Dr. I. N.

ANGELESCU
3279

EVOLUȚIA ECONOMICA
tj 0

ȚĂRILOR ROMÂNEȘTI
O O

VOL. T
Economia familială și Agrară. Economia Orășenească

BUCUREȘTI
TIPOGRAFIA PROFESIONALĂ, DIM. C. IONESCU
9. — Strada Câmpineanu. — 9
1916
 PREFAȚA

Lucrarea aceasta conține nucleul unei opere mai întinse.

Este făcută deocamdată pentru 'a servi la îndrumarea acelora,
cari simt nevoia de a cunoaște tot firul vieții economice a nea­
mului nostru și de a-și explibă cu chipul acesta 'întreg mecanis­
mul vieții de astăzi. In parte, a fost predată studenților Aca­
demiei de înalte Studii Comerciale 'și Industriale.
Cetitorul va fi surprins de modul cum se desfășoară expu­
nerea și cum se documentează faptele.
Înaintea expunerilor mele n’am făcut nici o considerație
generală asupra diviziunii în epoci mari a evoluției noastre e-
conomice, dar am început deadreptul cu descrierea și caracte­
rizarea fiecărei epoce. Mi-am luat asupră-mi astfel o sarcină
mal grea. Din organizarea economică a unui timp, a fost nevoie
să se accentueze și să se lumineze atât de mult elementele esen­
țiale, încât chiar cetitorul neobișnuit cu categoriile noastre Știin.
tifice să și le poate totuși formă singur. Cine vreâ însă să-mi 'cu­
noască dela început vederile inele în această privință, să citească
mai întâiu studiul meu, publicat sub titlul de: Istoria economică
și alte științe economice,
Mai multe învinuiri se vor aduce, cred, felului cum se do­
cumentează faptele în lucrarea de fată. Mă depărtez într’adevăr
aici de practicele obișnuite și impuse 'de autoritățile științei ro­
mânești. In orice situație, pe care îmi propun să o înfățișez, îmi
îndrept privirile spre punctele incomplet lămurite și pentru a
ajunge la ele arăt faptele cunoscute până acum. Cunoscute, nit
de nespecialiști, ci de acei, cari sunt în curent cu rezultatele, la
care a ajuns știința istoriei noastre economice. Pentru aseme­
nea fapte cunoscute, am crezut că nu mai am nevoie de o docu­
mentare formală pas cu pas. Dacă totuși am indicat câte oală
izvoarele, unde se poate găsi materialul cerut, care a servit la
cunoașterea vieții unui timp, aceasta am făcut-o mai mult pentru
a risipi iluziile acelora, cari, la noi, așteaptă ocaziunea ca să
 4

poată acuză. Pentru acei, cari doresc însă să iă ^această lucrare

ca o călăuză în noile cercetări ce ar dori să facă asupra istorici
noastre economice, unde ’este încă, mult de făcut, nu am dat in-
dicatiunile necesare, întrucât nu 'am înșirat acele câteva sute de
monografii sau colecții de documente, din care mi-am adunat
materialul ce mi-a servit la cunoașterea vieții economice a tim­
pului străbătut în scrierea de față. Această lacună formală sper
să o înlătur în curând, când aceste „Elemente" se vor chemă
„Tratat" 'complet de istorie economică românească.
Oricând însă, procedeele de cercetare și expunere nu se
vor schimbă. Documentarea situațiilor înfățișate nu vă fi for­
mală, ci de fond. Și este într’adevăr o mare deosebire între aceste
feluri de documentări. In critica literară românească, se cunoa­
ște o școală formalistă, 'de erudiție seacă, creată de spirite ini-
productive, care se numărau între adepții marelui Hașdeu. în­
treaga expunere eră o îmbinare de fragmente din scrierile al­
tora, de multe ori fără o altă legătură între ele, afară de potrivi­
rea sunetelor. Iar în josul fiecărei pagini steteă o serie nesfâr­
șită de citate, cu diferite semne convenționale pentru repetiții,
— ceeace presupuneâ o adevărată pregătire neoscolastică a au­
torului, — și din citate nu lipsiâ indicarea ediției, și dacă vorbele
reproduse sunt în rândul x de jos în sus ori 'de sus în jos. Și a-
ceastă documentare formală li se păreă adepților acestei școale
mai mult decât îndestulătoare. Nimeni nu se gândiă că se mai
poate pune întrebarea, dacă, după toate acestea, problema ce-și
puseseră scriitorii citați nu rămăsese tot atât de lămurită, cât
fusese la acei scriitori și nimeni nu vroiâ să presupună inutili­
tatea noilor reproducători de cuvinte spuse și scrise 'mai înainte.
Nici în cercetările istorice propriu zise nu lipsește o astfel
de școală, care trăește alături de .direcțiunea imprimată de spi­
ritele creatoare și de personalitățile cele mai puternice din știința
românească contemporană.
In documentările problemelor nelămurite, din care fac în
continuu scopul expunerilor din fiecare capitol al scrierii de față,
mă servesc nu atât de citarea aprecierilor sau interpretărilor
date de alții, ci mai mult de vederea vieții integrale a momentu­
lui, de rațiunea care face posibilă această viață. Și îndreptățirea
acestei metode o găsesc în 'faptul că rezultatele studiilor mele
comparative nu contrazic documentele reale ale vremii, ci din
potrivă le luminează și ne face să vedem în ele mai mult deTât
se vedeă de acei, cari nu avuseseră putința să-și aducă 'în față
imaginea întregii vieți, pe care o studiau.
Scrierea de față, adică Volumul I al lucrării întregi, o pu­
blic însă mai înainte de a o îmbrăcă și în haina, cu care vor să
o primească savanții noștri, pentru că vreau să servească de
Introducere Volumului II, care va fi destinat studiului aprofundat
al epocii Economiei Naționale a Românilor și raporturilor noa­
stre economice sub dominația Economiei Internaționale și se va
 5

întinde peste o parte din secolul al XVlll-lea, peste tot secolul

al XlX-lea și peste începutul secolului nostru. In acest studiu
voiu avea să urmăresc deci tot mersul problemelor economice,
care se impun timpului nostru. Cunoașterea lor aprofundată de
întreaga generație contemporană impune o datorie mare și o răs­
pundere serioasă tuturor, cari au rolul, cel puțin oficial, de în­
drumători.

Autorul
 PARTEA I.
EPOCA ECONOMIEI FAMILIALE ȘI AGRARE ÎN ROMÂNIA.
MĂRFURI ȘI SCHIMB DE MĂRFURI ÎN ACEASTĂ EPOCĂ )

CAP. I.
Jus Valachicum.

în amestecul poporalilor slave și romane dela nordul Du­

nării, a triumfat elementul roman chiar din punct de vedere et­
nic; în timp ce la sudul Dunării a triumfat elementul slav. La
nordul Dunării s’a alcătuit poporul românesc; la sudul Dunării
s’au format popoarele slave, despărțite de poporatia grecească
încă neromanizată prin elemente etnice asemănătoare cu princi­
palul element etnic dela nordul Dunării.
In cceace privește însă organizația economică, nu întâlnim
aceleași deosebiri. Oricare ar fi formațiunea etnică, instituțiile
economice dela bază sunt aceleași. Tocmai târziu de tot se pro­
duc oarecare diferențieri, și nici acelea nu sunt aișâ de mari, încât
să acopere vederii uniformitatea evoluției economice.
Dacă nu aruncăm vederea largă asupra fundamentelor or­
ganizației economice a tuturor popoarelor si asupra trecerilor
dela unele organizări la altele, atunci se poate să vedem ușor
deosebiri de instituții acolo unde nu există. Astfel s’a crezut spre
exemplu că așezările agrare românești dela început, de când se
pomenește de Români, ar fi tipuri de organizări agrare naționale,
neîntâlnite nicăeri aiurea și neimitate de alte popoare. Se desem-
1) Lecțiunile asupra „Colonatului roman* și asupra „Comunității slave
in ținuturile românești* se vor publică în volum separat.
 ____ 8___

nează aceste organizări, adică normele după care erau alcătuite,

cu numirea de jus valachicum, jus valachorum sau drept ro­
mânesc.
Denumirea nu se întâlnește în actele și documentele, ce se
referă la poporatia, care avea să formeze principatele Moldovei
ș,i Valachiei. Se întâlnește însă în ținuturile, unde ■stăpânirea sau
cârmuirea politică o aveau popoare de alt neam și unde elementul
românesc era un element supus, condus. Astfel, numirea de „jus
valachicum" se întâlnește numai în actele sau documentele ungare
sau cele din Galitia sau Polonia. Când se întemeiază Domniile
Moldovei și Valachiei, și când acte scrise încep să consemneze
raporturile agrare, atunci nu se vorbește de vre-un jus valachi­
cum, pentrucă nu existau alte raporturi agrare, afară de cele
consfințite prin acele acte și prin urmare nu eră nevoie de o de­
numire deosebită.
. Dar nu astfel au crezut și'cred tofi cercetătorii români, cari
s’au ocupat de această chestiune. Cei mai multi, si printre ei mai
ales d. P. Rosetti, în Pământul, Sătenii și Stăpânii, văd în jus
Valachicum o instituție economică românească pură, națională,
deosebită de instituțiile corespunzătoare ale tuturor celorlalte
popoare. Pornind dela acest drept românesc, acești scriitori bla­
mează abaterile și încălcările de drepturi, care s’ar îi săvârșit
mai târziu la noi și vor să vadă în secolul al XlX-lea situații,
ce trebuiaul păstrate nealterate din secolul al XlII-lea și chiar de
mai înainte. Cu acest drept românesc vechi, noi am fi fost scă-
pati de toate nenorocirile ce s’au abătut asupra poporației să­
tești, și am fi scăpat noi, cu toate că n’au scăpat popoarele apu­
sene. Aceasta pentru motivul că poporatia românească- ar fi avut
la început o organizație agrară specială, a fost liberă, a fost
proprietară, pe când în Apus a fost o organizație feudală, o po­
porale de șerbi și neproprietari. întreagă această, concepție por­
nește dela o confuzie și este înrâurită de un sentimentalism ro­
mantic.
E drept, că atunci când documentele ungurești sau polone
vorbesc de așezările agrare ale poporației românești, care se
coloniza în ținuturi ungare ori polone sau peste care regii unguri
sau poloni așezau stăpâni, ele conservă situația economică a
muncitorilor români, acomodând-o cu cadrul organizației nouă
suprapuse. Și situația juridică și economică a poporației româ­
nești erâ într’adevăr deosebită de aceea a poporatiilor un­
gare, polone sau germane, pe care o cunoșteau ca a lor regii
unguri sau poloni. Dar aceasta se explică foarte ușor, nu prin-
tr’o deosebire de natură, ci printr’o deosebire de grad. Ir?. Unguri
și Poloni se alcătuise feudalismul, sub înrâurirea feudalismului
german, format mai repede; poporatia românească erâ însă mai
aproape de colonatul roman, decât de feudalismul agrar și erâ
pe calea evoluției spre feudalism. Poporatia românească se gă-
 9

slă prin urmare într’un stadiu mai vechi al evoluției, prin care
trecuse și poporația ungară și polonă, și așa se explică deose­
birea. Din faptul că poporația română se găsiâ într’un stadiu mai
vechi al evoluției, nu rezultă că eră într’o organizație mai rea,
de oarece organizația feudalistăj poate fi socotită ca mai nefavo­
rabilă masselor decât organizația de transiție între colonat și
feudalism. Noi însă nu ne ocupăm deocamdată decât de stabi­
lirea situațiilor reale și a trecerilor succesive dela una la alta.
Așa dar, jus valachicum, nu reprezintă un tip cu totul deo­
sebit de organizație economică, ci numai un stadiu diferit de sta­
diile evoluției, aj.unse de popoarele contemporane cu poporația
română, care trăia cu acest drept românesc. Concepția aceasta
rezultă din modul nostru de a studia istoria economică, după
care ținem seama pe deoparte de tipurile de organizări și deri­
varea lor, indiferent de timp, contrar celor mai mulți istorici; iar
pe de altă parte, localizăm tipurile de organizații, contrar unora
dintre economiști.
Stabilind astfel în principiu că dreptul românesc, — jus va­
lachicum — este un stadiu al evoluției economice a poporației ro­
mâne, căruia îi corespunde stadii asemănătoare la toate celelalte
poporații, rămâne să arătăm în amănunt ce coprinde jus valachi­
cum, pentrucă prin aceasta vom aduce documentarea necesară
în sprijinul ideilor generale exprimate. Să vedem mai întâi în ce
condițiuni trăiau Românii acolo, unde cârmuirea politică o aveau
popoarele de alt neam.
Se cunoaște situația și viața românilor în Serbia secolului
al XIV-lea, adică pe vremea când se întemeiau Domniile române
la nordul Dunărei. Se cunoaște această situație din două hrisoave
ale țarilor Sârbi Ștefan Miliutin și Ștefan Dușan. E vorba acolo
de sate românești, așezate pe pământurile mănăstirilor, care se
împărtășesc de privilegiul, de dania țarului sârbesc. (N. lorga :
Constatări cu privire la viața agrară, etc.).
Românii aceștia din Serbia Veche trăiesc în sate și au două
feluri de situații: unii sunt coloniști vechi, pe locurile lor; iar alții
sunt colonizați singuri pe pământurile aparținând mănăstirilor.
Unii sunt prin urmare vechi coloni, rămași pe locurile lor, iar
alții provin din prinși de război sau servi, colonizați în aceiași
situație ca și coloni serviles la Romani.
Satele românești alcătuesc judecii sub un judec, vechiul ju­
dex roman; iar în fruntea unor grupări mai mici a unui cătun
este pus câte un cneaz, care primește oarecare daruri dela să­
teni, având mai mult rolul de reprezentant al stăpânului pă­
mântului. Stăpân al pământului este mănăstirea, căreia voevodul
sau țarul îi cedase acest drept, după ce el însuși înlocuise pe
fostul senator sau pe fiscul roman.
Sătenii oferiau stăpânului, adică mănăstirii, trei feluri de
foloase: dări din produsele pământului și din animale și uneori
 10

și bani, zile de muncă și apoi servicii de transport pentru stăr

pân. Dările din produse erau dijmele, care constau și din 'ho din
cantitatea de produse, dar și din alte cantități fixate, spre exem­
plu dintr’o oaie la 50 de oi, sau dintr’un cal de fiecare casă, sau
dintr’o vacă în fiecare toamnă. Când se dâ bani, se plătiâ de
obiceiu 30 perperi, moneda bizantină cunoscută. Zilele de muncă
sunt 3 pe an, sau trei vara și trei toamna, pentru colonii originari,
și mult mai multe, de obicei două zile pe săptămână, pentru cei
cu origina de servitori personali sau sclavi. Se mentioneazăt
chiar obligația la transport în folosul stăpânului, și în special obli­
gația de a căra sare, jugum dela colonatul roman, și angariae
din latineasca medievală.
întreagă această organizație agrară a satelor de români
din ținuturile Țarilor sârbi ne reamintește punct cu punct insti­
tuția colonatului roman. Ea e conservată aproape intactă de slavi
și se potrivește complet cu situația din ținuturile apusene ale
imperiului roman, ocupate de Germani, și imediat după a-
oeastă ocupație, adică înainte de epoca lui Carol cel Mare, deși
epoca merovingiană și epoca lui Dușan sunt despărțite aproape
prin 8 secole. E drept că în Serbia lui Ștefan Dușan existau și
alcătuiri feudale, asemănătoare cu acele, care s’au format în tim­
pul și după Carol cel Mare în Apus, căci raporturile agrare ale
sârbilor — ca spre exemplu obligația lor la 2 zile de muncă pe
săptămână, precum și multe munci făcute pe seama stăpânului,—
erau deosebite în multe locuri de ale satelor românești. Dar îm­
prejurările aui făcut ca alcătuirea definitivă a feudalismului să
n’aibă timp să se împlinească, fiind oprită în mersul ei de o câr­
muire politică prea deosebită și prea streină de formațiunile lo­
cale, de către cârmuirea turcească.
Altul erâ însă mediul, în care trăiau satele românești în ți­
nuturile Ungariei și Galiției, în timpurile, când avem știri despre
viata lor.
în Ungaria întâlnim o suprapunere de stăpâni unguri și
uneori o înlocuire a conducătorilor satelor românești. Documen­
tele se referă mai ales la regulamentarea raporturilor dintre
cneji și noii stăpâni, de oarece raporturile între cneji și sătenii
lor erau dictate de acea lex a majoribus constituta, de jus vala-
chicum.
Ungurii, cuceritori ai unui popor pașnic și trăind în grupări
mici, conduse de cneji, neorganizat pentru războaie, împart satele
românești, după obiceiul Francilor, cu cari veniseră în contact,
între rege, nobili și cler. în satele cuvenite nobililor și clerului,
cnejii sunt aproape înlocuiți și asimilați cu ceilalți săteni, fiind
obligați ei înșiși să plătească dări tot așa cum plătiau restul să­
tenilor. Pe domeniile cuvenite regelui, unii cneji erau confirmați
în situația lor, deveniau cneji ereditari și încetul cu încetul se ri­
dicau la aceeași situație ca și restul nobilimii maghiare.
 11

Atribuțiile cnejilor de pe toate domeniile erau sa adune dă­

rile dela săteni, și în loc să le păstreze pentru dânșii, să le trans­
mită regelui sau stăpânului dat de rege. Din aceste dări, luă re­
gele o parte pentru fisc, iar altă, parte rămânea stăpânului de pă­
mânt. Tot cneazul se îngrijiâ, ca sătenii să facă muncile și pod-
vezile pentru stăpâni. Numai atribuțiile judecătorești rămăseseră
tot în seama cnejilor, și în virtutea acestor atribuții aveau să pri­
mească și ei anumite dări dela sătenii lor. Astfel, o treime din
gloabele sau din amenzile, ce le dedeau celor vinovați, se cuveniă
cneazului. Tot cneazul se folosiâ de locurile necultivate ale sa­
tului, ținea moară sau cârciumă, și avea dreptul să ceară și pen­
tru el zile de muncă dela săteni.
Fondul acestei organizări economice se găsește deci în ve­
chia Instituție romană a colonatului, numai că stăpânii erau alții
decât vechii senatores sau fiscul, iar reprezentanții lor locali
instituiau în drepturi pe stăpânii lor, fiind siliți să renunțe la o
parte din avantajele lor, în loc ca ei să fie instituiți de stăpâni.
Massa țărănimii își conservă situația și sarcinile.
Este totuși mare discuție, dacă țărănimea1 românească eră
sau nu liberă să se mute din loc în loc sa.u eră legată de pămân­
tul, pe care steteâ. R. Rosetti crede că țărănimea română eră
liberă și tocmai la jumătatea secolului al XIV-lea, regele Ludovic
al Ungariei a făcut-o pentru câtva timp iobagă. Din însăși miș­
cările produse cu acea ocazie în populația românească, se pare
însă că situația eră alta. Ungurii vroiau să lege de pământ popu­
lația românească în massă, cu cnejii ei cu tot. în urma stăruin­
țelor epr’scopului Transilvaniei însă, au lăsat liberi pe cnejii con­
firmați. Cu alte cuvinte, regele ungur nu a făcut altceva decât să
confunde pe o mare parte a cnejilor și familiilor lor îui rândurile
și situația sătenilor conduși de cneaz, conservând situația colo-
nilor, așa cum fusese moștenită dela Romani și cum o cunoștea
apoi din întregul sistem feudal, după care își formase organizația
economică și politică a populației de sub conducerea sa. Aser­
virea în massă a celei mai mari părți a cnejilor, cari nu erau nu­
mai unul în sat, ci mai multe familii înrudite, între care se îm-
părțiâ cnezatul unui sat, aservirea aceasta a unei populații, care
gustase libertatea și puterea de a conduce și a se folosi de munca
altora, a produs numeroase revolte țărănești, fără ca foștii cneji
să-și poată scutură șerbia impusă. Și neputința se explică ușor
prin faptul că luându-le din mână dările, ce primiau până a-
tunci dela săteni, Ungurii i-au ruinat economicește și le-au tăiat
orice veleități politice.
în Qaliția se vorbește de așezări agrare după dreptul ro­
mânesc pe la sfârșitul secolului al XIV-lea și în secolul al XV-lea.
Acolo feudalismul agrar, după moda apusană, eră complet consti­
tuit, și în comparație cu el, organizările agrare românești păreau
ceva cu totul strein. Stăpânii de pământuri, nobilii, căutau, ca în
 totdeauna, să dobândească mai multă putere politică sau mai
multă bogăție. Și bogăția o aveau cu atât mai mare, cu cât erau
stăpâni pe mai multe sate. De aceea, urmând exact exemplul apu­
senilor, căutau să întemeeze sate. Mijlocul eră următorul: Un
reprezentant, sau un funcționar al stăpânului de pământ, chemă
o grupă de oameni cunoscuti lui, și o așeză pe o parte din do­
meniul stăpânului, în condițiile de coloni, cunoscute în Apus. Ve-
niau astfel și întemeiau sate Germani tocmai din regiunea Ri­
nului. Dar veniă și întemeia sate și din populația învecinată. Din
nordul Maramureșului, populația românească eră atrasă în Qa-
litia prin privilegiile date cnezilor, privilegii care nu erau altceva
decât o aprobare și întărire a dreptului românesc. Cneazul, nu­
mit câte odată și cu titlurile latinești ale funcționarilor satelor, ca
advocatus, obținea pe vecie cnezatul în satul întemeiat, putând
chiar să-l înstreineze, nu numai sări transmită moștenitorilor săi.
Privilegiile acestea ale regilor poloni spun că colonizarea
se face jure valachico și conțin deci raporturile economice tradi­
ționale și existente în acel moment la populația românească.
Cneazul iâ o parte din părțile în care se divide pământul cultivat
al satului; se chiamă un lan. Partea sa e mai mare decât a celor­
lalți consăteni. El tinea moara și cârciuma, obligatorie pentru
întreg satul. El iâ 1is din gloabele sau amenzile pronunțate de el.
căci el este judecător în sat, precum și o- parte din produsele, pe
care sătenii sunt datori să le dea stăpânului. Aceste dări uu le
introducea stăpânul polon; ele erau cele obișnuite Ia populația
românească, și de altfel nu erau prea deosebite de acele, pe care
le împrumutaseră și Polonii dela Apusenii, cu cari veniseră în
contact. Pe lângă funcțiunile sale de judecător al satului și re­
prezentant sau arendaș al stăpânului, cneazul mai este și ostaș
cavaler al regelui.
Ceeace ne interesează însă mai mult în aceste cercetări,
este situația sătenilor, căci, după cum vom vedea, ei determină
forma avuției vremii.
Din produsele agricole, sătenii sunt datori să dea o parte
proporțională, de obicei 7io din cantitatea obținută. Dijma, sau
1ko, nu e luată din toate produsele, căci în multe cazuri nici nu
s’ar fi putut. De aceia, se spune precis cât anume are să deâ fie­
care săteani din oi, din porci, din pasări, sau din produsele aces­
tora, ca ouă., brânză, etc. Dările sunt foarte amiănuntit fixate și
se determină chiar dacă, le iâ cneazul satului sau stăpânul. Ceea­
ce iâ cneazul e privit mai mult ca dar, și constă în special din
obiecte alimentare, imediat consumptibile, ca ouă, pasări, pâine,
etc.
Cneazul dispune, în folosul stăpânului, de munca datorată
de săteni. Munca normală datorită, acea considerată ca tradițio­
nală, se compune din câte o zi de arăturăi, de secere și de coasă,
plus trei zile de clacă pe an, adică în total 6 zile de muncă. E o
 13

completă moștenire romană, căci, după cum am văzut, colonul

roman eră obligat tot la aoelaș număr de zile — ier binas ope­
ras, — cum ziceau textele, și la acelaș fel de munci. Așa că, se
poate întrebă cineva uimit, cum s’a putut ca atâția cercetători
ai trecutului nostru să nu aprecieze în deajuns această moștenire.
Nici obligația de a face transporturi pentru stăpân nu eră
uitată. Dacă nu se vorbește însă prea amănunțit de această obli­
gație, cauza trebue căutată în faptul că economia vremii nu fă­
cea necesare asemenea transporturi, circulația bunurilor din-
tr’un loc în altul fiind foarte redusă,, și consumarea bunurilor fă-
cându-se mai mult în locul unde se produceau.
Mai nelămurită este chestiunea, dacă sătenii colonizați în
virtutea dreptului românesc erau liberi să se mute dintr’un loc în
altul sau erau legați de pământul, pe care erau colonizați. Din
faptul că documentele vremii nu pomenesc nimic în această pri­
vință,, precum și din aceea că nu se întâlnesc plângeri ale săteni­
lor că sunt împiedecați să plece sau reclamațiuni ale stăpânilor,
când sătenii au fugit la alt stăpân, au dedus unii din cercetătorii
noștri, între cari R. Rosetti, că coloniștii români au fost liberi la
început. Dar un asemenea mod de documentare se întoarce cu
mai multă putere în contra teoriei susținute. Intr’adevăr, întâlnim
mai târziu pe coloniștii români având soarta iobagilor, legați de
brazdă, fără ca aceasta să fie privită ca un lucru neobișnuit. Și
totuși, documentele nu pomenesc nimic despre vre-o lege, care să
zdruncine atât de mult raporturile dintre oameni, să arunce mas­
se de oameni liberi în șerbie. Și nici nu e posibil ca printr’un abuz
al stăpânilor să se strice datini învechite, când vedem că toate
celalalte obiceiuri agrare se mențin atât de nealterate, chiar în
amănuntele lor. Dimpotrivă, admiterea existenței continue a si­
tuației integrale a colonului este cea mai potrivită cu realitatea
faptelor. Această situație făcea parte din însăși techmca a-
grară a timpului. Veniturile stăpânului ar fi fost iluzorii, dacă
săteanul s'ar fi putut mută oricând de pe o moșie pe alta, mai
ales în Qaliția, unde feudalismul eră instituit și veniturile dela su­
puși însemnate. Căci, veniturile stăpânului nu derivau dintr’un
drept asupra pământului sau din vre-un contract liber încheiat
între el și supușii săi, ci dintr’un raport între sătean, stăpân și
pământ, stabilit prin colonizarea jure valachico, ceeace eră în
genere jure colonatu's. Insă raporturile agrare din aceste colonii
s’au schimbat repede sub influența raporturilor agrare ale feuda­
lismului deja alcătuit în Qaliția.
In ținuturile Principatelor române de mai târziu, se pome­
nește de așezări agrare românești, trăind sub conducerea cnejilor
lor, încă din secolul al XIII-lea, în. documente ungare și rusești,
care se referă la cneji din Oltenia și dela nordul Moldovei de as­
tăzi. Raporturile agrare din satele Țării Românești și Moldovei
s’au păstrat mai mult, căci n’au fost direct influențate de o orga-
 14

nizatie economică mai înaintată. Domniile secolului al XIV-lea

și al XV-lea le constată și le conservă. Pe această temelie și di­
rect din ea se construește feudalismul agrar român. Pentrucă
evoluția de mai târziu e 'Condiționată de raporturile economice
existente la întemeerea dominiilor, e nevoie să insistăm puțin asu­
pra acestor raporturi.
în această privință, avem să arătăm :
1. Care erau clasele economice și în ce raporturi se găsiau?
2. In ce stadiu se găsiâ stăpânirea pământului în epoca în-
temeerii Domniilor.
De prin secolul al Vll-lea până în secolul al XlII-lea, Slavii
se amestecaseră cu Românii, plecândui-se împreună acelorași
vicisitudini ale timpului. Amestecul dăduse următorul rezultat,
din punct de vedere al așezărilor agrare:
1. Sate compuse din Slavi și Români la un loc.
2. Sate de Slavi împrăștiate printre sate de Români.
3. Regiuni ocupate imuimai de sate slave sau numai de sate
române.
In satele compuse din populație slavă și română se găsiau:
cneji momentani, neamurile cnejilor, colonii supuși și servitorii
personali ai cnejilor sau neamurilor. In genere, cnejii și neamurile
cnejilor erau de origină slavă, iar colonii și șerbii propriu ziși
erau de origină romano-tracică.
In satele compuse numai din populație romană, întâlnim: ju­
deci, neamurile judecilor, colonii și sclavii sau robii. Din aceste
clase numai sclavii erau de proveniență streină, în special de ori­
gină tătară și mai apoi țigani. In satele compuse numai din popu­
lație slavă, lipsiau colonii originari, localnici. Toate celelalte clase
existau și aveau aceeași origină etnică,, pe care am văzut-o la
satele cu populație slavă și romană. Servitorii personali ai cne­
jilor și ai neamurilor cnejilor proveniau din prinșii de război, din
aceia pe cari Slavii îi târau cu ei în captivitate, de câte ori tăceau
incursiuni în imperiul bizantin.
Prin aceste filiațiuni, se explică toate nuanțele de situații
economice, pe care le întâlnim mai târziu, pe vremea întemeerii
Domniilor, la populația românească alcătuită dini acest amestec
slavo-roman. Astfel, în loc să avem, cum cred mai toti istoricii
noștri, o populație românească omogenă liberă,, condusă de cneji
aleși sau ereditari, și numai în puține locuri câțiva șerb», numiți
rumâni și vecini, toti de altă origină decât slavă și romană, în­
tâlnim din potrivă o populație liberă într’adevăr, aceea a cnejilor
și neamurilor cnejilor, de origină slavă în cea mai mare parte,
alături de o populație de coloni de origină romană, numiți ru­
mâni și vecini, după regiuni, toti legați de pământul pe care îl
munciau, dar coprinzând populație cu situații diferite: unii fiind
coloni originari, descendenti ai vechilor colon ingenuiles; iar alții
iiind coloni făcuți din servitori personali, din sclavi prinși în răz­
 15

boi, și reprezentând astfel în aceste vremuri pe foștii coloni ser-

viles ai Romanilor.
Cnejii și neamurile cnejilor formau la început familia pa­
triarhală, cu care veniseră Slavii, Zadruga. Această familie, ca
o unitate economică, încasa dela colonii de cele două nuanțe, ori­
ginari și servi, dela rumâni, dările, pe care le cunoaștem, de când
am vorbit de colonatul roman, pe lângă veniturile propriei munci
a membrilor familiei mari a neamului cnejesc. In fiecare moment
este un cneaz, ales sau destinat prin ereditate, dar cnezatul, adică
avantajele provenite din atribuțiile de cneaz, nu sunt numai ale
eventualului șef al familiei, ci ale întregii familii. Când mai târziu
vin Domnii și întăresc cnezatul, .un fel de confirmare, de oonsfin-
tire a drepturilor existente, întărirea nu se face unei persoane, ci
familiei, și anume nu numai familiei descendente din acea per­
soană, ci familiei mari existente, spre exemplu tuturor fraților
cneazului găsit în acel moment. Drepturile comune ale cneazului
și neamurilor cneazului asupra supușilor și dărilor dela supuși se
vor vedea și mai lămurit, mai târziu, când cnejii au să-și împartă
pământul cnezatului lor.
Aceeași situație o au judecii și neamurile judecilor. De si­
gur, ei trăgându-și origina lor romană din vremuri, când familia
simplă din sot, soție și copii eră singura cunoscută, nu aveau tra­
diția familiei patriarhale comuniste a Slavilor. însă, ne mai exis­
tând un stat și o putere politică protectoare, singurul sprijin al fa­
miliilor izolate și singurul mijloc de conservare a puterii judec­
ilor asupra colonilor supuși, nu mai eră decât familia cea mare,
alcătuită prin păstrarea unei vieți comune a tuturor descenden-
tilor. Pentru aceasta zadrugele vecinilor slavi le serviau jude­
cilor de exemplu.
Concepția admisă în genere de mai toți istoricii noștri nu
este însă aceasta. Se pretinde anume că poporul românesc de­
butează cu familia simplă izolată și cu proprietatea individuală.
Marele nostru istoric, d. profesor N. Iorga, respinge orice ase­
mănare între așezările agrare ale Românilor și acelea1 din zadruga
slavă; d-sa pune de altfel alături zadruga slavă și mirul rusesc,
după vechea teorie a continuării zadrugei prin mir. Căci iată ce
zice d-sa în această privință în Geschichte des rumănischen Vol-
kes (vol. I, p. 205—206), vorbind despre moșie, ocina.
„Aceste raporturi au o asemănare cu comunitățile satelor
slave, cu zadruga și mirul, numai când cineva le privește din
afară și superficial. Totuși, sunt deosebiri fundamentale între ra­
porturile românești, care se urcă până în timpurile anteslavice,
după cum ne arată cuvintele, care le desemnează, și între rapor­
turile sârbești și rusești. La Slavi e posibil ca totul să derive din-
tr’o democrație originară, din viata dusă sub conducerea șefului
familiei, în timp ce la Români raporturile agrare au fost hotărî-
toare. La aceștia nu deriva totul din raporturile politice ale vieții,
 16

ci mai mult din drepturile de proprietate, proprii, exclusive, ale

moșilor".
Dacă se compară raporturile noastre agrare din vremea
când cnejii și judecii, cu tot neamul lor, nu mai erau cneji și ju­
deci, ca funcționari, dar formau alte clase economice: boeri sau
răzeși și moșneni, despre care vom vorbi mai pe urmă, dacă se
compară aceste raporturi cu acelea din zadruga sârbească și
mai ales din mirul rusesc, se înțelege că nu există nici o ase­
mănare. Dar dacă ne referim numai la gospodăria cnezilor și
judecilor, dinaintea întemeerii Domniilor și din epoca înte-
meerii Domniilor, înainte de alcătuirea feudalismului nostru
agrar, atunci nu numai că găsim asemănare, dar găsim în ți­
nuturile românești, și anume la fruntașii neamului nostru, la po­
pulația cnezească și judeceascăi, familii mari alcătuind gospodării
comuniste. Nici nu s’ar putea explică altfel hărăzirea unei judecii
la un neam întreg, format din mai multe familii, când știm că ju-
decia însemna economicește: un teren de muncă atribuit jude­
cilor, munci datorate de colonii supuși și alte dări din produsele
acestora. Toate acestea se primiau și utilizau în comun de neamul
cnejilor dintr’un sat și numai mai târziu s’au. împărțit, odată cu
împărțirea pământului muncit de coloni, când avantagiile oferite
de aceștia nu le mai ajungeau cnejilor. Atunci avem așa numita
proprietate parfiară a moșnenilor și răzeșilor, pe care am întâl­
nit-o și în evoluția agrară a Slavilor. Dar despre aceste prefaceri
ne vom ocupa mai târziu.
Faptul că se întăresc judeciile sa.u cnezatele la tot neamul
judecilor sau cnezilor, precum și faptul că judecia din punct de
vedere economic însemnă o totalitate de venituri, care se încasau
de cneaz sau judec pentru tot neamul lor, ne arată existența unei
comunități familiale, în felul zadrugelor slave. Proprietate indi­
viduală în aceste vremuri nu există. Nici cneazul, nici neamul lui
nu e proprietar, dar și mai puțin sunt proprietari rumânii și ve­
cinii, fie ei de origină colonară, fie de origină servilă. Satul în­
treg are drepturi de stăpânire asupra pământului cultivat, pre­
cum și asupra pășunilor, pădurilor, iazurilor, etc. Dar această
stăpânire nu e o proprietate comună, în care coproprietarii să aibă
drepturi egale, ori într’o proporție oarecare, ca în mirul rusesc
sau în obștiile de răzeși și moșneni de mai târziu. Pământul fiind
în cantitate destul de mare, aproape nici nu contează în avuția
cuiva, de oarece oricând ar putea să muncească, alături altă por­
țiune. Ceeace hotărăște organizația economică a timpului sunt
raporturile între cneji și supușii lor din sat, peste cari nu mai
există altă autoritate, care să mai creeze alte raporturi. în afară
de sat, supusul nu poate trăi; iar în sat are un șef, judecător, că­
tre care are obligații de munci și dări.
Dacă mai târziu se naște ideea unei stăpâniri a pământului,
ea nu se naște în lumea colonilor supuși, ci în lumea cnejilor sau
 17

judecilor. Aceștia sunt elementele conducătoare, aceștia for­

mează puterile hotărîtoare ale evoluției economice. Din cneji și
judeci, sau din aceia, cari li se substitue, se creazăi, după cum
vom vedea, boerii, proprietari absoluți, și tot din cneji sau judeci,
se formează răzeșii și moșnenii, proprietari parțiali. Ideea de pro­
prietate în lumea colonilor supuși este ceva strein.. Rumânii și
vecinii știu numai de obligații ale lor fată de cneji și apoi fată de
viitorii boeri, și se mai știu legați de bucăți de pământ, pe care
le-au muncit în totdeauna, neputând și nevroind să plece pe
de ele.
Populația cnejilor și judecilor, care nu coprinde numai pe
șefii și judecătorii momentani ai satelor, ci întregi neamurile lor,
formează populația românească liberă, despre care se vorbește
uneori în documente, când Domnii enumărară în proclamațiile
lor (a lui Ștefan cel Mare spre ex.) clasele sociale din ținuturile
românești. Liberi erau cnejii numai când nimeni nu Ie ocupa mo­
șia; când însă năvălitori streini, ca Tătarii, veniau Ia ei sau se
opriau în apropiere și le trimiteau știre să se supună, atunci
cnejii adunau dela populația lor dări și le trimiteau șefilor bar­
bari. Aceste dări erau sau o parte din ceeace ei primiau dela să­
tenii lor colon', sau dări nouă, care reamintiau dările tradiționale
către fiscul împărătesc roman.
Acestea au fost clasele economice ale poporului românesc,
și astfel și-au dus viata satele românești până pe la începutul se­
colului al XIV-lea și unele din ele chiar multă vreme după această
dată. în organizația economică generală însă, din secolul al
XIV-lea înainte, se prefac puterile economice hotărîtoare și gos­
podăriile agrare sufer unele schimbări, dar fără să se ivească o
altă, formă a avuției și o altă tehnică in producție. Avem să ur­
mărim deci schimbările gospodăriilor și prefacerile puterilor eco­
nomice, lăsând să vorbim după aceasta de forma avuției și teh­
nica producției, care sunt comune acestei întregi epoce a econo­
miei familiale și agrare.

