O scrisoare din viitor (Richard Heinberg)

Salutări oameni ai anului 2005. Voi trăiţi în anul în care m-am născut eu. Eu am 100
de ani acum şi vă scriu din anul 2105. Folosesc ultimele rămăşiţe ale fizicii avansate
pe care oamenii de ştiinţă au dezvoltat-o în timpul erei voastre, pentru a trimite acest
mesaj electronic înapoi în timp în reţeaua voastră de calculatoare. Sper să-l primiţi şi
să vă dau un motiv pentru a reflecta la lumea în care trăiţi şi la acţiunile care ar trebui
să le întreprindeţi.
Despre mine vă voi spune doar ceea ce e necesar de spus: Sunt un supravieţuitor. Am
fost extrem de norocos în multe ocazii şi în multe moduri, şi consider că e un miracol
faptul că sunt aici şi pot scrie acest mesaj. Mi-am dedicat mult timp de-a lungul vieţii
în încercarea de a avea o carieră de istoric, dar circumstanţele m-au forţat să învăţ de
asemenea şi să practic numeroase meserii: cea de fermier, de bandit, de luptător de
gherilă, de inginer, iar acum de fizician. Viaţa mea a fost lungă şi plină de
evenimente... dar nu pentru a-mi povesti viaţa am folosit aceste mijloace
extraordinare, ci ca să vă scriu despre lucrurile la care am fost martor de-a lungul
acestui secol.
Voi trăiţi la sfârşitul unui ere. Poate că nu înţelegeţi asta. Sper însă că atunci când veţi
termina de citit aceastî scrisoare veţi înţelege.
Vreau să vă spun ceea ce e important să aflaţi, dar s-ar putea să acceptaţi cu greu
lucrurile pe care vi le spun. Vă rog să aveţi răbdare cu mine. Sunt un om bătrân şi nu
am mult timp pentru "drăgălăşenii". Dacă ceea ce vă spun vi se pare incredibil,
gândiţi-vă că citiţi o carte de science-fiction. Dar vă rog să fiţi atenţi! Şi vă rog să
trimiteţi şi altora acest mesaj. Va fi probabil singurul mesaj de acest fel pe care îl
primiţi.
Cum nu ştiu cât de multă informaţie vă pot trimite, voi începe cu lucrurile cele mai
importante, cele care vă vor fi de cel mai mare ajutor pentru a înţelege încotro se
îndreaptă lumea voastră. Energia a fost principiul fundamental de organizare - sau
mai bine zis de dezorganizare - în acest secol. Acum, privind în retrospectivă, aş
putea spune că energia a fost de asemenea principiul de organizare în secolele 19 şi
20. Omenirea a descoperit noi surse energetice - cărbune, apoi petrol - în secolul 19,
şi a inventat tot felul de tehnologii care să folosească aceste surse proaspete de
energie. Transportul, metodele de fabricaţie, agricultura, iluminatul, încălzirea - toate
au fost revoluţionate, iar rezultatele au schimbat profund vieţile oamenilor din lumea
industrializată. Toţi oamenii au devenit total dependenţi de aceste noi mecanisme: de
mâncarea produsă într-o agricultură intensivă care utilizează fertilizanţi, de
medicamente obţinute din produse derivate ale petrolului, şi mai els de ideea unei
creşteri economice la nesfârşit (căci, nu-i aşa, întotdeauna va fi posibil să produci mai
multă energie, să alimentezi cu combustibil tot mai multe vechicule de transport, să
construieşti tot mai multe fabrici?). Ei bine, dacă secolele 19 şi 20 au reprezentat
partea crescătoare a curbei de creştere, secolul care a trecut, al 21-lea, a reprezentat
partea descrescătoare - prăbuşirea. Ar fi trebuit să fie cât se poate de evident pentru
oricine că sursele de energie pe care vă bazaţi sunt limitate. Însă dintr-un motiv sau
altul, acest gând nu a fost aprofundat. Presupun că asta s-a întâmplat din cauza
tendinţei generale de a te obişnui cu un anumit mod de viaţă, despre care nu îţi pui
prea multe probleme. Acest lucru e valabil şi în prezentul meu. Tinerii de acum nu au
cunoscut niciodată ceva diferit, şi iau de bun modul nostru de viaţă - scormonind prin
rămăşiţele civilizaţiei industriale după lucruri folositoare - gândind că oamenii au
trăit întotdeauna aşa, şi că aşa ar trebui oamenii să trăiască. Din acest motiv am fost
mereu atras de istorie, pentru a putea înţelege perspectiva societăţilor umane aşa cum
s-a schimbat aceasta în timp. Dar cred că m-am îndepărtat de subiect. Unde
rămăsesem?
