de 14 zile, până la mă­

duva de o zi, sunt vaccinaţi împotriva turbărei şi nu mai
capătă boala când li-se injectează virusul cel mai activ-
Coate aceste fapte noi erau deja bine dovedite de Pas­
teur şi colaboratorit săi în 1884; pe la sfârşitul lui Mai din
acest an o comisie numită de Ministerul de Instrucţie, după
cererea lui Pasteur, urmăreşte experienţele asupra vaccină-
rei antirabice şi preşedintele comisiei, entuziastul Bouley,
înaintează în Hugust un raport «asuDra acestor măreţe re­
zultate care onorează într’un grad atât de înalt ştiinţa fran­
ceză şi îi constitue un nou titlu la recunoştinţa omenirei».
Peste puţin, când Pasteur comunică în adunare generală
la congresul internaţional de medicină din Copenhaga expe­
rienţele sale asupra turbărei, cei o mie de asistenţi au is-
bucnit în aclamaţii entuziaste. Cu toate aceste succese Pas­
teur nu îndrăznea încă să trateze oameni muşcaţi.
flnul următor însă cercetările înaintează şi Pasteur poate
demonstra că un câine muşcat de un animal turbat nu se
îmbolnăveşte, dacă în perioada de incubaţie, care urmează
după muşcătură, câinele este vaccinat cu măduve atenuate.
Nouile experienţe încurajează pe Pasteur care scrie unui
amic (28 Mart 1885):
...«N’am îndrăznit încă să tratez oameni după muşcătură
de câini turbaţi. Dar momentul nu-i poate îndepărtat şi am
mare poftă să încep cu mine, adică să-mi inoculez turbarea,
ca să-i opresc apoi efectele, tant j e commence à m’aguerrir
et à être sûr de mes résultats».
In sfârşit în Iulie 1885 tratamentul antirabic este aplicat
la om. Primul inoculat este micul alsacian Iosepţ) Meister,
care n’avea mai puţin de 14 răni făcute de un câine turbat.
După trei luni şi 3 săptămâni Pasteur comunică Hcademiei
 PASTEUR 203

de Ştiinţe tratamentul urmat de copilul Meister şi succesul

obţinut. Atunci Vulpian se ridică şi după ce îşi exprimă
«sentimentele de admiraţie pe care i le inspiră comunicarea
lui Pasteur propune să se organizeze un serviciu de trata­
ment al turbărei după metoda lui Pasteur... Crebue ca orice
persoană muşcată de un câine turbat să poată beneficia de
această mare descoperire, care pecetlueşte gloria ilustrului
nostru confrate şi care va aruncă cea mai vie strălucire asu­
pra ţărei noastre».
Până la 1 Mart 1886 urmează tratamentul 350 persoane
m uşcate; mijloacele laboratorului lui Pasteur nu mai ajung
pentru vaccinarea muşcaţilor. Academia de Ştiinţe propune
sa se creeze un institut de tratament antirabic, sub numele
de «Institutul Pasteur». O subscripţie internaţională face să
se strângă pentru acest scop 2.586.000 franci şi la 14 Noem-
brie 1888 se inaugurează noul Institut Pasteur care aveă să
fie «un dispensar pentru tratamentul turbărei, un institut de
cercetări asupra boalelor infecţioase şi un centru de învă­
ţământ».
Inaugurarea s’a făcut în prezenţa lui Pasteur încărcat de
glorie, dar şi împovărat de ani, «învins de timp», după pro-
pria-i expresie, plină de melancolie. Peste 7 ani amurgul
acestei vieţi strălucite face loc nop ţei; când Pasteur a încţjis
ocljii pentru totdeauna eră într’o după amiazi de toamnă,
Sâmbătă 28 Septembre, 1895. Gloriosul luptător dispăreâ,
resemnat, dar cuceririle şi biruinţele sale sunt de acelea care
rămân de-apururea, rodnice şi luminoase.

* * *

Alături cu isbânzile sale ştiinţifice Pasteur a cucerit ad­

miraţia şi recunoştinţa contimporanilor, savanţi şi profani.
204 NATURA

Premiuri, distincţiuni şi onoruri, recompensă naţională, săr­

bători de apoteozare, donaţii pentru cercetări ştiinţifice, Pas-
teur nu le-a căutat, dar le-a primit ca un omagiu datorit
muncei şi pătrunderei geniului său. Dar oricâtă înrâurire au
putut să aibă ajutoarele şi stimulentele din afară, nu acestea
au făcut pe Pasteur să ia calea descoperirilor şi să înainteze
din biruinţă în biruinţă. Mijloacele cu care a început Pasteur
studiul germenilor ca agenţi de fermentaţie erau din cele mai
reduse; laboratorul său din acest timp eră o mansardă, de
unde vara trebuia să plece repede din cauza căldurei de
3 6 ' C. care îl înăbuşea acolo. Şi totuşi Pasteur urmărea şi
dezlega probleme cu aceiaşi măestrie, cu care a făcut minu­
natele sale descoperiri de mai târziu. Calităţile spiritului l’au
ajutat totdeauna să învingă greutăţile, cu care avea să lupte-
ftceste calităţi, care constitue puterea omului de geniu, me­
rită să ne reţie atenţia, fiindcă uneori le întâlnim fără să le
preţuim, ori fără să căutăm a le cultivă cum se cuvine.
E adevărat că nici un fel de educaţie, şi nici o şcoală nu
sunt capabile să formeze genii. Fără anumite dispoziţii orga­
nice, născute cu omul, nimeni nu ajunge artist de geniu,
nici savant sau creator genial. înfăţişarea materială a acestor
dispoziţii, structura particulară a centrilor nervoşi, desvoltarea
excepţională a unor teritorii din creer, sau alte asemenea în­
suşiri care ar constitui baza anatomică a spiritelor extraordinare
cum era Pasteur, nu sunt cunoscute, dar creaţiunile unui om,
de geniu ne îngădue să vedem resorturile ascunse ale puterei
sale, cel puţin subt aspectul lor psic’pic, ca însuşiri sau energii
sufleteşti.
Din acest punct de vedere biografia şi însăşi operile lui
Pasteur ni-1 arată ca observator riguros şi pătrunzător,în acelaşi
timp înzestrat cu o imaginaţie arzătoare, care îi suggerează
 PASTEUR 205

totdeauna probleme şi experienţe nouă. Dar numai puterea

de observaţie şi imaginaţia creatoare nu fac pe cineva geniu ;
oricât de ageră ar fi una, şi oricât de bogată în combinaţii
ar fi cealaltă, împreună ele nu realizează descoperiri, ci dau
naştere numai unor viziuni, umbre sau fantome imateriale,
fără viaţă în afară de mintea noastră. Spre a preface ase­
menea viziuni în descoperiri care au un corp şi o existenţă
proprie in afară e nevoe de o nouă putere, puterea de muncă,
sau, după cum îi zicea Pasteur, puterea de a stărui „dans Ies
longs efforts“. Rolul acestei însuşiri este atât de covârşitor, în
cât s’a zis cţ)iar că geniul este o răbdare lungă. începutul
unei lucrări de descoperire este totdeauna uşor ; presupunerea
»
ipoteza sau viziunea delà care pornim se naşte adesea de
sine, fără nici o osteneală, dar ca să isprăvim lucrarea se
cere o muncă grea, munca de control sau de verificare. Pasteur,
care vorbea în cunoştinţă de cauză, arată marea însemnătate
şi greutatea acestei munci de verificare, în discursul citit la
inaugurarea noului Institut; cuvintele sale parcă ni-ar face
să asistăm la silinţele ce-a trebuit să-şi dea el însuşi spre a
ajunge la atâtea descoperiri strălucite. Pasteur zicea:
«PLveţi cultul spiritului critic. Redus la sine singur, el nu
este nici un deşteptător de idei, nici un stimulant de lucrurj
mari. Fără dânsul totul este efemer. El are totdeauna cuvântul
din urmă. Ceea ce vă cer prin asta, este ceea ce-i mai greu
inventatorului».
«Să crezi că ai găsit un fapt ştiinţific important, să ai
frigurile de a-1 vesti, şi să te constrângi zile, săptămâni, uneori
ani, ca să te combaţi tu însuţi, ca să te sileşti a ruina pro-
priele tate experienţe, şi să nu proclami descoperirea de cât
după ce ai sleit toate ipotezele contrare, da, asta-i o sarcină
foarte grea».
206 NATURA

«Dar când, după atâtea silinţi, ai ajuns însfârşit la sigu­

ranţă, încerci una din cele mai mari bucurii, pe care poate
să le simţă sufletul omenesc şi gândul că vei contribui la
cinstea ţărei tale face această bucurie şi mai adâncă»....
Orice lucrare de descoperire implică munca, şi o muncă
din cele mai grele, fiindcă în lupta cu necunoscutul este vorba
şi de o luptă cu noi înşine, în potriva iluziilor şi a tendinţei
de a crede lesne ceea ce ne închipuim că-i adevărat. In
această luptă omul de geniu ar cădea repede dacă nu ar fi
susţinut de un puternic îmbold interior, o voinţă fjotărîtă,
intensă şi durabilă, cum sunt adevăratele pasiuni.
Voinţa—pasiune nu i-a lipsit lui Pasteur. «Ştiinţa a fost
pasiunea stăpână a vieţei mele», zice el odată; în alte rân­
duri vorbeşte de dragostea lui de ştiinţă şi de glorie, sau de
iubirea lui de muncă şi ca înbold la muncă, de dragostea
de ţară. Dar iubire de ţară, de glorie sau de ştiinţă, această
iubire s’a arătat în adevăr «maîtresse de sa vie», ca o pasiune
care îl absorbea cu totul ')•1

1) Biografia sa e plină de documente care arată cât de mare era

pasiunea şi puterea de muncă a lui Pasteur. Vom cita numai u n u l:
Fiind la Strasburg in 1851 Pasteur scria lui Cljappuis :
«Nopţile îmi par prea lungi. Cu toate acestea nu mă plâng. îmi prepar
lecţiile uşor şi am cinci zile întregi de consacrat pe săptămână labora­
torului. Adesea sunt certat de d-na Pasteur pe care o consolez spunându-i
că o duc la posteritate».
In 1884 în timpul cercetărilor asupra turbării D-na Pasteur scriea
copiilor săi :
«Tatăl vostru, mereu foarte preocupat, îmi vorbeşte puţin, doarme
puţin, se scoală din zori, intr’un cuvânt urmează viaţa pe care am
început-o cu el sunt treizeci şi cinci de ani astăzi».
Se vede că fără jertfe nu poate să existe nici o pasiune, cl)iar când
e vorba de patima ştiinţei.
 PASTEUR 207

Mulţămită acestei pasiuni fiul modestului tăbăcar din Dote

a ajuns să ocupe un Ioc de frunte între gemurile mari ale
omenirei. Puterei de observaţie, imaginaţiei creatoare şi voinţei
bine orientate şi pasionate cu care era înzestrat Pasteur se
datoresc strălucitele sale descoperiri. Plătind tributul nostru
de admiraţie şi recunoştinţă geniului lui Pasteur să acordăm
admiraţia noastră şi acestor energii sufleteşti-
Dr. G . P R O C R
P r o f e s o r l a F a c u l t a t e a d e M e d i c i n ă d in B u c u r e ş t i

------------------------------ * & && -------------------------------

ANIMAL ORI PLANTA ?

La baza vieţii organice este celula. Vegetală ori animală ?

O şcoală întreagă al cărei cel mai de seamă fruntaş este
marele învăţat Haeckel ), o socoteşte vegetală ; plantele s’au
format la început şi dintr’ânsele s'au născut mai pe urmă
celulele animale. Asupra acestei chestiuni se discută de multă
vreme şi se va mai discută fără îndoială încă mult, până se
va puteâ ajunge la vreo înţelegere definitivă. Un lucru este
însă sigur: în starea de azi a cunoştinţelor noastre, nu este
posibil ca scoborându-ne pe scara biologică, să determinăm
exact punctul comun dela care pornesc cele două ramuri
ale vieţii. De asemenea nu este cu putinţă de a aşeză cu
siguranţă fie între plante, fie printre animale, fiinţe care trăesc
şi se reproduc şi sunt înzestrate cu însuşiri uneori binefăcă-1

1) H aeckel E. H. biologist german, născut Ia Potsdam în 1838, fost

profesor de zoologie la lena. E l poate fi considerat ca cel mai în­
drăzneţ apostol al transformismului. flre numeroase lucrări asupra org a­
nismelor marine inferioare şi mai ales asupra M orfologiei şi Embrio-
logiei flintelor superioare.
208 N A T tm

toare, cele mai de multe ori însă dăunătoare organismelor

superioare. In faţa lor omul de ştiinţă se opreşte, cercetează,
însă răspuns hotărâtor nu poate dă.
Naturaliştii îşi reprezintă în mod obişnuit regnul animal
şi cel vegetal, ca doi copaci ale căror vârfuri se depărtează,
dar ale căror rădăcini se ating, şi se amestecă până când se
încâlcesc. Dacă cu toate metoadele şi instrumentele perfec­
ţionate de care dispune tecl)nica ştiinţifică modernă, multe
probleme de felul acesteia rămân nedeslegate, apoi de sigur
că organizaţia fiinţelor inferioare mai are încă multe lucruri
ascunse. Acum un secol nu aveam nici obişnuinţa, nici mij­
loacele de cercetare de care dispunem astăzi, pentru a ob­
servă în amănunţime şi cu toată rigoarea ştiinţifică.
Greşelile erau numeroase şi destul de mari. Iacă şi un exem­
plu: Printre rămăşiţele organice pe care orice Maree (flux şi re­
flux) le lasă pe coastele mării se găsesc cantităţi mari de Coralline
şi de Flustre. Lamarck :) şi Cuvier*2) luau Corallinele drept
1 ) Lamarck (}. B. P. A . de M onet chevalier de) celebru naturalist
francez, membru al Institutului, născut la Barentin (Picardia) în 1744,
mort la 1829 în Paris. Fjotărât la început a se face preot, intră în
armată după moartea tatălui său ; în urma unui accident însă părăseşte
armata si se dedă cu totul studiului Ştiinţelor Naturale. Botanist la în­
ceput, trece în urmă ca profesor la Muzeum. A ceastă schimbare este
foarte fericită în rezultate căci de pe urma ei n e-a lăsat o faimoasă
lucrare asupra Animalelor N evertebrate în care pune bazele transfor -
mismului, teorie pe care o schiţase in Filosofia zoologică (1809).
2) Cuvier (G. L . Cl). F . Di mare naturalist francez, născut la M on t­
béliard în 1769, mort la Paris în 1832. Inteligenţă superioară; nu s a
putut sustrage politicei. Secretar al Academiei de Ştiinţe, sub N apo­
leon I, obţină toate demnităţile cunoscute ; sub Ludovic al 18-lea i-a
creat altele noi, iar Ludovic Filip îl ridică la rangul de «pair de France».
Câtva timp în urmă moare de boleră.
Lucrările lui nu se mai numără şi în diferite direcţiuni. Una din cele
 ANIMAL ORI PLANTĂ 209

Polipi, deci animale, pe când în realitate ele sunt Alge, deci

plante, nişte alge foarte delicate şi acoperite de o ţeastă vă­
roasă albă ori roşioară ; iar Flustrele erau socotite drept Hlge
pe când în realitate, sunt Bryozoari (animale). Dacă chiar
Savanţii se înşeală, apoi profanului i se iartă când deschizând
un atlas de Botanică criptogamică ar crede un moment că
s’au amestecat (din greşală) şi figuri din zoologie.
Incolţirea unei Marsilee, (Trifoi de apă cu patru foi) o
plantă acuatică foaite frumoasă, ne face impresia unei larve
târându-se pe labele sale ovale.
Gura (peristomul) unui Muscineu din neamul Fontinalis,
se aseamănă cu o ulcică a cărei margine este garnisită cu
nişte şerpişori cu corpul prins pe jumăta'.e în lanţuri.
O bucată de Sargassum ne aminteşte ramificările siste­
mului arterial, şi totuşi Sargassum aparţine marelui grup de
Hlge din care cunoaştem nu mai puţin de 15 mii de specii
în viaţă. Hceastă plantă este una din cele mai voluminoase
forme ale regnului vegetal, dacă nu şi cel mai distins,
căci un singur individ poate să ajungă până la 300 m. lun­
gime, deci un gigant! Cot în grupul Hlgelor întâlnim însă

mai de seamă este Unitatea de compoziţiune organică, care înseamnă

o eră nouă pentru ştiinţa modernă. Adversar al doctrinei transformiste
inaugurată de Lamarck şi Geoffroy S t. Jjilaire, se scăpă de ei trecând
pe cel dintâiu drept nebun, iar pe cel de al doilea strivindu-1 în n u ­
mele principiului autorităţii şi disciplinei religioase Prin legi e balan­
sării organelor şi subordonării tor, el dădea cel mai puternic sprijin
noilor teorii. Anatomie, psiologie, zoologie şi paleontologie, le cunoştea
cu o deosebită superioritate Reconstituirile sale de animale dispărute
sunt capo-d operă de logică, refllexiune şi intuiţie. Puterea sa de
muncă a fost considerabilă şi a ştiu! să form eze în jurul lui o elită de
colaboratori care au fondat ştiinţa franceză.
210 NATURA

şi pitici. In adevăr ne trebue ajutorul microscopului pentru

a descoperi ornamentarea delicată a Diatomeelor, ele însăşi
aproape invizibile şi totuşi Berlinut şi toate împrejurimile lui,
este zidit pe depozite de Diatomee de apă dulce.
Tot fllge sunt şi Bacteriile, cărora Omenirea le plăteşte în­
semnate d ăjd ii: tifos, angină, dalac, tetanos, ciumă, oftică*
i)oleră şi alte multe de aceiaşi valoare. Toate plante! Cu
multă dreptate însă ar merită să fie socotite printre fiarele
sălbatice, cele mai sălbatice cfjiar, căci netăgăduit sunt cu
mult mai periculoase decât cuprinsul întregei Menagerii Mon­
diale, format din toţi lupii, tigrii, leii, şerpii şi vulturii exi­
stenţi.
Şi cu ce oct)i răi sunt privite, adică vorba vine, căci sunt
cu totut invizibile pentru ochiul lib er!
Mai puţin compromisă este reputaţia Ciupercilor, cu toate
că pe socoteala lor circulă sgomote care nu sunt totdeauna
calomnii.
De Muşclţi (vegetaţiuni) şi de Licheni nu se prea vor­
beşte nici chiar între vecini când se ocărăsc. Totuşi ei nu
merită acest exces de indiferenţă. Ei sunt vrednici de sim­
patie şi interes. Ei nu fac decât bine, dar nu-1 trâmbiţează;
tăcuţi din firea lor, nu turbură simţurile nici prin culoarea
lor vie, nici prin mirosul lor parfumat. Mulţimea trece pe
lângă sau peste ei fără să-i bage în seamă, şi totuşi....
Ax fi de prisos poate, a spune cititorilor «Naturei», ce este
un L ichen; amintim pentru unii, de sigur foarte puţini, că el
este format din tovărăşia nedespărţită a unei ciuperci cu o
algă. Lichenii cresc în pământurile cele uscate, neproductive,
pietre, stânci, copaci, ziduri, acoperişuri de case vechi, for­
mând un fel de covoraşe ţepoase, ori plăci divers colorate :
cenuşii, galbene, portocalii, etc.
 ANIMAT) ORI PLANTĂ 211

In Biblic ci ocupă o pagină destul de interesantă. Ebreii

plecaţi din Egipt şi străbătând deşertul Rrabiei fură gata să
piară de foame din cauza lipsei dc t>rană. Deodată însă —
minune Dumnezeiască — suprafaţa pământului se acopere de
un fel de corpuşoare mici rotunde, ca o grindină. Ei au nu­
mit-o Mană (a nu se confunda cu mana siroposă şi purga­
tivă ce este secretată de câteva specii de Frasin).
Eră un licl)en mic, albicios, Parmelia esculenta, pe care
adeseori vânturile îl aduce şi îl depune în mare cantitate din
Crimea, din Hsia Mică şi cu cari în lipsă de altceva, se tjră-
nesc şi oamenii şi turmele lor.
Se ştie că un alt lichen, comun în regiunile temperate
dar mai ales în cele reci, formează exclusiv ţjrana de iarnă
a Renilor. S'a zis cţ)iar şi cu multă dreptate că fără licţjenul
renilor (Cladonia vangiferina) Laponia ar fi condamnată la
cea mai spăimântătoare singurătate.
Folosul altor specii de Liceeni este destul de apreciat în
Văpsitorii şi Medicină. Importanţa lor cea mare reese din
felul de viaţă; în adevăr ei trăesc, se desvoltă şi prosperă
în condiţiunile în care ori cărui alt vegetal 'i-ar fi imposibil
de trăit. Rămăşiţele lor se îngrămădesc, şi prepară în felul
acesta stratul de humus în care alte plante vor putea vieţui.
Dela ei şi prin ei începe stabilirea vieţei vegetale pe oricare
punct al pământului: câţiva spori de ciupercă şi algă au fost
de ajuns la început ca să dea rezultate aşâ de minunate.
Sus deci L iceen ii!
*
* *

Dar nici Muşchii nu sunt mai cunoscuţi şi totuşi sunt şi

ei folositori. Fără îndoială că pe ici şi colo mai înăbuşe câte
o graminee din câmpiile şi poenile înverzite; păcatul acesta
este răscumpărat prin însemnatele servici ce ne aduce: Sal­
212 NATURA

tele eftine, mături, pămătufuri, ba chiar din cauză că sunt

rău conducători de căldură, sunt intrebuinţaţi la căptuşitul
zidurilor de lemn al locuinţelor din ţările nordice şi la fa­
cerea păreţilor gheţăriilor, excelente pentru păstrarea gbjeţci
mult mai multă vreme decât chiar dacă ar fi făcute din piatră.
In borticultură se întrebuinţează pentru culturile în sere
calde. Ca şi Lichenii servesc şi ei la formarea humusului. In
locuri secetoase şi lacome cum sunt de apă, reţinând mari
cantităţi, ei sunt câte odală în munţi moderatori ai inunda­
ţiilor, iar în păduri regulatori de scurgere preţioşi, pentru
alimentarea isvoarelor.
Multe din muscinee desvălue celui ce ştie să cbserve
graţii necunoscute de cel ce n’a văzut la microscop ţesătura
minunată a unei frunze.
Şi ce curioase şi amănunţite îngrijiri n’a luat natura ca
să le ferească de căldură prea mare, de ger tare şi a le asi­
gura înmulţirea!
Priviţi cu o lupă bună capsula unui muşchi cop t: un urcior
adesea ori foarte elegant, format dintr'un strat ori mai multe
de celule tari şi ’n care se adăpostesc sporii; câte odată
urciorul este închis cu un capac a cărui margine este dinţată
şi pe deasupra un fel de scufie lustruită ca mătasea ori moale
şi presărată cu peri lungi şi galbeni ca o pâslă.
La maturitate scufia şi capacul cad, dinţii se deschid şi
se închid prin mişcări ritmice înlesnind răspândirea sporilor.
Plante sau animale? Că sunt plante nu se mai îndoeşte
azi nimeni. Cotuşi ceidântăi cercetători obervând cu mirare
iuţeala cu care se mişcă în toate direcţiile în rouă dimineţii
anterozoizii (organele de reproducere bărbăteşti ale muşchilor)
cu cilii lor vibratili, au crezut cum se credea în vremuri
 ANIMAL ORI PLANTA 213

despre câteva Alge înzestrate de mişcare, că aceşti minunaţi

acrobaţi ai naturii erau animale.
Se vede dar că toate fiinţele sunt din aceiaşi familie,
aceleaşi Legi care au ordonat creaţiunea Universală, aceleaşi
legi cari domnesc, aceleaşi forţe le susţin: toţi copiii Naturei
sunt fraţi, toţi sunt uniţi prin aceleaşi legături. Dela plantă
la animal prin trepte nesimţite, anumite însuşiri aparţin şi
unora şi altora vegetal şi animal formează unitatea cea mai
perfectă.
Studiul minunăţiilor vegetale oferă mare atracţiune celor
ce li se dedau cu stăruinţă; însă nu este din cele mai uşoare.
Dificultăţile nu descurajează însă decât pe slabi, întăreşte
şi stimulează pe ceilalţi. Natura nu ’şi desvălue minunatele
ei secrete decât acelora ce o iubesc şi au meşteşug să o
roage A
V IC C O R f lN H S C f lS I U
P ro fe so r la lic e u l Lazăr

------- ------- -----------------------

CUM DORESC SĂ-MI VĂD ORAŞUL

I
Privire generală şi istoric. Printre multele preocupări ce
avem, ne aducem din când în când aminte de soarta oraşului
sau satului nostru:

Ese luna dintr’un nor

Şi-mi aduce ’n suflet dor:
Dor de câmpul înverzit,
Dor de satu-mi părăsit-

Unii îşi aduc aminte cu dor, alţii cu dor şi tristeţe, căci

R. de Vitry. L e Journal 12 Martie 1912.

« Natura » H n . V I I , N o. 7 15
214 NATURA

ar voi poate şi nu pot, să-şi îndrepte oraşul în care au trăit

sau trăesc, să-l facă după cum tot acelaş cântec zice :

Ca al meu frumos, bogat,

N’o mai fi ’mprejuralt sat

Vatra cuib de vesel trai,

Satul colţişor de rai-

Da, fiecare dorim să ne prefacem locul unde ni se deşiră

firul vieţei într’un colţişor de rai, fiecare voim să adăogăm
zâmbetului pe care natura l'a arătat comunei noastre, rezul­
tatele rnuncei noastre, priceperei noastre, pentru a cultiva ceace
natura ne-a dat.
Dar câte oraşe ale noastre pot procura, măcar pe cărţi
poştale ilustrate, un „colţ de paradis“ îngrijit cu multă dra­
goste de locuitorii lor, câte oraşe au un colţişor, «mândria»
locuitorilor lor ? De ce, măcar oraşele care nu se pot mândri
cu chipul lor din cunoscuta lucrare «Drumuri şi oraşe», nu
dau ceace li se poate pretinde ? Răspunsul e pe buzele tuturor,
şi de aceia trec mai departe.
C gestiunea «ameliorării condiţiunilor unui oraş», adică a
transformării lui conform cerinţelor timpului, ori chiar crearea
unui oraş, este de fapt, nu o lucrare „administrativo-politico-
socialâ-artistico-hipocampelef....» — cum se obişnueşte a se
numi mai toate chestiunile ce ar trebui studiate la locul lor
competent — ci să-mi daţi voe, vă rog, să afirm : e o ches­
tiune tecnică şi cere pricepere, continuitate în vederi, preve­
derea viitorului. Nu e mai puţin adevărat că, punerea în lucrare
a «ameliorărilor» depinde mult şi de starea financiară a ora-
şe lo r; dar cu bunăvoinţă şi cu puţin se poate ceva, şi chiar
mult 1
 C l’M DORESC SA-Mt VĂD ORAŞUL 2 15

Eu ştiu un lucru: chestiunea modernizării, în general,

a îmbunătăţirii condiţiunilor tugtenice a oraşelor, a devenit
o ramură bine dezvoltată a ştiinţei aplicate, şi astăzi, nu fiecare
poate pretinde — n’avem ce face, să ne resemnăm — că şi la
treaba asta se pricepe! Specialiştii cunosc structura acestei
ramuri în deplină dezvoltare, în toate amănuntele ei, şi totuşi
o studiază continuu, căci continuu se dezvoltă, se scljimbă —
se face şi reface — dar pe aceleaş principii. Aceste principii
doresc să se generalizeze cât mai mult, şi iată de ce : cu tot
cultul specialiştilor pentru această ramură înmugurită, în nici
un caz ea nu va putea da un altoi sănătos în un oraş, dacă
publicul nu va îngriji altoiul, nu va hrăni planta.
Bunăvoinţă ştim că avem. Cum să procedăm ? R ş a dar,
cum aş vrea eu să-mi văd oraşul, cum doriţi d-voastră să
vedeţi oraşul ?
* * *
Cântecul z ic e :

Vatra cuib de vesel trai,

Satul colţişor de rai,

/şi ne arată ce legătură naturală există între condiţiunile casei

şi ale oraşului. Ca să mergem dela simplu la compus, care
ne sunt dorinţele pentru căsuţa noastră ?
Dela sine înţeles că ne vom uita : 1. S ă fie higienică :
soare — ştiţi vorba veche „unde nu intră soarele...“, — bine
aerisită, liniştită, curată şi uşor de curăţit, călduroasă iarna
şi răcoroasă vara, singuri în casă şi în curte (condiţii higie'
nice şi sociale), e tc.; 2. Să ne dea ce ne trebuie, atât în pre­
zent cât şi în v iito r: gaz, apă, canal — chiar lumină elec­
trică, — odăile să fie dispuse după nevoile familiei şi traiul
«i, să fie bine aşezată în ce priveşte transportul în alte lo­
216 NA T U R A

curi, adică mijloace de transport aproape; 3. Să aibă aspect

frumos, atât exterior cât şi interior, căci frumuseţile locurilor
unde cineva trăeşte îi îmbunează traiul şi sufletul; 4. Costul
să fie în raport cu venitul plătitorului, fiecare trebuind a face
numai ceeace poate, sau din Povestea Vorbei lui Anton Pan
„cât 'ţi-e plapoma...“; şi alte condiţii mai mărunte, care de­
pind în general, de condiţiile speciale ale familiei.
Iată dar patru condiţii de căpetenie, care se potrivesc
minunat şi când e vorba de casa comună a sute, mii, zeci
de mii, etc., cţjiar milioane de oam eni: satul ori oraşul. Sun­
tem dar perfect de acord că, orice oraş trebueşte — pe lângă
nevoile locale — să fie : fugienic, bine împărţit, cuprinzător
în prezent şi viitor, frumos, iar cetăţenii să nu fie nevoiţi
pentru aceasta să plătească dări din greu.
Cum însă ? R pretinde e uşor, greu a satisface, şi încă
şi mai greu, când nu vrem să satisfacem.
*
* *
De câte ori — în diferite ocazii şi sub diferite forme —
nu am întâlnit refrenul: „cum a mers până acum, poate să
meargă şi de acum înainte“ şi pare-că îl aud şi de data
aceasta. îmi aduc aminte însă, că nu de mai puţine ori am
auzit şi m’am gândit la cuvintele bătrânilor «... din ce în ce
mai multe boli şi mizerii, din ce în ce oamenii mai nevo­
iaşi...» Să ne contrazicem? Nu, cuvintele sunt adevărate dacă
sunt întrebuinţate la locul lor, şi ca să vedem care din zi-
cători îşi au locul aici, permiteţi-mi cel puţin... repede ca la
cinematograf, să repet un istoric, pe care aproape cu toţii îl
cunoaştem.
Şi condiţiunile de dezvoltare au oraşelor a variat cu tim­
purile, căci felul de viaţă a variat. Toţi ştim că, cu cât cer­
cetăm timpurile mai vect)i, cu atât găsim aglomeraţii de
 CUM DORESC SÂ-MI VĂD ORAŞUL 217