CAP. II.
Feudalismul agrar la Români.
Dintre șefii satelor românești, dintre cneji și juzi, s’au ridi­
cat unii Ia o însemnătate mai mare, au ajuns să aibă oarecare au­
toritate fată de ceilalți cneji, cari trăiau în satele învecinate. Au­
toritatea aceasta derivă în multe cazuri dini legături de rudenie:
unii dim fii sau nepofii unui cneaz întemeiaseră, sate proprii, în
care aveau rolul de cneji, dar păstrau cu toate acestea o legătură
de dependentă fată, de părinții sau moșii lor, cneji în alte sate. De
cele mai multe ori însă, cnejii, cari se distingeau prin destoinicia
 18

lor erau aleși de ceilalți ca să le fie judecători în neînțelegerile

dintre ei, sau să-i conducă la război în grupe mai mari. Acești
aleși cu autoritate peste mai multi cneji se chemau Voivozi.
Existau voevozi înainte de întemeierea Domniilor și sunt
pomeniți din prima jumătate a secolului al XlII-lea. Cei mai multi
erau în Ardeal și se închinaseră Ungurilor, la venirea acestora.
Unii din ei sunt întâlniți că dau ajutor Tătarilor, în luptele cu
Rușii.
Spre sfârșitul secolului al XlII-lea, un voevod din familia
Basarabilor ajunge să atragă pe toți cnejii și Voevozii din Țara-
Românească sub ascultarea sa și să întemeeze Valachia, iar un
voivod din nernul cnejesc Bogdan, din Maramureș, atrage sub
ascultarea sa pe cnejii și voevozii din Moldova de sus și face așa
numita „descălicare“. Ce prefaceri economice au adus întemee-
rile de Domnii ?
Voevodul Moldovei sau Munteniei, Domnul, devine stăpân
peste Jocurile, unde nu erau alți stăpâni, adică unde nu erau cneji
sau voevozi. Acestea erau însă, locuri pustii, și deocamdată nu-i
folosiau. Folos imediat îi aduceau numai putinele târguri, care
existau, și satele înființate în hotarele târgurilor. Despre târguri
vom vorbi însă mai în urmă, când ne vom ocupă de economia
orășenească. Deocamdată să vedem rostul Domnului în economia
agrară.
Ceeace făceau regii în Polonia și Ungaria, căutând să a
tragă cât mai mulți locuitori să-i colonizeze, pe pământuri neocu­
pate, tot astfel au făcut și Domnii românii. Au chemat și din afară,
dar și din lăuntru și au întemeiat sate domnești, la care de sigur
au mai adăogat pe acele sate, care aparținuseră unor cneji sau
voevozi, dovediți a le fi dușmani.
Obținerea de sate este unul din mijloacele de a trece avuția
dintr’o mână în alta, este în înțelesul larg un comerț al vremii. Și
satele se obțin nu numai prin întemeere sau confiscare, dar și prin
cumpărare cu bani, ceeace se întâlnește foarte des la primii
Domni, pe vremea lui Ștefan cel Mare, și la alți Domni următori.
In satele sale, Domnul are ca reprezentanți pe juzii sau ju­
decii existenți anterior sau puși de el să întemeeze satul. Dela
sate luâ o parte din dările și serviciile tradiționale cunoscute, lă­
sând juzilor o parte din ele. Prin ajutorul acestei bogății, Domnul
reușește să-și mențină puterea asupra tuturor celorlalți. Satele îi
serviau ca un mijloc de plată a serviciilor slujbașilor săi, fie a
acelora, pe cari îi folosiâ când mergea la război, fie a acelor, cari
îi serveau în timp de pace la curtea lui. Prin acești slujitori, el
domina pe ceilalți oameni, dar ei trebuiau răsplătiți. Răsplata
consta în danii de sate. Din satele sale, sau din acelea, pe care le
cumpără, cu bani proveniți în special dela târguri, dăruia câte
unul sau chiar mai multe, oamneilor săi credincioși, procedeu
care s'a întrebuințat în toate părțile în Apus în epoca economiei
 19

naturale, adică atunci când banii nu formau instrumentul de pre­

țuire și lichidare a tuturor îndatoririlor și schimburilor de obiecte.
Din acești slujitori, dăruiți cu sate, se alcătuește prima
boerime română, consfințită legalmente, de o autoritate recunos­
cută. Nu ne interesează propriu zis origina etnică și nu insistăm
asupra ei. Este însă de sigur acum de menționat, că aceastăi boe­
rime legalmente constituită avea în rândurile ei mai multe ele­
mente de origină pură romanță, decât vechea cnejime. în noua
boerime, intrau, pe lângă o parte de cneji și judeci de origină ro­
mană, multi dintre slujitorii personali ai Domnului, din cari s’au
făcut boeriile de casă, ca paharnic, medelnicer, etc., și cari erau
dăruiți cu sate. Și acești slujitori personali erau în cea mai mare
parte luați din populația supusă,, de origină romană. Elementul
roman, ridicat astfel din primele timpuri ale Domniilor să joace
un rol alături de cnejimea slavă, se întărește din ce în ce mai pe
urmă. Din straturile de jos ale supușilor se ridică necontenit ele­
mente, care se fac utile Domnului sau boerilor creați de el, sunt
răsplătiți de aceștia sau dobândesc singuri puterea de a cumpăra
sate în urma situatiunii lor pe lângă Domn sau marii boeri, și de­
vin la rândul lor boeri. Dela un timp însă li se închide calea de
către un element strein, de Greci. înainte de aceasta, să, vedem
însă ce au făcut Domnii cu restul satelor, conduse de cnejii și ju­
decii lor locali.
După întemeerea Domniilor, stăpânirile de sate cele mai si­
gure sunt acelea, care s’au născut prin dăruirea și recunoașterea
Domnului. Pentru ele existau acte scrise, așa zisele lirice dom­
nești, sătenii puteau fi la nevoie mai ușor obligati să-și împli­
nească îndatoririle. Celelalte stăpâniri de sate, ale vechilor cneji,
le-au rămas tot lor, fără nici o schimbare de fond. Nici n’ar fi
îndrăznit Domnii să supere pe cneji, micșorându-le foloasele dela
sătenii din cnezatele lor, tocmai în vremea când ei aveau mai
multă nevoie de -cneji, să vină cu toți sătenii lor să le ajute la
lupta în contra Ungurilor, de care căutau să se emancipeze. însă,
cnejii au înțeles ușor că e mai bine să-și asigure situațiile exis­
tente, printr’o recunoaștere a Domnului, care să-i ferească de
eventuale nedreptăți ale noilor cneji-boeri, sau chiar de eventuale
pretentiuni ale altor cneji din acelaș sat sau din sate vecine și
înrudite. Pentru aceasta a-u -căutat la Domn întărirea cnezatului
sau judeciilor. Forma acestei întăriri a fost aceea obișnuită pen­
tru slujbașii Domnului, dăruiti cu sate, pe care nu le avuseseră
mai înainte. Astfel, în uricele domnești nu se vorbește de întărire,
dar de danie, de dăruire a satelor, cu toate că cnejii aveau aceste
sate, sau mai exact judecia acestor sate, încă- de mult, și Domnul
nu le dedea nimic altceva, decât ju-decia, fără măcar să pome­
nească vre-odată despre ceeace coprindeâ în amănunt această
judecie.
în actele de danie se pomenește întreg neamul unui cneaz
 20

sau judec: frați, copii, nepoți și strănepoți. Obiectul dăruit, ju-

decia sau patrimoniul — othhhk în textele slavone, — este
astfel dat să fie stăpânit de întreaga familie mare existentă^ și de
toți membrii ei viitori. Aceasta este consacrarea, stăpânirilor co-,
mune, pe care le-am întâlnit în zadrugele slave. Judeciile erau în
fapt indivizibile, căci totalitatea veniturilor, provenite din atri­
buțiile și activitatea judecului, formau substratul economic al unei
judecii. Ceeace se cuveniâ membrilor familiei mari a cneazului
erau quote-părți din rezultat și nu quote-părți din atribuții, de
oarece atribuțiile de cneaz sau judec erau exercitate de o singură
persoană.
Liricele de întărire și de danie vorbesc în cele mai multe
cazuri de frați și nu înșiră un arbore genealogic mai lung, prin
adăogare de descendenți mai numeroși. Faptul acesta s’ar părea
curios, când știm că poporația slavo-română trăise veacuri în­
tregi sub conducerea cnejilor înainte de întemeerea Domniilor..
Ar fi trebuit ca în fiecare sat, care se dăruește sau întărește, să
se găsească un neam numeros de cneji, cu multe generații, sau
cu familii, în grade de rudenie mult mai depărtate, decât frații.
Și totuși, faptul se explică foarte ușor. Pământul era în abun­
dență la început și dincolo de hotarele fiecărui sat nimeni nu-și.
întinsese vre-un drept de stăpânire nominală. Se stăpâniă atâta
pământ, cât se munciâ efectiv; restul eră neocupat, pustiu. în
această situație, când familia unui cneaz sau judec deveniâ prea
mare și când unul dintre membrii acestei familii eră mai des­
toinic, își luă o parte din coloni și pe rudele cele mai apropiate
din familia sa și-și întemeia un sat pe pământul vecin neocupat.
Fundări de sate s’au făcut încontinuu, și, în epoca întemeerii
Domniilor, satele nu erau prea mari prin numărul total al lo­
cuitorilor lor, iar familiile cnejilor erau restrânse la rudele de
primul și al doilea grad.
Situația s’a schimbat după întemeerea Domniilor. Pământ
fără stăpân, nici măcar nominal, nu mai există; iar sate fără în­
cuviințare nu se mai întemeiază. Cnejii și judecii, deveniți acum,
după întărirea domnească, stăpâni de sate sau stăpâni de patri­
monii, sunt nevoiți să-și țină toată familia lor în hotarul satului
hărăzit. Pe de altă parte, stăpânii de sate, cari slujesc pe Domn
și trăesc pe lângă curtea lui, obțin sate din ce în ce mai multe,
ca răsplată din partea Domnului pentru serviciile aduse. Din
cauza aceasta, se face o diferențiare în clasa cnejilor, toți de-
veniți boeri, adică slujbași ai domnului și stăpâni de sate, îndată
după întărirea sau dăruirea domnească.
Marea massă a cnejilor și judecilor pierde orice rol de con­
ducători ai altora, sunt siliți să trăiască prin munca lor proprie
și sunt atât de slăbiți, încât nu se mai pot menține nici măcar în
libertatea și independența lor tradițională, căzând unul câte-
unul în massa foștilor lor supuși, coloni.
 21

O parte din ei dobândesc din potrivă din ce în ce mai multe

sate, nu mai trăesc în mijlocul sătenilor lor, ci pe lângă Domni,
formând clasa boerimii, la care veșnic se adaogă elemente din
afară, noii boeri făcuți de Domn, cu ocazia fiecărui nou serviciu,
ce i-au adus.
Dintre aceste clase, una singură are un rol în evoluția eco­
nomică, și anume clasa boerimii. Urmașii cnejilor și judecilor,
cari apar sub numirea de moșneni și răzeși, sunt resturi ale tre­
cutului și trăesc în virtutea tradiției fără să aibă vre-o înrâurire
asupra constituției economice viitoare, nici măcar ca elemente
conduse. Moșnenii și răzeșii sunt oarecum în afară de viața eco­
nomică curentă, nu pot nici să imite în mic ceeace fac boerii în
mare. Boerii împreună cu massa mare a poporației supuse, a
celor mai vechi classe, a rumânilor și vecinilor, sunt elementele
esențiale ale constituției agrare a vremii. Organizarea lor dă
organizarea forțelor economice determinante, a unității econo­
mice și hotărăște forma avuției. De aceste elemente trebue să, ne
ocupăm în primul rând. Gospodăriile moșnenilor și răzeșilor ne
interesează numai întrucât, târziu de tot, în veacul al XIX-lea,
ele formează tipul gospodăriilor agrare, care se generalizează,,
făcându-se numai un pas mai departe spre apropriarea desăvâr­
șită a pământului, prin trecerea dela proprietatea parfiară la
proprietatea auiritară, absolută.
Cunoaștem gospodăria familiei de cneaz ca o gospodărie
comună, reămintindu-ne vechia zadrugă, conservată mai multă
vreme la Sârbi și Bulgari, decât la Români. Stăpânirea cneazului
și familiei sale se întindea asupra teritorului unui sat: locurile
închise, locurile cultivate, și terenurile de pășuni și păduri. Stă­
pânirea se mărginiâ la dreptul lui asupra celor cari se folosiau
de aceste locuri, și dreptul acesta eră fixat de tradiția, de care
am vorbit. Multă vreme nu s’a împărțit terenul satului între lo­
cuitorii lui, mai ales câtă vreme creșterea vitelor eră sursa a-
proape unică de venit. Cereale se cultivau și atunci, dar nu1 pe
aceleași terenuri; din timp în timp se trecea dela un teren la al­
tul, când se păreâ că pământul eră epuizat. Porțiunea cultivată
din teritoriul satului eră astfel comună, și produsele se repartizau
proporțional cu partea luată la muncă de supuși, după ce se de­
dea cneazului partea lui cuvenită, conform tradiției. O parte din
terenul cultivat eră muncită la început direct de cneaz sau pentru
el de sătenii săi, prin zilele de muncă ce-i datorau. Produsul a-
cestei părți eră luat în întregime de cneaz și familia lui. Cneazul
și familia lui erau astfel îndestulați de dările în produse ce li se
cuveniâ dela sătenii lor coloni, la care se mai adăogau produ­
sele de pe porțiunea ce-și rezervau pentru ei și pe care o mun-
ciau direct prin membrii familiei lor sau prin muncile datorate
de săteni.
Se schimbă însă cu totul raporturile, când familia cnea­
 22

zului se mărește și e nevoită să rămână veșnic pe acelaș teritoriu»

să nu mai întemeeze sate noi, și să se mulțumească cu părțile
cuvenite din produsele obținute pe acelaș pământ. Ne mai putând
trăi din aceste venituri, cnejii cer dela supușii lor tot mai mult
și cu chipul acesta se favoriza fuga acestora dela cnejii mici la
boerii vecini de alături.
S’ar putea spune că aceasta eră contra normelor tradițio­
nale ale colonatului, tradus la poporația slavo-română în șerbie.
Insă, nici o normă de drept, fie ea scrisă sau nescrisă, nu se men­
ține, decât dacă o cere o necesitate economică sau socială mo­
mentană. In cazul nostru, nici o necesitate nu cerea ca șerbul să
fie menținut pe moșia cnezească,. Din potrivă, toate împrejurările
favorizau tocmai plecarea supușilor din satele cnezești. Cnezii
își vedeau pământul liberat și deci erau în măsură pe viitor să se
bucure de întreg produsul lui, prin munca lor proprie. Șerbul
dobândiâ la boerul vecin mai mult teren de muncă,, creștea vite
mai -multe și producea mai mult. Iar boerul își vedeâ terenurile
pustii ocupate acum și muncite de șerbii nou veniti, dela care
aveâ să încaseze dările tradiționale. Toți erau satisfăcuti de a-
ceste prefaceri, și de aceea nimeni nu se plânge că șerbii pleacă
din satele cnezești, care devin moșnenești și răzeșești, și se sta­
bilesc în satele boerești, domnești sau mănăstirești.
Rămân prin urmare în satele cnezești numai oameni liberi,
cari își mai păstrează putini servitori personali, nu supuși coloni.
Acești servitori personali, tot sub numirea de supuși, șerbi, ru­
mâni, vecini, se întâlnesc în continuu în satele răzășești sau moș­
nenești, cu ocazia vre-unei -danii, pe -care o fa-c moșnenii către
mănăstiri. Dar pentru stăpânirea pământului sau moșiei cnezești.
a ocinei, supușii pentru s-ervi-cii personale ale cnejilor, servitorii
propriu ziși, nu mai au nici o importantă. întreaga moșie e stă­
pânită și muncită de neamul -cnejilor, de moșneni ș-i răzeși. Fie­
care trebu-e să trăiască din, munca sa și nu din venituri încasate
dela alfii. Acest nou mod de viată economică schimbă cu totul
vechiul mod de stăpânire a pământului. Moșnenii își împart
moșia.
Dela împărțire se trage numirea lor. Cuvântul răzeș însem­
nează, părtaș, și e de origină ungureas-că. Părtașii la o moșie
s’au numit deci răzeși. Moșnenii își trag numirea dela modul
cum se făceâ împărțirea. Toți locuitorii unui sat de -cneji erau
descend-enții primului lor întemeetor; acesta erâ moșul lor co­
mun. Dela el se urmăriâ filiația și întregul pământ al satului,
se împărțiâ în atâtea părți, câți fuseseră fiii întemeetorului, a-
ceste părți în altele tot după numărul fiiilor și așa mai departe,
până la generația actuală,, Toți -cari descindeau dintr’un moș
comun luau parte la stăpânirea unei porțiuni a moșiei -și se che­
mau moșneni.
Porțiunile de pământ cuvenite răzeșilor și moșnenilor nu
erau însă pro-prietăti funciare, ca acelea pe care le stăpânesc pro­
 23

prietarii mici și mari din zilele noastre. Mai întâi, nu toată moșia
era împărțită. Erau stăpânite individual numai curțile și grădinile
caselor, împreună cu pământul cultivat. Pășunile, pădurile, pre­
cum și terenurile, care nu se putuseră real împărți, delnifele, se
stăpâniau în comun, în devălmășie. Apoi, chiar pământul cul­
tivat nu eră defintiv trecut în proprietatea cuiva. împărțirea eră
totdeauna socotită ca provizorie, și limitele posesiunilor fiecă­
ruia se schimbau la fiecare nouă împărțire.
Partea, la care avea drept fiecare familie simplă, de moș-
nean, se chema baștină, — dela cuvântul slav kmiihha — sau
jdreabie, jireabie. — dela cuvântul slavon :i<Apl'Knh (soarte),—
ceeace dovedește origina exclusiv slavonă a moșnenilor și ră­
zeșilor, și deci a clasei cnejești, după cum am arătat în expu­
nerile noastre de până acum. Jireabia coprinde întreaga pose­
siune a unui moșnean sau răzeș, și anume: locurile unui moș-
nean din vatra satului, partea atribuită lui din terenul cultivat și
părți corespunzătoare în fânețe, pășuni și păduri. Prin urmare,
jireabia nu eră încorporată într'uni pământ determinat, ci eră
mai mult un drept la o quotă-parte din moșia satului, determi­
nată de rudenia moșneanului cu moșul comun. Când se vindeâ o
jireabie, în cazurile permise, nu se vindeâ o bucată de pământ
determinată, ci,partea ce se va alege din moșia satului. Moș­
nenii și răzeșii trăesc astfel nu sub forma proprietății individuale,
ci sub forma proprietății parțiare, pe care am întâlnit-o la Ruși
înaintea Mirului, la așa numiții syabr-i sau jyabri, posesori și ei
de quote-părți ideale din moșia satului lor.
In satele de moșneni și răzeși, în așa numitele obștii, există
prin urmare mai multe gospodării agrare, formate din vechia
gospodărie comună a zadrugei. Căci, de îndată ce numărul mem­
brilor s’a înmulțit, și nu a putut să se mute aiurea să facă o nouă
zadrugă, a trebuit să-și împartă provizoriu o parte din moșia co­
mună, stăpânind și folosind îndeavalma o mare parte din ea.
Diviziunea nu mergea însă până la capăt, căci nu se atribuia fie­
cărei noi familii de îndată jireabia ei. Pe aceea?, jireabie neîm­
părțită,, își duceau viața în comun mai multe familii de copii, frați
și nepoți ai posesorului jireabiei unitare.
In această fază de desvoltare au continuat să trăiască, ob-
știile de moșneni și răzeși, până în timpul nostru, când noui con­
cepții, noui forme de viață și noui legiuiri, mai toate împrumutate
dintr’o lume cu altă organizare economică, rup tradițiile și re­
voluționează practicele vieții. Dar această cristalizare de forme
economice, peste care trec veacuri, fără să le schimbe, n’a oprit
întru nimic în loc evoluția economică a poporului român. Obștiile
de răzeși și moșneni mi mai iau parte activă la îndrumarea vie­
ții economice; sunt lăsate în urmă de această viață. Din potrivă,
rând pe rând moșneni și răzeși, izolați, sau sate întregi, se lasă
să, fie duși de puterile hotărâtoare ale evoluției, intrând siliți sau
 24

de bună voie în clasa cea mare a supușilor sau șerbilor, pentru

■ca să mărească numărul elementelor, din care boerii își alcă­
tuiesc gospodăriile feudale.
Trecerea moșnenilor și răzeșilor în clasa șerbilor se face
din aceleași cauze, din care poporatia liberă din ținuturile ger­
mane apusene trecea în rândul servilor sau supușilor. Identita­
tea de organizație economică dă naștere acelorași procese eco­
nomice, și prea puțin se simte în toate aceste transformări in­
fluenta specifică a unei națiuni. Mecainsmul totului înlănțue și
târăște cu el aspirațiunile personale. Aici se găsește limita des­
părțitoare între istoria, economică și istoria politică și socială.
Una merge la cauzele obiective ale înclinărilor sufletești ale oa­
menilor, alta scoate numai din acestea întreaga explicație a evo­
luției.
Se poate ca și lăcomia stăpânilor de pământuri să fi dat
naștere unei aserviri forțate a populației vecine de răzeși și moș­
neni, cum spun multi istorici. Insă,, în fata acestei lăcomii stă pu­
terea de rezistentă a unei poporalii libere, întărită prin tradiția
ei seculară. O aservire forțată nu s’ar fi putut împlini fără re­
voluții. Și se știe că revoluțiile măresc prăpăstiile dintre clasele
în luptă, oricare ar fi rezultatul lor. Cei slabi, învinși, poartă în
sufletele resemnate dorul nestins de ridicare și nimicire a ne­
dreptăților.
Aservirea unei mari părți din răzeșii și moșnenii noștri,
precum și aservirea aproape a întregii clase libere din Apus, s’a
făcut pe nesimțite, fără violentă, și fără luptă directă de clase.
Din potrivă, când privim firul evoluției, fără, să ținem seamă de
aprecierile morale după criterii anterioare sau posterioare mo­
mentului, atunci vedem că trecerea celor liberi și izolați în gos­
podăriile feudale însemnează mai degrabă un progres, decât un
regres. Moșnenii și răzeșii, cari treceau în rândurile supușilor,
făceau aceasta pentru că noua situație le oferiâ avantagii. Iar
din punct de vedere economic general, mărirea gospodăriilor
feudale ale .boerilor aducea o mărire a bogăției populației întregi,
printr’o mai bună organizare și printr’o mai unitară conducere.
înșiși stăpânii de pământuri erau. îndemnați să dobândească
supuși cât mai numeroși, nu din cauza „lăcomiei", prin care ex­
plică unii aceste prefaceri, ci din cauza înclinărilor firești ale oa­
menilor normali: dorința de a-și conservă și mări rolul în lumea
în care trăesc. Și în epoca, de care ne ocupăm, organizația eco­
nomică, impunea stăpânirea de sate cât mai numeroase, ca un
mijloc de desvoltare liberă și activitate mai intensă.
Trecerea moșnenilor și răzeșilor în rânduirile supușilor, o-
feriă avantagii atât stăpânilor, cât și noilor lor supuși. Ne inte­
resează mai mult avantagiile, pe cari le vedeau1 moșnenii,și ră­
zeșii în schimbarea situației lor.
Odată cu statornicirea unei cârmuiri politice și cu mărirea
 25

atribuțiilor cârmuitoruiui, cresc sarcinele populației conduse.

Ele sunt echivalate desigur prin alte foloase, pe care le oferă și
organizația stabilă și o autoritate protectoare, dar în conștiința
mulțimilor rămâne mai bine întipărită- creșterea sarcinilor și de
acî derivă regretul masselor pentru timpurile de completă de­
zorganizare.
După întemeierea Domniilor, dările cuvenite odinioară fis­
cului sunt reînviate. Ele se cer dela întreaga populație prin aceia,
cari servesc de slujbași ai Domnului, și cari de obicei se sustrag
dela dări. Cnejii și judecii la început, boerii mai târziu, ajutați
de alți slujitori mai apropiați ai Domnului, iau dela săteni dări
și le transmit Domnului. Când cnejii și judecii nu mai sunt func­
ționari domnești, ei devin moșneni și răzeși, ei plătesc dările vis-
teriei prin slujitori domnești trimiși anume sau prim boerul vecin,
care își întinde puterea administrativă încredințată de domn mai
departe decât hotarele satului sau satelor de supuși ai săi.
Intre dările plătite visteriei, afară de birul'în bani, care se
putea plăti după întemeierea Domniilor, căci moneda pătrunsese
în aceste ținuturi grație mișcării comerciale de care vom- vorbî,
în afară de bir, se găsiau: carnăna sau darea din ceară, socotită
la fiecare piatră, unitatea de măsură, de greutate, cu care se
cântăriâ ceara; apoi deseatina, sau darea ce se plătiâ pentru
miere, după stupi, și goștina oilor și porcilor. Acestea erau un
fel de impozite directe, la care se mai adăogau impozitele indi­
recte, ca dările asupra peștelui, asupra verzei și altor produse
aduse spre vânzare în târguri.
Dar mai grele decât toate erau, sarcinele de serviciu direct
făcut Domnului sau slujbașilor săi. între acestea, se numără :
podvezile sau obligațiile la diferite transporturi pentru Domnie;
posada sau găzduirea oștenilor, a slugilor domnești și a solilor
streini; caii de olac sau -obligația de a pune caii necesari la dis­
poziția călătorilor pentru slujba domnească; corvoada pentru
construirea și repararea cetății celei mai apropiate; căratul bu-
țiilor cu vin domnesc și multe alte sarcini fără numire specială,
Toate dările se măresc când pe lângă cele domnești se mai
adaogă cele împărătești, odată cu apariția Turcilor. Iar modul
de încasare făceâ ca, pe lângă aceste două destinații, dările să
mai aibă și o a treia destinație, aceia de a rămâne la slujbașii
domnești însărcinați cu strângerea lor. Și pentru strângerea a-
cestor dări, afară de bir, care se încasă de funcționarul local, se
trimiteau slujbași domnești dela centru, purtând numiri după
numele dării, pe care erau însărcinați să o încaseze, ca olăcari,
podvodari, deșugabinari, etc. Și toți acești slujbași trăiau din ce
adunau.
Am insistat puțin asupra acestor sarcini, pe care trebuiau
să le suporte și moșnenii și răzeșii, d-eșî nu făceau parte direct
din șirul expunerilor momentane, numai pentru a înlesni expli­
 26

carea trecerii acestei clase de oameni liberi în rândurile supu­

șilor. Fiind în această situațiune împovărată, este dela sine în­
țeles că răzeșii și moșnenii trebuiau să, uzeze de orice mijloc,
care le-ar fi îmbunătățit situația. Dacă se prezentă o ocaziune,
ca dările să fie micșorate și abuzurile slujbașilor însărcinați cu
strângerea lor să fie înfrânate, nu încape îndoială dă orice om
rațional se folosiâ de ea. Asemenea ocazii li se oferiâ moșneni­
lor și răzeșilor prin trecerea tor sub ocrotirea unei mănăstiri sau
a unui boer, stăpân de sate.
Din cele mai vechi timpuri, Domnii donau sate diferitelor
mănăstiri, adică impuneau sătenilor din satele tor să dea dă­
rile tradiționale mănăstirii, dăreia erau- donați. Dar pe lângă
această dăruire, Domnii scutiau de cele mai multe ori pe să­
tenii din satele mănăstirilor chiar de datoriile către visteria Dom­
nului, adică de toate acele dări, de care am amintit mai sus. Su­
pușii mănăstirilor erau prin urmare scutiți de sarcinele visteriei
și ale slujbașilor ei. Răzeșii și moșnenii vecini vedeau astfel că
șerbii duc o viață mai bună decât ei și mai sigură. De îndată, ce
jireabiile lor se micșorau și sarcinele domnești erau tot mai a-
pă,sătoare, răzeșul sau moșneanul se închină mănăstirii, intrând
între șerbii ei și bucurându-se de aceiași situație, ca și ei. La a-
ceastă închinare îl mai îndemnă desigur și credința că rugăciu­
nile Vlădtoăi vor înduplecă pe Dumnezeu săi-i mai ierte din pă­
cate, și nici Vlădica sau călugării nu uitau să cultive această
credință. Dar motivul principal eră acela care stă strâns legat
cu instinctul de conservare și îmbunătățire a vieții pământești:
ușurarea sarcinelor și protecția față de abuzurile slujbașilor dom­
nești. Chiar atunci când mănăstirea încasă ea unele din fostele
dări ale visteriei, apoi pretențiile ei erau mai modeste și mai
cordâ temporar, dar totuși pe un timp atât de lung, încât să a-
ales când aceștia voiau să întemeieze moui sate. Scutirea se a-
evlavios motivate. Încât, închinarea răzeșilor și moșnenilor le
aduceâ o îmbunătățire sigură a vieții.
Se creiâ prin urmare în satele de supuși ale mănăstirilor și
tragă pe moșnenii și răzeșii împovărați și sărăciți din vecinătate.
Scutiri de dări ale visteriei acordă Domnul și boerilor, mai
boerilor o categorie de oameni, cari n’aveau să plătească nimic
Visteriei, și erau aproape cu totul sustrași de sub orice condu­
cere politică superioară. Când scutirile se acordau pe de-an-
tregul unei mănăstiri sau boer, atunci aceștia dobândiau situa­
ția de imunitate completă, asemănătoare aceleia obținută în
Apus de Feudalii, din cari au derivat prinți independenți. Dar în
genere nu toate satele unui stăpân, mănăstire sau boer erau
scutite, iar din cauza amestecului supușilor din satele .aceluiași
stăpân, nu toți locuitorii unui sat erau scutiți, căci supusul nu-și
schimbă condiția sa personală, prin mutarea într’un nou sat.
Tradiția acestei categorii de supuși scutiți s’a menținut.
Mai târziu, în sec, 17 și 18, în alte condiții, scutiții devin un fel
de bun, un fel de obiecte, cu care se plătesc serviciile făcute de
slujbașii-boeri, sau cu care se fac liberalități de către Domni.
Astfel, se găsesc acte domnești, prin care se dăi mănăstirilor
dreptul de a-și alege dintr’un sat oarecare mai multi oameni,
pe cari Domnul îi scutește de bir, și în schimb ei fac oarecari zile
de muncă mănăstirii. Aceștia se numesc poslujnici. Când se des­
ființează șerbia, sau vecinătatea, în secolul al 18-lea, Domnii dau
boerilor și mănăstirilor, ca răsplată, un număr oarecare de scu­
tiți de bir, obligați să facă stăpânilor lor anumite servicii; aceș­
tia se numesc scutelnici.
In felul expus până acum, răzeșii și moșnenii trec în rân­
dul supușilor, obținând o situație mai bună. Au -mai fost și alte
cauze, care au contribuit la micșorarea numărului moșnenilor și
mărirea numărului șerbilor. Pentru expunerea noastră, nu inte­
resează să mergem mai departe în amănunte. împrejurări speci­
fice poporației din Principatele Române au făcut ca transforma­
rea să nu meargă până, la capăt, adică să nu mai rămână moș­
neni și răzeși, cum s'a întâmplat în cele mai multe părți ale A-
pusului cu oamenii liberi. Dar aceia, cari au rămas la noi, n’au
înrâurit întru nimic desvoltarea economică generală, căci altele
erau puterile economice hotărâtoare ale vremii. Aceste puteri
trebuesc căutate în gospodăriile agrare ale stăpânilor, ale boe­
rilor. Ele alcătuesc feudalismul agrar al Românilor și de aceea
trebue să r.e ocupăm mai amănunțit cu organizarea și funcțio­
narea lor.
O gospodărie feudală de boier se compune din elementele
supuse, din șerbi și din conducătorul lor, stăpânul de sate sau
stăpânul de pământ. Din cele spuse până acum, am văzut origina
cea mai veche a supușilor și a stăpânilor. Vom avea săi analizăm
de data aceasta câteva chestiuni mai controversate și să scoa­
tem în evidență unele probleme încă nelăjnuirite.
Clasa supușilor se numiâ în trecut rumâni în Muntema și
vecini în Moldova. Aceștia au avut, după cum am. sp.us, o exis­
tență neîntreruptă, derivându-și situația din vechii coloni ro­
mani. Totuși, s’a susținut până în ultimul timp, că massa cea
mare a Românilor a fost liberă și căi șerbia, rumânia sau vecină­
tatea, a fost introdusă tocmai spre sfârșitul secolului al XVI-lea
de Mihai Viteazul, printr’un act, care se chiamă legătura lui Mi­
hai Viteazul. In acest sens s’au pronunțat aproape toți, cari s’au
ocupat cu această chestiune și dintre cari cităm: R. Rosetti:
Pământul, sătenii Și stăpânii; Al. Papadopol-Calimach, într’un
studiu întitulat: Desrobirea țăranilor, și publicat pe la 1887 în
Convorbiri literare; N. iorga, în Geschichte des rumănischen
Volkes și în Constatări istorice cu privire la viata agrară a Ro­
mânilor. Alții cred căi legătura lui Mihai Viteazul dela sfârșitul
sec. al XVI-lea consfințește și generalizează o stare de lucruri
 28

