Index / Arhivă / English / PolSci / Contact Like 50K

SAR  Alina Mungiu-Pippidi  Index publicații  Oameni  Politici publice  Rapoarte SAR 

Buna guvernare 

Home / Arii Protejate / Interviu document. Silvicultorul care i-a propus lui Ceaușescu
înființarea unei rețele de 13 Parcuri Naționale › caută in site caută

Interviu document. Silvicultorul Editoriale

care i-a propus lui Ceaușescu

Alina Mungiu-Pippidi: Cine a cîștigat meciul
Kovesi-Toader

înființarea unei rețele de 13

Cătălin Tolontan: Un amestec de fapte și
lozinci național-comuniste

Parcuri Naționale Autist e PSD! Despre libertatea de

exprimare
TOLO.RO: Apel către președintele Iohannis
România Curată a stat de vorbă cu Zeno și către mișcările civice!

Oarcea, unul din cei mai Orbirea ideologică ar putea să protejeze

venerabili silvicultori români, care a luptat
întreaga viață pentru conservarea
patrimoniului silvic și pentru constituirea
Daniel Befu unei rețele de parcuri naționale în România.
Autor de cărți, Zeno
Oarcea are în spate
o carieră de
cercetare de succes
în cadrul Institutului
pentru Cercetări și
cele mai grave derapaje de la statul de
drept
Stiri
Ce urmează după cererea de revocare?
Raportul lui Tudorel Toader de revocare a
Codruței Kovesi, publicat în sfârșit
Tudorel își caută PR-ist rezistent la stres,
așteaptă CV-uri repede, până mâine
Dăncilă și Gâdea anchetați de Combaterea
Discriminării după ce premierul i-a numit
„autiști” pe Monica Macovei și alții
Klaus Iohannis: „Din punctul meu de
vedere, lucrurile se pot rezuma la puţine
cuvinte: nişte penali (…)”

Amenajări Silvice
Aici puteți susține costurile
(ICAS) și totodată
bătăliilor pe care le ducem în
are o poveste de justiție.
viață fabuloasă. A
Vedeți aici procesele SAR pentru
fost închis de Alianța pentru o Românie Curată.
Zeno Oarcea
comuniști, apoi a
ajuns miner, înainte
de a se face amenajist silvic. Totodată este și posesorul unui
doctorat în peisagistică.
Cel mai perseverent demers al său, întins pe decenii, a fost acela
de a convinge autoritățile să înființeze o rețea de Parcuri
Naționale. A fost refuzat sau planurile i-au fost îngropate în
diverse sertare. I-a făcut propunerea inclusiv lui Nicolae
Ceaușescu, care a dat ordin ca problema să fie ”analizată”.  Analiza
propunerii lui Zeno Oarcea a durat până-n anul 2003, când s-a
emis întâia piesă puternică de legislație referitorare la constituirea
unei rețele de Parcuri Naționale. În prima parte a interviului vă
vom prezenta interacțiunile lui Zeno Oarcea cu ”codrii seculari”,
viziunea sa despre importanța pădurilor virgine, o  mostră de cum
interesele unor slujbași ai Romsilvei au bătut rezultatele studiului
Like Page
PIN-MATRA.

Deși a ajuns la venerabila vârstă de 87 de ani, Zeno Oarcea nu și-a Instrumentele de luptă
pierdut nici un dram de luciditate,  iar în acest interviu silvicultorul anticorupție
vorbește despre cel mai îndrăzneț proiect al carierei sale, atunci
când i-a propus lui Ceaușescu să înființeze o rețea de Parcuri
Naționale în România. În a doua parte, veți putea cunoaște
interacțiunile sale din copilărie cu pădurea, urmate experiențele
dramatice din tinerețea lui Zeno Oarcea, când și-a pierdut tatăl în
pușcăriile comuniste și când el însuși a fost încarcerat de către
noua orânduire.

 RC: Când ați intrat întâia oară în pădure, în calitate de

amenajist?

Zeno Oarcea: Nici nu apucasem să dau examenul de stat când

am avut prima ”campanie”, care a fost la Runcu, în Gorj. Așa se
numea, ”campanie”, perioada din aprilie până în octombrie-
noiembrie în care la amenajări ești pe teren și culegi date. Viața
acestor amenajiști e sezonieră. În timpul verii, 8 luni culegi date,
faci inventarierea pădurilor dintr-o anumită zonă, după care iarna
redactezi și prelucrezi aceste date. La Runcu, Gorj, era primul
contact cu oltenii. Când am ajuns prima dată, ne-a cazat în
Brătișoara. Am ajuns după-amiaza spre seară, era spre primăvară,
așa în aprilie. Bătea un vânt rece. Peisajul din jurul satului era
descurajant. La poalele dealurilor erau niște carsturi calcaroase
fără pădure. Un peisaj dezolant și vântul acela rece. Știu că soția a
început să plângă. Și eu am fost un pic emoționat, că nu știam ce
urmează. Nu știam ce ne așteaptă. Am fost cazați la o familie de
săteni cu numele Zmeu, oameni foarte cumsecade. La gazda
noastră stăteam doar sâmbăta-duminica, când veneam din
munte. În rest, valea se întindea cât vezi cu ochii. Unitatea de
producție e teritoriul pe care trebuia să-l analizăm pas cu pas și să
luăm toate datele pentru pădure. Asta-i munca amenajistului. Ca
să poți face acel proiect de organizare, de administrare, de
gospodărire a pădurilor, trebuie să faci o fișă pentru fiecare
parcelă și să iei toate datele, începând de la sol, la buruieni, la
arbori, cu diametre, înălțime, vârstă. Aveam de completat câte o
pagină întreagă de date despre fiecare parcelă și într-o unitate
sunt sute de parcele.

Foto de Agent Green

RC: O parcelă câte hectare are?

Zeno Oarcea: Depinde. În zona de munte între 5-10 ha și

mergând până la 40 ha. La câmpie pot să fie suprafețe mai mici,
de la câteva hectare, până la 15-20 ha, sau, dacă sunt pâlcuri
izolate, indiferent de suprafață, un hectar sau două, e tot o
parcelă.

RC: O unitate de producție în cât timp o analizați?

Zeno Oarcea: Aveam o normă pe vară. Cam între 4000 și 5000 ha

trebuia să facă un om, un inginer cum eram eu. Dar eu lucram în
echipă. Aveam tehnicieni care făceau lucrări secundare.  Era vorba
de ridicări în plan, pentru că trebuia să faci o diferențiere a
pădurii. Pădurea variază foarte mult pe vârste, pe specii, pe alte
criterii și atunci trebuia să le separăm, ca să creăm acea unitate
absolut unitară din punct de vedere biologic: ”subparcela”. Deci
parcela era unitatea administrativă, împărțită pe culmi, pe văi,
care era permanentă și în cadrul acestei parcele trebuia să separi
subparcelele. Vă dau un exemplu.  Jos, pe lângă vale, era carpen.
Urma fagul la mijlocul versantului, în amestec, eventual, cu alte
specii: cireș, paltin, iar sus pe coastă, unde era însorit, era gorunul.
Deci în cadrul unei parcele găseai trei subparcele pe care trebuia
să le separi cu vopsea, ca să se poată cunoaște, iar tehnicianul
făcea ridicarea în plan, măsurătoarea acestor subparcele, ca să
poată fi puse pe hartă. Se plasa pe anumite linii cunoscute, ca să
Abonare newsletter ARC
se știe exact unde-i subparcela respectivă, măsura întinderea lor și
completa harta. În plus, arboretele bătrâne, care ar fi urmat să fie adresă email Înscriere
tăiate în următorii ani, erau inventariate, adică tot tehnicienii
făceau niște inventarieri parțiale, așa numite cercuri, cu o sfoară
de 12-62, care însemna o suprafață de 500 mp, pe care inventaria VoxPublica
toți arborii. Apoi se muta la 100 de metri mai încolo, făcea alt cerc
TT-LCK ep. 2
și parcurgea toată parcela cu aceste suprafețe de probă, la care
făceau o medie și dădeau o estimare a volumului speciei, cu o De prin România reală: cum să scapi de
eroare de +/- 5-10%. Era o estimare mai bună decât cea pe care o muncitori când nu mai ai nevoie de ei,
cazul Kromberg & Schubert de la Mediaș
făceam prin descrierea obișnuită, care se făcea prin anumite
tabele de producție, pe care le aveam, unde în funcție de Cum a ajuns Transgaz tinta rusilor pentru
înălțimea și de desimea arborilor, intrai în tabele și-ți dădea un ca vrea sa se extinda in Grecia cu ajutorul
volum. Aici eroarea era mult mai mare, poate peste 10%. Și atunci, americanilor. Epilog la ceva neaos
romanesc: “nu ne vindem gazele din
pentru parcelele care urmau să fie tăiate, trebuia să faci aceste
Marea Neagra ungurilor”
inventarieri, ca să se știe mai exact masa lemnoasă. Deci o treabă
foarte riguroasă, care a făcut ca aceste amenajări să fie o lucrare
deosebit de exigentă și de echilibrare a gospodăririi pădurii. CursDeGuvernare