•oameni mai rari şi mai mici, viaţa petrecându-se mai mult

la aer liber. Cu cât popoarele progresează — în sensul cum
se înţelege în general progresul — aglomeraţiile se înmulţesc
şi cresc, prana lor, magnetul lor fiind, aproape peste tot,
industria.
Frumosul câmp, pădurea, soarele, dispar din ce în ce,
omul îşi încreţeşte fruntea supt acoperişurile întunecoase ale
atelierelor, birourilor de lucru, etc., iar un «petec de pământ»
devine o avere.... de speculă. Urm ează: un oraş poate p
pigienic, bine împărţit, încăpător şi epiar frumos, în anumite
timpuri şi locuri, şi să devie tocmai contrariul mai târziu,
sau dacă l’am copia pentru alte locuri cu alte condiţii.
S ’ar părea că oraşele în constituirea lor şi în timpul des-
voltărilor — intenţionat sau în mod natural — nu au fost su­
puse unor anumite legi. Această credinţă ar fi greşită. Dacă
fie gândim la figurile de prin «istoria antiepităţei» par’că ve­
dem dinaintea ocpilor străzile oraşelor egiptene: strâmte,
casele cu spatele la strade şi cu ziduri groase, etc. Expli­
caţia ? Nu prea multă siguranţă, căldură mare, circulaţie mică.
Ne aducem aminte de vestitele grădini ale Semiramidei, «gră­
dinile atârnate», descrise la istoria Asirienilor. Unde erau acele
grădini? In capitală, marele centru de populaţie al antiebi-
tăţei, Babilonul.
Romanii nu ne-au lăsat numai cuvântul «edilitate», dar
şi lucrări de mare soliditate şi importanţă. In construcţia ora­
şelor, ei aveau următorul sistem : două căi de mare circu­
laţie (via principális) uneau cele patru puncte cardinale ale
oraşului; o cale de la nord la sud unea aşa zisa «porta si­
nistra » cu «porta dextra», iar cealaltă cale, de la apus la
răsărit, unea «porta questoria» cu «porta praetoria». Din
aceste drumuri porneau celelalte străzi de mai mică impor­
218 NATURA

tanţă. S g observă de atunci încă, necesitatea de a se spe­

cializa căile, cel puţin în căi de mare şi mică circulaţie. Tot
Romanii au recunoscut importanţa «pieţelor publice». De ca­
nalizările, alimentările cu apă, ş. a. din timpul romanilor, nu
mai vorbesc aici ’).
In evul mediu, multe oraşe s’au dezvoltat, din cauză că
s’au înbogăţit prin industria ori comerţul lor. Oraşele Italiei
s'au dezvoltat în artă, ale Germaniei în industria mică şi în
măsuri de siguranţă faţă de feodali, căci în acele timpuri de
nesiguranţă şi vasalitate, oraşele se puteau dezvoltă numai
supt scuturile cetăţenilor. Construcţia oraşelor s'a făcut ur­
mând nevoilor timpului: casele dese, străzile strâmte şi frânte
în tot felul, încât orientarea cu greu se face, iar orizont mai
întins nu se găseşte în interiorul oraşului; barierele oraşului
sunt întărite cu turnuri şi ziduri de apărare.
Oraşul Colonia de pe Rin, este un tip de oraş căruia
i se poate studia transformările, căci a trecut prin toate fa ­
zele. Legiunile lui Cesar au întemeiat Castra Romana pe ma­
lul stâng al Rinului, şi pe porţiunea cea mai ridicată a ora­
şului actual, - fireşte. Oraşul s’a dezvoltat având o bună
situaţie: Castra Romană şi-a mărit mereu raza, şi până
astăzi a rupt 3 centuri de turnuri ori de forturi moderne,
iar malul Rinului a fost împins mai spre răsărit puţin ca să
se facă faţă nevoilor.
Trecerea dela Colonia medievală la Colonia modernă, se
cunoaşte perfect, ca straturile în o secţie geologică: străzile
se lărgesc, se îndreaptă, iar porţile vechiului oraş cu tur­
nurile lor de piatră zidită, sunt şi astăzi12) martorii păcei,

1) R se vedea «Natura» anul VI, No 8 şi 9: «Expoziţia internaţională

de F)igienă din Dresda, în special, Secţiunea istorico-etnografică.
2) S’au păstrat numai patru din ele şi constitue muzee istorice
ale oraşului.
 CUM DORESC SĂ-MI VĂD ORAŞUT. 219

după cum în trecut erau martori a numeroase ciocniri crude

şi sângeroase. Pacea a adus siguranţa, şi siguranţa progre­
sul: oraşul s’a încins în jurul acestor porţi cu un bulevard
(Ring) larg şi scăldat de soare şi cu covoare de verdeaţă,
dincolo de care s’a dezvoltat în libertate măsurată, rupând
pentru a doua oară şanţurile şi zidurile năprasnice ale mili­
tarismului modern, şi a devenit un adevărat „oraşo-fag“,
căci înghite, văzând cu ocljii, oraşele tinere de prinprejur,
şi şi-a întins braţele pe celalt mal al Rinului. Parcuri, Idcuri
de jocuri la aer liber, localuri mari de petreceri în timp de
sărbătoare s’au lucrat şi prevăzut, împărţite în diferite un­
ghiuri ale oraşului, iar treptele dintre sărac şi bogat, pare
că se împuţinează din ce in ce.
Este dar cert că oraşele evoluează după condiţii gene­
rale (legi) şi după condiţii lo cale; ca orice evoluţie, evoluţia
oraşelor nu trebuie împiedicată, ci numai dirijată.
Să reliefez şi câtevâ condiţii locale. In oraşele din nor­
dul Hfricei se văd şi astăzi, aproape pretutindeni, străzi
strimte şi în neregulă, iar unele aşa de ferite de lumină, că
şi ziua par nişte catacombe. Explicaţia nu este aceiaş ca la
oraşele medievale, ci stă în condiţiunile etnografice şi clima-
tologice. In oraşele flmericei şi Germaniei, în special, aşa
numitele „cazărmi de închiriat “ s’au bucurat, şi se bucură
încă în anume împrejurări, de o mare consideraţie. După
exemplul Hngliei şi Hmericei, au găsit un mare răsunet şi
în celelalte ţări industriale europene, mai ales în Germania,
aşa zisele „oraşe grădini “. Hcesta pare a fi curentul cel
mai sănătos, căci e cel mai natural, şi in al cărui sistem,
uşor ar putea intră cele mai multe oraşe ale noastre, care
păcătuesc, pot zice, numai de neprevedere şi nesistematizare.
220 NATURA

Care este în adevăr, situaţia oraşelor noastre ? Este ur­

marea nestudiului acestei chestiuni la noi în ţară. Ca istoric,
unele oraşe îşi au lucrarea lor, făcute de persoane cu tra­
gere de inimă, dar cuprind toate chestiunile relative la tre­
cutul oraşului, şi din punctul de vedere practic ne pot folosi
puţin. In largi limite, pot spune că oraşe construite după
planuri prealabil studiate, prea puţine avem. Hm putea cita
Brăila, Hlexandria, Sinaia, care încă?
Hvem multe oraşe care se dezvoltă, ori se dezvoltă cum
trebuie ? Prea puţine, căci dezvoltarea oraşelor depinde mult
de dezvoltarea lor economică, şi câte oraşe ale noastre ur­
măresc o politică economică ? Coate oraşele însă se pot sis­
tematiza, adică pot cultiva edilitatea publică, chiar cu resur­
sele ce au. Cimpul nu este încă pierdut, oraşele noastre sunt
încă supt forma în care uşor se pot îndruma. Să ne călău­
zim dar.
* * *
Clasificarea oraşelor noastre şi politica lor. Dacă ne uităm
pe o hartă a ţărei, vedem că nu există centru de populaţie
mai însemnat, care să nu fie aşezat pe un curs de apă, sau
alăturat de e l ; deci acest fapt, o clasificare nu ne poate pro­
cura. Oraşe industriale, în adevăratul sens al cuvântului, nu
putem zice că avem (Hzuga de exemplu este industrială, dar
îmi pare, este încă trecută drept cătun), şi nici centre de popu­
laţie deasă nu avem, căci Bucureştiul deşi are peste 300.000
locuitori, are încă populaţia destul de resfirată pe suprafaţa lui.
O clasificaţie, corespunzând ţărei noastre, cu cele trei re­
giuni diferite ca orografie, producţie şi viaţă chiar, ar fi să
împărţim şi oraşele în : de munte, de deal, şi de câmpie.
Fiecare din aceste trei feluri de oraşe, s’ar putea sistematiza
în sensul „oraşului g r ă d i n ă păstrându-li-se caracterul lor,
 Cl'M DORESC SA-MI VAD ORAŞUL 221

corespunzând regiunii din care fac parte, căci într’un fel se

poate dezvolta un oraş de munte, în altfel trebuie să se dez­
volte unul de deal, şi altfel unul de câmpie.
Politica oraşelor noastre se poate lămurit despica în o
politică de edilitate a oraşului, care în mod necesar trebuie
să meargă mână în mână cu o politică economică, determi­
nată de regiunea în care oraşul se găseşte, şi care cores­
punde aproape clasificaţiei ce am făcut; oraşe de munte, de
deal, de şes.
Nu ar fi locul să mă ocup aici de aceste consideraţiuni,
dar pentru o mai bună pătrundere a chestiunilor de ordin
tecnic, ce vor urmă, am găsit nemerit să reamintesc şi această
chestiune de politică, de care depinde soarta proectelor de
sistematizare ce s’ar face, şi mai ales soarta oraşelor.
Pare că oraşele noastre de munte ar fi destinate să ur­
meze o politică de edilitate, bazată pe dezvoltarea industrială,
şi la fel, şi o bună parte din oraşele de deal. Oraşele de
deal au o bună situaţie pentru a se dezvoltă atât pe cale in­
dustrială cât şi in comerţ, mai ales dacă drumurile naturale
de comunicaţie le favorizează, pe când oraşele de câmp pare
că trebuie să se mulţumească, fie numai cu comerţul, fie cu
o mică industrie bazată direct pe agricultură; şi tocmai ora­
şele noastre din regiunea şeasă, au să lucreze cel mai mult
pentru îmbunătăţirea lor, deci au să ducă o politică mai pro­
nunţată de edilitate publică.

CINCINflT I. SFINŢESCU
Inginer
222 NATURA

PROPHGflRER UNDELOR ELECTRICE

PRIN PĂMÂNT

Până de curând se trimeteau undele electrice, a căror

principală întrebuinţare este telegrafierea fără fir, numai prin
aer. Undele electrice având nevoe, pentru propagare, de sub­
stanţe izolatoare şi aerul fiind cel mai bun izolator, se înţe­
lege că primul mod de transmitere a undelor electrice tre­
buia să fie prin transmiterea prin aer.
Dr. Ldwy (Gottingen) avu ideea de a studia însuşirile,
electrice ale rocelor care formează partea principală a scoarţei
pământului; sare, gips, calcar, argilă, etc.
Rezultatul fu că aceste roce, dacă nu sunt umede, sunt
izolatoare şi conduc undele electrice sau, mai exact, se lasă
străbătute de undele electrice.
Când sunt umede nu se lasă străbătute, ceeace se înţe­
lege uşor, de oarece apa ce conţine săruri în soluţiune este
un bun conducător de electricitate şi deci un rău conducător
de unde electrice.
Dr. Lowy Dotări atunci să facă experienţe în pământ.
împreună cu Dr. Leitnbach, alese ca loc de experienţe
mina de săruri de potasiu Hercynia în Vienenburg.
Ei stabiliră prin experienţe succesive, că undele electrice
pot străbate straturi, până la 250 m. grosime, formate din
sare, săruri de potasiu, antjidrit şi argilă.
Mai târziu telegrafiară pe distanţă de 550 m. în mina
Ronnenberg, lângă Hannovra (Decembre 1910).
In Ianuar 1911 telegrafiară între mina Ronnenberg şi
mina Deutscţjland în Wetzlar pe distanţă de 1800 m ; în
cazul din urmă rocele străbătute erau foarte variate şi posi­
bilitatea unei transmiteri prin aer, care ar fi pus la îndoială
rezultatul experienţei, eră cu totul exclusă.
 PROPAGAREA UNDELOR ELECTRICE 22 S

Importanţa acestei lucrări se vede din următoarele con -

sideraţiuni. Hm văzut mai sus că undele electrice nu străbat
apa de izvor (apă cu săruri în soluţie).
Hsemenea undelor luminoase, care sunt ele însăşi o ca­
tegorie de unde electrice, undele electrice întrebuinţate în

telegrafie se reflectă când întâlnesc o substanţă ce nu le

lasă să treacă.
Dr. Lowy a şi făcut experienţe de reflexiune la supra­
faţa apei in basinul deinnotatal băii comunale din Gottingen.
Din alăturarea celor două fap te: că rocele uscate se lasă
străbătute şi că o pânză de apă reflectă undele electrice, Dr-

Lowy trage conclusia că undele electrice pot servi să des­

copere apă sub pământ Samara ar fi evident regiunea cea
mai indicată pentru asemenea cercetări.
Hparatul ar fi foarte simplu (fig. 1).
224 NATURA

Fie S P suprafaţa pământului. In T se aşează un trimi-

ţător de unde, care trimite un şir de unde intr’o direcţiune
înclinată T X ; dacă există un strat de apă, undele se vor
reflectă şi vor putea fi prinse undeva intr’un punct B de
către un aparat primitor. Din înclinarea direcţiunii de pro­
pagare a undelor şi din depărtarea T B se poate calculă
adâncimea stratului de apă.

Fig. 3. Trimiţător.

Dr. Lowy işi propune să exploreze interiorul pământului

şi altfel.
Fie (fig. 2) intr’o regiune un număr de sonde S 2, S 3.
In S 2 se coboară un trimiţător de unde, in şi S â câte un
 PROPAGAREA UNDELOR ELECTRICE 225

primitor, şi sc telegrafiază din S 2. Dacă S t primeşte undele,

urmează că intre S t şi S 2 nu există nici strat de apă nici
minereuri. Dacă S 3 cumvâ nu primeşte undele trimise de S 2,
urmează că intre S 2 şi S.. se află un zăcământ de minereuri,
căci şi minereurile (minerale grele cu însuşiri metalice) opresc
undele, sau..... apă goală.

Fig. 4. Primitor.

Care din două este cazul, rămâne să cerceteze geologia

mai de aproape. Cu un număr mic de sonde se poate astfel
explora o regiune destul de întinsă.
In sfârşit lucrarea D-rului Lowy dovedeşte posibilitatea
 226 NATURA

telegrafierei fără fir in mine. /\ceasta va reduce evident pri­

mejdiile muncei sub pământ. Dacă ţinem seamă că există
azi un aparat care, bazat pe spectroscopie, indică necon­
tenit cantitatea de gaz explosibil conţinut in aerul unei mine
de cărbuni şi că vestea primejdiei poate fi telegrafiată fără
fir, putem nădăjdui că exploziile in aceste mine se vor îm­
puţina cât de curând.
Gottingen

NOTIŢE
SPRE ŞTIINŢR. — Reproducerea acestor Notiţe este îngăduită numai cu ară­
tarea numărului din „Natura" din care se vor luă. Aceste notiţe nu sunt cum s ’ar
c r e d e luate deadreptul din revistele arătate, ci sunt prefaceri după articole cu mult
mai întinse.

Com posiţia atm osferei la înălţim i m ari. - Atmosfera noastră e

cunoscută, cu oarecare siguranţă, până la o înălţime de 30 klm. B a ­
lo a n e le S o n d ă ne-au arătat că până pe la 3 klm. aerul e într'o ne­
contenită mişcare din causa apropierei lui de păm ânt; ele ne-au mai
arătat că z o n a n o u r ilo r se întinde până pe la 10 klm , şi că aerul se
răreşte din ce în ce pe măsură ce înălţimea creşte, temperatura scade
şi ea până la o înălţime de 10 sau 12 klm. Această înălţime este z o n a
iso term â de unde temperatura pare că nu mai scade. Composiţia at­
mosferei se scbimbă şi ea cu înălţimea.
La suprafaţa pământului aerul e făcut din 71,8 la sută, a z o t 20 9
O x ig e n , 0 937 A r g o n şi urme de h e liu m , h id r o g e n şi alte gaze. La înăl­
ţimea de 20 klm. proporţia de a z o t se ridică Ia 8 5 ’/o, în vreme ce
oxigenul scade la 15'’/o. După W e g e n e r la 40 klm. aerul ar fi făcut
din 88"/o a z o t, 10’/n o x i g e n , şi l ’/o hidrogen, a z o tu l dând loc hidroge­
nului. La 60 klm., acesta din urmă ar ajunge 12 '/0, faţă cu 77 % a z o t şi
67n o x ig e n şi 1% h e liu . Intre iO şi 220 klm. s ar întinde zona h id r o ­
g e n u lu i. La ICO klm. a z o tu l a dispărut aproape fiind numai l ’/o faţă
cu 4 '/o h e liu şi 5 5 % h id r o g e n . La 100 klm., se mai află în proporţia
de 29 '/o un corp care se găseşte numai în soare numit co ro n iu , şi
 NOTITE 227

pe care W egener îl numeşte g e o c o r o n i u . La 200 klm. h id r o g e n a şi

c o r o n iu şi-ar împărţi frăţeşte împărăţia aerului. Dincolo de această
înălţime g e o c o r o n i u să întinde din ce în ce mai mult până pe la 500 klm
Presiunea atmosferică scade şi ea cu înălţimea după cum oricine
ştie prea bine. La 60 klm ea este numai de 0 mm. 104. La 80 klm.
ea este de 0 mm. 0192, la 140 klm. e de 0 mm. 009, la 300 klm. e
de 0 mm. 00329, şi la 500 klm. e de 0 mm. 00162.

( L a N a t u r e 2 8 O c to m v rie 1 9 1 1 ).

Instinct, sau inteligenţă ? In una din zilele geroase ale lui Ianuarie
c câinele nostru (rasă de oi) ieşise din culcuşul situat la umbră şi se
sorea în razele soarelui. Mai alerga încoace şi încolo şi revenea iar la
locul favorit. Se vedea, că s ar fi culcat bucuros acolo, la soare, dar
rămânea în picioare, căci jos eră omăt îngheţat (călcat). După câtăva
vreme însă se duce Ia culcuş, scoate de acolo una din cârpele, ce'i
serveau de aşternut şi o duce şi o aşterne pe locul sorit. Âduce apoi
a doua, apoi a treia cârpă şi aşternându-le pe omăt, la urmă se culcă
frumuşel pe ele. Cine ar putea să afirme că aici e vorba numai
de instinct?
(I. CORBU)

Gazul de ilum inat împlineşte 100 de ani de când e întrebuinţat în

Germania. Cel dintâi oraş luminat cu gaz a fost F r e i b e r g , prin stăruinţa
profesorului L a m p a d iu s dela şcoala de mine de acolo. Introducerea
acestui fel de a lumina străzile a întâmpinat în celelalte oraşe ale Ger­
maniei ca şi în toată Europa greutăţi mari. Âşa de pildă, se aduceau
în K ö ln is c h e Z e it u n g dela 28 Martie 1819 următoarele argumente în
contra iluminatului cu gaz :
1 T e o lo g ic -, iluminatul cu gaz va strica alcătuirea universului care
prevede întunericul nopţei;
2 . J u r i d i c -. iluminatul cu gaz trebue combătut din motive publice,
de oarece sunt puşi la contribuţie pentru el şi cei care nu doresc acest
iluminat;
3. M e d i c a l : emanaţiile gazului trebue să facă ră u ; pe lângă asta,
lumina în timpul serii are să ademenească lumea să stea pe stradă şi
se vor înmulţi astfel bolile de răceală ;
228 NOTIŢE

4. M o ra l: frica de întuneric, care ferea pe mulţi de păcate, are să

dispară şi beţiile şi chefurile au să se înm ulţească;
5. P o liţie n esc: caii au să se facă sperioşi şi boţii îndrăsneţi;
6 . Economic-, sume mari de bani au să treacă peste graniţă;
7. N aţion al : Iluminaţiile în zilele de serbători naţionale au să-şi
piardă efectul din cauza acestor quasi-iluminaţii zilnice.
(Din Himmel und E rde, Aprilie 1912).

O n i c o v a lă de t r e i su te m ii k ilo g r a m e tu r n a t ă d i n t r ’o b u cată.
In Steiermark, într’o turnătorie, era nevoe de o nicovală ca aceasta
pentru un ciocan de 15 mii kilograme. Din cauza greutăţilor de cărat
o nicovală aşa de grea, ea a fost turnată pe loc in Fabrică. Temelia
ei e aşezată pe ţăruşi înfipţi până la doi metri şi jumătate în pământ.
Pe această temelie s’a zidit forma nicovalei, formă strânsă pe din­
afară în table groase de fier. Nicovala e înaltă de trei metri, tot aşa
de lată şi lungă de cinci metri şi jumătate. Curnarea unui bloc aşa de
mare de fier a fost făcută cu multă greutate. Ferul a fost topit în două
cuptoare de câte zece mii kilograme, şi încă într’un cuptor mai mic.
Fierul licFjid curgea în formă într'un jgheab lung de 57 metri şi aplecat
cât era de nevoe. Turnarea a ţinut 47 ceasuri, golindu-se câte un
cuptor cam la fiecare jumătate de ceas, fără ca în această vreme fie­
rul licbid să se fi răcit.
Prin adăugire de termit s'a ţinut şi mai lesne fierul în stare lichidă.
După ce forma a fost umplută cu fier topit, a fost acoperită cu greu­
tăţi mari de fer. După trei zile, s’a mai turnat fier topit că să se umple
golurile rămase. După 14 zile, nicovala mai era încă atât de caldă în
cât nu putea fi atinsă cu mâna. Abia după 48 de zile, ferul s’a răcit
îndestul şi forma de zid a fost desprinsă. In urmă nicovala a fost în­
toarsă cu fundul în sus şi aşezată pe temelia ei

(Prom etheus, 2 Decembrie 1911)

 CAUZELE NENOROCIRILOR PE MARE 229

CÄUZELE NENOROCIRILOR PE MÄRE

Un jurnal ştiinţefic se esprimă în acest raport în modul

următor:
O corabie bine făcută şi bine întreţinută care umblă pe
regiunile cunoscute ale mărei şi bine cârmuită prin oameni
de ştiinţe şi esperiinţe, nu poate acum să se pearză în
mare- Dar o mulţime de corăbii care se perd, se perd de
bună v o ie; adică întocmai cum se întâmplă cu unii oameni
răi care au casele lor asigurate în contra focului, le aprind
însuşi ca să priimească de la societatea d’asigurare o sumă
mai mare de cât făcea casa lo r ; asemenea se întâmplă, că
unii căpitani de corabie perd dinadins corăbiile lor asigu­
rate în contra tutulor nenorocirilor pe mare, numai ca să
priimească de la casa d’asigurare o sumă mai mare de cât
făcea corabia lor. Spre acestea, fac şi mişelii, trec în con­
dicile corăbiei, că corabia a fost încărcată cu felurimi de
mărfuri scumpe şi când corabia s’a înecat, pretind să îi se
plătească toate aceste mărfuri care n’au esistat. Un loc fa­
vorabil pentru asemenea speculaţiune este strâmtoarea mărei
din Florida. După o statistică esactă s’a perdut în acest
loc în trei ani de la 1854— 1856 nu mai puţin de cât 189
corăbii şi casa d’asigurare a plătit pentru aceste perderi
suma imensă de 298 milioane franci.
Multe corăbii se înecă şi se perd din greşala căpitanilor
în privinţa poziţiunei lor în care se aflu ; mai cu seamă fac
mişcările apelor mărei numite „Golfstroem“ o confuziune
mare în calculele căpitanilor. In zilele noastre, Guvernul
Rnglez a luat o măsură raţionabilă spre a cunoaşte şi a
studia bine aceste mişcări ale apei Oceanului, adică a ordonat
«Natura», R n V II, N o 8. 1 15
230 NATURA

ca toată corabia marină umblând pe mare, trebue să arunce

din ce în ce în mare o sticlă bine pecetluită în care se află
o tjârtie unde este scris numărul corăbiei, asemenea şi locul,
ziua şi ora când s’a aruncat sticla ; dintre o mie de asemenea
sticle aruncate, abia una se găseşte, însă aceasta e destul
a da o desluşire despre mişcarea apei Golftrem când se
face o comparafiune între locul în care s’a aruncat sticla şi
locul unde s'a găsit. Această metodă se numeşte metoda
Ijartei mărei prin sticlă.
Cin alt pericol care ameninţă corabia care trece marea
Atlantică mergând de la Europa la America, provine din
gljeţoi mari care se rupe primăvara de la munţii din Groen-
land şi Spiţbergen, cad acolo în mare şi sunt portaţi către
sud c'o repeziciune estraordinară (căci în adâncimea mărei
până unde ajunge picioru gtjeţoilor, apa merge totdeauna
de la nord ca să se încălzească). Asemenea gtjeţoi se po­
goară şi până la gradul 45 al lăţimei nordice şi acolo lângă
Golfstroem se adună aceşti vagabonzi ai mărei şi fac aceste
locuri foarte periculoase. Căci dacă o corabie are nenorocire
că dă pe drum într’o noapte nebuloasă pe unul din aceste
gljeţoae monstre, este perdută într’un moment astfel că nu
rămâne nimic de pe urma ei. In astfel de caz se vede că
era vaporul mare numit „President“ care s’a perdut înainte
cu câţiva ani cu patru sute de oameni astfel că nici acum
nu se ştie ce a devenit. Multe alte vapoare s’a făcut ase­
menea nevăzute pe oceanul Atlantic fără să ştie cineva nimic
despre soarta lor.
Este dar o precauţiune mare pentru corabia care merge
pe marea Atlantică între Europa şi America, ca să ţie tot­
deauna mai către sud dar nu către nord, ca să nu întâlnească
gţjeţoae periculoase ; dar fiindcă drumul nordului e mai
 CAUZELE NENOROCIRILOR PE MARE 231

aproape, de aceia unii căpitani de corabie îl prefere şi iată

că espune corabia lor unui mare pericol.
Dar dacă în regiunile nordice marea este periculoasă co­
răbiilor din cauza gtjeţoaielor, în regiunile meridionale sunt
alte pericole pentru corăbii, adică fortuni mari cu tunete
şi fulgere. Mai cu seamă marea Karaibică este vestită în
raportul acesta. De la 1809 până la 1815, s’a ars acolo 40
de corăbii de linie Rngleze, 20 fregate şi 10 şalupe tot
d’aceste marine, dar în cei după urmă 50 ani, s’a ars în
acest loc trăsnite prin fulgere, 280 corăbii de război din
marina rigală Rngleză. La întâmplarea unui trăsnet corabia
îndată începe să arză în mai multe locuri, atunci nu e scă­
pare pentru nimenea care se află acolo.
Dar în zilele noastre au introdus în marina angleză pe
toată corabia un paratoner (un instrument apărător în contra
trăsnetului). Hcest paratoner inventat de către Sir Villian
Snov Fjarris, s’a arătat foarte puternic în contra trăznetului
şi d'atunci încoace nu se mai aude de nenorocire pe mare
produse de trăznete.
Rite întâmplări nenorocite se întâmplă pe o corabie pe
mare dacă n’are o busolă bună, atunci căpitanul este ră­
tăcit in mijlocul mărei în tocmai ca un vizitiu care a per-
dut drumu. Busolele fabricate acum în Rnglia pentru co­
răbii cari merg pe ocean, sunt foarte esacte şi foarte pre-
cioase, dar cer o mare pază şi atenţiune ; căci cea mai
mică greşală în observaţiune, sau cea mai mică neglijenţă,
le strică. Rşa s’a întâmplat că în epoca bătăliei de la Cri-
meia, o corabie de resbel s’a rătăcit pe mare fiindcă prin
neglijenţă a bătut cineva un cui de fer lângă locul unde se
afla busole, căci cuiul atrage pe magnetul busolei din di­
recţiunea sa şi face o mare confuziune. Rsemenea o altă
2 32 NATURA

corabie încărcată cu arme s’a rătăcit; aici marfa corăbiei

(arma) a confuziat busola sa. De aceia în vapoarele noi
Atlantice busola se află pusă pe o tablă transperintă pe vârful
catartului cel mare ca să nu se sufere nici o influinţă
streină.
In timpul nostru când s’a înpuţinat cazurile de necăciunea
corăbiilor, s'a înmulţit pe d’altă parte nenorociri prin coali-
ţiunea (loviri) vaporilor pe mare unul cu altul sau cu alte
vase. Aşa s. e. s’a întâmplat în anul 1857, 1143 cazuri de
lovirea corăbiilor cu perderea lor. S ’a şi observat că această
nenorocire creşte pe an cu proporţiuni de 9 la sută. Spre
a depărta din viitorul acest pericol care devine din zi în zi
mai ameninţător, fiindcă din zi în zi se măreşte numărul
corăbiilor şi vapoarele care umblă pe m are; s’a propus,
acum în Anglia ca să se întocmească între naţiunile navi­
gatoare, că vapoarele cari merg de la Europa la America,
să meargă pe un alt drum de cât acela care se întorc de
la America la Europa şi să lase loc în mijloc ca să umble
acolo vase ordinare. Astfel pericolul de loviri va înceta.
Pe lângă aceste pericole ^obicinuite, se întâmplă câte o-
dată pericolile neobişnuite pe mare. Aşa s'a întâmplat că a
a plecat de la oraşul Hamburg astă toamnă frumosul vapor
de fer numit «Austria» purtând 500 de oameni de la Eu­
ropa la America. Acest vapor grandios cu 130 de oameni
destinaţi numai pentru serviciul său, plin d’o societate ele­
gantă şi veselă; după ce a trecut jumătatea drumului ieată
că în ziua de 13 Septembrie, căpitanul a ordonat să se cu­
reţe vaporul prin fumul de păcură, căci este obiceiu a se
curăţa prin miros de păcură odăile şi celulele corăbiilor,
care umblă multe zile pe ocean umplute de oam eni; fără
aceste fumegaţiuni ar produce felurimi de boale contagioase.
 CAUZELE NENOROCIRILOR PE MARE 2 3 3

Este obiceiu ca la astfel de fumegaţiune, să ia un fer roşit

în foc şi-l pună într’un vas nu prea plin de păcură, atunci
păcura se încălzeşte şi scoate fumul cerut. Astfel s’a şi ur­
mat de către doi servitori ai vaporului «Austria» în numita
zi în prezenţa unui ofiţer al vaporului, locotenentul căpita­
nului. Dar, spre nenorocire, sau că vasul era prea plin de pă­
cură, sau că vre-o altă împrejurare neprevăzută a contri­
buit că îndată după ce s’a pus ferul roşu în vas toată
păcura s’a aprins ; în minutul acesta s’a răsturnat vasul
vărsând râuri de păcură aprinsă prin odăile vaporului.
In curs de cincisprezece minute numai tot vaporul era
prada focului şi mai toţi pasagerii, adică 450 de oameni
veseli, plini de viaţă şi de speranţe înainte un cuart de oră,
erau acum cadaveri or pârliţi în foc, ori morţi pe valurile
mărei unde s’au aruncat spre a scăpa de focul infernal al
vaporului care a fost până acum asilul lor pacific şi plăcut.
Câte odată se întâmplă pe mare nişte evenimente neno-
răcite, cu totul neprăvăzute. Eată spre esemplu una d’ase-
menea.
In anul 1817 era în portul de marine Angleză anume
Spetţjead, un vas de război anume Royal-George. Aceste
fragete majestoase care poartă până la 80 de tunuri se în­
torcea d'o călătorie mare de la India unde a zăbovit mai
mulţi ani. Ofiţerii fregatei, au vrut să celebreze întoarcerea
lor printr’un bal strălucit care au tjotărât să-l dea pentru
locuitorii oraşului Spetţjead. La ziua potărâtă, vasul prezenta
o sală de bal de cea mai mare curiozitate şi magnificenţă.
Covoarele cele mai scumpe care abia se vede în palaturile
rigale, au acoperit pereţii vasului; dar pe masa mare erau
întinse fructele cele mai delicate şi cele mai rare care le
produce ţara feerică numită India Orientală. Dar şi Societatea
234 natura

de cavaleri şi de dame invitate la acest bal marin, era cea

mai elegantă şi nobilă care s’a găsit în numitul oraş. La ora
ţjotărâtă, societatea s’a aflat pe vasul danţând felurime de
danţe după acoardele armonice de două bande de muzică
militare, alţii s’au delectat cu gustarea obiectelor delicioase
răspândite pe acest bufet cupios. Timpul era senin, nici o
murmuire de vânt nu s’a auzit în aer. O mulţime de specta­
tori erau adunaţi pe mal privind la acest bal grandios.
Dar eată un eveniment teribil neprevăzut!
Intr’un moment spectatorii au observat că vasul Royal-
George se aplică la o parte, în momentul al doilea s'aplică
cu forţă la partea a doua şi în momentul al treilea vasul
cu toată societatea sa, s’a făcut nevăzut cufundându-se sub
mare. Intr’o clipă, sala de bal umplută de convivi veseli
s’au făcut un cimitir plin de cadaveri de oameni înecaţi.
Cauza acestei nenorociri neauzite, era că, vrând a câş­
tiga sus pe pod (ponte) loc de joc, a scos tunurile din lo­
curile lor şi le-a pus grămadă în m ijloc; însă neglijând a
le lega bine acolo unul cu altul ; apoi la mica mişcare prin
danţul jucătorilor tunurile fiind rotunde au început a rola şi
a se da tot la oparte. Printr’această greutate imensă de 80
de tunuri vasul a perdut echilibru şi într’un moment s’a
inecat.
Eată că arabul zice bine : ori cum e mai sigur pe uscat
de cât pe mare.
1UL1US BAR71SF)
Din Isis sau Natura, Ju r n a l pentru răspândirea ştiinţelor naturale
şi exacte, în toate clasele, redijat de Profesor Doctor Iulius Barasb,
Anul IV No. 2 pag. 15, No. 4 pag. 32, 1859.