Da - criza energetică. Ei bine, a început cam pe când mă născusem. Oamenii credeau
că va fi ceva de scurtă durată, că era doar o problema politică sau tehnică, şi că în
curând totul va reveni la normal. Ei nu se gândeau că "normal", în sens istoric de
lungă durată, înseamnă să a trăi din energia oferită de soare şi din creşterea vegetaţiei.
În mod pervers, ei credeau că "normal" înseamnă că foloseşti energie fosilă ca şi când
nu ar exista viitor. Şi, presupun, că aproape că nu mai există viitor: încă un exemplu
clasic de profeţiei care se autoconfirmă - şi încă repede.
La început, muţi oameni credeau că penuriile pot fi rezolvate de "tehnologie". Totuşi,
privind în retrospectivă, asta pare ridicol. Căci la urma urmei, toată tehnologia
modernă a fost inventată pentru a folosi o abundenţă temporară de energie.
Tehnologia nu produce energie. Da, mai aveaţi nişte reactoare nucleare (care s-au
transformat în coşmaruri!), dar costa atât de multă energie pentru a le construi şi
dezafecta încât energia pe care o produceau abia se recupera în durata lor de
funcţionare. Acelaşi lucru şi cu panourile solare: se pare că nimeni nu a stat să
calculeze cât de multă energie e nevoie pentru a le construi, începând cu tabletele de
silicon produse de industria electronică, şi incluzând construcţia şi montarea acestor
panouri. S-a dovedit că fabricarea acestor panouri a consumat aproape la fel de multă
energie pe cât au generat ele în durata lor de viaţă. Totuşi, puţine astfel de panouri au
fost construite - aş fi vrut să fie mai multe! - şi multe dintre ele încă funcţionează (cu
energia electrică produsă de aşa ceva se alimentează dispozitivul care-mi permită să
vă trimit acest mesaj). Energia solară a fost o idee bună; principalul ei dezavantaj a
fost acela că pur şi simplu nu putea satisface pofta voastră nesăţioasă de energie.
Odată cu terminarea combustibililor fosili, nici o tehnologie nu a mai putut să
menţină modul de viaţă cu care oamenii erau obişnuiţi. Dar a fost nevoie de ceva
vreme pentru mulţi să înţeleagă acest lucru. Credinţa lor patetică în tehnologie
aproape religioasă aş putea spune, îi făcea să creadă că minunăţiile lor tehnologice
sunt conectate de un zeu invizibil dar atotputernic, capabil să răstoarne legile
termodinamicii.
În mod firesc, printre primele efecte ale penuriilor de energie s-au numărat crizele
economice periodice, urmate de o recesiune fără sfârşit. Economiştii au reacţionat în
baza propriei lor religii - credinţa absolută, de neclintit în Piaţa - privită ca
Dumnezeu; în legea cererii şi a ofertei. Ei îşi închipuiau că dacă petrolul începe să se
termine, preţul va creşte, oferind stimultente pentru cercetarea şi producerea
energiilor alternative. Dar economiştii nu s-au obosit niciodată să privească lucrurile
mai în adânc. Dacă ar fi făcut-o, ar fi înţeles că restructurarea întregii infrastructuri
energetice a lumii ar lua zeci de ani, în timp ce semnalul dat de creşterea preţurilor în
cazul penuriilor resurselor vine doar cu câteva săptămâni, sau cel mult luni, înaintea
ca schimbairea surselor de energie să devină necesară. Mai mult, ar fi înţeles că nu
există nici un înlocuitori pentru aceste resurse energetice de bază.