PIB-ul crește, țara se golește: Numărul

RC: Cât munceați într-o zi când făceați amenajamentele?  românilor care își iau cetățenie în alt stat
UE sau emigrează definitiv revine la
Zeno Oarcea: Aveam normă lunară și ar fi caraghios ca trebuind valoarea de dinaine de criză

să pleci dintr-un loc și să faci zeci de kilometri până la zona de

Prețurile relative România – statele UE:
lucru, eu să lucrez 8 ore și după ore vin înapoi. Și atunci lucram zi primele estimări ale nivelului pe 2018
lumină, însă cumulam realizări pentru o perioadă mai mare. Noi,
dintr-o lună de 25 de zile lucrătoare, practic lucram jumătate din Zece decalaje sociale ale României faţă de
media UE
zilele lucrătoare și ne cream norma, lucru pe care trebuia să-l
compensăm. Îl compensam fie stând și odihnindu-ne, fie
cunoscând împrejurimile. Eu întotdeauna am făcut o serie de Riscograma
plimbări ca să învăț împrejurimile, fie mici concedii neoficiale pe
Metroul Otopeni miroase a farsă
care le făceam. Asta era viața liberă a amenajistului.
imobiliară: „Statul paralel” are teren de
vânzare în Băneasa

Ghici care economie a crescut cu 800% în

25 de ani!

10 mituri despre pensia publică

Foto de Agent Green

RC: Să revenim la campania de pe Valea Sohodolului, prima

dumneavoastră experiență ca amenajist.

 Zeno Oarcea: Primul contact, exceptând câteva parcele în

apropierea comunei, unde erau și niște stâne la care am înnoptat,
a fost cu un codru virgin. Șeful de proiect, care era un inginer în
vârstă, ne-a dus, novici fiind, în valea Gropului Sec, un afluent al
Sohodolului de vreo mie și ceva de hectare, absolut pădure
virgină, pădure de fag imensă, cu copaci magnifici, care ajungeau
la 40-45 de metri înălțime. Acolo am stat o săptămână într-un
colibă improvizată. Aveam muncitori care erau din sat, care isteți,
imediat au încropit un șopron, cu crăci înclinate, pusă cetină și jos
puse frunze, unde dormeam.

În față se făcea focul, ca seara să ne gătim mâncare și să ne

încălzească un pic. În zilele alea a venit și o furtună și a început să
cadă apă prin acoperiș. Am sărit în sus din somn, în față, înspre
foc, aveam vasele în care gătisem de cu seară, de derută am
nimerit cu picioarele în vase. A fost primul contact mai dur cu o
viață de amenajist. A durat o săptămână incursiunea în acea
pădure virgină. A fost bine, că aveam și niște alimente pe care le
adusesem de jos: pâine, slănină, ceva zahăr și cafea nechezol.
Partea frumoasă e că în această pădure virgină, primăvara era
plină de ciuperci păstrăv pe arborii mari, bătrâni. Luai câte-o
ciorchină poate de câte 2-3 kilograme. E una din cele mai gustoase
ciuperci.

RC: Descrieți-ne cum arăta acea pădure virgină în care v-ați

afundat cale de-o săptămână, în prima dumneavoastră
expediție ca amenajist.

 Zeno Oarcea: Vă descriu o treabă. Aveam niște hărți cu curbe de

nivel. Atunci am învățat să descifrez aceste hărți cu curbe de nivel.
Eram pe vale. Totul era împădurit. Nu aveam perspectivă nici
măcar un pic în afara pădurii dese. Nici un gol. Țin minte că
plecam dimineața cu 2 muncitori lângă mine, care mă ajutau la
vopsit, la ținut stadiile ca să măsurăm diametrele și înălțimea. Eu
aveam altimetru și ștind altitudinea, mă uitam pe hartă pe ce
curbă de nivel merg. Știam că merg aproape de culme, ajungeam
în culme. Cu altimetrul și cu aceste curbe de nivel ne-am
descurcat o săptămână în care n-am văzut o poiană. O pădure de
30-40 de metri înălțime, deasă, cu o consistență de 0,9-1,0.
Această desime se măsoară în grade, între 0 și 1.0, zero
însemnând gol, iar 1.0 desimea cea mai mare. Când am intrat în
acea pădure virgină, întâi am trăit o claustrare, dar o claustrare
foarte interesantă, într-o natură vie. Verticala fagului este
extraordinară. Fagul într-o pădure virgină se elaghează, se curăță
de crăci până la o înălțime de până la 20 de metri, de rămâne
”coloana ionică”, care e și ușor albicioasă și doar sus e coroana.
Sus era plafonul de coronament, iar în jos doar coloane. O boltă
cerească verde. Simțeai că tot timpul ești într-o claustrare vie,
misterioasă. Era necunoașterea. Peregrinările astea zilnice le
făceam împreună cu muncitorii, care erau din localitate, dar nu
mai fuseseră acolo. Plecam dintr-un loc, de la cabană, de la bivuac,
urcam un versant, coboram altul, urcam alt versant. Toată ziua
urcam-coboram colindând și seara ne întorceam de unde am
plecat. Și-mi mai zicea câte un muncitor: ”Domnu inginer, da să
mă bată Dumnezeu dacă eu mai știu pe unde sunt”. Asta fiindcă
nu te mai puteai orienta. Lipsa hărții pur și simplu ar fi făcut
imposibilă orientarea acolo. Apăruseră atunci primele hărți
aerofotogrametrice, pe care făcuseră și curbele de nivel și atunci
te puteai orienta. Aveai această senzație diferită de claustrarea din
mină. Mina era ceva închis în care nu auzeai nimic. Eu aveam
noroc că auzeam zgomotul kraztzerului, dar în rest nimic. Pur și
simplu era lipsă de lumină, care e al doilea element extraordinar
al existenței. Ei, spre deosebire de mină, aici știam că totu-i verde,
totu-i arbore. Vedeam ciupercile, vedeam flori pe jos, mai vedeam
câte-o căprioară care fugea. Erai închis în ceva care trăiește din
plin, dar care trăiește fără mâna omului.
Foto de Agent Green

RC: Simțeați că are o anumită putere acea pădure?

 Zeno Oarcea: Extraordinară. Îi simțeam vigoarea. Latinii spuneau

despre pădure o vorbă, care ne-a fost spusă în facultate, că
pădurea e ”cea mai mare bogăție dată omului”. La o pădure
virgină fabuloasă este extraordinara ei putere ecologică, echilibrul
ei. O pădure virgină dacă o tai ras, regenerează singură în maxim
2-3 ani, pentru că a rămas ba un puiet mic, ba o ghindă sau un jir,
ori altceva. Are această forță enormă de a se regenera în prima
generație. În locul ”pădurii virgine” care a fost tăiată, se ridică o
altă pădure, numită ”pădure echienă”, unde arborii au cam
aceeași vârstă, cu o diferență de 5-10 ani între exemplare. Este o
pădure echienă regulată, cu trunchiuri cam de aceeași
dimensiune. Într-o pădure virgină aveai aici un trunchi de un
metru în diametru și alături unul de 20 cm. Întâlneai toate vârstele
în această pădure.

RC: Așa cum șade bine unui sat viu, o comunitate populată cu
oameni de toate vârstele, de la țânci, până la bătrânii satului.
În pădurile care cresc după ce defrișezi la ras o pădure, e ca
un bloc comunist, în care Ceaușescu a adus tineret din toată
țara, ca brațe de muncă pentru fabrici și uzine.

 Zeno Oarcea: Exact. Echienă regulată. Dar din punct de vedere

economic este foarte rentabilă, că o conduci și ajunge la 100 de
ani cu toate trunchiurile la aceeași dimensiune. E ușor
exploatabilă, dar nu mai are puterea de regenerare, pentru că
atunci când ai tăiat această pădure echienă, foarte greu se mai
regenerează natural, pe când pădurea virgină tăiată, se
regenerează natural fără probleme. Are această energie
regenerativă formidabilă.

RC: Bun, păi atunci trebuie să tăiem acele păduri virgine,

pentru că după ele cresc păduri bune. Cu ce ajută țara asta
dacă noi păstrăm acele păduri virgine?