«sa**
 GHEŢURILE MĂRIT, ICEBERG-URILE ŞI PERICOLELE LOR 235

GHEŢURILE MĂRII, ICEBERG-QRILE

Şi
PERICOLELE LOR PENGRU NAVIGAŢIE

Ceribila catastrofă a „Citanicului“ este un exemplu

de brutalele manifestări a!e naturii, care vrea să dove­
dească omului că este încă departe de a-i pătrunde tainele
şi de a o stăpâni, cu toate sforţările pe care geniul lui le
face pentru a-i înfrâna capriciile. Citanicul cuprindea tot ce
mintea şi îndelungata experienţă a omului au putut concepe,
pentru a sfida orice sălbatică înverşunare a mării şi a lupta
cu uriaşele ei valuri; totuşi i-a lipsit o mare calitate care
dispare totdauna din sufletul omului, atunci când se crede
puternic şi bizuitor: nu a fost prudent, deşi era bine înarmat,
iar marea era calmă şi timpul splendid pentru a observa unul
din cei mai de temut inamici ai navigaţiei: iceberg-mile.
Puţină prudenţă, cu fericitele ei urmări, şi gheţurile mării
şi iceberg-urile ei, nu ne-ar fi preocupat atâta timp.
Să vedem ce sunt gheţurile acestea, după d-1 Alphonse
Berget, doctor in ştiinţe, profesor la institutul oceanografie
din Paris.
Cu toţii ştim că apa mării este sărată, conţinând diferite
cloruri, bromuri, ioduri etc. de sodiu, de potassiu, de mag­
neziu etc. în disoluţie. Crei sferturi din aceste săruri le for­
mează sarea obişnuită. Rceastă sare face ca apa mării să
fie mai densă decât apa dulce şi de aceea orice corp plu­
teşte mai bine în apă de mare, fiind mai bine susţinut decât
în apa dulce.
Hpoi apa de mare îngţjeaţă mai greu ca apa dulce, la
două grade şi jumătate sub zero. Dacă îngheaţă, solidificarea
236 NATDRA

începe dealungul coastelor, în contact cu pământul, care ştim

că se răceşte mai repede ca apa. Această solidificare începe
în diferite locuri, apoi se împreună şi astfel continuă spre
largul mării, formând un strat de gheaţă din apă de mare-
Grosimea la care ajunge nu este prea mare, poate ajunge
însă până la zece metri.
Asemenea straturi de gfjeaţă se găsesc în regiunile po­
lare. Când temperatura începe să scadă mai mult, gtjeaţa for­
mată încă de pela începutul iernei, se contractează mai mult
şi se rupe; apa pătrunzând între crăpături, îngheaţă şi ea.
Când insă temperatura se ridică puţin, gtjiaţa se dilată şi
ridicături transversale apar, asfel că stratul de gheaţă, ne-
tez'.t la început, este accidentat acuma, prevăzut cu munţi-
şori de gheaţă. Când frigul se slăbeşte simţitor, începe pe­
rioada desgtjeţului; stratul de gljeaţă se dislocf)ează şi bu­
căţi din el, groase de câţiva metri, plutesc pe suprafaţa mării.
Aceste gheţuri plutitoare au dimensiuni ca 20 metri lungime,
cam tot aşa ca lăţime şi vreo 8 metri grosime; ele sunt aduse
de curenţi mariţimi din regiunile reci în cele calde din oceanul
Atlantic şi constitue un mare pericol pentru navigaţia din păr­
ţile acelea. Totuşi nu sunt aşa de temut ca iceberg- urile, uriaşii
„munţi de gfjeaţă“ ce se întâlnesc în Atlanticul de nord şi
care sunt deosebiţi ca origină şi aspect de cei de sus-
Gfjeţoii plutitori, de care am vorbit, sunt formaţi din
gfjiaţă de mare : topiţi, ei dau apă sărată. Ce sunt iceberg-
urile? Iceberg-urile sunt enorme mase de gfiiaţă de apă
dulce, având o origină terestră: provin din gheţarii pămân­
turilor arctice, în special din Groenland, unde temperatura
este extrem de joasă. Pământul acesta este acoperit cu un
strat de gţ)iaţă, provenit din zăpezile ce se îngrămădesc acolo
şi care nu se topesc decât în timpul verei. Sub presiunea
 GHEŢURILE MitRII, ICEBERG-1JRTLE Şt PERICOLELE LOR 2 37

straturilor superioare, zăpada devine ghiaţă compactă ; cum

această zăpadă a provenit din precipitarea apei atmosferice,
această ghiaţă topită ne dă apă dulce.
Cum vedem, pământul Groenland-ei este acoperit, este
poleit mai bine, cu ghiaţă care are şi câte 1000 metri gro­
sime. Acest imens gheţar, alunecă încetişor, după înclina-
fiunea pământului pe care se găseşte, spre mare, sub pre­
siunea straturilor deasupra lui. Să vedem ce se întâmplă când
capătul gheţarului a ajuns în mare.
Ştim că ghiaţa este mai uşoară ca a p a : are o densitate
care este ceva mai mult ca 9|10 din aceea a apei dulci; când
este curată, această densitate este de 0,93. Apa de mare este
mai grea, luând un volum egal, ca apa dulce; densitatea
ei este de 1,028, în mediu, adică un litru de apă de mare
cântăreşte 28 gr. mai mult ca un litru de apă dulce.
Când capătul gheţarului a pătruns adânc în mare, aceasta
exercitează o presiune hidrostatică pe gtpaţa cufundată; dacă
partea din gheţar, cufundată acuma, este destul de volumi­
noasă, această presiune va fi destul de mare şi face ca ghiaţa
cufundată să se rupă, în apropierea coastei, de restul din
gheţar, care a rămas pe coastă. Odată desprinsă, această
frântură de gheţar, de câteva sute de metri grosime, se
plimbă pe ocean, la voia curenţilor, a căror acţiune combi­
nată cu a vânturilor îi duc pe suprafaţa mărilor.
Aceste enorme blocuri de ghiaţă, de origină terestră, for­
mează iceberg-urile, adevăraţi «munţi de ghiaţă».
Unii au dimensiuni colosale: sunt lungi ca la un kilo­
metru şi de 60 sau 80 metri înălţime, dela nivelul apei so­
cotită, adică ce vedem noi. Cum însă diferenţa între densi­
tatea gheţei şi aceea a apei de mare nu este enormă, cum
am văzut, rezultă că s/10 aproape din blocul de ghiaţă sunt
2i!8 NATURA

cufundate în apă; a zecea parte din înălţimea lui se vede, ş

ca aceasta să fie de 60 m. acest munte de gt)iaţă trebue să
fie cufundat de 558 m. ca să poată pluti.
Ne putem închipui ce rezultă diu ciocnirea unui bloc de
gheaţă de 200 mii. tone greutate cu un vapor. Să facem o
mică socoteală. Presupunem că un vapor de talia „Titanicului“
în loc să meargă cu 21 noduri pe oră (38 klm-) ar merge
cu o viteză de 3 m. pe secundă (11 klm. pe oră) şi dacă are
o greutate de zeci de mii de tone, este capabil să lovească
cu o putere înspăimântătoare, ţinând seamă de teribila for­
mulă 2 niv2 und2 ni este greutatea şi v viteza pe secundă.
De aci se vede că dezastrul „Titanicului“ nu ar fi fost
mai mic, chiar dacă viteza lui ar fi fost redusă la 1 metru
pe secundă; dacă sta pe loc şi gheţarul era dus de curenţi
cu o viteză oarecare, aplicând aceiaşi formulă, dezastrul nu
era mai mic. — Dar acuma să luăm căzut când amândouă
şi gheţarul şi vaporul au viteze de sens contrar: dezastrul
era inevitabil. — In astfel de condiţii s’a prăbuşit «Titanicul».
Aceşti monştrii marini, iceberg-urile, mai prezintă un pe­
ricol de altă natură, anum e: Partea din gheţar, cufundată în
apă începe să se topească cu încetul, apa răcindu-se mai
greu ca aerul ; el se deformează deci şi cum partea supe­
rioară, expusă aerului, nu-şi schimbă forma, greutatea aces­
teia devine preponderantă şi uriaşul bloc de gheaţă la un
moment dat se rostogoleşte. Este uşor de văzut pericolul
pentru un vapor care s'ar găsi în apropiere.
Cum se putea evita catastrofa ? Se putea desigur alege
un drum mai la sud de regiunea aceasta periculoasă a ghe­
ţarilor. Dar totuşi dacă o străbatem, ne vine în ajutor ocea­
nografia, mai ales dacă domneşte o ceaţă groasă pe mare.
— Aceasta nu este o ştiinţă de laborator : are aplicaţiuni
 CIRCULAŢIA SULFULUI ÎN NATURĂ 233

de o utilitate şi importanţă deosebită. R ş a, apa este răcită în

jurul gheţarilor şi luând cu atenţiune şi precizie temperatura
ei, cât de des, pe măsură ce aceasta descreşte ne apropiem
de gheţari.
In faţa unei catastrofe ca a «Titanicului», înţelegem cât de
important este studiul mării, cu gheţurile şi curenţii care o
străbat.
LELIH LOCOT. POPESCU
Liege. Mai, 1912 Licenţiată în Matematici

CIRCULAŢIA SULFULUI IN NACURĂ

Lavoisier a formulat legea conservării m ateriei: «nimic

nu se pierde, nimic nu se crează în natură» şi că totul se
transformă. Ca chimist el a înţeles prin aceasta, că elemen­
tele chimice dintr’un corp trec într’alt corp cu alte proprie­
tăţi, care nu se mai aseamănă cu ale celui dîntâiu. De
exemplu, hidrogenul şi Oxigenul intră în compoziţia apei»
iar aceasta intră în compoziţia făinei prin mijlocirea clorofilet
şi a luminei. Făina are proprietăţi cu totul altele decât ale
apei. Din făină se pregăteşte pâinea noastră cea de toate
zilele, care se preface de către sucurile intestinului în glu-
coză şi aceasta se arde în muşchi şi se elimină iarăş în
stare minerală sub formă de acid carbonic şi vapori de
apă prin actul respiraţiei.
Urecerea materiei minerale— a apei—în materie organică—
făină—şi a acesteia iarăş în materie minerală, este ceeace
se numeşte circulaţia materiei în natură. E o circulaţie, căci
are drumul unui cerc, revenind la starea dela care a plecat.
Un asemenea circuit descrie şi sulful în natură.
■ 240 NATURA

Sulful este un clement mineral, care face parte integrantă

din compoziţia materiilor proteice din organismele animale
şi vegetale.
In lacul A m a r a am observat multe plante
mici, microscopice, unele colorate în verde,
altele albăstriu, altele cafeniu numite a l g e ,
altele incolore numite b a c t e r i i .
Intre acestea din urmă unele sunt firi­
şoare drepte, altele formează spirale lungi
(Spiroctjaete), toate sunt vii, mobile, căci să-
rătura acestui lac nu le opreşte desvoltarea.
Intre firişoarele drepte, lungi şi inco­
lore se observă unele care au in celulele
lor bobiţe rotunde şi lucitoare.
Hceste firişoare se numesc B e g g i a t o a a l b a ,
iar bobiţele sunt formate din sulf. Fig. 1. s.
Uceastă plantă împreună cu altele câteva
care conţin de asemenea în celulele lor
sulf, poartă numele de s u l f o - b a c t e r i i .
Caracteristica şi ciudăţenia vieţei acestor
plante este că în loc ,să conţină în interiorul
protoplasmei lor corpuri figurate verzi —
cloroplaste — ca celelalte plante verzi, conţin
numeroase granule de sulf.
Plantele cu cloroplaste sunt în stare să
fabrice din apă şi acid carbonic o materie
organică — amidon — şi să se firănească
astfel, ca şi noi, CU amidon- Fig. 1 ,- Beggiatoa alba
B e g g ia lo a are culoarea albă, deci nu poate să fabrice
amidon. E a trăeşte atunci ca şi celelalte p l a n t e a l b e — ciu-
 c ir c u l a ţ ia s u i f u l u i In n a t u r ă 24 î

perei şi bacterii — cu materii organice luate din alte plante sau

animale.
Totuş B e g g i a t o a nu trăeşte în contact direct cu materiile
organice, nici nu se ^răneşte cu materii organice, dar iarăş nu
poate trăi într’o apă din care ar lipsi materiile organice.
Lacul A m a r a , cu toată sărătura sa, e plin de vietăţi. Cu
un sac de pânză sau mătase deasă se culege de la supra­
faţa apei o mare cantitate de raci mărunţi, de alge şi de
insecte, recoltă pe care zoologiştii moderni o numesc p l a n c t o n .
Cu deosebire îţi atrage atenţiunea o insectă C o r j z a , care
aleargă fără preget de la fund la suprafaţă ca să ia aer, ce
se lipeşte de abdomenul ei sub forma unei băşicuţe ar­
gintii.
Toate aceste fiinţe cu timpul mor şi corpurile lor cad
pe fundul lacului. Corpurile lor putrezesc şi substanţele or-
ganice prin putrezire se descompun în corpuri minerale între
care apa, amoniacul şi hidrogenul sulfurat sunt cele mai
obişnuite.
ikest hidrogen sulfurat ar eşi din apă şi s’ar degaja în
aer dacă n’ar fi fixat de B e g g i a t e a , care stă la supra­
faţa apei.
B e g g i a t o a oxidează hidrogenul sulfurat (l-LS-j-O) şi din

această oxidaţie rezultă apă şi sulf mineral (H2 S +0= H2 O S)

care se depune în celulă sub formă de bobiţe lucitoare.
Ca să poată planta să oxideze hiorogenu! sulfurat, ea are
nevoie deoxien, de aceea trăeşte în stratul superficial al
apei lacului şi fiiindcă B e g g i a t o a e o formă mobilă, ea caută
stratul de apă care are oxigenul necesar ei, adică concen-
traţiunea optimă a oxigenului.
Dar sulful din celule se oxidează şi ia naştere bioxidul
de sulf (SO2 ), care ese din celule şi trece în apa din prejur-
242 NATURA

In apă se combină cu carbonatul de calciu formând depo­

zite de sulfat de calciu — gips — şi degajând acidul car­
bonic, care serveşte la nutrirea plantelor verzi (SO2 + CO2
OCa = S 0 2 0C a+C 02).
Hcest proces de oxidaţie al sulfului e necesar vieţei bac­
teriei B e g g i a t o a , căci oxidaţiunea e un proces în care se
desvoltă energie (căldură). Rcesta e un proces identic cu
acela care se desvoltă în corpul animal prin arderea car­
bonului sub formă de bioxid de carbon (C02j).
B e g g i a t o a nu întrebuinţează carbonul, căci pe acesta i-1

procură materiile organice din apa lacului în prea mică

cantitate.
Când sulfobacteriile mor şi cad la fundul Iacului, atunci
sulful din ele, rămas neoxidat, se depune în grămezi şi de
acea uneori alături cu nomolul se scot şi grunji de sulf.
In acest circuit al sulfului, el se întâlneşte aci în materia
organică a animalelor din lac din care trece ca mineral
(H2 S) în corpul bacteriei B e g g i a t o a luând parte activă la
întreţinerea vieţei ei, pentru ca să treacă şi de aci după
puţin timp ca mineral fără viaţă în depozitele de sulf şi de
gips depe fundul lacului.
Dar acolo iarăş n’are odihnă, căci sulfatul de calciu for­
mează ţsrana plantelor verzi din lac: alge, Zannictjelia,
Ruppia, Potamogeton, etc. care la rândul lor întreţin viaţa
animalelor.

N . M O IS E S C U
Profesor Ia Seminarul pedagogic universitar

-«•SC*
 CUM DORESC SA-MI YÂD ORAŞUL 243

CUM DORESC SA-MI VĂD O R R ŞU L ')

II.
PROBLEMA LOCUINŢELOR

In ce constă problema. - E bine însă, să deschid aici

o parenteză — pe cât voiu puteâ mai restrânsă - asupra
problemei mult discutată şi de laici şi de specialişti; şi în
congrese, reviste, parlamente, şi în jurnalele zilnice: problema
locuinţelor. .Această problemă de economie politică — nu de
politică — este în strânsă legătură cu subiectul ce mi-am
propus să dezvolt, şi nu trebue să trec cu vederea această
problemă, căci vom vedeâ că făcând un plan de îmbunătă­
ţire ori de clădire dela început al unui oraş, trebue să ne
hotărâm: locuinţe pentru o fam ilie, ori cazărmi de închiriat?
Cine vrea să facă ceva bun, să ştie dela început ce vrea.
Insă nu totdeauna ceeace voim este şi bun, şi pe la noi,
am avut ocazia să văd cum mulţi întrebându-se, ce să con­
struiască, casă pentru o familie ori bloc, s'au hotărât prin ...
tragere la sorţi! Dezlegarea cea bună a problemei se cu­
noaşte, dar mijloacele nu prea sunt stabile, şi adevăratele
sunt aşâ greu de găsit! Nu promit aici, nici deslegarea pro­
blemei, nici găsirea mijloacelor pentru dezlegare, ci numai
un scurt şi general studiu al chestiunii.
Cum studiem problema.— In primul rând, problema lo­
cuinţelor cere: să se găsească totdeauna un surplus de case,
care să ia creşterea de populaţie a unui oraş, şi să permită
chiriaşilor să fie sub ocrotirea legei economice a «cererei şi
ofertei ». In al doilea rând, pun întrebarea: când trebue să1

1) Vezi N atura N o. 7, Aprilie 1912.

244 NATURA

cerem locuinţe separate pentru fiecare familie, şi când trebue

să ne mulţumim şi cu « c a z ă r m i l e d e î n c h i r i a t » , care au mai
multe locuinţe în acelaş bloc de clădire.
Să începem cu partea I-a, deşi ea este în strânsă legătură
cu partea II-a a problemei. Problema aceasta de economie
politică se studiază urmărind cererea şi oferta. Hei însă,
observăm dela început că, oferta, in primul rând se regu­
lează după cerere. Să nu-mi aduceţi ca contraprobă, « m a n i a c i i
c a r e c o n s t r u e s c c a s e » , căci aceasta nu provine decât din do­

rinţa de a câştiga din case, şi cine nu ar pierde gustul de

a construi când ar şti sigur că îi vor rămâne casele goale ?
Hşâ dar, aici putem in linişte scrie ecuaţia, nereversibilă:
oferta = funcţiune de cerere.
Problema locuinţelor in prima sa parte, cere insă forma:
oferta = cererea a — •
Cât de mare să fie a ? Vă rog să mă ertaţi dacă nu-1
voi putea fixa şi iată de ce: in un oraş numai de proprie­
tari, ori numai de funcţionari — stabili, trebue să adaug —
mai că se poate reduce a la zero, pe când din contră, in
u n oraş cu multă viaţă, industrială ori comercială, popu­

laţia creşte şi-şi „rafinează“ gusturile necontenit, deci a tre­

buie să crească. Cât ? Ca să dau un răspuns, pot spune că
a e bine să fîe totdeauna cuprins intre 2 şi 5.

Iată dar prima parte a problemei reducându-se la studiul

variaţiei „parametrului“ a . Pentru chiriaş şi edilitatea pu­
blică, e bine ca a să fie cât mai mare, căci pretenţiile chi­
riaşilor sunt in raport direct cu a : este a mic, ne mulţumim
cu ce găsim şi chiriaşii trebuie să deschidă mai mult punga,
chiriile s’au scumpit; este a mare, plătesc mai puţin, ori
cel puţin, caut şi-mi-aleg casă pe plac şi sănătoasă. Bine
 CUM DORESC SÂ-MI VĂD ORAŞUL 2 45

înţeles că proprietarii vor avea toată grija şi se vor feri

ca a să depăşească orice limită, insă, ca să se facă să ră-
mâie a aproape constant, este in interesul general. Cum insă ?
Hceastă literă a este foarte greu de studiat şi mai ales
de regulat; e o funcţie de o serie de variabile mai mititele,
fiecare le-am putea reuni in una mai mare, in scopul unui
studiu mai uşor: rentabilitatea unei case pentru proprietarul
ei. Rentează casele, eu, Dumneata, bineînţeles dacă putem—
vom construi case, deci a va creşte: nu rentează, ne vom
feri să facem aşa ceva. Când rentează insă casele ? Când
chiriile sunt scumpe, când sunt eftine? Nu. Când terenul şi
construcţia au preţuri in concordanţă cu veniturile chiriaşilor
cărora ne adresăm. Rşa dar, vreau să crească a , să micşorăm
costul terenului de construcţie, să micşorăm costul clădirii.
Prima este mai uşor de făcut, a doua cu mult mai greu. Dar
tocmai acolo unde a e mic şi e mare nevoie să fie mărit, e
speculaţie mare! Să studiem dar puţin şi speculaţia terenu­
rilor de construcţie.
Specula cu terenurile şi casele de închiriat. — Foarte
mulţi dau toată vina scumpirei chiriilor pe seama speculei te­
renurilor de construcţie ori pe aceea a caselor. E clar că o
speculă a caselor nu e posibilă decât atunci când a a ajuns
deja in o stare cu totul anormală. Se poate ca,— după cum
se spune,—in Bucureşti specula cu casele de închiriat să fie in
floare, acest lucru insă nu este decât o stare acută a boalei
locuinţelor şi nu-şi poate avea origina decât tot in chestia
terenurilor ori a condiţiilor de construcţie. Deci mă ocup
numai de specula terenurilor.
Mulţi economişti sunt de părere, şi încearcă să dovedească
că specula cu terenurile de construcţie, dacă nu eftenesc
chiriile, cel puţin nici nu le scumpesc. Cum argumentează?
«Natura», Rn VII, No. 8. 17
24G NATURA

Speculantul are interesul să aibă un câştig cât mai sigur

la capitalul pe care îl bagă în un teren. Dacă aşteaptă şi nu
clădeşte, pierde dobânzi însemnate la capitalul necirculant,
şi pierderile sunt cu atât mai mari, cu cât întârzie mai mult.
El atunci trebuie să-şi mărească pretenţiile de vânzare, cal-
culându-şi capitalul cu dobânzi compuse, şi şansele de vân­
zare descresc. Ce face atunci? Ori vinde mai departe, ori
clădeşte. Dacă clădeşte, se eftenesc chiriile; dacă vinde, se
scumpesc ? Rm zice că da. Dar cumpărătorul, e gata să dea
numai decât cât pretinde vânzătorul? Dă cât terenul valo­
rează. Atunci dacă terenul se cumpără şi se vinde, după
valoarea lui, întrucât această trecere a terenurilor din mână
în mână, această speculă, se face pe socoteala chiriaşului?
Când se clădeşte terenul ? Când proprietarul face socoteala
că câştigă mai mult clădind, de cât vânzând, cu un cuvânt,
când terenul a devenit c o p t p e n t r u a f i c lă d i t . D-I Profesor
D - r P o h t e ne convinge dar, aproape, cu această argumen­

tare câ specula nu poate urca forţat chiriile- îmi iau per­

misiunea, bazat tot pe o afirmaţie a D-sale, să demonstrez
că concluzia nu e adevărată în toate cazurile.
Speculantul, înainte de „ c o a c e r e a t e r e n u l u i “ vinde rfiereu,
dar nu vinde terenul supt valoarea actuală, ci supt cea
viitoare, deci pe dos ca la scomptatul poliţelor. Se „coace“
dar repede terenul! Mai departe : se accelerează scumpirea
terenurilor. Este adevărat că pretutindeni când oraşul creşte,
terenurile se scumpesc, dar dacă accelerez scumpirea faţă
de progresele oraşului, şi deci a veniturilor locuitorilor, n u
c o c terenul pentru clădire, ci, — găsesc potrivit să zic, — îi

r ă s c o c , căci i se poate ridica artificial valoarea atât de sus,

în cât nici să-l vând nu mai pot, nici să clădesc nu mai

entează. (Cred că în Bucureşti sunt multe terenuri pentru
 CUM DORESC SÎ-M I VÂD ORAŞUL 247

locuinţele de o singură familie, în miezul oraşului, deja răs­

coapte). Ce rezultă: ori a descreşte, deci chiria creşte ; or
se clădeşte, a rămâne aproape pe loc deci, şi atunci chiria
tot trebuie să crească, căci terenul e răscopt. In acest caz
nu mai pot drege lucrul, decât în un singur mod: mă urc
în înălţime cu construcţia ceeace vom studia in partea
doua a problemei. Nu păgubeşte dar chiriaşul ?
Dar d 1 P o h l e ia în consideraţie caşul când speculanţii
nu se mărginesc numai cu vânzare, ci cumpără teren „ c r u d “
şi-l aptează, adică: îl nivelează, îl canalizează, aduce apă,
deschide străzi, luminat, deci îi ia crud şi-l vinde copt. Da,
in acest caz, câtă vreme aici se reduce la câştigul ce revine
de la o lucrare în folosul construcţiei, deci a chiriaşului,
vedem această speculă ca un mijloc de scoborâre a chiriei.
Dar dacă şi aici terenul iar se plimbă din mână in mă nă, şi nu
trece direct în mâna constructorului de case, avantajul iar se
schimbă în dezavantaj pentru chiriaş. Iată dar că specula poate
fi şi în defavoarea parametrului a , şi in favoarea lui, după caz.
*
* *
Cu terenurile de la marginea oraşelor se poate face iarăş
speculă, şi această speculă poate deveni mult mai dăunătoare
coeficientului a , dacă administraţia nu veghează ') Aceste te­
renuri, care de obicei sunt, sau pot trece uşor in posesia co­
munei, in mare parte, pot servi ca cel mai bun regulator al
surplusului de locuinţe, a. Acest regulator este cu atât mai
bun, cu cât oraşul e mai descentralizat şi oraşul posedă mai
bune mijloace de comunicaţie.
Comuna insă are interese care se ciocnesc cu intrebuin-
1 i Pentru a se vedea condiţiile oraşului Bucureşti, recomand articolul
„Locuinţe eftin e “ din Buletinul Societăţei Politecnice No. 1, voi. XXVIII,
de D -l Inginer-şef A. Ioachim escu, Dir. Societ. pentru locuinţe eftine,
248 NATURA

ţarea acestui regulator ; bugetul ei o sileşte să strângă po­

pulaţia in cercuri de fier. Iată dar speculaţia liberă. In caşul
insă când speculantul aptează terenul, comuna trebuie să fa­
vorizeze această speculă, să o reglementeze, şi să nu lase
să se dezvolte specula uşoară, iarba rea.
Mă opresc aici cu studiul primei părţi. Crec la partea doua.
3|c
* *

Casă mică, ori cazarm ă? Că e mai bine cu casa se­

parată, nu mai încape îndoială. Mă rog, cine nu doreşte să-şi
aibă casa lui, cu grădina şi curtea lui ? Dar să vedem lucrul
merge totdauna, ori dacă se poate astăzi, se va mai putea
mâine ? Ori, nu e mai bine să renunţăm in unele cazuri la
avantagiile locuinţei separate, pentru a avea alte locuinţe în
scţjimb, pe care locuinţa separată, uneori, nu ni le poate da?
Să facem un studiu comparativ in trăsături generale.
A m arătat că terenul de construcţie, — cu sau fără spe-

culaţiuni —, creşte in valoare pe măsură ce oraşul progre­

sează, iar constructorul de case, va construi casa cea mai
rentabilă. Presupunem că construcţia caselor nu se va efteni
deodată colosal, ce fel de case va construi ? Cele ce permit
o incţjiriere mai eftină, natural. F r e u d e n b e r g , care a studiat
practic această chestiune a scos următoarele rezultate ) pentru
d )ir ii pe an:

C o stu l te r e n , i E T f l j E ş I C f> I R I I
lei/m'- | 1 3 i 4 5
2
1.25 430 290 260 245 235
6.25 j 465 j 310 270 255 245
12.50 515 345 285 265 255
31.00 j 660 45 335 300 280
62,00 — r2 ' 415 360 330
94,0" — j 640 495 435 380
125 00 — 1 575 480 430

1) In condiţiile oraşelor de mâna doua ale Germaniei. Sumele sunt

transformate şi rotunjite în monedă română.
 CUM bORESC SÄ-MI VĂD ORAŞUL 249

-deci in general, casele cu parter şi un etaj (două caturi) efti-

nesc dintr’odată chiria !), faţă de cele numai cu parter, şi cu
cât terenul se scumpeşte, cu atât chiria se eftineşte dacă ne
urcăm cu construcţia. Âşâ dar, vor birui cazărmile ? In centrul
oraşului, incontestabil; avem toate exemplele afirmative dina­
intea ochilor. Urmează dar că, in un viitor mai depărtat, să
avem oraşe de «cazărmi de închiriat»? Nu, pentrucă am
arătat pe scurt, că se poate întârzia scumpirea terenului.
Dar, in fine, sunt aşa de primejdioase cazărmile, nu au
ele nici un avantaj ? Părerile sunt împărţite, pro şi contra:
în Hmerica, Änglia şi acum şi in Germania se luptă mult
pentru răspândirea locuinţelor de o singură familie. La con­
gresul internaţional pentru îmbunătăţirea locuinţelor, din 1910,
ţinut la Düsseldorf, insă, ministrul olandez Borgesius zicea:
«Dumneavoastră găsiţi sistemul cazărmilor o pacoste pentru
Germania. Noi nu avem până acum sistemul cazărmilor de
închiriat, dar sperăm ca în viitor să le introducem şi noi în
oraşele noastre mari, in o oarecare măsură. Vedeţi dar, cât
de diferite sunt părerile». Dar să facem o comparaţie intre
sisteme.
Locuinţa mică este m ai higienică decât cazarma de în­
chiriat ? — In ţările apusului s'a probat că nu — poate con­
trariul - - căci t)igiena merge aproape mână in mână cu
costul locuinţei, şi am dovedit că locuinţele pentru o familie
sunt mai scumpe. Cazărmile de incţiiriat fiind mai economice,
rezultă că pentru preţuri egale, pot da încăperi mai multe,
ori mai m ari; pot da locuinţe mai îngrijit executate şi mai1

1) Rezultatele obţinute in Bucureşti, par a atenua mult rezultatele

indicate de acest tablou. A se vedea articolul deja citat al d-lui inginer-
ş e f A. loachim escu.
250 NATURA

solid e; pot fi“puse mai curând in concordanţă cu tecnica în­

călzitului, luminatului şi ventilatului; in fine, pot fi întreţi­
nute mai bine şi mai cu pricepere, şi mai cu mult control.
In caz de epidemie . . . ? Statistica oraşului Brema al Germa­
niei — oraşul unde locuinţele mici sunt cele mai răspân­
dite — iată ce răspunde la această întrebare ') : «prin aceasta,
nu numai că se înlesneşte transmiterea bolilor (tuberculoza,
scarlatina, etc.), dar dă posibilitatea să se înmulţească con­
flictele dintre familie ...» , iar in oraşele Germaniei cu popu­
laţia cea mai deasă pe H a : Berlin, Dresda, Frankfurt a. M.,
Lipsea, Colonia, München, Nürnberg, in nici un caz epide­
miile nu sunt cauzate de către cazărmile de închiriat, unde
trebue să domnească o anumită ordine, care este reglemen­
tată. fllta e cauza: educaţia, obiceiurile.
Unii merg mai departe: cazarma e neţjigienică: sunt
trepte multe de suit.... Actualmente ascensoarele s’au eftenit
şi s’au perfecţionat, se introduc pe o scară din ce in ce mai
întinsă, nu mai sunt obiecte de curiozitate. Ori sgomotul ve­
cinilor ne jenează ? Iarăş chestiune de obiceiuri, unde casa
influenţează puţin.
Din punct de vedere social, cum stau cele două sisteme ?
Prin locuirea in cazărmi de închiriat se strică morala, se
pierde dragostea de vatră şi respectul pentru ordine şi lucrul
altuia, se desparte omul prea mult de natură, in fine, se
obişnuieşte omul „fără casă şi fără masă“. Să fie intr’adevăr,
aşa cum se spune ? In orice caz, in aceste aprecieri, e o
mare doză de «date arbitrare». Mai intâi, in viaţa modernă
a locuitorilor oraşelor este hotărât lucru că majoritatea cu1