Economiştii pot gândi doar în termeni de bani; necesităţile fundamentale cum ar fi
apa şi energia apar în calculele lor doar în termeni de preţ de cost, ceea ce le face
interschimbabile cu orice alt lucru căruia i se poate pune un preţ - portocale, bilete de
avion, diamente, calculatoare, în fine, absolut orice. Dar, la o analiză mai profundă,
constaţi că resursele fundamentle nu pot fi schimbate cu alte bunuri economice: nu
poţi bea sau mânca un calculator, oricât de valoros ar fi procesorul său, odată ce apa
şi mâncarea devin problematice. Cu atât mai puţin nu poţi mânca bani, dacă nimeni
nu are mâncare pe care să o vândă. Şi astfel că, după un anumit punct, oamenii au
început să-şi piardă încrederea în banii lor. Şi când au făcut acest lucru, şi-au dat
seama că de fapt credinţa lor era singurul lucru care dădea valoare banilor de la bun
început. Valoarea banilor s-a prăbuşit - la început într-o ţară, apoi în alta. A fost o
perioadă de inflaţie, deflaţie, schimburi în natură, hoţie - fără precedent.
În epoca în care m-am născut, analiştii comparau adeseori economia globală cu un
cazino, în care un grup restrâns de oameni făceau averi de mii de miliarde de dolari,
euro sau yeni vânzând şi cumpărânt bani, companii şi mărfuri. Nici unul dintre aceşti
oameni nu făceau ceva folositor societăţii; ei pur şi simplu punea nişte mize şi, în
multe cazuri, câştigau profituri colosale. Dacă urmăriţi lanţul economic, veţi constata
uşor că toţi aceşti bani vin de fapt din buzunarele oamenilor de rând . . . dar asta e altă
poveste. Oricum: toată acestă activitate economică depindea de energie, de transport
global, de comunicaţii globale şi nu în ultimul rând de încrederea în valoarea banilor.
Undeva la începutul secolului 21, cazinoul global a dat faliment. Treptat, o nouă
metaforă a intrat în uz: am trecut de la cazinoul global la târgul sătesc..
Cu mai puţină energie disponibilă an de an, cu fluctuaţii valutare incontrolabile,
fabricarea şi transportul şi-au redus ordinul de mărime. Nu mai conta cât de mici sunt
salariile pe care le plăteşte o corporaţie lucrătorilor dintr-o ţară din lumea a treia:
odată ce transportul maritim a devenit prohibitiv ca preţ, toate profiturile aduse de
globalalizare au dispărut. Dar acele mari corporaţii nu şi-a putut pur şi simplu muta
fabricile din nou în SUA sau în Europa occidentală, fabrici pe care le închiseseră de
peste 20 de ani. Toată infrastructura industrială locală fusese distrusă pentru a face
loc globalizări, pentru bunuri de consum mai ieftine şi pentru profitui mai mari. Şi
atunci, pentru a recreea acea infrastructură ar fi fost nevoie de o investiţie uriaşă,
financiară şi enrgetică - tocmai când banii şi energia erau în cantităţi tot mai mici.
Magazinele erau goale iar oamenii rămaseră fără slujbe. Cum puteau să
supravieţuiască? Singurul mod pentru a o face a fost acela de a recicla fără sfârşit
toate lucrurile folositoare care fuseseră fabricate înainte de criza energetică. La
început, după şocurile economice iniţiale, oamenii îşi vindeau lucrurile pe internet
(NT:fireşte, în SUA şi în ţările dezvoltate), asta cât timp a mai fost electricitate.