Zeno Oarcea: O pădure virgină, acest ecosistem, are câteva mii de

specii în interiorul ei. O dată speciile lemnoase, apoi speciile
ierboase dedesubt. Întâi vine flora respectivă și apoi vine fauna,
începând de la ciuperci, de la alge, de la gândaci, de la tot. O
pădure echienă se reduce la câteva sute de specii, sau poate chiar
mai puțin. Deci are loc o sărăcire ecologică dramatică. În
momentul în care nu mai ai posibilitatea unei păduri cu echilibru
total, ajungi la pădurile pe care le-au făcut nemții, foarte
pragmatici, care și-au tăiat toate pădurile virgine și au plantat
rășinoase, că rășinoasele sunt utile pentru lemn de construcții și
au distrus exact ecosistemele, pentru că ele sunt foarte
vulnerabile și nu se mai pot regenera.

Foto de Agent Green

RC: De ce să nu urmăm și noi exemplul Germaniei și să

ajungem o economie mai dezvoltată? Cu ce mă ajută pe mine
că am ciupercuțe, gândăcei și ciupercuțe, când eu vreau să
am asfalt în sate, să am canalizare, să am apă, să aibă
oamenii case în care să locuiască decent?

 Zeno Oarcea: Dar asta s-a făcut în multe părți. Pădurile de

câmpie sunt aproape toate păduri echiene. Nu mai au nici
farmecul naturaleții, acel aspect sentimental și nu mai are nici
această bogăție a varietății de specii, a echilibrului. Gândiți-vă că
zilnic dispar din această bogăție genetică a lumii sute de specii. Se
va ajunge la un moment dat ca omenirea să aibă preponderent
doar câteva zeci de specii, cele care sunt utile. Și restul? Iar acum
să revenim la problema principală, problema funcțiunilor pădurii.
Pădurea, în afară de lemn, așa cum o concepem noi astăzi,
îndeplinește o mulțime de funcțiuni. Noi am făcut în silvicultură
acea zonare funcțională. Gândiți-vă la picătura de apă care vine
din ploaie. E ca o mică bombă. Izbește în sol și dispersează
particulele de sol. Vine altă particulă jos, se adună și încep să
antreneze pe versanți solul. Asta se întâmplă în terenurile fără
păduri. În pădure, picătura cade pe frunză, se dispersează, o
umectează. Precipitațiile de până la 5 mm ( 5l/m2) este reținută
aproape în totalitate de frunze, de ramuri, de coroană. Dacă plouă
mai mult de 5 mm, atunci încep să picure de pe frunze, dar nu mai
picură de la sute de metri picătura, ci numai de la 50 de metri.
Lovitura este mai lină. Dar pe lângă asta, picătura în cădere nu
găsește solul descoperit, ci găsește solul plin de litieră, adică
frunze uscate, solzii de la muguri, crăci șamd. Există o pătură,
această litieră, care protejează ca un cojoc solul și care la un
moment dat reține ca un burete apa și îi permite să intre în sol
lento, liniștit. Așa se întâmplă în echilibrul ecologic al unei păduri
virgine. În momentul în care nu ai pădurea care să îmbrace un
versant, apa de ploaie cade, nu o reține nimic, trece în șuvoaie,
spală solul,  crează și inundații și depuneri, înfundări de drumuri
etc. După  funcția hidrologică a pădurii virgine urmează funcția de
protecție a solului. Gândiți-vă că rădăcinile unui arbore și ale
arbuștilor de dedesubt, înțesează tot solul într-o adevărată rețea,
asemănătoare cu fierul armat în beton, încât pur și simplu
împiedică alunecări de teren, scurgeri de sol pe versanți, absolut
tot. A treia funcție e cea climatică. Toți simțim pe propria piele
vara toridă în oraș. Dai 2 lei pe-o înghețată, sau te duci într-un
parc și stai pe-o bancă sub un arbore, nu dai nici un leu pe
înghețată, dar ai același efect de răcorire. Al doilea aspect e
cantitatea de dioxid de carbon absorbită și cantitatea de oxigen
emanată, care este foarte importantă în balanța și în echilibrul
atmosferei. Un alt efect al pădurii e cel de retenție a prafului.
Praful există în atmosferă în permanență. Într-un an dacă nu
ștergi mobila, aproape că ai jumătate de milimetru de praf. În
natură asta se întâmplă mai mult decât în cameră. În natură se
depun 1-2 milimetri de praf pe an adus de vânturi, pentru că
vânturile cu o anumită viteză antrenează pulberile, iar când se
reduce viteza, atunci se depun pulberile. Ori frunzișul are fix
efectul ăsta de a atenua viteza vântului și de a depune particulele
pe frunze. Și frunza aia e încărcată de praf. Prima ploaie spală
acest praf de pe frunză și acest filtru natural începe să
funcționeze. S-a spălat filtrul iar frunza a rămas din nou cu
porozitatea ei, să primească pulberile. Altă funcție e cea fonică.
Când ești într-o pădure, nu mai auzi cum auzi zgomotele într-o
margine de drum. În pădure arborii emit fitoncide, niște substanțe
volatile care ucid bacteriile. Diferența dintre un aer de pe stradă și
un aer din parc, ca și concentrație de bacterii și substanțe nocive e
una radicală. Mai e și funcția științifică, care relevă niște legi
ecologice. Mai e vorba de o menținere a un fond genetic, pe care
tot pădurea virgină o dă. Și să nu uităm de funcția estetică.
Gândiți-vă la un câmp fără vegetație și la un câmp cu forme
diferite. Eu am predat la studenți arhitectura peisajelor , prilej cu
care am încercat să-i obișnuiesc cu impresivitatea formelor
arborilor: formă globuloasă, în care eu am pur și simplu linia
curbă, care este extraordinară în existența umană și în formarea
spirituală, încă de la linia curbă a burticii mamei și de la percepția
pe care copilul o are când mângâie întâia oară sânul mamei ca să
poată suge. Omul simte rotundul, spre deosebire de unghiul
dramatic. Ce e unghiul dramatic? Întretăierile între linii drepte.
Două tendințe care nu se împacă și care creează un unghi
dramatic și o situație dramatică. Iată diferența între peisajul
natural în care trăiește omul primitiv și omul de la sat, într-o
permanentă curbă, de la arborele din apropiere, la conturul
dealurilor, la acel spațiu mioritic frumos și omul de oraș care e
claustrat pur și simplu în acest unghi dramatic care e peste tot,
începând din cameră, de la masă, de la scaun, până la stradă,
până la tot. Ăsta e șocul vizual care l-a modificat extraordinar și
care justifică în mare măsură agresivitatea omului modern.

RC: Vreți să spuneți că decorul în care omul își duce existența,

influențează modul lui de gândire și de acțiune?

Zeno Oarcea: Exact.

RC: Adică dacă sunt un om într-un mediu total antropic,

atunci mă desensibilizez față de valoarea naturii și o percep
doar ca pe un instrument economic prin care-mi ating diferite
țeluri și nu mai văd virtuțile ei? Omul antropizat e asemenea
dumneavoastră când erați proaspăt ieșit din pușcărie și erați
de piatră?

Zeno Oarcea: Da. Acest nou gen de arhitectură a exacerbat

agresivitatea umană. Omul primitiv stătea în peșteră, având bolta.
Și-a făcut locuințe boltite. Până în baroc, acum câteva sute de ani,
nu lipsea arcada de la geam. Nu lipseau arcadele, în general. Deci
a căutat să-și mențină linia curbă. Avea o nostalgie după linia
curbă, care e armonică. E alegerea între unghiul drept/unghiul
dramatic, care înseamnă luptă, agresivitate, două forțe care nu se
împacă și linia curbă care e linia armonică. Nostalgia după natură
o are și orășeanul, care și-a adus aproape de el parcurile, nu
numai pentru plăcerea liniei curbe, dar pentru toate aceste
funcțiuni.
Foto de Agent Green

RC: La toate funcțiunile pădurii pe care dumneavoastră le-ați

enumerat, omul modern a găsit soluții. Nu ai filtru pentru
poluare, îți face Guvernul încă un spital județean sau chiar
metropolitan și te vindecă de bolile asociate poluării. Dacă nu
ai liniște în casă, îți montăm termopane cu 3 foi de geam.
Dacă se scurge apa la vale pe versant, mai nou politicile de
mediu promovează regularizarea râurilor până la nivel de
pârâu de munte etc.

 Zeno Oarcea: Cât de costisitoare sunt toate aceastea? Pădurea le

face gratis. Toate aceste funcțiuni ale pădurii, sunt gratuități.
Omul concepe pădurea pur și simplu numai pentru lemn. Atâta-l
interesează și eventual vânatul. În rest, toate aceste funcțiuni sunt
gratuități și aici e marea defecțiune și marea dificultate a
civilizației actuale, că omul nu înțelege și nu a apreciat niciunde în
lume o cuantificare a acestor funcții. Dacă ar fi cuantificate toate
aceste funcțiuni, ne-am da seama că este incomparabilă valoarea
pădurii față de valoarea lemnului pe care-l produce, cei 4-5 metri
cubi de biomasă pe an și pe hectar.