1) Ontersucţ)ung der Wohnungen der minder bemittelten Klassen in

Bremen, 1905, pag. 32 şi 62.
 CUM DORESC SÂ-MI VÂD ORAŞUL 2."sl

voinţă nu vor să se lege prea mult de locul unde trăeşte,

pentru a fi mai liber in îndeplinirea voinţelor individuale.
Hstăzi au trecut timpurile când averea cuiva e numai casa
şi pământul, ori când spiritul de ordine trebue să-i se in­
spire cuiva numai de faptul că locueşte singur ori cu alţii, că
e proprietar de casă, ori nu. Hdică, în cartierile lucrătoreşti
din Germania, — unde e cazarma — e mai puţină ordine de
cât în cele din Knglia — unde sunt mai mult locuinţe mici ?
Din contră, cazărmile se inspectează mai uşor, şi deci şi
ordinea e mai mare.
Morala ? In felul cum suntem obişnuiţi să o privim, este
ştiut că în toate oraşele mari descreşte, independent dacă
locuinţa e aparte pentru familie, ori nu. Locuinţa influen­
ţează, poate, altfel asupra moralei: să se caute a se împiedica
locuinţa în promiscuitate, şi atunci trebuiesc încăperi mai
multe, pentru acelaş preţ. Htunci, nu birue cazarma ? Dar să
lăsăm morala, căci în raport cu locuinţa este o chestiune,
care se poate controversa în atâtea chipuri !
Educaţia copiilor: şi asta se controversează ; dar creş­
terea lor, nu. E cu mult mai greu şi mai nefugienic creşterea
copiilor pe stradă — cum se întâmplă la cazărmi — de cât
în grădina familiei. In oraşele mari însă, se prevăd locuri
şi parcuri speciale pentru copii.
Se înstreinează omul de naiură, dacă locueşte în „ca­
zarmă“, ori în locuinţă separată? In oraşele mari, în ori-ce
caz omul este departe de „natură“, de viaţa la aer liber,
căci ocupaţiile lui, încă de copil, se strâng în birouri, ate­
liere, etc- Hşa dar, rămâne să iasă în zilele libere «afară la
aer». Cine însă poate să iasă mai eftin şi mai repede din
oraş, cetăţeanul oraşului cu case „sgârie nori“, ori cel al
oraşului ce se întinde pe o suprafaţă de 5-6 ori mai mare,
2 o2 NATURA

pentru acelaş număr de locuitori ? Veţi spune şi dumea-

voastră, desigur, câ primul, căci nu vom putea pretinde
că pe un petec de curte — ştim cum e întreţinut — se îm­
prieteneşte cineva cu natura! In „oraşele grădini “ lucrul stă
altfel, dar nu trebuie să confundăm „oraşele grădini “, cu
orice oraş de locuinţe mici.
încă un motiv de discuţie: casele mici sunt mai estetice
decât cele mari. Mai întâi aceasta e o apreciere, care depinde
de gust. Un lucru însă este sigu r: o casă mică se poate mai
uşor face artistică, sau mai precis, la o casă mică ese cu­
răţenia mai greu în relief, ca la una mare, care, cere neapărat
gust artistic constructorului.
Ce am putea conchide ? Evident că construcţia mică are
avantagii asupra celei mari, atunci când o putem construi
cum trebuie şi eftin: mu înseamnă însă că atunci când con­
strucţia mare prezintă reale avantagii faţă de construcţia mică,
să o alungăm totuşi. Şi eu sunt de acord cu mulţi econo­
mişti, care privesc ca utopie cuvântul „numai clădire in su­
prafaţă, de loc în înălţime “.
Urmează de aici să nu căutăm să avantajăm locuinţele
mici ? Nu urmează de loc, din contră.
*
* *

înm ulţirea locuinţelor miei. — Km văzut că moartea lo­

cuinţelor mici este scumpirea terenului de construcţie. S ’ar
putea reînvia aceste locuinţe, ori procurând terenuri eftine,
ori clădind eftin. Clădirea se eftineşte dacă construim în masă,
dacă micşorăm lucrul cu braţele, costul materialelor, în fine,
dacă se fac invenţii noi, care să eftinească construcţia. Cu
toată ideia lui Edison a caselor turnate, totuşi o mare efte-
nire a clădirilor nu prea aşteptăm dela invenţii. Lucrul tinde
să se scumpească, materialele se eftinesc numai cu dezvol­
 CUM DORKSC S i-M t VAD ORAŞUL 253

tarea industriei şi mijloacelor de transport x). Deci rămâne

mai mult să căutăm terenuri eftine şi mijloacele de a le pune
în valoare, de a le «coace pentru clădit» fără a le specula,
ori a le ridica prea mult costul.
De obicei, în interiorul oraşului, cam greu să mai găsim
terenuri eftine; nu rămâne atunci, decât să trecem barierele,
să eşim afară şi să clădim. Dacă clădim, nu înseamnă că şi
încţjiriăm acele clădiri. Administraţia comunei trebuie să vie
atunci în ajutor, făcând planuri de întindere a oraşului, cu
care poate păzi interesele oraşului, şi înlesni şi o desvoltare
sistematică: poate hotărî modul de descentralizare a oraşului,
încuraja dezvoltarea mijloacelor de comunicaţie; poate împie­
dica în oarecare măsură specula şi piări creditul întreprinderei.
*
* *
Multe oraşe ale Germaniei au luat direct in mână ches­
tiunea înmulţirei locuinţelor pentru o familie- Unele constru­
ind, pe terenurile comunei sau pe altele cumpărate, locuinţe
şi apoi inct)iriindu-le cu sume, care amortizau după un timp
şi terenul şi construcţia, aşa că chiriaşul putea deveni cu
timpul proprietar (oraşul Ulm) ; altele (Mannheim) vânzând
terenurile comunei cu condiţia de a se clădi, în anumit timp
şi în anumit fel, şi acest sistem e bun, când oraşul posedă
multe terenuri; altele (Frankfurt a. Ai., L ipsea , Essen, etc.),
au introdus sistemul englez: închiriază terenul pe timp în­
delungat (de ex. 99 ani) pentru preţuri foarte mici anuale,
celor ce voesc să construiască locuinţe mici, sistem care are
inconvenientul că răspândeşte «construcţia provizorie», de
oare-ce creditul ipotecar este aici nul, uneori numai, foarte

1; R se vedea articolul: „Im portanţa econom ică a râului Ialom iţa“

de d-1 Profesor Inginer-Şef I. lonescu „Natura» anul VII No. 1.
254 NATUHA

mic ; alte oraşe în fine, (Freiburg din Bavaria) construesc şi

închiriază singure locuinţele mici de pe terenul comunei-
Deşi sistemul „Ulm“ a satisfăcut administraţia oraşului,
nu s’a răspândit mult. Sistemul oraşului Freiburg e bun acolo
unde mai ales sunt cartiere întregi de asanat-
Oraşul cumpără terenul şi clădirile cu totul, dărâmă ce
nu e bun, şi clădeşte locuinţe noi, sănătoase, pe care apoi
le vinde ori închiriază, mai ales le închiriază. Cu acest sis­
tem, dus mai departe, şi unde nu sunt asanări de făcut,
administraţia a putut simplifica mult formalităţile şi evită
multe procese, care vin in celelalte sisteme. De altfel,
s’a făcut şi placul social democraţilor, care cer în programul
lor intervenţia cât mai mult a oraşului în construcţia şi în­
chirierea locuinţelor.
*
* *

Concluzie. O linie neschimbabilă de conducere pentru

dezlegarea problemei locuinţelor nu se poate da. E lucru
cert insă că trebueşte căutat să se menţie constant un sur­
plus de locuinţe, faţă de cerere, care împiedică o urcare
prea repede a chiriilor. Să se construiască clădiri mari, acolo
unde acestea aduc reale avantagii faţă de locuinţa de o
familie şi aceasta după anume prescripţii— ; să se avantajeze
construcţia locuinţelor mici spre periferia oraşului, constru-
indu-le cu caracter definitiv şi cu tot confortul. Să se caute
serios o descentralizare a oraşului şi să se execute planuri
de mărire a oraşului detaliate, nepierzând nici un moment
din vedere mijloacele de comunicaţie.
O întindere sistematică a oraşului, atrage de la sine şi
îmbunătăţirea tpgienică a cartierelor vechi, de oare-ce caselor
neconfortabile şi neţngienice le vor scădea valoarea, şi
 COLORATIUNEA APELOR 2'jî>

atunci, valoarea ridicată a terenului, impune dărâmarea lor

şi înlocuirea cu altele mai rentabile, deci mai moderne.
Un lucru însă este de o importanţă nespus de mare : o
statistică complectă, reală şi bine concepută. O avem ? E
bine să se facă aceasta cât mai din vreme.

CINCINAT I. SFINŢESCU
Inginer.

COLORRŢIUNEH HPELOR

Toată lumea a observat, desigur, că apa fluviilor şi a râu­

rilor, precum şi acea a lacurilor şi a mărei, e colorată. Co­
loarea ei nu e însă aceaşi pentru toate apele; a unora e
albastră, a altora verde, şi atât albastrul cât şi verdele va­
riază, ca nuanţă şi intensitate, dela o apă la alta, ba ctjiar
la aceeaşi apă, după cum e vorba de centru sau de ţărm,
de un ţărm sau de altul.
Care să fie cauza acestei coloraţiuni a apei precum şi a
deosebirei de culoare a diferitelor ape ? Să fie oare, cum zice
naturalistul francez Cuvier, vorbind despre lacul de Geneva,
reflecţiunea coloarei albastre a cerului în apă?
Dar, dacă am admite aceasta, cum s’ar explica pentru c e
valurile Balticei, apele Rinului şi ale râului Doamnei, a la­
curilor de 3uricţ) şi de patru Cantoane sunt verzi, pe când
altele, precum sunt ale lacurilor de Geneva şi Garda şi ale
Golfului de Guinea sunt albastre, precum şi pentru ce aceste
din urmă ape ’şi păstrează coloraţiunea albastră ctpar atunci
când cerul e înorat?
Cel dintâiu care s’a ocupat cu această chestiune şi a căutat
să o rezolve a fost celebrul învăţat englez Newton , desco-
 NATURA

peritorul gravitaţiunei. La anul 1716, fisicianul englez Ffalley,

coborându-se, cu scafandrul, la o adâncime considerabilă în
mare, observă că manele lui păreau roşi pe faţa lor supe­
rioară, iar verzi pe cea inferioară. Hceasta dete de gândit.
Newton căută să explice acest fenomen admiţând că apa
este un corp care lasă să treacă printr’însul, dintre cele şapte
culori care compun lumina albă a soarelui, numai pe cea roşie
şi respinge pe cea verde.
Hceastă teorie ar explica pentru ce unele ape sunt colo­
rate în verde nu însă şi pentruce altele se văd albastre.
Cu toate acestea, ea fu admisă până la începutul secolului
nostru, când celebrul chimist german Bunsen demonstră că apa
curată nu e incoloră, ci că are o coloare proprie albastră.
Pentru aceasta el se servi de o ţeavă de sticlă, lungă de doi
metri, pe ai cărei pereţi îi inegri, pentru a-i face netranspa­
renţi. In fundul ţevei aşeză câte-va bucăţele de porţelan alb
ş'apoi umplu ţeava cu apă distilată. Privite prin stratul de apă,
care se află d’asupra lor, acestea păreau albastre. El observă,
însă, că atunci când adăugă apei o cantitate de nisip sau de
alt corp strein, bucăţelele de porţelan, din fundul ţevei, nu
se mai vedeau albastre, ci luau o altă coloraţiune.
Mai târziu un alt învăţat, belgianul Soret, ocupându-se
de aceeaşi chestiune, luă două ţevi de sticlă, lungi fiecare
de câte 5 metri şi le umplu, pe una cu apă distilată pură,
iar pe cealaltă cu o soluţiune slabă de sublimat corosiv în
apă distilată. Lichidul din ambele ţevi avea, in ziua când în­
cepu experienţa, o coloare albastră; după câte-va zile, însă,
apa distilată pură se înverzise, iar soluţiunea de sublimat îşi
păstrase coloraţiunea albastră.
El explică acest fenomen admiţând: 1°) că apa curată are
o coloare albastră proprie (teoria lui Bunsen), 2°) că apa care
 c o l o r a t ic n e a a p e l o r ?>:

conţine animalcule precum şi diferite substanţe de natură ani­

mală şi vegetală, care servă acestora de tjrană, se colorează
in v erd e; intensitatea acestei din urmă colori variind in ra-
pori direct cu cantitatea de substanţe organice conţinute în apă.
In experienţa de mai sus, apa, care umplea ţevile, era de
tot lipsită, deocamdată, de fiinţe vii şi de alte materii orga­
nice ; ele se desvoltară însă uşor şi repede în prima ţeavă (care
era umplută cu apă distilată) de unde şi înverzirea ei, nu
însă şi în a doua în care se afla soluţiunea de sublimat sub­
stanţă eminamente otrăvitoare şi în care nu poate trăi nici
o fiinţă organizată.
Cercetări şi mai recente au dovedit că apa curată are
coloraţiunea albastră, despre care am vorbit până acum, pentru
că ea lasă să treacă printr'însa razele roşii şi pe cele galbene
ale luminei solare şi ie respinge pe cele albastre, graţie unor
părticele mici de diferite substanţe neorganice, pe care le ţine
în suspensiune şi care nu lipsesc din nici o apă.
Cu cât aceste părticele sunt mai puţin numeroase, însă,
cu atât apa are o coloare mai intensă, de oarece, în acest
caz, razele albastre sunt respinse dela o adâncime mai mare
şi numai după ce mai toate razele galbene şi roşii au fost
deja absorbite.
Astfel se explică pentruce unele ape prezintă diferite co­
lori sau diferite nuanţe ale aceleaşi colori, după cum o pri­
vim la margine sau în centru.
Nu toate substanţele neorganice însă, resping numai ra­
zele albastre; unele, precum e carbonatul de calciu, resping
pe cele verzi, ceeace face ca cu cât o apă ţine o mai mare
cantitate din această din urmă substanţă în suspensiune, cu
atât ea e mai verde.
Nu tot astfel se petrec lucrurile şi cu apele care pe lângă
•258 NATURA

carbonat de calciu mai conţin şi o cantitate însemnată de

anidridă carbonică. In acest caz şi mulţumită anidridei car­
bonice, carbonatul de calciu e disolvat în apă şi apa ’şi păs­
trează coloraţiunea sa primitivă albastră.
Afară de cauzele enumerate mai sus, mai exercită o in­
fluenţă asupra coloraţiunea apei şi temperatura. Intr'o ţeavă
de sticlă plină cu apă, atunci când pereţii cât şi apa au
aceeaşi temperatură, apa se vede transparentă. Când, însă,
există o deosebire mare de temperatură între ţeavă şi apa
care o umple, apa din ţeavă se vede opacă şi nu-’şi reca­
pătă transparenţa decât atunci când s’a restabilit echilibrul
între temperatura ţevei şi acea a apei dintr’însa.
Cufundându-se o placă albă în lacul de Geneva, aceasta
era vizibilă dela suprafaţa apei în lunile de iarnă, când tem­
peratura diferitelor straturi de apă era aceeaşi, cf)iar atunci
când se afla la o adâncime 'de 14— 15 metri. In lunile de
vară, însă, când straturile superficiale ale apei erau mai calde
decât cele profunde şi când, din causa acestei neegalităţi de
temperatură, se năşteau curenţi în apă, placa nu se mai vedea
nici la o adâncime de 5 metri.
Astfel se explică pentruce una şi aceeaşi apă prezintă
deosebiri de coloraţiune în diferitele anotimpuri, pentru ce
are altă culoare când bate soarele, decât când ceru! e înorat
şi pentru ce’şi schimbă coloarea după temperatura vântului
care suflă peste ea.

Dr. ERMINfl KflMINSKI

Profesoară la Externatul de gradul al Il-lea
 N O T IŢ E 259

NOTIŢE

SPR E ŞTIINŢA. — Reproducerea acestor Notiţe este îngăduită numai cu ară­

tarea numărului din „Natura“ din care se vor luă. Aceste notiţe nu sunt cum s'ar
crede luate deadreptul din revistele arătate, ci sunt prefaceri după articole cu mult
mai întinse.

Radium Institut este palatul ridicat la L ondra pentru studiul radiu-

lui şi întrebuinţării lui ia vindecarea boaielor. Până se va deschide în
Paris Institutul radiolog ie, radium-institut este astăzi singurul în lume
în acest fel. El a fost creat din îndemnul regelui Eduard al VII şi cu
ajutorul bănesc al vicontelui Iv eag h şi al lui Sir E C assel. El e aşezat
în o clădire mare, anume făcută, şi e înzestrat cu toate uneltele de
trebuinţă şi mai ales cu fo a r te mult radiu; el are, ce n are nimeni până
azi, 1 gram de p re p a ra t cu radiu în vaioare de 375 mii Iei. Institutul
cuprinde săli pentru cercetări şi săli în care pot fi îngrijiţi 50 de bol­
navi deodată. Laboratoarele sunt înzestrate cu instrumentele de tot felul,
dintre cele mai perfecţionate şi cele mai delicate. Amintim balanţa care
cântăreşte o milionime de miligram şi m icrotom ul care poate tăia în 8
părţi egale un globul din sânge.
Modul de întrebuinţare al radiului este nespus de simplu. Prepa­
ratul cu radiul este ţinut în tubu;oare închise ermetic de sticlă de alu­
miniu sau de aur, care sunt vârâte deadreptul în locurile unde trebue
să lucreze. Preparatul de radiu mai este lipit cu anumite substanţe pe
pânză sau pe foi metalice care se aşează deadreptul pe partea bolnavă.
S au încercat şi injecţii cu săruri insolubile de radiu.
Din încercările făcute până azi se poate spune că radiul poate vin­
deca în întregime sau îmbunătăţi în mod simţitor un mare număr de
boli. Aşa, eczem a cronică, rebelă la orce tratament, cedează cu o uşu­
rinţă nespusă la o aplicare de scurtă durată a aparatelor radifere pu­
ternice. Bube rele, carne rea care creşte în neştire, răni făcute după
operaţii se vindecă mai repede sau mai încet, dureri de reumatism
nevralgii şi mâncărimi de piele dispar uneori ca prin farmec, în vreme
ce alteori nici nu vor să ştie de acţiunea radiului.
Cancerul, ţinut multă vreme ca fără leac, dă înapoi de foarte multe-
260 NATURA

ori în faţa radiului. Cancerul de piele cu deosebire poate fi foarte lesne

tratat în acest fel. Pentru cancerul faţă de care chirurgul să declară
fără putere, mijlocirea radiului e de neapărată nevoe. Radiul poate pro­
duce în acest caz sau o vindecare, sau o schimbare a ţăsuturilor de
aşâ natură incât ele să poată fi operate. Chiar şi în cancerul în cea din
urmă perioadă, radiul poate să gonească durerile înspăimântătoare ale
bolnavului, şi să împedice scurgerile şi mirosurile urâte care fac aşâ de
grea viaţa unui canceros.
(L a Nature, 21 Octombrie 1911).

Safire cam eleon ice.- Mimetismul animalelor e explicat prin teoria

darwinistă a conservărei speciilor; dar mineralelor, în special celor
transparente, de ce le e frică de radiu ? Lucru constatat, un întreg şir
de minerale, în special safirele şi bulgării cristalini de sare, îşi schimbă
coloarea, trecător, sau mai mult ori mai puţin permanent, dacă sunt
expuse radioactivitâţei.
Dr. A. Miet/ie citează safirele ca pietrele preţioase care îşi schimbă
cel mai uşor coloarea sub acţiunea radiului. Safirele iau colori deose­
bite, după locul lor de origină Safirele de Ceylon de exemplu, care sunt
de ordinar incolore, galben deschis, ori albastre deschis, se îngălbenesc
sub acţiunea radiului, pe când cele de A ustralia sunt în stare naturală
de coloarea închisă a albastrului de Prusia, vânătă ori albastru-verde,
şi la radiu se schimbă cu încetul, trecând în violet, apoi în verde şi în
urmă in un verde murdar. La fel safirele aziatice de K aşm ir şi Birm a.
Sunt unele safire de Ceylon, care vor să treacă drept australiene, dar
radiul le dă de gol, căci nu le schimbă coloarea, sau prea puţin de ob­
servat, în violet, iar dacă se încălzesc la 200', pierd şi această trans­
formare mică, redevenind cum erau.
Observaţiuni analoage servesc şi pentru distingerea safirelor artifi­
ciale de cele naturale. Safirele artificiale iau alte coloraţiuni, expuse
fiind radului, şi le pierd în alte condiţiuni.
Iată dar, cum vrăjitorul radium, serveşte şi ca «să dea arama pe
faţă la pietrele preţioase» care vor să-şi ascundă origina.

Ing. C. S. (Din P rom eteus, 20. IV. 912).

 ESCU BSIILE 261

ESCURSIILE

Te bucuri, tinere, de sfârşitul anului de clasă. Hi asvârlit

Iliada cât colo, de Tacit ori Cicero nici nu vrei să mai ştii,
iar fizica, chimia ori algebra se odihnesc in rafturile vre­
unui anticar, până la toamnă, când, un altul ca tine, se va
căzni să-şi sucească fulgii ce încep să umbrească buza de
sus, căutând să înţeleagă formulele chimice ori deslegarea
unei ecuaţiuni. Şi tu..., acum te bucuri. Im faci impresia mie­
luşelului care sburdă, fără nici o grijă, în baia soarelui de
primăvară. Două luni de linişte, două luni ale tale, vreme
în care şi părinţii tăi te lasă ’n pace, pentru ca să te odih­
neşti de marea trudă de peste an!
Hi scăpat de profesorii care te struneau într’una, ai scăpa
de poveţele scoase din fabule, din precepte filosofice şi când
te credeai liniştit, de odată îţi răsar şi eu înainte, spunân-
d u -ţi: nu te bucura de linişte; dacă odihna strict necesară
îndepărtează moartea stabilind echilibrul normal în organism,
odihna mai îndelungată oglindeşte moartea, căci viaţa e o
veşnică mişcare. In viaţa internă, individuală, ca şi în cea
externă, socială, odihna arată boală, arată condiţiuni nepriel­
nice, o stare anormală.
Iţi vine în minte întrebarea care am auzit’o de atâtea ori
dela alţii ca şi tine. Dar... ce să fa c ? Voiu lua cărţi, voiu
ceti şi timpul va trece folositor.
Să-mi permifi să-ţi dau un sfat. E dreptul că-mi lipseşte
spaima catalogului şi ameninţarea de a te lăsa corigent ori
chiar repetent dacă nu-1 vei urma, dar tocmai pentru că
sfatul vine din depărtare, dela un necunoscut care-ţi doreşte
binele, sper că nu vei trece aşa de uşor peste el. Nici nu-ţi
«Natura», Hn VII, No- 9' ÎS
262 NATURA

cer să-l asculţi orbeşte, ci să judeci singur dacă îndeplinirea

lui ar avea asupră-ţi vre-un folos.
Cetitul, pentru tine, nu e totul. E mult, dar nu e înde­
ajuns spre a pregăti pe cineva pentru viaţa de azi, în care
energia individuală joacă rolul principal. Prin cetit, în adevăr,
de multe ori dai la o parte perdeluţa dela fereastra munci­
torului şi priveşti la munca lui, dar nu cunoşti deplina va­
loare a acesteia. fl ceti însamnă a asculta gândul altuia, a
afla ce a văzut altul, a câştiga uşor roadele muncei altuia,
flitul îţi dă deagata şi de multe ori tu uiţi aceasta şi crezi
că sămânţa a încolţit în ogorul tău, pe când în realitate e
numai un răsad. Prin cetit, educaţia ta nu e complectă, după
cum nu e complectă nici numai prin cunoştinţele căpătate în
şcoală. Principalul e să te deprim i a vedea, a observa cât
mai amănunţit, a cerne cât mai des, iar prin comparare a
scoate unele din acele generalităţi, care te atrag atât de mult
la cetit, dar pe care sau nu le poţi înţelege în întregime sau
încă nu eşti în stare să judeci valoarea lor.
fl şti să observi e a căpăta o armă, de folosit în viaţă,
ori care ar fi drumul apucat. Ca toate calităţile omeneşti,
simţul de observare trebueşte educat trebue să te obişnueşti
cu el, plecând dela fenomene simple— un fluture pe o floare—
până la cele mai subtile manifestaţiuni ale celor mai adânci
stări sufleteşti.
E o mare greşeală a crede că observarea e necesară
numai naturalistului şi de aice uşoara deducere că ea e indi­
ferentă pentru alte îndeletniciri omeneşti. Observarea e prima
treaptă a acelei scări care te urcă până la enunţarea gândi­
rilor celor mai abstracte, principiilor celor mai largi, ori care
ar fi forma sub care le ai îmbrăca.
Liniştea vacanţei, de care te bucuri, te poate duce tocmai
 ESCURSHI.E 263

la exercitarea plăcută a acestei însuşiri; indispensabile ori cărei

activităţi omeneşti. In vacanţă, prin o fericită îmbinare, poţi
complecta, fără profesor, educaţia ta, adăogând sau mai bine
servindu-te de cunoştinţele căpătate spre a încheia laturile
Sigurei geometrice, care ar reprezintă cultura ta întreagă.
Mijlocul prin care poţi ajunge la acest rezultat, e la în­
demâna ori cui, sărac, bogat, orăşean ori sătean. Natura
poate să-ţi slujească de carte, de profesor, de povăţuitor.
E a te îndeamnă, ea te cljiamă, ea îţi procură cu mici mij­
loace, tot ceiace vei avea nevoie mai târziu. Nu închide
această mare carte plină de învăţături înţelepte, nu o neglija
pentru celelalte cărţi în care se cuprind numai strofe din
cântarea întreagă ce-ţi stă înaintea ta.
* * *

Escursiile sunt drumurile pe care te poţi introduce în

vălmăşagul de mai târziu al vieţei; ele te conduc încetul cu
încetul la cunoaşterea firei cu tot complexul e i ; ele îţi pun
în suflet arma de care mai târziu te poţi servi în lupta grea
c e vei duce-o odată.
La noi nu sunt folosite, nici nu sunt căutate, de unde şi
îdeia greşită că nu pot fi săvârşite decât în anumite condiţii
prielnice. Nu se cere însă decât un lucru: să ai deodată vo­
inţa să rupi cu momeala obişnuitului. Se zăreşte în cadrul
oraşului tău, profilul trăgănat al unui deal. Nu te mulţumi
cu contemplarea lui îndepărtată; aibi curajul, odată, o sin­
gură dată, a’l urcă. Osteneala îţi va fi răsplătită, iar gustul
deşteptat. El te va cljemă într’una, iar gesturi ademenitoare
îţi vor face şi pâlcul de pădure ce-1 încununează ca şi turnul
bisericii din satul care e aşezat pe coasta lui umbrită. Primul
pas care îl vei face în afara drumului obişnuit, îţi va aduce
2(M- NATURA

înainte atât de frumoase privelişti — frumoase ctjiar în lipsa

lor de ceva deosebit — încât o nălucă te va ademeni mereu ^
tot înainte, tot înainte. Uiţi ceasul când ai plecat, uiţi obiş­
nuitul în care dormitai, necunoscutul te atrage şi-ţi deşteaptă
gustul de a-1 cunoaşte. Primul pas a adus roadele ta care:
nu te aşteptai.
Greul a fost încins ; plăcerea de a tot vedea, a te bucura
mereu de alte decoruri nu te lasă în pace. Eşti prins în
capcană. Dară .. . vezi cum răsar şi aceşti dar . . . , natura
e imensă cljiar în mica poeniţă din petecul de pădure de pe
coasta dâmbului vizitat. Trebue să ştii la ce să te uiţi şi mal
ales trebue să foloseşti ceiace vezi.
Escursie nu înseamnă goană! Nu e folosul în a străbate
cât mai mulţi kilometri în timp cât mai scurt. Escursie nu
înseamnă numai decât un drum la munte, ori în depărtări
mari de locul unde stai, Escursia aduce tot acelaş folos când
e făcută în şesul acoperit de aurul lanurilor cu grâu, pătat
cu roşul de sânge al macului, cu pâlcurile sinelii ale albă­
strelelor, deasupra căruia ciocârlia se înalţă în rotocoale din
ce în ce mai înguste până ce nu se mai zăreşte. Escursia e
şi în stufărişul iazului din capul satului ori în rediul de pe
coastă.
Principalul nu e numai cât vezi, ci cum şi ce vezi. In a -
ceasta stă educarea observărei. Cel mai neînsemnat şi banal
fenomen îţi relevă o taină pe care o poţi urmări până la om.
Ceasuri întregi poţi sta lângă un moşuroi de furnici; la
urma urmei uiţi că ai face cu nişte mici gânjulii, darnice,
prevăzătoare, veşnic cu grija progeniturei ei şi ţi se pare că
trăeşti într’un furnicar omenesc, în care nu se ştie ce-e odiţma,.
în care fiinţa trăeşte dintr’o continuă mişcare. Nimic nu e
 ESCURSIILE 2f>5

<!e lăsat. La toate trcbuc căutată o explicare, nemişcându-se

m d un firicel de iarbă fără o anumită cauză.
Decât iarăşi, faptul observat se perde, rămânând numai
•darul de a băga în samă. Lotuşi pentru ca impresiunea mo­
mentană, de multe ori cea mai curată şi intensă, să nu fie
perdută, e bine să ai totdauna drept tovarăş de escursiune,
u n creion şi un carnet de buzunar. Ce-ai observat, însemni.
Prin însemnare eşti ţinut să-ţi aţinteşti privirea mai adânc
asupra celor ce ai înainte, căci scrisul cere, pentru a fi cum
trebue, oare care preciziune. Cauţi cuvântul, dar în căutarea
lui ochiul se întoarnă îndărăt la obiectul observat; un caracter
mic, scăpat din vedere, de o dată îţi aduce aminte cuvântul
căutat, care să precizeze mai exact fenomenul general.
Ct)iar cuvintele asvârlite în carnet fără şir, fără înţeles,
■devin mai târziu, când revezi ce ai scris, în liniştea odăiţei,
puncte luminoase din care poţi trage dunga limpede şi în­
ţeleasă.
Tovarăşul tău, care nu trebue să te părăsească, creionul
ş i carnetul, te pot îmbia şi la desvoltarea gustului de a scţ)iţâ
ceia ce vezi. Ce minunată exercitare! Ce leac slăvit contra
plictiselei de mai târziu! Ce mijloc măestrit de a da o parte
din tine, prin originalitatea schiţării, pitorescului ce-1 ai îna­
inte. Eşti în faţa unui stejar bătrân, cu frunzele rare ca şi
părul pe un cap pleş, cu ramurile noduroase, ciuntite, strâm­
bate fel de fel. Te uiţi la e l ; îţi vin în minte secolii de
îndărătnică împotrivire contra furtunelor, evoci vremea de
mândră desfăşurare a cununei sale. Amintirea lui însă încet
încet e alungată de alte fapte observate; nu ai încă darul
de a însemna imediat pe carnet viaţa trecută a bătrânului
e r o u ; dacă însă te pui lângă el şi-l schiţezi, scoţi în relief
26*5 NATURA

tocmai acele particularităţi, care ţi-l’au rădicat în mintea ta

la rangul de erou şi amintirea lui rămâne cât va dura ş i
schiţarea pe pârtie.
Şi iată cum, dragul meu, poţi să te foloseşti de răgazul
ce ţi-1 dă vacanţa, pentru ca să devii tu singur profesorul
tău, răsfoind în cartea mare a naturei, dar care îţi rămâne
veşnic închisă în cazul când vei căuta să afli adevărul numai
din cărţile scrise de oameni, în umbra răcoroasă a odăiţei
cu liniştea chiliei. De o parteîţi încordezi creerul, încă ne­
ajuns la faza de rezistenţă îndelungă; cauţi să dai de rostul
vorbelor scrise de un om care era în deplina lui maturitate
de gândire, ca şi un copil care s’ar căsni să-şi deie samă
de rostul stelelor pe cer; stai la umbră, la semi-întunerecul
dăunător, izolat, fără mişcare.
De altă parte cartea naturei e ilustrată cu tablourile cele
mai variate, prin care ea te pune pe cale de a pricepe singur*
de a te întreba veşnic, de a căuta să dai răspunsul. Ea nu
te oboseşte, ci din contră te întremează; prin mişcările c e
trebue să le faci ca să întorci foile, plămânul tău absoarbe
din belşug oxigenul. Sorbi viaţa odată cu înţelepciunea ; te
simţi vioi şi stăpân pe tine ; învăţând multe, pui temelia trai­
nică vieţei tale de mai târziu şi ori unde te vor duce valu­
rile zilelor de maturitate, vei găsi în totdauna sprijin dacă
nu în cele învăţate în câmpul luminei, al culorilor şi al sim­
foniei naturei, dar măcar în amintirea acelor vremuri de înţe­
leaptă folosinţă a ceasurilor libere. Nu le vei regreta nici o
dată, ct)iar când nu-ţi vor fi de mare ajutor, de şi aceasta
nu se poate de loc întâmpla.
* *
*
Ţi-am spus că o escursiune se poate face şi în vatra
satului tău, în împrejurimile oraşului, ca şi la mari depărtări.
 F.S'-URSITLE 267