mai veche, dar totuși nu existentă dela început; aceștia cred a-

nume că poporația română a fost liberă la început, dar că mai
târziu;, în mod abuziv, s’a introdus vecinătatea, pe care Mihai
Viteazul a consacrat-o legal. De această părere sunt: A. Philip-
pide: încercări asupra stării sociale a poporului român in trecut
(1881, 1896); Tocilescu: Istoria Românilor; I. Bogdan: Patru
documente dela Mihai Viteazul, și A. D. Xenopol; Istoria Ro­
mânilor.
Dacă ar fi existat realmente un act al lui Mihai Viteazul,
cu însemnătatea cc i s’a atribuit, încă nu s’ar fi explicat în totul
evoluția economică a Românilor. Căci, nu ș’ar putea explică în
nici un mod trecerea populației dela situația de supuși, cu care
a lăsat-o organizația romană, la aceea de libertate. Apoi, nu se
aduce nici o dovadă despre inexistența vecinilor și rumânilor,
mai înainte de Mihai Viteazul, afară de faptul că Mihai n’ar fi
mai avut nevoie să decreteze șerbia, dacă ar fi existat. Din po­
trivă, întreaga organizație agrară veche, -despre care avem știri
sigure, dovedește existența claselor de supuși, cu condiția eco­
nomică și socială -de -coloni.
Dar iată că însuși actul de ș-erbie al lui Mihai Viteazul se
dovedește a nu fi existat în forma și cu însemnătatea -ce i s’a a-
tribuit. D-l C. Giurescu, în scrierea sa Vechimea rumâniei în Tara
Românească și legătura lui Mihai Viteazul, publicată în 1915,
confirmă pe baze. de documente constatările noastre, rezultate
din studii de istorie economică comparativă.
Din studiul D-lui Giurescu, rezultă căi rumânii și vecinii se
găsesc menționați ca existând î-nainte de veacul al XVI-lea și că
Mihai Viteazul nici n’a consfințit această situație, care ar fi fost
socotită -ca ilegală înainte de el. Mihai Viteazul a luat o măsură
dictată de necesitățile lui fiscale, după lupta cu Turcii la -Călu-
gătreni. După această luptă, poporația satelor trecuse pr-intr’o
mare -dislocare și deplasare. Mulți Români fuseseră luați robi de
Sinan Pașa, și mulți alții fugiseră din satele lor spre -munți, în
locuri mai sigure. Când invazia se potolește și o mare parte din
robii luați de Sinan sunt liberați de Mihai, sătenii merg de se a-
șează, parte la fostele lor sate, iar parte pe moșiile altor stă­
pâni, unde li se părea căi vor avea o situație mai avantagioasă. în­
tre acești săteni, erau unii foști vecini sau rumâni, iar alții foști
răzeși și moșneni, cu prea puțin pământ.
Deplasarea aceasta aducea -o mare perturbare în încasarea
dărilor, în .special în încasarea birului. Birul se plătiâ anume în
acest timp prin așa numitul sistem al cislei. Adică, se s-ocotiă la
anumite date, când se făcea o samă, — sama.visteri-ei, — un fel
de recensământ fiscal de astăzi, suma totală, pe care trebuia să
o plătească un sat, după numărul sătenilor. Această sumă se
mențineâ neschimbată vreme îndelungată, și numai rare ori mai
scădea, și de mai multe ori se măriâ. Ea eră apoi repartizată,
de slujbașii sau reprezentanții locali ai stăpânului satului sau
Domnului în fiecare an pe cap de locuitor. Dacă un sătean plecă
din sat, cei rămași aveau să plătească mai mult, de oarece suma
totală trebuia scoasă în orice caz, dela oricâți ar fi rămas. Iar
stăpânul satului, boer sau slujbaș al Domnului, eră răspunzător,
în cazul când satul lui nu strângea toată cisla.
Odată cu mișcarea populației, produsă din cauza invaziei
Turcilor, ar fi fost cu totul nedrept și chiar imposibil să se mai
ceară birul după vechile „Sămi“ ale visteriei. Trebuia făcută o
nouă samă, un nou recensământ, ceeace s’a și ordonat. Dar pen­
tru ca după aceea să nu se mai facă iar deplasări, pentru ca ve­
chii stăpâni să nu-și reclame rumânii, găsiți apoi pe la alți Stă­
pâni, pentru ca cislele să nu se refacă din nou, Mihai Viteazul
decide: „Care pe unde va fi, acela să fie rumân veșnic, unde se
va aflâ“.
Actul acesta împiedică numai o nouă deplasare de popula­
ție, dar nu creiâ o situație socială nouă.
Un asemenea act mai eră cerut nu numai de necesitățile
fiscale, dar și de altă împrejurare. Șerbii, adică rumânii și veci­
nii, dacă erau robiți de barbari și apoi fugiau dela ei, deveniau.
liberi, în sensul că se puteau așeză la oricare stăpân, și nu erau
ținuți să se așeze tot la fostul lor stăpân. De îndată ce se așezau,
nu imai erau liberi în nici un caz.
Dar odată cu vecinii sau rumânii luați robi de Turci și scă-
pați apoi din captivitate, se mai așezaseră în satele unui nou stă­
pân și o parte din șerbii fugari dela stăpânii lor, de frica Turcilor,
și cari nu fuseseră robiți de aceștia. Șerbii fugari puteau fi re­
clamați de foștii lor stăpâni, căci ei nu se liberaseră. Acei cari
nu vroiau să se mai întoarcă pretindeau că au fost și ei prinși de
Turci și s’au liberat dela ei. Astfel, s’ar fi născut o mulțime de
procese, imposibile de rezolvat. Actul de legământ al lui Mihai
nu făcea decât să mențină așezarea momentană a populației, să
împiedice reclamațiuni, și consfințiâ numai anumite schimbări
de stăpâni; dar nu eră în nici un caz o decretare a șerbiei. Actul
acesta nu priviâ deci pe răzeșii și moșnenii, întorși la moșiile lor,
și nici, pe toți rumânii și vecinii, ci numai pe cei cari își schim­
baseră stăpânul, sau se așezaseră de bună voie pe moșia unui
boer. deși fuseseră răzeși sau moșneni.
In afară de această chestiune, care se pare acum definitiv
stabilită, o problemă puțin lămurită, este aceea a modului cum
trebue privită stăpânirea boerilor asupra satelor și supușilor lor.
De către acei cari văd în boerii, proprietari mai târziu, niște
simpli uzurpatori, se privește situația boerilor, după întărirea lor
legală, ca o simplă funcțiune publică. Și atunci se argumentează,
în modul următor, cum face în special d. R. Rosetti: Boerul este
un. slujbaș al domnului, însărcinat cu strângerea dărilor, cu adu­
cerea oștenilor la luptă, cu împărțirea dreptății, cu menținerea
 30

ordinei și cu pedepsirea vinovatilor. Aceea ce primește el dela

sătenii supuși, sunt un fel de plăti pentru serviciile împlinite.
Boerul n’are nici un alt drept asupra pământului sau supușilor.
Pământul este al supușilor. In mod abuziv însă, boerul își însu­
șește cu timpul drepturi asupra pământului, începe să le soco­
tească ca o proprietate a sa, până ce la sfârșit alungă pe supuși
de pe pământul său, uzurpându-le un drept ce le aparținuse de
veacuri.
Realitatea nu este însă aceasta. Boerul împlinește două
roluri: unul de funcționar public și unul de stăpân de sate, de
posesor al unei avuții caracteristice vremii. De îndată ce Dom­
niile se întemeiază, aceste roluri apar ca ceva deosebit. înainte
ele se confundau, sau mai bine nu există decât rolul de condu­
cător al sătenilor, rol împlinit de cneaz și judec în numele lor.
Cu apariția Domnilor, boerii sunt reprezentanții lor, însărcinat:
cu exercitarea diferitelor servicii publice, pentru care sunt plă­
tiți cu dăruiri de sate, cu imunități sau scutiri personale de ser­
vicii și dări, sau cu dăruiri de scutelnici sau poslujnici, după cum
am arătat mai înainte. Exploatarea și valorificarea bunurilor, cu
care îi plătiâ Domnul, constituia ocupația lor privată. în afară de
ocupațiile publice. Principalele bunuri ale boerilor erau însă sa­
tele. Boerii sunt mai avuti, după cum stăpânesc mai multe sate.
Insă stăpânirea de sate nu însemnează proprietate. Satul
coprinde moșie și supuși; iar boerul nu e nici proprietar de mo­
șie separat și nici patron de șerbi. Avuția lui constă în ceeace
rezultă din, raporturile între el, ca stăpân, și între supuși și pă­
mânt. El nu e stăpânul moșiei, fiindcă n’o muncește pe seama
sa, nici nu o arendează, altora, în condiții, pe care să le fixeze de
comun acord. Moșia e muncită de supuși, împărțindu-și-o după
normele cunoscute, pe baza rudeniei, și dând stăpânului aceea
ce îi obligă situația lor de supuși.
Mai târziu, când se creiază, piețe de produse agricole și
când nevoia de obiecte industriale dă naștere schimbului, se
caută să se obțină cât mai multe produse agricole. Stăpânul de
sate intervine în producția agricolă, și astfel gospodăria feudală
e transformată într’o gospodărie agrară, în care stăpânul e pro­
prietar și sătenii sunt muncitori plătiți, ori pe clacă, sau arendași
cu condiții determinate. Felul gospodăriei schimbă și caracterul
stăpânirii pământului. Boerul sau sătenii muncitori ai moșiei
devini proprietari, după împrejurările politice momentane. Se
face separarea unui fel de codevălmășie a boerilor și supușilor
asupra moșiei, codevălmășie dictată de raporturile personale în­
tre stăpân și supus, moștenite din timpuri mai vechi decât for­
marea poporului românesc. însă, transformarea gospodăriilor
feudale în gospodării agrare, precum și separarea codevălmă-
șiilor, se vor înțelege mai bine, după ce vom vorbi de viata eco­
nomică a orașelor și deschimbul de mărfuri, pe care ea îl creiâ.
 31

In epoca, de care ne ocupăm, nu e vorba decât de feuda­

lism agrar, cu toate procesele economice, pe care el le presupune
și le impune. Organizarea economică a acestei vremi se găsește
oglindită în actele private și administrative, care constată în­
datoriri, sau schimbări de bunuri. Actele acestea sunt în parte
publicate îni diferitele colecții de documente, iar în parte stau
îngropate în manuscrise. în întregimea lor și cu competenta eco­
nomică necesară, își așteaptă încă, cercetătorul. Iar până atunci
vor rămâne multe puncte întunecate în istoria noastră economică.
O parte din organizarea economică a vremii este însă con­
cretizată în cele dintâi legiuiri românești. Este meritul distin­
sului și scrupulosului cercetător, a romanistului nostru de frunte,
d. prof. Șt. Longinescu, dacă astăzi se poate cerceta complet,
din orice punct de vedere, viața poporului român din epoca al­
cătuirii acestor legiuiri. Ediția savantă a pravilelor românești,
publicată de d. Longinescu, este un exemplu de operă de știință,
care rămâne clasică. Câteva lămuriri asupra acestor legiuiri,
vor servi ca indicarea .unui izvor de informații.
Legiuirile românești, socotite ca cele mai vechi, sunt Pra­
vilele lui Vasile Lupu și Matei Basarab din secolul al XVII-lea.
Acestea coprind drept administrativ, legislație agrară, drept co­
mercial, civil, penal și procedură, sunt un fel de colecții de legi,
deși sunt alcătuite sub forma unui cod unitar. Nici Matei Ba­
sarab, nici Vasile Lupu, nu au creat aceste legiuiri; ei au însăr­
cinat pe anumiți cărturari să transcrie legi streine existente, să
le acomodeze în parte cu împrejurările locale și să adaoge foarte
puține dispozițiuni, corespunzătoare practicelor uzitate. Legile
streine imitate au fost cele bizantine.
De aceste Pravile ne vom folosi mai în urmă și pentru ex­
plicarea actelor comerciale și a instrumentelor de schimb ale
vremii. Acum ne interesează numai partea, care se referă la or­
ganizația și practicele agrare. Partea aceasta are, în. Pravila Iui
Vasile Lupu. următorul titlu: „Pravila pentru plugari și pentru
alți lucrători de pământ". în privința originei ei, există o mare
controversă, între juriștii și istoricii noștri. Pe noi ne interesează
chestiunea, numai întrucât stabilirea originii legiuirii asupra ra­
porturilor agrare ne servește pentru a completă lacunele din ști­
rile ce avem despre raporturile dela noi cu știrile din raporturile
de aiurea. De aceea vom expune pe scurt această chestiune.
Câțiva cercetători, între cari B. P. Hașdeu, D. Alexan-
drescu, Pergament, profesor la Petersburg, și mai de curând St.
Longinescu, susțin că s’a alcătuit o pravilă de legi pe vremea
lui Alexandru cel Bun, în secolul al XV-lea, și că această pra­
vilă, care coprindeâ între altele și regulamentarea raporturilor
agrare, a fost luată și unită cu alte legiuiri pe vremea lui Vasile
Lupu. Nu ne interesează dovezile amănunțite ce se aduc, dar ele
pornesc în special dela o mărturie a lui D. Cantemir, domnul
 32

Moldovei, care menționa existența Pravilei lui Alexandru cel

Bun.
Alți cercetători, între cari d. A. D. Xenopol, C. Dissescu și
Kasso, profesor din Moscova, pretind că o asemenea Pravilă mai
veche decât a lui Vasile Lupu nu ar fi existat.
Controversa ne este indiferentă. Fapt cert este că dispo­
zițiile prevăzute în Pravilă, cu privire la raporturile agrare, se
executau înainte de secolul al XVII-lea, adică înainte de vremea
lui Vasile Lupu, și aceasta se vede din actele private și hotărîrile
domnești, ce ni s’au păstrat.
Oricând ar fi fost scrise pentru Români dispozițiunile pri­
vitoare la raporturile agrare, ele sunt luate din legiuirile bi­
zantine. D. A. D. Xenopol crede că aceste dispoziții sunt luate
după colecția sau codul lui Harmenopol, profesor de drept la
Bizanț și judecător, în secolul al XIV-lea. După cercetările D-lor
Longinescu; și Pereț, codul lui Harmenopol nu cuprindea legile
agrare, care i’au fost adăogate mai pe urmă de alții. Pravilele
pentru plugari din legiuirile noastre sunt traduse din svitocul
sau colecția de.legi a lui Iustinian, după partea intitulată leges
agrariae.
Prin urmare, legi făcute prin secolul al VI și al VH-lea pen­
tru imperiul bizantin, practicate acolo și în sec. al XIV-lea, se tra­
duceau și se potriviau să fie aplicate la Români în secolul al
XV-lea sau al XVII-lea. Aceasta întărește spusele noastre de mai
înainte, cu privire la moștenirea romană a organizației agrare.
Această organizație se păstrase ca o temelie, și pe ea se con­
struise feudalismul agrar, care domină și în secolul al XVII-lea,
după cum dovedesc raporturile dintre plugari și boeri, consfințite
în legiuirile de care am vorbit.
După toate aceste expuneri, rămâne să precizăm câteva
noțiuni economice pentru epoca de care ne ocupăm, pentru a în­
țelege atât funcționarea vieții economice de atunci, cât și pre­
facerile următoare. Vom studia astfel: unitatea economică, con­
cepția avuției, producerea și circulația valorilor economice.

CAP. III.
Unitatea economică a epocii familiale și agrare la Români.
Ceeace se întâmplă în lumea fizică și organică,, se petrece
și în lumea economică: puterile dezorganizate și lipsite de con­
ducere se anihilează, se distrug și orice mișcare încetează. Nu e
posibilă o viață economică a unei grupări oricât de mici de oa­
meni, fără să existe o organizare și o conducere a ei. Trebuințele
de orice fel ale oamenilor și nevoia satisfacerii lor impun această,
organizare. Ea mi se observă de contemporani, dacă nu au pu­
 33

tința să o compare cu alte organizări economice, tocmai pentru

că toate fenomenele curente și fără excepție se par firești, se
par că sunt hotărîte de natură și nu sunt rezultatul unor alcătuiri
omenești; iar ceeace e hotărît de natură face parte din ordinea
generală, care domnește în univers și e imutabilă, nu din ordinea
socială, care se poate schimbă prin fapta omului.
In realitate însă,, orice viață economică presupune o orga­
nizare cu puteri, care produc mișcarea organismului și care se
subordonează unei puteri mai mari, care imprimă direcția miș­
cării, statornicește ordinea.
Din faptul că în diverse timpuri întâlnim puteri conducă­
toare diferite, nu trebue să deducem că aceste puteri se crează
și dispar, înlocuindu-se unele pe altele. In acelaș timp, există mai
toate puterile economice, pe care le cere viața. Se schimbă din
timp în timp numai raportul dintre ele și în urma schimbării de
raporturi, puterea subordonată până atunci devine conducătoare.
Schimbarea conducerii însemnează începutul unui nou stadiu al
evoluției. Succesiunea stadiilor, adică a puterilor conducătoare,
nu este întâmplătoare, dar se petrece regulat, e aceeași înlăuntrul
fiecărei evoluții întregi, adică e aceeași la toate ciclurile de evo­
luție economică.
Care eră puterea conducătoare și cine alcătuia unitatea
economică în primul stadiu al evoluției economice a poporului
român, adică, în timpul economiei familiale și agrare ?
Trebuințele omenești, care dau impulsul primordial oricărei
activități economice, rămân în genere aceleași. Ele se pot mări
și cer atunci tot mai multe obiecte materiale spre a fi satisfăcute;
prin natura lor, rămân însă neschimbate.
Se zice totuși că omul timpurilor primitive a avut mai pu­
ține trebuințe, decât omul civilizației noastre. Dacă ținem' seama
de selecțiunea, ce s’a făcut în societățile dezvoltate, se găsesc
într’adevăr astăzi, oameni cu trebuințe reale, neexistente la cei
mai mulți. Dar pentru a vedea aceasta, e nevoie să legăm tre­
buința de modul ei de satisfacere la diferiți oameni. Cu chipul
acesta, găsim se înțelege, oameni cari simt o nevoie imperioasă,
de neînfrânt, să asculte o muzică wagneriană, ori să se cufunde
în speculațiunile filosofici Kantiene. Asemenea nevoi nu se pot
presupune la omul incult, nerafinat, cum ar fi muncitorii agricoli
ai câmpiilor românești și chiar ai țărilor zise mai înaintate. Dar
nici nu se poate tăgădui că aceștia din urmă, ar simț! mai puțină
nevoie să asculte o doină sau să se cufunde în misticismul reli-
giunii înțeleasă de ei.
In fond, nevoia nu este prin urmare deosebită; numai că
una, pe care o numim mai rafinată, se satisface prin alte mij­
loace, născocite de o societate mai „civilizată11. Și trebue notat
că am luat ca exemplu o nevoie sufletească, pe care o alterează,
3
 34

o rafinează în primul rând civilizația, și tot am găsit-o că e ge­

nerală.
Dacă însă rămânem la trebuințele întreținerii vieții mate­
riale, care stau la baza oricărei activități economice, asemănarea
este și mai mare. Nevoile îmbrăcămintei, ale hranei, etc., nu
apar altfel nici măcar în modul satisfacerii lor. Numai că, potrivit
cu perfecțiunea de a ne procura cele necesare, ajungem să ne
satisfacem cât mai complet trebuințele, prin obiecte cât mai nu­
meroase, mai variate și mai acomodate. Tocmai această varie­
tate de obiecte întrebuințate face via ca economică mai complexă
și dă impresiunea că trebuințele oamenilor dintr’o societate mai
înaintată sunt infinit mai numeroase, chiar prin natura lor, decât
trebuințele oamenilor dintr’o societate mai înapoiată.
Când însă privim trebuințele și modurile satisfacerii lor în
masse, regularitatea ne face să vedem care sunt nevoile funda­
mentale și procesele primordiale de satisfacere a lor. Rafinăriile
trebuințelor și urmările lor sunt excepții, care înrâuresc puțin
viata economică a unui timp. Regularitatea procedeelor de sa­
tisfacere a nevoilor economice în masse făcuse pe economiștii
clasici să conceapă un tip de om economic normal, acel homo
economicus, după care trebuiau să se modeleze ceilalți, sau să
servească în orice caz de criteriu în legislații. Nu mai avem as­
tăzi această concepție, dar regularitățile se mențin în masse și
ele se explică, nu prin presupunerea unui homo economicus, ci
prin ceeace s’a numit „legea numerilor mari“.
Pornind deci dela trebuințele fundamentale ale vieții eco­
nomice și dela procedeele principale ale satisfacerii lor, vom
întâlni câteva ramuri de activitate economică, prin care se sa­
tisfac trebuințele. In timpul, care intră, în cadrul istoriei, întâlnim
chiar dela început activitate omenească având de scop creșterea
unor animale sau cultivarea unor plante, care să servească nu-
trirei și îmbrăcămintei, precum și o activitate, tinzând să aco­
modeze aceste obiecte la trebuințele simțite. în orice caz, ase­
menea ocupatiuni se întâlnesc din primele timpuri ale vieții po­
porului român. Puterile economice erau formate, dela început,
de aceste activități: agricultura, prefacerea și acomodarea la
trebuințe a obiectelor produse de agricultură, și într’o oarecare
măsură, chiar ducerea la destinație a acestor produse.
Diviziunea muncii există de sigur. O vom vedea îndată în-
lăuntrul unității economice, despre care ne vom ocupa în spe­
cial în aceste cercetări. Dar nu e vorba de o diviziune a muncii
pe ramuri de activități economice. N’avem agricultori, mese­
riași ori negustori. Fiecare gospodărie sau unitate economică, a
timpului îmbrățișează toate aceste ramuri de activitate.
Dacă s’ar întâmplă ca diferitele unități economice să-și
împartă între ele diferitele ramuri de activitate economică, după
cum se întâmplă, în vremea noastră, atunci s’ar distinge, care
 35

este puterea economică hotărîtoare pentru organizația vremii,

în mod matematic. Acea ramură economică hotărăște organi­
zarea generală, care coprinde cele mai multe unități economice.
Și aceasta fără nici o rezervă. Chiar numai activitatea de trans­
portare dela un loc la altul a bunurilor poate ocupă cea mai mare
parte a populației unei regiuni, și atunci această activitate de­
termină, organizația economică generală.
în epoca de care ne ocupăm, orice unitate economică îm­
brățișează toate ramurile de activitate. între acestea însă, agri­
cultura este activitatea principală; celelalte formează un acce­
soriu în fiecare gospodărie și cer minimum de preocupare. Fizio-
crafii secolului al XlX-lea și adepții lor, din cari se găsesc la noi
chiar în acest al XX-lea secol, au imaginea unei astfel de vieți,
când concep teoria că agricultura este singurul izvor de venit,
în anumite regiuni, există într’adevăr o asemenea viață, econo­
mică chiar în vremea noastră, însă trebuie să se tină seamă de
felul unității economice a acestei vremi și de organizarea, în
care este înglobată. De aceea, teoria fiziocratilor eră falsă; nu
însă pentru toate timpurile, ci numai pentru timpurile mai nouă.
Am indicat astfel care erau puterile economice ale vremii,
și care dintre ele predomină. Documentarea amănunțită o vom
aduce îndată, când vom vorbi despre modul producerii și distri­
buirii bunurilor. Mai înainte de aceasta trebue să arătăm însă
care eră unitatea economică, de oarece în legătură cu ea se
explică toate procesele economice.
în cursul acestei epoce lungi, pe care am numit-o economia
familială și agrară și care durează în ținuturile românești aproape
exclusiv până prin secolul al XV-lea și cu infiltrări de alte ele­
mente economice până în secolul al XIX-ea, unitatea economică
și-a schimbat numele, fără a-și schimbă caracterele economice.
Distingem însă două forme principale ale aceleiași unități eco­
nomice: familia comunistă și gospodăria feudală. Gospodăria
feudală este precedată de familia comunistă și derivă din ea, dar
după ce se formează nu o înlocuește cu totul; ambele forme
continuă până când o altă organizare economică, le face exis­
tența imposibilă.
Familia comunistă românească este o continuare sau o imi­
tare a comunității familiale slave, a zadrugei. Gospodăria aces­
tei familii este comunistă, atât prin comunitatea stăpânirii pă­
mântului și a altor instrumente de producție, cât și prin, comuni­
tatea muncii. Șeful familiei hotărăște diviziunea muncii. în fa­
milie își găsesc sprijinul bolnavii, bătrânii și infirmii, cari țin de
acea famlie. Familia produce tot ce este necesar membrilor ei:
hrană, îmbrăcăminte, locuință, etc. De oarece totul este comun
și se împarte membrilor familiei după trebuință și după dispo­
ziția șefului familie’, nu poate interveni nici un schimb de produse
în interiorul familiei. Apoi, fiindcă familia produce toate cele ne­
 36

cesare membrilor, nu există nici o legătură economică între

membrii diferitelor familii patriarhale. Nefăcându-se nici un
schimb, nu se pomenește de bani, ori de credit. Orice familie este
independentă economicește de altele, și de altfel familiile nici nu
trăesc laolaltă, de oarece fiecare familie veche, cu membrii ei,
formează un sat mic, ca toate satele primitive. în interiorul fa­
miliei, membrii sunt tratați părintește la fel, deși sunt unii rude
de sânge și alții streini, supuși. Numai când familia devine de­
pendentă de piață și caută câștig cât mai mare din produsele ei,
numai atunci se începe exploatarea și apăsarea supușilor.
Rămășițele acestei familii comuniste, într’un stadiu mai
târziu al evoluției unității economice, le întâlnim sub numele de
obștii de răzeși și moșneni, care se caracterizează printr’o pro­
prietate parțiară asupra unei părți din pământul stăpânit odi­
nioară de familie și printr’o proprietate comună asupra unei
părți neatribuită încă fiecărui titular de drepturi în comunitate.
Am vorbit în amănunt într’una din lecțiunile trecute despre al­
cătuirea acestor comunități.
Ceeace ne interesează în discuția de față este legătura între
această unitate economică nouă și familia patriarhală. In obștiile
răzeșești există încă, multe urme de gospodărie comună. Astfel,
pășunile și pădurile nu numai că erau o proprietate comună, dar
erau și folosite în comun, după norme dictate de organele con­
ducătoare ale comunității.
iDar producerea celor mai multe bunuri necesare vieții nu
se făcea de comunitatea obștiilor, ci de fiecare familie mai res­
trânsă, din care se compunea comunitatea. Dela vechea familie
patriarhală, comunistă,, compusă din familii strâns unite'prin gos­
podăria lor sub conducerea unui șef, unitatea economică cea mai
simplă se pare că trecuse la diferitele familii mai mici, care ajun­
seseră să aibă o oarecare independență.
Totuși, independența lor nu erâ atât de mare, încât să se
poată face din ele ultimele celule economice, din care să se alcă-
tuească viața economică a Vremii prin simplul joc al puterilor
individuale ale fiecărora. Proprietatea parțiară, provizorie și îm­
prăștiată,, asupra jirabiilor, precum și proprietatea comună asu­
pra „hotarului** satului, impuneau o conducere unitară, uniformă,
tuturor micilor gospodării.
Intr’o astfel de situație, nu se poate tăgădui existența unui
schimb de produse, măcar de ar fi numai sub forma împrumu­
tului de obiecte necesare. înlăuntrul comunității erau oameni bo-
gați și săraci, existau oameni, cari întrebuințau munca altora în
gospodăriile lor. Pentru acea muncă le dedeau în schimb diferite
produse, de care erau lipsiți muncitorii întrebuințați. Asupra în­
tregii circulații a bunurilor înlăuntrul acestor comunități, vom
reveni mai în urmă. Acum să urmărim expunerea unității eco-
nomcie a epocii de care ne ocupăm.
 37

Obștiile de răzeși și moșneni, derivate din vechia familie

comunistă slavo-română, nu formau însă unitatea economică
predominatoare a vremii. Ceeace hotăra organizația generală,
eră o altă unitate economică, derivată tot din vechia familie co­
munistă.
înainte de a trece însă la această, unitate economică pre­
domnitoare, este de observat că, organizația economică a co­
munităților cu proprietăți parțiare provizorii ducea direct la or­
ganizația economică a timpului nostru, cu proprietatea indivi­
duală. Și, când s’a lichidat economia feudală, s’a luat de bază
tocmai alcătuirea intrinsecă a comunităților cu proprietate par-
tiară provizorie, consolidându-se proprietățile în starea, în care
se găsiau în momentul lichidării. S’a întrebuințat cu acea ocazie
o formulă juridică, reprezentând o parte din adevăr: „eșirea din
indiviziune". .
Dar trecerea aceasta nu s'a tăcut direct. Familia patriar­
hală a devenit o familie feudală, iar gospodăria comunistă a de­
venit o gospodărie feudală. Comunitățile obștiilor erau privite
atunci ca resturi ale trecutului, în timp ce gospodăria feudală
era privită ca o etapă superioară a progresului economic. Vede­
rile acestea nu erau lipsite de adevăr, căci de mersul acestor gos­
podării atârnă prosperitatea sau mizeria celei mai mari părți a
populației române. Ele au dominat viata noastră până prin se­
colul al XVIII-lea, când au început să se transforme pe nesimțite
în proprietăți feudale, din care își trag origina latifundiile de
astăzi.
Gospodăria feudală eră desvoltată din familiile cnejilor
sau judecilor, la care s’au adăogat familiile boerilor, creați după
întemeerea Domniilor. Cnejii și juzii și mai apoi boerii jucau ro­
lul foștilor stăpâni de pământuri romani fată de colonii munci­
tori. Dacă n’au căzut în rândul polonilor muncitori, adică dacă
și-au menținut situația și în noile împrejurări, după așâ numita
„descălicare“, aceasta se datorește faptului că vechia lor moșie,
în loc să se împartă între urmași și să se micșoreze, s’a mărit
prin danii din partea Domnilor, iar urmașii unei familii de boeri
au devenit fiecare stăpân de sate, din intensa stăpânire a auto­
rului lor sau din dărnicia Domnilor. Alături de acești stapânitori
de pământuri s’au menținut firește și mai bine moșiile bisericii
și ale Domnilor, întrucât acestea reprezentau un fel de bunuri de
mână moartă.
Stăpânii de pământuri au organizat munca pe moșiile lor,
adică au organizat munca satelor, căci moșiile constau în pământ
și așezări de oameni, în raporturi de dependență față, de stăpân.
Urmând tradiția romană, stăpânul de pământ își păstrează un
lan de pământ, pe care îl lucrează pe seama sa, cu muncile da­
torate de sătenii săi. In genere însă, și spre deosebire de ceeace
s’a petrecut la mai toate poporațiile apusene, gospodăriile boe-
 38

rești slavo-române se bazează mai mult pe veniturile aduse de

munca colonilor și supușilor lor pe jireabiile fiecăruia, fără să
se fi dat de boeri o mare desvoltare muncii agricole pe seama
lor. Tocmai mai târziu, prin secolul al XVII-lea și al XVIII-lea,
pământul muncit de boeri pe seama lor începe să se mărească
în dauna pământului muncit de săteni, până ce gospodăriile boe-
rești se transformă în adevărate gospodării agrare de mari pro­
prietari.
La început, stăpânul de sate steteâ în mijlocul supușilor
săi, având „curtea11 sa, corespunzătoare villae-i apusene, mai
mare decât casele colonilor. Când numărul satelor unui stăpân
se mărește, în fiecare e o „curte boerească“, sau mai multe sate
tin de o curte, așezată în unul din sate. In sate, există fruntași,
cari împlinesc rolul de funcționari sau administratori ai boerului.
Numirile lor variază dela un timp la altul; juzi și cneji la înce­
put, vornici și pârcălabi mai pe urmă. Astfel de organizare se
întâlnește până în pragul vremii noastre. (A se vedea: N. lorga:
Situația agrară, economică și socială a Olteniei în epoca lui Tudor
Vladimireseu). Cu cât gospodăria boierească se întărește, cu atât
funcționarii aceștia sunt mai dependent de boier, fiind numiți
de el. Boierul are în satele sale puterea administrativă și mica
jurisdicție. Prin oamenii săi strânge și dările către Domnie, față
de care este răspunzător.
Când boerii vin mai în apropiere de Domn, sau se înrudesc
cu cei cari trăiau la reședința Domnului, dobândesc însărcinări
administrative mai întinse decât hotarele moșiilor lor; ei devin
căpitani și mai apoi ispravnici, ori caimacam. In această cali­
tate, numesc pe funcționarii mai mici și influențează alegerile
de pârcălabi sau vornicei în satele nesupuse lor. Domnul cedând
din satele sale boerilor și acordându-le tot mai multe imunități,
devine o jucărie în mâna lor, un primus inter pares, ca și în a-
pus. Domnul se alege de boeri dintre ei, căci rudenia se întinsese
și legase pe mai toți marii boeri.
In această organizație, nimic nu se opunea conducerii inde­
pendente a gospodăriei boerești. Unitatea acestei gospodării nu
erâ alterată prin amestecul unei puteri superioare, iar absoluta
dependentă a supușilor boerești, erâ asigurată prin exercitarea
puterii publice de însuși stăpânul moșiei sau al satelor. Toată
greutatea sarcinelor, pe care timpurile nouă le impuneau unei
cârmuiri politice în continuele războaie cu dușmanii, erâ supor­
tată de supușii stăpânilor, fără să se atingă întru ceva de veni­
turile stăpânilor dela supuși. Ba încă, inovațiile fiscalității dom­
nești Servian de exemple boerilor, pentru a-și mări izvoarele de
venit. O țărănime, apăsată de povara dărilor publice și private
concentrate în mâinele boerului stăpân, nu puteâ să contribue
la desvoltarea economică, decât dacă dările lor ar fi fost între­
buințate de boier și pentru perfecționarea tehnicei gospodăriei
 39

sale, mărindu-se productivitatea. Atunci s’ar fi produs o evo­

luție firească; la curțile boerești s’ar fi născut o nouă lume, care
ar fi format la rândul său izvor de venit pentru țărănime, prin-
tr’un schimb reciproc de produse ale muncii.
Dar acest proces de evoluție nu s’a petrecut pe pământ ro­
mânesc. Când am întârziat prea mult în gospodăriile feudale,
progresul ni s’a impus din afară; elemente streine s’au infiltrat
în poporația românească, și au format mediul orășenesc, spre
care se puteau îndrepta produsele muncii agricole pentru a fi
valorificate. înainte de a trece pragul unei noui epoci a vieții
economice a Românilor, când produsele muncii omenești au alt
înțeles și altă valoare, să vedem ce însemnă avuția și cum se
producea ea în epoca familială și agrară.