Atunci, când a devenit clar că transportul bunurilor de consum e problematic,
oamenii au început să-şi vândă lucrurile la colţul străzii (NT:ceea ce oamenii din
ţările mai sărace au făcut de la bun început) pentru a-şi putea plăti datoriile şi pentru a
putea cumpăra mâncare. Dar după ce monezile naţionale s-au prăbuşit, oamenii au
început să facă pur şi simplu trocuri. Ironia sorţii a făcut ca cele mai multe din aceste
lucruri pe care le avea pentru schimb să conste în maşini şi dispozitive electronice pe
care aproape nimeni nu-şi mai permitea să le folosească; adică lucruri fără valoare!
Oricine avea unelte manuale (sape, cazmale, ciocane, fierăstraie etc.) pe care ştia să
le folosească era valoros. Şi este încă.
Civilizaţia industrială cu siguranţă a produs o grămadă de gunoaie în scurta ei
existenţă! În ultimii 50 sau 60 de ani, oamenii au săpat în toate gropile de gunoi
pentru a găsi lucruri care le pot fi de folos (NT:mulţi oameni fac deja acest lucru în
România...). Ce mizerie! Cu tot respectul, eu nu am înţeles niciodată de ce şi cum voi
oamenii aţi putut lua miliarde de tone de resurse fosile, de nepreţuit, pe care le-aţi
transformat în munţi de gunoaie împuţite, cu perioadă atât de scurtă de utilizare
practică! Nu aţi fi putut face măcar lucruri mai durabile, proiectate să reziste mai
mult? Pot să vă spun că uneltele, mobila, casele şi tot ce ne-aţi lăsat moştenire - toate
lucrurile pe care suntem forţaţi să le utilizăm, şi pe care puţini dintre noi suntem
capabili să le înlocuim - sunt extrem de proaste!
Îmi cer scuze pentru aceste ultime observaţii. Nu vreau să fiu nesuferit sau
nepoliticos. De fapt, multe dintre uneltele manuale rămase în urma voastră sunt chiar
bune. Dar trebuie să înţelegeţi: stilul de viaţă industrial cu care v-aţi obişnuit va avea
consecinţe oribile pentru copii şi nepoţii voştri. Îmi amintesc vag să am văzut - când
eram foarte tânăr, poate de 5 sau 6 ani - un film de epocă, din anii 1950: el prezenta o
lume inocentă în care copii creşteau în comunităţi mici înconjuraţi de prieteni şi
familie. Toate problemele erau rezolvate uşor de adulţi care erau aproape toţi înţelepţi
şi de treabă. Toate păreau bune şi frumoase.
Atunci când m-am născut, acea epocă, dacă a existat cu adevărat, era de mult apusă.
Până când am crescut suficient ca să înţeleg ce se întâmplă în jurul meu, societate
începuse să se destrame. A început cu întreruperile de curent - la început doar pentru
câteva ore. Apoi au urmat penuriile de gaze naturale. Nu doar că iernile tremuram de
frig, dar şi întreruperile de curent deveniseră mult mai frecvente pentru că energia
electrică era produsă în mare parte în centrale care consumau gaze naturale. Apoi au
urmat penuriile de petrol şi de benzină. La acest punct - cred că aveam vreo 12 ani -
economia era la pământ şi era un haos politic.
Când eram adolescent, deja se dezvoltase o anume atitudine printre tineri. Era un
sentiment de ură pentru orice persoană de o anumită vârstă - poate 30 sau 40 de ani.
Adulţii au consumat atât de multe resurse, încât nu a mai rămas nimic pentru copii
lor. Desigur, atunci când adulţii fuseseră tineri ei au făcut ceea ce făcea toată lumea.
