Mircea Dinescu - Femei de carieră

Femeile s-au opintit câteva secole să ajungă egale cu bărbaţii, iar acum nu mai
ştiu cum să scape de acest groaznic privilegiu.

Muncim ca nişte tâmpite, îi mulţumim patronului că ne dă şansa extraordinară

de a lucra şi-n weekend, ca să ne afirmăm şi să ne ţinem de deadline. Şefii
pleacă de vineri la prânz şi-i mai vezi luni după-masă, când se deşteaptă din
mahmureli de cinci stele. Timp în care ai deosebita onoare de a le ţine locul, că
de-aia ai dat atât din coate şi-ai făcut ulcer de când mănânci numai kebab în
chiflă, la serviciu, ca să ajungi femeie de nădejde. Firma te-a răsplătit cu două
dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tău personal.
Noaptea visezi color Acrobat Reader, Outlook şi Power Point, coşmarul ţi-e
împicăţit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie "urgent", "campanie",
"scheme", "rapoarte".
În somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de pătrăţici şi te trezeşti ţipând. Nu
pentru că te înnebunesc folderele, ci pentru că e deja 7,30 şi la 8 trebuie să fii la
firmă şi-ai dormit strâmb şi-ţi stă bretonul ca o bidinea. Scuză-mă, te las puţin
pe fir, că mă cere unul de nevastă...

Munca e bună numai când ţi-aduce un franc cinstit în buzunar şi mai ales, îţi dă
şi răgazul să-l cheltuieşti. Sistemul suedez prevede că trebuie să ameţeşti
muncind cinci zile pe săptămână şi să ameţeşti în bar două zile pe săptămână.
Ăsta e raportul minim rezonabil. Carierismul e plăsmuirea bolnavă a unor filme
imbecile de la Hollywood , care insinuează că o femeie poate face orice, dacă
vrea ea: ajunge imediat director executiv, naşte trei pui vii pe care îi hrăneşte
cu lapte praf, soţul o iubeşte leşinant, deşi o vede cam şase ore pe săptămână
(sau poate tocmai de-aia), iar el, deşi e neurochirurg şef la Memorial Hospital ,
nu e stresat deloc, face mâncare la copii, spală vase şi-o aşteaptă pe ea cu
maşina la firmă, seara.
Pardon, noaptea. Nu se ştie când operează el pe creier şi mai face şi lecţii cu
ăia mici, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei
brokeri şi de convins opt clienţi să investească.

Femeile care au văzut-o pe Diane Keaton în "Baby Boom" se lasă drogate de

gândul inept al unui perpetuum mobile. Au senzaţia că se poate orice. Că soţul,
copilul, ciobănescul german şi siameza aşteaptă oricât; ei latră la unison cu
mândrie că au o directoare în familie. Când ambii soţi muncesc deopotrivă,
ajungi să le înţelegi masochismul, până la urmă. Pericolul dospeşte abia când
femeia de carieră are acasă un inginer care scapă la 4,00 de la uzină, apoi vrea
mâncare cu sos, maieuri cât de cât curate şi puţin sex. Muncind ca o disperată
ca să nu cumva să fie promovată alta în locul ei, la o adică, femeia se înscrie
deja la divorţul part-time şi facilitează hârjoana extraconjugală a bărbatului
constrâns de hormoni.

Când constaţi că fetiţa ta îi spune "mamă" soacră-tii (care nici nu te-a vrut de
noră, fiindcă nu păreai gospodină şi uite că ştia ea ce ştia) şi bâzâie că pe bona
o iubeşte cel mai mult de pe lume, e cam târziu să-ţi dai demisia. Copilul nu
înţelege că tu crăpi muncind ca să aibă el garsonieră-n Bucureşti când termină
liceul (dacă l-o termina, că tu n-ai timp să-i verifici lecţiile). Copilul vrea să stai
lângă el, caldă, pufoasă, atentă, să simtă dragostea ca pe o pernă de pluş. Dar
tu, care-ai răspuns la celular şi-n clipa când te cerea ăla de nevastă şi i-ai spus
lui "da", acoperind o secundă telefonul cu palma , apoi te-ai scuzat din gene şi
ai continuat să vorbeşti cu şeful de secţie la telefon, nu prea înţelegi cum vine
chestia asta cu renunţatul la carieră de dragul familiei.

Mircea, fă-te că trăiesti! Apropo, când ţi-ai închis ultima dată telefonul, ca să
vezi un film fără să te deranjeze nimeni? Nu e cazul, că pe vremea când ai văzut
tu ultimul film încă nu se inventaseră telefoanele cu On şi Off, erau numai fixe
cu roată şi fir cârlionţat.

Am chiulit şi-am să chiulesc cu voluptate de la muncă, întotdeauna...

Chiuleşte şi tu, salvează-ţi viaţa, femeie! Atât cât se poate. Ia bunul simţ, în
doze homeopatice. Să ştii numai tu. Cele mai frumoase petice de viaţă le-am
căpătat fugind de răspundere. Cea mai bună bere pe care am băut-o în viaţa
mea n-a fost la Praga, ca lumea bună, ci în Herăstrău, când o tăiasem de la
şedinţa de redacţie, lăsând vorbă că mi s-a spart ţeava de calorifer şi m-au
chemat vecinii să strâng apa. Mi-a rămas în cap (şi mie, ca atâtor altora) gafa
de la TVR, de la Revoluţie, când habar n-aveau că intraseră deja în direct şi
cineva i-a zis lui Dinescu: "Mircea, fă-te că lucrezi!".. Şi Mircea a ascultat. Şi a
ajuns departe. Până când vom pricepe omeneşte tâlcul acestui îndemn vital,
vom continua să ne prefacem că trăim.