CAP. IV.
Avuția, producerea și circulația ei în epoca familială și agrară
a Românilor.
Orice este susceptibil de a avea o valoare și este posedat
de un om sau de o asociație de oameni, poate formă o avuție.
Nu e vorba aici de valoarea unui lucru în sine, ci de valoarea,
pe care i-o dă scopul întrebuințării sale. Noțiunea valorii în viața
economică este concepută numai în legătură cu scopul, la care
e destinat un obiect.
Chiar cu această restrângere, avem multe nuanțe în apre­
cierea, în valorarea unui obiect, și aceste nuanțe dau unui lucru
o valoare într’un moment și i-o iau sau i-o schimbă în altul. De
aceea, problema valorii în științele economice este una din cele
mai complexe. Așâ că, punând valoarea ca un criteriu pentru
alcătuirea avuției, dăm acesteia din urmă dificultățile întâm­
pinate la clarificarea noțiunii valorii.
Totuși, chestiunea nu e așâ de grea, cum se pare la prima
vedere. Dacă nuanțele de „valoare subiectivă", „valoare obiec­
tivă", „valoare de uz", „valoare de schimb”, „valoare abstractă”,
„valoare concretă", „valoare comună", „valoare de preferință”,
„valoare de cost” și „valoare de raritate", se discută și se în­
cearcă să se precizeze, când e vorba de clarificarea completă
a noțiunii valoare, apoi aceasta se face pentru a se explică dife­
rențele cantitative între aprecierile, prețuirile de fapt ale ace­
lorași obiecte, în diferite împrejurări, în care timpul și locul joacă
un mare rol. Pentru a determină alcătuirea avuției, ne e suficientă
limita de jos a valorii, sub oricare din nuanțele ei.
Avuția este astfel un conglomerat de valori economice,
adică de obiecte prețuite după efectele lor în. viața economică.
Aceste obiecte, găsindu-se în posesiunea unui om sau a unei
 40

asociațiuni de oameni, au în genere următoarele două destinații:

sau sunt hotărâte pentru întreținerea vieții posesorului lor, deci
pentru consumație, sau sunt hotărâte pentru facerea de alte o-
biecte de valoare, deci pentru producțiune. In acest din urmă
caz, ele se chiamă capital, adică valori hotărîte pentru produ­
cerea altor valor.i
In totalul avuției, partea cea mai mare o are capitalul, iar
cea mai mică valorile destinate consumului. Avuția unui popor
nu scade, decât în vremuri anormale, de decadentă, când valo­
rile întrebuințate într’o nouă producție sunt în continuu mai mici
decât valorile consumate pentru întreținerea vieții titularilor lor.
Așa fiind, în mod normal, caracteristica avuției o dau valorile
întrebuințate în producție, deci capitalul. Aceste valori apar în
producție ca simple mijloace, instrumente, și nu ca bunuri con-
sumptibile. Cele mai multe dintre obiectele acestor valori nici
nu se pot realmente consuma de oameni, pentru satisfacerea
directă a trebuințelor vieții.
Obiectele acestor valori, —■ fie cele întrebuințate în pro­
ducție, fie cele pentru consum, — le mai putem, numi și forme
ale avuției. Și după cum am văzut, capitalul dând caracteristica
avuției, forma, pe care o îmbracă valorile-capital, este forma
principală a avuției.
Forma avuției se schimbă dela o epocă la alta, în cursul
evoluției economice, pentru că este în legătură cu tehnica pro­
ducerii valorilor. Concepția avuției este una și aceiași pentru
toate epocile, și de aceea numai am amintit această concepție
acum, când ne ocupăm de prima epocă a evoluției noastre eco­
nomice. Caracteristica acestei epoce este numai forma, pe care
o îmbracă avuția și de aceea vom expune amănunțit această
formă de avuție, pentru că de ea depinde înțelegerea tuturor ra­
porturilor economice.
Spunând însă că forma avuțiilor se schimbă dela o epocă
la alta, e nevoie să preîntâmpinăm o obiecțiune. Aceasta o vom
face numai prin accentuarea unor idei, pe care le-am exprimat
și a unor distincfiuni, pe care le-am făcut, în diferite locuri ale
expunerilor de până acum, tocmai pentru a arăta unitatea ve­
derilor, care ne călăuzesc.
Am arătat anume, când am vorbit despre unitatea econo­
mică a epocii, de care ne ocupăm, că trebuințele vieții, prin na­
tura lor, sunt aceleași în toate timpurile. Ca atare, ele cer ace­
leași activități, spre a fi satisfăcute. De aceia, spuneam că în
orice moment al evoluției economice, se întâlnesc toate ramurile
principale de activitate. Din toate însă, se poate ca una singură
să reprezinte într’un moment puterea economică hotărâtoare a
întregii organizări economice. într’un alt moment, ea e înlocuită
de o altă ramură de activitate economică, deși trebuințele, pen­
tru care se întreprinde orice acțiune, sunt permanente.
 41

înlocuirea unei puteri economice prin alta se face în urma

prefacerilor tehnicii producției. Iar tehnica producției se schimba
sub înrâurirea unui factor, extern proceselor înșiși de produ­
cere a bunurilor, sub înrâurirea comerțului. Se vor înțelege mai
bine aceste gândiri în momentul când vom analiză tocmai tre­
cerea dela epoca, pe care o studiem acum, la epoca următoare.
In aceiași epocă a evoluției avem prin; urmare: o anumită
putere sau anumite puteri economice determinate, o imitate
economică, aceiași formă de avuție și aceiași tehnică în pro­
ducție. Am arătat până acum că puterea economică determi­
nantă a epocii, pe care o studiem ,a fost agricultura, că unitatea
ei economică a fost gospodăria familială, cu derivatele ei ime­
diate: obștiile răzeșești și gospodăriile boerești. Ne rămâne deci
să arătăm, care a fost forma avuției și care a fost tehnica pro­
ducerii ei.
S’ar putea să ne interesăm numai de forma, pe care o îm­
bracă capitalul în epoca primă a evoluției noastre economice,
cum s’a făcut aiurea de alți economiști. Cu chipul acesta am ve­
dea prin ce e reprezentat capitalul, adică acea parte a valorilor
unei avuții, care se întrebuințează într’o nouă producție și nu se
distrug prin consumație directă, pentru satisfacerea trebuințe­
lor vieții. Și cum valorile întrebuințate într’o nouă producție dau
caracteristica formei întregii avuții, procedeul n’ar fi rău ales.
Dar prin forma avuției explicăm în acelaș timp și tehnica
producerii ei. în tehnică, capitalul apare ca mijloace de pro­
ducție, iar obiectele produse conțin: valorile permanente — vii­
tor capital — și valorile destinate consumului imediat. Tehnica
depinde prin urmare nu numai de mijloacele de producție, dar
și de obiectele de consum ce-și propune să producă. De aceea,
va trebui să înfățișăm forma, pe care o îmbracă avuția întreagă,
nu numai capitalul.
Astfel, în economia familială și agrară, supușii sau servii
sunt valori întrebuințate în producție în această calitate a lor.
Aceasta însemnează că prin faptul dependenții lor personale, ei
stau la dispoziția stăpânului, care îi poate valorifica. Nu e ne­
voie să se cumpere serviciile lor printr’o altăi valoare, căci a-
tunci acea valoare ar formă primul element al capitalului. Ei
înșiși sunt părți ale capitalului, care circulă și produce. Dar ser­
vii nu formează singuri capitalul și nu produc singuri avuția.
In epoca, de care ne ocupăm, pe lângă servi, mai este un
element esnețial: e pământul. Nu se poate închipui avuție fără
pământ, pentrucă nu se poate produce nimic fără, pământ.
Ideea aceasta se pare că nu are nimic deosebit de ceeace
se petrece astăzi. Căci, dacă ne referim astăzi la agricultură,
făcând abstracție de complexul organizației economice moderne,
fără pământ nu se poate nici acum presupune o producție agri­
colă. Totuși avem de a face cu două fenomene cu totul deosebite.
 42

în gospodăria feudală, prin pământ se lichidează îndatoririle

rezultate din activitatea sau situația fiecăruia, pe când în gospo­
dăria capitalistă modernă elementele, care intră în producție
— forța de muncă sau alte instrumente materiale, cum ar fi pă­
mântul — sunt adunate și puse în mișcare printr’o altă valoare
esențială: prin bani.
Dar, după cum în organizația economică modernă banul
nu este decât expresia unui raport între servicii,raport consfințit
de ncesitătile tehnicei economice moderne, tot astfel atunci, pă­
mântul nu formează, ca astăzi obiectul unei proprietăți, ci for­
mează expresia unui raport între servicii, raport consfințit de
tehnica gospodăriei feudale. Pământul îni sine nu erâ atunci o
valoare, după cum nici banul astăzi nu este în sine o valoare,
dacă înlăturăm tehnica feudală și tehnica modernă. Căci, în
afară de aceste tehnici ale producției, pământul sau banul nu-și
mai pot găsi întrebuințare, și am văzut că nu există valoare eco­
nomică, decât în legătură cu scopul ce se dă obiectului prețuit.
Gospodăria boierească, în activitatea ei, este condiționată
de două, elemente: servaj și pământ. Stăpânul ori boierul nu este
nici proprietar de oameni, nici proprietar de pământ: el dispune
numai de un raport între supus și pământ. Raportul acesta nu
este insolubil prin situația de adscriptus glebae a colonului, si­
tuație, care se generalizează de fapt și la acei, cari nu au cali­
tatea de colcni. Raportul se naște în mod fatal, de îndată ce se
alcătuește o gospodărie feudală, care nu putea funcționa fără
acest raport. El își avea rădăcina într’o legătură socială: fie șefia
unui conducător în războiu, fie conducerea administrativă și ju­
decătorească locală. Legătura aceasta se transformă imediat
într’o legătură reală, de îndată ce șeful deveniă un gospodar.
Raportul sau legătura între supus și pământ formează
deci partea esențială a capitalului, adică a valorilor întrebuințate
în producție. Avuția timpului este caracterizată prin acest raport.
Este mai avut cine dișpune de mai mult pământ cu servi. Și
este așa, de oarece numai în acest mod avea atunci cineva posi­
bilitatea să producă mai multe obiecte de consumație imediată
sau mai multe valori, pe care să le utilizeze mai departe în pro­
ducție, ori pentru a-și mări trecerea și influenta personală în
lumea, în, care trăiâ.
Rezultatul oricărei gospodării feudale este condiționat de
raporturile între supuși și pământ. Prin împlinirea sau neîmpli-
nirea acestor raporturi, se ridică ori cade o gospodărie boe-
ească. Este deci necesar să vedem ce au stăpânii ori boerii din
raporturile supușilor lor cu pământul. Ajungem astfel la expu­
nerea veniturilor stăpânilor-boeri din gospodăriile lor.
Veniturile stăpânilor de pământuri, în înțelesul, pe care
l’am arătat, se compun din dările și serviciile supușilor lor. După
ce se alcătuește și consolidează definitiv gospodăria boerească.
 43

dările și serviciile sunt atât de numeroase și variate, încât se

pare că nu există nici un sistem, nici o organizare economică,,
dar domnește un arbitrar absolut al stăpânului, care imaginează
în fiecare zi câte o dare nouă, unele din ele provocând chiar umo­
rul pentru noi, cari trăim în altă viată economică.
în realitate, există un sistem. iDările și serviciile sunusilor
nu se inventează, dar numai se măresc și se divid. Izvoarele dă­
rilor sau serviciilor rămân aceleași și se poate urmări origina lor
până la primele așezări ale poporului român, și chiar mai de-
pare, la popoarele, din care s’a format. Orice dare, sau orice
serviciu — nou înființat, — își are izvorul într’o situație exis­
tentă, bine cunoscută. Aceste dări sau; servicii nu sunt pentru noi
cei de astăzi, decât câteva semne materiale ale .unor raporturi
sociale și economice mult mai complexe, decât ni le închipuim
din ceeace ni s’a păstrat în documente. Tocmai din cauza lipsei
multor semne materiale ale raporturilor economice și sociale ale
vremii, unele dări sau servicii ne apar arbitrare, în afară de
cadrul îndatoririlor supușilor.
Putem ilustra aceste considerațiuni generale printr’.un e-
xemplu. Din cele mai vechi timpuri, există în așa numitul drept
românesc — jus valachicum — o dare a sătenilor către cneazul
lor, care încă nu devenise boierul de mai târziu; această dare
se chiemâ cunita și constă dintr’o piele de jder, care trebuia să
se dea cneazului, de câteori o fată din satul lui se căsătoriâ cu
un băiat din alt sat. Cine știe ce imaginație sau ce împrejurare
reală a concretizat o obligație, care există în conștiința tuturor,
într’un astfel de obiect: o piele de jder. Noi cunoaștem obligația
încă de când am vorbit de colonatul roman, căci făcea parte din
elementele esențiale ale acestei instituțiuni. S’a păstrat la toate
poporațiile și rari trebue să fi fost locurile, unde să se fi uitat, de
oarece sistemul economic întreg o cerea. Ba încă în unele ți­
nuturi eră așa de esențială această obligație, încât devenise sem­
nul caracteristic al condiției speciale a unei anumite categorii
de supuși. Astfel, în Anglia, vilanii, adică șerbii, erau socotiți
ca atare, numai dacă se probă că au plătit o dare ca să-și mă­
rite fetele.
Prin urmare, dările și serviciile cel mai curioase făceau
parte dintr’un sistem unitar. Ele nu se puteau introduce decât
pentru a valorifică și concretiza anumite îndatoriri admise în
sistemul de organizare. generală. Aceasta s’ar putea cu atât
mai bine observă, cu cât am urmărî o dare sau serviciu până la
origina lor. De fapt însă, o astfel de cercetare e grea, fie din
cauza lipsei de documente suficiente, fie din cauza amestecului
de mai târziu al diferitelor categorii de supuși și deci al dărilor
și serviciilor lor speciale.
In primul rând, se poate face o deosebire esențială între
dările sau serviciile supușilor: unele corespund unor sarcini pu­
 44

blice, iar altele sunt sarcini particulare. Distincțiunea este bine

înțeles făcută cu privire la origina lor, și mai mult chiar, avân-
du-se în vedere dările și serviciile asemănătoare din timpurile
când a existat un stat organizat și servicii publice hotărîte pen­
tru menținerea lui. In timpul economiei familiale și agrare, nu
mai există nici un stat, și cele mai multe din funcțiunile statului
sunt împlinite de stăpânii de sate; chiar după înființarea Dom­
niilor, Domnii neavând alt instrument de plată a serviciilor sluji­
torilor lor, afară de pământ cu săteni, au trecut acestor slujitori
mai toate atribuțiile publice și cu ele și toate îndatoririle publice
ale supușilor lor. Cu chipul acesta, dările publice devin dări par-
ticuare și se confundă cu celelalte dări particulare. Totuși origina
lor se cunoaște.
Fără a intra în amănunte, vom cita numai aceste dări de
origină publică.
Ținuturile românești fuseseră odinioară ale împăratului
roman, căci Dacia întreagă erâ o provincie imperală; împăratul
lua dela toți supușii săi o dare din animale, un pascuarium; de
obicei, luâ o zecime, o decima porcorum, o decima vacarum, etc.
După dispariția puterii publice a imperiului roman și a îm­
păratului său, cnezii și juzii se instalaseră în locul fiscului în
satele lor. Ei erau acum reprezentanții ordinei publice din tre­
cut. Noii stăpânitori încasau dijma în virtutea puterii lor de pro­
tectori ai supușilor. Și dijma se plătiâ și din animale, dar și din
produsele agricole. Când se formează Domniile, Domnii înca­
sează o parte din ceeace încasa odinioară fiscul roman, dar fără
să atingă veniturile cnejilor și judeților, deveniți acum boeri.
Au fost însă unele îndatoriri publice, care n’au trecut nici
odată la stăpânii de sate: astfel este datoria de a luâ parte la
apărarea țării, precum și alte servicii de pază în interior. Efec­
tuarea acestor îndatoriri se făcea de obicei prin intermediul stă­
pânului de sate local, el fiind răspunzător fată de rege pentru
îndatoririle sătenilor săi. în afară de participarea la război, su­
pușii aveau să construiască cetăți de apărare, să facă și săi în­
trețină drumurile și podurile, pentru folosința cărora stăpânii
locali aveau să încaseze anumite taxe. Iar când Domnul sau
trimișii săi treceau pe o moșie, supușii erau obligați să le deă
toate cele necesare hranei și transportului. In sfârșit mai erâ
darea pentru împărțirea dreptății, pe care Domnul o trecea, în
parte — mica jurisdicție — stăpânilor de sate locali.
Din veniturile, de care dispunea Domnul, nu s’au transmis»
numai cele publice, ci și cele private ale Domnului. Căci în
epoca, de care ne ocupăm, și de altfel multă vreme după ce se
închee această epocă, Domnul întrupează personal două ca­
lități: posesor al avuției și veniturilor publice și posesor de
bunuri particulare ale sale. Aceasta se petrece și în timpurile mo­
derne. Astăzi însă averea privată, a regelui și averea publică nu
 45

se confundă. Atunci, statul era Domnul. El încasa dările supu­

șilor, derivate din îndatoririle lor publice și pe acelea derivate
din raporturile economice între ei și Domn; iar Domnul, plătiâ,
pentru necesitățile publice dintr'o singură avere, din averea, pe
care o consideră numai a sa.
Așâ fiind, Domnul plătiâ pe slujbașii săi dăruindu-le sate
din satele domnești și făcându-i astfel stăpâni de sate. Și a dăr
ruit neîncetat din satele sale, până ce n’a mai avut, și când n’a
mai avut ce să mai dăruiască, puterea sa efectivă a dispărut.
Ne interesează de astădată să știm ce dăruiâ. De sigur,
dedeâ tocmai aceea ce primiâ el dela satele supuse și cedate
acum boerilor. Rămâne deci să stabilim natura dărilor primite
de stăpânul pământului, în această calitate.
In principiu, supușii au aceleași feluri de obligații, ca și
foștii coloni romani: zile de muncă, părți din produsele pămân­
tului și servicii de transport.
Zilele de muncă datorate de supuși au asemănare cu acelea
din timpul colonatului roman. Colonii erau obligați la trei feluri
de munci, datorând câte una sau două zile de fiecare pe an, adică
două zile de arătură, două) de coasă și două de secere. Acelaș
număr de zile se întâlnește și în dreptul românesc vechi, citate
fiind cu ocazia colonizărilor de Români în Qaliția, când se spune
în texte: per sex dies in aestate et autumno debebunt laborare,
sau duos dies laborare tenebuntur, unun arare el alterum falcas-
tare.
Totuși această mică obligație de muncă devine o raritate,
de care de abiâ se mai amintește, ca de niște timpuri fericite,
după constituirea definitivă a gospodăriilor feudale. Numărul
obișnuit al zilelor de muncă datorate nu mai este de trei sau șase
pe an, ci de trei pe săptămână. Zilele tradiționale ale colonilor
nu dispar cu desăvârșire; ele formează un adaos de muncă, be­
nevol mai întâi, și obligator mai pe urmă. Din aceste zile tradi­
ționale derivă claca. Deosebirea aceasta își are rădăcinile tot în
colonat.ul roman și prefacerile suferite sunt conforme normelor
stabilite în altă parte a acestui studiu, nu sunt creatiuni. Să lă­
murim mai de aproape chestiunea.
Intre colonii romani, am văzut că se găseau unii de origină
servilă, pe lângă marea majoritate de origină ingenuă. Obligații
le muncă pentru stăpân se puteau pune numai sclavilor, și a-
nume acestora li se puteau impune obligații oricât de mari, chiar
după) ce li se dăduse spre cultivare o parcelă de pământ. Pentru
că eră interesul stăpânilor, ca servii-coloni să cultive și pămân­
turile lor, din produsele cărora luau și stăpânii, s’a lăsat servilor
jumătate din timp pentru munca parcelelor lor și jumătate li s’a
cerut de proprietari. La colonii ingenui dimpotrivă, obligația
principală, constă în darea de produse, care înlocuiâ fosta dare
în bani. Pentru aceștia, zilele de muncă erau ceva neobișnuit, un
 46

ajutor dat proprietarului în vremea, când se cerea mai multe

brațe. Pe urmă ajutorul a devenit obligație, dar tot ca ceva acci­
dental, în epoca muncii agricole intense.
Când se alcătuesc gospodăriile feudale, majoritatea su­
pușilor are condițiunea colonilor; dar deosebirea clasică între
colonii servili și ingenuili erâ prea fină: colonii toți urmează con­
diția colonilor servili în ceeace privește sarcinele. Rolul colonilor
ingenuili în gospodăriile boerești îl iau oamenii liberi, cari că­
deau în situația de supuși, sub oarecare condițiuni, care să le
garanteze o viață nu prea împovărată.
Astfel, marea majoritate a supușilor sunt obligați să lu­
creze pentru stăpân două sau trei zile pe săptămână: tres dies in
ebdomada, cum zic documentele românești vechi.
Toate aceste munci nu erau plătite prin nimic. Căci e fals
când se spune că zilele de muncă erau un echivalent al prețului
pământului cedat de stăpân supusului său. Mai întâi, supusul nu
aveâ în totdeauna pământ, iar când avea, nu eră în totdeauna
dat de stăpânul său, căci erau cazuri când el se dăruise cu pă­
mânt cu tot stăpânului său. In danie sau în vânzare, se înțelegea
între altele și zilele de muncă, rezultate dintr’un raport personal
între stăpân și supus. Apoi, nu eră nici o corespondență între nu­
mărul zilelor de muncă și întinderea de pământ cultivată de un
supus, căci numărul zilelor de muncă, dacă diferiă uneori, apoi
atunci depindea de condițiunea supusului și nu de întinderea ji-
reabiei lui.
Dacă trebue căutat un echivalent plătit de stăpân pentru
munca supusului său, apoi acesta s’ar putea găsi cel mult în
hrana, pe care o dâ stăpânul în zilele când supusul munciâ pen­
tru stăpânul său. Căci, în regulă generală, hrana trebuia într’a-
devăr să se dea dela curte. în această, privință, domnia arbitra-
riul, căci lina este să ceară cel puternic drepturile sale dela cei
slabi și alta este să, ceară cei slabi drepturile lor dela cel pu­
ternic. în viața economică.
Acel puternic își dobândește în totdeauna dreptul său com­
plet și dacă se opune vreodată tăria conștiinței mulțimilor, a-
ceasta se întâmplă numai când cel puternic trece de măsura
dreptului său și cere mai mult. Atunci massele nu pot fi împilate
și singura cale de încălcare a dreptului de către cel puternic
este să evite o ciocnire cu conștiința de drept a mulțimilor și să
exercite o apăsare personală, individuală.
Dimpotrivă, cei slabi nu-și dobândesc mai niciodată com­
plet toate drepturile lor. când cei puternici au să le împlinească.
Dacă conștiința masselor formează uneori o putere de rezistență,
ea nu e în stare nici odată, în vremuri de liniște, să formeze o pu­
tere de constrângere. Mulțimea renunță mai ușor la ce are de
primit, decât convine la ce trebue să deâ pe nedrept.
De aceea, în nutrirea supușilor, cari munceau pentru stă­
 47

pânul lor, a domnit arbitrariul, și întâlnim cea mai mare diversi­

tate dela un loc la altul și dela un stăpân la altul. E drept, că
practica îndelungată ajunsese să creeze unele obiceiuri, care au
rămas consacrate. Hrana dată în genere supușior, calculată pe
baza prețurilor din vremea noastră, ar reprezentâ cam jumătate
din salariul zilnic al unui muncitor agricol.
Dacă însă astfel de raporturi și calcule facem noi astăzi,
când spiritul capitalist în orice întreprindere ne modelează ve­
derile, oamenii epocii de care ne ocupăm, nici nu-și imaginau
asemenea raporturi. Pentru ei, hrana dată, supușilor, cari mun-
ciau pentru ei, nu deriva din ideea de răsplată a unei munci :
munca aceasta era datorată de supus, pentrucă eră supus. Hrana
trebuiau să o deâ stăpânii, cam din aceleași motive, pentru care
se îngrijiau de hrana animalelor sau de buna stare a diferitelor
instrumente agricole. Era mai mult ideea servitutii clasice, de
care se conduceau stăpânii în această privință,, decât ideea unei
răsplătiri a muncii. Vom vedea numai decât, dacă ideea răsplă­
tirii, sau a unui schimb de valori, a existat sau nu în ce privește
produsele agricole date de supuși stăpânului lor.
Dările de produse am spus că formează a doua categorie
de obligațiuni ale supușilor. Acestea sunt numeroase și variate,
deșî se observă adesea o uimitoare corespondență, în regiuni de­
părtate, chiar în ce privește dările cele mai curioase, după ve­
derea contemporanilor noștri.
Sunt unele dări, care nu se leagă de nimic altceva, decât de
actul închinării unei persoane, ca să, fie supusă alteia, adică unui
stăpân. Darea a putut fi achitată în bani la început, adică în tim­
pul mai apropiat de existența imperiului roman, de oarece docu­
mentele o exprimă în monedă. E drept că darea aceasta corpo­
rală, — Leibzins, cum au numit-o Germanii, — se exprimă tot
în monedă șl mai târziu, când nu se mai plătiâ în monedă, ci în
natură,, în produse agricole, care valorau cât moneda mențio­
nată. Pentrucă aceste acte ne desvăluesc o întreagă situație eco­
nomică, vom insistă puțin asupra lor.
în toate părțile, și la noi, și în ținuturile apusene, întâlnim
în primele timpuri ale așezărilor agrare treceri continue a unor
persoane în stăpânirea altora, în genere a unei mănăstiri. Subor­
donarea aceasta se făceâ fie direct de către viitorul supus, fie
de către părinții ori alți protectori anteriori ai lui. Supusul se
obligă să plătească stăpânului său o dare, exprimată în monedă.
•In apus, darea aceasta eră în genere de 5 dinari.
De obicei, în aceste danii, se face o deosebire între bărbați
și femei: bărbații sunt supuși, iar femeile rămân libere. în a-
ceastă privință,, se înșală foarte mult d. R. Rosetti, în lucrarea
sa atât de lăudată la noi acum câțiva ani, când își închipuește
că a făcut o descoperire, nemai pomenită în raporturile agrare
trecute din alte părți, și stăruește atât de mult să inspire încre­
 48

dere altora în descoperirea sa. Căci, iată ce spune într’adevăr d.

R. Rosetti, în lucrarea citată (pag. 268):
„Mai întâi, lucru cu totul caracteristic și care nu se găsește
la șerbii din Apus, singură partea bărbătească este șerbită: fe­
meile vecinilor sunt absolut libere. Faptul este absolut stabilit și
în privința lui nu poate subsistâ nici cea mai mică îndoială. El
este recunoscut nu numai de actul așâ zis de Desființare a veci­
nătății, din 1 Iunie 1749, ci mai reese din nenumărate documente.
Toate listele de vecini conțin numai numele bărbaților și ale
copiilor feti".
Faptul este așâ, dar numai că el nu constitue o caracteris­
tică a raporturilor noastre agrare din trecut, după cum aceste
raporturi nu se caracterizează nici prin lipsa feudalismului în
istoria noastră, ceeace a fost multă vreme și mai este încă în
mintea multora o dogmă. Libertatea femeilor, alături de servi­
tutea unei anumite categorii de supuși bărbați, se întâlnește pre­
tutindeni. Numai exceptional femeile puteau cădea și ele în ser­
bie, și anume dacă nu se purtau bine, dacă erau imorale. For­
mula obișnuită a documentelor e următoarea :
„Filiae liberae permaneant cum omni feminei sexus pos­
teritate, nisi forte adulterio vel fornicatione polluantur".
Este clar prin urmare, că femeile acestei categorii de su­
puși erau libere. Dar d. R. Rosetti, care nu are alte izvoare prin­
cipale de informațiune, afară* de Meitzen, care nu și-a pus nici
odată ca scop să cerceteze sistemul economic al feudalismului,
și apoi pe Dareste de la Chavanne, care nu numai că e vechi,
dar... și învechit, nu se mărginește la publicarea și interpretarea
strictă a documentelor referitoare la raporturile noastre agrare
trecute, ci înlocuește situațiile reale de aiurea cu supoziții fictive.
De aci derivă tot romantismul, care străbate lucrarea sa, de
altfel nu lipsită de merite.
Revenind la expunerea dărilor supușilor, avem să mențio­
năm o serie de dări, care par că rezultă nu dintr’un simplu raport
între stăpân și supus, ci dintr’un raport între stăpân deoparte și
supus și pământ de altă parte. Dealtmintreli, însăși darea cor­
porală, de care am vorbit până acum, a ajuns cu timpul să nu
se mai deosibească de dările derivate din alte raporturi. Toate
se plătiau în produse ale pământului. Deosebirea consta mai
mult în măsura, cu care se fixau dările.
în genere, supusul datoră stăpânului părți din toate produ­
sele sale agricole, ceeace ne amintește acele partes agrariae ale
colonatului roman, cu numiri, care nu se deosibiau de altfel de
cele romane, căci limba latină medievală le desemnă tot cu ex-
presiuni ca agrarium sau agraticum, pe care le-am întâlnit, când
ne-am ocupat de colonat.
De obicei, expresiile acestea se referiau mai mult la tradi­
ționala decima sau dijma, care eră un fel de obicei al pămân-
 ___ 49

țului în toate ținuturile europene, unde pătrunsese odinioară in­

fluența romană. Lângă agrarium în înțelesul dijmei, se mai a-
dăogâ pascuariiim, o dare pentru pășunat, care se specializa după
regiuni: așa spre exemplu vigessima ovilim sau decima porco-
rum erau dările caracteristice ținuturilor românești.
Cum însă în practică erâ greu ca din toate produsele să se
dea 7io, s’a căutat să se fixeze ce are să dea fiecare supus de pe
o jireabie. Astfel, în actele de colonizare ale Românilor în Ga-
liția, după jus valachicum, se găsesc notate dările și termenele
.de plată,, care corespund de altfel în totul celor apusene și în ce
‘privește cantitatea și în ce privește termenul. Colonii români au
să meargă la stăpânul lor, de doua ori pe an: seinei pro festo
Nativitatis Domin: cum gallis et tortis, secundi pro festo Paschae
cum ovis et tortis, și anume: duos galoș, ova viginti conferre
erunt obligați, pe lângă: decimam porcorum et vigessimum
agnum.
Tot între dările regulate și raportate la jireabie, se găsiau
trecute și transporturile, ce erau obligați să le facă supușii pen­
tru stăpân. Acestea se numiau în latineasca vulgară medievală
angariae, care s’a conservat în românește, cu înțeles apropiat,
în cuvântul angarale.
Dările enumerate aici, și luate mai ales dela începutul con­
stituirii gospodăriilor feudale, s’au menținut în tot timpul cât au
trăit gospodăriile feudale. Ele s’au înmulțit, pe măsură ce s’au
desvoltat noui culturi agricole, și fiecare a fost mărită, unde îm­
prejurările au permis. Natura lor nu s’a schimbat și izvorul obli­
gațiunii a rămas acelaș.
Dacă ținem seama de izvorul obligațiunii, sunt oare aceste
dări echivalentul unei arenzi a pământului cedat supușilor sub
forma unei jireabii? Foarte mulți le-au privit ca atare. Și nu fără
oarecare îndreptățire. S’au judecat însă, după părerea mea, ra­
porturi economice ale unei epoce trecute, cu concepțiile econo­
mice ale epocei moderne. La noi în special, fiindcă se înrtârziase
într’o organizație economică veche, s’a abuzat de acest mod de
a vedea.
Mai întâia un Bălcescu, îmbibat de ideile, care aduseseră
lichidarea feudalismului în apus, după el un R. Rosetti, contem­
poranul nostru, și apoi mulți alți interpretatori arizi ai unui ma­
terial de informație luat din gazetele zilnice (ca de pildă un J.
Lupus ?), au prețuit dările și serviciile supușilo*' și au pus
în față prețul pământului, pe care l-ar fi dat în arendă stăpânii.
Cu chipul acesta, au găsit că se plătiâ o arendă enormă. In a-
ceste calcule, toți se referiau la situația din ajunul lichidării feu­
dalismului, ca și când nici o prefacere principială n’ar fi suferit
raporturile agrare din trecut și până atunci.
E drept, că odată ce alte puteri economice au luat condu­
cerea în viața economică și odată ce tehnica producției se schim­
4
 50

bă, knpunând populației rurale o altă organizație, stăpânii de su­

puși au început să joace tot mai mult rolul de proprietari. Dar
în epoca, de care ne ocupăm, altele erau vederile, și situația reală
de atunci trebue să o judecăm cu vederile de atunci.
Stăpânul vremii aceleia nu eră un proprietar de pământ,
după cum am arătat că nu eră nici un proprietar de oameni, de
sclavi. El eră proprietarul dărilor și serviciilor supușilor săi;
de acestea dispunea. 11 interesă pe stăpân nu atât soarta pămân­
tului, cât actele și mișcările supușilor. Toată grija lui eră să-și
conserve sau să-și înmulțească dările și serviciile, care formau
adevărata lui avuție. De aceea nu-i conveniă plecarea unui su-,
pus, fie el posesor al unei jireabii, sau simplu membru al familiei
posesorului jireabiei. Când un supus voia să-și mărite o fată în
afară de domeniul stăpânului, îi aducea prin aceasta un preju­
diciu, care trebuia reparat printr’o dare, numită, după cum am
spus, cunița. Nu încape îndoială că aceasta eră concepția și ne­
cesitatea, care impunea asemenea dări, de oarece o dare identică
se plătiă de supus, când un supus își vindea boii, ceeace pricinuia
stăpânului de asemenea o scădere în avuția lui, micșorându-se
puterea de producere a supușilor săi.
Ca o dovadă că stăpânul nu eră proprietar de pământ sau
de oameni, este și faptul că, daniile sau vânzările de supuși sau
sate de către stăpâni se făceau în vederea dărilor și serviciilor.
Se vindeau singuri acei supuși, cari efectuau servicii personale
sau aveau să presteze anumite munci, sau chiar dări în natură,
dar care nu proveniau direct din cultivarea unei jireabii, ci din­
tr’o îndeletnicire industrială oarecare. Se vindeau însă numai
cu pământul lor acei supuși, a căror condiție erâ să dea părți
din produsele agricole ale unor parcele cultivate de ei și zile de
muncă. Aceasta s’a făcut înainte de a se pune vre-o obligație de
acest fel stăpânilor, și se făcea pentrucă n’ar fi avut sens vân­
zarea izolată a unor coloni, când cumpărătorul n’aveâ ce să facă
cu ei fără, să le dea pământ, iar vânzătorul n’aveâ de ce să mai
păstreze pământul, dacă n’aduceâ alti coloni în Ioc; iar vinderea
unor coloni, deslipiti de pământul lor, pentru ca să fie înlocuiti
cu altă grupă de coloni aduși de aiurea, pe lângă că erâ grea în
fapt, apoi ar fi fost o operație neratională.
Când, pe deasupra interesului economic privat al stăpâni­
lor și supușilor înșiși, se mai adaogă și .un interes fiscal al Dom­
nilor sau Voivozilor, atunci se înregistrează în legi, total sau
partial, o situație existentă, care dăinuia în virtutea necesităților
sistemului economic întreg, și nu putea în nici un caz să fie creată
printr’o lege fără o revoluționare imediată a unui întreg trecut.
Din descrierea amănunțită ce am făcut, se vede că avuția
epocii erâ mai mult mobiliară, decât imobiliară. Nu exista un
obiect imobil, care să producă, indiferent de raportul dintre per­
soanele, care luau parte la această producție. Dările și serviciile
care constituiau averea pentru un stăpân, precum și produsele
ce rămâneau la dispoziția supusului, depindeau de un raport în­
tre aceste persoane și nu de vre-o calitate mai mult ori mai puțin
productivă a unui imobil. Avuția, deși erâ în legătură cu posesiu­
nea unei jireabii, erâ însă mai dependentă de persoana poseso­
rului, decât de imobil. De aceea juriștii au trecut multă vreme
posesiunile de jireabili între lucrurile mobile, oricât erau de
înrâuriți de dreptul roman, ale cărei concepții, create în epoca
clasică a v’eții romane, cu drept de proprietate consolidat, nu
se potriviau cu împrejurările economice ale gospodăriilor feu­
dale.
Cunoscând astfel mecanismul vieții economice a epocii fa­
miliale și agrare, vedem că mărfurile vremii erau robii, supușii
ori supușii cu jireabiile lor și trebuesc urmărite deci schimburile
acestor feluri de mărfuri, nu ale piperului, scorțișoarelor, ori cui-
șoarelor, spre ex., care formeazăi mărfurile de schimb ale altei
lumi, de care vom vorbi. Nici măcar produsele agricole nu erau
mărfurile caracteristice ale epocii; aceste produse se consumau
pe loc, și fiecare producea cât îi trebuia gospodăriei sale.
In această situație, unitățile economice ale vremii nu sunt
dependente și nu sunt înrâurite în mersul lor de situația unei piețe
locale sau depărtate. Altele sunt principiile, de care se conduc
oamenii în raporturile economice dintre ei și mai ales în efec­
tuarea muncii lor. Tradiția, obiceiul pământului, rutina, joacă
primul rol și se impune tuturor. O viață nesbuciumată, neînrâu­
rită din afară, neexpusă la prefaceri, dar în acelaș timp lipsită
de perspective de îmbunătățire.
Un suflu de viață nouă, cu alte concepții, cu alte străduințe,
dar și cu perspective mai vaste, se aduce de lumea orașelor.
 PARTEA II.
EPOCA ECONOMIEI ORĂȘENEȘTI ÎN ROMÂNIA

CAP. V.

Nașterea orașelor române.