Li se părea normal să taie păduri seculare pentru a irosi tone de hârtie, să ardă tone de
benzină ca să se plimbe cu maşinile lor de teren, sau să lase aparatele de aer
condiţionat la maxim atunci când era ceva mai cald. Pentru copii din generaţia mea,
toate acestea erau doar amintiri înceţoşate. Ceea ce ştiam noi era complet diferit.
Trăiam în întuneric, cu lipsuri de apă şi mâncare, cu lupte de stradă, cu cerşetori la
fiecare colţ, cu o vreme impredictibilă, cu gunoi în spatele blocului (sau al caselor) pe
care nu-l mai lua nimeni. Pentru noi, adulţii erau duşmanul!
În unele locuri, războaiele între generaţii rămâneau la stadiul de resentiment. În
altele, aveau loc atacuri întâmplătoare asupra persoanelor în vârstă. În altele, adulţii
erau atacaţi sistematic. Mi-e ruşine să spun că, deşi nu am participat la atacuri fizice
împotriva oamenilor în vârstă, i-am urât la rândul meu şi i-am înjurat împreună cu
prietenii mei. Acei bieţi oameni - unii foarte tineri, din perspectiva mea de acum! - se
simţeau la fel de confuz şi de trădaţi pe cât ne simţeam şi noi, copii. Mă pot imagina
în locul lor. Încercaţi să faceţi şi voi acest lucru: Încercaţi să vă amintiţi ultima oară
când aţi fost la un magazin şi nu aţi găsit ce căutaţi. (Acest scurt exerciţiu de
imaginaţie e puţin exagerat pentru mine, devreme ce nu am mai fost într-un
"magazin" în sensul pe care-l înţelegeţi, din copilărie, dar am încercat să exprim
lucrurile în termeni pe care să-i pricepeţi.). Vă simţiţi frustraţi? Vă simţiţi furioşi,
gândindu-vă "am mers cu maşina tot dumul până aici şi acum va trebui să traversez
iar oraşul până la următorul magazin?" (NT:situaţia face aluzie la sistemul suburbiilor
americane... pe care şi noi românii îl importăm cu drag...). Ei bine, înmuţiţi această
frustrare şi furie cu 1000, apoi cu 10000. Prin asta treceau oamenii în fiecare zi,
văzând cum fiecare bun de consum, fiecare serviciu, fiecare hârţoagă pe care trebuiau
să o depună - erau din ce în ce mai scumpe, sau pur şi simplu dispăreau. Mai mult,
acei adulţi şi-au pierdut aproape tot ce aveau în timpul crahului economic. Şi în plus,
bande de tineri furau tot ce mai era de furat şi le aruncau dispreţul în faţă. A fost cu
siguranţă foarte dureros pentru adulţii de atunci. Insuportabil.
Acum când eu însumi sunt bătrân, am devenit mai tolerant faţă de oameni. Cu toţii
încercăm să trecem prin lume, făcând ce putem mai bine.
Presupun că sunteţi curioşi să aflaţi mai mult despre ce s-a întâmplat în secolul care a
trecut - politica, războaiele, revoluţiile. Ei bine, vă voi povesti ceea ce ştiu, dar sunt
multe lucruri pe care nu l e cunosc. De vreo 60 de ani nu mai avem nimic de genul
unei reţele globale de comunicaţii. Despre cea mai mare parte din lume nu pot să vă
spun aproape nimic. Dar vă voi împărtăşi ceea ce pot.