Pe când cele dintâiu sunt la îndemâna oricui, ori unde i-ar

fi locuinţa, cele din urmă sunt legate cu mai multe greutăţi.
Trebue învinsă îndepărtarea, cu alte cuvinte doza de voinţă
cerută, e ceva mai mare. Greutăţile materiale le poţi înlătura
singur, rezultând o mai mare satisfacere şi o mai deplină
experienţă. Să mă explic.
Trăind într’un oraş ca Botoşani, Dorotjoi, ori Călăraşi,
năzueşti să cunoşti munţii înalţi, cu apele răcoritoare, cu
văile umbrite. Greul e să te vezi până la Paşcani ori Câmpu­
lung. Pe vremea verei preţurile drumului de fier sunt scăzute.
i\tâta ţi-e necesar: banii ca să plăteşti biletul de clasa IlI-a
până la una din staţiunile cele mai apropiate de locul visat
de tine. Mai încolo eşti scăpat, cu o condiţiune: să te în­
veţi a fi om. Cu toiagul în mână, cu sacul de escursiune în
spinare, cu creionul şi carnetul nedeslipit de tine, începe
viaţa de pribegie. Se înţelege că este mai uşor să mergi
drum lung, având cele ce trebue pentru cheltuit. E mai
plăcut a te şti la adăpost, având de la părinţi banii trebuin-
cioşi, nerămânându-ţi decât să urci munţii, observând şi în­
semnând cele văzute. Dar . . . . nici cel sărac nu moare de
foame. Ori unde ajunge va putea găsi o ocupaţie de o zi-
două, din care poate să-şi scoată bani de cheltuială pentru
alte două-trei zile de drum. Escursia în acest soiu e mai
complectă. Cunoşti natura, dar te deprinzi a cunoaşte şi pe
oameni, greul muncei lor, preţul sudorei. De aici apropierea
între tine, orăşan, şi el «talpa ţârei», de aicea dragostea
adevărată ce capeţi pentru cel cu mâinile noduroase, cu bătă­
turi, cu pieptul ars de soare, cu mijlocul îndoit de îndelunga
încovoire. Ce urme adânci ar lăsă în sufletul tău asemenea
zile trăite împreună cu tovarăşii tăi de o zi. Câtă râvnă la
muncă îţi vor da mai târziu zilele de grea trudă trăite îm­
268 NATURA

preună ! Şi iată cum escursiunea ta de o lună, tc face om

întreg pentru toată viaţa. Prinzi farmecul veşnicei schimbări
a naturei, te încântă, cu urme adânci, simfonia pădurei, a
pârâului sălbatec, a tunetului, a corului păsărilor, dela care
şi marele Beetţjoven fură câte-ceva în preumblările sale prin
câmp ; carnetul tău se umple cu variate, atât de variate!
observări care ţi se impun la fiecare pas într’un drum aşa
de felurit de acel obişnuit ţ ie ; caetul tău de schiţe cuprinde
atâtea colţuri din natură, care ţi-au oprit o ctjii: ici un brad
falnic, dincolo o stâncă gata să se prevale, mai încolo un
bucţjet de digitale care se înclină spre surorile ei mai mici
campanulele albastre etc. etc. Iar în sufletul tău ai sădit
pentru veşnicie respectul ori dragostea de munca celor mulţi,
cu care ai trăit o clipă. După o asemenea escursiune te
întorci cu trupul întărit de exerciţiu şi respirarea adâncă, cu
sufletul înălţat spre cel mai nobil ideal omenesc — dragostea
de aproapele tău,— iar mintea a învăţat din laboratorul naturei
lucruri pentru care ţi-ar fi trebuit înzecit timp spre a le în­
trezări numai din cetitul cărţilor tale, în umbra perdeluţelor
trase şi a aerului incţ)is. ■
Nu mai vorbesc de surpriza plăcută pe care o poţi face
la începutul anului, profesorului tău de Şt. Naturale, îmbo­
găţind muzeul şcolar cu un cristal frumos, ori cu nişte in­
secte interesante, ori cu câte-va plante rari, presate, ori d)iar
cu schiţele desemnurilor tale. Exemplul tău, va fi urmat de
alţi colegi, gustul pentru observare îl vei trece şi altora, fă-
cându-le lor un bine, făcând şi ţărei întregi un bine.
D a! da! Ţărei întregi. Pentru că atunci când pribegiile
tuturor celor din care se aleg conducătorii ţărei şi admini­
stratorii ei, ar fi obişnuinţă, nevoile celor mulţi ar fi mai bine
cunoscute, realitatea de toţi ştiută, dragostea reciprocă mai
 ESCUKSIILE ■26'*

des ţesută şi se înţelege că rostul treburilor în genere ar

merge mai bine.
* * *
Iată sfatul meu, iubite tinere, care te bucuri de venirea
vacanţei pentru a te odihni. Rzi vremea e scumpă. Trebue
să te foloseşti de ea şi trebue să nu o laşi să se scurgă
fără să te ducă şi pe tine măcar cu un pas mai departe de
unde erai. Şi iarăşi nu cunoşti viitorul; o cortină deasă de
desparte de el. Nu ştii ce se ascunde după ea, după cum
nu poţi nimic prevedea. Trebue să fii pregătit la ori ce şi
deci trebue de mic să cauţi a te înarma cu tot ce ţi-ar putea
fi folositor. Htunci când vei fi în plină luptă, vei perfecţiona
unele arme, altele le vei lăsa la o parte, de rezervă. Ei bine,
escursia e şcoala armelor pentru viitor. Ori ce vei ajunge,
ai nevoe de un trup pe deplin sănătos : escursia dă elasti­
citate, muşcţjii devin vânjoşi, corpul se deprinde cu variaţii
de climă. Ori ce ocupaţie vei avea, voinţa e un factor prin­
cipal de luptă : escursia deşteaptă voinţa, o exercitează, o
întăreşte; la fie-care pas poţi găsi stavile care-ţi cer o repede
ţjotărâre, o sigură observare, o energie relativă, care trebue
să o desfăşori imediat, căci după o clipă e prea târziu. In
viaţă, ori ce vei fi, ai nevoe de o seninătate a minţei, a su­
fletului : escursia ţi-le procură căci le împrumuţi dela natura
măreaţă, variată, veselă, întremătoare. Iată ce-ţi dau escur-
siunile ca dar pentru fondul indispensabil vieţei, indiferent
de «ce vei fi». (înde mai pui numeroasele cunoştinţi căpă­
tate prin tine însuţi, mai trainice, mai temeinice, asupra feno­
menelor naturale de ori ce soiu, asupra ţărei tale mici dar
scumpe, asupra locuitorilor ei, mai ales a celor de pe urma că­
ror trăim. Nu lăsa să treacă vremea în lenevirea ademenitoare!
270 W I ’UR \

Dacă ai un mijloc plăcut de a-ţi fi ţie însuţi de folos, nu-i

da cu piciorul. Mai târziu nu te mai întâlneşti cu vioiciunea
tinereţei, lipsită de griji multiple, când ostenelele nu se prea
simt îndată, când . . . «tot ce sboară, se mănâncă». Şi apoi,
fă o încercare şi pune în practică sfatul meu. O singură
dată numai. Vei simţi vre-un bine, îl vei repetă, mulţumin-
du-mi. Nu vei adaogă nimic firei ta le ,. . . mă vei certa că
ţi-am stricat o vacanţă.
I. Simionescu
P r o f e s o r la U n iv ersitatea din Ia ş i

TRANSATLANTICUL.

Oceanul Atlantic a devenit astăzi în faţa inginerului,

financiarului şi negustorului, pentru legăturile economice dintre
Europa şi America, un câmp de luptă năsdrăvană.
Ce mai vor cei trei factori sociali de mai sus, faţă de
progresele economice realizate în ultimii zece ani, între cele
două continente ? Ce va mai aduce ziua de mâine ? Acestea
sunt întrebările pe care ni le punem în faţa marei neno­
rociri întâmplate acum câteva săptămâni, celui mai mare
transatlantic Titanicul şi peirea într’o clipăa 1500 de oameni.
Faptul e cu atât mai întristător cu cât Citanicul era
opera celor din urmă frământări ştiinţifice ale timpurilor
noastre şi idealul la care ajunsese omenirea în arta plutirei
pe mări şi oceane.
In vremurile vecfii şi mijlocii ale omenirii, popoarele
din jurul Mediterane, au fost cele mai de seamă în nego­
ţul şi plutirea pe mări şi pe oceane, întocmai cum sunt as­
tăzi cele din jurul oceanului Atlantic ce udă Europa şi
America de Nord.
 T'î \NS>TI , AXT[ ' Tr , 271

1. In timpurile mijlocii datorită cruciadelor şi ligei Han­

seatice, plutirea şi negoţul pe mări şi oceane luă un mai
mare avânt. întinsul negoţ ce se face azi pe Atlantic, a început
de când cu descoperirea Americei şi crescu neîncetat până
în timpurile noastre.
In secolul al XVIII-lea începu, marele progres în plutire
şi mai cu seamă se întemeiară mari societăţi de navigaţiune.
Corăbiile cu pânze fură mult timp singurele la îndemâna
negoţului. Progresul vapoarelor şi tăerea istmului de Suez,
deteră o mare lovitură corăbiilor cu pânze, care la rându-le
căutară pe toate căile să’şi îmbunătăţească soarta şi să
ţie pept vapoarelor şi până azi ca eftinătate.
După numeroase încercări şi progrese timp de 112 ani,
din 1707 până în 1819 şi în care timp minţile agere, munca
neobosită şi curajul neînvins al lui Denis Papin, Jou ffroy,
Fulton şi Bell, oceanul Atlantic fu străbătut în 1819 pen­
tru prima oară în timp de 26 de zile de la New-York la
Liverpool de către vaporul Savannah, care însă întrebuinţă
în o parte din călătorie şi pânzele. Cum mulţi se îndoiau
încă de a binele, că oceanul poate fi străbătut de o corabie
mânată numai de puterea aburului, iată că deodată în 8
Aprilie 1838 vaporul Great Western, plecă din Bristol la
New-York, numai cu 7 . călători (singurii îndrăzneţi care în­
fruntau o moarte sigură) şi ajunseră numai prin puterea
aburului la 23 Aprilie adică după 15 zile. Astăzi după 74
de ani, omenirea tinde a străbate oceanul Atlantic în 4 zile,
de oare-ce i se pare mult vre-o 20 de ore ce le mai perde
încă cel mai mare transatlantic în călătoria sa din Europa
în America.
După asigurarea străbaterei oceanului numai prin puterea
aburului, se înjghebară în 1840 cele dintâiu societăţi de
272 NATURA

navigaţiune, iar în 1848 numai marina comercială engleză

număra 1100 vapoare.
In legătură cu progresul aburului s’a desvoltat şi per­
fecţionat construirea, dimensiunile, tonagiul şi iuţeala vapoa­
relor ; s’au perfecţionat porturile înzestrându-se cu tot ma­
terialul trebuincios spre a primi marile transatlantice.
2. Marile transatlantice, supranumite cu drept cuvânt
uriaşii mărilor, au mai toate acelaş plan, asemuindu-se în
forma exterioară şi deosebindu-se doar prin dimensiuni şi
maşinării. Construcţiunea unui astfel de uriaş, nu este alt
de cât rezultatul progreselor neîntrerupte realizate de vre-o
zece ani.
De fapt orice transatlantic se compune din aceleaşi
părţi mai de seamă ca şi un vapor ordinar, decât ca deo­
sebire că totul este în mare şi în mult.
Fără a intra în amănunte, pe care de altfel ni le dă
orice dicţionar ştiinţific, putem spune că astăzi ştiinţa îşi
dă toate silinţele spre a perfecţiona şi a pune în legătură
cu cerinţele industriei şi comerţului, precum şi cu înjghe­
bările tehnice la care au ajuns porturile mari din timpurile
noastre, părţile cele mai de seamă care formează în fapt fiinţa
unui transatlantic: scheletul din oţel, fier şi lemn ; maşinăriile
sau inima transatlanticului şi care împreună cu alte unelte de
al 2-lea rang, îi vor asigura mersul, iuţeala şi siguranţa.
Fiecare transatlantic este împărţit în mai multe părţi
despărţite prin pereţi în care nu pătrunde apa, şi care înar­
mează vasul contra scufundării. Se numără 21 de pereţi
şi care împart vasul în lungime în 22 de părţi. In fiecare
perete sunt făcute porţi, astfel în cât se pot deschide şi
închide de pe puntea de sus a vasului după porunca co­
 TR A N S ATL ANT IC I'T, 27 :i

mandantului şi care ordonă închiderea şi deschiderea la

24 de ore, spre a se încredinţa dacă sistemul funcţionează
regulat.
Sufletul unui transatlantic şi care dă viaţă întregului
organism, sunt cele 21 de căldări colosale, fiecare având
5 m, 20 de diametru şi în care se fac aburii trebuincioşi
spre a mişca cele două puternice maşini, fiecare având o
putere de câte 15000 cai vapori. Fumul din cuptoare buf­
neşte prin nişte coşuri de câte 3 0 m înălţime şi 4 m 70 diametru.
Iuţeala cu care merge în mijlociu un transatlantic este de
22 noduri pe oră (1 n od = 1852m).
Un transatlantic poate primi în mijlociu vre-o 2000 de
călători împărţiţi ast-fel : 450 călători în clasa I-a, 200 în
clasa Il-a, 900 în clasa III-a şi 450 de oameni pentru mânuit
vasul. Pentru mânuitul unui transatlantic trebuesc: 8 ofiţeri
de comandă, 15 ofiţeri mecanici, 210 maşinişti, fochişti,
ajutoare etc., 55 marinari, 156 bucătari, chelneri, ajutoare etc.
adică numărul de mai sus.
Hrana acestei mulţimi în timpul unei treceri de 6 zile
abia ar încăpea într’o ladă cam de mărimea Hteneului din
Bucureşti. Hrana ar fi astfel : 15 boi, 13 oi, 5 vaci, 700
diverse bucăţi de carne (rinichi, limbi, pulpe de berbec etc),,
vre-o 3000 de pasări, lOOdeepuri, 1500 de bucăţi de felu­
rite vânaturi, 3000 kgr. de peşte, 20000 kgr. legume, 2500
kgr. de felurite paste (macaroane, fidea, etc.), 4000 cutii cu
conserve şi vre-o 25000 de ouă. flpoi mai multe mii de
fructe, 4000 litri de lapte şi 4000 kgr. de zahăr, iar ca­
feaua gata de băut ar încăpea în 27 de butoae de l m lărgime
pe 1m 50 înălţime. In pimniţe stau : 45000 de sticle de fe­
lurite mărimi coprinzând cele mai felurite băuturi.
O călătorie dus şi întors al unui transatlantic costă a -
274 NATURA

proape 500000 lei, din care cea mai mare parte se cljeltue-
şte pentru cărbuni, unsori şi personal.
A se întrece în dimensiuni este visul societăţilor de na-
vigaţiune, vis însă ce stă în legătură cu îmbunătăţirile ce se
pot aduce marilor porturi de către arta inginerească.
Lungimea transatlanticelor este în mijlociu între 180—250m.
Insă schimbarea cea mai de seamă ce s’a adus trans­
atlanticelor, stă în înlocuirea maşinelor ordinare cu aburi
prin m otoare cu turbină.
Această schimbare s’a făcut pentru prima dată în Ianuarie
1906, la transatlanticul englez Carmania, al soc. de naviga­
ţie Cunard. El este înzestrat cu trei turbine şi care au 1.115.000
de aripioare, care stau înfipte în coroanele metalice ale osii­
lor. După socotelile inginerilor, vasul trebuea să meargă cu
19 noduri pe oră, ctjiar pe timp de furtună. In prima călătorie
Carmania a străbătut oceanul în 7 zile, 9 ore şi 31 de mi­
nute, plecând din Queenstown spre New-York în ziua de
2 Decembrie 1905.
Preţul unui transatlantic se ridică la peste zeci de mili­
oane şi diferă de la vas la vas după perfecţionările aduse.
Un transatlantic se ridică la peste 10-15 milioane lei. Astăzi
marile ţări comerciale caută să’şi facă corăbii din ce în ce
mai mari şi care să meargă din ce în ce mai iute.
Aşa Englezii, în dorinţa de a întrece pe Francezi şi Ger­
mani, au făcut acum câţiva ani doi uriaşi transatlantici
Lusitania şi Mauritania , iar de curând Titanicul al cărui
sfârşit tragic a întristat omenirea.
De asemeni Germanii au trei mari transatlantice: Kron-
princessin Cecilie, K aiser Wilhlem 11 şi Deutschland, iar Fran­
cezii au Provence, Lorraine şi Savoie.
Astăzi, după nenorocita întâmplare a Citanicului, cel mai
 TRANS\ T H N T K m 275

m are uriaş al oceanului este transatlanticul Lusitania ') al soc.

Cunard. Este lung de 254ra, larg de 26m, 40, are maşinării
de 65000 cai vapori, în care cele 4 turbine motrice au 3
milioane de aripioare. In timp de răsboiu poate primi 20000
de soldaţi. De şi la început ca iuţeală nu întrecuse pe Deutsch­
land, totuş cu timpul ajunse să-l întreacă, aşa că în 1908
la 6 Octombrie, plecând din Queenstown la ora 1 p. m., a
ajuns cu bine la New-York cu cei 1994 de călători, la 11
Octombrie, la ora 9 a. m., străbătând Oceanul în 4 zile, 19
ore şi 5 minute, aşa că în acea dată englezii au câştigat
întâetatea în iuţeală.
5. Marile societăţi de navigaţiune. încă din 1838— 1843,
vaporul de mărfuri şi călători Great-Western făcea curse
regulate între Änglia şi Ämerica. Âcest fapt încurajă pe ne­
gustorul Cunard, care făcu patru vapoare (1840), întemeind
astfel prima societate de navigaţiune. In acelaşi an se înte­
meia Peninsular a. Oriental Co-, şi apoi în urmă se întemeiară
foarte multe societăţi. Dăm mai jos numele unora din cele
mai mari societăţi de navigaţiune din ultimii zece ani.
Anglia. Cunard Steamslup Co-, Liverpool; Ismay, Iurie
Co. (conducând Oceanic Steam navig. Co. şi W ţjite Star),
Liverpool şi N ew -York; Peninsular a. Oriental C o .; Britisch
a. North Atlantic Co., Liverpool; Anchor Line, Londra, Glas-
cow, Liverpool; Harissons Line, Liverpool.
Germania. Hamburg-Amerika Linie, Hamburg ; Ham­
burg-Südamerikanische Gesellschaft, Hamburg ; Australische
D am pfschiffs Ges., Hamburg; Norddeutscher Lloijd, Brema.
Fran ţa. Messageries Maritimes, Marsilia şi Bordo ; Com-1

1) Z ia r e le n e a d u c v e s t e a c ă G e r m a n ia a în z e s t r a t m a rin a s a c u c e l

m a i m a r e v a p o r d in lu m e , n u m it Imperator. R s e v e d e a la n o t iţ e
27G NATURV

pagnie générale transatlantique, Havre, Marsilia ; Chargeurs

réunis, Havre ; Cyprien F abre et Cie., Marsilia ; Transports
Maritimes à vapeur, Marsilia ; Fraissinet et Cie, Marsilia.
S tatele Unite ale Am ericei de Nord. United Staates
Government din Filadelfia.
Celelalte ţări europene şi extraeuropene, mai fiecare
şi-au înjghebat societăţi de navigaţiune, care însă nu se pot
compara ca număr şi putere de vase cu cele citate.
Marile linii de navigaţiune străbătute de vapoarele socie­
tăţilor de navigaţiune sunt desemnate p e hărţi ca un adevărat
bulevard foarte bine hotărât şi urmat între apusul Europei
şi răsăritul Americei de Nord.
6. Până la ce grad de concurenţă pot ajunge Englezii,
Francezii, Germanii şi Americanii cu înjghebările acestor
mari uriaşi ? Mărind dimensiunile vor trebui mărite şi por­
turile, apoi mărind iuţeala, se vor cheltui cărbuni din ce în
ce mai mulţi.
De sigur căf pentru viitor cele patru mari puteri econo­
mice din timpurile noastre vor căuta să construiască uriaşi
din ce în ce mai mari.
Vor să construiască un transatlantic de 300m lung. şi
care să meargă cu o iuţeală de 30 de noduri pe o ră? Va
trebui să aibă o lărgime de 33m, 50. Va putea să primească
o încărcătură de 80000 de tone- Va consuma 3000 de tone
de cărbuni în 24 de ore. Va costa 100 mii. lei.
Pentru o singură călătorie îi va trebui 15000 tone căr­
buni sau vre-o 3000 de vagoane încărcate cu câte 5000
kgr. de cărbuni.
Un ast-fel de transatlantic ar străbate oceanul Atlantic
dintre apusul şi răsăritul Americei de Nord în 4 zile.
Pentru viaţa economică a omenirei, o astfel de luptă ar
 TRANSATLANTICUL 277

fi o vanitate, un lux şi o paradă ? Nu, de oare-ce pe mă­

sură ce călătoria din Europa şi Hmerica, ar deveni din ce
în ce mai lesnicioasă atunci pe aceiaş măsură legăturile
între cele două continente ar fi mai numeroase (călători,
sctjimb de mărfuri), iar omenirea va profita mult din acest
progres al transatlanticului, care apropie zi pe zi mai cu
înlesnire marile naţiuni.
R. LHZARESC ü . N.
PROFESOR L R LICECIL SF. SRV K
----------------------- -CSffiS»------------------------

CUM DORESC SÂ-MI VAD O R A ŞU L 1)

III.
OR A ŞU L DE MUNTE.

Trăsături ca racteristice. întemeietorii principatelor noa­

stre, voevozii Negru şi Dragoş, n’au descălecat tocmai în
câmpiile Dunării, ci la poalele munţilor şi-au ales reşedin­
ţele. Munţii apără mai bine de cât câmpiile, în vremuri de
restrişte ; şi când, după liniştirea barbarilor, românii au eşit
din fortăreţele lor, şi-au stabilit mai întâi la poalele Carpa-
ţilor oraşele. De aceia, oraşele de munte sunt cele mai vecţn
oraşe româneşti.
Condiţiile de siguranţă au predominat totdeuna la ale­
gerea şi stabilirea unui oraş, nu numai la noi, dar şi aiurea.
R ş a Hamburgul, dacă este aşezat la o foarte favorabilă
poziţie, între gura Elbei şi marea Nordului, întemeietorii lui
nu s’au gândit, nici la bună situaţie comercială, nici la un
bun teren de construcţie ori cultură, ci mai vârtos la sigu­
ranţa lor faţă de invaziunile barbarilor, siguranţă ce o oferea

1) Vezi N atura N o. 7 şi 8, Aprilie şi M ai 1912.

«Natura», Rn. VII, No. 9. 9
278 NA T U R A

apa adâncă care înconjura o bună parte din oraş. Veneţia,

în timpurile de decadenţă a imperiului roman de apus, nu
era atât de împrăştiată pe lagune. Hordele lui Atilalau îngrozit
populaţia de pe malurile golfului Veneţian, şi locuitorii s’au
refugiat pe numeroasele insuleţe din faţă, unde, mai adă­
postiţi de barbari, s'au desvoltat bine, ocupându-se cu co­
merţul. Cu timpul băştinaşii s’au împrietenit şi amestecat cu
Longobarzii, care ocupaseră ţărmurile. Şi câte alte exemple !
In vremurile ved)i, oraşul de munte se clădea cam pe
dos de cum se procedează astăzi. Anume, se construia întâi
cetăţuia, la loc bun de apărare, pe vârful muntelui, şi pe
lângă ea, mai ales în ea, se construiau apoi şi celelalte lo-
cuinţi şi drumuri. Cu cât timpurile se mai linişteau, cu atât
drumurile ce duceau în vale se înmulţeau, casele se lăsau
timid spre poale. Cine a vizitat Râşnovul de lângă Braşov,
şi s’a suit acolo sus pe cetăţuie, a putut, de sigur, privind
frumoasa câmpie ce se desfăşoară ocţjilor, vedea acest caracter
de dezvoltare al oraşelor vectji.
Astăzi lumea este mai aşezată, mai puţin războinică, dar
mult mai regustoroasă, căci „lupta“ se dă astăzi urmând
„strategia economică“. Astăzi «locul bun» este cel la dru­
mul mare, şi e de prisos să mai spun că numai artiştii...
cu parale îşi caută ogradă pe creasta dealului, ori, cine vine
mai târziu, ia loc mai în spate, se sue la galerie.
Oraşele de munte rar ocupă o suprafaţă mare, căci
munţii le strâng ca un cleşte. Ele iau forma văilor şi
câte odată se înşiră dealungul unui râu. Cu cât valea e mai
largă, cu atât un oraş de al nostru de munte, se poate dez­
volta mai bine în industrie, care cere să aibă loc şi totul
la îndemână. Industria va progresă şi mai bine, dacă un
 CUM noii ESC SA-Mt YĂn ORASUT, 27i>

curs de apă navigabil este în preajmă, căci greutăţile de

transport— mai accentuate la munte— sunt cu mult înlăturate-
Aceste condiţiuni nu sunt îndeplinite la noi pretutindeni,
dar e învederat lucru că, industria acolo progresează, unde
braţele, energia şi materialul pentru lucrare sunt eftine, iar
transporturile nu prea grele. Oraşele noastre de munte ar fi
chemate pentru aşa ceva, căci s’ar putea procura energia
hidraulică nu prea scumpă, iar dacă aceasta e imposibil, pe­
trolul nu e la mare distanţă de extracţiune şi uşor pot fi
aprovizionate motoarele «Diesel» cu petrol ale fabricilor care
s ’ar stabili acolo.
P olitica o ra şelo r de munte. Ce să sfătuesc pe consilierii
oraşelor noastre de munte ? Natural, cum să-şi facă oraşul să­
nătos, bogat, să-l mărească, să-l înfrumuseţeze. Bogăţia însă se
face, sănălatea s£ păstrează, iar pentru a se atinge acest
scop, trebuieşte studiu şi lucru. Industriile şi comerţul unui
oraş, aduc şi fac bogăţia acelui oraş. Oraşele de munte dar,
să caute să atragă industriile. Industriile cer însă capital, şi
capitalul siguranţă ; iar dacă oraşul vrea să le atragă, ad­
ministraţia comunală trebue să aducă la cunoştinţă, să pu­
blice cât mai mult, ce anume industrii se pot dezvolta în
oraşul lor, ce locuri se pot pune la dispoziţia industriilor
şi supt ce condiţii, ce mijloace de transport posedă oraşul,
ce fel de populaţie posedă oraşul, şi mai ales cifre sigure
nu vorbe !
Pentru o astfel de acţiune, oraşele cer însă adevăraţi pă­
rinţi care să le conducă, nu de cei provizorii. Mi-aduc a-
minte de ce citeam odată într’o carte, frumos şi cu inimă
scrisă, şi mai citesc încă odată acum :
«La ora 9 de dimineaţă, primarul şi cele 12 ajutoare
sunt la primărie, la lucru. Primarul are 32.000 lei leafă anu­
230 NATURA

ală, primul ajutor 15000, ceilalţi câte 12000 lei. Aceşti oa­
meni trebuie să merite banii pe care îi primesc, şi de aceia,,
o neîncetată întrecere este între ei. Zelul administraţiei mu­
nicipale crează prosperitatea acestui oraş ? Ori, din contră,
prosperitatea oraşului târăşte cu sine sârguinţa acestor 13 neo­
bosiţi oameni ? In orice caz, eu cred că ei o ajută mult.»
„Am întrebat pe un consilier, de ce este, el, cel mai
mândru în oraşul său. După un moment de gândire, îmi
răspunse: sunt mândru, mai ales, că sunt cetăţean al
Coloniei ')•••“
Şi în aceiaş legătură de idei, adaog rândurile 2) :
„...Nu m’am putut opri, fără ca să observ aici, dealtfel
ca aproape în toate oraşele pe care le-am vizitat, silinţa şi
activitatea dezvoltată de primar şi ajutoarele lui“...
«...Cauza este că, funcţiunile de primar şi ajutoare, sunt
plătite cum trebuie, iar persoanele se aleg dintre cetăţenii
capabili, care au dat probe de aceasta...»
«...Autoritatea sa (a primarului) este respectată şi părerea
sa ascultată cu smerenie ; el are aproape poziţia unui pre­
fect în consiliul judeţean, dar mai amestecat în acţiune, mai
interesat de bunul mers al lucrărei, şi mai stabil. Căci, numit
la început pe o perioadă de 12 ani, el devine primar pe
viaţă, dacă e ales a doua oară. Şi, dacă după 12 ani, nu e
menţinut, el are dreptul la o pensiune egală cu jumătate din
leafa lui. La fel şi ajutoarele lui.»
Condiţiunile higienice ale oraşului, le voi expune aici
repede, căci oraşele noastre de munte sunt în condiţiile cele

1) Rhin et W estphalie de Ju le s Huret, pag. 152

2) flceaş scriere, pag 28, unde se vorbeşte de oraşul Mayenţa.
3) de către consiliul comunal şi aprobat de guver.i in urma cercetări-
jor titlurilor şi capacităţii canditaţilor.
 CUM DORESC si-M I VĂD ORAŞUL 281

mai tjigienice, în raport cu celelalte, ori este mai puţin de

lucrat de. cât în oraşele noastre de câmpie, de exemplu. La
„oraşul de câmpie“, voi cită şi părţile ce vor lipsi aici.
Cu cât oraşul se măreşte şi populaţia se îndeseşte, con-
diţiunile ţjigienice sunt mai periclitate, şi dacă ^igiena şi
medicina nu ar fi făcut progrese enorme în ultimile două
secole, să fim siguri, poate că viaţa atât de intensivă a ora­
le lo r de astăzi, nici nu ar fi posibilă, ori calamităţile ar fi
permanente, «ca o sabie a lui Damocles ar atârna» deasupra
oraşului. Să ne folosim de aceste progrese ca să prevenim
nenorocirile, să luăm măsuri de pază pentru curăţenia ora­
şului : a stradelor şi pământului lui, a apelor lui, a aerului lui.
*
* *
Terenul oraşului de munte este mai totdeauna ţ)igienic
pentru a fi construit; dealtfel, în stabilirea oraşelor, văzurăm
că, foarte des, cu totul alte condiţii s’au avut în vedere. Nu
este mai puţin adevărat, că şi în vedjime, unele oraşe au
avut căutare, şi au şi astăzi căutare, prin condiţiile şi clima
lor sănătoasă. Cetatea eternă a Romei , clădită de nepoţii lui
Numitore , a fost repede populată de locuitorii Laţiului, ţinut
mlăştinos şi deci nesănătos, unde traiul nu era tocmai uşor.
înălţimile celor 7 coline, de pe malurile Tibrului, erau un
teren mult mai bun şi mai sănătos, şi nu rareori Titu Liviu
şi Tacit au lăudat în scierile lor, Roma, ca fiind foarte sănă­
toasă ’)•
Când construim, căutăm mai ales ca terenul să fie u scat;
altfel, casele sănătoase se construesc mai scump. In stabilirea
oraşelor noi, mai căutăm ca apă bună şi îndestulătoare să 1