Cam de prin secolul al 12-lea, începe să se vorbească în

Europa de o lume nouă: aceea a orașelor. Germenii acestei lumi
apăruseră încă mai dinainte; iar noutatea lor nu e decât relativă.
Popoarele mai vechi avuseseră orașe asemănătoare orașelor mo­
derne, cu care nici nu se pot compara orașele, care trăesc în
epoca economiei orășenești, de care ne propunem să vorbim.
Ceeace se vede în secolul al XII-lea, în așâ numitele orașe, este
o palidă icoană a vieții orășenești din lumile antice.
însă viata greco-romană, pe ruinele căreia începuseră să
se formeze popoarele moderne, de prin secolul al 5-lea, era cu
totul îngropată. O populație nediferențiată în ceeace privește
ocupațiile economice trăește în așezări aproape la fel în tot cu­
prinsul Europei. Orașele, care apar în mijlocul acestei lumi, sunt
deci nouă, pentru popoarele nouăi. Și din ceeace știm cu privire
la începuturile orașelor, experiența popoarelor mai vechi nici nu
a folosit celor nouă. Și nu în totdeauna aduc o pagubă încercările
și dibuirile pentru noui creațiuni. Imitația adoarme spiritul și-l
face să se lase târât pe făgașuri cunoscute, ducându-1 adesea în
prăpăstii, în care s’au prăbușit înaintașii.
Orașele nouă, deslipite de tradiția vechilor orașe, dau în­
cetul cu încetul elementele vieții economice moderne. Multe din.
 53

ele continuă să trăiască; până în ziua de astăzi, socotindu-și fru­

moasa vârstă de 10 secole, și unele din ele chiar de 15 secole.
Interesul lor ni-1 dă nu numai lunga lor viață, dar și faptul că
creațiunile lor, dela o anumită vreme, —când se începe în istoria
economică o nouă epocă, — devin patrimoniul poporațiunii în­
tregi a unui teritoriu, pe care se alcătuește o economie națională.
Și chiar în cursul celei de a treia epocă;, a economiei naționale,
orașele sunt în continuu creatoare de noui instituții economice,
îndrumătoare ale progresului material, locuri unde se plămădește
civilizația. Numai în zilele noastre, când un popor întreg devine
un element al unei economii mai vaste, al economiei mondiale,
numai acum se pare că orașele sunt prea slăbite, pentr.u a dâ
energiile, ce trebuesc să conducă un neam întreg pe cărările
complicate ale vieții sale integrale, materiale și culturale.
La nașterea lor însă, orașele corespundeau în totul și sin­
gure, nevoilor economice ale timpului. Un oraș presupune mai
întâiu o specializare în interior. Obiectele, de care au: nevoie
locuitorii orașelor, nu sunt făcute toate de fiecare; există, un în-,
ceput de diviziune a muncii. Faptul acesta atrage după sine ne­
voia unui schimb de produse; astfel orașul devine un. loc de
schimb permanent de produse, pentru că obiecte pentru satis­
facerea trebuințelor se cer în orice moment, de îndată ce un om
nu-și mai produce tot de ceeace are nevoie.
In afară de aceasta, orașul în întregimea lui, nu este un or­
ganism, care să poată trăi prin sine; orașul este dependent de
ținuturile vecine și este cu atât mai dependent, cu cât devine
mai mult oraș, ne mai păstrând nici o asemănare cu satele. Căci,
într’adevăr, la început, locuitorii orașului continuă să exercite
vechile lor ocupațiuni agricole, pentru a-și procură obiectele
alimentare principale, cam așa cum fac și astăzi locuitorii maha­
lalelor multor orașe românești.
Dar când orașul se mărește, și ocupațiunile agricole nu
se mai întâlnesc la populația orășenească, atunci orașul nu mai
trăește prin sine. Orășenii atrag populația țărănească din prejur
să-i aducă produsele în oraș. Astfel se naște o piață, locală, pe
care se petrece periodic un schimb de produse agricole, cu pro­
duse ale populației orașului, sau produse, pe care aceasta le-a
adus de aiurea. De aci înainte, și gospodăriile orășenești și cele
sătești sunt dependente de piață și tot progresul tehnicei în pro­
ducție se petrece sub influența pieții. Comerțul devine factorul
primordial al prefacerilor organizației economice și motorul în­
tregului mecanism.
Acțiunea orașelor nu se mărginește însă numai la crearea
unei piețe locale. Intre focarele acestea de nouă viață economică
și de nouă cultură,, se stabilesc legături durabile, prin procedee,
cari au dispărut astăzi, în cea mai mare parte.
Astăzi bunurile circulă desigur cu o repeziciune și într’o
 54

măsură neînchipuit de mare. Și totuși, este explicabil cum se

pare unora, —în special necunoscătorilor vieții reale economice,
dar cari caută să și-o înfățișeze numai din cetirile istoricilor
vechi și noi, — că schimbul mărfurilor în epoca economiei ora­
șelor eră mai intens, decât mai târziu. Procedeele de schimb de
atunci, peripețiile întâmpinate de negustori, făceau să se înre­
gistreze și să se cunoască mai mult decât azi din drumul stră­
bătut de bunuri. Distantele nu spăimântau nici lumea orașelor
de atunci, după cum nu mai înspăimântă pe nimeni astăzi. In
toate părțile lumii cunoscute atunci circulau negustori cu măr­
furi, cari făceau din orașe numai locuri de popas. Așa că obiec­
tele găsite într’un loc erau puse la dispoziția lumii orășenești de
pe toată suprafața pământului cunoscut. Se poate astfel spune
că există o piață mondială, pe lângă piața locală. In această pri­
vință, nu s’a urmat deci o progresie, căci a existat o plată mon­
dială, înainte de a există o piață națională. Orice oraș eră singur
un organism politic și restul orașelor erau amice sau dușmane,
după cum îi dictau interesele sale economice, indiferent de orice
legături de rasă. Aceasta e caracteristica economiei orășenești
pure.
In genere, orașele au luat naștere în două moduri: printr’o
transformare a satelor, sau printr'o reînviere a orașelor lumilor
vechi.
Prin anumite drepturi speciale, ce se acordă unui sat, prin
situația lui favorabilă întâlnirilor de drumuri interne sau de gra­
niță, prin felul populației și al ocupatiunilor, un sat începe să, se
deosibească de celelalte. Se aglomerează populație cu origini
diferite, așă că nici odată nu se mai poate stabili o filiație până
la un autor comun al tuturor orășenilor, cum se urmărește în mai
toate satele. Amestecul a făcut ca nici măcar naționalitatea să
nu mai poată uni pe locuitorii unui oraș, capi în mai toate orașele
veniau elemente străine de neam, pentru ca să împlinească o
funcțiune economică anumită, cum eră funcțiunea de bancher
spre exemplu.
Toate aceste prefaceri erau și mai ușoare în fostele orașe
ale lumii grecești și romane, și în special în orașele așezate pe
marginea marilor căi de comunicație, pe marginea mărilor și
fluviilor. In orașul vechiu, în care se așezase un șef barbar, sau
unde stătea un episcop, se schimbase de sus orice viată orășe­
nească, și tocmai târziu, când nevoile o cer, se urmează, aceleași
norme, ca la prefacerea unui sat în oraș. Rămăseseră însă orașe,
în afară de gospodăriile feudale. Aspectul acestor orașe se mai
păstră; urmele unei vieți negustorești se cunoșteau. Lipsiâ nu­
mai viața internă, care să umple un cadru creat în alte vremuri.
Astfel erau mai toate orașele înfloritoare odinioară pe țărmurile
Mediteranei și tot astfel erau orașele de pe țărmurile Mărei Ne­
gre și de pe o parte din țărmurile Dunărei. Din vechile ocupații
 55

industriale și comerciale, putinii locuitori, cari mai trăiau în acele

foste orașe, se îndeletniciau încă cu pescuitul și scoaterea sării
din mare, adăogând la acestea și munca agricolă pe terenurile
învecinate cu orașul.
In curentul cel nou de înființare a orașelor, sunt atrase și
aceste foste orașe. La organizarea acestora nu se uită practi­
cele trecutului și de aceea regimul lor se deosibește de regimul
orașelor provenite din sate. Oricât le-a apropiat contactul cel
des în urma legăturilor de afaceri, în curs de mai multe secole,
aceste două tipuri de orașe s’au păstrat până târziu, când o or­
ganizare economică suprapusă satelor și orașelor a realizat o
unificare a organizațiilor orășenești în interiorul statelor, și prin
imitafie în toate statele.
Organizația acestor două tipuri de orașe erâ deosebită.
Unele aveau un regim aristocratic, cu tendința spre autocratism;
pe când celelalte aveau un regim democratic. Origina lor explică
aceste regimuri.
Orașele vechi, după o scurtă amorțire, produsă de panica
migrațiunilor popoarelor, și-au reluat firul vieții, în special acolo,
unde s’a întins o autoritate superioară de stat, cum a fost spre
exemplu în Italia, unde se afirmă autoritatea statului bizantin.
Orașele italiene de sub influenta bizantină depindeau de exarha-
tul din Ravena. Ele erau guvernate de niște funcționari numiți
tribuni, recrutați din aristocrația locală, rămășiță, a vechii aris­
tocrații romane, și întăriți apoi de împărat. începând de prin se­
colul al Vll-lea, în Veneția în special, peste tribuni se numește
un duce, la început numit direct de împărat, iar după deslipirea
orașului de imperiu, ales de tribuni și de cler. Ducele acesta este
viitorul doge, care imită și ceremonialul împărătesc bizantin și
modul de guvernare absolutist. Alegerea lui devine o simplă for­
malitate și familia dogelui tinde să devină ereditară. Dogele
prezidâ marea adunare, — curia ducis, — care erâ centrul în­
tregii administrații și justiții, și se compuneâ din reprezentanții
clerului, ai aristocrației și ai poporului. El numiâ pe functonari
și pe judecători, comandă armata, declară război și încheiâ pace.
Cu oarecari deosebiri de numiri, aceasta erâ organizația mai
tuturor orașelor italiene, și cu aceste regimuri au ajuns apo-
geuri și s’au coborât la ruină.
La orașele provenite din sate, regimul devine din ce în ce
mai democratic, până la un moment, când clasa orășenească
conducătoare devine un fel de castă închisă. In primul rând, ora­
șul este o mică cetate, un Burg, peste care regele sau episcopul,
stăpân al domeniului, pe care se construia, numește un advo-
catus sau un vogt. Orășenii își au însă adunările lor, în care se
discută chestiunile, ce privesc viata lor profesională. Vogt-ul
prezidează câtă-va vreme aceste sfaturi, dar pe măsură ce ora­
șele se desvoltau și se impuneau regilor sau episcopilor, prin fo-
 56

loasele de natură economică ce le aducea, Vogt-ii erau tot mai

mult înlăturați, și rămâneau în oraș numai ca reprezentanți ai
stăpânilor lor, dar erau socotiți ca elemente aproape streine de
lumea orașelor. Ei rămân mai întâi numai cu funcțiunea de ju­
decători, și mai pe urmă chiar judecătorii — indices — sau
Rjchter-'i, sunt aleși de sfatul orășenesc al negustorilor, care se
compune de obicei din 12 orășeni bătrâni, din 12 Biirger-\. Când,
alături de organizațiile negustorești iau loc organizațiile mese­
riașilor, și mai ales când puterea politică a meseriașilor se im­
pune, atunci șeful ales al orășenilor este maistrul, este Biirger-
meister-vX.
Până la această epocă, s’a mers treptat spre un regim tot
mai democratic, scoțându-se în primul rând elemente din stra­
turile cele mai de jos. De aci înainte clasa orășenilor cu drepturi
se închide, iar regimul politic se transformă într’un fel de aristo­
crație profesională, cum am putea numi regimul corporațiilor,
despre care vom vorbi în amănunt.
Ambele aceste tipuri de orașe au venit în contact cu popu­
lația românească, răspândită pe întinsul Daciei romane și tre­
când spre sud peste. Dunăre și spre răsărit peste Nistru, prin re­
giunile dela nordul Mării Negre. Din spre sud și vest au venit
în contact cu Românii orașele italiene și anume cele mai multe
pe Marea Neagră, și puține dintre ele, ca Ragusa, dealungul
Dunării. Din spre nord au venit și s'au infiltrat în poporația ro­
mânească din Transilvania și România de astăzi elemente din
orașele germane. Contactul acesta s’a petrecut cam în acelaș
timp și anume mai înainte de înființarea Domniilor, adică, mai
înainte de a doua jumătate a secolului al XIII-lea.
Totuși, cu toată influenta simultană a două lumi orășenești
deosebite, pe pământul românesc a triumfat organizația oră­
șenească germană. Richter-i germani, numiți în documente de
obicei pe latinește, judices, au devenit în orașele de pe pământul
românesc județi. Iar acei judecători, cari trecuți pe pământ po­
lonez au fost numiți Schultheis, s’au făcut în Moldova Șoltuzi.
Cei 12 Biirgeri ai sfaturilor orășenești s'au făcut în orașele
noastre 12 pârgari, Nu a lipsit nici măcar vogt-ul sau Graful
cetății, — Burgraf-ul, — căci Domnii noștri au avut și ei repre­
zentanți în orașe sau în simplele târguri, pe pârcălabi. Fiindcă
Domniile se întemeiau mai târziu, când rolul Burgraf-ilor eră
șters, nici pârcălabii Domnilor români nu aveau vre-un rol im­
portant; despre activitatea lor se pomenește mai ales în târgurile
periodice, unde funcționau ca un fel de polițai.
Organizația aceasta a orașelor românești nu se întâlnește
numai în regiunile mai apropiate de Germani, dar în toate ținu­
turile românești. Chiar în Cetatea Albă și în Brăila, unde Ita­
lienii au putut să aibă o influență mai mare, tipul organizației
este la fel ca în celelalte orașe românești. Călătorii streini ne
 57

vorbesc de pârcălabi și județi în Cetatea Albă, iar documente!e

ne pomenesc de scrisori și acte ale județului Brăilei.
De prin secolul al XIV-lea și până pe la sfârșitul secolului
al XV-lea, se înființaseră mai toate orașele, care există până
astăzix).
în Moldova, ele s’au menținut, și istoria orașelor de azi se
poate duce în trecut până pe vremea primilor Domni. Se observă
oarecare schimbări în importanța lor economică, relativă; unele
orașe, înfloritoare odinioară prin comerțul lor, au mai decăzut
apoi, fiind întrecute mai toate până la un moment de desvoltarea
economică a orașului-capitală, a lașului. Iar în secolul ultim, de­
cadența economică s'a întins peste mai toate orașele moldovene,
afară de cele dela sud. însă mai nici unul din orașele, care au
avut o însemnătate în trecut, n’au dispărut cu desăvârșire astăzi
în Muntenia, centrul vieții economice prime eră în regiunile
muntoase. Acolo s’au creat și desvoltat primele orașe. Numai
târziu au apărut orașe în partea de sud. Dar între orașele nor­
dice și centrale se observă prefaceri mult mai repezi și mai ra­
dicale decât în Moldova. Orașe mari în secolul al XIV-lea și al
XV-lea ca Târgșorul și Gherghita, pomenite aproape singure de
călători, orașe din care se ridicau Domni sau unde erau neamu­
rile Domnilor, au ajuns repede să nu se mai vorbească de ele și
pe ruinele lor să se întindă astăzi semănături (Gh. Zagoriț: Târ­
guri și orașe, etc.). în schimb, s’au desvoltat în regiuni apropiate
orașe — ca Ploești —care în două veacuri au ajuns să se numere
între cele 2—3 orașe comerciale mari ale țării. Deplasarea acea­
sta mai veche a centrelor vieții economice se datorește în mare
parte schimbării marelui drum de comerț, care străbăteâ Țara
Românească dela Nord la Sud, în urma nașterii orașului Bucu­
rești și a creșterii importanței lui, după ce Constantin Brânco-
veanu stabilește definitiv în el capitala țării, la sfârșitul se­
colului al XVII-lea. Dar în afară, de aceste schimbări, datorite
în parte unor evenimente politice interne, s’a întâmplat în ul­
timul veac mari deplasări ale centrelor economice. Țărmurile
Dunării și mai ales gurile Dunării atrag bogățiile țării întregi
și în aceste regiuni se crează și se desvoltă orașe nouă. Iar
când, pe o mare distanță, ambele maluri ale Dunării devin ro­
mânești și marea udă țărmuri românești, centre mari comer­
ciale se ridică, pe Dunăre și pe Mare, rivalizând prin puterea lor
economică, puterea politică a Capitalei.
Transformările acestea sunt de dată mai recentă și se
petrec într’un timp, când organizația economică ajunge o altă
treaptă, aceea a economiei naționale. Era însă nevoie să deschi­
dem de pe acum această perspectivă, spre a se întrevedea con-
1) Despre Istoria înființării orașelor românești, a se vedea lucra­
rea mea : Originele capitalismului modern izvoarele citate acolo și N.
lorga : Istoria Comerțului românesc.
 58

tinuarea lumei orășenești, a cărei viată economică începem să o

cercetăm, și în alte epoci următoare. Cu aceasta arătăm în acelaș
timp că nu putem fixă o dată precisă când începe epoca econo­
miei orășenești și când încetează, căci economia familială și
agrară se continuă, și după ce domină economia orășenească,
după cum aceasta se continuă după ce domină economia națio­
nală. Despre gospodării feudale pomeniam și în veacul al XVII-
lea și al XVIII-lea, după cum despre o viață oarecum proprie a
orașelor și de o luptă economică de întrecere între ele vorbim
în secolul al XIX-lea și al XX-lea. Noi urmărim însă, organizarea
și mecanismul economic al orașelor ca un tip, indiferent de timp,
și continuăm să o urmărim până prin secolul al XVIII-lea, când
vom începe să ne îndreptăm atențiunea asupra vieții economice
integrale a poporului românesc, asupra economiei lui naționale.
In epoca pe care o studiem, în economia orășenească, vom în­
tâlni născându-se instituții și practici comerciale, care fac esența
vieții economice moderne, căci creațiunile orașelor sunt acelea
care au imprimat caracterul vieții economice întregi de până
în timpul nostru.
începând studiul vieții economice a orașelor românești,
trecem, peste istoria înființării lor, despre care am tratat pe scurt
cu altă ocaziune, și arătăm în primul rând elementele, din care
s’a compus populația orașelor în diverse timpuri, până în pragul
epocii mai nouă.

CAP. VI.
Alcătuirea populației orașelor române înainte de secolul
al XIX-lea.
Orașele românești fiind întemeiate de Germani, cea dintâi
populație a lor a fost de origină germană. Pe orice cale au ve­
nit, origina lor s’a păstrat. Fie că au venit prin Ungaria, chemați
fiind de regii Ungariei să întemeeze orașe, fie că au venit prin
Polonia, Germanii nu și-au schimbat caracterul național, iar în
ceeace privește instituțiile economice, n’aveau să învețe nimic
dela Unguri sau Poloni, și de aceea orașele lor s'au organizat
după tipurile orașelor germane din patria lor.
Din orașele germane din Ungaria și Polonia au pornit ele­
mente, care s'au așezat dincoace de Carpați și au format orașe,
mai înainte și după întemeerea Domniilor. Când se întemeează
Domniile, existau însă multe orașe formate, și Domnii le găsesc
și le recunosc; nu eră nevoie prin urmare să se ceară vre-.un pri­
vilegiu dela Domn pentru înființarea unui oraș, cum se petrecu­
seră lucrurile în Germania. Dar chiar orașele, care se înființează
mai târziu, n’au nevoie de vre-un privilegiu domnesc, cu vre-o
condiție în privința organizării și conducerii, ci imită: în totul
 59

organizația orașelor existente mai înainte, rolul Domnului mărgi-

nindu-se la chemarea vre-unei colonii de Sași sau de Unguri
meșteșugari, ca să formeze un oraș pe vre-una din moșiile sale.
Elementele acestea germane deci, însoțite adesea de Un­
guri și foarte rar de Poloni, formează cea dintâi populație stabilă
a orașelor românești. Ele reprezintă în ținuturile românești civi­
lizația și progresul. în orașele de Germani, se ivesc biserici de
mărime și frumusețe artistică ne mai văzută de Români, de
când pierduseră orice contact cu imperiul bizantin. Dar tot în
ele se vedea pericolul unei înstreinări religioase, prin atragerea
la catolicism a clasei de sus și a Domnilor.
Importanta lor economică a covârșit însă pe toate cele­
lalte. Românii au acum alături de ei o populație cu o cultură și
îndemânare economică superioară, o populație pe care o desna-
ționalizează, o asimilează încetul cu încetul, în cursul veacurilor
următoare, după ce mai întâi învață dela ea arta negoțului,
intrând în legături de afaceri nu numai cu locuitorii din lăuntrul
țării, dar și cu locuitori din țări depărtate, mergând ei înșiși
până acolo, după cum vedeau că făceau Germanii. Au putut să
învețe toate acestea, pentru că populația germană a orașelor
românești prime erâ stabilă, făcea din ținuturile noastre patria
ei adevărată, confundându-și interesele cu interesele întregii po-
pulatiuni locale. Se vede această identitate de interese în special
din modul cum tratează Domnii în privilegiile lor comerciale po­
pulația internă de comercianți, fată de comercianții din alte
țări. Negoțul din țară,, făcut în orașe, erâ negoțul românesc, care
trebuia apărat și încurajat. Negustorii germani din orașele noa­
stre nu erau reprezentanții negustorilor din alte țări, nu-și soli­
darizau interesele lor cu ale conaționalilor lor streini de țară, nu
considerau ținuturile românești ca o patrie temporară, de unde
să scoată tot mai multe .bogății, pe care să le scurgă spre ade­
vărata lor patrie. îmbogățirea lor din comerțul cu streinii, pe
cari căutau Domnii să-i atragă prin privilegii, însemnă îmbo­
gățirea tării noastre. De aceea Românii s’au apropiat de această
populație streină, au avut o comunitate de viată și interese, și
as'milarea a urmat cu pași repezi, ceeace nu se întâmplă în vre­
mea noastră, cu negustorii de aceeași origină.
Mai puțin au avut să profite Românii dela Italieni. De si­
gur, relațiile noastre comerciale cu ei n’au fost păgubitoare.
Italienii aduceau dela ei produsele unei industrii perfecționate
și arătau Românilor ce poate face mâna omenească, dacă; stră­
duința și perseverența o ajută. Apoi, Italienii cutreerau mai toate
pământurile cunoscute pe atunci și aduceau din toate părțile
produsele speciale ale climatului. Aceasta puteâ dâ naștere unei
tendințe de desrădăcinare, unei îndrăzneli de a se avântă în
regiuni necunoscute, la o populație obișnuită cu izolarea și imo­
bilitatea și se știe că tocmai această imobilitate, această domi­
 60

nare a rutinei, sunt cele mai mari piedici ale desvoltă,rii spiritului
comercial.
Toate aceste foloase le-ar fi adus Italienii, dacă ei ar fi
format la noi o populație negustorească stabilă. Ei erau însă un
fel de curieri internaționali. Aduceau la noi produsele lor și ale
tuturor popoarelor și luau dela noi aceea ce le trebuia lor sau
clientilor lor bizantini, în special produsele brute ale pământului
nostru. Prin acest schimb veniâ de sigur bogăție în tară; dar
arta lor negustorească ne rămânea streină și drumurile lor
comerciale prin ei nu ne-au fost arătate.
Italienii, cari veniau la noi, erau reprezentanții marilor lor
negustori din orașele Italiei. Locurile lor de afaceri erau în pri­
mul rând cele câteva orașe dela Marea Neagră și Dunăre, unde
atrăgeau pe Români pentru afaceri. Rare ori străbateau Mol­
dova în special, spre a ajunge la Suceava, de unde se puteau
pune mai ușor în contact cu Polonii. Interesele Italienilor nu
erau în orașele noastre, unde se opriau trecător, ci aiurea în
Bizanț sau tocmai în Metropolele tuturor coloniilor și stațiunilor
comerciale, presărate în tot Levantul, din care făceau parte și
regiunile românești. Deși răspândite pe teritorii imense, în- toată
Europa de Răsărit, în mai mult de jumătate dni Asia și în Africa
de Nord, coloniile și stațiunile comerciale italiene erau conduse
dela centru de Metropolă,, și negustorii din colonii și stațiuni se
supuneau unor prescripțiuni mai severe decât negustorii din Me­
tropolă. Politica comercială a orașelor italiene se simțiă mai
mult în orașele din afară,, decât o simfiau negustorii din centrală.
Din cauza aceasta, interesele negustorilor italieni nu se puteau
solidariza niciodată, cu interesele negoțului românesc. Românii
nu s’au putut apropia și nu s’au asociat cu ei; de aceea nici n’au
învățat prea multe dela Italieni. Din potrivă, Românii au avut
chiar multe conflicte cu negustorimea italiană, și s’a întâmplat să
răpească Italienilor cu forța regiuni de pe țărmul Mării Negre, și
dacă Italienii n’ar fi înțeles pierderea ce ar fi suferit material­
mente din întreruperea raporturilor noastre comerciale cu ei, am
fi avut de câteva ori război cu cetățile italiene, în special cu
Genua sau cu colonia ei Caffa.
Dacă Românii totuși au ajuns într’un moment, al apogeului
lor comercial vechi, să, străbată ținuturi îndepărtate, să cunoască
toate țărmurile Mărei Negre și să pătrundă chiar prin Strâmtori
spre Mediterana, aceasta n’au făcut-o gratie conducerii Italie­
nilor, dar mai mult grație unui alt popor de negustori, bine cu­
noscători ai Răsăritului întreg. Aceștia au fost Armenii. Ei joacă
un mare rol în începuturile comerțului românesc, și sunt un ele­
ment însemnat în alcătuirea populației orașelor românești. Este
necesar prin urmare să ne ocupăm mai de aproape de rostul lor
în viata economică a orașelor și țărilor românești în întregime.
Armenii sunt veniți la noi în mai multe rânduri, dar acei
 61

cari au avut o mai mare înrâurire asupra comerțului românesc,

sunt tocmai cei cari au venit în primele timpuri ale întemeierii
orașelor. Erau un popor vechi, cu tradiții naționale, păstrate
prin multe vicisitudini, cu oarecare cultură, mai înaintată decât
o găsiau în ținuturile românești, și cu o lungă experiență a unei
vieți de stat și mai ales a unei vieți negustorești. Veniau din re­
giunile dela Sudul Caucazului și dela izvoarele Tigrului și Eufra­
tului. Origina lor nu este asiatică, ci europeană. Sunt de rasa
ariană și anume fac parte din Tracii, cari erau răspândiți odi­
nioară în tot răsăritul Europei, fiind cei mai vechi strămoși cu-
uoscuți ai popoarelor, printre care ne numărăm și noi. După
stingerea raselor asiatice semitice, în luptele cu Sciții, Tracii se
întind pe la sudul Mării Negre până la Caucaz și ocupă mai toată
Asia Mică, afirmându-se tot mai mult de prin secolul al VII-lea
înainte de Christos. Nici stăpânirea trecătoare a Perșilor, nici
imperiul și mai efemer al lui Alexandru cel Mare, nu a nimicit
populația tracică de Iberi sau Iviri, cum le ziceau Românii, sau
de Armeni, cari tindeau să se sprijine pe văile Caucazului, după
cum Tracii de peste Dunăre se sprijiniau, contra Grecilor și
mai apoi contra Romanilor, pe văile Carpaților.
Moștenitorii împărăției lui Alexandru Macedon, Romanii,
au cucerit, sub Traian, Dacia Tracilor, dar în acelaș timp, tot
prin Traian, au cucerit și Armenia celorlalți Traci. Numai că in­
filtrarea elementului roman în Armenia nu s’a făcut în aceeași
măsură ca în Dacia, și de aceea Armenii au rămas mai mult Traci,
pe când Dacii au apărut ca Români, în timpurile următoare.
Armenii trăesc ca un stat supus, cât tine stăpânirea ro­
mană, au regii lor, dependinți de împărații romani, și nu rareori
numiți chiar de Romani. Când în centrul Asiei, Perșii se ridică
și-și reîncep o viață politică, Armenii sunt obiectul de ceartă al
Romanilor și Perșilor, până ce puterea romană; slăbește și Perșii
cuceresc Armenia prin secolul al V-lea după Christos. Armenia
eră dorită pentru importanța ei economică, de oarece în Armenia
se încrucișau drumurile comerțului de pe țărmurile Caspicei și
ale Mării Negre, cu acela care veniau din spre India. Comerțul,
ce se făcea în aceste regiuni, făcuse pe Grecii de odinioară ai lui
Alexandru Macedon să se gândească la legarea Mării Caspice
cu Marea Neagră printr’un canal.
Când însă puterea romană răsăriteană se reface, apărând
acum sub aspectul unui imperiu grecesc, al Bizanțului, o parte
din Armenia este reluată dela Perși. Câtă vreme stă sub Bizanț,
Armenia se desvoltă economicește mai mult decât oricând. Acum
apar orașele înfloritoare, ca Tiflis, Erzerum și Trapezund, cu
monumentele lor bizantine și cu populația lor îmbogățită, prin
negoțul, pe care nu-1 mai puteau acapara acum Bizantinii, des-
eendenți slăbiți ai vechilor Greci întreprinzători. Din Armenii
Georgiei ajung împărați și Patriarhi la Constantinopole, iar în
 62

statele armenești șefii erau aproape independenți. Din secolul

al XI-lea însă, se întinde stăpânirea amenințătoare a Turcilor
Seldgiucizi, cari coprind mai toată Asia Mică și unifică: astfel din
nou toate provinciile armenești, împărțite între stăpânirea per­
sană și mai apoi arabă, și cea bizantină. Sub această: nouă stă­
pânire, neînchegată, Armenii sunt aproape singurii negustori ai
Orientului, mijlocitorii schimbului între acest mozaic de popoare,
care s’a găsit mai în totdeauna în Asia Mică. Când Apusul Eu­
ropei se mișcă și pornește în cruciade, pentru a opri înaintarea
Semilunii, Armenii sunt cei dintâi stâlpi de sprijin ai șubredei
stăpâniri latine în Asia. Papa dăruește și aci titluri, cum dăruia
aiurea. Se face un rex omnium Hermenorum, după cum tot papa
făcea pe Ionifă: al Românilor „rege al Vlahilor și Bulgarilor" și
după cum mai târziu se dedeâ voivozilor noștri titlul de Domn a
„toată Țara Românească". însă stăpânirea Latinilor în Răsărit
a fost o simplă vorbă și n’a durat decât din cauza neînțelegerilor
dintre triburile turcești. In secolul al XlV-lea stăpânirea tur­
cească se întinde și se consolidează: în toată Asia Mică, și începe
să treacă în Europa. Acum nu mai eră loc pentru activitatea co­
mercială a Armenilor în Răsărit, și din cauza aceasta Armenii
emigrează pe două căi: 1) spre Mediterana și de aci în insulele
și pe teritorul Grecesc sau chiar mai departe în Apus și 2) către
coastele de Nord ale Mării Negre, în Crimeea Italienilor, în Ru­
sia, în Polonia și apoi în Moldova.
Astfel, două momente principale din istoria Armenilor i-a
făcut să-și părăsească tara și să iâ drumul pribegiei: odată în
secolul al XI-lea și altădată în a doua jumătate a secolului al
XlV-lea. Emigranta au ajuns în ambele rânduri până în regiu­
nile românești. Cei veniți în secolul al XI-lea au trebuit să treacă
și să trăiască mai multă vreme printre Tătarii dela Nordul Mării
Negre, luând dela ei numiri tătărăști și obiceiuri caracteristice
mongolilor de religie mahometană. Acei veniti mai târziu, prin
secolul al XlV-lea, sunt lipsiți de această înrâurire mongolă, de
oarece ei au trecut și s’au oprit în orașe și regiuni, unde dominau
negustorii italieni, și mai ales în Caffa. De acî au mers pe dru­
murile negustorești la Cracovia și la Lemberg, capetele apusene
ale drumurilor Caffei. De acolo au coborît în Camenita și în toată
Moldova, pe vremea când se înființa Principatul. Centrul prin­
cipal al populației armenești din Moldova a fost Suceava, unde
ei alcătuiau un oraș în orașul cel mare, de oarece aveau o orga­
nizație proprie, copiată după organizația tipică a orașelor polone,
cu șoltuz armenesc și cu pârgarii lui deosebiți.
Numai confesiunea lor creștină, deosebită de a Românilor
i-a mai menținut, căci altfel traiul lor prea apropiat de locuitorii
nouei lor patrii le-ar fi șters orice urmă. Dar cu^ toată confe­
siunea, încă din cele dintâi timpuri de viata comună cu Românii,
încep să se desnationalizeze și să iâ numiri românești, trecând în
 63

Ungaria și așezându-se printre Sași și Unguri, ca elemente mai

mult românești, întărind astfel negustorimea românească din
Ardeal.
încetul cu încetul, Armenii se răspândesc în toate orașele
moldovenești dela Nord spre Sud. Dar în orașele dela Sud, se
izbesc de o nouă invazie de Armeni, și anume de acei veniți din
noua Turcie europeană. Armenii, cari emigraseră spre Medi-
terană, se adăpostiseră câtăva vreme prin coloniile italienești
din imperiul bizantin. Când Turcii iau și Constantinopolul și je-
fuesc toate așezămintele comerciale, Armenii fug mai spre Nord
și-și găsesc adăpost câtăva vreme în Cetatea Albăi, unde se gă-
siau la un moment dat mai multi Armeni, decât în tot restul
Moldovei, menținându-se aici chiar după ce Cetatea Albă devine
un Ackerman turcesc. De acî cutreerau orașele românești pentru
afaceri de negoț și câte odată rămâneau acolo unde găsiau un
loc mai prielnic. (A se vedea N. lorga: Armenii și Românii).
Elementele acestea venite la noi pe atâtea căii și în număr
destul de mare, au format o bună parte din populația orașelor
moldovene în special, căci în Țara-Românească s’au așezat mai
puțin, de oarece negoțul eră în acelaș timp acaparat de alți
streini, cari se instalaseră mai înaintea lor. Din cele ce am spus
cu privire la viața lor trecută, putem vedea că Armenii aveau și
o tradiție culturală, dar mai ales o experiență comercială de vea­
curi. Ei formau în țările românești o populație, care eră în stare
să facă legătura comercială între două lumi, care se întâlniau
pe teritoriul nostru: între apusul european și orientul asiatic.
Având legături întinse în imperiul turcesc, unde trăiau nume­
roși connaționali ai lor, Armenii sunt pentru câtăva vreme cei
mai de seamă intermediari în comerțul internațional al Răsări­
tului. Stabilindu-se pe pământul românesc, în orașe, Armenii au
contribuit într’o mare măsură, la desvoltarea comerțului româ­
nesc și apogeul nostru economic de până prin veacul al XVI-lea
li se datorește în bună parte și lor.
Armenii s’au menținut multă vreme în orașele românești.
Intr’un timp au dobândit și o mare însemnătate politică. Ei erau
întrebuințați de Domni ca interpreți în raporturile lor cu popoa­
rele Răsăritului, și ca trimiși domnești. Și cu cât însemnătatea
lor creșteâ, grație culturii și experienții lor comerciale, cu atât
se menținea mai bine conștiința națională. Astfel, pe vremea lui
Mihai Viteazul, care bătuse pe Turci, apăsătorii Armeniei asia­
tice, se mișcă Armenimea orașelor noastre și cei mai de seamă
din ei încearcă prin propagandă o mișcare a Armenimei din
patrie, spre a se liberă de jugul turcesc. Când însă importanța
politică a Armenilor scade, odată cu dispariția legăturilor noastre
diplomatice independente, Armenii din orașe merg cu pași re­
pezi spre românizarea completă. Totuși se pomenește de ei în
tot cursul veacului al XVII-lea și al XVIII-lea, iar în pragul tim­
 64

purilor nouă-, împreună, cu alte elemente streine ale populației

orașelor noastre, înlesnesc pătrunderea influenții economice a
streinilor, venită în conformitate cu o metodă modernă de domi­
nare a popoarelor.
Rolul, pe care îl jucau Armenii în orașele moldovenești și
în comerțul răsăritean al Moldovei, erâ împlinit în Țara Româ­
nească de un alt element strein, care venise să se alăture popu­
lației orașelor. Acest element îl dedeau Grecii, aduși aici tot de
revărsarea puterii Otomane, ca și Armenii.
Invazia aceasta de negustori streini pe măsură: ce se în­
tindea stăpânirea turcească se explică numai prin natura po­
porului turcesc și prin caracterul stăpânirii politice otomane. E
o specialitate etnică, dar e și un semn al vremii de atunci.
Astăzi, stăpânirile politice se întind pe urma și pe dru­
murile răsbătute de negustorii conaționali. în colonii trimit po­
poarele moderne negustori, cari prind rădăcini și în sprijinul lor
se trimit armate. Dar și în Europa, întinderea stăpânirii aus-
triace spre Sud în Balcani a fost precedată de o dominare eco­
nomică, până ce forța s’a izbit de o conștiință națională deș­
teptată. La Turcii veacului al XV-lea și al XVI-lea, adică la acei
Turci, cari nu apucaseră încă pe calea decadenții, tocmai duș­
manii învinși se instalau în ținuturile nouă, unde se întindea in­
fluenta stăpânirii politice turcești, și puneau mâna pe izvoarele
bogăției adevărate, provenită din muncă, din întreprindere.
Turcii puneau și ei mâna pe o avuție, dar pe o avuție ne­
muncită, care veniâ să conrupă pe conducătorii lor și să ruineze
odată cu ei însăși organizația unui stat. Cucerind orașele dela
sudul Țării Românești și dela sudul Moldovei, între care Cetatea
Albă, Chilia, Benderul și Brăila, prima grijă a lor este să: ocupe
vadurile și să instaleze în ele vameși. La Severin, la Turnu, la
Giurgiu și la Brăila se instalează câte un beg turc, cu un funcțio­
nar, care încasă taxele la trecerea mărfurilor, numit giumrucgiu;
iar peste pescăriile orașelor câte un antreprenor, un rtazir. La
atât se mărginiă activitatea negustorească turcească, pe lângă
activitatea acelor funcționari, cari cutreerau tara să: încaseze
ce aveam de plătit Țarigradtilui.
Orașele acestea de sud, împreună cu vadurile și cu un teren
în jurul lor, s’au ținut de Turci până în veacul al XIX-lea, când
străduințele Rușilor, de a-și pregăti niște provincii cu resurse
mai bogate, i-au silit să ni le înapoieze. Dar cu toată stăpânirea
de trei veacuri, negustorime turcească în aceste orașe s’a sta­
tornicit prea puțină, așa că după dispariția stăpânirii politice
urmele turcești în alcătuirea populației acestor orașe, aproape
s’a șters cu desăvârșire. Iar în celelalte orașe românești, nu pre­
scripțiile presupuselor tratate cu cei mai vechi Domni Români
ar fi împiedecat stabilirea negustorilor turci și dominarea de
către a ei comerțului nostru, ci mai de grabă defectul orgam-
 65