RC: Vreau să vă întreb un termen din agricultură. Spuneți-mi

vă rog de ce nu se spune că ”a fost rasă o pădure”, ci termenul
silvic este ”a fost tăiată progresiv”? Sau se mai folosește
termenul de ”codru grădinărit”, sau ”tratamente”. Eu constat
că se folosesc termeni mult mai ”frumoși” și ”delicați” din
punct de vedere lingvistic pentru ”operațiuni silvice” care
ascund un efect dur asupra pădurilor. Cine a inventat
termenii ăștia cinic de ”poetici”?

Zeno Oarcea: Este un laborator și un șantier locul în care se

produce pădurea. Acolo se acumulează biomasă. Prin efectul
asimilației clorofiliene arborele își creează anual o pojghiță, acel
inel de creștere anuală. Deci este un mijloc de producție. Dar cum
să recoltezi copacii ca și grâul anual? Cum să scoți foița aia de
lemn de pe un arbore? Nu poți și atunci este vorba de acel ciclu
lung până se ajunge la o maturitate și la o valoare economică și
industrială a pădurii, dată de anumite dimensiuni ale arborilor.
Asta înseamnă cam 100-120 de ani pentru pădurile noastre, în
funcție de specii. Când pădurea a ajuns la această vârstă, atunci
pot face marea recoltare. Fac această recoltare periodic, în funcție
de un anumit ciclu de producție. Cum pot face treaba asta? O pot
face brutal, tăind ras, sau o pot face cu regenerare naturală.
Tăiere rasă de exemplu se face și nu se poate evita la rășinoase, la
molid. De ce? Molidul e o specie care are o înrădăcinare
superficială. Rădăcinile sunt numai la suprafață. E o treabă
istorică, genetic dezvoltată, pentru că de obicei trăiește în munți,
unde solul e foarte subțire pe stâncă. Un dezavantaj e că la vânturi
puternice, este foarte ușor doborât. Doborâturile de vânt în
pădurile de rășinoase sunt întâlnite frecvent. Și atunci în aceste
păduri nu poți să vii și să tai arborii numai rărind, pentru că
pădurea rezistă tocmai prin această masivitate, care face ca vântul
să treacă pe deasupra, îi îndoaie pe toți, și fiindcă se sprijină unul
pe altul, nu se duc. În momentul în care am scos de ici, de colo,
niște arbori, atunci produc goluri, vântul intră și îmi provoacă
doborâturi masive la rășinoase. Atunci se aplică tăierile rase, dar
ele se fac de obicei științific în suprafețe mici, de maxim 2-3
hectare de la marginea masivului și tăierile se fac într-o anumită
direcție, în funcție de vânturile dominante din V și NV, pentru a
diminua impactul vânturilor. Această lizieră dacă este în sensul
invers direcției vântului este protejată. Iar alt avantaj e că tot
vântul va fi cel care-mi aduce sămânța din pădurea de alături și-mi
însămânțează natural. Asta e o gospodărire ideală făcută în
pădurile de rășinoase. Cum nu poate fi respectată întotdeauna,
atunci se fac plantații care sunt foarte costisitoare și care pentru o
perioadă de 10-15 ani până când se ridică plantația, expun solul
eroziunii atunci când plouă puternic. Deci dacă am în vedere doar
funcțiunea economică a unei păduri, dezechilibrul ecologic e
inevitabil. De aceea tot ce vedem ca defrișări pe la televizor în
etajul rășinoaselor, reprezintă un dezastru pentru țară. La ploi
torențiale, de multe ori un pârâiaș mic de 5 km, la o ploaie de 50-
60 l/mp care pică într-un interval de 2-3 ore, 90% din imensitatea
de ape acumulate se scurge pe versanți. Nu e reținută.
Foto de Agent Green

RC: Cât absoarbe un hectar de pădure virgine dintr-o ploaie?

Zeno Oarcea: Enorm. S-ar putea să fie 90%.

RC: Și o pădure normală cât?

Zeno Oarcea: În funcție de vârstă. La vârste mici, de 10-20 de ani,

reține mai puțin. La vârste mai mari ajunge să rețină până la 60-
70%, pentru că deja are litieră. Gândiți-vă acest șuvoi de apă care
vine ce înseamnă: inundații, case și drumuri distruse, alunecări de
teren, cheltuieli imense.

RC: Haideți să vorbim de estetica unei culmi defrișate? Vă

place cum arată?

Zeno Oarcea: Vai de mine. Sunt dezolante.

RC: Pe vremea lui Ceaușescu vedeați acele culmi dezgolite?

Zeno Oarcea: Erau, să știți. Dar atunci totuși se ținea cu dinții.

Una din deciziile regimului comunist a fost naționalizarea
pădurilor, care deși controversată și în contradicție cu ideea de
proprietate, a protejat pădurile de tăierile excesive. În afară de
primii ani de după război, când am avut de plătit datoriile de
război către URSS, când s-a tăiat lemn cu duiumul în Moldova și
s-a dus la ruși, în rest s-a ținut cu dinții de pădure. Era o ordine și
o disciplină cu aceste amenajamente, care îți dau în detaliu tot ce
trebuie să faci ca să gospodărești o pădure ca lumea. Fiind
naționalizate, nu s-au permis ieșiri ale pădurii din fondul forestier.
A fost un mare merit, care însă nu mai corespunde veacului
ăstuia, în care nu poți îngrădi dreptul de proprietate, care e un
drept al omului. În apus cel care are pădurea, are și condițiile ca
să respecte pădurea și să nu și-o taie, așa că proprietarul de
pădure din occident o îngrijește mai bine decât i-o îngrijește
statul. El nu taie decât în regim ”grădinărit”. Asta înseamnă că la
fiecare 10 ani eu scot 10% din volumul din pădure: un arbore aici,
unul dincolo șamd. În goluri pădurea se regenerează singură din
jirul care a căzut. Mai sunt și acele ”tratamente” de tăiere a
pădurii, între tăierea rasă, care e la o extremă și tăierea în regim
grădinărit, din care tai ici-colo, scoțând masa lemnoasă care crește
anual. E vorba de 5-6-7 metri cub/an/la hectar, dar o scot selectiv
de la arbori. E adevărat că îi scot foarte greu la drum. Din punct de
vedere economic e mai costisitor acest tratament de grădinărit,
dar el menține pădurea parțial asemănătoare pădurii virgine. În
cazul fagului, care e o specie de semiumbră, când pădurea e la
maturitate vin și fac o primă tăiere și de la o desime de 0.9-1.0,
reduc la 0.7, scoțând 30% din masa lemnoasă. E economic, pentru
că pot crea și drumuri, pot trage la drum, șamd. În plusul de
luminozitate care intră în pădure, semințisul face ca regenerarea
să fie permanentă. Într-o pădure deasă de fag, tot la 2-3 ani fagul
fructifică, dă jirul jos, germinează dar moare din lipsă de lumină,
însă dându-i soare, în anul următor se ridică semințișul. După 4-5
ani când văd că s-a ridicat semințișul, vin cu a doua tăiere în care
răresc mai mult, scot iar lemnul. Tăierile s-ar eșalona cam pe 10-
20 de ani. În 3 tăieri succesive eu am scos pădurea, dar dedesubt
s-a obținut regenerarea naturală. La gorun este mult mai greu
decât la fag. Acolo nu mai merge cu o rărire uniformă. Acolo
trebuie tăiate ochiuri de o anumită mărime (cel mult de 100-200
metri pătrați și de o anumită formă în funcție de luminozitate.
Ochiurile se fac ca lentile, cu dimensiunea lungă perpendiculară
pe sud, ca să fie cât mai luminate, fiind o specie care necesită
lumină. Puietul de stejar nu se dezvoltă decât la o anumită
luminozitate și acolo, în acele ochiuri, ghinda care cade se
regenerează în porțiunile luminoase, că-i o specie de lumină.
Astea-s diferite ”tratamente” și câteva date din tehnica
silviculturală.
Foto de Agent Green

RC: E clar că retrocedările au dus la tăieri iresponsabile în

pădurile private și că Romsilva a ținut mai bine în frâu
defrișările decât privații. Dar în pădurile statului s-a tăiat în
același regim de strictețe ca până în 1989, sau setea de lemn e
mai mare?

Zeno Oarcea: Cu excepții, unde sunt șefi de ocoale bezmetici și

puși pe căpătuială, dar astea sunt cazuri izolate, pentru că există
permanent control. Adică ai amenajamentul care îți spune clar:
”trebuie să tai cutare, cutare, cutare” și vine controlul și te ia la
întrebări: ”De ce ai tăiat atâ? De ce ai scos mai mult decât este în
amenajament?” E un control destul de riguros. Nu se pot face
abateri.