Aşa cum vă puteţi imagina, când penuria de resurse energetice a lovit SUA iar
economia a intrat în picaj (e ciudat că mai folosesc acest cuvânt: doar cei mai bătrâni
dintre noi au mai văzut vreun avion) oamenii au devenit furioşi şi au început să cute
pe cineva pe care să dea vina. Fireşte, guvernul nu a vrut să cadă vina pe el, aşa că
acei ticăloşi care erau la putere (regret, dar nu pot să am nici un fel de simpatie pentru
ei) au făcut ceea ce conducătorii fac întotdeauna - au creat un inamic străin. Au trimis
nave de luptă, bombardiere, rachete şi tancuri de-a lungul oceanelor pe Dumnezeu
ştie ce scopuri sinistre. Oamenilor li s-a spus că acest lucru s-a făcut pentru a proteja
"modul de viaţă america", "lumea civilizată" etc. Ei bine, nu era nimic pe Pământ
care să realizeze aşa ceva. Tocmai modul de viaţă american, lumea "civilizată" în
general era adevărata problemă!
Generalii au reuşit să omoare câteva milioane de oameni. De fapt, s-ar putea să fi fost
zeci sau sute de milioane din câte ştiu: ştirile de la televizor nu erau niciodată prea
clare în această privinţă, devreme ce erau cenzurate de armată. Au fost proteste
stradale împotriva războiului, şi persecuţii - mulţi au fost trimişi în lagăre de
concetrare. Guvernul a devenit fascist până la sfârşit. Aveau loc revolte locale
înăbuşite cu brutalitate. Dar nu a ajutat cu nimic. Războaiele nu au făcut decât să
termine şi mai repede puţinele resurse disponibile, şi după cinci ani oribili, guvernul
central s-a prăbuşit. A rămas fără benzină!
Că veni vorba despre evenimente politice. În primi ani de penurie, doctrinele politice
au avut foarte puţin de oferit ceva folositor. Conservatorii erau devotaţi liberalismului
şi încercau să arunce vina pentru ceea ce se întâmplă pe diverşi ţapi ispăşitori - arabii,
nord coreenii şi aşa mai departe. În acelaşi timp, stângiştii (i.e. socialiştii) se
obişnuiseră să condamne marile corporaţii fără a putea înţelege faptul că problemele
cu care se confrunta societatea nu puteau fi rezolvate printr-o redistribuţie economică.
Personal, ca istoric, tind să simpatizez cu socialiştii deoarece consider că acumulările
de averi de la începutul secolului 21 erau pur şi simplu obscene! Şi cred că multă
suferinţă ar fi putut fi evitată dacă acumulările materiale ar fi fost mai echitabil
distribuite, atunci când banii mai aveau valoare. Dar când îi auzi pe unii lideri
stângişti vorbind, ai crede că odată ce marile corporaţii sunt definţate iar miliardarii
sunt deposedaţi de averea lor, totul va fi minunat. Ei bine, nici vorbă de aşa ceva în
realitate!
Şi în timp ce aceste facţiuni politice se lupta pe viaţă şi pe moarte, toată lumea în
jurul lor începuse să flămânzească şi să o ia razna. Ceea ce oamenii aveau nevoie cu
adevărat era ca cineva să le spună lucruri de bun simţ, să le spună adevărul că modul
lor de viaţă a ajuns la un sfârşit - şi să le ofere metode colective de supravieţuire.
Multe dintre cele ce s-au întâmplat în secolul care a trecut a fost în concordanţă cu
previziunile oamenilor voştri de ştiinţă: am avut parte de schimbări climatice
dramatice, de extincţii de specii, de epidemii oribile, aşa cum ecologiştii din secolul
20 au avertizat că va fi. Nu cred că acest lucru e un motiv de satisfacţie pentru
urmaşii acelor ecologişti. Ajungând să spun "V-am spus eu că aşa va fi" e o măruntă
vanitate în situaţia actuală. Tigri şi balenele au dispărut, şi probabil zeci de mii de alte
specii; dar lipsa unei sistem de comunicaţii globale face aproape imposibil să ştim cu
precizie câte. Pentru mine, cântecele păsărilor sunt doar palide amintiri. Presupun că
şi contemporanii mei din Europa, China sau Africa au propriile liste. Schimbarea
climei a fost o problemă gravă pentru agricultură, o problemă de supravieţuire. Nu
puteai şti de la an la an ce roiuri de insecte necunoscute pot apărea. Timp de un an,
sau doi sau trei, ploua mai tot timpul. După care era secetă următorii 5 sau 6 ani. Era
mai rău decât o pacoste, era o problemă de viaţă şi de moarte. Acesta a fost doar unul
dintre factorii care au dus la o scădere dramatică a populaţiei în secolul care a trecut.