1) D i e h y g ie n is c h e n . V o rb e d in g u n g e n f ü r d ie O r t s a n s ie d e lu n g e n de
H . S a lo m o n , Prof, bonorar.
282 NATURA

fie în apropiere ; să avem posibilitatea de a îndepărta uşor

şi repede gunoaele şi apele murdare. Rcestea ar fi condiţi-
unile Irjigicnice, pe lângă climă şi calitatea terenului.
Canalizarea oraşului vine şi în ajutorul îmbunătăţirii te­
renului de construcţie, căci prin o canalizare sistematică se
poate usca, se poate scoborî nivelul apelor subterane. Dealtfel
se recomandă totdeauna ca terenurile nesănătoase sau expuse
inundaţiilor, să fie destinate parcului ori grădinilor oraşului.
Canalizarea este chemată însă în primul rând, să îmbu­
nătăţească condiţiunile tjigienice ale unui oraş, nu numai
prin faptul că îndepărtează uşor şi repede apele murdare din
locuinţi şi de pe străzi, ori apele ploilor, care staţionând devin
cu totul nebigienice, ori împiedică circulaţia, dar ajută mult
şi la buna stare ^igienică a corpului orăşenilor, căci
prin prezenţa ei, înlesneşte instalarea de băi publice
şi private ; înlesneşte buna întreţinere a locuinţelor, a sta­
bilimentelor, a stradelor şi pieţelor. Un oraş tară canalizare,
nu mai merită astăzi să poarte numele de oraş.
Apele canalelor nu totdeauna trebuesc lăsate să se verse
în râul ce scaldă oraşul, sau care trece prin apropierea lui,
căci, dacă oraşul e mare şi râul e mic, pericolul, pot zice,
nu’l înlăturăm, ci îl micşorăm ceva, ca să-l mutăm. Râul
devine în loc de binefacere, un pericol pentru coriverani,
iar oraşele din vale sunt cu adevărat persecutate. De aceia
în condiţii de acestea, nefavorabile, apele trebuesc, în o mă­
sură oarecare, clarificate, înainte de a fi vărsate din canal
în râu. Şi sunt atâtea mijloace bune de curăţire, că
nici nu trebuie să ne îngrijim, cum ! Ce credeţi de exemplu,
că ar fi devenit râul Ruhr din Westfalia, dacă s’ar fi lăsat
ca, — să citez numai Ruhrort- ul, Duisburg~u\, Essen- ul,
Bochum-u 1 şi atâtea alte orăşele — să-şi verse apele cana­
 CUM nORKSC SÀ-M I VX D ORAŞUL 2-3

lelor lor direct în acest râu, dacă s’ar fi lăsat ca furni­

carul de fabrici, ale căror coşuri, veşnic fumegânde, fac as­
pectul unei păduri, să-şi verse tot felul de ape, cu tot felul
de funingini, uleiuri, otrăvuri, colori fel şi fel, varuri,
cenuşi şi ce nu vă gândiţi ? Şi să ne mai amintim,
ca numai din apele care trebuie să vie în râu, se
beau încă în 1901, peste 180 milioane de m. cubi, din care
120 mii. m. cubi nu s’au mai reîntors în Ruhr. Această apă
se lua prin 82 de staţiuni de pompare şi peste 18 stăvilare
din care 16 erau pentru alimentare cu apă, deci numai două
pentru alte scopuri. Şi la fel cu râurile vecine, Emscher şi
Wupper. In momentul acesta mă gândesc la râuleţul Azuga,
pe care, clţiar vara, l’am văzut de atâtea ori colorat mai
bine de cât cerneala cu care scriu aceste rânduri..
Curăţenia apei de băut, ca şi canalizarea, împiedică răs­
pândirea şi isbucnirea multor boale epidemice, în special a
tifosului, desinteriei, hjolerei. De aceia, în fie-ce oraş, apa
filtrată cum trebue, trebue să curgă în conductele fiecărei
case, şi nu numai a tâ t: este încă un secret pentru mulţi,
cum se face că apa din conducte, destul de curată, tot se
infectează aşa de des de pe la canale. Astfel de instalaţii
nu trebuie să le facă ori-cine, căci sunt anumite lucruri ce
trebuesc cu multă grije şi pricepere construite ; altfel, de,
nu vom şti ce bem. Păcat că nu am aici un tablou care să
desvăluie misterul : a se face, şi a nu se face. Destul atât.
Higiena recomandă o specializare a cartierelor unui oraş,
şi e bine ca oraşele care se dezvoltă, să prevadă precis, ce
va deveni fiecare regiune, cu ce fel de locuinţe va fi clădit,
cum va fi clădit. Centrul oraşului e determinat de multe cir­
cumstanţe să rămâie cartier comercial, aproape totdeauna.
Partea industrială se va stabili acolo, unde terenul este în­
284 NATURA

destulător pentru întinderea fabricilor şi depozitelor, unde

drumurile de comunicaţie naturale şi calea ferată sunt aproape.
Se va avea încă în vedere şi direcţia vânturilor dominante,
ca să ferim oraşul de fumul şi mirosul fabricilor. Partea ora­
şului cu locuinţe de lucrători va fi lângă partea industrială,
iar cea de locuinţe de închiriat, fie „cazărmi de închiriat
pe lângă cea comercială. Cartierul de locuinţe se aşează la
adăpost şi linişte, iar sfertul cu „colonia de vile“, in partea
cea mai sănătoasă şi artistică. Rcest sfert se poate uşor
dezvolta ca un „oraş în parc“.
Oraşele noastre de munte se pot uşor dezvolta ca un
oraş risipit în un mare parc, şi Sinaia este un exemplu.
Pădurile şi vegetaţia nu trebuiesc distruse cu totul de pe
terenul oraşului, ci locul de construcţie trebuie bine ales, în
raport cu vegetaţia existentă.
Alegerea stradelor trebuie să o facem ţinând bună seamă
şi de ^igiena locuinţelor. Trebuie să evităm expunerea locu­
inţelor prea mult la vânturi, vârtejuri; iar de soare, lumină,
să nu fugim, şi pentru aceasta, lărgimea străzei în raport
cu înălţimea caselor nu e „fără importanţă“. Pavarea stra­
delor ajută mult tygiena, pe lângă comunicaţie, iar oraşele
de munte au piatra eftină şi aproape. Pot cel puţin gudronâ
unele străzi îngrijit şoseluite, iar trotoarele pavate cu piatră
spartă, aşezată în mozaic, sunt şi curate, şi practice.
Parcurile şi aleele unui oraş joacă şi ele un mare
rol bigienic, cu cât oraşul e mai mare, ori mai des populat,
căci ajută mult la îmbunătăţirea aerului — oxigenarea lui,
ştim cum — procură răcoare vara, adăpost iarna, procură
desfătare ochiului şi sufletului, iar în zilele de sărbătoare şi
orele libere, cetăţenii se pot recrea şi prin sporturi îşi pot
 CUM DORESC SĂ-MI VĂD ORAŞUL 285

păstra buna stare a corpului. Dar în chestia această voiu

mai reveni.
Condiţii de confort şi circulaţie. Pe mulţi îi atrage
oraşul, nu numai interesele, ci şi confortul pe care oraşul le
oferă — nu mă gândesc la oraşele noastre — şi câţi nu zic :
„în oraş se trăeşte bine“. Kceste condiţii ar fi, pe lângă apa,
canalul, luminatul cu gaz ori electricitate, fie ctjiar încălzitul
„dela robinet“, procurarea materiilor necesare — de alimen­
tare ori îmbrăcăminte — şi, mai ales, distracţiile, instituţiile
culturale, mijloacele de transport; despre aceste ultime voiu
spune câte-va cuvinte.
Hstăzi nu se mai permite unui oraş să nu aibă măcar o
sală de conferinţe, adunări ori teatru, un... cinematograf -
care ar trebui să fie mai cultural decât este astăzi!) — , un
flotei acceptabil, băi publice.
Parcul oraşului trebuie să prevadă şi o mică grădină
botanică sistematică, un despărţemânt pentru zoologie şi
mineralogie; dacă oraşul e industrial, şi un muzeu tecnic.
Tot în parc e bine să se aşeze neapărat un muzeu f)igienic
şi unul istoric al oraşului, şi un local pentru diferite expo­
ziţii regionale ori ale oraşului. Oraşul trebuie să aibă şcoli
potrivite lui şi regiunii, o bibliotecă populară, cercuri cul­
turale şi muzicale.
In viaţa de oraş, jocurile şi sporturile nu mai trebuesc
privite ca «lux», ci ca necesităţi. De aceea, tot în parcul
oraşului ar avea locul un bazin de înnotat acoperit, care1

1) In anumite oraşe ale Prusiei, autorităţile de învăţământ, văzând

panta pe care cinematografele au alunecat, au interzis elevilor vizitarea
anumitor cinematografe. Iar artiştii din Berlin s’au cartelat contra
acestei arte uşoare. Iată cum invenţii bune sunt utilizate rău.
286 NATURA

vara şi iarna să fie plin cu apă, zilnic reînoită, la tempera­

tura de 2 0 —2201)- Locuri de jocuri pentru adulţi şi copii,
tot în parcuri să se prevadă şi adapteze; oraşele noastre nu
trebuie să se mulţumească numai cu jocurile . . . . din ne­
lipsitele şi t)igienicele cafenele !
Căile de comunicaţie nu constituesc numai un confort
pentru oraş căci ne permit, zi şi noapte, cu uşurinţă şi
plăcere, să ne transportăm în orice punct al oraşului — dar
pot spune, că de alegerea reţelei de străzi, de forma lor,
depinde foarte mult dezvoltarea armonică şi normală a tu­
turor părţilor oraşului.
In un oraş de munte, traseul unei străzi îl indică foarte
mult accidentarea terenului, iar reţeaua de ales, forma văei
in care se desfăşură oraşul. Nu vom uita, că străzile cele de
mai jos, din vale, vor fi cele mai circulate, căci valea este
destinată să devie centrul oraşului, pe când cele mai de pe
coaste vor fi mai liniştite.
*
* *

Condiţiile estetice. Oraşele de munte sunt cel mai mult

chemate să armonizeze frumuseţile naturei, cu acele ce pot
eşi din mâna omului. Dacă din întâmplare, un lac, „adânc,
limpede şi liniştit ca ocţ)ii unei madone“, ori marea „sa-
firie, in care razele soarelui se pierd în mii de irizaţii şi luna
îşi scaldă faţa“ se adaogă tabloului, formând tot ceeace na­
tura poate uni mai frumos, oraşul poate deveni, aici, un ade­
vărat paradis pământesc. Ce păcat, când nu înţelegem acest

1) In Cbarlottenburg, ca mai în toate oraşele Germaniei, este un

astfel de bazin, pentru înnotători şi neînnotători, alăturat băilor popu­
lare. Dimensiile lui sunt 2 0 x 3 0 metri, şi un al doilea se simte nevoia
a se construi, acesta ne mai fiind suficient.
 CL’ M D O R E S C S ' -MI VĂD O R A Ş U I , ‘ 87

paradis! Nisa, Lugano, Como, Lausanne, câştigă foarte mult

prin prezenţa mărei sau lacului.
Oraşele noastre de munte nu au lacuri, iar ca să se
creeze lacuri artificiale, nu e totdeauna recomandabil, mai
ales că este şi foarte costisitor.
Oraşele noastre de
____canal.' . curbe Je nivel.
munte trebuie să cul­
tive artistic văile râuri­
lor care le scaldă ; stră­
zile şi casele trebuiesc
artistic construite, fără
insă a se pierde din
vedere nevoile tecnice,
căci, mai înainte de
toate, oraşul se carac­
terizează prin viaţa şi
activitatea pronunţată,
ce se găsesc in el.
Voiu da aici un
exemplu >) de cum tre­
buie să unim, in un
oraş de munte, utilul
cu frumosul, căci „felix
qui miscuit utile dulci".
Să luăm— dacă putem
— o vale cu râul ei, ca
in figură : in dreapta şi in stânga, poalele munţilor — să ne
uităm in spaţiu prin ocl)ianul liniilor ce să văd, numite „curbe
de nivel" şi care nu trebuie să ne încurce. Dreapta: cum ar
trage străzile un prea mare iubitor de privelişti; stânga: cum1

1) Imprumut figura din ‘ C an alization und S täd tebau de P ro f. B rix.

288 NATURA

le-ar duce un altul, care se gândeşte şi la util. Să lămuresc şi

mai m ult: râul curge în fundul văii, iar deoparte şi de alta
tragem două frumoase bulevarde. Călătorule „au-ţi visurile
cu undele cristaline ale râuleţului, care curge neîncetat, mur­
murând printre stâncile acoperite cu muşchi şi flori...“, sau
cum ar zice G oethe: „Du Băctjlein silbertjell und klar...“. Şi
după cum „toate drumurile duc la Roma“, in un oraş de
munte, toate străzile duc la râu, in vale- Ca un frumos amfi­
teatru s’ar ridica oraşul in dreapta, dar, dacă ne vom gândi
şi la soarta canalizărei şi la circulaţie — căci multe din stră­
zile transversale vor trebui să fie adevărate scări — vom
suspină, şi va trebui să ne mulţumim şi cu Înfăţişarea ma
puţin „poetică“ din stânga, dar mai fiigienică, mai eftină,
mai practică.
Frumuseţea oraşului de munte o mai mărim şi prin ar­
hitectura construcţiilor şi pieţelor, şi am observat, desigur,
că construcţiile de pe înălţimi impresionează mai mult, ele
dau „silueta“ oraşului. Nu se'recomandă ca construcţiile de
pe înălţimi să fie unite în blocuri; vilele trebue să fie acolo
singuratice şi falnice. In căutarea impresiei ce voim să ob­
ţinem, să observăm legile contrastului. Priveliştea acestor
construcţii trebue să rămâie'cu totul deschisă, mai ales spre
punctul principal de observaţie, şi de aceea se recomandă
ca străzile, sus pe coastă, să nu fie clădite decât pe o parte
a lor.
In vale, construcţia poate fi mult mai deasă, chiar în
blocuri continue, fără ca aspectul artistic să piardă. In acest
mod se capătă o siluetă a oraşului de munte, fie piramidală,
de exemplu Mont St. M ichel; fie amfiteatrală, de exemplu
G enu a; fie mai des, combinaţii de piramide şi amfiteatre.
Să nu se creadă că arta este cevă de „gustibus non est...“
 CUM DORESC SÄ-MI VĂD ORAŞUL 28»

Bineînţeles, mă voi feri să arăt eu, aici, ce este arta, când

lui Taine îi trebue volume pentru aceasta. Dar, ca să explic
rostul în această revistă a „condiţiilor estetice“, mă întreb :
este arta o ştiinţă, ori ştiinţa o artă ? Este sigur, că în multe
părţi se confundă între ele. Rşh unii zic „arta inginerului“,
alţii „ştiinţa inginerului“. Coţi sunt de acord, că şi arta are
legile ei generale. Ştiinţa, nu se caracterizează tocmai prin
faptul că are legi ?
Leonardo de Vinci nu a fost numai artist genial, dar şi
om de ştiinţă genial. Pentru o pânză a lui, el făceâ prealabil
adevărate studii ştiinţifice. Şi ca el, toţi artiştii mari. Dar şi
pentru a se înţelege arta, cinevâ trebuie să-i cunoască cel
puţin legile; numai atunci poate zice că a prins fru­
museţile unui subiect de a rtă: de muzică, de pictură, de sculp­
tură, arhitectură, etc. Nu e la fel ca în ştiinţă ?
* *

Oraşele italiene în special, cele franceze, spaniole, posedă

atâtea bogăţii de artă; de artă în construcţia oraşelor. S ’a
crezut că aceasta se datoreşte numai simţului artistic al po­
poarelor ; şi atunci, când germanii au căutat să facă artă în
construcţia oraşelor lor, conduşi fiind numai de simţ, au ob­
ţinut, v a i... regrete eterne! S ’au întors, dar, în oraşele italiene,
şi au studiat, amănunţit şi îndelungat, secretele artiştilor. Şi
le-au descoperit. . . cheile, regulele, ce conduc la artă, reguli
care, le-au mai arătat şi alte greşeli, pe care înainte nu le
vedeau 1 Şi arta cere studiu.
Frumuseţea unei străzi sau pieţe, are mare asemănare cu
frumuseţea unei încăperi ): frumuseţea pereţilor şi formei
odăei, adică estetica în volum şi suprafaţă şi frumuseţea

1) D ie A u ssta ttu n g von S t r a s s e n u n d P lä tz e de Prof. F . G en z m er,

290 NATUKA

mobilierului şi a aranjamentului lui în odaie. La fel şi cu

străzile ori pieţele: estetica faţadelor, formelor generale şi a
încadrărei; frumuseţea mobilierului ar fi procurată de mo­
numentele, grădinile, fântânele, chioşcurile, plantaţiile, de pe
stradă sau piaţă.
Voi face aici câteva observaţii, care se referă mai mult
la oraşul de munte. In astfel de oraşe, să nu astupăm nici­
odată cu construcţiile noastre, priveliştile frumoase ale naturei;
din contră, ele să formeze o încadrare armonioasă cu con­
strucţia ce voim să ridicăm. Un munte, sau frumos deal,
cţ>iar îndepărtat, poate procură un fond pitoresc în o stradă,
piaţă, sau chiar la o construcţie separată. Să dăm drumul
liber ochiului nostru, să se desfete în înălţimile depărtate. . .
Frumoase motive procură încă, în oraşele de munte, apele
aduse în mod artificial, care ţişnesc feeric: ne amintim fru­
mosul tablou al fântânei din parcul Sinaei, din dosul ho­
telului Caraiman. Din fericita armonie ce s’a scos, întrebuin-
ţându-se fântânele ţâşnitoare, vila Aldobrandini din Frascati
îşi trage vestea ei. Este un monument de arhitectură, care se
resfiră la poalele unui munte — un pitoresc fond— şi e scăldat
în stropii curcubeiaţi ai ţâşnitorilor, împărţite cu mult gust
printre bolţi, a căror apă se scurge furtunos prin conducte,
din înălţimile muntelui ’)•
Doresc ca oraşele noastre de munte să fie simbolul să­
nătăţii, muncei şi pitorescului, care se găsesc în ţara noastră,
după cum în trecut munţii au fost isvorul şi regeneratorul
românismului!
C IN C IN R T S F 1 N Ţ E S C U

------------- -------------------- 1

1) D e c o n d iţiu n ile f in a n c ia r e v o i v o r b i la « o r a ş u l d e c â m p » .
 NOTIŢK 201

NOTIŢE

SPRE ŞTIINŢA. — Reproducerea acestor Notiţe este îngăduită numai cu ară­

tarea numărului din „Natura" din care se vor luă. Aceste notiţe nu sunt cum s'ar
crede luate deadreptul din revistele arătate, ci sunt prefaceri după articole cu mult
mai întinse.

A l p i i u c i g a ş i . C a în f ie c a r e a n , d . p r o f. Staub a p u b lic a t d e c u râ n d
n u m ă ru l a s c e n s i o n i ş t il o r c a r e ş i - a u g ă s i t m o a r t e a în m a s iv u l A lp in în

p r im ă v a r a ş i v a r a a n u lu i 1 9 1 1 / A c e s t n u m ă r e d e 1 1 8 p e r s o a n e , c e i a c e
f a c e c a n u m ă r u l c e l o r m o r ţi în tim p u l c e l o r d in n r m ă 1 0 a n i s ă fie d e
1 0 0 4 . R e c o r d u l t r is t îl ţin e a n u l 1 9 0 9 c u 1 4 4 m o r ţi. N a ţ io n a lită ţile c a r e
in tr ă în a c e a s t ă lis t ă s u n t : Germanii, Austriacii, Elveţienii şi Francezii.
Englezii a u a v u t s ă p lâ n g ă n u m a i 2 m o r ţi în 1 9 1 1 ş i 4 în 1 9 1 2 . A c e ş t ia
d in u r m ă s u n t, d u p ă c u m a r a t ă d. Staub, fo a rte p r e v ă z ă to r i şi u rc ă
m u n ţii n u m a i c u c ă lă u z e , d e c a r e G e rm a n ii c r e d c ă n ’a u n e v o e .

(La Nature, 18 Noemvrie 1911).

D e s c o p e r ito r u l p o r ţ e l a n u l u i în E u ro p a . D e s c o p e r ito r u l p o r ţe la ­
n u lu i în E u ro p a e ste n a tu r a lis tu l şi filo s o fu l Ehrenfried Walter von
Tschirnhaus şi nu a lc h im is tu l A. Bottger cu m s ’a c r e z u t m u lt tim p ..

S t u d iile lu i Hermann Peters a u d o v e d it a c e a s t a . Tschirnhaus s ’a n ă s c u t

I a 1 6 5 1 ş i a m u rit la 11 O c t o m b r ie 1 7 0 8 în D r e s d a . E l a o b s e r v a t in tre
a l t e l e , c ă s i l i c a ţi î d e a lu m in iu ş i m a g n e z iu s e p r e f a c în tr’o m a s ă p o r -
ţ e la n o a s ă , d a c ă s e p is e a z ă m ă r u n t c a f ă in a şi s e în c ă l z e s c l a c ă ld u ră

m a re d e to t. T o t el a m ai o b serv at că a d ă o g a rea de p ă m â n t s ili-

c i o s şi c r e t ă la s u b s ta n ţe le g r e u fu z ib ile în le s n e ş te p r e f a c e r e a în m a să
p o r ţ e la n o a s ă şi că a n u m ite s u b s ta n ţe p ot să c o lo r e z e p o r ţe la n u l la

te m p e r a tu r ă în a lt ă . R e g e l e August cel puternic a în s ă r c i n a t p e Tschirn­

haus c u f a b r i c a r e a p o r ţe la n u lu i. T o t Tschirnhaus a c o n s t r u it c e l d în tâ i
c u p t o r p e n tr u f a b r i c a r e a p o r ţe la n u lu i.
P r o f e s o r u l D r. Curt Reinhardt a s t a b ilit că la 1 7 0 4 Tschirnhaus a
l u a t c u n o ş tin ţă d e lu c r ă r ile a lc l)im is tic e a l e lu i Bottger. A p o i d in a c e s t e
lu c r ă r i şi d in a l t e l e c a a c e l e a a l e m e d ic u lu i B artolom ăi s c o a s e în 1706
f a c e r e a p o r ţe la n u lu i. E l e s t e d e a c e i a ş i p ă r e r e c u Peters, B âttger nu a

fa b ric a t v a s e m ari d e p o r ţ e la n d ecât după m o a r t e a lui Tschirnhaus.

292 NOTIŢE

Lucrările lui Bdttger prezintă sfârşitul operei începute şi îmbunătăţirea

descoperirei lui Tschirnhaus. Se poate spune dar cu drept cuvânt că
Ehrenfried von Tschirnhaus este descoperitorul porţelanului în Europa.
(Dr. G. T., Chemiker Zeitung).

O t r ă v i r e a cu V a n a d iu . Vanadiu este un metal. La lucrătorii care

se ocupă cu scoaterea mineralelor de Vanadiu şi prelucrarea acestora
cum şi la aceia care lucrează cu Vanadiu şi săruri de ale lui, ca în
industria textilă, facerea oţelului, etc., s'au observat fenomene de otră­
vire. După un raport din Journal o f the American Medical Association.
Vanadiul şi sărurile lui produce îmbolnăvirea plămânilor, rinichilor şi a
organelor aparatului digestiv. Adesea s'a observat producerea anemiei
şi emoragiilor pulmonare, care duc la tuberculoză. S ’au mai observat
iarăşi turburări gastrice şi aprinderea rinichilor. Pe lângă acestea s’au
mai văzut uneori şi turburări nervoase şi chiar turburări cerebrale.
Încercările făcute pe animale au dovedit că Vanadiul şi sărurile sale
sunt un pericol pentru lucrătorii care lucrează cu ele.
(Dr. G. C., Prometheus, 25 Mai 1912).

C e l m a i m a r e v a p o r d in lu m e se numeşte « Im p era to r , şi a fost

botezat în Fjamburg, de către împăratul Germaniei, Wilhelm II, în ziua
de 10 Mai s. n., anul acesta. Are o capacitate de 141.500 metri cubi,
şi poate încărca 50.000 tone. Vaporul se execută de uzinele Vulcan!
actualmente se lucrează în înterior, fiind început în Iunie 1910. La în­
zestrarea vaporului iau parte tot felul de fabrici germane : de turnă­
torie, de maşini, de mobile, de postav, etc., căci e vorba să cuprindă
loc pentru peste 5000 de persoane, din care 1100 echipajul vaporului,
şi 4000 călători.
Lux grozav pe acest vapor, - ca şi pe Titanic, căci nu voia să se
lase mai pe jos : - restaurant enorm, în două etaje, unde au loc la
mese peste 800 persoane; sere, chioşcuri, basen de înnotat, băi, săli
de masagiu şi gimnastică, etc. Desigur că de data asta nu se vor mai
neglija mijloacele de salvare. Faţă de natură însă nu e nimeni, nici
zeu, nici îm părat!
Mai 1912. Ing. C. Sf.
 SĂRBĂTORIREA LUI FLAMMARION 293

SĂRBĂTORIREA LUI FLAMMARION.

Cine n’a citit măcar una din cărţile minunate ale astronomului-poet
Flam m arion ! Călătoriile acelea printre stele, prin spaţiile fără sfârşit,
descrise cu o meşteşugire de imagini fără pereche, au făcut mai mulţi
astronomi-amatori de cât toate cărţile serioase de astronomie. Unul
din eroii lui Flammarion, celebrul Lumen, care pleacă de pe pământ
cu o iuţeală mai mare decât a luminii, l’a condus pe sărbătoritul de
acum la nişte icoane ale trecutului, pline de o adevărată f.umuseţe şi
gândire filosofică.
La împlinirea a 70 ani de viaţă a lui Flammarion şi pentru 25 ani
dela înfiinţarea Societăţii astronomice din Franţa de către dânsul, un
comitet, sub preşidenţia lui Poincare, marele şi universalul matematic,
a organizat la 26 Februarie din anul acesta o sărbătoare impunătoare,
cu care împrejurare s’a oferit sărbătoritului o medalie de amintire.
Cred că cel mai bun lucru pentru cititorii noştri e să le dau în tra­
ducere liberă discursul ţinut atunci de D-l Poincare.

Să fie oare adevărat că astronomia e o ştiinţă de care

nu te poţi apropia, învestmântată cu integrale îngrozitoare,
un pustiu unde ochiul nu poate descoperi de loc verdeaţă ?
Să pe oare adevărat că munca astronomului e grea şi isto­
vitoare, că munca asta se reduce numai să mişti un pr învâr­
tind un şurub încetinel, încetinel, să citeşti o cifră pe o scară,
s’o înscrii pe un carnet, şi apoi să reîncepi aceiaşi operaţie de
mii şi mii de ori fără să te mai opreşti ? Să fie oare om pe lume
care să creadă aşa ceva ? Nu, dacă ar p, ar însemna că nu cu­
noaşte pe Camille Flammarion, şi asta nu e de crezut.
Pentru el astronomia e cu totul altceva ; el ştie că as­
tronomul trebue să facă măsurări şi că măsurările acestea
cer răbdare multă ; el ştie că astronomul trebue să facă
numeroase calcule, care de multe ori sunt foarte grele ; dar
mai ştie că munca asta va p răsplătită însutit şi că prive-
„Natura“, Rn. VII, No. 10. 20
294 NATURA

liştea cerului nemărginit şi strălucitor, plin de armonie şi de

viaţă, ne va da aceiaşi mulţumire ca alpinistului, care ajuns
în vârful muntelui şi admirând icoana sublimă a gheţarilor
de veci, nu-şi mai aduce aminte de ostenelile urcării. Şi
nu numai ştie toate astea, dar mai ştie să ni le spună în
aşa fel ca să le pricepem.
De sigur, şi ceilalţi astronomi simt mai mult sau mai
puţin lucrurile acestea ; altfel, de ce s’ar constrânge ei la
o muncă grea şi plicticoasă, la vegheri lungi şi în condiţiuni
cu totul nepriincioase. Şi doar nu-i atrage vre-o leafă mare ;
cine îşi închipueşte aşa ceva, n’a deschis se vede niciodată
bugetul Ministerului de Instrucţie publică. Nu, ei muncesc
fără să se plângă, fiindcă ştiu că iau parte la o operă mă­
reaţă care trebue să înalţe sufletul omenesc, să-l apropie
de Dumnezeu şi în acelaşi timp să-l facă mai mândru de
el însuşi, şi, cu toate că nu le e dat să vadă adesea de cât
un colţ al cerului, ei se simt totuşi înălţaţi. Hceasta le e
răsplata pentru o muncă neîncetată. Dar de cele mai multe
ori aceste sentimente ale sufletului lor sunt ca un fel de
instinct nehotărât pe care nu sunt în stare să-l exprime ;
mulţi simt frumuseţea unui peisagiu, numai pictorul o poate
fixa pe pânză, numai poetul o poate pune în versuri.
Ne-a fost dat s’avem un poet care a avut darul să prindă
în scris tainele cerului, să le facă cunoscute şi iubite de
cei care nu le cunoşteau sau de cei care nu ştiau să le
pătrundă ; acest poet e Camille Flammarion. El cântă, şi sin­
gurătăţile cerului se însufleţesc; stelele nu mai sunt puncte
matematice care verifică fără ştirea lor ecuaţiuni diferenţiale,
ci sunt lumi împodobite în culori atrăgătoare, unde e miş­
care, viaţă şi dragoste. întinderea fără sfârşit a spaţiului nu
mai e o monotonie măreaţă şi impunătoare, ci e o felurime
 SÎRBÂTORIREA LUI FLAMMARION 295

bogată şi neaşteptată unde fiecare pas ne aduce o surprin­

dere nouă.
împrejurul Soarelui ocolesc planetele care seamănă cu
pământul în unele privinţe, dar care se deosebesc în multe
altele. Să ne transportăm în ele cu gândul şi cerul ni se va
arătă cu înfăţişeri nouă, cu împrejurări fizice, cu clime şi
anotimpuri adânc schimbate; urmează de aci încljeerea că
viaţa e acolo cu neputinţă ? Să ne aducem aminte că acum
30 de ani se demonstra negru pe alb că în abisurile mărilor
nu putea fi decât moarte sau tăcere. Nu, e mai bine să cre­
dem că viaţa e pretutindeni şi că e totdeauna felurită. Şi
dacă, încă o bătaie de aripă ne ridică mai sus de sistemul
solar, vom întâlni sisteme nouă, nu toate la fel, căci unele
sunt luminate de mai mulţi sori, altele de un corp central
a cărui lumină pare că se stinge şi se aprinde rând pe rând,
la intervale regulate. Şi aceste stele trăesc, căci îmbătrânesc
şi m or; ce zic ? câte odată le vedem născând sub ocţjii
noştri. Şi toate astea se mişcă armonios, fără ciocniri şi fără
catastrofe, şi îndărătul lor lucesc nebuloasele tainice cu o
lumină potolită.
De sigur, aceste minuni nu sunt create de poet, nici nu
le-a văzut el cel dintâiu, dar el nu le uită nici odată şi nu
ne dă răgaz să le uităm nici noi. Şi pe dată poetul devine
apostol; glasul lui puternic mişcă mulţimea şi o scutură din
nepăsare. El a silit să se îndrepteze spre cer mulţi ocţ)i care
nu priviseră decât pământul.
Clpar profanii se înflăcărează; doamnele din societate se
interesează şi ele, entuziasmul se ia dela unul la altul; nu
numai banchetele încălzesc lumea, flacăra pe care o aprinde
dragostea de frumos, dragostea de adevăr, cuvântarea zisă
cu măestrie a unui vorbitor priceput şi convins încălzesc tot
290 natura

aşa de bine sufletele. De aceea părtaşii se îngrămădesc, toţi

vor să-l citească, toţi vor să-l asculte, şi după ce l’au ascultat,
toţi vor să călătorească cu el înspre regiunile a căror splen­
doare au întrevăzut-o.
Dar mă opresc, căci dacă m’aşi lăsă să fiu cuprins al
rândul meu de această înflăcărare, ar putea lumea să creadă
că Flammarion a fost un astronom pentru saloane şi cocoane-
De lo c ; el n’a putut stă multă vreme la Observatorul din Paris
şi ne-a spus pentru c e ; dar a fundat Observatorul din Juvisy,
şi acolo vă garantez că se face treabă bună. Lucrul acesta
se ştie şi în streinătate: acum câteva zile am primit o scri­
soare dela d-1 Max W olf din Heidelberg, celebrul descope­
ritor de planete mici, în care m’anunţă că a dat planetei 605,
însemnată prin înclinarea ei mare, numele de Juvisia, «pentru
ca să recunoască, zicea el, meritele mari ale astronomului
dela Juvisy». Iubite Flammarion, eu, din nenorocire, nu-ţi pot
da din partea mea nici o planetă, dar sunt fericit că pot
aduce omagiu, savantului care e în acelaş timp poet, şi poe­
tului care e în acelaş timp savant.
G. ŢIŢEICA
----------------------------------

SFRRŞITUL LUMII
Mare turburare! Două eclipse într’o lună’)....
Ce să fie? Război, zic u n ii! Sfârşitul lumii zic a lţii! Şi
în adevăr a fost şi este încă război în Tripolitania, ba mai
sunt şi învăţaţi care din când în când prevestesc sfârşitul lumii.
Prevestirile lor pornesc dela o intenţiune lăudabilă căreia1

1) La 1 Aprilie 1912 eclipsă parţială de Lună. La 17 Aprilie 1912

eclipsă inelară şi totală de Soare şi vor mai fi încă 2 eclipse, una de
Lună la 26 Septembrie st. n. şi alta de Soare la 10 Octombrie.
 SFÂRŞITUL LUMII 297

trebue să ne închinăm. Căci un om prevenit face cât doi,

zice proverbul francez. R preveni deci omenirea de apro­
priatul ei sfârşit, înseamnă a o dubla dintr’odată ; tur de forţă
în faţa căruia cei mai semeţi propovăduitori prin faptă a
înmulţirii popoarelor, ca şi cei mai mari duşmani ai împu­
ţinării lor, s’ar da înapoi. Să lăsăm însă consideraţiunile sen­
timentale şi să vedem ce se va întâmplă cu lumea.
Este logic, nu însă şi plăcut lucru, ca să ne gândim că
lumea trebue să aibă un sfârşit, căci cu vremea se sfârşesc
to a te ; cu câtă amărăciune nu ne gândim la sfârşitul vieţii;
şi câte combinaţiuni, câteodată cţjiar negustoreşti, nu năs­
cocim pentru a-1 depărta cât mai mult. La câte influenţe
răufăcătoare nu vor fi supuse generaţiile viitoare!
Le putem da un sfat, să nu se grăbească a părăsi o pla­
netă a cărei locuire este deocamdată destul de confortabilă.
Fericită va fi generaţia dela sfârşitul lumii! Salutăm de
pe acum plecarea voastră! Căci pe când generaţiile noastre
n’au cunoscut decât supărări, concentrări vremelnice pentru
exerciţii, manevre şi războaie între semeni, trecere in rezerve,
miliţii şi cţjiar eşirea la pensie ! Vouă, viitori legionari, vă
este rezervată mobilizarea generală, ridicarea în grămadă
p e n tru .................volatilizarea finală!
*
* *

Sfârşitul Lumii va fi ştiinţific, ori nu va fi.