RC: Bun, dar noi avem un exemplu legat de o pădure

identificată prin proiectul PIN-MATRA. E vorba de acel proiect
finalizat în 2005 care a fost finanțat de olandezi, în care s-a
încercat identificarea pădurilor virgine din țară. Printre
altele, la UP Cernișoara XI, din Parcul Național Domogled, au
fost identificate trei corpuri de pădure virgină în cadrul
proiectului PIN-MATRA. Două dintre corpurile de pădure
virgină au fost incluse în categoria T1 (de non-intervenție) și
apoi în zona de protecție strictă la Parcul Național, în timp ce
unul dintre ele n-a fost introdus prin amenajament. Și a venit
WWF în urmă cu câteva luni și a verificat starea acelei păduri
și era virgină.  Practic acel corp de pădure a fost exclus din
protecție în cadrul zonării funcționale. Cine face
amenajamentul de ce și-a pierdut rigoarea și a omis
protejarea unei păduri declarate oficial ca ”virgină”?

Zeno Oarcea: Uitați care-i problema. Eu am fost în Consiliul

Științific al Parcului Național Domogled-Valea Cernei, până acum
câțiva ani. Și am asistat la toate problemele astea, în special la
problemele de zonare a Parcului. Jumătatea inferioară a văii
Cernei aparține de Ocolul Herculane, jumătatea superioară ține de
Ocolul Baia de Aramă și acolo a fost un, să mă ierte Dumnezeu
că-i spun astfel, un tembel de inginer silvic, deși șef de promoție,
pus numai pe exploatare de lemn. Și el s-a zbătut cu dinții ca la
acea conferință de amenajare (deci când se începe amenajarea
unui ocol, se face o primă conferință, în care se stabilesc
premisele acestei amenajări. După ce amenajistul culege toate
datele și face proiectul, atunci se face o a doua conferință de
amenajare, care practic e avizul final ca să intre în funcțiune) Ei, la
acest aviz final, s-a opus. A ajuns și directorul Direcției Silvice, a
spus ”Nimic, aici tăiem, că facem drum. Aici tăiem! Chit că-i Parc
Național”. Au fost discuții vehemente chiar acolo, în Cernișoara, pe
care o cunosc foarte bine.

RC: Dar șeful Parcului Național s-a opus?

Zeno Oarcea: A fost cam slab. În primii ani a fost inginerul Megan,
care după aceea a fost schimbat. Un băiat foarte bun Gașpar (n.r.
actualul șef al Parcului Național Domogled-Valea Cernei), blând și
nu se pune cu relele. Caută să le evite. Și atunci n-a putut, cu toate
că au fost discuții vehemente, începând de la președintele
Consiliului Științific și au venit și agenți de la… -că participă și din
cadrul Regiei Pădurilor, că și acolo a fost mentalitatea- și pur și
simplu a zonat strict doar ce era la golul alpin și foarte puțin în jos.
N-au vrut, cu toate că erau păduri virgine. N-au vrut. Numai
limitele de gol alpin.

Foto de Agent Green

RC: Dar pe acelea de ce au vrut să le protejeze?

Zeno Oarcea: Pentru că automat erau înscrise în benzi de

protecție. Automat când s-a făcut amenajamentul, s-a separat
această bandă de  protecție, ca să protejeze restul pădurii, să
asigure regenerarea dedesubt, unde se taie.

RC: Adică unde silvicii n-au avut nimic de pierdut, le-au

protejat?
Zeno Oarcea: Unde automat în amenajamente era protecție
integrală și unde era o crimă să exploatezi benzile astea de
protecție, pentru că ele asigurau cât de cât regenerarea.

RC: Pe oamenii ăștia cum i-ați defini, pe cei care sunt puși
acolo tocmai să facă buna cumpănire a cât e bine să taie
omul? Că pădurea nu-i a omului, ci ea a fost lăsată de
Dumnezeu.

 Zeno Oarcea: Într-un alt dicton latin, știți cum se numea

pădurea? ”Res Nullius”. E un drept al nimănui. Pădurea nu crește
fără nici un efort al omului. Eu nu fac decât să o jefuiesc. Ea crește
de la sine dacă o las în pace. Crește și în terenuri pe care le las
dezgolite. Chiar și în aceste goluri pe care le-au creat prin
indolență, prin nesimțire, oamenii care au tăiat acolo în ultimul
timp, pe acele goluri pădurea se va reface, dar cu ce? Cu speciile
pioniere. Acele specii care au sămânța ușoară și pe care o duce
vântul: mesteacăn, plop tremurător și salcie căprească, care prind
și o să iasă. Și în locul unei păduri de molid, o să ai peste 20-30 de
ani o pădure de salcie și de mesteacăn care n-are nici o valoare
economică.

RC: Facem un salt de la exploatarea pădurii, la traseul

lemnului extras din pădurile românești, care ia de multe ori
calea exportului sub formă de cherestea sau PAL. Știu că
Ceaușescu făcuse fabrici de furnir și mobilă și că exporta
foarte mult.

 Zeno Oarcea: Dădea o valoare adăugată foarte mare.

RC: De ce noi ca țară nu creem politici prin care să se

suprataxeze exportul de lemn brut și să se încurajeze
exportul de produse cu valoare adăugată cât mai ridicată?

 Zeno Oarcea: Aici e și o lipsă de cunoaștere integrală a problemei

de către ziariști. Ei nu pornesc de la următoarele date. Un hectar
de pădure crește în general, ca adaos de biomasă, cu între 3-4
mc/ha/an în condițiile cele mai rele, până la 10-15 mc/ha/an. Deci
rezultă o medie de 5-6 mc/an/ha la nivel de țară. Înmulțiți 6
milioane de hectare de pădure, cât e suprafața pădurilor, cu 5
mc/an/ha și înseamnă 30 de milioane de metri cubi.
Amenajamentele din perioada comunistă, care însumau toată
țara, aveau o posibilitate de producție anuală de circa 18 până la
20 de milioane de metri cubi. Se scotea mai puțin, aproape la
jumătate decât se acumula în pădure. Deci era absolut rațional.
Nici astăzi nu se exploatează mai mult de 18 milioane de metri
cubi. Dar se exploatează irațional și ilegal. Adică se taine nu
conform amenajamentului, ci la bunul plac. Am primit pădurea, eu
sunt sărac, vai de capul meu, o dau cu 5000 de euro hectarul.

RC: Sărmanul are o scuză, fiindcă trebuie să supraviețuiască.

Dar eu nu înțeleg de ce oamenii caută să se taie din pădurile
virgine? E mai mult lemn acolo? E mai valoros decât într-o
pădure normală?

Zeno Oarcea: E mai mult lemn și în general e lemn de dimensiuni

mari, pe care-l exploatează și atunci e mult mai profitabil, pentru
că rapid am umplut o remorcă de camion cu un singur arbore.
Sau un arbore bătrân poate să umple două camioane. Deci 
efoarte simplu. Mult mai economic și la îndemână. Restul sunt
mult mai tinere. Nu au lemn de dimensiunile respective. Ei caută
lemn de dimensiuni mari, care este ușor de prelucrat în gatere și
așa mai departe.

RC: Ce procent din silvicultorii de școală nouă sunt oameni

curați?

Zeno Oarcea: Greu de spus. Nu mai cunosc. Nu mai sunt în

rândul lor ca să-mi dau seama, dar în orice caz, cred că silvici
pasionați n-au mai rămas 20%. Restul se mulează după ordinele și
directivele care vin de sus și după interesele proprietarilor care
preiau păduri. Vreau să vă citesc un fragment dintr-o carte scrisă
de mine: ”Una din cele mai terifiante amintiri ale copilăriei mele,
este aceea a pădurilor ce ardeau pe toți munții în anul de secetă
1946. Săptămâni în șir, pâclele crimei se întindeau prin toate văile.
În sărăcia de atunci, făptuitorii credeau că în locul pădurilor se vor
întinde pășuni grase, cu izvoare de lapte. Sărăcia nu scuză
niciodată prostia. Dar ele de obicei coexistă și se condiționează.
Vai de vremurile când această simbioză ia proporții de masă.
Atunci pădurile mor, iar popoarele dispar. Ferește-ne Doamne de
prostie. Sărăcia o putem învinge noi”.

RC: Aveați cam 16 ani atunci. Care a fost contextul în care au

avut loc incendiile din acel an?

 Zeno Oarcea: Se terminase războiul și a fost un an de secetă

grozav, anul 1946. Era anul în care oamenii în Moldova mureau de
foame și a fost un exod al moldovenilor, aici peste tot. Ciobanii
dădeau foc pădurii. Atunci se aprindea ușor, pentru că litiera aia,
frunza aia uscată din pădure, care e aproape ca hârtia uscată,
arde complet. Și-i dădea foc într-o porțiune și flama se întindea,
chiar dacă era numai foc de litieră, care are numai 5-10 cm
grosime. Arzând în lento, ajungea lângă arbore și-i pârlea scoarța
și el pur și simplu, se mai chinuia 3-4 ani ani, după care se usca,.
Pe versanți acest foc de litieră ardea frunzele. Dar frunzele se
adunau pe versant oprite de trunchi și într-o parte a copacului se
crea ca o mică movilă de frunze. Și în acea zonă, fiind mai multe
frunze, focul dura mai mult și se ardea complet. Prin 58-59, la 11
ani de la acele incendii, eu am amenajat foarte multe astfel de
păduri. Ciobanii credeau că distrugând pădurea, fac loc pentru
agricultură. Ăsta a fost marele of, marea greșeală genetică a
acestui popor, că s-a luptat tot timpul cu pădurea. De ce? Pentru
că țara noastră a fost o țară a pădurilor.