zației lor sociale și politice, care îi duceâ la dezastru, cu cât se

întindeau mai mult prin războaie. Fapt este că, în alcătuirea po­
pulației orașelor noastre, elementul turcesc joacă un rol cui desă­
vârșire redus, cutoată dominarea lor politică de veacuri asupra
noastră?
Dar venirea lor nu a rămas fără o influență asupra for­
mării populației orașelor. In Moldova, mai înainte de a sosi Turcii
și apoi odată cu ei, s’au adus Armenii. In Țara Românească,
odată cu Turcii, orașele românești sunt invadate de Greci. A-
ceștia, înlăturați odinioară de Italienii, mai întreprinzători și mai
pricepuți decât ei, dobândesc în imperiul otoman un rol, pe
care nu-1 jucaseră în imperiul lor bizantin. Ei au în mână diplo­
mația turcească, și ei sunt intermediarii oarecum oficiali ai
schimbului de mărfuri în vastul imperiu al Turcilor, care se în­
tindea peste regiuni cu climaturi și poporațiuni atât de deosebite.
Mergând înaintea cuceririlor militare ale Turcilor, Grecii
ajung la un moment să fie negustori internaționali, intermediari
ai schimbului între Europa și Asia. Acest schimb se face prin re­
giunile românești. Aici pun Grecii piciorul mai solid și găsesc o
poporație mai bună de exploatat și bogății mai nesecate. în ora­
șele românești se așează Greci, cari învață limba românească și
trecând peste Carpați, întâlnesc în orașele săsești și ungurești
un element românesc și armenesc numeros, cu care se înțeleg,,
și făcându-șr și acolo centre de legătură, merg până departe în
Apus. Intr’un timp, se; strânseseră mai mulți Greci în Ardeal,
decât în orice altă parte, fiind atrași și de anumite privilegii do­
bândite dela prinții ardeleni, privilegii despre care o să vorbim,
cu ocaziunea organizărilor clasei negustorești. De aci se reîntorc
mare parte din nou în Principatele-Române, în cursul secolului
al XVII-lea și al XVIÎI-lea, când compatrioții lor reușesc să pună
stăpânire nu numai pe viața economică, dar și pe viața culturală,
înăbușind pentru o lungă vreme orice aspirațiuni naționale și
producând o apatie în afaceri și o lâncezeală în suflete, mai pe­
riculoase pentru existența unui popor, decât cele mai strașnice
impilări politice.
Elementul grecesc, care forma clasa de sus a negusto-
rimii orașelor, a lăsat urmele cele mai adânci în alcătuirea po­
pulației noastre orășenești. Până în veacul trecut, aspectul celor
mai multe orașe ale Tării Românești în special, eră acela al unor
orașe cu populație grecească orientală. Și cu tot curentul de
reacțiune națională, orașele comerciale din regiunea de sud a
Munteniei sunt încă în vremea noastră împestrițate cu o popu­
lație negustorească de origină grecească, încă incomplet asi­
milată.
Dacă orașele Țării-Românești au coprins în ele marea
massă, a populației grecești de toate treptele, nici orașele mol­
dovene nu au fost însă lipsite de acest element. In Moldova erau
5
 66

veniti mai cu seamă din Creta și din alte insule grecești, care
trăiseră multă vreme sub influenta comercială a Veneției. Cu­
noșteau limba italiană, pe lângă cea greacă, și tindeau astfel să
continue aspectul vechiului comerț levantin al Italienilor, ur­
mând drumul obișnuit odinioară: Cetatea Albă, Iași, Suceava,
Lemberg și de acî mai departe în Apus. Se impun de îndată, la
venirea Turcilor ca mari negustori, intermediari între Apus și
Răsărit, rezistând în orașele moldovene, dar fără a-și împărtăși
soarta cu aceea a celorlalte populații a orașelor noastre. Acești
greci intră în rândurile boerimii și formează cu chipul acesta pe
premergătorii marilor boeri greci ai epocii fanariote din veacul
al XVIII-lea. Despe marii boeri greci n’avem însă să ne ocupăm
aici, de oarece am eșî din cadrul expunerii alcătuirii populației
orășenești, întrucât acești mari boieri greci, cari ajung să dis­
pună de soarta politică și economică a țărilor române, formau
elementele principale ale populației de stăpâni ai satelor, .aca­
parând gospodăriile boerești, pe cale particulară și pe cale quasi-
publică, prin biserică și prin puterea domnească, de care au
dispus exclusiv aproape un veac.
Tot din împărăția turcească și în aceleași condițiuni au
mai venit în orașele românești și alte elemente streine, care au
jucat un rol însemnat în viata negustorească a trecutului nostru
și se găsesc pomenite în actele vremii. Astfel, din orașul Chipro-
văț din Bulgaria, au emigrat o mulțime de negustori în cursul
veacului al XVII-lea, de frica Turcilor. Au mers în Tara Româ­
nească și în Ardeal, amestecându-se printre Greci, fără a se
pierde, întrucât au avut o armă puternică de conservare, care
le-a adus și oarecare atențiune și sprijin din partea Apusenilor,
și anume confesiunea lor catolică. S’au ridicat în Ardeal în spe­
cial la ranguri mari nobilitare.
întreaga istorie aceasta a orașelor noastre ne arată că
s’a statornicit la noi cea mai cosmopolită dintre populațiile oră­
șenești. Este cineva înclinat să creadă că populație românească
în orașele noastre aproape nu a existat. In orice caz, vreme în­
delungată viata economică și socială a orașelor n.u are nici o
înrudire cu acea din satele românești. Pentru Români, portul
orașelor este „nemțesc", meșteșugul este „unguresc" și uneori
„talian", iar negustorul este „grec", în înțelesul de profesiune,
nu de numire etnică. Românii, cari veniau în orașe, erau de în­
dată înghițiți de streini, se cufundau în massa lor. Desnaționa-
lizarea aceasta se făcea cu atât mai ușor, cu cât numărul Ro­
mânilor în orașe nu era mare.
în orașe steteau într’adevăr mare parte din boieri, cari
erau un fel de furnizori de en gros de produse agricole, fie pen­
tru negustorii streini din orașe, pentru ca aceștia să le ducă
mai departe, fie direct pentru negustorii de peste hotare. Foarte
adesea cele mai înalte demnități, pe vremea Domniilor pur ro-
 67

mânești, erau ocupate de boieri români, cari erau în acelaș timp

cei mai mari negustori ai tării. Negoț cu alte produse decât ale
tării le eră greu Românilor să facă, întrucât streinii, în special
Armenii și Grecii, aveau în mâna lor izvoarele de aprovizionare
cu mărfuri răsăritene sau apusene. Românii se alăturau de aceș­
tia, până Ie învățau meseria, mai mult în calitate de cărăuși, o
clasă destul de numeroasă pe vremea aceea, când toate mijloa­
cele de transport se reduceau la carele trase de animale, pe dru­
muri grele de străbătut, și practicabile numai pentru mici can­
tități d mărfuri.
Cu toată lipsa relativă a elementului românesc în orașe,
negustorimea orașelor devine de cu vreme o negustorime româ-
mâneascăi. Prefacerea este la început economică și tocmai târziu
de tot etnică, națională.
Românizarea intereselor negustorești se face mai ales de
prin secolul al XVII-lea, odată cu organizarea clasei orășenești,
ocupată în negoț și meserii. Aceasta coprinde pe negustorii și
meseriașii, așa numiți „de țară“, spre deosebire de alți intruși de
origină, streină mai recentă. Felul vieții s’a continuat însă în orașe
și Grecii ori Bulgarii nu și-au uitat limba lor spre a împrumută pe
cea românească. Numai în timpurile mai nouă, grație unui pu­
ternic exod dela sate și a unei imigrări lente în orașe, elementul
românesc triumfă., viața intelectuală dobândește caracterul na­
țional și înrâurește puternic și viața claselor negustorești și de
meseriași, cu cât aceștia sunt chemați să se amestece mai mult
în viața publică.
Românizarea populației orășenești a mers cu pași repezi,
dar au trecut veacuri și negustorul „grec“ sau meseriașul
„neamț11 n’au dispărut. Totuși, în tot cursul acestor frământări
lungi, pentru a ne însuși o ramură însemnată de bogăție și pentru
a asimila o clasă de streini, cu care ne împărtășisem soarta a-
proape dela începutul vieții noastre de popor deosebit, nu s'a
dat o luptă mai directă și mai grea de asimilare sau de exclu­
dere, cum se dă de mai multă vreme împotriva unor streini, de
proveniență mai proaspătă, împotriva Evreilor. Chestiunea evre­
iască este și astăzi una din problemele mari ce ni se pun, dar nu
e o problemă națională sau religioasă, cum se crede de unii, ci
una economică. In discuțiile academice, dela noi, problema a-
ceasta s’a pus cu mai multă stăruință, de pe la jumătatea veacului
trecut și a format obiectul celor mai numeroase scrieri, cari au
apărut, întrecând poate chiar numărul nesfârșit al broșurilor în
„chestia agrară11. Cu toate greșalele, ce s’au făcut în punerea
problemei evreești și a discuțiilor inutile, la care a dat loc, ea
formează pentru noi încă una din marile chestiuni economice ale
prezentului. Vom vorbi de aceasta la locul cuvenit. Deocamdată
avem să ne ocupăm de istoria invaziilor evreești în orașele ro­
mânești, redând cu toată obiectivitatea faptele pozitive, care au
 68

fost totuși adesea alterate făjă vre-un folos, în focul discutiu-

nilor.
Ori unde întâlnim pe Evrei, în alte țări, ca și în tarile ro­
mânești, îi întâlnim în orașe sau împlinind ocupații proprii lo­
cuitorilor orașelor, chiar când întâmplător rătăcesc prin sate.
Este de sigur o moștenire seculară a unor înclinări, pe care le-a
imprimat nației evreești, pământul, unde s’a format acest popor;
cel puțin așâ explică aceste înclinări cei mai buni cunoscători ai
rostului Evreilor în viata economică. Din principiu, Evreii nu sunt
agricultori și deci nu pot trăi într’o epocă, în care agricultura
formează ocupația exclusivă a locuitorilor și în care fiecare gos­
podărie își produce toate bunurile de care are nevoie. De aceea,
Evreii nu au putut să trăiască în ținuturile românești înainte de
întemeierea orașelor.
La început, odată cu populația romană venită în noua și bo­
gata provincie, Dacia, s’au strecurat de sigur multi Evrei, de
care erâ plin imperiul roman, mai ales dela dărîmarea Ierusali­
mului. Sunt și oarecare știri privitoare la existenta câtorva Evrei
veniti pentru bogatele mine de aur și argint ale Daciei.
Dar, odată cu părăsirea provinciei de către Romani, cu
dispariția orașelor, cu reînceperea unei vieți pastorale și-agricole
aproape exclusiv, nici urmă de Evrei nu s’a mai păstrat în ținutu­
rile ocupate de fosta populație romană, și de barbarii, cu cari pu-
teâ trăi alături. Numai dela întemeierea orașelor s’ar putea în­
cerca să se descopere existenta Evreilor la noi. Origina orașelor
noastre ne arată însă că în populația fundatoare de orașe nu
existau Evrei.
Intr’adevăr, orașele românești de dincoace de Carpafi sunt
colonii de Sași și Unguri din orașele din Ardeal, iar acestea sunt
întemeiate de populația germană, Infiltrată pe încetul și stator­
nicită între populația românească și ungurească. Orașele acestea
sunt formate după tipul orașelor germane, dar nu cu colonii a-
duse proaspete din Germania, ci cu populație stabilită acî încă
mai de mult, și care se ocupă cu agricultura. Așâ fiind, din Evreu
cari se strecuraseră, în mic număr de altfel, în orașele germane a-
pusene ut s’au adus și în orașele ardelene și deci nici în coloniile
lor de dincoace de Carpafi.
Numai în Polonia, pe unde trecea drumul cel mare de co­
merț dela Caffa spre Apus, regii poloni au atras în orașe, prin
privilegii speciale, Germani din orașele din Apus și împreună
cu ei s’au strecurat și Evrei. Chiar din secolul al XIV-lea se po­
menește de Evrei în Lemberg.
Cu toată vecinătatea Lembergului și cu toate raporturile
comerciale ale Moldovei cu acest oraș, nu se întâlnește în cursul
secolului al XV-lea nici un Evreu în orașele moldovene, deși ni
s’au păistrat documente numeroase din acea vreme. Numai spre
sud, în porturile dela Marea Neagră, ca în Cetatea Albă, supusă
 69

într’o vreme hanului tătăresc, se găsiau Evrei cu locuințe deo­

sebite, după cum se găsiau de altfel răspândiți în Crimea și mai
departe în Asia Mică, proveniți printr’o lentă infiltrare din ve­
chia Palestină; erau prin urmare Evrei ai lumii antice. Rare-ori
îndrășniâ câte un Evreu din Cetatea Albă să călătorească prin
Moldova spre a ajunge la coreligionarii săi dela Lemberg și de
aci mai departe spre Apus. Până în a 2-a jumăitate a secolului al
XVI-lea, Evreii nu s’au stabilit în orașele moldovene, și muntene
si mai puțin, firește și pentru faptul că nici pe drumul Caffei, nici
în porturile Mărei Negre, nu erau prea mulți; iar dincolo de Du­
năre nici urmă de Evrei nu se pomeniâ.
După a 2-a jumătate a secolului al XVI-lea, Turcia este in­
vadată, după cum știm, de Evreii spanioli și portugezi, alungați
din Spania și Portugalia. Tot prin acești Evrei se mărește și nu­
mărul celor din orașele germane, pe unde se strecură al 2-lea cu­
rent de emigrare evreiască. Pe această cale, s’ă produs și creș­
terea poporației evreești din orașele polone.
Evreii spanioli din Turcia pătrund mai mult în Țara Ro­
mânească, pe când cei din Polonia mai mult în Moldova, dar fie­
care împlinesc roluri speciale. Evreii din Turcia, obișnuiți cu mâ­
nuirea capitalului, ajung la Constantinopole să „finanțeze14, cum
am zice în limbagiul modern, întreprinderile cele mai riscate, cu
atât mai mult cu1 cât în acordarea obișnuită de credit erau înlă­
turați, de oarece Grecii erau negustorii obișnuiți de bani ai Ră­
săritului în această vreme. Una din întreprinderile riscate, dar
și rentabile, la care se dedau de îndată Evreii, este aceea de a
credita cu sume enorme, pe vre-un pretendent la tronul țărilor
române, care aveâ să cumpere pe pașii sau vizirii, cari erau în
stare să obțină numirea Domnului dela Sultan. Cu chipul acesta,
Evreii pot veni în Principate, odată cu debitorul lor. Când Aron
Vodă în Moldova și Mihai Viteazul în Țara Românească măce­
lăresc pe toți creditorii, de cari nu puteau; să se mai scape, între
cei omorîți se citează și Evrei.
Toți acești creditori veniau în țările române numai tem­
porar, ca săi-și strângă datoriile din veniturile publice, care ga­
rantaseră creditul acordat; nu erau veniți să se stabilească de­
finitiv în orașe și nici nu se apucau de vre-un alt negoț. Numai
în Moldova, se pomenește spre sfârșitul veacului al XVI-lei, pe
vremea lui Petre Șchiopul, de Evrei, cari se ocupau cu negoțul
de vite, cumpărând boi dela iarmaroacele din Sipinți, Lențești
și Hotin, pentru a le duce la Danzig. De oarece, locuitorii s’au
plâns că Evreii strică rostul iarmaroacelor, Petre Șchiopul i-a
alungat pe toți din țară. Așa că până la sfârșitul secolului al
XVI-lea Evreii n’au reușit să se așeze în țările române.
Iar dacă s’au așezat în țară puțini dintre Evrei, apoi ei n’au
avut mai nici o influență asupra comerțului românce ' u ca
să favorizeze venirea altor coreligionari de peste gianițe. Intre
 70

Marii-Vameși ai Moldovei din secolul al XVI-lea nu se pome­

nește nici un nume de Evreu, și se știe că Marii-Vameși erau și
cei mai mari negustori, ei având aproape monopolul acelui co­
merț, pe care îl socotiau mai rentabil. In clasele de sus ale popu­
lației orașelor nu s’au ridicat în tot acest timp Evreii negustori:
se pomenește totuși, aproape în mod constant, cum mai toți
Domnii au medici evrei și pe aceștia îi întrebuințează câteodată
și în misiuni pe lângă suverani streini.
Prin secolul al XVII-lea se citează în documente Evrei da
orândari, sau arendași de cârciumi, alături de Armeni, și anume
în Iași și Botoșani. Erau însă așa de puțini, încât călătorul italian
Bandini, care notează de altfel la jum. sec. al XVIII-lea toate
națiile, cari trăiau atunci pe pământ românesc, nu vorbește ni­
mic de Evrei. Totuși, cu încetul se strecoară Evrei din Basarabia
prin orășelele și târgurile Moldovei, în calitatea lor de vânzători
de holircă, cum se spune în documente. Merg chiar prin sate, fă­
când cășărie în munți, în apropiere de stânele de oi ale țăranilor,
și începându-și profesia lor caracteristică de cămătari. în e-
xercitarea profesiunii lor, au veșnice neînțelegeri cu populația, și
cârciumile lor devin localuri de imoralitate, ceeace face pe un
Constantin Mavrocordat, la 1741, să interzică Evreilor de a mai
avea slujnice românce mai mici de 30 de ani, sau ca femeile
evreice să țină cârciume.
Totuși, până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
nu se puteâ pune la noi o chestiune evreiască, întrucât numărul
Evreilor erâ mic și împotriva relelor lor apucături se puteâ apăra
poporul român prin măsuri de poliție sanitară. In ultimele de­
cenii ale secolului al XVIII-lea, se întâmplă un eveniment poli­
tic, în urmă caruia orașele moldovene sunt năpădite de Evrei,
târgurile sunt amenințate să, devină pur evreești, iar populația
românească sau românizată a orașelor să dispară, fie printr’o
exploatare directă din partea Evreilor, fie prin aceea că i se ră­
pește izvorul veniturilor. Acest eveniment politic este întinde­
rea stăpânirii austriace la nordul Moldovei și anexarea Bu­
covinei.
Pentru a atrage populația anexată, Austria caută să afle
greutățile, de care suferă,, și să înlăture cauzele mizeriei. Pri­
mul guvernator al Bucovinei, generalul Enzenberg, întreprinde o
anchetă asupra situației economice a populației și găsește că
cea mai mare mizerie provine dela populația evreiască.
Intr’adevăr, comisiunea instituită în acest scop spune la
1781 că „aici în țară Evreii obișnuesc a cumpără țăranului di­
nainte puiul în ou, mierea în floare și mielul în pântecele mamei,
pe un preț mic, și prin această camătă sug cu totul pe locuitori
și-i aduc la sărăcie, așâ încât țăranii împovărați astfel de datorii
și pentru viitor, nu află alt mijloc de mântuire decât să fugă din
țară. Evreii se hrănesc mai mult cu cârciume și dau aici prilej
 71

poporului să bea și să se strice; prin expulzarea lor ar fi hrana

mai ieftină, bețiile s’ar mai opri, înșelătoria în negoțul cu măr­
furi ar încetă, prețul arer.zilor ar scădeâ și satele s’ar păstră
și mai departe.... Până acum n’am văzut Evrei la plug, nici pe
unul îndeplinind munca țărănească, dar am văzut creștini arând
pentru Evrei“ (Zieglauer: Geschichtliche Bilder aus der Buko­
vina zur Zeit der oesterreichischen Okupation, și alte exemple
la N. lorga: Istoria Evreilor, etc.). Iar împăratul Iosif al II-lea,
cel mai umanitar și mai puțin înrâurit de deosebirile con­
fesionale sau de rasă, pătruns însă de gravitatea chestiu­
nii economice și sociale evreești, dă ordin ca Evreii să fie
constrânși la agricultură, deși ei obiectau că sărbătorile loc cad
tocmai pe vremea muncilor agricole. „Ori se fac negustori cin­
stiți, spuneâ împăratul, ori se consacră plugăriei, ori trebue scoși
din țară“. Și fiindcă aceasta nu s’a întâmplat, Evreii au- fost ex­
pulzați. . ;
Goniți astfel din Qaliția, din Polonia și din Bucovina, ne-
fiind primiți în nici o altă provincie a monarhiei austriaco, Evreii
își găsesc refugiu în Moldova și cu chipul acesta orașele și chiar
satele se umplu de Evrei, din cei mai săraci și cu mai rele de­
prinderi. In zadar se încearcă, Domnii Constantin Moruzi și Ale­
xandru Ghica să oprească invazia și acapararea de Evrei a vieții
economice, prin oprirea de a cumpără moșii sau de a se așeză
și la sate. Nestatornicia guvernelor, reaua administrație și neco-
rectitudinea slujbașilor, făceau din toate bunele măsuri simple
deziderate platonice. Toate dughenele orașelor, dintre care cea
mai mare parte sunt în proprietatea bisericilor și a Mitropoliei,
ca și cele mai multe hanuri, sunt luate în arendă de Evrei. îm­
bogățirea lor se face repede și de îndată ajung bancheri, la cari
se împrumută Cămara Domnească, tot mai secătuită^ de nenumă­
ratele cheltueli, și lipsită de- venituri din cauza sărăcirii popu­
lației.
După ce imită pentru câtva timp organizația obișnuită a
celeilalte populații a orașelor românești, după cum vom arătă
mai pe urmă, când zorii timpurilor nouă de expansiune economi­
că a popoarelor apusene se arată și când se caută de Apuseni
drumuri și puncte de sprijin în mersul lor spre Răsărit, cei dintâi,
cari ies din datina țării și se fac premergătorii noilor exploratori
și viitorilor exploatatori, sunt Evreii. Ei nu mai vor să aibă pro­
tecția țării noastre, care nu le mai folosește, nu le mai place nu­
mele de român pământean, ci le convine acela de supus strein, su-
dit cum se ziceâ în limbajul românesc, și de Unterthan, cum se
chiamă în limba germană, și dela care le-a și rămas porecla ce
le este neplăcută astăzi de târtan, adică Unterthane. Astfel trec
Evreii noștri în veacul al XIX-lea și despre rostul lor mai departe
în viața orașelor vom vorbi mai târziu la locul cuvenit.
Am arătat astfel din ce elemente s'a compus populația
 72

orașelor românești în curs de aproape 5 secole, din secolul al

XIV-lea și până în secolul al XIX-lea. Populația orășenească,
deci populația de negustori și meșteșugari, a fost la noi, ca și
aiurea, dar mai ales la noi, o populație cosmopolită, o populație
alcătuită, din elemente streine de neamul nostru și care s’au sim­
țit la început fără patrie, dar care și-au însușit cu timpul patria
poporului, pe pământul căruia s’au așezat. Puterea de desnațio-
nalizare a Românilor, omogeneitatea populației rurale și exo­
dul continuu dela sate la orașe, a făcut ca elementele streine
din orașe să se românizeze, așa că de câteori vre-o invazie nouă
de streini apărea în orașe, orășenimea mai veche reprezenta în
fata noilor veniti interesele și simțimintele românești.
Cum se reprezentau aceste interese, se poate vedea numai
din urmărirea activității profesionale a populației orășenești,
adîcă în genere din cunoașterea comerțului din-orașe. Pentru
aceasta avem nevoie să cunoaștem organizarea profesională a
negustorimii și meseriașilor, cu atât mai mult cu cât organiză­
rile acestea determină felul întregii vieți economice din epoca
economiei orășenești.

CAP. VII.
Organizările profesionale ale populației orașelor românești.
Cea dintâi organizație a populației orășenești are caracte­
rul unei organizații politice, nu profesionale. Am spus într’adevăr
că în fruntea orașelor noastre era un șoltuz în Moldova și un ju­
deț în Muntenia, ajutați fiecare de pârgarii lor. Aceștia aveau
în mâna lor cea mai largă autoritate administrativă și executivă.
In afară, interveniau pentru orășenii lor, dacă Ii se făcea vre-o
nedreptate în vre-un alt oraș, sau cereau pentru ei diferite con­
cesiuni dela șoltuzul sau județul altui oraș. Inlăuntrul orașului
țineau ordinea, asigurau paza și liniștea orășenilor, judecau ne­
înțelegerile dintre ei, și se îngrijiau de strângerea dărilor către
vistieria țării.
In afacerile negustorești propriu zise, șoltuzii ori județii
cu sfaturile de pârgari aveau rolul de căpetenie. Ei țineau un „ca­
tastif al târgului11, în care se treceau toate schimbările de pro­
prietate sau zapisele de datorii. Chiar bâlciurile sau iarmaroa­
cele, care erau alcătuiri deosebite de ființa orașului, se organizau
tot de Sfaturile orășenești. Pentru aceasta existau norme tradi­
ționale, care trebuiau păzite și cine le călca avea să plătească
anumite gloabe sau amenzi șoltuzului. In bâlciuri însă, nu mai se
exercita puterea executivă a șoltuzului, căci bâlciul se ținea cu
o învoire a Domnului; de aceea în bâlciu Domnul are ca polițai
pe pârcălabul său din oraș, iar mai pe urmă și pe vornicii, cari
 73

au să tindă a incasă gloabele ori alte taxe pentru Domnie, în loc

să le mai lase orașelor.
întâlnim prin urmare la început o populație omogenă în
ceeace privește profesiunea, o populație de negustori, care are
o singură organizație generală, unitară, pentru că interesele tu-
turor se puteau apără prin această singură organizație. Populație
cu interese contrarii nu exista în oraș, sau dacă, există în foarte
mic număr, apoi nu eră socotită ca făcând parte legalmente din
oraș. Astfel, țăranii din satele de pe margine, care sunt dăruite
orașului, nu pot fi cuprinși în oraș, nu pot aveâ drepturile orășe­
nilor; numai preoții acestor sate sunt socotiți ca orășeni. Toți
reprezentanții Domnului, ca pârcălabii, vornicii și vameșii, nu
sunt primiți ca orășeni, nu au drepturile de orășan, nu aleg și nu
sunt aleși în sfaturile orașelor și nici nu se pot bucură de foloasele
economice, care se acordă orășenilor.
In această situație, se înțelege că nu se poate concepe exis­
tența unor asociații profesionale speciale, între care să se îm­
partă populația orășenească. Profesia aproape exclusivă eră ne­
goțul și negoțul este cam acelaș, ori cu ce obiect ar fi făcut.
După vre-un secol dela întemeierea orașelor începe să se
vorbească de alte organizații, în interiorul organizației generale
administrative și politice a orașului, se vorbește de frății sau
bresle, adică asociații de meșteșugari, în frunte cu starostii sau
bătrânii lor. Când acestea sunt mai bine cunoscute, ele nu sunt
speciale meșteșugurilor, ci sunt asociații formate și de negustori
și de meseriași, dupăi specialități. Ba încă, eră mai multă deose­
bire între diferitele feluri de meseriași decât între meseriașii și
negustorii, cari se ocupau cu producerea și desfacerea aceluiaș
obiect. Așâ că, într’o breaslă oarecare se puteau găsi meșteșu­
gari alături de negustori.
A fost și în alte țări și la noi o mare discuțiune, cu privire
la începuturile acestor feluri de asociații profesionale, care au
dominat viața economică a orașelor până în secolul al XIX-lea.
La noi polemicele sunt de dată mai recentă și chestiunea s’a mai
complicat prin aducerea în discuție a unor fapte economice, care
se întâlnesc în alte țări, dar care nouă ne sunt cu desăvârșire
streine. Pentru a ne face o idee clară asupra organizărilor ne­
gustorilor și meseriașilor înainte de secolul al XIX-lea, adică
înainte de noul regim, și pentru a putea aprecia teoriile, ce s’au
emis, și a ne face apoi un drum propriu în lămurirea acestei im­
portante probleme de istorie economică românească, este nevoie
să insistăm puțin asupra începutului și desvoltării meseriilor în
orașele românești, căci breslele sunt organizații caracteristice
meseriașilor.
Diviziunea muncii apare la noi nu numai prin întemeierea
orașelor și prin nașterea unei populațiuni. a cărei ocupație'prin-
cipală este alta decât agricultura. Această diviziune apare și în
 74

lumea satelor. Acolo au existat în totdeauna oameni, cari se pri­

cepeau mai bine la facerea unor anumite obiecte. Acești oameni
își procurau singuri toate produsele, de care avea nevoie gospo­
dăria lor, însă prin meșteșugul lor erau în stare să mai procure
și altora obiecte de îmbrăcăminte sau din cele trebuincioase lo­
cuinței și hranei. Astfel se întâlnesc din cele mai vechi timpuri:
cojocari, — dela cari se trag numele de Cojocărești, dat la nu­
meroase sate; apoi pânzari, sucmănari, olari, vărniceri, blidari,
făclieri. Aceștia ajungeau meșteri ai satelor și erau chiar chemați
aiurea în alte sate. De regulă nu produceau spre a vinde, ci se an­
gajau să lucreze pentru altul, primind o plată oarecare în na­
tură pentru tot lucrul efectuat, la care luă parte, ca ajutor, și
stăpânul, care-1 angaja.
In urma acestei munci suplimentare, meșterii aceștia se
îmbogăițiau și deveniau fruntașii satelor, făcându-se astfel o se-
lectiune în mijlocul unei populații omogene.
Mai multă nevoie de obiecte de îmbrăcăminte, hrană și lo­
cuință se simțiâ în gospodăriile boierești. Și de către boieri se
angajau meșteri, în schimbul unor plăti în natură, dar de obiceiu
curțile boierești aveau meșterii lor durabili, luați dintre rumâni
și dintre robi. Când se dăruiau boierilor sau mănăstirilor scu-
telnici sau poslujnici, aceștia erau de obicei aleși dintre cei, cari
aveau un meșteșug oarecare, de oarece astfel aduceau mai mult
folos. Dar meșteșugarii obișnuiti ai curților boerești erau țiganii.
Veniti și răspândiți printre Români chiar dela începutul așeză­
rilor lor statornice, căci au fost aduși de Tatari, prin cele dintâi
năvăliri ale lor, Țiganii sunt luati ca robi de boeri și întrebuințați
la lucrările curții, la facerea obiectelor de fier în special; iar Ți-
găncile la lucrurile din casă, ajutând pe jupânesele și jupânițele
boerilor. Se mențin în această situație, până în secolul trecu\
când ideile de emancipare, de libertate și de egalitate a oameni­
lor, sfarmă lanțurile trecutului și aduc, odată cu alte desrobiri, și
emanciparea țiganilor.
întreagă această lume de meșteșugari ai satelor a rămas
însă tot rurală. Din satele noastre nu s’au făcut orașe, pe lângă
curțile boierului sau ale episcopului. în orașele făcute de streinii,
de cari am vorbit, meșterii au fost tot streini. Boerii, cu slujbașii
lor, și cu toti oamenii lor de curte, au rămas în afară de lumea
orășenească.
Meșteșugarii orașelor se recrutau din aceeași populație,
din care se recrutau și negustorii. Numai la început, se pare că
eră o oarecare diferențiare: negustori au fost pentru România
mai mult Nemții; iar meșteșugari mai mult Ungurii. Cuvântul
meșteșug însuși l-am împrumutat dela Unguri, după ce aceștia
maghiarizaseră cuvântul german Meister, derivat și acesta dela
cuvântul roman magister.
Dar această veche diferențiare, mai mult aparentă, dispare
 75

cu timpul și meșteșugurile se găsesc îmbrățișate de orășeni de

orice origină. Și fiindcă în orașe se desvoltă gusturi mai rafinate,
în urma amestecului de elemente venite în mare parte din me-
diuri mai înaintate în cultură, specialitățile pentru aceiași ramură
de activitate sunt mult mai numeroase. Prin orășeni se nășteau
gusturi noi atât la populația țărănească, cât și mai ales la boerii,
cari începeau să se apropie de Domn și să trăiască mai mult la
reședința lui sau în alte orașe, pe care Domnul le vizita și-și fă­
cea din ele reședințe temporale. Astfel întâlnim o mulțime de
meșteșugari, cari se pot menține numai prin producerea de o-
biecte necesare consumului intern, de oarece export de produse
industriale nu întâlnim în trecutul nostru mai depărtat, după cum
nu întâlnim nici chiar astăzi.
Pentru facerea de obiecte necesare îmbrăcămintei se în­
trebuințau și produse brute interne, dar și materii importate de
aiurea. Intre meșteșugurile îmbrăcămintei a jucat un mare rol
în trecut cojocăria, care erâ deosebită după clasa, pentru care
erâ destinată. O ramură însemnată a acesteia erâ ișlicăria, căci
ișlicarii nu se amestecau cu cojocarii. Când se făceau haine din
materii mai fine, importate, meșteșugarii luau un nume mai ge­
neric, se chiemau craveți, numire slavonă pentru croitorii de mai
târziu; astfel se numiau acei, cari făceau hainele de postav sau
de mătase, ori de cameloturi.
La aceștia se mai adăogau așa numiții astaragii, cari fa­
bricau în țară o pânză inferioară,, care serviâ de obiceiu ca îm­
brăcăminte la haine. Iar pentru clasa de sus, erau prețuiți foarte
mult cazacliii, adică aceia, cari procurau blănurile, ce se purtau
iarna și vara, formând îmbrăcămintea cea mai de lux.
Un meșteșug, care erâ răspândit și ocupă o mare parte din
lumea orașelor, erâ lucrarea pielei și a obiectelor de piele. Cele
mai de seamă orașe și din cele mai vechi timpuri au una sau mai
multe strade, care poartă numele de Tabaci, sau Tăbăcari. Ele
dovedesc existența unei întinse profesiuni de preparare a pielă­
riilor, profesiune, care a decăzut aproape de timpurile noastre,
când trimitem aiurea animalul sad pielea lui brută, pentru ca
streinii să ne-o trimită înapoi tăbăcită, cu prețuri înzecite. Pe vre­
muri în orașele noastre existau străzi întregi și asociații mari
de tăbăcari.
De aceștia depindeâ o serie întreagă de meșteșugari, for­
mând majoritatea populatei din unele orașe, meșteșugari pentru
facerea obiectelor de încălțăminte. Cel mai vechi termen pentru
încălțămintea, introdusă de Sași și Unguri sau de Germanii din
Polonia, este acel de ciobotă, care înlocuiâ sandalul tradițional
roman. Pentru, fiecare fel de încălțăminte, potrivite după rangul
claselor sociale și după cerințele sezonului, ori după, ceremonii,
existau meșteșugari deosebiți, având „ulița" lor specială și aso­
ciația lor separată. Cu venirea în orașe a diferitelor neamuri
 76

streine, se produsese în această meserie atâtea diferențieri, încât

existau atunci denumiri și feluri de încălțăminte cu mult mai nu­
meroase decât astăzi, cu toată deasa schimbare a modei din
zilele noastre. Și fiecare din acele specialități de cizmărie își
avea ciubotarii săi, cu numiri deosebite, făcând asociații sau
bresle aparte. De aceea, întâlnim în enumărarea breslelor cele
mai curioase numiri, dându-ne impresia că ne ocupăm de-o
viată economică foarte desvoltată și rafinată.
Am menționat numai aceste meșteșuguri, pentru a ne face
o idee generală despre profesiunea populației orașelor românești
din cele mai vechi timpuri. Pentru cele mai multe din nevoile zil­
nice se fabricau lucruri în orașe, fie din materii prime din inte­
rior, fie din materii prime aduse de aiurea. Din obiectele nece­
sare trebuințelor zilnice se aduceau multe dela orașele din Un­
garia și Polonia, dar meșterii noștri erau în legături așa de
strânse cu acei din orașele vecine, încât se părea că ei suplinesc
cu obiecte dela vecini ceeace singuri nu puteau îndestulă mo­
mentan. Nici chiar încercări de fabrici nu au lipsit, căci Matei
Basarab avea la Târgoviște o fabrică, de sticlă. Dar organizarea
fabricei nu erâ aceea a unei fabrici moderne; eră tot un mește­
șug, ca oricare altul.
Meșteșugarii orașelor făceau obiecte și le desfăceau sin­
guri, spre a satisface nevoile locale; când nu le puteau satisface,
mai aduceau și de aiurea. De aci rezultă, că meșteșugarul și ne­
gustorul erau, în cele mai multe cazuri, una și aceeași persoană.
Dar meșteșugul se stabilește mai greu; trebue oricât de
mică instalație, trebue materie primă, instrumente și mai ales
ajutoare. Negoțul e mai expeditiv, când există loc de aprovizio­
nare. Cum fondatorii orașelor noastre veniau din orașele vecine
din Ardeal și Polonia, unde meșteșugurile se statorniciseră, după
cum și aci veniseră din alte orașe apusene, aprovizionarea eră
ușoară, și prima ocupație a orășenilor noștri a fost mai mult cea
negustorească. Clasa conducătoare o formează negustorii; ei de­
terming organizația orașului, ei au în mână puterea.
Noile organe administrative, mai întâi profesionale, și apoi
chiar politice, sunt emanatiuni ale unei alte clase, care se formă,
atrăgând în rândurile ei și negustorimea sau luând rolul primei
negustorind. Această clasă este aceea a meșteșugarilor-negus­
tori. Din lumea acestora au pornit breslele, care s’au generalizat
apoi la întreaga populație orășenească. Triumful breslelor asu­
pra vechii organizații orășenești, cu șoltuzii sau județii și pâr-
garii lor, însemnează un triumf al meșteșugurilor-negustori lo­
cali asupra simplilor negustori de mărfuri streine, cu toate că
mai târziu tocmai acești negustori de mărfuri streine acaparează
breslele sau se impun în administrația orașelor prin breslele lor.
Această evoluție are nevoie de o explicație mai largă. însă, mai
înainte de aceasta este locul să vedem aici ce au crezut și ce
 77