In adevăr, pământul năclăit, scârţiind din toate încţjeie-
turile sale vecţji, ar desgusta astrele vecine, începând cu cea
mai apropiată de noi, cu eleganta şi prea graţioasa Venus.
Cataclismul este deci preferabil! dar care ? O explozie
vulcanică datorită focului central, este puţin probabilă şi
poate cţjiar demodată. Vulcanii de azi fac mai puţin zgomot
şi fum decât uzinele metalurgice de mâna întâiu. Ei servesc
298 NATURA

mai mult drept reclamă câtorva regiuni, pentru a atrage

escursioniştii. Vulcanii-reclamă nu ne vor face nici odată să
credem că vor fi în stare a turbura în mod serios regulata
funcţionare a maşinii pământeşti.
Rtunci ce ne rămâne pentru a sfârşi?
Potopul ? Istoricii şi Magii de diferite feluri din vechime,,
ne povestesc despre potoape ; dar totdeauna de potoape par­
ţiale, după toate datele, nişte inundaţii mai mari. Dacă ne-am
închipui toate râurile canalizate, cursurile fluviilor îndreptate,
toate apele de pe uscaturi stăpânite de zăgazuri şi de le-am
da drumul deodată la toate, ce-ar fi ? Or cât de însemnate
ar fi pagubele făcute, totuşi un astfel de potop s'ar reduce
la nişte fa p te diverse , de mică importanţă pentru restul lumii.

Cataclismele gheţarilor, produse prin deplasarea axei po­

lilor, nu sunt nici ele de temut şi ca dovadă putem lua Ma­
mutul : un fel de elefant colos pe care-1 găsim înomolit în
malurile Senei şi al cărui corp este îmbrăcat cu o blană
lungă şi groasă. Ce caută el aici? Nu prea este greu de
găsit explicarea. Mamuţii au murit de moarte bună, în locu­
rile unde-i găsim, ca nişte animale de lux ce erau, striviţi
de sigur de vre-o dărâmătură de mal în cursul vre-unei plim­
bări, dărâmătură provocată de vre-un cutremur, care i-ar fi
surprins. Generaţiile viitoare răscolind pământul ar găsi de­
sigur, automobilişti, ori aviatori îmbrăcaţi cu frumoasele lor
măntăli îmblănite, îngropaţi de vii, ar admira desigur mon­
ştrii aceştia; naivi ai generaţiei viitoare! ei ar crede că au
fost surprinşi şi îngheţaţi în urma vre-unei catastrofe pro­
duse de gheţari; în realitate însă nenorocitele victime vor fi
dispărut desigur în mijlocul unor călduri de Iulie şi încă ce
căldură 1 luând parte la cine ştie ce curse celebre, căutând a
bate cine ştie ce record de iuţeală, fond ori înălţime.
 SFÂRŞITUL LUMII 299

Ce ne-ar rămâne dar pentru sfârşitul lumii? Dacă nici

prin foc, nici prin potoape, nici prin gheţari, va pieri poate
prin puterea eledrochim icâ, şi iacă cu m : Herul, aerul atmo­
sferic (mai mult ori mai puţin bun de respirat) să compune
din oxigen şi azot; (cei ce nu ştiu că sunt 21 părţi oxigen
şi 79 azot în acest amestec, şi au isprăvit şi liceul, mai că
nu ar merita să fie felicitaţi).
S ’a constatat în mod ştiinţific că dacă facem să treacă
aerul printr’un arc voltaic, se obţin diferiţi produşi azotoşi,
care, trataţi cu apă, dau naştere acidului azotic. Pe acest fe­
nomen se sprijină fabricarea salpetrului de Norvegia ’).
Hcum sfârşitul lum ii!
Să ne închipuim că împrejurul pământului se deslănţu-
eşte o furtună electrică extraordinară. Fulgere, tunete, des­
cărcări electrice de toate felurile; scântei de sute de metri, etc.
înainte de a ne da cont de frumuseţea fenomenului, tot
oxigenul din aer se va fi combinat cu azotul. O ploaie de
acid azotic va cădea peste tot pământul, care se va în­
creţi, usca şi arde; plante şi animale vor fi în întregime
distruse.
După acest dezastru general, va mai fi rămas puţin gaz,
însă acesta va fi nerespirabil: Care ? H z o t! va răspunde ul­
timul chimist dânduşi ultima suflare.
După afirmările specialiştilor în măsură de a cunoaşte
bine lucrurile, aşa trebue să’şi fi sfârşit cariera onorabila Lună.
Exemplul ei ar trebui să ne servească drept model, ori
cl)iar să ne inspire idei de o dulce filosofie, idei posibile
asupra sfârşitului inevitabil al Pământului. Dar nu 1 Nu putem1

1) V ezi Natura Rn. V ., 1909, p ag. 212—225, Th. S aid el : întrebuin­

ţarea aerului atmosferic la fabricarea substanţelor azotoase.
■301) NATURA

să ne gândim la sfârşitul aşa de dureros al nenorocitei

Luni, fără ca să ne înveselim, ba cbiar foarte veseli.
Când pământul va trece în lumea veşniciei, din cauza
stropirei pe cale electroctjimică cu grozavul gaz otrăvitor,
ce bucurie nu vor simţi diferiţi învăţaţi— extratereştri— ad­
mirând rămăşiţele Pământului, din înălţimea observatorilor
din Venus, Mercur, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun.
D a r ! fiecare Ia rândul lu i!
VICTOR RNRSTRSK1
P ro fe so r Ia L ic e u l L a z ă r

CUM DORESC SA-MI VHD O R ftŞU L1)

IV.
O R AŞU L DE D EAL

C aractere. Hproape jumătate din oraşele noastre sunt

oraşe de deal, şi s’au născut în timpurile de creştere a for­
ţelor principatelor româneşti. Oraşele noastre de deal se pot
dezvoltă mai mult ca cele de munte, căci văile se lărgesc,
sunt mai din plin udate de ape curgătoare, „la drumul mare11,
şi nu departe nici de materiile brute, nici de producţiunile
principale ale, ţărei noastre.
Căile ferate încă de pe acum le favorizează, iar apele
noastre, in un viitor nu prea îndepărtat, vor fi şi ele supuse
la un tribut, căci destul tribut de sânge le-a plătit poporul
românesc secole întregi dearândul!
In aceste oraşe, pământul şi clima e sănătoasă, lucrările
de îmbunătăţire nu prea grele ori scumpe.
Mare parte din oraşele de deal ale Munteniei se pot1

1) Vezi N atura N o. 7, 8 şi 9, 1912.

 COM DOHKSC SĂ-MI VĂI) ORAŞUL 301

desvoltâ în formă de amfiteatru, pe când cele ale Moldovei,

cu o orografie mai neregulată, pot luă tot felul de forme.
O bună parte din cele spuse la „oraşul de munte“ s’ar
putea repeta şi aici, cu atât mai mult, cu cât unora din oraşele
de deal nu li se poate preciza categoria.
Unele din oraşele de deal pare că sunt destinate să ră­
mână „oraşe de locuit“, adică oraşe liniştite, unde funcţionarul,
pensionarul, proprietarul, se pot bucură de frumuseţea şi
ijigiena oraşului. In Germania, aş puteâ cită W iesbaden- ul,
ori ct)iar B onn; la noi, alegeţi-le Domnia-voastră, căci eu
nu doresc să le văd pe toate rămânând numai „oraşe de
locuit“. Altele sunt chemate a deveni industriale, ori comer­
ciale, altele climaterice ori balneare.
Politica oraşelor de deal. Oraşele destinate să rămâie
„de locuit“ sau staţiuni balneare, sunt chemate să se cultive
în două direcţii în primul rând: în tjigiena publică şi în partea
culturală. Am arătat, în trăsături generale, la oraşul de munte,
cam cum se procedează pentru aceste scopuri şi e inutil să
mai insist aici. Altfel însă trebue să procedeze oraşele de
deal, care’şi au speranţa în o desvoltare industrială comercială.
E prea cunoscut că, la noi în ţară, atât comerţul, cât şi
industria unui oraş, nu se poate desvoltâ având în vedere
numai cerinţele interioare' ale oraşului, de oarece numai
oraşele mondiale sunt şi mari centre de consumaţie. Oraşele
noastre deluroase vor avea dar în vedere o consumaţie re­
gională, şi numai în cazuri excepţionale se vor puteâ bizui
pe consumaţia ţărei întregi. In ce priveşte exportul, trebue
să avem în vedere curentul tuturor ţărilor de a’şi câştigă
cât mai mult libertatea economică, şi prin urmare, anumite
industrii de export pot fi privite ca rarităţi.
Căile de comunicaţie şi mijloacele de transport sunt factori
302 NATURA

decisivi în progresul economic al oraşelor, şi regretăm cu

tot dinadinsul, când vedem că acest lucru nu se înţelege,
sau nu s’a înţeles îndeajuns. Ne este dat şi astăzi să vedem
oraşe, care par că au considerat ca o primejdie prezenţa căei
ferate, căci astfel nu s’ar puteâ explică, ce caută atâtea gări
la 2, 3 şi cţ)iar 4 kilometri de oraşele lor! Dacă pe la 1830
i se iertă cţ)iar unui Thiers să prigonească „enormii cai de
fier ce scot fum şi fo c“, — poate pe atunci mai neexplicaţi
lumei decât cl)iar călătoriile prin văzduţ), — astăzi, după atâtea
zeci de ani de experienţe fericite, după ce s’a văzut ce enorme
schimbări aduc căile ferate regiunilor prin care trec, după
ce, mai toţi îndrăsnim să ne apropiem de locomotivă, fără
a ne face testamentul, de ce mai stau unele oraşe aşâ de
departe de satana ?
Nici drumurile pe apă să nu le uităm. Dacă din timpurile
cele mai vect)i, drumurile pe apă au constituit cele mai bune
căi de transport, aducând pe rând bogăţia fenicienilor, gre­
cilor, apoi veneţienilor, genovezilor, ori spaniolilor şi portu-
gezilor, etc., nu este mai puţin adevărat că, şi astăzi, cu toată
dezvoltarea căilor de comunicaţie pe uscat, fie ctjiar şi prin
aer, tot căile pe apă poartă bogăţiile cele mari ale regiu­
nilor şi oraşelor pe unde trec. Hvem şi noi rîuri care pot
deveni de mare folos oraşelor noastre de deal, şi trebue să
facem şi noi din ele, ceeace alte ţări au făcut de mult ’).1

1) Ş i în vechime s au construit canale artificiale de navigaţie, ori «s au

făcut primitoare de plutire» multe rîuri. Hşa, Rinul în evul mediu, era
drumul natural ce lega orientul cu occidentul, căci lega Italia cu ţările
nordului; în Franţa, o plasă de canale se întinde pe suprafaţa ţărei.
M area Nordului cu B a ltica sunt legate încă dela 1390 prin intermediul
E lb e i; D unărea, încă din timpul Romanilor era, nu numai graniţa bar­
barilor, dar şi un drum de comunicaţie, care, în evul mediu, a căpătat
 CUM DORESC Si-M I VAD ORAŞUL 3 OS-

Fie ca linii eftine de comunicaţie, ori ca producători de

energie, fie ca factori de mărire a producţiunii terenului ^
rîurile noastre sunt chemate să ajute mult dezvoltarea ora­
şelor noastre de deal şi de câmp, iar administraţiile oraşelor
ar trebui să lucreze în comun pentru interese comune, riva­
litatea între ele să constea numai în lucrări ori contribuţii
băneşti pentru punerea în valoare a bunului comun!
Fie ca oraşele noastre de deal să devie oglinda spiritului
de pricepere, ordine şi întreprindere a neamului rom ânesc!

V.
O R A ŞU L D E ŞES
Caracterele şi politica oraşelor de şes. Trecând la oră­
şele de şes, mă gândesc Ia oraşele noastre înşirate dealungul
Dunării, mă gândesc şi la Bucureşti.
Bucureştiul tinde a deveni un centru de populaţie, deci

o importanţă şi mai m are: oraşe dunărene de ale noastre, ca de exem­

plu Giurgiu, se ştie că au fost întemeiate de negustorii genovezi.
Cbiar lucrări mari pentru navigaţie, care construite în timpuri nu
prea îndepărtate, au uimit lumea întreagă, au fost gândite şi cbiar în­
cercate în veacuri îndepărtate. Canalul de Suez, care aduce bogăţia
Egiptului, şi mai ales englezilor, străpuns definitiv de energia de per
a lui Ferdinand de L esseps, în mijlocul lui Noembrie 1869, în mijlocul
sărbătorirei internaţionale, a constituit problema locală a atâtor pguri
istorice, care au văzut sau s au gândit Ia locurile dintre piramide şi,
marea Roşie. Herodot scrie că regele Necho (609—604 Cr) a încercat
cu peste 120 000 lucrători, să puie în comunicaţie Nilul cu marea Roşie.
Oracolul însă anunţând că acest canal va servi numai barbarilor (fe­
nicienilor) lucrarea fu lăsată în părăsire. In decursul vremilor lucrarea
fu reluată în diferite rânduri de Darius, Ptolomeu II, Traian, apoi Su­
le iman, Ludovic al XIV şi Napoleon I, până ce, în timpul lui Napo­
leon III, — «cel cu un foarte bun «ocbî ingineresc», — diplomatul său
Lesseps a tăiat acest milenar nod gordian.
304 n atura

şi de consumaţie, şi de aceia comerţul înfloreşte în acest

oraş, şi va înflori şi industria, căci aşa se întâmplă în orice
oraş mare. Cu cât însă afacerile se măresc, cu atât trebuiesc
mai bine ordonate, şi dacă aceasta nu se face din vreme,
avem în urmă încurcături, de nu mai putem eşi din ele.
Dunărea este actualmente artera oraşelor noastre de şes,
şi nu este încă în deajuns şi a ţărei; în viitor, nici nu ne
putem da bine seama, de ceeace ne poate folosi, de ceeace
trebue să ne folosească. Când va veni timpul, ca dela Vâr-
ciorova la marea Neagră, să avem un singur oraş pe tot
malul Dunărei ?
Astăzi, cam din 60 în 60 kilometri, câte un orăşel apare
în luminişurile pădurii de sălcii — lată de câte-va sute de
metri — care se întinde mai pe tot malul stâng al Dunărei;
în dosul acestei «perii», o serie de lacuri, bălţi, băltoace,
(iezere, japce, privaluri) ') pe lângă peştele bun ce dau, pro­
cură şi mijlocul de perpetuare a unor numere cu multe nule
de ţînţari anofeli sau nu, cărora mulţi am avut plăcerea să
le facem cunoştinţa, dar în orice caz, pe «fericiţii câştigători»
a unor astfel de cifre, nu-i invidiez. încă o specialitate a
oraşelor Dunărei — să nu se supere celelalte oraşe care le
face concurenţă — este praful, — «praf ca la moşi» — cu
pitoreasca sa metamorfoză, noroiul.
Dar să nu fim prea pretenţioşi: şi oraşele noastre de şes
deci şi cele de pe valea Dunărei, lucrează foarte mult pentru
înbunătăţirea lor. Să nu se uite că, o lucrare de edilitate
costă, şi din nenorocire costă pe metru de lungime, metru
patrat ori metru c u b ; comunele noastre sunt şi îndatorate
şi sărace, şi după alte toate, se întind şi.... mai mult decât
le e plapoma 1 Să dau două cifre de comparaţie, pe care le

1) «D u n ă r ea » de Gr. Antipa.
 CUM DORKSO SĂ-MI VĂD ORAŞUL ^05

am la îndemână : Bucureştiul are o suprafaţă cam de 5500

Ha şi 300.000 locuitori; Berlinul, fără împrejurimi, cam 6300
Ha şi 2 300.000 locuitori. Rceasta înseamnă că primul oraş are
o densitate de 55 locuitori/Ha, al doilea una de 365 locuitori Ha,
şi dacă ţinem seamă că locuitorii Berlinului sunt mai bogaţi
şi deci Berlinul are venituri mai bune ca Bucureştiul, nu
vedem că fiecare petec de stradă, piaţă, etc., este de cel puţin
10 ori mai bine plătit, deci mai bine întreţinut în Berlin, de
cât în Bucureşti ?
Este clar deci, că nu putem cere, şi nu putem face tot
ceeace vedem, căci ar fi o nebunie. Insă, cine nu vede nu­
mai lucrurile care îl orbesc, ci bagă în seamă, şi ce este
mai modest, desigur că a notat, nu departe de palatele costi­
sitoare, de parcurile artificiale şi cu grămezi de aur procu­
rate, alături de largile bulevarde asfaltate şi sclipind la «luxii»
electrici, a spicuit veselele şi confortabilele clădiri mai eftine,
grădinile-parcuri naturale, păstrate din vreme cu cfyeltueli
foarte mici, stradele şi trotoarele croite din vreme cum trebue
şi pentru viitorul când «noul născut» se va mări, dar curate
şi primitoare pe fâşia lor de pavaj provizoriu, practic şi eftin.
Ce contrast de idei, când aud de oraşe ale noastre, care
nu mai pot întreprinde nimic, căci s’au îndatorat, fie pentru
un «palat comunal» nepotrivit şi fără ce-i trebue, fie pentru
un parc nefolosit şi pe care nu-1 mai poate întreţine, fie
pentru iluminatul electric «a giorno» (a cui ?), fie cu pavarea
din larg a unui căpătâi de stradă, ca de acolo să-ţi dea
drumul în voia... noroiului!
Oraşele noastre de câmp au mult, foarte mult de făcut.
Să sperăm că se vor folosi de binecuvântarea Dunărei şi
vor înflori în bogăţie şi populaţie, pregătindu-şi şi ordonân-
du-şi viitorul industrialo-comercial, lucrând din răsputeri, na
SCO NATURA

numai pentru tpgiena afacerilor, dar şi a populaţiei. Frigurile

palustre, tifice, locuinţele nesănătoase, praful, prea multul
soare, lâncezeala, trebue să dispară!
Natura ajută mai puţin în partea artistică oraşele de şes,
munţii, dealurile şi vâlcelele cu farmecul lor, lipsesc. Vege­
taţia e din ce în ce, mai mult şi mai departe gonită de centrul
oraşului. De aceia, totul vorbeşte, că oraşele noastre de şes
trebue să urmărească în tot momentul, o desvoltare ca „oraşul
grădină“, la care trec acum.
Oraşul grădină. Că plantele — pomii şi verdeaţa — sunt
de preferit pe străzi, în pieţe, curţi etc, atât din punct de
vedere fjigienic, cât şi artistic, nu mai e de stat de vorbă.
Românul însă zice: „cu o floare nu se face primăvară“, iar
eu variez: cu un pom, nu se face din un oraş, o grădină.
Să nu se creadă dar, că cu câţiva pomi, răsfiraţi dealungul
•unui trotuar, cu un ronţ de iarbă, cu o grădiniţă — strânsă
de un gard de fier „ca într’un corset“ şi în mijlocul căreia
un je t-d ’eau uscat, ne reaminteşte cât de scumpă-i apa, —
am obţinut o „dulce Bucovină, veselă grădină“.
Rtunci putem speră să obţinem un oraş grădină, când
mai dinainte tjotărâm o anumită regiune, acoperită cu o ve­
getaţie naturală bogată, să devie oraşul de mâine, acoperit
numai cu locuinţe pentru o singură familie, cu curţi separate,
cu străzile şerpuind printre cop aci; atunci lucrăm cu mult
folos la tjigiena şi estetica oraşului ce se crează. Un oraş-
grădină creat prin plantaţii, lasă că costă scump şi între­
ţinerea plantaţiilor, mai ales la început, e o problemă grea
financiară, dar, câţi ani trebue să aşteptăm rezultatele? Hpoi,
pe ce scară se pot face acele plantaţii ? Iar dacă plantaţiile
vin şi prea târziu, după ce terenurile s’au clădit, parcelat şi
speculat, vom învăţă, cam ceeace ne arată următoarele cifre:
 CUM DORESC SĂ-MI VĂD ORAŞUL 307

oraşul New-York, şi-a procurat în 1863, în centrul oraşului,

minunea de parc Central, proectat de celebru maestru Law
O lm sted; acest parc de 340 5a., a costat atunci, cu teren
cu tot, cam 26'/* mii. lei, pecând între anii 1895 şi 1905,
alte 3 parcuri mai mici, din sudul oraşului, de o suprafaţă
totală de 4 Ha., au costat cam 21% mii. lei, adică aproape
de 90 ori mai m u lt!
Rşk dar, procurarea de parcuri în oraşe, ori transformarea
sferturilor clădite, în oraşe-grădini, devine, pe zi ce trece, o
imposibilitate. O trecere spre oraşele grădini, ar fi cumpărarea
de către comună a unei curele de pământ de jur împrejurul
oraşului, care, cu timpul, să se transforme în un „cordon de
verdeaţă“. Un astfel de cordon are acum Viena, realizat după
proiectul, premiat în 1893, al Dr. Ing. I. Stiibben şi O. Wagner,
un astfel de cordon măiestru şi-a procurat mai târziu oraşul
Boston, un astfel de cordon se sileşte să-şi încingă şi Berlinul
pentru Gross-Berlin, şi Budapesta pentru Gross-Budapest, şi
după câte se aude şi Bucureştii se gândesc la aşa ceva ')•
Dincolo de aceste cordoane, se pot desvoltâ oraşele-
grădini; totuşi, până astăzi încă, aceste oraşe-grădini procură
«cuiburi» tot numai milionarilor. Cine a vizitat coloniile de prin
Dahlem, Grunewald, Lichterfelde. Zehlendorf, etc., din jurul
Berlinului, desigur că s’a convins de acest adevăr.1

1) A stăzi, astfel de cordoane de verdeaţă se procură cumpărându-se

din vreme terenuri întinse la marginea oraşului, pentru a se clarifică
pe ele apele murdare ale oraşului, care curg prin canale, înainte de a
li se da drumul în râul ce udă oraşul. Aceste terenuri se numesc
C âm puri irig ate (R ieselfelder). Oraşelor mari, este de absolută nevoie
să li se cureţe apele canalelor, şi printre multele sisteme de curăţire,
acest sistem amintit, prezintă şi avantajul ce arătai : se măreşte oraşul,
mutăm câmpiile de irigaţie mai departe, iar pe locul lor, se ridică
cordonul verde al oraşului, care atunci, va costa foarte eftin.
308 NATURA

In Anglia şi în America de Nord, unde astfel de oraşe

s’au răspândit mai mult - din diferite cauze, - o bună parte
din clasa lucrătorilor a pătruns în oraşele-grădini, socotite ca
oraşele viitorului ')• Am arătat la „chestiunea locuinţelor“,
cam repede, când îşi pot luă fiinţă acest sistem de oraşe.
Când nu poate fi vorba de crearea unui oraş-grădină,
se caută cel puţin să se lase aşâ numitele „drumuri de umbră11,
care sunt străzi liniştite şi cu alei de arbori şi iarbă, plantate.
Mai ales în oraşele noastre de şes, unde vara nu rar avem
temperaturi până la 40 , ce binefacere ar fi să putem plecă
din un punct al oraşului, şi numai prin umbră să ajungem
în un punct opus. Astfel de drumuri sunt uneori suficiente
şi dacă sunt executate numai pentru pietoni, dar zgomotul
şi praful să fie departe ţinute!
In legătură cu chestia plantaţiilor, voi face câteva obser-
vaţiuni, care nu sunt numai ale mele. Este un curent în toate
oraşele de prin toate locurile, să se înşirue pomii dealungul
trotuarelor străzilor ; dacă acei pomi - căci mai mult pomi
se plantează —sunt necesari, sunt la locul lor, ori răsplătesc
banii ce se cheltuesc cu ei, asta e un „nimic“ ! Dar spuneţi,
de câteori nu v’aţi supărat, când, întorcându-vă spre casă,
pe trotuarul arzând supt soarele de 12, umbra pomilor se
răsfăţa, fie pe şinele tramvaiului, fie pe bordura de un de­
cimetru a trotuarului! Câţi nu ar lăuda pe primarul, care
i-ar scoate pomul din fereastra odăei lui de lucru dela stradă;
câte felinare sunt ca şi cum nu ar fi, când sunt vârâte între
frunzele unui castan; iar serviciul de măturători — dacă
există — ştie ce are de lucru toamna, cu aceste „foi de
toamnă“ nu tocmai poetice pe străzile oraşului. Nu e mai
potrivit, mai puţini pomi pe stradă, dar la locul lor, mai în- 1

1) Ebenzer Howard : «G arden Cities o f to morrow».