Foto de Agent Green

RC: Pe ce procent din teritoriul național am avut pădure?

Zeno Oarcea: În jur de 85% a fost procentul de împădurire al unei

Românii fără om. În volumul ”Istoria Pădurii Românești”, se scrie
că pe timpul dacilor se estima că a mai rămas cam 65%. La o
proporție de 1-2 milioane, cât aveau probabil dacii, n-au putut să-
și creeze decât niște goluri.  Au avut suficient teren golit ca s-o
poată duce. Până prin 1400-1500 s-a ajuns la vreo 50% păduri.
Prin 1850, deci la jumătatea secolului al XIX-lea, pădurea ajunge
cam la 40% procent de împădurire. Și atunci au apărut căile ferate
și cu ele au apărut dezastrele. Și dezastrele nu sunt numai cele de
acum. Ci dezastrul a fost în Vrancea, pe valea Lotrului, în Apuseni.
Au tăiat atunci firmele evreiești tot ce-au găsit. Au cumpărat de la
proprietari și de la moșieri pădurile, au introdus căi ferate și
atunci a început tăierea în masă.
RC: Erau reglementări la acel moment care impuneau o limită
de tăiere? 

Zeno Oarcea: Nu. Erau păduri private și nu erau reglementate.

Erau amenajamente numai în pădurile de stat din cadrul Casei
Autonome a Pădurilor Statului, unde erau doar 15-20% din totalul
pădurilor țării. Restul erau păduri private. Aveau o singură
obligație, ca după ce tăiau, să asigure regenerarea. Comuniștii au
generalizat limitarea tăierilor, introducând reglementarea prin
amenajamente. Aici apare un lucru interesant. Dacă s-ar stabili o
cuantificare a funcțiilor pădurii, eu aș putea obliga omul care își
taie pădurea, ca dacă în câțiva ani nu a împădurit după ce-a tăiat,
să plătească o amendă anuală, care să înglobeze o estimare
financiară a acestor funcții care dispar, iar după 5-10 ani dacă n-ai
împădurit, această valoare cumulată a penalizărilor ajunge la
valoarea pădurii și atunci poate fi naționalizată. Pentru că
dezastrul nu e atât că s-a tăiat, ci că nu s-a împădurit în loc. Dar să
revenim la evoluția în istorie a procentelor de pădure ale
României. După tratatul de la Adrianopol, prin care s-a liberalizat
comerțul României, s-a ajuns la acest procent de 26% cât avem în
prezent, mult sub media europeană, care e peste 30%, noi care
eram o țară efectiv a pădurilor. În afară de zonele efectiv de stepe,
undeva prin Bărăgan și foarte puțin în Banat și golurile alpine,
unde la peste 1700 mp pădurea nu mai poate crește, restul tot era
pădure.

RC: Când a scăzut procentul de pădure al României sub 30%?

Zeno Oarcea: După 1850, când au apărut căile ferate. Atunci a

fost o tăiere bruscă. În 20-30 de ani s-a scăzut de la 40% sub 30%.
Procentul de 26% a rămas constant de la naționalizarea pădurilor.

RC: Chiar avem cei 26% pădure?

Zeno Oarcea: Chiar avem, pentru că sunt zone abandonate în

zona montană și deluroasă, cu sate părăsite, unde pășunile se
împăduresc de la sine. Deci dacă se iau în considerare pășunile
împădurite, da.

RC: Dumneavoastră ați fost pionierul care a propus

autorităților comuniste realizarea unei rețele de Parcuri
Naționale în România. Ce pași ați făcut?

Zeno Oarcea: Ideea de la care am pornit, vine de la ceva care m-a

impresionat pe mine ca student, când am făcut practica pe care o
făceam obligatoriu în munte. La una din practici am fost în
Retezat, unde l-am întâlnit întâmplător pe Valeriu Pușcariu, care
era președintele Comisiei Monumentelor Naturii și care venise cu
omologul lui Cehoslovacia, că de curând se înființase la ei Parcul
Național Tatra și fiind student, discutând cu ei, m-au acceptat ca o
zi întreagă să urc cu ei pe Valea Zlătuii, una din cele mai frumoase
văi din Retezat și să asist la discuții. Vorbeau în franceză și
franceza o mai știam. Și atunci mi-am dat seama ce înseamnă
aceste Parcuri Naționale și a intrat acest microb în mine. Ulterior,
lucrând cu arborete virgine pe valea Cernei și așa mai departe, am
văzut că ele oarecum s-au conservat în anumite zone în care erau
aceste păduri virgine. Și atunci mi-a apărut această idee a
Parcurilor Naționale. Întâi pe Cerna. Toată valea am lucrat-o în 60
și 61. După aceea am lucrat pe valea Sebeșului, pe valea Streiului,
tot în zone cu păduri virgine. Iar în 1964 am ajuns în Retezat, unde
am făcut amenajamentul. Acolo era  Parcul Național Retezat
înființat de Borza și de Emil Racoviță în 1935, dar era absolut
formal. Era pe-o suprafață de 13.000 ha, fără administrație, fără
nimic. Se pășuna în voie, se și tăia. Încă am prins plutăritul
sălbatic. Știți cum îi ăla, când nu erau drumuri? Pe valea
Lăpușnicului Mare erau vreo 2 sau 3 opusturi, niște baraje făcute
din piatră și cu un deversor mare. În timpul zilei se umplea barajul
cu apă și se duceau trunchiurile de arbori din apropiere, trași cu
caii, până când suprafața lacului era plină de bușteni. La o
anumită oră, cam pe la două după masa, se deschideau stăvilarele
și atunci scădea nivelul apei cam cu 5-6 metri, timp în care antrena
toți buștenii, odată cu creștea debitului apei pe râu. O parte din ei
îi lăsa pe maluri, dar totuși jumătate ajungeau la opusul următor.
Erau vreo 3 opusuri. Și așa, din opust în opust, ajungeau până jos,
unde era drumul. Ăsta era plutăritul sălbatic care era în Retezat.
Eu l-am prins în 1964.
Foto de Agent Green

RC: Parcul Național Retezat era întins pe doar 13.000 ha? Cu

ce ați venit dumneavoastră nou? 

Zeno Oarcea: Atunci în amenajament am propus extinderea

Parcului, incluzând și Retezatul Mic calcaros: Piule-Pleșa,
Iorgovanu etc., ajungând la 20.000 de hectare. Eu îmi doream ca
Parcul Național să devină așa cum cunoșteam din literatură și alte
parcuri din Europa și din lume. Am convocat o consfătuire în care
a venit Comisia Monumentelor Naturii, Oficiul Național de Turism,
au venit de la Ministerul Silviculturii, organele locale. A fost o
consfătuire destul de mare în Retezat, în cadrul căreia s-a făcut
acest proiect al unei administrații a Parcului. Pentru că a crea un
Parc fără administrație era o treabă inutilă.

RC: Lucrați la ICAS (n.r. Institutul pentru Cercetări și

Amenajări Silvice)? Ce funcție aveați atunci?

Zeno Oarcea: Da. Era al șaselea an în care amenajam. Eram șef

de secție.

RC: În ce context vă ascultau pe dumneavoastră, un șef de

secție, barosani din toate instituțiile?

Zeno Oarcea: Eu făceam soluțiile proiectului, dar ele trebuiau

avizate. Atunci am avut iarăși neșansa ca șeful de proiect, deși
foarte inteligent, din motive personale, m-a pistonat la această
conferință, unde eu am mers cu ideea creării administrației. Și în
special mi s-a opus la Conferința de Amenajare, când s-a avizat
proiectul. Singurul lucru care a rămas în urma încercării mele, a
fost că în zonarea funcțională, de la 13.000 ha s-a ajuns la 20.000
ha.

RC: Ideea dumneavoastră de a introduce o administrație la

Parcul Național Retezat a fost un eșec, dar a avut succes
introducerea în amenajare a categoriilor funcționale care
protejau pădurea de tăieri.