Mulţi oameni au numit-o "die-off". Alţii au numit-o "apocalipsa" sau "purificarea".
Unii termeni sunt mai acceptabili decât alţii, dar nu există moduri plăcute de a descrie
evenimentele petrecute - războaiele, epidemiile şi foametea.
Mâncarea şi apa au fost cei mai importanţi factori dintre toţi. Apa proaspătă şi curată
a devenit o raritate de zeci de ani. Un mod de a-i scoate din sărite pe tinerii de azi este
să le povestesc cum oamenii de pe vremuri foloseau mii şi mii de metri cubi de apă
pentru a spăla străzile, sau pentru a-şi stropi gazonul din faţa casei. Când ajung să le
vorbesc despre cum funcţionau toaletele... ei bine, asta e deja prea mult pentru ei! În
zilele noastre, apa e o treabă foarte serioasă, Dacă o risipeşti, cineva s-ar putea să
moară de sete.
De multe decenii, oamenii au început - de nevoie - să înveţe să-şi crească singuri
hrana. Nu toţi au reuşit, iar foamete făcea ravagii. Unul dintre cele mai supărătoare
lucruri era lipsa de seminţe bune. Foarte puţini oameni ştiau să păstreze seminţe de la
un an la altul, aşa că stocurile existente de seminţe s-au epuizat rapid. A fost de
asemenea o problemă mare cu toate plantele hibrid - puţine grădini produceau
seminţe care putea fi folosite şi anul următor. Plantele modificate genetic erau chiar
mai rele, cauzând toată gama de probleme ecologice - cu care încă ne confruntăm, de
exemplu ucigând toate albinele şi alte insecte folositoare. Seminţele plantelor
polenizate sunt ca aurul pentru noi.
Am călotorit ceva pe jos sau călare când eram mai tânăr, între 50 şi 60 de ani, şi am
adunat ştiri din lume. Din ce am văzut şi auzit, se pare că oamenii din diferite locuri a
făcut faţă în moduri diferite şi cu diverse grade de succes. În mod ironic, oamenii din
ţările sărace, care au fost cei mai persecutaţi de civilizaţie, se descurcă probabil cel
mai bine. Ei ştiau cum să trăiască din munca pământului. În unele locuri, oamenii au
dezvoltat comunităţi rurale, în alte locuri, oamenii încearcă să trăiască în ruinele
marilor centre urbane de odinioară, ripping up concrete şi crescând ceea ce pot, în
timp ce reciclează şi vând toate resturile lăsate în urmă de oamenii care au părăsit
masiv oraşele în anii 20. Ca istoric, una dintre frustrările mele cele mai mari este
rapida dispariţie a cunoştiinţelor ştiinţifice. Voi oamenii de atunci aveaţi o manie să
puneţi cele mai valoroase informaţii pe suport electronic sau pe hârtie acidă - care se
dezintegrează foarte repede. În cea mai mare parte, tot ce mai găsim sunt fotografii
îngălbenite, unele cărţi şi reviste roase.
Puţini dintre tinerii noştri se uită pe acele reviste vechi şi se minunează cum era să
trăieşti într-o lume cu avioane cu reacţie, electricitate şi maşini sport. Trebuie să fi
fost ca în paradis! Alţii dintre noi nu sunt chiar atât de încântaţi despre trecut.