 CUM HORESC SÂ-Mf VÂP ORAŞtU, 309

grijiţi — nu lăsaţi să se usuce şi să întrebuinţăm mai mult

pe străzile noastre frumoasele covoare verzi, dealungul tro-
tuoarelor, sau chiar în mijlocul străzilor ? Din întrebuinţarea
potrivită a acestor pomi, aşezaţi printre covoarele verzi, se
pot obţine străzi vesele, luminoase, cu praf puţin, şi mai
eftine.
Dacă din întâmplare, mici grădini sunt cuprinse între străzi,
acestea trebuiesc lăsate neîngrădite, ca să pe accesibile, nu­
mai pentru pietoni, din orice punct, să-i atragă! ').
Străzi şi pieţe. In oraşele de şes, străzile sunt mai puţin
hotărâte de teren, flici suntem conduşi mai mult de nevoile
circulaţiei. Mă voiu mărgini să atrag atenţia că, cu cât un
oraş de şes are, sau promite să aibă, o circulaţie mai in­
tensă, cu atât trebue să dăm o dezvoltare mai mare străzilor
radiale — care merg în centrul oraşului şi coincid de obicei
cu drumurile existente, — după care vin străzile circulare,
— care leagă periferiile, — apoi străzile liniştite sau de lo­
cuit. Se au în vedere distanţele cele mai scurte.
Multe străzi vor trebui să aibă în viitor lărgimi mult mai
mari de cât cele necesitate de circulaţia prezentă — mai ales
străzile radiale — şi de aceia să se caute a li se da din timp
lărgimea ce va trebui să o aibă în viitor. In caz contrar, în
viitor, circulaţia va fi atât de împiedicată, în cât va trebui
să se recurgă, ori la lărgirea străzei, expropriind clădiri şi
terenuri, ori la deschidere de noui străzi paralele, — ase- 1

1) L a noi s’a făcut contrarul, mai în toate oraşele In Bucureşti, C is -

megiul, grădina Icoanei, etc., sunt îngrădite de toate pă ţ ile ; pare că
vor să gonească pe trecătorul, care trebue să caute, pierzând un t mp
preţios, şi făcând ocoluri, o portiţă ascunsă. M a i bine se lipseşte! V e ­
hiculelor, numai dacă e absolută nevoie, li se va lăsa un drum de
trecere.
«Natura», Rn VII, No. Io
310 NATURA

menea expropriind terenuri, — lucrări care uneori costă de

necrezut'). Covoarele de verdeaţă, de care vorbeam, ori gră­
diniţele provizorii din faţa caselor servesc deseori să acopere
surplusul de lărgime.
Şi străzile oraşelor de şes au frumuseţea lor. La aceasta
contribuie în special „înfăţişarea corpului străzei“ şi aceia
„a pereţilor ei — faţadele caselor“.
Străzile drepte pe lungimi prea mari, devin foarte des
plictisitoare. Dacă se face prea multă întrebuinţare de străzi
drepte, ne saturăm iarăşi repede, căci faţadele construcţiilor
îşi pierd cu totul însemnătatea, uniformitatea de umbre şi

1) Pe străzile de circulaţie se dezvoltă foarte mult comerţul, şi de

aceia, acolo, preţurile terenurilor devin fabuloase. Aşa de exemplu, anul
trecut în Decembrie, pe L eip z ig er S trasse în Berlin, s’au vândut 24 par­
cele construite, cu peste 55 mii. lei, adică cam cu 2, 3 mii. fiecare
parcelă. O parcelă, care a fost cumpărată înainte cu 750.000 lei, a fost
vândută cu 3.750.000 lei. Preţul cel mai ridicat pe metru patrat a fost
de aprox. 8650 lei, cel mai mic (un teren îngust şi adânc) cam 1590
lei m. p , iar foarte des, cam 3500 Iei m. p . !
lată dar un caz, când prevederea e părintele înţelepciunii!
Când o stradă trebue deschisă, însă nu poate tăia avantajos par­
celele diferiţilor proprietari, este spre binele tuturor să se procede, fie
la d eform area p e loc» a parcelelor, cum s’a făcut în Hamburg, Co­
lonia, etc., fie la d eform a rea şi tran sportarea parcelelor, cum s’a făcut
în Hanovra, Francfurt pe Main, Neucoln de lângă Berlin, etc. Străzile
care sunt construite, se sistematizează foarte des (Belgia, Italia, Anglia
Olanda...) prin sistemul <d efo rm ă rei zon elor .
Nu ştiu dacă la noi aceste «deformări de parcele» se practică pe o
scară oarecare ; în orice caz, rezultatele deformărilor nu se văd, ci mai
vârtos a nedeformărilor, căci, pretutindeni întâlnim parcele schimonosite
în toate chipurile, în cât nici o construcţie mai a cătărei nu se poate
face pe acele locuri. Păgubesc şi chiriaşii, şi proprietarii şi comuna,
lăsând sistemul de <p a r c e le - c u r e le o r i «parcele zdrenţe*. Ceva ar
trebui făcut în această privinţă.
 CUM DORESC SĂ-MI VĂD ORAŞUL 3 11

lumini nu are nici o atracţie. Chiar circulaţia, să nu se creadă

că e totdeauna favorizată de linia dreaptă. Din contră pe o
stradă cu raza de curbură mare, mersul vehiculelor se poate
mult mai bine observa în totalitatea lor, iar în ce priveşte
partea artistică a străzei curbe, din ambele puncte de vedere
citate mai sus, e mult superioară străzei drepte.
Să se observe că, străzile care au un profil patrat, im­
presionează ochiul ca şi o fereastră ori uşe patrată, şi că,
străzile cu văi, deci cu suprafeţe concave, sunt mai plăcute
decât cele cu dealuri (cocoaşe), deci cu suprafeţe convexe.
€ a lărgime, plantaţie, trotoare, etc., ale aceleiaşi străzi, este
greşită ideia că ele trebue să fie uniforme pe tot parcursul
străzei ; din contra, când strada e mai lungă, schimbarea în
modul de execuţie a străzei, chiar şi a lărgimei străzilor,
atrage cu sine un motiv artistic.
Când două străzi se taie supt un unghiu prea ascuţit, e
bine să se teşească mai mult acel unghiu, în interesul cir­
culaţiei, iar colţul teşit se poate artistic ornamenta, mai des
cu fântâni publice, cum ar fi de exemplu fântânile St. Michel
ori Molière din Paris.
De când pavarea străzilor s’a perfecţionat şi scumpit, de
când circulaţia a crescut foarte mult, şi mai ales, de când
conductele de gaz, apă, electricitate, canalele, tuburi de poştă
şi ce nu gândeşti, s’au înmulţit „ca sârmele în dosul unu1
tablou de distribuţie electrică“ şi cu ele şi numărul reparaţiilor,
a devenit o adevărată necesitate regulamentarea poziţiei ce
trebuie să ocupe aceste conducte în subsolul străzei. Hsupra
acestei chestiuni este şi astăzi destulă discuţie : germanii mai
ales, pun aproape toate conductele supt trotuarele străzilor,
uşor şi practic pavate şi care trebuiesc atunci construite mult
mai largi decât ar fi necesar pentru circulaţie ; francezii în
312 NATURA

Paris, şi englezii în Glascow, Manchester etc., au strâns mai

toată această tubărie în adevărate „tunele infraviane“. Să ne
mai mirăm dar, de isprăvile din Sţjerlok Holmes, de „mis­
terele Parisului“, ori de dibăcia apaşilor lui?
Hici ar fi locul să spun ceva şi despre rolul clădirei în
înfrumuseţarea străzilor. Clădirea publică în special, trebuie
să aibă loc în silueta caracteristică a oraşului, şi în orientarea
circulaţiei în oraş. De aceia, şi din aceste privinţe trebuesc
studiate turnurile bisericilor, domurile, foişoarele, rezervoarele
de apă, etc., şi să nu ne mai mirăm, de ce primăriile oraşelor,
au turnuri aşâ de înalte. Faţă de stradă, faţada şi acoperişul
clădirei, trebue să corespundă locului, să fie „binevenită“ ;
iar cât priveşte „casa de rând“, ea poate să prezinte o va­
riaţie în arhitectură, însă să continue să facă parte din un
tot, care e strada cu casele ei. Nu cred să pot da exemple
din oraşele noastre, exemple în adevăr caracteristice. Ba da,
în Galaţi, am observat o stradă cu această tendinţă. Pe cine
însă, când a vizitat Parisul, nu l’a atras în deosebi Avenue
de l’Opera, care se desfăşoară armonios până la Marea Operă,
ce o priveşte în toată lungimea e i ; cine nu a observai ar­
monia arcadelor din Rae de Rivoli tot din Paris, ori continui­
tatea arf)itectorală a palatelor ce înconjoară piaţa Vendome ?
Din contră, când cineva se plimbă pe curatul şi distinsul
Kurfurstendamm din Cfiarlottenburg, rămâne uimit de varie­
tatea de stiluri şi motive arhitectonice, cu dărnicie împrăştiate,
fără regulă, pe faţadele caselor !
Cu aceste consideraţii, trec la pieţele oraşelor, la „plă­
mânii“ lui, cum se obişnueşte a li se zice. Onele pieţe sunt
cerute de circulaţie, altele sunt arhitecturale, altele ocazionale.
Când se construeşte o piaţă de circulaţie, trebue să se aibă
în primul loc în vedere cerinţele circulaţiei, şi în al doilea
 CUM DORESC SA-MI VÂD ORAŞUL 313

rând ornamentarea. Ele cer în primul rând ca centrul să ră-

mâie liber. Altceva cer pieţele de arhitectură, care pot fi
•de diferite forme, dar forma închisă de toate părţile le con­
vine cel mai bine. Aici au locul statuele, fântânele, construcţii
de o deosebită arhitectură. Aceste pieţe constitue partea
artistică cea mai aleasă a oraşului. Pieţele oraşelor italiene
mai ales, sunt exemple neîntrecute: Piazzetta din Veneţia,
P iazza S. Annunziata din Florenţa, ori Sf. Petru din Roma,
sunt pretutindeni citate.
In ce clasă să aşezăm pieţele Brătianu, Rosetti, etc., de
pe bulevardul central al Bucureştilor?
Pieţele pe care le-am numit „ocazionale“ ar fi cele din
faţa palatelor, parlamentelor, teatrelor, etc., şi care pieţe, au
de obiceiu un rol m ixt: sunt şi de circulaţie în anumite
timpuri, şi arhitecturale.
M ijloace de com unicaţie şi financiare. Oraşele de şes
ocupă de obiceiu suprafeţe mari — au unde să se întindă şi
de aceia ele cer, mai mult ca celelalte, mijloace de comuni­
caţie repezi şi eftine, pentru care, oraşele mari sacrifică mi­
lioane şi zeci de milioane, pentru lărgiri de străzi, poduri,
tăeri de noi străzi, căi ferate „supra şi infraviane“, etc. Dacă
oraşele noastre de şes, nu au încă nevoie de toate minunăţiile
pe care tecnica modernă le-a adus în folosul comunicaţiei,
dar tramvaiele şi trenurile locale electrice vor jucâ în curând
un rol important în desvoltarea oraşelor noastre.
Dunărea şi gurile râurilor vor fi şi mai mult utilizate pentru
comunicaţie, iar în ziua când vom vedea trecând prin B u ­
cureşti, vapoare şi remorchere trăgând şiruri de şlepuri, în
spre şi dinspre Dunăre, vom înţelege mult mai bine, că apa
nu este tocmai aşâ de nefolositoare, cum se zice.
Coate lucrurile de care am vorbit, se pot fa c e ; dar pe
a ii n a t u r a

lângă pricepere, se mai cere, ca să repet o vorbă, încă 3

lucruri: bani, bani şi iar bani. Nu trebue să uităm că, arta
şi lucrările cele mai mari ale oraşelor italiene, franceze, ger­
mane, americane, etc , s’au desvoltat în epoca Medicis- ilor,
dogilor, ori a sorilor — Ludovic al XIV, N apoleonii — după
răsboiul de independenţă cu Washington , etc., adică în timpuri
bune financiare, în timpuri de linişte. Nu trebue să uităm că,
utilul trebue să precedeze frumosului, că arta constitue luxul
oraşelor, că şi lucrările mari, ca şi arta, cer lucrare continuă
în aceeaş direcţie, răbdare, perfecţionarea obiectului, iar că
dacă se încearcă numai, fiecare căutând altcevă, — nu per­
fecţionează ce a primit, — nu se poate obţine decât ceva
trecător, şi deci mult mai puţin folositor.
Oraşele noastre de şes, împreună cu capitala ţărei noa­
stre, Bucureştiul, cu toţii dorim din suflet, să se dezvolte în

bogăţie, lucrări, întindere şi populaţie, şi să fie exemple de

expansiunea forţei şi geniului românesc, iar Bucureştiul în
special, să fie totdeauna demn de visurile prezente şi viitoare
ale poporului român, să ne fie mândria noastră şi în faţa
civilizaţiei apusene pe care căutăm s'o răspândim!
Incheere. Din puţinele observaţii ce am făcut asupra ora­
şelor în general, şi a oraşelor din fiecare regiune a ţărei, în
special, s ’a putut observa că, cţ)iar la noi în ţară şi cu mai
puţine mijloace e mult de făcut, şi se poate face mult. Se
vede mai departe, că a trecut vremea, când oraşele se pu­
teau lăsa în voia întâmplărei, că au trecut timpurile, când ora­
şele puteau fi conduse de cel „mai cu trecere în sat". Ăstăzi,
în capul oraşelor, întocmai ca la conducerea unei societăţi
de întreprinderi, îşi are locul „cel mai cu pricepere în afa­
cere“, dacă nu voim să ne pierdem capitalul, dacă nu voim
ca oraşul să rămâie ce a fost, sau şi mai rău.
 cum doresc s ă -m i văd oraşul 315

Când, mai înainte primarul era mai mult judecător decât

constructor ori financiar, lucrurile mergeau de minune; pri­
mar putea fi şi ori-cine, care nu a eşit din satul său. ftstăzi,
când apa, gazul, electricitatea, căile de comunicaţie, pavaje,
stabilimente, palate şi parcuri, cu contabilităţi simple şi duble,
au tot felul de... secrete, cţ)iar pentru specialişti, să dispară
din mintea fiecăruia credinţa că funcţiunea de primar, de
conducător al destinelor unui oraş, mai este o funcţie numai
de onoare. Se cere o muncă necurmată şi pricepere în ale
oraşului!
R fost în 1906 un congres al primarilor din ţară, şi de
atunci, nu s’a mai auzit de aşa ceva. Ce bine ar prinde dacă
acele congrese s’ar mai indeşi, şi dacă, printre toasturile şi
paharele cu şampanie spumegândă, s’ar discuta şi chestiuni
care privesc oraşele noastre!
Să se ia exemplu dela primarii oraşelor statelor streine,
care în massă vizitează oraşele ţărilor vecine, spre a vedea
ce s’a mai lucrat nou, ce rezultate s’au obţinut, ce pot face
ei apoi în oraşele lor, ca să nu rămâie mai pe jo s !
S ă nu călătorim ca să copiem, căci atunci vom desperă:
nu vom pricepe rostul şi mecanismul «zgârie norilor» ame­
ricani — un oraş într’o ca s ă ; — ne vom ului de sumedenia
de trenuri ce circură pe străzi, pe deasupra şi pe dedesuptul
lo r ; ne vom crede în palate din poveşti, când vom vedea
luxul ce se desfăşoară în marile clădiri, ce costă numai cu
milioanele. Să nu desperăm, ci să vizităm şi oraşele mai
mici, să studiem, să comparăm şi să notăm, iar întorcându-ne
din excursie, să lucrăm cu răbdare, gândindu-ne că oraşul
e un lucru care rămâne secole şi zeci de secole posterităţei’
şi că, dacă satele şi pământul de cultură sunt măduva, sucul
.316 NATURA

ce nutreşte poporul, oraşele sunt vinele şi arterele ce conduc

acest suc.
Cu astfel de simţiminte au putut lăsa romanii lucrări mari
posterităţei, aşa au reuşit renăscătorii Italiei să facă neperi-
toarele lor opere, numai aşa se pot dezvolta oraşele moderne
mondiale, tinzând să devie adevărate oraşe suprapuse! ').
Cincinat I. Sîinţescu
Inginer.
--- -------------- ----------- -------- --------

DIN SUFLETUL FLORILOR

Lumea vegetală care ne pare atât de pacinică, aşa de

resemnată, în care totul nu pare decât supunere, tăcere, sfială,
reculegere, este din potrivă lumea în care este mai aprigă
şi mai îndărătnică revolta în potriva soartei. Organul de căpe­
tenie, organul ţjrănitor al plantei, — rădăcina — o leagă pentru
totdeauna de pământ. Şi dacă ne este greu nouă să desco­
perim, prin legile mai mari care ne covârşesc, pe aceea care
atârnă mai grea decât toate pe umerii noştrii, la plantă numai
încape nici o îndoială; e legea care o condamnă la nemiş­
care dela naşterea ei şi până la moartea ei.
Şi de aceea, planta, mai bine decât noi care ne irosim
sforţările împrăştiindu-le, ştie dela început în potriva cui o
să se răscoale. Iar puterea ideii sale fixe urcându-se din adân-

1) Fritsct): D ie S ta d t d er Z u ku n ft».
Oraşele noastre vor fi desigur multă vreme ferite de calamitatea
acestor «oraşe forţate de întreprinzători», şi prin îngrijirea noastră, vor
avea şi de aci încolo destul soare, iar sănătatea va surâde locuitorilor
lor. Htâtea invenţii pe care ştiinţa ni le-a adus, sunt suficiente, dacă
le folosim cum trebue, ca să distrugem distanţele, fără ca să avem
nevoie să clădim «turnuri B a b e i» ca să ne înghesuim unii peste alţii.
 DTN SUF LE TUL FLORILOR 3 1 7

curile întunecoase ale rădăcinilor ca să se organizeze şi să se

deschidă în lumina floarei este o privelişte uimitoare. Coate
sforţările ei, un singur scop au : să scape în sus de fatali­
tatea de jo s ; să nesocotească, să înşele aspra şi greaua sa
lege, să scape, să sfărâme îngusta sferă, să inventeze sau
să cţjeme în ajutor aripe, să evadeze cât mai departe cu
putinţă, să birue întinderea în care o închide soarta, să se
apropie de un alt regn decât al ei, să pătrundă şi ea într’o
lume vie şi însufleţită.....
Iar dacă izbuteşte, — nu-i tot atât de uimitor ca şi cum noi
am izbuti să trăim în afară de timpul pe care şi nouă ni-1 hă­
răzeşte o altă soartă — soarta noastră — sau ca şi cum am
intra într’un univers scăpat de legile cele mai grele ale mate­
riei ? Floarea îi dă o minunată pildă omului de supunere, de
curaj, de stăruinţă şi de iscusinţă.... Căci dacă noi, spre a
scutura de pe umerii noştrii povara atâtor nevoi care ne zdro­
besc, ca, de pildă, durerea, bătrâneţea, am pune măcar ju­
mătate din energia pe care cine ştie ce floricică din grădinile
noastre a desfăşurat-o, —■ne este îngăduit să credem că soarta
noastră ar fi cu totul alta decât este acum....
Hceastă nevoe de mişcare, această «foame de spaţiu»,
la cea mai mare parte din plante se vădeşte de opotrivă în
floare şi rod. In rod ea îşi găseşte uşor explicaţia; sau, în
ori ce caz, nu se ascunde aci decât o experienţă, o preve­
dere mai puţin complexă. Cu totul altfel decât cum se petrec
lucrurile în regnul aminal şi tocmai din pricina grozavei legi
a absolutei imobilităţi, cel dintâi şi cel mai mare vrăjmaş al
seminţei este tulpina-mamă. Suntem într’o lume ciudată, în
care părinţii, nefiind în stare să se mişte din loc, ştiu că
sunt sortiţi să-şi înăbuşe şi să-şi sugrume cu foamea copiii.
318 NATURA

Orice sămânţă care cade la picioarele unui arboare sau une

plante este pierdută sau va încolţi în strâmtorare. De aci
uriaşa sforţare să scuture jugul şi să cucerească întinderea.
De aci minunatele chipuri de împrăştiere, de propulsiune, de
„aviaţiune“ pe care pretutindeni le găsim în păduri şi câmpie ;
între altele, ca să nu pomenim în trecere decât câteva mai
curioase: ţ>elicea aeriană a samarei arţarului, bracteea teiului,
maşina de zburat a ciulinului, păpădiei, bărbii cap rei; arcu­
rile pocnitoare ale laptelui cucului; şi mii de alte mecanisme
nebănuite şi uimitoare, căci nu se află, într’un cuvânt, vreo
sămânţă pe lume care să nu-şi fi făcut în întregime proce­
deul ei deosebit ca să scape din umbra părintească.
Nici nu şi-ar putea închipui înadevăr cineva, decât numai
dacă a căutat să-şi dea puţin samă de „Botanică“, câtă ima­
ginaţie, cât geniu se cheltueşte în toată verdeaţa care ne
încântă ochii împrejur. Ia priviţi, de pildă, la frumoasa căl-
dăruşe cu seminţe a scţjinteiuţei, la cele cinci deschideri ale
balsaminei, la cele cinci capsule cu opritoare ale muşcatei, etc...
Şi cu prilejul ăsta nu uitaţi să priviţi măciulia de rând
a macului care se găseşte la herborizatori. In „capetele a-
cestea de maci" se găseşte o înţelepciune, o prevedere demne
de cele mai mari laude. Ştim că ele cuprind mii de mici
săminţe negre nesfârşit de mărunte. E vorba să împrăştie
cât mai iscusit şi cât mai departe această sămânţă. Dacă
capsula care o închide s’ar despica, ar cădea s’au s ’ar des­
chide în partea de jos, preţiosul praf negru din lăuntrul ei
n’ar face decât o grămadă stearpă la rădăcină. Dar nu poate
să iasă de cât prin deschizături făcute deasupra coajei. Odată
ce s’a copt, ea se apleacă pe codiţa sa, „cădelniţează“ la
cea mai mică suflare şi samănă în toată puterea cuvântului,
cu gestul semănătorului, seminţele în spaţiu....
 DIN SU FLE TUL FLORILOR 31»

Să mai vorbesc de seminţele care îşi prevăd împrăştierea

lor prin păsări şi ca să le ispitească, se adună la un loc,.
îngl)esuindu-se ca vâscul în fundul unui înveliş dulce ? Rvem
în toate o judecată şi o astfel de înţelegere a cauzelor finale,
că nici nu mai cutezăm să stăruim asupra lor de teama să
nu reînoim rătăcirile naive ale lui Bernardin de Saint-Pierre.
Şi totuşi nu altfel se explică faptele. învelişul cel dulce
este tot atât de nefolositor sămânţei, precum nectarul care
atrage albina, floarei. Pasărea mănâncă fructul pentrucă este
dulce şi înghite în acelaş timp şi sămânţa, care însă este
indigestibilă. Sboară apoi pasărea şi dă îndărăt, aşa cum a
primit-o, sămânţa desbărată de teacă şi gata să încolţească
departe de „primejdiile locului de naştere"....
îndelungă vreme, cu o îngâmfare prostească, ne-am so­
cotit drept fiinţe minunate, unice şi uimitor de întâmplătoare,
cu multă probabilitate căzuţi dintr’o altă lume, fără legături
mai sigure cu restul vieţii şi, în orice caz, înzestraţi cu o
facultate nemai întâlnită, neasemuită, monstruoasă. Mai bine
este însă să nu ne mai credem atât de minunaţi, căci am
aflat din multe părţi deodată că minunile se pierd, cu vremea,
în evoluţia normală a naturii. Cu mult mai mângâietor lucru
pentru sufletul nostru omenesc este să observăm că urmăm
şi noi aceiaşi cale ca şi sufletul lumii mai mari din jurul
nostru, că avem aceleaşi idei, aceleaşi speranţe, aceleaşi
dureri şi aproape aceleaşi sentimente, — dacă nu am avea
noi acel vis neîmplinit al nostru de dreptate şi de credinţă. -
Cu mult mai deplină linişte ne coboară în suflete când ştim
că avem la îndemână, ca să ne îmbunătăţim soarta, să ne
folosim puterile, să tragem folos din legile materiei, aceleaşi
mijloace pe care le are şi lumea cea mare.
Căci, dacă ar şti tot natura şi nici odată nu s’ar înşela,
320 NATURA

căci, dacă pretutindenea şi în tot cc face, ea s’ar arăta din-

tr'o dată desăvârşită şi fără greşeală, căci, dacă în toate
lucrurile ne-ar vădi o inteligenţă cu mult mai presus de a
noastră, - atunci numai am avea să ne temem şi să ne pier­
dem curajul. Căci ne-am simţi jerfe şi pradă unei puteri
străine, pe care nici o speranţă să o cunoaştem sau să o
măsurăm nu avem. Cu mult mai bine este să ne convingem
că această putere, cel puţin din punct de vedere intelectual,
este strâns înrudită cu a noastră. Mintea noastră se adapă
la aceleaşi izvoare la care ea însăşi se adapă. Suntem din
aceiaşi lume, aproape de-o seamă.
MHURICE MHECERLINCK
(D e l’intelligence d es F leu rs) în româneşte de flL. SERBflN.

LEGILE TOPIRII
In orice carte se poate citi că topirea este supusă la două legi:
1. Temperatura de topire este fixă.
2. In timpul topirei temperatura este constantă.
In realitate nu există decât o singură lege, cea dintâiu ;
cea de a doua este urmarea unei judecăţi greşite.
Să luăm exemplul obişnuit, topirea gfjeţei. Constatăm că
de punem o bucată de ghjiaţă cu temperaura de — 50 în con­
tact cu un corp cald sau mai bine într’o atmosferă cu o tem­
peratură mai mare de 0 , bucata de gljiaţă capătă succesiv
temperatura de — 4 ’, — 3°, — 2°, — 1", 0°. Rpoi se topeşte.
Cu nici un preţ însă nu putem obţine gţjiaţă cu temperatura
mai mare de zero grade.
Invers, apa se poate răci la 2°, 1°, 0 ’ ; cu nici un preţ
nu putem obţine apă în stare durabilă sub zero grade.
Până aici totul este adevărat şi concluzia este logică:
temperatura de trecere din starea solidă în cea lichidă este fixă.
Mai amănunţit, lucrul stă aşâ. La acea temperatură putem
aveâ substanţa şi în starea solidă şi în starea lichidă.
Pentru amândouă stările însă, acea temperatură este o limită;
 LEGILE TOPIREI 321

ea este temperatura cea mai înaltă la care substanţa există

ca solid şi cea mai joasă la care substanţa există ca lichid-
Pretinsa lege a doua este scoasă din următoarea experienţă.
Dacă avem într’un vas bucăţi de ghiaţă ce plutesc în apă
şi amestecăm mereu, amestecul are temperatura de 0 . D eci:
în timpul topirii temperatura este constantă.
Este aici o mare greşeală de judecată. In adevăr, să
presupunem că nu amestecăm. Vom constată imediat că apa
dela fundul vasului, maiales dacă încălzim dela fund, are
o temperatură mai mare de zero grade.
Lucru nici de cum de mirat. Este oare oprit apei să se
încălzească peste 0 ? Nici de cum.
Gt)iaţa dela suprafaţă nu va avea mai mult de zero cu
nici un preţ şi apa din vecinătatea imediată va avea o tem­
peratură extrem de puţin diferită de zero ; dar apa mai depăr­
tată poate foarte bine avea o temperatură mai mare decât
zero grade.
Se vede de aici că pretinsă lege a doua, nu se aplică
lichidului. Şi nici amestecului solid-f lichid, de oare ce nu se
aplică lichidului-
Rtunci cui se aplică ea ? Solidului ? Dar aceasta este
exprimat în prima lege.
In adevăr dacă solidul se topeşte el a atins temperatura
de topire; iar peste această temperatură nu poate exista-
Rezultă că pretinsa lege nu există. Ea este urmarea unei
judecăţi falşe.
Şi se vede uşor care este faptul adevărat! El este urmă­
torul : dacă amestecăm un solid, care dintr’un motiv oarecare
e obligat să aibă o temperatură fixă, cu un lichid, ames­
tecul va avea o temperatură uniformă şi egală cu tempera­
tura fixă a solidului.
Dar aceasta este un caz de egalizare a temperaturei prin
contact şi n’are decât o legătură accidentală cu topirea.
Evident că nu există de asemenea decât o singură lege
a solidificării, o singură lege a fierberei şi una singură a
condensărei. N. BOTEZ
----------------------------- «2-3J5V------------------------------
322 NATURA

N OTITE
SPRE ŞTIINŢA. — Reproducerea acestor Notiţe este îngăduită numai cu ară­
tarea numărului din „Natura“ din care se vor luă. Aceste notiţe nu sunt cum s ’ar
crede luate deadreptul din revistele arătate, ci sunt prefaceri după articole cu mult
mai întinse.
Câtă b ere se b ea într’un an ? In anul 1910 lumea a băut 30 de
miliarde de litri de bere judecând după producţia fabricelor de bere
din acest an. Din această cantitate Statele-Unite au produs 73 milioane
de hectolitri de bere, iar^Germania 64 milioane de hectolitri. Aşa dar
Germania care şedea altă dată în frunte in ce priveşte fabricaţia berei
a fost întrecută în cantitate de Statele-Unite. Numărul fabricelor de
bere din Germania este de 15186 din care 4783 numai în Bavaria. —
Anglia a fabricat în 1910 56 miiioane hectolitri de bere, Austro-Ungaria
23 milioane, Belgia 16 milioane, Franţa 15 milioane şi Rusia vre-o 9
miiioane hectolitri. Restul până la 300 milioane de hectolitri au fost
fabricaţi în Danemarca, Elveţia, Suedia, care se pot număra tot printre
ţările cu producţiune mare, şi foarte puţină bere s’a fabricat în cele-
'alte ţări. (Dr. G. t . , Prom ctheus, 11 Mai 1912.

Ferul este metal preţios. Cine ar crede că ferul, cel mai întrebu­
inţat şi ieftin dintre metale este în acelaş timp şi cel mai scump. Astfel
pe când un kilogram de fer brut costă cam 0,06 lei, un kilogram de
oţel din care se fac cele mai fine arcuri de ceasornic poate să ajungă
până la 21000 lei. Aşa dar ferul poate să se facă de vre-o 6 ori ma
scump decât aurul. Această scumpire nu e datorită adăogărei vre-unui
metal preţios la facerea oţelului, ci numai lucrării lui cu multă îngrijire.
Putem să zicem atunci, că ferul este şi elementul cel mai preţios, care
se înobilează prin muncă. Iată dar că munca inobilează şi ferul nu
numai pe om. Dr. G. T.

Unde plouă mai m ult? După observaţiunile făcute de douăzeci şi

doui de ani încoace la C rkvice în D alm aţia plouă mai mult ca în orice
localitate din Europa. Crkvice e la o depărtare de 8 kilometri spre nord-
vcst de R isano (Bocctje di Cattaro) şi e aşezat la 1017 metri d’asupra
nivelului rnărei. Mijlocia cantităţei de apă de ploaie într'un an este
cam de 4642 m.m. Anul 1901 a fost cel mai bogat în ploaie ; în acest
an a căzut 6135 m.m. de ploaie. In anul 1894 a căzut numai 2777 m.m.
 NOTIŢE 323

adică cea mai mică cantitate de ploaie, de când se fac observaţiuni

Ja Crkvice. Lunile cele mai ploioase sunt Noembrie şi Decembrie când
cade în mijlociu 683 şi 679 m.m. de ploaie. August şi Iulie sunt lunile
cele mai secetoase, căci în aceste luni nu cade decât 66 şi 68 m.m. de
ploaie, in mijlociu. S ar părea, că staţiunea W ales ar fi şi mai udată
de ploaie, decât Crkvice. Aceasta nu se poate spune cu siguranţă, din
cauză că lipsesc observaţiuni îndestulătoare.
(Dr. G. Z. Prom etheus, 25 Mai 1912).
Pe apă din m area N eagră în marea Caspică, va fi în un viitor
nu prea îndepărtat, o realitate. Ideia nu e nouă, dar abia în 1910 gu­
vernul rusesc a luat-o în serios, şi acum se trage linia canalului care
să unească cele două mări. Canalul va pleca dela gura Donului, dela
oraşul M anytsch şi va trece prin o serie de lacuri sărate din v alea
Manytsch, pe o lungime de aproximativ 6C0 km. Canalul va trece cam
la 80 km. de marea Caspică în fluviul Кита, şi acesta se varsă în
marea Caspică la oraşul S erebyakow sk.
Lucrarea nu va fi prea grea şi va fi prevăzută cu porţi în apă, iar
apele mărei Negre nu vor avea decât 26 metri de scoborât în marea
Caspică. In fond însă, nu apele mărei Negre se vor scurge, ci o parte
a fluviului Don, ape dulci, care, se speră, vor mări puterea de ev a-
poraţie a mărei Caspice, ceeace va aduce cu sine înmulţirea ploilor în
stepele Caspico-asiatice şi deci câştigarea unui teren productibil.
Navigaţia va aduce ploi, să vedem. Ing. C. S .

E xpoziţia pentru „ oraşe-p arcu ri“ din Colonia, a fost deschisă in

luna Februarie trecut, şi e rezultatul unei mişcări pronunţate pentru
..înbunătăţirea soartei" orăşanuiui din centrele mari ale Germaniei, e
rezultatul studiilor şi încercărilor ce se fac pentru a readuce viaţa ora­
şelor la aer mai deschis, şi mai la verdeaţă.
Mişcarea pentru dezvoltarea şi răspândirea «oraşelor-parcu ri» s a
mai văzut în Germania la expoziţiile din D resd a, Berlin şi D ü sseld orf
din 1910, şi-şi are origina în lucrările americane şi engleze de acest
gen, care servesc drept modele, şi de la care a pornit aşa zisa «cen-
tu ră d e v erd eafă a oraşului».
Se lucrează serios în această direcţie şi se va reuşi. Exemple foarte
frumoase, pentru un început, constitue oraşele-parcuri H elbrau de lângă
Dresda, şi Frohnau de lângă Berlin. fn g C. S.
324 NATURA

TABLA DE M ATERII
Pap.
1. 1. Ion escu Im portanţa econ. a râului Ialom iţa . . 3
2. G Ţ ileica Oamenii de ştiinţă şi am atorii de ştiinţă 17
3. C. A fin{escu Să întrebuinţăm petrolul 26, 01, 89, 119, 153
4. G. Ţ. Dela n o i ......................... 33, 68
5. # * # N otiţe............................... .... 35, 68, 98, 129, 163
0. 195, 226, 259, 291, 322
7. I. B rătescu -V oin eşti Pe marginea c ă r ţilo r ................................... 37
8. G. G. L on g in escu Cum putem cântări o milionime de mi-
l i g r a m .............................. . . 51
9. V. M yller Despre numere . . c . 69
10. G.G L on gin escu Experienţe cu aerul lichid . . . . . 75
11. Gh. P opescu Hidraulica şi h id rau lician ii....................... 101
12. T. P o ru cic Infecţia Mării N e g re .............................. 107
13. A. L â z ă re sc u Intre — 270° şi + 3 7 0 0 ° ....................... 112
14. GG. L on gin escu Chimia la facultatea de ştiinţe din Ruc. 133
15. l)r. G. Tem lorescu Aprinzătorile cu piatră piroforică 145
10. D r. G. P roca P a s te u r ....................................................165, 197
17. T. P oru cic Ştiinţele pozitive în Rusia . . . .176
18. M. M axim D intr’o excursiune . . . . 182
19. /. Govbu Tem peratura m axim ă pe păm ânt . . 186
20. 1/. Th-eohar Astronomie .................. 190
21. V. A nastasii* Animal ori plantă . . ■ 207
22. C. S in {escu Cum doresc să-mi vădoraşul 213, 243,277,300
23. N. Botez Propag, undelor electrice p a n pământ 222
24. I. B a ra sch Cauzele nenorocirilor pe mare . . 229
25. L: P opescu Gheţurile mării, iceburg-urilc etc. 235
26. N M oisescu Circulaţia sulfului în natură 239
27. Dr. IC. K a m in sk i Coloraţiunea apelor . . . . . 255
28. I. S im ion escu Escursiunile . . . . . . 261
29. A. L âzărescu Transatlanticul • . . . . 270
30. G. Ţ ileica Sărbătorirea lui Flam m arion . . . . 293
31. V A nastasiu Sfârşitul l u m i i ...................................... 296
32. A. L erbon Din sufletul florilor ........................................... 316
33. N. Botez Legile t o p i r i i ........................... 320