Zeno Oarcea: Exact. În anii ce-au urmat, m-am documentat

mereu, am primit literatură de la Comisia Monumentelor Naturii,
prin 1968-1969 am făcut excursii, că se mai puteau face în blocul
cumunist și atunci am văzut Parcul Național Tatra, cu
administrația, biblioteca, muzeul pe care-l aveau cehoslovacii
acolo. Și mi s-a conturat ideea mai multor Parcuri Naționale care
s-ar putea crea în o parte din locurile în care umblasem. Dincolo
de extinderea Retezatului mi se conturase Valea Cernei, am urcat
în Banat în Cheile Nerei, Semenic-Cheile Carașului, Cozia, Piatra
Craiului, Bucegii, am trecut cu studiile și în Moldova la Ceahlău și
în Maramureș, în Munții Rodnei. Intuiam inclusiv ultimele două
zone menționate, deși nu le cunoșteam bine. Și în 1973, la o
conferință a Academiei Române pe tema conservării pădurilor, am
avut un referat cu această propunere de 13 Parcuri Naționale, cu
o suprafață însumată de peste 200.000 ha, ce urmau să fie
menținute într-o stare deosebită de conservare. Ideea a fost luată
cu multă bucurie și respect și în continuare Comisia
Monumentelor Naturii mi-a comandat în cadrul ICAS-ului să fac
”proiectele de constituire” a acestor Parcuri. Și am făcut aceste
proiecte de constituire în perioada 1973-1978. Erau aproape
terminate. Eram singurul care mă preocupam. Un coleg de-al
meu, directorul ICAS-ului îmi spunea: ”Tu vorbești în pustiu”. Și
cam așa era. Urma să se contureze o legislație în privința asta.
Atunci, din întâmplare, un coleg de-al meu a spus la o conferință
interministerială pe teme de ecologie, unui delegat de la minister:
”Uitați, există proiecte de Parcuri Naționale. De ce nu se
înființează?”. În 1978 sau 1979 vorba a ajuns până la Ceaușescu și
a dat ordin să se facă studiu de înființare a Parcurilor Naționale.
Ordinul lui Ceaușescu a ajuns până la șeful CMN-ului (n.r. Comisia
Monumentelor Naturii). Însă ordinul de înființare a Parcurilor
Naționale nu era în forma imaginată de mine. Nu era cu
administrație care să aibă oameni și funcționari plătiți, ci primise
ordin să fie cu implicare socială pe bază de voluntari: consilii
populare, școli, universități. Un fel de șapte moașe. Pe mine CMN
nu m-a mai luat să mă consulte deloc, cu toate că făcusem toate
proiectele și în fiecare proiect vorbeam în primul rând de
administrație. Eu am aflat târziu că acest proiect a fost făcut și
atunci am făcut o adresă direct la Ceaușescu și i-am spus că ar fi
păcat să nu fie parcuri cu administrație proprie. Am și acum pare-
mi-se adresa aia. A ajuns la Ceaușescu și a dat ordin să se
analizeze această problemă. Ordinul a fost direcționat și a ajuns la
Consiliul Național de Știință și Tehnologie. Era un inginer silvic
care m-a chemat, a documentat și i-am spus care-i necesitatea. A
căutat să vadă atmosfera de la șeful Regiei Pădurilor, unde era un
tip căpos, Enășescu îl chema. El, cu ani înainte, ajutase ca în
amenajamente să se creeze niște rezervații mari, cum e rezervația
de făgete virgine de 5000 ha de la Izvoarele Nerei. Era un om care
contribuise la apărarea naturii, însă când a primit dispoziția să
analizeze problema Parcurilor Naționale a zis ”Niet. Ce Parcuri
Naționale? Nu ne trebuie nouă așa ceva”. Și toată povestea a
murit. Nu a mai vorbit nimeni de ea. Întâmplarea a făcut că prin
1988-1989, doctorul docent Giurgiu
(http://www.asas.ro/wcmqs/membri/titulari/GIURGIU+Victor.html
), care e o somitate în cadrul silviculturii și care lucra în cercetare,
a făcut un mare studiu de zonare funcțională a pădurilor
României, adică prin care să stabilească exact aceste funcții de
protecție. Știind de proiectele mele, m-a cooptat și împreună cu
un alt inginer a prins în acest studiu de zonare funcțională toată
ideea asta a Parcurilor Naționale. Vine momentul culminant, al
Revoluției din 1989, când profesorul Giurgiu îi influențează pe
Geambașu, cel care conducea Regia Pădurilor în 1990 și cam prin
ianuarie 1990 se dă ordinul ministerial cu nr. 5, în care acceptă
această idee a Parcurilor Naționale. Și dă chiar dispoziții ca să
întocmească proiectele, să se delimiteze pe teren șamd.

Foto de Agent Green

RC: La acel moment nu fusese aprobată nici un fel de zonare?

Zeno Oarcea: Fusese realizat un studiu. Probabil că fusese

aprobat ca studiu de ansamblu, că era vorba și de alte funcțiuni
ale pădurii. Însă studiul nu prevedea și problemele de
administrare. Era numai problema de zonare și necesitatea de a
se zona funcțional Parcurile Naționale. După ce s-a dat acel ordin
de ministru a fost declicul în care o serie de ingineri silvici
începeau să se gândească la chestiile de profitabilitate, de afaceri.
Începuse era libertății: ”Ce Parcuri Naționale? Nu mai putem tăia
lemne”. Această reacție a ajuns până la ministrul Miculescu, care
era Ministrul Agriculturii și al Silviculturii și care a dat ordin să se
reanalizeze toate aceste proiecte. Și așa s-a ajuns la Institutul de
Cercetări Biologice, cu toate filialele din țară, care a luat să
reanalizeze totul. Acolo erau oameni care habar n-aveau ce e un
Parc Național, pentru că până la acea dată, aproape nimeni în
România nu se ocupase de Parcuri Naționale. Cel mai mare necaz
al meu a fost că din cauza asta eu n-aveam cu cine să mă
contrazic sau să mă corecteze în anumite opinii. Dacă ridicam
problema Parcurilor Naționale, toți ridicau din umeri: ”Ce e ăla
Parc Național”?

RC: A mai existat și inginerul Cristian Stoiculescu. 

Zeno Oarcea: El a apărut prin 88-89, pe lângă cercetătorul

Giurgiu, atunci când împreună cu cercetătorul Giurgiu am inclus
toate studiile mele în zonarea lui funcțională a pădurilor
României. După 1990, Cristian Stoiculescu a fost numit să
delimiteze pe teren aceste Parcuri Naționale și să dezvolte direcția
în continuare. Însă el a făcut niște excese de zel. Eu, de exemplu în
proiectul de Parc Național din Retezat, propusesem o suprafață de
53.000 ha, din care păduri erau doar 38.000 ha. Diferența
cuprindea și golurile alpine, care au și ele o importanță deosebită,
inclusiv pentru integritate, pentru a respecta principiul că un Parc
Național trebuie să se suprapună peste o mare unitate ecologică.
Mergând pe teren, Cristian Stoiculescu a luat suprafața de 53.000
ha nu ca întreg ce cuprindea atât păduri, cât și goluri alpine, ci
doar ca pădure. Și atunci, ca să ajungă la 53.000 ha de pădure, a
extins în neștire delimitarea, încât atunci a apărut protestul
inginerilor silvici. Acest lucru s-a repetat și la alte Parcuri din țară.
Și așa demersurile au murit până în 1998, când a apărut altă
legislație, de sistematizare a întregului teritoriu al țării, care a prins
în ea și Parcurile Naționale. Abia în 2003, în mandatul de ministru
al inginerului Lificiu (n.r. Petru Lificiu), prin HG 230/2003, s-a decis
înființarea acestor Parcuri Naționale cu administrații. Și acesta a
fost începutul. Din cele 13 Parcuri care au făcut obiectul
prevederilor din studiile mele, s-a ajuns azi cu Parcuri Naturale, cu
Rezervații, la vreo 27.
Foto de Agent Green

RC: Din suprafețele aprobate de Guvernul României în 2004 să

facă parte din Parcuri Naționale, ce procent s-au regăsit și în
propunerile dvs succesive începând din 1978 încoace?

Zeno Oarcea: În cea mai mare parte, suprafețele Parcurilor

Naționale sunt cele pe care le prevăzusem în studiile mele. Da.

RC: Dumneavoastră ați prevăzut doar suprafețele totale ale

Parcurilor Naționale, n-ați făcut și propuneri de zonare?

Zeno Oarcea: Se prevedea în proiect. Era proiect de zonare

funcțională a Parcului. Era ”zona 1” ca zonă de protecție integrală,
unde includeam în special pădurile virgine și alte zone geologice
de interes. În rest era zona tampon, în care se puteau face
exploatări, dar doar în regim de ”grădinărit”.

RC: Guvernanții au păstrat zonarea propusă de

dumneavoastră? 