cred, chiar unii dintre scriitorii noștri contemporani, asupra ori­

ginii și asupra modului formării breslelor în România.
Marele nostru istoric, d. A. D. Xenopol, care n’a neglijat
prea mult importanța faptelor economice în cercetările sale is­
torice, dar care totuși n’a ajuns să fie pentru noi, din acest punct
de vedere, ceeace a fost pentru Germania un Lamprecht spre
exemplu, d. Xenopol explică origina breslelor românești prin
procedee filologice.
Cuvântul românesc breaslă vine dela slavonescui bratswo,
care înseamnă frăție. De oarece noi am trăit în continuu cu
Slavii, de când am fost separați de masa populației romane, d..
Xenopol presupune ca instituția breslelor este o moștenire ro­
mană, căreia i s’a dat o numire slavă. Căci Romanii avuseseră
într’adevăr asociații de meseriași după specialitate, formând fie­
care un colegium și întreaga populație de meseriași fiind grupată
astfel în colegia. Asemenea colegii nu s’au uitat și când s’au făcut
orașele, mai înainte de întemeerea Domniilor, s’au reînviat și
asociațiile de meșteșugari, cu numirea slavonă de breaslă. D-l
Xenopol admite prin urmare că breslele au început să funcțio­
neze odată cu orașele, și că dacă nu există documente referitoare
la bresle decât de prin secolul al XVI-lea, cauza este că docu­
mentele mai vechi s’ar fi pierdut.
în stabilirea instituțiilor economice e drept că nu trebue să
renunțăm la orice cercetare, de îndată ce ne lipsesc documentele
scrise. Putem restabili organizații incomplet cunoscute, în mod
comparativ, dacă prin aceasta nu contrazicem faptele certe și
documentar cunoscute. O derivare a breslelor din vechile colegia
romane s’ar fi putut admite, dacă felul vieții economice romane
orășenești, în ținuturile românești de mai târziu, n’ar fi fost în­
trerupt în curs de aproape 10 secole; dacă organizația internă și
funcționarea breslelor s’ar fi asemănat mai mult cu colegia ro­
mane, decât cu alte instituții mai apropiate și dacă orașele româ­
nești ar fi fost formate din satele slavo-române și nu din popula­
ție de altă origină. Nefiind așâ, nu se poate adeveri în nici un caz
că breslele românești derivă din colegiile romane.
Numirea slavă se explică prin aceea că instituția însăși s’a
dezvoltat într’un mediu slav, mai întâi în Polonia, și apoi, în
urma neîncetatelor legături dintre orașele românești și polone,
meșteșugarii noștri au împrumutat o numire slavă pentru o insti­
tuție asemănătoare, născută în împrejurări identice și corespun­
zând aceloraș nevoi, ca și organizațiile meșteșugarilor din ora­
șele polone. (N. lorga: Negoțul și meșteșugurile, etc.). Pe acea­
stă cale s’a răspândit numirea de breaslă, dar alcătuirea dela în­
ceput a instituției însăși rămâne încă de arătat.
Teoria d-lui A. D. Xenopol nu se putea susține; au criticat-o
mai toți. Unii n’au combătut-o cu dovezi documentare sau cu
fapte economice proprii vieții poporației românești, ci au apucat
 78

o cale mai comodă: aceea a importării și acomodării de teorii,

născute aiurea. între aceștia, putem numără mai întâi pe d.
Wachmann, care a scris o lucrare Despre Corporații la 1902. Se
spune în aceastăi lucrare că breslele sunt creațiuni românești
proprii, fără vre-o influență venită de aiurea. Argumentarea este
ab ovo. După ce Domnii români nu se mai gândesc la cuceriri,
— și aceasta crede D-sa că se întâmplă pe la jumătatea secolului
al XVII-lea, — atunci populația românească își schimbă ocupația
de căpetenie, adică războiul, și începe să se dedea la meserii și
comerț. Se nasc atunci noi cerințe ale vieții și se prepară un teren
favorabil pentru desvoltarea mai departe a meșteșugurilor. Nu­
mărul meșteșugarilor crește. Pentru a reuși în lupta lor pentru
existență, se asociază și formează bresle.
Se înțelege că lucrurile așă s’au petrecut, când au luat
naștere aceste instituțiuni, în împrejurările arătate. Mulți eco­
nomiști streini, între cari și Brentano, studiind origina corpora­
țiilor de negustori și meseriași, între altele și în lucrarea Die
Gilden der Gegenwart, arată cum s’au ivit cele dintâi asociații
de negustori, în Qilde-le sau corporațiile lor, închegate prin ju­
rământul de frăție și prin protecția unui sfânt, cum aceste Qilde
au mers din satul de origină chiar în țări streine, pentru ca să al­
cătuiască acolo asociații puternice, care să joace și un rol politic
însemnat. Pe de altă parte, s’a mai arătat cum meșteșugarii li­
beri, pentru a-și apăra interesele lor față de clasa așâ numită a
patricienilor, compusă în genere din feudali și negustorii mari,
s’au asociat și au dat naștere breslelor, sau Ziinfte-\or, care au
fost deci creațiuni spontane, impuse de nevoile luptei pentru
existență.
Aceleași teorii și aceleași -argumentări s’au transplan­
tat la noi, fără să fie nevoie de prea multă ingenuositate și mai
ales fără ca autorii lor să-și impună muncă pentru dovedirea lor.
Numai că în asemenea importări și transplantări, trebue
să se cunoască bine faptele stabilite, căci altfel importatorul riscă
să construiască mori în vânt. In ținuturile românești, negusto-
rimea și meșteșugarii veniau de aiurea, orașele nu erau o ema-
națiune a satelor românești, și atunci, dacă procedeele întemeerii
breslelor ar fi tocmai acele expuse in abstracte, apoi ele se efec­
tuaseră mai întâi în orașele de unde veniau negustorii și mește­
șugarii orașelor, ce se înființau în ținuturile românești. Așâ că,
oricât de frumoasă ar fi teoria, n’a putut și nu poate să prindă
rădăcini pe pământ românesc.
Și cu toate acestea, sistemul acesta comod al importării
teoriilor streine pentru explicarea evoluției noastre economice a
ademenit pe mulți. Chiar în lucrarea d-lui Wachmann, se enunță
în treacăt că primele organizații corporative, primele bresle, s’ar
fi făcut de așâ numiții poslujnici sau scutelnici, cari se dăruiau,
după cum am spus în altă parte, mănăstirilor sau boerilor de
 79

către Domni. Fiindcă autorul nu cunoștea prea amănunțit felul

cum se punea această chestiune în Apus, n’a insistat asupra ei.
Teoria a fost reluată însă, mai apoi de alții mai cunoscători și are
o istorie mai lungă.
Unii economiști germani, între cari și Biicher, au socotit
că cele dintâi asociații de meseriași au luat naștere în lumea
servitorilor episcopilor sau feudalilor. Servitorii erau acei servi
personali ai feudalilor, cărora nu li se dedea o hubă să o lucreze
și să aducă stăpânului anumite dări sau să-i facă anumite munci
pe pământul păstrat de el în regie. Acești servi personali erau de
obicei întrebuințați la curte spre a lucră cele necesare îmbrăcă­
mintei sau diferite obiecte de casă, ori diverse unelte agricole.
De oarece aceștia lucrau mai mult decât trebuia pentru curte,
mai desfăceau o parte din obiectele lucrate și la sătenii de pe do­
meniul feudalului. Ei formau astfel încetul cu încetul o clasă de
meseriași, deosebită de alte clase, și când reședința episcopului
sau feudalului devine oraș, cu negustori asociati, atunci meșteșu­
garii se grupează și ei în Ziinfte sau bresle.
După ce s’a învățat bine această teorie, a fost foarte simplu
să se ia poslujnicii dela mănăstirile din ținuturile românești, să se
facă din ei meseriași și să fie duși la alcătuirea de bresle în orașe.
S’a susținut astfel că poslujnicii au fost siliți de episcopi să
se organizeze în asociații, că obligația a putut să aibă efect, întru­
cât poslujnicii erau sub jurisdicția episcopilor. Când acești su­
puși, — poslușnicii, — s’au liberat de sub puterea mănăstirii,
și-au menținut organizația, ce le fusese impusă la început de
episcop. Din mănăstiri, organizația aceasta ar fi fost transplan­
tată în orașe, unde Domnii, pentru motive fiscale, au decretat-o
obligatorie.
Teoria aceasta este construită pe deantregul, nu e dovedită
prin nici un document și nu are nici măcar putința de a se stre­
cură necontrazisă de faptele certe cunoscute. Nu există nici o
.urmă a vreunei știri privitoare la vre-un act al unui episcop oare­
care, prin care să se fi obligat poslujnicii la o organizație proprie.
N’ar fi avut nici o rațiune un asemenea act, nici din partea epis­
copului, nici din partea poslujnicilor.
Poslujnicii erau supușii mănăstirii și lucrau pentru tre­
buințele episcopului și ale oamenilor săi. Ce nevoie ar fi avut mă­
năstirea să-i oblige pe posluijnici să formeze o asociație, când
mai ușor era să-i utilizeze individual, decât sări solidarizeze,
pentru a se opune la cerințele prea mari ale episcopului. Pe de
altă parte, poslujnicii nu lucrau pentru a vinde produsele mește­
șugului lor, întrucât trăiau în sate, într’o lume și într’un timp,
când fiecare gospodărie își îndestulă toate nevoile sale. Interesele
economice ale poslujnicilor, — cari de altfel nu erau numai me­
seriași, — nu se izbiau de interesele altei clase, pentru ca aso-
ciarea lor să aibă vre-un scop de apărare solidară, iar vre-un
 80

scop de ușurare ori de perfecționare a producției nici nu: se poate

măcar presupune. Așâ că, nici episcopii n’aveau vre-un interes
să-i oblige și nici poslujnicii nu găsiau vre-un folos, în împreju­
rările vremii, să se asocieze în bresle. Și instituții, fără să fie por­
nite de vre-un interes al cuiva, nu se pot naște.
Dar hazardul construcției unei teorii așâ de șubrede ar pu-
teâ aveâ o scuză în faptul că la noi apare ca o simplă transplan­
tare a unei teorii născocite aiurea. Nici această scuză nu există.
In Apusul Europei, în ținuturile germane în special, se găsește o
îndreptățire a așâ numitei „teorii a dreptului curții" — hofrecht-
liche Theorie. Acolo, din reședințele episcopilor sau ale feudalilor
s'au format orașe, cu clase de negustori și feudali, alcătuind o
noblețe, un patriciat; erâ interesul servitorilor episcopului, cari
lucrau pentru trebuințele curții, dar și pentru mica piață locală,
săi se asocieze în bresle, care să-i apere și să le reprezinte inte­
resele în fața altor clase de oameni. Și nici acolo încă teoria nu e
admisă astăzi, căci ni s’au păstrat documente, din care se vede
că supușii episcopului se plângeau că nu sunt primiți în breslele
meseriașilor din oraș, iar episcopul interveniâ ca să fie primiți.
Acest fapt este o dovadă că breslele erau organizații proprii altei
categorii de meseriași, și nu supușilor episcopului.
în ținuturile românești însă, teoriile acestea nici nu au vre-o
rațiune de a fi. Din curțile episcopilor sau din mănăstiri nu s’au
făcut orașe. Acestea sunt creațiuni nouă ale unei populații oră­
șenești streine, diferențiate de mai înainte, și care veniâ ca atare
de aiurea. In orașe nu erau poslujnici. Iar despre o emigrare mai
târzie a poslujnicilor dela sate în orașe nici nu se poate vorbi,
și nici n’au putut să o presupună măcar autorii teoriei breslelor
din poslujnici. In sfârșit, și mai puțin discutabil este împrumutul
ce l-ar fi făcut meseriașii din orașe, cari aveau alte nevoi, dela
poslujnicii din sate.
Așâ dar, teoria originii breslelor în asociațiunile poslujni­
cilor, care erâ șubredă prin lipsa oricărei documentări, se dis­
truge prin sine însăși, din cauza imposibilității de a se plantă în
mediu românesc.
Breslele sunt organizări ale meseriașilor din orașe. In ora­
șele românești, ele sunt imitații ale unor instituții similare din
orașele de unde porniau meșteșugarii cari veniau la noi. Apar
însă mai târziu, numai după ce numărul acestor meșteșugari se
mărește și când interesele lor în oraș trebuesc să fie apărate.
Conducerea orașelor o aveau negustorii, cari le întemeia-
seră. Meseriașii încep să-și ducă viața lor aparte, grupându-se
pe specialități, unde erau mai mulți, sau alcătuind o singură gru­
pare, când numărul lor erâ prea mic. Asociațiile acestea, bresle
sau starostii, au trăit multă vreme, fără să atragă atenția, și de
aceea se poate stabili așâ de greu momentul aparițiunii lor, căci
nu se vorbește de ele dela început în documente. Credințe și da­
 81

tini religioase contribuiau la manifestarea exterioară a breslei

și formau în acelaș timp cimentul de legătură între membri. Fie­
care breslăi avea ca protector un sfânt din calendar și ceremo­
niile se fixau în legătură cu sărbătorirea acelui sfânt.
Cu cât populația orășenească se înmulțiâ, ou atât creștea
numărul meseriașilor față de al negustorilor. Negustorii ei înșiși
deveniau tot mai stabili și nu contau numai pe aprovizionarea cu
mărfuri de aiurea, dar și pe producția proprie, cu atât mai mult
cu cât la început negoțul nu e specializat și negustorul vinde tot
ceeace se cere în oraș. Astfel, negustorul devine și meseriaș, iar
meseriașul își desface singur mărfurile sale. Interesele predom­
nitoare erau însă acelea ale meșteșugarilor, căci ele erau per­
manente și apropiau ori solidarizau cea mai mare parte din po­
pulația orașelor. De aceea, organizările meseriașilor se impun
din ce în ce mai mult în conducerea orașelor. In multe orașe,
vechii județi sau șoltuzi, cu pârgarii lor, dispar, sau, dacă se mai
mențin de formă, nu mai au nici o importanță față de starostii
sau vătafii breslelor, cu bătrânii sau epitropii lor. Adunările bres­
lelor, — longea, — dobâdesc o însemnătate politică în orașe din
ce în ce mai mare față de sfaturile orășenești vechi.
Prea departe pe această cale nu s’a mers în orașele româ­
nești. La o absolută autonomie a breslelor nu s’a ajuns la noi,
cum s’a ajuns în multe părți în apus. împrejurările politice ge­
nerale ale Principatelor n’au lăsat să se urmeze nealterată evo­
luția orașelor românești. Puterea politică a Domnilor s’a întins
pe nesimțite și în mod abuziv asupra orașelor, pentru ca să lase
drumul liber unui sistem financiar din cele mai apăsătoare sis­
teme, care au existat undeva în acele vremuri. Cu toate acestea,
până la anihilarea desăvârșită a puterii breslelor, o împrejurare
favorabilăi a făcut să impună pentru un moment organizația bres­
lelor întregii vieți economice a orașelor noastre. Această împre­
jurare este imitarea breslelor formate din meșteșugari și din meș-
teșugari-negustori, de către negustorii propriu ziși. Epoca de
predominare a breslelor, ce se deschide acum, nu mai este epoca
de dominare a meșteșugarilor, ci o epocă de dominare a negus­
torilor. Din această epocă, care se întinde de pe la jumătatea se­
colului al XVII-lea—XIX-lea, avem cele mai multe știri asupra
breslelor. Este deci necesar săi insistăm mai mult asupra acestei
epoci.
Din seria a doua de mari negustori streini, cari au venit să
înnoiască populația orașelor noastre, Grecii formau, după cum
am spus, elementul principal. Mergând înaintea cuceririlor tur­
cești, Grecii au trecut prin Țara Românească și s’au așezat prin
orașele din Ardeal. Acî erâ limita între lumea orientală de sub
stăpânirea turcească și diritre lumea apusană. De aceea, în Ar­
deal se petrecea schimbul cel mai intens și Grecii erau în cel
mai mare număr.
6
 82

Pe la jumătatea secolului al XVII-lea, la 1636, negustorii

greci reușesc să-și solidarizeze interesele și să obținăi dela câr-
muitorul Ardealului, principele Qh. Rakoczy, mai multe înlesniri.
Toți acești negustori formau o asociație, o Companie, care erâ
răspunzătoare față de Domn pentru plata dărilor speciale ale
negustorilor. Compania se conducea prin organele sale proprii
și procură membrilor săi avantajele acordate clasei întregi. Ne­
gustorii acestei asociații s’au numit „Companiști11, pentru a se
deosebi de negustorii locali sau streini, cari nu aveau aceleași
drepturi.
Exemplul Grecilor l-au imitat și Armenii și Bulgarii, cari
au venit în Ardeal în număr destul de mare, după ce mai întâi
trăiseră câtva timp în orașele de dincoace de Carpați și se ro­
mânizaseră. Ei formează la rândul lor în Ardeal mici asociații,
ramuri ale marei Companii, și obțin aceleași privilegii.
Obiceiul trece îndată și dincoace de Carpați. Vechile privi­
legii domnești, care se acordaseră de Domni înainte de căderea
lor sub suzeranitatea turceascăi, nu mai interesau acum pe ni­
meni, și nu mai erau cerute de negustorii vreunui oraș strein.
Ardealul căzuse și el sub Turci și negustorii puteau trece prin
toate principatele românești, ca și când ar fi mers în interiorul
unei împărății unitare. Iar din Polonia, drepturile de a face negoț
în Răsărit se cereau mai de grabă dela Poartă, întrucât nu se; miai
simțiă nevoie de asemenea drepturi, după ce comerțul răsăritean
își schimbase cu desăvârșire caracterul. Așa că, dacăi mai există
acum nevoie de privilegii, acestea se cereau pentru negustorii
așezați în orașele românești, pentru ca prin aceste privilegii să
fie protejați față de alți negustori concurenți sau față de apă­
sările administrației fiscale.
Din Ardeal, dela Șchei de lângă Brașov, vin în Țara-Ro-
mânească negustori, cari nu încăpeau în Companiile de acolo,
pentru a obține aceleași înlesniri ca și Companiștii. Dincoace de
Carpați, imită organizarea Companiștilor și se învoiesc cu Dom­
nia sau cu Cămara domnească, rup o învoiala, adică plătesc o su­
mă fixă ca dare anuală, plătesc o ruptă și se numesc ruptași. Du­
pă aceștia, toți streinii, cari veniau în număr mai mare, căutau în
primul rând, la așezarea lor, să facă o „ruptă11 cu Vistieria. Fa­
vorul acesta, care însemnă scutirea de o mulțime de dări, la care
erau supuși localnicii, îl obițineau streinii conform obiceiului pă­
mântului statornicit aici odată cu venirea Turcilor: prin bacși­
șuri. încheerea une rupte cu Visteriea echivala cu constituirea
unei asociații profesionale, având un prim scop strângerea ba­
nilor datorați Cămarei domnești. Numirea acestei asociații pro­
fesionale este aceea tradițională de breaslă; iar în secolul al
XVIII-lea se generalizează numirea turcească de esnaf, introdu-
cându-se în acelaș timp în viața profesională și'ceremonialul și
întreaga modă turcească.
 <83

Negustorii, cari încheiau o ruptă și alcătuiau o breaslă sau

un esnaf, dobândiau o întărire domnească, un act scris doveditor
al favorurilor acordate, un hrisov. Din cauza aceasta, negustorii
aceștia se chemau și hrisovuliți. Prin faptul că ruptele se făceau
cu streinii, hrisovuliți erau în genere negustorii streini, în timp
ce negustorii de țară n’aveau hrisoave, n’aveau breslele lor, nu
erau deci favorizați, ci erau lăsați sub apăsarea-dărilor tot mai
grele către Vistierie, dări formate în cursul timpului, în urma
cerințelor tot mai numeroase ale Cârmuirii.
Dar nu eră numai această favoare, de care se bucurau ne­
gustorii streini față de negustorii mai vechi ai orașelor noastre.
Hrisovuliții aveau o breslă, care reprezenta interesele negoțului
lor special. Brașovenii singuri aveau dreptul să desfacă marfa
brașoveneascăi, Cazaclâii singuri marfă muscălească, Chiprovi-
venii singuri marfă turcească și mai pe urmă Lipscanii singuri
aveau dreptul să aducă și să desfacă marfă din Lipsea. Ei puteau
opri orice concurență în specialitatea lor. Numai vechii negustori
ai orașelor noastre nu erau organizați separat în bresle și nu erau
apărați de concurență -din partea altora.
Până la un timp, a existat un criteriu de acordare a pro­
tecției prin hrisoave mai puțin jignitor pentru negustorii din țară.
Criteriul erâ specialitatea negoțului și aceasta înțeleasă după lo­
cul de aprovizionare. Cine aducea marfă din Brașov, sau marfă
din Lipsea, în mod obișnuit, se credea atunci că trebue să fie apă­
rat de concurența noilor veniți, cari întâmplător s’ar fi apucat
să aducăi și să desfacă aceeași marfă, stricând prețurile îndă­
tinate.
Dela o vreme însă, văzându-se că hrisovuliții sunt numai
streini, orice negustori dela noi, cari puteau ușor dovedi că nu
sunt Români, obțineau un hrisov și alcătuiau o breslă, indiferent
dacă aveau sau nu o specialitate negustorească. Astfel Armenii
încheie și ei o ruptă, fac și ei bresle după felul breslelor hrisovu-
liților. Iar după ei, profită de aceste împrejurări mai cu seamă
Evreii, cari apăreau în număr mare în orașele românești deabia
acum în secolul al XVIII-lea, când moda breslelor sau esnafu-
rilor, pe bază de avantajii fiscale, erâ în vigoare. Nu exista o
marfă armenească, după cum nu exista o marfă evreiască, și
singurul criteriu de alcătuire a breslelor lor erâ naționalitatea și
religia lor deosebită de a celorlalți orășeni.
Tocmai după ce clasa vechilor negustori de țară se re­
dusese la însemnătatea uneia din nenumăratele clase de negus­
tori nou veniți, la însemnătatea numerică a uneia din clasele de
hrisovuliți, pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, se acordă și
negustorilor de țară un hrisov, fac și ei o breslă și organizația ne­
gustorească se uniformizează.
Din toate aceste elemente se plămădește o nouă negusto-
rime de țară, ale cărei interese se solidarizează grație organiza-
 84

tiei unitare. Toți negustorii trebue să facă parte din bresle sau
cu numirea turcească, din esnafuri; în afară de bresle nu poate
trăi un negustor, căci nu e loc pentru el.
Generalitatea organizației în bresle și obligația unui ne­
gustor de a face parte din bresle, au avut ca efect, ca adminis­
trația și conducerea orașelor să, cadă sub înrâurirea breslelor,
înlocuindu-se cu totul vechia organizație politică a orașelor. Dar
după cum la început șoltuzul ori județul cu pârgarii lor sunt or­
gane ale negustorilor, tot astfel noile organe, care înrâuresc con­
ducerea politică a orașelor pornesc în mare parte din lumea ne­
gustorilor. Numai că negustorii erau acum într’o nouă fază a
vieții profesionale și această nouă fază o împrumutaseră în urma
triumfului vieții meseriașilor. Negustorii închee numai o ruptă cu
Vistieria, spre a fi apărați de dăiri prea mari; dar organizarea
lor internă este imitată după organizarea breslelor existente încă
mai de mult în orașele românești, de când se formase o clasă de
meseriași, cari erau în acelaș timp negustorii mărfurilor lor. Ne­
gustorii de acum puteau cu atât mai ușor să imite organizațiile-
meseriașilor, cu cât ei înșiși, de îndată ce se așezau, tindeau să
unească cu negoțul lor meseria anexă. Așa căi, generalizarea
breslelor nu însemnează un triumf al negoțului, ci un triumf al
meseriei naționale românești, căci meseriașii au reușit să im­
pună negustorilor felul vieții lor profesonale. întreaga legiuire
privată, statutară, a breslelor este înrâurită de nevoile meseriei
și ale desfacerii produselor ei. Iar când alte vremuri aduc des­
ființarea bruscă a breslelor, lovitura de moarte nu o primește
negoțul, ci meseriile românești.
De oarece o epocă lungă, toată viața economică a orașelor
este dominată de organizația în bresle, e nevoie să dăm câteva
lămuriri privitoare la organizarea și funcționarea acestor insti­
tuții.
Breslele se formau pe specialități de meserie sau negoț ;
astfel, cismarii aveau bresla lor, după cum blănării sau zidarii
aveau fiecare breasla lor. La negustori hotăra mai mult origina
mărfurilor, adică locul de aprovizionare, ceeace erâ în fond tot
o specializare, întrucât aproape fiecare categorie de marfă im­
portată își avea orașul său special, unde se fabrica în mod obiș­
nuit și de unde se trimitea apoi în toate părțile, dând acestor fa­
bricate numele orașului sau localității. Așa s’au creat numirile;
lipscanii, brașovenii, etc. Existau însă și bresle alcătuite din me­
seriași cu specialități mai deosebite și se formau chiar asociații'
de bresle, care își păstrau individualitatea lor în chestiunile mai
speciale meseriei, dar apăreau asociate pentru apărarea intere­
selor generale, cum, ar fi fost spre exemplul pentru dobândirea
de privilegii dela Domn sau pentru paza drepturilor organelor
lor conducătoare. Se întâlnesc însă exemple de meserii, înlăun-
trul cărora se alcătuesc mai multe bresle. Astfel, adese ori cis-
 85

marii din acelaș oraș formează două clase distincte: „cismari

de uliță", adică de centru, de lux, și „cismari de mahala11; fie­
care din aceștia își au breslele lor separate.
în fruntea breslelor se găsește 'un staroste sau un maimar
bas a, numire introdusă odată cu întinderea influenții turcești. La
unele bresle, conducătorul se chemă vătaf, și această, numire a
conducătorului eră un semn caracteristic al inferiorității breslei.
Și inferioritatea se deducea mai mult din considerația, de care
se bucură mesera în oraș, decât din micimea numărului mem­
brilor. Deosebirea principală între breslele cu staroști sau mai-
maribașa și breslele cu vătafi constă în modul alegerii acestor
conducători. Staroștii sau maimarbașa erau aleși de membrii
breslei și întăriți apoi de Domni, cari arătau cu această oca-
ziune, care erau drepturile starostilor. Vătafii puteau fi însă, nu­
miți de Domn, iar când breslele erau asociate, vătafii erau în
fruntea fiecărei bresle, dar peste toți eră ales un staroste sau
maimarbașa. Adesea au încercat Domnii să pună stăpânire pe
conducerea breslelor prin numirea starostilor, dar breslele s’au
opus. Numai pe la începutul secolului al XlX-lea, pe o cale in­
directă, Domnii reușesc să se amestece în alegerile de staroști.
La 1795 și mai apoi la 1802, staroștii breslelor sunt introduși în
clasa boerilor, pentru a se bucură de aceleași privilegii materiale
și sociale, ca și această clasă, ale cărei drepturi se tot înmulțiau,
cu cât țărăinimea eră mai mult deposedată și mai jos scoborîtă.
Staroștii mai au să primească acum leafă din așa numita „Casă
a răsurilor", un fel de casierie publică, de unde se plătiau sluj­
bașii Domnului, adică ai Statului. Veniturile acestei case nu se
luau dela bresle, ci prin zecimi adăogate la toate dările, ce plătiâ
populația. Toate protestările breslelor împotriva acestor încăl­
cări de drepturi din partea Domnilor ar fi rămas platonice, de
oarece Domnii știau să se folosească foarte bine de certurile din­
tre membri și să-și impună voința lor. Numai că timpul vieții
breslelor se scurtase. Primul sfert al veacului al XlX-lea aduce
și în Principatele române germenii unor prefaceri economice,
care anunță moartea breslelor. Așa că, breslele n’au mai putut
trăi mult după pierderea autonomiei lor, pentru ca să mai urmă­
rim noua lor înfățișare sub înrâurirea puterii domnești.
Conducerea breslelor n’a fost lăsată niciodată numai în
mâna staroștilor sau vătafilor. In toate chestiunile» mai impor­
tante aveâ să hotărască sfatul sau consiliul breslei, compus în
■cele mai multe cazuri din 24 membrii aleși, numiți în primele tim­
puri „bătrâni", iar mai pe urmă „epitropi" sau „proestoși”. Prin
triumful meseriașilor asupra negustorilor, epitropii iau locul pâr-
garilor în conducerea orașelor și se mențin astfel până, la intro­
ducerea noului regim economic și administrativ.
Și nici acestui sfat de epitropi, cu starostele ori vătaful lor
în frunte, nu-i eră lăsată întreaga conducere a breslei. In chestiu-
 _ 8G

nile mari, care priviau în special compunerea breslei, precum și'

raporturile dintre membrii ei, interveniâ adunarea generală, care
se numiă „longed'.
Cu o astfel de organizație, breslele de meseriași și negus­
tori tindeau spre o autonomie desăvârșită în viata economică și
politică, formând în interiorul Principatelor Române imunități
nouă,’ la fel cu imunitățile boerești. Așa că, puterea publică na­
țională reprezentată prin Domn, nu era în stare să pătrundă în
aceste organizații exclusiviste, iar era de care ne ocupăm este
o eră de dominație de clase cu organizație de castă. Să vedem
cum se exercită, această dominație în viata economică.
După ce breslele se constituesc, .și-și formează statutele
lor, intrarea în breslă este supusă la oarecare formalități. La în­
ceput se înțelege că. nu se făceau dificultăți noilor veniti, întrucât
era loc pentru fiecare și apoi era nevoie de câți mai multi mem­
bri, pentru ca puterea breslei să crească. Din ce în ce însă con­
dițiile de admitere în bresle se îngreuiază. Mai întâi, streinii, a-
dică noii veniti de aiurea, nu mai sunt ușor primiți în breslă. Nu­
mai prin recomandații dela organizațiile corespunzătoate din lo­
cul de origină al acestor streini, pentru a se cunoaște rangul și
calitățile lor, streinii erau primiți și obțineau un fel de certificat
de liberă practică, o teșcherea, cum i se ziceâ atunci. Pentru a-
-ceasta aveau să plătească breslei o anumită taxă și apoi con­
tribuții regulate, cum plătiau toti ceilalți membrii.
Nu toti, -cari exercitau o meserie sau negoț făceau parte din
breasla respectivă. Mai întâi, ucenicii nu aveau nici o legătură
cu breslele. Ei intrau numai în atelierul sau prăvălia unui patron,
în baza unei învoieli, pe care părinții ucenicului o făceau cu pa­
tronul, căruia îi plătiau -ceva ca să le învețe copilul un meșteșug
sau negoț oarecare. De obicei, ucenicii erau trimiși de părinți îir
casa rudelor lor, negustori sau meșteșugari. Întâlnim cazuri, în
care prin testament se lasă de către negustori în grija tutorilor
să deâ pe copii sau pe ucenicii neformați încă în casa unor ne­
gustori oarecari, spre a învăța mărchitănia, lipscănia, etc. (A.
Gorovei: Istoria vieții mele). După terminarea timpului de învă­
țătură, care era de 2, 3 sau -chiar mai multi ani, ucenicul dedea
un examen. Eră adus de patronul său, cu oarecare solemnitate,
în fata adunării generale a breslei și erâ examinat de epitrop și
staroste. Câte odată i se cerea să prezinte și marfă de probă, lu­
crată de el, dacă, erâ vorba de -o meserie. Dacă erâ socotit că
este îndeajuns preparat, erâ trecut într’o situație mai bună, erâ
făcut calfă. Ca atare, el făceâ parte din breslă, eră înscris în ca­
tastiful breslei, plătind o mică contribuție. Dar nu erâ un mem­
bru întreg, nu avea drept să aleagă sau să fie ales între epitropii
sau staroste ori vătaf al breslei. Pentru aceasta trebuia să de­
vină patron. Și patronul se deosibiă în primul rând de calfe prin
 87

aceea că avea atelierul său propriu, cu un număr oarecare de

ucenici și calfe.
La început, trecerea dela calfă la patron se făcea cu ușu­
rință, întrucât patronii nu simțiau pericolul concurenții. Mai
târziu însă, aceste treceri se îngreuiază, căci breasla le cerea
monstre de lucru sau un examen sever, pentru a-i împiedică
să-și deschidă ateliere. In orașele românești această politică
exclusivistă a breslelor nu s’a resimțit prea mult, căci tocmai
când breslele intrau pe această cale, noua organizație economică
apusană își întinde influența ei și la noi și întrerupe o evoluție
normală, aducând o prefacere bruscă a vieții negustorești.
Când o calfă se asocia cu patronul său ori cu altul, sau
când își deschidea un atelier propriu, avea săi plătească și el o
taxă numită havaet și în urmă contribuții regulate, ca orice
membru al breslei.
Toate contribuțiunile și taxele, precum și amenzile date
de organele administrative ale breslelor, erau adunate de un
funcționar special al fiecărei bresle, numit ceauș. Erâ plătit pen­
tru aceasta cu o leafă anumită. Astfel că breslele sunt printre
cele dintâi instituții, care își angajează și plătesc funcționari, cu
leafă din casa instituției. Funcționarii publici, adică slujbașii
Domnului, erau plătiți după un sistem mai primitiv, prin donări
de bunuri imobile mai ales, până ce târziu de tot se face o „casă
a răsurilor", asemănătoare cu casele breslelor sau cum se nu-
miau atunci cutiile breslelor. In cutia breslei se adunau veniturile
breslei, care se plătiau mai înainte în produse, apoi în ceară și
bani. Din aceste fonduri se întrețineau bisericile închinate sfân­
tului fiecărei bresle, se suportau cheltuelile serbărilor comune și
apoi se ajutau membrii bolnavi și săraci și se dedean anumite
sume de bani pentru înmormântare. Din acest punct de vedere,
breslele erau atunci pentru negustori și meseriași aceea ce este
astăzi instituția asigurărilor sociale.
Activitatea breslelor se întindea însă, mai departe și deter­
mină întreaga producție și circulație a bunurilor. Fiindcă bresle
se făceau și de meseriași și de negustori și fiecare orășan erâ în
acelaș timp și producător și consumator, breslele își puneau ca
scop apărarea intereselor consumatorilor, dar nu neglijau nici pe
ale producătorilor. De. aceea în hrisoavele Domnilor și în sta­
tutele breslelor se văd trecute aceste scopuri de pază a intere­
selor consumatorilor și ale breslei.
Gum se împliniau aceste scopuri? Mai întâi, concurența
erâ înlăturată. In afară de membrii breslei, nimeni altul nu puteâ
să vândă marfă, în oraș. Gând veniâ un strein cu marfă, ei erâ
îngăduit să tragă cu carele lui încărcate la unul din hanurile, pe
care le construiau mănăstirile, bisericile, Domnii chiar, și boerii
mari, cari steteau în oraș. Hanurile acestea se deosebiau de log­
gia italiene prin aceea că nu aveaui nici un caracter administrativ,
 ___ 88___

ci numai unul pur comercial; iar de fondac~uri se deosibiau prin

aceea că nu erau construite de orașe și nu le aparțineau.
în hanurile românești, care erau foarte numeroase, în spe­
cial în Iași și București, veniau negustorii de aiurea, engrosiștii,
dar n’aveau voie să-și vândă nimic, până nu sosiâ starostele
breslei instituită de negustorii de acea specialitate. Starostele toc-
miâ cumpărarea mărfii întregi. Prețul erâ astfel fixat pentru în­
treaga aprovizionare a orașului. După această învoială, staros­
tele invita pe toți membrii breslei să iâ parte la cumpărare, cu
cantitățile, de care aveau nevoie, și de nu se ajungea, se atribuia
fiecăruia atât cât i se cuveniâ, după numărul ucenicilor sau cal­
felor lui și după mărimea sau debușeu! de până. atunci al pră­
văliei.
Uneori, marfa întreagă se cumpără pe numele breslei și
după aceea se repartiza membrilor, cu prețul cumpărării.
Așâ se procedă cu materia primă, care se distribuiâ mește­
șugarilor spre a o lucră, și tot așâ se procedă și cu mărfurile, care
erau menite să se desfacă în detaliu pe piață, fără nici o prelu­
crare. Cu chipul acesta, se înlătură concurenta ce ar fi putut să o
facă streinii, întrucât eu nu puteau vinde în detaliu la consu­
matori, dar se micșoră și posibilitatea de concurentă reciprocă
între negustorii și meșteșugarii locali, de oarece fiecare cum­
părau materia primă cu aceleași prețuri și din acelaș loc, deci
de aceiași calitate.
Aceste norme erau pornite în realitate din tendința de a
asigură piața pentru producătorii sau negustorii locali, fără a se
gândi cineva la consumatori. Prețul de detaliu se fixă tot de
breslă și deci de cei interesați în vederea intereselor lor. Peri­
colul nu eră mare, de oarece toți erau producători și consumatori
și ridicarea prea mare a preturilor mărfurilor de către o breslă
ar fi fost combătută prin ridicarea de altă breslă a prețurilor
mărfurilor speciale acelei bresle. Așa că prețurile nu se ridicau
peste măsură, cu tot monopolul absolut al breslelor și câștigurile
diferitelor categorii de meseriași și negustori se nivelau în urma
echilibrării puterilor diferitelor bresle.
Și nu numai acestea erau măsurile luate în vederea prote­
jării producătorilor. Nu se îngăduiâ concurenta între ei, căci a-
ceasta se credeâ atunci că ar fi adus ruina meseriașilor sau ne­
gustorilor, în urma unei micșorări a prețurilor. Pentru1 aceasta,
eră pedepsit acela, care căută să atragă clientela altuia și astfel
reclama nu eră atunci un mijloc permis de a crea debușeuri. De
asemenea, se pedepsiâ acela care oferiâ o chirie mai mare pen­
tru a luă un atel:er sau o prăvălie din mâna unui meseriaș sau
din mâna unui negustor. Iar când o calfă, deschidea un atelier
propriu, nu aveâ voie să-l deschidă în apropiere de fostul său
patron, de oarece cunoscând întreaga clientelă a patronului ar
fi luat cu el o parte din ea.
 89