Presupun că asta face parte din treaba mea de istoric: să amintesc oricui că acele
imagini reprezintă doar o faţă a medaliei, cealaltă faţă e - exploatarea nemiloasă a
naturii şi a oamenilor, orbirea în faţa consecinţelor - ceea ce adus de altfel la ororile
secolului care a trecut.
Probabil că v-aţi mira dacă aş avea şi veşti bune, ceva încurajator să vă spun despre
viitorul lumii voastre! Ei bine, ca multe lucruri, depinde din perspectiva în care le
priveşti. Mulţi dintre supravieţuitori au învăţat lecţii valoroase. Au învăţat ceea ce e
important în viaţă şi ceea ce nu e. Au învăţat să preţuiască pământul bun, seminţele
de valoare, apa proaspătă, aerul nepoluat şi prietenii pe care poţi să de bazezi. Au
învăţat să-şi poate singuri de grijă, mai degrabă decât să aştepte ca acest lucru să-l
facă vreun guvern sau vreo corporaţie. Nu exisistă "slujbe" acum, aşa că timpul
oamenilor le aparţine. Oamenii se gândesc mai mult la ei înşişi. În parte datorită
acestui lucru, multe dintre religiile vechi au dispărut, dar oamenii au redescoperit
spiritualitatea în natură în în comunităţile lor. Copii de azi nerăbdători să înveţe şi să-
şi creeze propria cultură. Traumele colapsului civilizaţiei industriale au rămas în
trecut; asta e deja istorie. Acum e o nouă eră.
Puteţi schimba viitorul? Nu ştiu. Sunt o grămată de contradicţii logice inerente
acestei întrebări. Eu aproape că nici nu înţelef principiile fizici care mi-au permis să
vă transmit acest mesaj. Posibil, ca rezultat al citirii acestei scrisori, aţi putea face
ceva care să schimbe lumea mea. Poate veţi putea salva o pădure sau o specie, sau să
păstraţi nişte seminţe valoroase, sau să vă pregătiţi voi înşivă şi restul populaţiei
pentru crizele energetice care vor veni. Viaţa mea s-ar putea schimba în consecinţă.
Atunci, presupun această scrisoare s-ar schimba, ca rezultat al faptului că aţi citit-o.
Şi ca rezultat al acestui lucru, veţi adopta acţiuni diferite. Am putea crea un vel de
buclă temporală între trecut şi viitor. E destul de interesant să te gândeşti la asta.
Vorbind de fizică, poate că ar trebui să menţionez că am ajuns să cred într-o viziune a
istoriei bazată pe ceea ce am citit despre teoria haosului. Conform acestei toerii, în
sistemele haotice, schimbări mici în condiţile iniţiale pot duce la schimbări mari în
rezultate. Ei bine, societatea umană şi istoria sunt sisteme haotice. Chiar dacă aproape
tot ceea ce oameni fac e determinat de condiţii materiale, ei tot mai au un spaţiu de
manevră, şi ceea ce fac cu acest lucru poate reprezenta o schimbare importantă în
viitor. În retrospectivă, se pare că supravieţuirea umanităţii în secolul 21 s-a datorat
eforturilor ale unor grupuri mici şi marginalizate de oameni din secolul 20. Mişcările
ecologiste, mişcările împotriva bioterhnologiilor, mişcări de rezistenţă ale
indigenilor, mici organizaţii dedicate salvării seminţelor - toate acestea au avut un
impact pozitiv profund în evenimentele ulterioare.
Presupun că, logic vorbind, dacă veţi modifica lanţul cauzal care a dus la existenţa
mea prezentă, este posibil ca evenimentele ce vor urma să facă să nici nu mai exist!
În acest caz, această scrisoare ar constitui cea mai bizară notă sinucigaşă! Dar acesta
e un risc pe care doresc să-l iau! Faceţi tot ceea ce puteţi. Schimbaţi istoria! Şi în
primul rând, fiţi buni faţă de aproapele vostru. Nu luaţi nimic drept bun.