Zeno Oarcea: Parțial au păstrat-o. Când am gândit Parcurile

Naționale, eu am stabilit niște principii de constituire. Primul
principiu era ”suprapunerea unui Parc Național peste o mare
unitate ecologică”, însemnând fie masiv muntos, fie bazin
hidrografic. Includeam toate ecosistemele dintr-o zonă care sunt
în interdependență. De exemplu, pădurile din Retezat sunt în
strânsă interdependență cu golurile alpine, într-o relație ecologică.
De asta eu am privit în ansamblu totalitatea acestei mari unități
ecologică. În general am prins masive muntoase. Singura excepție
e valea Cernei, care e un bazin hidrografic. Prindeam atât o
pădure virgină, cât și zonele adiacente ei.

RC: În încheiere, ce înseamnă pădurile virgine pentru

România și de ce trebuie să le protejăm? 

Zeno Oarcea: În primul rând pentru că suntem posesorii celei mai

mari suprafețe de păduri virgine din Europa. Pentru că ele
reprezintă o valoare ecologică certă și a identității noastre
naționale. Această ”țară a pădurilor”, să aibă măcar aceste mostre
de cum au fost pădurile României. Și apoi din considerente
absolut organizatorice, ca să ne păstrăm aceste Parcuri Naționale,
care sunt astăzi o mândrie a țării noastre.
RC: Pădurile virgine sunt de fapt niște muzee ale a ce au fost
cândva pădurile României?

Zeno Oarcea: Da.

Posted on 5 July 2017 in Arii Protejate, Articole, Featured, Header, Recomandări,

Știri with 9 Comments

Tagged păduri parcuri naţionale silvicultură Zeno Oarcea

Like Share Ioan Stoenica and 2.4K others like this.

Recomandări

Suntem mai Altă întrebare:

proști decât ne blat sau trădare?
credem, dar ne și
cam place

De ce s-au ferit La 100 de ani de

turcii să ne facă la Marea Unire,
pașalâc. „Tehnica 2.418 de școli au
economică de tip toaleta în curte.
Buzău” Cum și cu cine
rezolvăm această
problemă?

O mie și una de Cu sau fără

nopți în telefoane mobile
anticorupție în clasă? Cu sau
fără camere
video? Ce riscă
elevul care
filmează un abuz?
9 thoughts on “Interviu document. Silvicultorul care i-a
propus lui Ceaușescu înființarea unei rețele de 13
Parcuri Naționale”

Codreanu' 5 July 2017 at 23:03

Un om deosebit, care a iubit padurea! Felicitari pentru interviu

Reply ↓

Florin Stoican 6 July 2017 at 08:46

Frumoasa poveste dar si trista. Arata zbaterea Romaniei de a face ceva
concret pt. patrimoniul natural national.
Noi, desi avem unul dintre cele mai bogate si valoroase patrimonii
naturale din Europa, abia aproape de anul 2000 am avut primele 3
administratii de parcuri (Retezat, Crai si Vanatori Neamt), si asta cu
ajutorul Bancii Mondiale. In timp ce altii din jur, inclusiv tarile din blocul
comunist, ne-au luat-o cu zeci de ani insinte.
Noroc ca a venit Cousteau sa ne mai scoata din negura si necunoscut
cu Delta Dunarii!
Abia din acest an avem, mai mult teoretic insa, o agentie de
coordonare a administrarii ariilor naturale protejate. Americanii au
celebrat anul trecut 100 de ani de la infiintarea U.S. National Park
Service.

Reply ↓

autorul 6 July 2017 at 14:13

Florin, am restanțe cu vizita noastră în teren. Va ieși. Încă
un pic de răbdare

Reply ↓

IAB 6 July 2017 at 10:06

Sunt mandru ca l-am cunoscut pe dl. Zeno Oarcea!

Reply ↓

Mira 6 July 2017 at 22:37

Profesorul dr. Marcian Bleahu ajutat si de specialisti a lucrat si
definitivat cartea “Ariile protejate din Romania”; Publicarea intarzie; se
spera ca totusi va vedea lumina tiparului si va contribui stiintific pentru
rezolvarea acestei probleme importante.
La noi tot ce cere munca nu prea e apreciat si e cam dat deoparte.

Reply ↓

Don F 7 July 2017 at 10:02

Dl ing Oarcea spune lucruri frumoase, distilate după o viață în contact
cu pădurea, însă aceste lucruri sunt normale. Păcătuim iarăși prin
considerarea normalului ca ideal (noi fiind în budă, după o expresie
necolocvială).
În cei 100 de ani la care face referire dl. Stoican, prin alte părți s-au
adunat rafturi de scrieri și milioane de ore de discuție, mii de legi și
regulamente de protejare a naturii etc.

Nu pot să nu observ că astfel de atitudini exprimate public (de curajoși,

sunt pline holurile și berăriile!) țin de meseria de silvicultor, nu de
ecologism. Dacă nu știi cum funcționează pădurea, ești o jucărie
proastă cu drujbă căreia încă nu i s-a relaxat arcul strâns cu cheița de
sovietici acum 70 de ani. Exploatezi (apud. tătuca Lenin), nu
gospodărești și conservi.
Ăsta e paradoxul românesc: avem zeci de mii de absolvenți de drept în
țara hoției, multe zeci de mii de economiști – în țara sărăciei, mii de
silvicultori – în țara pădurii hăcuite și bolnave, mii de universitari – în
țara analfabetismului funcțional etc. Pe indicatori, suntem țară din
lumea a 3-a, nu “economie de piață funcțională”, nici “democrație în
curs de consolidare”.
Mulțumiri dlui OARCEA pentru curaj, în primul rând. La facultățile din
Brașov și Suceava, zilele astea, ar trebui ca unii să umble cu privirea în
pământ și să-și reconsidere țara. Se poate alege: Uniunea Republicilor
Sovietice Socialiste, în continuare, sau România?

Reply ↓

iovan 7 July 2017 at 23:57

Si totusi…. nu toti silvicultorii trebuie pusi la zid! Unii chiar ar merita
respectul nostru! Astazi este o zi istorica pentru protectia padurilor
virgine de fag din Romania si din Europa! Inscrierea pe lista
Patrimoniului Mondial UNESCO a cca. 24 000 ha de paduri virgine de
fag!
https://www.facebook.com/vlad.alexandrescu.oficial/posts/725522374285672:0

Reply ↓

lmihai 12 July 2017 at 16:41

D-le Befu cred ca d-l ing. Oarcea stie si despre Parcul Dendrologic de la
Dofteana Bacau creatia silvicultorului Iuliu Moldovan, unde a
aclimatizat sute de soiuri de rasinoase exotice. Daca ati vedea cum
arata acum acest minunat loc sub obladuirea directiei silvice Tg.Ocna…
v-ati cutremura! Nu mai spun de padurile din imprejurimile comunei
Dofteana, decimate de firme de exploatarea lemnului, s-a taiat pana in
coasta satului, acum la o ploaie mai abundenta sunt deteriorate
malurile raurilor, eroziunea solului fiind pana-n marginea padurii(
fenomene frumos explicare de d-l inginer Oarcea). Distrugerea
padurilor din zona Bacaului s-a facut si se face zilnic cu aprobarea
sefilor Ocolurilor Silvice, parchetele sunt scoase la exploatare de catre
cei care nu au nimic n comun cu viitorul acestei natii, preocuparea lor
este contul gras din banca!

Reply ↓

Cris B 2 March 2018 at 15:35

Era frumos sa puneti si o fotografie a dlui Oarcea.
 Reply ↓

Leave a Reply
Your email address will not be published. Required fields are marked *

Comment

Name *

Email *

Website

Post Comment

0 Comments Sort by Newest

Add a comment...

Facebook Comments Plugin

ARC recomandă
Tranzitia. Primii 25 De ce nu iau Afacerea Rosia
de ani. de Alina romanii premiul Montana de Mihai
Mungiu Pippidi și Vartan Arachelian Nobel? de Alina Gotiu
Mungiu Pippidi

Parteneri media Site-uri partenere

TVR Gazeta de ocnamurese Asociatia Societatea Centrul de Matache Porcisme

Adevărul Sud anul Atelier de Academica Resurse Biroul de luat Orasul esti tu
Hunedoara Observatorul Idei Galati din Romania pentru spaga
Ziare.com Afaceri
mea Prahovean Monitorul de Curs de Participare
Anchete Curaj.Net: publice
Cluj guvernare.ro Publica
online Constanta www.dela0.r libera Alesii voteaza
noastra o Cetateanul.n Domnule exprimare
Vox Publica primar Guvernare
Timpolis Platforma et Monitorul
Ziarul de locala
Civica Grupul Salvati civic
Vrancea Stiri din
Ecologic de Bucurestiul
Banat Ziarul de Iasi Riscograma
Viata Libera Colaborare
Galati Vocea anamariaghi
Nera
Oravitei ban.blogspot
Monitorul de Indexul
Expres de .ro
Botosani Operelor
Banat Ziua de Cluj
Plagiate

© 2008 - 2017 Coaliția pentru o Românie Curată