Tot la înlăturarea concurenții și acaparării pieții de câțiva

mari meseriași sau negustori tindeau și măsurile luate ca nu­
mărul calfelor, ținute de fiecare, să nu fie prea mare. De sigur nu
se fixase dela început câte calfe să aibă fiecare patron, și nu
se fixase pentru că nu se simțise nevoia apărării contra concu­
rentii reciproce. Numai când se înmulțesc numărul patronilor și
când se ivește pericolul extensiunii unei întreprinderi în așa fel
încât să satisfacă nevoile unei mari părți a orașului, înlăturând
pe ceilalți producători, numai atunci se naște tendința de a asi­
gură și garantă fiecăruia traiul din meseria sau negoțul său. Si­
tuația, la care ajunseseră atunci patronii, tinde să fie perpetuată,
de oarece este îngăduit patronului să aibă numărul de calfe,
pe care l-a avut în trecut, dar să nu mai îl mărească.
Față de aceste prescripții statutare cu scopul de a apără
situația economică a patronilor, se găsesc în statute oarecare
dispoziții menite să apere pe consumatori de o exploatare din
partea producătorilor. Se căută anume săi se împiedice falsifica­
rea mărfurilor sau fabricarea lor din materii prime stricate ori
proaste. Negustorii și meșteșugar ii-negustori erau obligați să aibă
în magazinele lor atâta marfă, cât e necesară pentru consumul
local și de aceea trebuiau să se aprovizioneze în destul la vreme.
■Organele breslelor își întindeau activitatea și mai departe, în
ceea ce-i priviâ în special pe meseriași. Se prescriâ anume forma
obiectelor fabricate și într’o măsură oarecare chiar finețea lor,
așa că nu eră ușor cuiva să facă lux, chiar dacă ar fi dispus de
avere mare. Și pe lângă aceasta, moda nu se schimbă atât de
ușor, de oarece numai aceasta nu eră preocuparea starostilor
să conceapă la forme noi ale obiectelor, ori să le mai atașeze vre­
un pandant inutil formelor vechi, pentru ca nici meseriașii să
nu-și mai poată vinde marfa rămasă și nici consumatorii să nu
mai poată utiliza obiectele cumpărate cui un sezon mai înainte.
Cu această organizație și cu acest mod de a funcționa,
breslele trăesc timp de mai multe veacuri, dominând viața eco­
nomică și politică a orașelor și înrâurind întreaga viață eco­
nomică românească. Statul, adică Domnul, nu a văzut altceva în
aceste instituții, decât un izvor de venit pentru Cămara sa și n’a
urmărit față de ele altă politică decât aceea de a putea să le ia
câți mai mulți bani. Fiindcă nu poate să-și facă din staroste un
simplu slujbaș al său, Domnul reușește totuși să facă din crauș-ul
breslei un fel de perceptor, care să se îngrijească de încasarea
ruptelor, pe care le încheiase cu breslele de origină, mai nouă, sau
de încasarea ruptelor și a celorlalte dări tradiționale dela breslele
vechi.
Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și la începutul seco­
lului al XIX-lea, viața economică, făcea instituția breslelor din ce
în ce mai inutilă. Breslele intră pe calea decadenții până ce
târziu, în secolul al XIX-lea, sunt și formal desființate, tocmai
 90

după ce aproape dispăruseră. Cauzele, care au adus această de­

cadență, le vom vedea mai pe urmă, când vom. studia această
nouă epocă.
Ce importanță aveau breslele, pe la sfârșitul secolului al
XVIII-lea, se vede din suma relativ mică ce puteâ să o încaseze
dela ele Vistieria Principatelor, cu toate sforțările ce-și dedea
Domnul și slujbașii săi, ca să iâ cât mai mult. Astfel, la 1782, se
încasă în Valahia dela bresle 200.000 lei, față de o sumă totală
a încasărilor de peste 3 7a milioane lei; iar în Moldova, la 1785,
se încasă dela bresle 25.000 lei, față de total încasările Vistierei
de 2.840.000 lei. (Thomas Thornton: Starea de acum din oblădui­
rea geograficească, etc., a Prințipaturilor, etc., Buda, 1826). Iar
după o statistică a vistieriei muntene din 1'820, existau în Va-
lachia un număr de 3.498 breslași între cari se găsiau numai 127
Evrei. (V. A. Ureche: O statistică a Țării Românești din 1820).
După toate aceste expuneri, privitoare la viața comercială
internă, ar urmă să ne ocupăm de procedeele schimbului de măr­
furi din era dominației breslelor, de instrumentele de schimb și
măsură, și de valoarea sau prețurile mărfurilor în cursul timpului
străbătut. Cum însă mai toate acestea depind și de raporturile
noastre comerciale cu streinii, de comerțul exterior de atunci,.
este nevoie să ne ocupăm mai întâi de rapoiturile comerciale ale
Principatelor cu popoarele învecinate.

CAP. VIII.

Raporturile comerciale externe ale Românilor până la sfârșitul

epocii dominațiunii breslelor.

In raporturile comerciale dintre popoare, sunt doi factori

hotărâtori: natura pământului, pe care s’a așezat un popor și
situația geografică a teritoriului ocupat. Nu încape îndoială că
omul pune în mișcare acești factori; prin înțelegerea și munca
poporului, prin ingenuozitatea și stăruința lui neîncetată, natura
moartă este înviată și folosită, iar posibilitatea unei situațiimi
avantajoase este realmente exploatată. Dar toate aceste calități
ale poporului nu pot lucra în contra factorilor naturali ai solului
și situației geografice, ci numai paralel cu ei. De aceea, caracterul
raporturilor comerciale externe ale unui popor nu se schimbă,
pentru că neschimbătoare sunt și natura solului și situația geo­
grafică.
Numai că acțiunea omenească poate să crească și câte­
odată să scadă forțele naturale, ce i le pune la dispoziție solul și
situația geografică. Din cauza aceasta, în cursul vieții unui po­
por se întâlnesc epoci de activitate comercială externă mai in-
 • 91

tensă și epoci de lâncezeală și izolare comercială. In toată evo­

luția, este însă uri fir conducător, de care se tine întreaga acti­
vitate comercială, ori-care ar fi împrejurările politice, prin care
trece acel popor.
Sub înrâurirea celor doi factori hotărâtori în raporturile
comerciale externe, comerțul nostru cu popoarele învecinate sau
mai depărtate nu și-a schimbat caracterul, dela începutul vieții
noastre economice și până astăzi; iar dacă în ultimele decenii se
pun oare-care străduințe pentru a nimici unele legături de de­
pendență economică, apoi ele nu vor avea nici un efect, dacă se
vor face în contra forțelor naturale, pe care ni le pune la dispo­
ziție solul și situația noastră geografică.
In cursul celor 6 secole, de când putem urmări o activitate
comercială a Românilor, din sec. al XlV-lea, până în secolul al
XX-lea, comerțul nostru a avut două direcții principale: una este
spre lumea continentală: apuseană și nordică; iar alta este spre
popoarele mărilor, spre Orient, ori spre Levant, pentru a între­
buința limbajul multor veacuri trecute. Statornică este Lumea
continentală, căci clienții sau vânzătorii noștri din această parte
au rămas aceiași, și dacă i-am părăsit pentru un moment, i-am
regăsit după aceea, cu aceleași cereri pentru produsele noastre
și cu aceleași surplusuri din munca lor. Mai schimbătoare au
fost popoarele din Levant, cu care am avut raporturi comer­
ciale. La anumite epoce, vecinii dinspre Orient au fost înlocuiți
și alți nou veniți au continuat rolul lor față de poporația ro­
mâneasca.
Insă mărfurile comerțului nostru în cele două direcții au
rămas aceleași, oricare erau popoarele, care ni Ie aduceau sau le
luau dela noi. Aceasta nu însemnează însă că izvoarele noastre
de aprovizionare sau piețele de desfacere au rămas veșnic ace­
leași. Multă vreme am luat mărfuri făcute de vecinii noștri cei
mai apropiați spre nord și apus, dar a venit un timp, când am
mers să cumpărăm aceste mărfuri mai de departe și să le tre­
cem numai prin ținuturile Ungariei și Poloniei. De asemenea
mărfurile răsăritene ni s’au adus din China, din Persia, din Ara­
bia și din Grecia, și încă a venit un timp, când cele mai multe
din aceste mărfuri ni s’au adus, pe alte căi, d:n India și America.
In genere, se observă o creștere a activității noastre co­
merciale externe, în cursul celor 6 veacuri, pe care le cunoaștem
mai bine. Dacă nu s’a mărit fără întrerupere cantitatea de marfă
importată și exportată, apoi varietățile de mărfuri s’au înmulțit
în continuu. Au fost timpuri într’adevăr, în care și aducerea de
mărfuri streine și trimiterea de mărfuri românești peste hotare
au fost reduse și chiar momentan suprimate. Acestea sunt mo­
mente de criză comercială, care au înrâurit viața economică
generală, au simplificat traiul. Crizele de atunci nu sunt ase­
mănătoare cu acele, care au bântuit viața economică în veacul
 92

trecut, nu sunt crize de supraproducție, ori krachuri financiare.

Ele sunt întotdeauna efectul unor încurcături politice, ale răz-
boaelor noastre sau ale războaelor și schimbărilor politice din
jurul nostru, ale căror înrâuriri le-am simțit întotdeauna.
Dar cu toate aceste crize momentane, dacă ne aruncăm
privirea peste epoce mai mari, vedem că mărfurile importate
și exportate se înmulțesc din secol în secol, și după încetarea
unei crize, se reia de îndată viața economică de mai înainte și se
duce mai departe. Acesta e semnul unei desvoltări continue.
Mărfurile, care au intrat în uzul populației românești, se cer din
ce în ce mai mult, și pe lângă ele se introduc alte mărfuri, care
nasc alte nevoi. Viața economică devine din zi în zi mai com­
plexă, și chiar secolul al 18-lea, atât de decăzut din punct de
vedere politic și cultural național, are încă o viață economică
•destul de complexă, dovedită prin multiplele cerințe și prin va­
riatele produse, ce le satisfac.
Aprovizionarea cui mărfuri stă mai mult în legătură cu lu­
mea orășenească, de oarece prin negustorii orașelor sau prin
streinii, cari se opriau în orașe, se făcea tot importul, în timp ce
•exportul nu este monopolizat de această populație și nici nu se
face după normele stabilite de organele ei.
Urmărim totuși importul și exportul numai până la sfârși­
tul epocii dominării breslelor, de oare ce după această epocă,
aprovizionarea cu mărfuri din afară se face după norme cu totul
deosebite, care nu rămân fără înrâurire asupra exportului.
InlăuntrU’l acestei epoci, distingem trei mari perioade, ho­
tărâte de schimbările petrecute în comerțul nostru cu Levantul.
1) Perioada comerțului corporativ deschis.
2) Perioada comerțului corporativ monopolizat.
3) Perioada comerțului individualist de engros și corpora­
tiv de detaliu.
Cronologic, prima perioadă se confundă cu era de domi­
nare a mărilor și drumurilor comerciale răsăritene de către
Italo-Bizantini. A doua perioadă se întinde dela coprinderea țăr­
murilor Mării Negre de Turci și până la începutul decadenții
lor, în secolul al 18-lea. A treia perioadă se întinde peste secolul
al 18-lea și peste o parte din secolul al 19-lea.
Prima perioadă se caracterizează prin raporturi comer­
ciale dela oraș la oraș. Există o corporație, acea a' orașului, dar
această corporație nu e exclusivistă. Ori-cine vine și se așază
în oraș, are dreptul să facă negoț, să-și desfacă sau să cumpere
mărfuri. In afară de aceasta, nici un popor sau un oraș strein
nu are drepturi sau pretenții la acapararea produselor locale sau
la vânzarea exclusivă a mărfurilor sale. De aceea am numit a -
•ceastă epocă, a comerțului corporativ deschis.
In a doua perîodă, lucrurile se schimbă. Breslele pun stă­
pânire pe viața economică a orașelor. Diferitele ramuri de ne-
 93

got Și meșteșug se găsesc în mâna lor și nimeni nu se mai poate

nutri din acele profesii, dacă nu face parte din breslă, unde nu
se poate pătrunde, decât cu anumite condiții. Iar în afară, Turcii
dețin calea mărilor, împiedică.pe ori-cine să mai vină pe această
cale la noi, și devin astfel singurul nostru cumpărător pentru a-
numite produse. Multă vreme au exercitat chiar un monopol
formal, impunându-ne vânzarea cu plată și câte odată fără plată
a unora din produsele principale ale ținuturilor românești, și in­
terzicând vânzarea lor la alte popoare. De aceea am numit a-
ceastă perioadă a comerțului corporativ monopolizat.
In a treia perioadă, puterea politică turcească, rusească și;
austriacă, în țările române, se anihilează; iar acapararea eco­
nomică din partea Turcilor începe să dispară, fără a fi înlocuită
imediat cu o alta. Desvoltarea industrială a țărilor apusene și
prefacerea mecanismului schimbului au înrâurire asupra vieții
noastre economice. Țările apusene încearcă să se întindă eco-
nomicește în răsăritul Europei. Dinspre Nord, Germania și Aus­
tria, își trimit consulii lor, — un fel de exploratori de tere­
nuri neexploatate, — iar dinspre Sud Anglia, Olanda și Franța,
se opriaui și se întăriau la Constantinopol, pentru ca de aci
să se infiltreze spre Nord. Negustorii aparținând acestor popoare,
rămân afară din corporațiile sau breslele locale, sau dobândesc
o astfel de situație, încât își păstrează libertatea de mișcare, pe
care le-ar fi încătușat-o breslele. Ei sunt intermediarii între Ro­
mâni și piața streină. Comerțul local este-încă dominat de bresle,
dar raporturile noastre comerciale cu streinătatea sunt în mâna
marilor negustori, de obicei supuși ai altor popoare. Aprovizio­
narea se face prin ei, dar desfacerea locală e în puterea bresle­
lor. Iar exportul în mare se mijlocește tot prin ei. Așa că, acea­
sta este perioada comerțului individualist de en gros și corpo­
rativ de detaliu.
După aceste caracterizări generale, să vedem prin ce pro­
duse am fost noi dependenți de alte popoare și prin ce produse
ne-am plătit datoriile; care au fost piețele noastre de aprovizio­
nare și care ne-au fost debușeurile.
Mărfurile se găsesc înregistrate în tarifele vamale, ce ni
s’au păstrat din diverse timpuri, cu numele și cu taxa ce trebu­
iau să plătească. Expunerea amănunțită a împrejurărilor în care
s’au stabilit diversele tarife, precum și arătarea sistemelor va­
male din diferite timpuri, nu ne interesează de astă-dată, și de‘
alt-fel asupra lor am dat câte-va detalii, cu altă ocazie. Vom
notă numai de astă dată mărfurile, care se găsesc înregistrate
și după care ne putem dă seama de felul vieții economice a Ro­
mânilor din fie-care moment.
In cele dintâi privilegii ale Domnilor, dela sfârșitul secolu­
lui al 14-lea și începutul secolului al 15-lea, se găsesc notate pu­
ține mărfuri importate, în ceeace privește speciile lor. In primele-
 94

timpuri se notează ca mărfuri aduse din Brașov numai postavul

și ceara. Dar de îndată, în privilegiul lui Mircea cel Bătrân, de
la 1413, postavul este deosebit după locul de proveniență și a-
nume se aduceâ postav dela Ypres, dela Louvain, dela Colonia
și din Silezia. Pe vremea lui Vlad Țepeș se mai citează, pe lângă
mărfurile cunoscute din privilegiile anterioare, și obiecte de îm­
brăcăminte gata, și anume șube, cojoace; apoi fier, oțel și alte
obiecte de metal, în primul rând cuiele de șindilă, armele și dife­
rite mărunțișuri. Pe vremea lui Radu cel Mare, cam în momen­
tul când se statornicia stăpânirea turcească în ținuturile româ­
nești, importul din Ardeal se continuă, adăogându-se la artico­
lele cunoscute altele nouă, cum erau carele și diverse obiecte
de aramă.
Pentru Moldova, piața de aprovizionare cu astfel de o-
biecte era Lembergul. De aci se aduceâ pe vremea lui Alexandru
cel Bun diverse postăvării, pălării și haine lucrate, ba chiar și
îmbrăcăminte mai de lux pentru Domn și Domniță, cum eră
postavul de Anglia și bonete roșii de ciocîrlat, adică de mătase
roșie numită în italienește scarlatto, iar în nemțește Schralach,
și în franțuzește ecarlate.
Așa dar, în general, se aduceau în Principatele Române din
spre Apus, prin orașele Brașov și Lemberg, mai cu seamă, o-
biecte pentru îmbrăcămintea de toate zilele și obiectele indispen­
sabile de metal.
Spre Răsărit, la începutul Domniilor românești, locurile
de aprovizionare și căile comerciale erau în stăpânirea Italieni­
lor, cari înlocuiseră pe Greci în imperiul bizantin și se întinse­
seră dincolo de limitele imperiului, până la cele mai depărtate
surse de aprovizionare, în India și China. Așa că, tot ceea ce a-
duceam dinspre Orient, ne veniâ prin negustorii italieni și în
parte prin Armenii, cari mergeau pe urmele lor. In cele dintâi
privilegii ale Munteniei, se găsesc trecute ca mărfuri de peste
Mare: piper, șofran și alte feluri de specii, ca mirodenii și bă­
cănii; ba chiar bumbacul și părul de cămilă (camelotul) se gă­
sește notat în privilegiul lui Mircea. Iar în Moldova, pe drumul
Tatariei, dinspre Caffa, veniâ pe vremea lui Alexandru cel Bun:
piper, tămâie, vin grecesc dulce și diverse feluri de mătase, des­
pre care vom vorbi îndată mai în amănunt.
Prin urmare, din Orient ne veniau mărfuri ale altor clima-
turi, întrebuințate în parte la alimentația de lux, dacă se poate
exprimă astfel, în ornamentare, în îmbrăcămintea de lux.
Această caracteristică a comerțului nostru se menține în
tot cursul secolelor următoare: dela vecinii dinspre Nordul și
Apusul ținuturilor românești ni s’au trimis obiectele comune, pe
care se bazează consumul în massă; dinspre Răsărit ne-au venit
mărfurile rari, care constituesc în gospodăria omenească un lux,
 95

■consumul lor se poate reduce, iar felul lor se schimbă după cul­
tura poporului și după moda vremii.
Când vin Turcii și, în a 2-a jumătate a secolului al 15-lea,
pun stăpânire deplină pe Constantinopol și pe strâmtori, iau în
primire cheile comerțului Mării Negre: Trebizonda, Caffa și mai
ales Chilia și Cetatea Albă, plămânii Principatelor Române de
atunci, comerțul românesc își păstrează mai departe caracte­
ristica lui, numai că, în locul Italienilor, apar urmașii vechilor
Greci întreprinzători și dominați de spiritul de independentă,
apar Grecii cei noi, intermediari timizi și slugi plecate ale Tur­
cilor; iar marfa adusă din Levant, în loc să se mai numească
„marfă frâncească", așâ cum se numiă pe vremea Italienilor, se
chiamă acum „marfă turcească".
în ce constă marfa turcească? întâlnim o varietate foarte
mare de obiecte și produse, destinate consumului de lux, ames­
tecate cu puține mărfuri mai indispensabile vieții. Iar luxul eră
acum acel, pe care îl dâ moda turcească, atât în îmbrăcăminte,
cât și în felul alimentației.
Suntem obișnuiți în genere să credem că venirea Turcilor,
cu jafurile lor sălbatice, a aruncat cea mai neagră mizerie asu­
pra țărilor române. Faptul e adevărat, dar cu o rectificare. Mi­
zeria a fost într’adevăr aruncată, dar numai asupra masselor po-
porațiunii, care avea să suporte greutatea stăpânirii turcești,
precum și pe aceea a oligarhiei, ce se instituiește, de îndată ce
puterea Domnilor se anihilează prin amestecul Turcilor în trebile
noastre publice. Clasele de sus ale poporației române pierd sim­
țul independenții, devin incapabile de preocupări mai înalte ale
spiritului, și, în mod firesc, se lasă târâte de torentul unei vieți
trândave și luxoase, în torentul așâ numitei vieți orientale, pe
care o imprimaseră altor popoare climatul, în care trăiau, dar
pe care o aduceâ la noi numai anumite împrejurări politice ne­
faste. In aceste clase, nu se simte mizeria, ci dimpotrivă rafine-
ria, caracteristică timpurilor lipsite de idealurile, care să răpească
unei generatiuni întreaga energie a spiritelor mai distinse.
Așâ erâ atmosfera în clasele de sus ale poporației după ve­
nirea Turcilor. De n’am aveâ alte știri privitoare la această e-
pocă, am puteâ totuși să ne d!ăm seama de viata economică a
acestor clase numai după mărfurile, care se importau și consu­
mau în Principate în timpul dominatiunii exclusive a Turcilor
asupra Orientului. întâlnim varietăți de mărfuri de lux atât de
■numeroase, încât de abiâ dacă le întrec varietățile mărfurilor din
timpurile noastre, când rafineria vieții își găsește cel puțin justi­
ficarea în preocupările mai înalte ale spiritului, pe care ni le im­
pune și nouă civilizația timpului.
Vom înșiră mai întâi toate aceste mărfuri, cu numirile pe
care le găsim înregistrate în tarifele sau în corespondenta co-
 96

mercială a timpului, dând apoi câteva lămuriri asupra unora din.

aceste mărfuri.
Sub numele de marfă turcească, se înregistrează în tarifele,
unde se prevede și taxa ce irebue plătită la intrare în tară, ur­
mătoarele specialități: piper, mătase, stofă de Atlaz, de urșinic,.
de camhă, ciocărlat, paftale, covoare, plapomă de cumhă, ca-
melotui, olofirul (purpura), hazdeele, astariul de bumbac, ceat-
ma de mătase brodată, ceftul de mătase, sandalul, coffertile de
satin, găitanul, caftanele, mahramele, meșii și papucii, mutcalul
(cit), tafte, ștofele de fir, beteala, hlăni de sângeap, testemele,
mese (fete de masă), teci, paivane (funii), năstrape și ibrice, tă­
mâie, nestimate, scrumbii, vin de Malvasia, piatră acră, unt
de lemn.
In toată această înșirare de varietăți și numiri de marfă
turcească, dintre care unele se păstrează în limbajul obișnuit al
negustorilor și cumpărătorilor până astăzi, cele mai multe sunt
ștofe de mătase. Mătasea și ștofele de mătase au fost multă vre­
me un produs specific al Asiei, chiar după ce a ajuns să fie cu­
noscut modul producerii ei și în Europa. Patria cea mai veche a
mătăsei a fost China și numai cu multă greutate s’a furat dela
Chinezi secretul culturii gândacilor de mătase și s’a transplantat
această cultură și la Constantinopole, pe vremea împăratului
Justinian. Insă cultura mătăsii a prins rădăcini mai mult în ora­
șele înfloritoare ale Asiei: Bagdad și Antiochia, și în marele cen­
tru comercial al vremii din Africa, în Alexandria.
Italienii, în timpul dominației lor asupra comerțului Levan­
tului, aduseseră mătasea pe mai toate piețele europene; la noi
erâ foarte cunoscută la Suceava, atât ca mătase brută, cât și sub-
forma de ștofe. Chiar după înlăturarea Italienilor de către Turci,
mătasea și lucrurile de mătase rămân tot o specialitate italie­
nească. In primul moment al venirii Turcilor, Domnii și boerii
români, cari se obișnuiseră să-și cumpere hainele lor de lux și
ceremonie dela Italieni, nu încetează ușor legăturile cu ei și în­
cearcă să le aducă direct din Qenua sau Veneția pe uscat, de
oarece calea mărilor se închisese. Mai târziu, nevoia i-a făcut
să primească mătăsăriile din mâna Grecilor, negustorii imperiu­
lui otoman. Pe lângă numirile vechi, formate pe vremea Italie­
nilor, se mai aclimatizează numiri nouă, corespunzând de altfel
la varietăți de mătase sau de ștofă nouă.
Cea mai răspândită dintre ștofele de mătase, aceea care*
serviâ la facerea odăjdiilor bisericești și a robelor de ceremonie
a Domnilor sau marilor demnitari, purtă numele de camha, și
une-ori camocato și tebenka. Numele de camha vine dela China,
care s’a pronunțat și Chinca, Chrmka, Camha. Eră o mătase fină,,
într’o singură culoare, de obicei roșie, cu desemnuri tesute de aur.
Intre varietățile răspândite mai în urmă, se citează: da­
mascul după orașul Damasc, atlasul dela cuvântul arab atlas =
 97

neted, de oarece această ștofă de mătase n’aveă nici un desemn

pe ea și brocatul de aur sau marama românească, cu aceiași nu­
mire în franțuzește, derivând dela cuvântul arab „mahremah“.
Așă că, în toată această industrie sau; comerț al mătăsii,
care se nurniâ marfă turcească, Turcii au o parte neînsemnată,
întrucât industria erâ formată înaintea lor și se continua sub ei
de aceleași elemente arabe ori italiene, iar comerțul e făcut de
Greci. De proveniență mai mult turcească au fcst ștofele mai in­
ferioare, în care se punea și mătase, și care formau obiectele de
lux ale claselor mai de jos. Fie din ca.uza lungii dominații tur­
cești, care a impus o anumită modă și anume aceea, pe care le-o
dăduse Turcilor traiul lor în mijlocul popoarelor orientale, unde
industria mătăsii erâ desvoltată, fie d n cauza unei înclinări fi­
rești a poporației române spre lux și strălucire, asemenea mărfuri
s’au răspândit în masele poporului nostru, unde nici până astăzi
nu s’a uitat testemelele, beteala, mahramele, satinul, etc.
Tot din Turcia ne veniau anumite obiecte alimentare, care
fuseseră consumate odinioară numai de clasele de sus, dar ajun­
seseră în cele din urmă să pătrundă în consumul masselor. Din­
tre acestea, se c'tează în primul rând piperul, apoi scorțișoarele
și alte produse vegetale de acest fel. Piperul joacă și la noi în
acea vreme acelaș rol, pe car îl jucâ în consumul populației din
întreaga Europă. Se consumă atât de mult și aveâ o importanță
atât de mare în raporturile comerciale dintre popoare, încât nu
s’ar puteâ asemănă astăzi decât poate cu ceaiul, cafeaua sau
orezul. Este, după cum am spus cu altă ocazie, cea dintâi marfă,
care a fost admisă în tranzacțiile de bursă în Apus.
O importanță mare, aveâ de asemenea și tămâia între măr­
furile acestea, care veniau din Or'ent, mai ales într’un timp, când
credințele religioase și chiar bigotismul erau mai răspândite, iar
tămâia erâ obiectul indispensabil în ceremonialul religios. Tot în
legătură cu datini religioase, s’a introdus și lemnul roșu, iarăși
una din mărfurile Levantului, trecute între mărfurile turcești.
Cu astfel de mărfuri ne aprovizionam dinspre Răsărit, în
timp ce orașele ardelene și polone învecinate continuau să ne tri­
mită ștofele pentru îmbrăcămintea obișnuită, care nu se făceâ în
industria casnică românească și obiectele de metal cele mai în-
d'spensabile, întrucât acestea nu se puteau fabrică de singurii
noștri meșteri în lucrarea fierului, de Țigani.
In cursul dominației turcești, înainte chiar de începutul de­
cadenții puterii otomane, se petrece o oarecare schimbare în fe­
lul aprovizionării noastre cu mărfuri Orientale. Din secolul al
16-lea înainte, centrul comerțului mondial se mută în Apus, pe
țărmurile Atlanticului, mărfurile principale ale Asiei sunt înlocuite
în mare parte cu mărfurile Lumei Nouă, și chiar mărfurile Indiei
se aduc acum pe altă cale în Apusul Europei și de acî se răspân-
T
 98

dese pe Continent. Schimbarea aceasta s’a resimțit și la noi, însă

mai târziu decât în Apus și anume de abia în secolul al 17-lea.
In Principatele Române, mărfurile Lumii Nouă nu se aduc
direct de marile popoare comerciale ale Apusului, dar de ne­
gustorii internaționali, cunoscuți de noi din cele mai vechi tim­
puri, de Italieni, și acum în special de Venetieni. Veneția ea în­
săși le dobândește une-ori din a doua mână și nu direct dela iz­
vorul primitiv. Căile comerciale spre Răsărit, prin Asia, până la
India, le sunt închise Venețienilor de Turci, iar spre Apus, prin
Oceanul Atlantic, le pun piedici mari Portugezii, Spaniolii și
Olandezii. Din cauza aceasta, Veneția, dacă tot se strecura prin­
tre dușmani și eră în stare să obțină mărfurile, pe care odinioară
tindea să le acapareze singură, apoi nu mai putea contă pe schim­
bul în massă, adică n’ar mai fi putut trăi numai din cumpărarea
și vânzarea a mari cantități de mărfuri. Cererea lumii întregi nu
mai erâ aprovizionată acum numai de Italieni, iar preturile de
desfacere nu erau dictate de ei.
Urmarea acestei situațiuni a fost că Veneția și-a concen­
trat de acum înainte activitatea ei mai mult în prefacerea mate­
riilor prime, din orașul cel d'ntâi al lumii comerciale a devenit
cel dintâi oraș al lumii industriale. Pierderile suferite în urma re­
ducerii intensității comerciale sunt compensate câtă-va vreme
prin câștigurile realizate din obiectele industriale cele mai fine,
care se răspândesc în clasele de sus ale tuturor popoarelor.
Această nouă fază a vieții economice a Veneției nu durează prea
mult, de oarece industria venețiană începe să fie și ea concurată
de industria născândă a marilor centre comerciale apusene, ceea
ce aduce ruina și înmormântarea Veneției în veacul al 18-lea și
al 19-lea, adeverindu-se și prin acest caz,' că factorul acesta al
negoțului, care se pare unora un element parazitar al vieții eco­
nomice, aduce singur avântul sau decăderea economică a diferi­
telor centre de populație.
In timpul apogenlui său industrial însă, noi aduceam din
Veneția cele mai fine obiecte indirstriale. Pe vremea lui Alihai
Viteazul și apoi pe vremea lui Constanfn Brâncovcanul, deci și
la începutul și Ia sfârșitul secolului al 17-lea, se cerea din Vene­
ția sticlării fine, săbii cu ornamentele cele mai scumpe și mai ar­
tistic lucrate, obiecte de artă, broderii de mătase și aur, care erau
socotite ca monede în schimburile noastre cu Veneția, întrucât
Domnii noștri voiau să trimită cai de rasă, pentru cavaleria ve­
netiană sau alte produse ale țării și cereau să fie plătite în obiete
de mătase.
Se. făcuse până în secolul al 18-lea, în Princ'pate, o oare­
care selecțiune, mai ales pe vremea lui Brâncoveanu, când la
curtea domnească, și ale boerilor se născuseră cele mai rafinate
gusturi,, și în folosirea postăvăriilor. Postavurile cele mai fine,
în special acele colorate, se aduceau din Veneția, renumită în
 99

toată lumea de atunci în arta văpsitoriei și în industria colorilor.

Tot Veneția devine acum piața noastră de aprovizionare cu za­
hăr, o industrie a cărei materie primă erâ în mâinile Apusenilor,
cari o luau d’n colonii; iar Veneția nu erâ în această industrie de­
cât o intermediară pentru Orient, ceeace a și făcut să nu-și poată
menține situația decât pentru scurtă vreme, și noi să ne îndrep­
tăm aiurea, pentru a ne aprovizionâ cu zahăr.
Față de această împărtășire a Veneției ’a comerțul nostra
oriental, nu-i mai rămâneâ Turciei să ne trimită alt-ceva decât
produsele specifice ale regiunilor meridionale din Europa și ale
regiunilor mai calde ale Asiei. Astfel continuam să mai aducem
prin Turcia: piperul, șofranul, bumbacul de calitate inferioară,
lămâile, smochinite, stafidele, tămâia și vinurile dulci (de Mal-
vasia și Muscatul).
Nici Ardealul nu luâ parte la repedea desvoltare a cerin­
țelor noastre economice și la rafinarea gusturilor în Principatele
Române. Pentru că Ardealul nu ne puteâ satisface, ne îndrepta­
sem spre Veneția și mai pe urmă, cum vom vedea, dincolo de
Ardeal, spre centrele industriale născânde din Apusul european
mai îndepărtat. Deocamdată, Românii cumpărau din orașele ar­
delene și polone aceea ce se obișnuiseră din timpurile cele mai
vechi: Postavurile cele comune, în special pentru îmbrăcămintea
populației dela sate și pentru îmbrăcămintea armatei, pentru care
Matei Basarab plătiâ sume foarte mari, după cum se vede din
corespondența sa cu Brașovul; tot felul de obiecte de metal pen­
tru uzul obișnuit, cum erau fiarele de plug, coase, seceri, cuțite,
cuie de șindilă, clopote; în sfârșit, obiecte ale industriei textile
și ale pielăriei, ca sfori, ștreanguri, bete, hamuri. Este evident
prin urmare, că mărfurile aduse din orașele ardelene și polone
prin secolul al 17-lea, nu se mai adresau decât claselor de jos ale
populațiur.r, în special muncitorimii agricole. Pentru clasa oră­
șenească mai săracă, meșteșugarii locali din orașele noastre de-
deau obiectele de folosință comună, zilnică; iar pentru clasele de
sus și bogate din Principate, existau alte centre de aprovizionare
mai depărtate și mai înaintate. Ardealul și Polonia, care ne în­
treceau prin cultura și desvoltarea vieții lor econom’ce, în primele
timpuri ale organizației noastre sociale, nu mai puteau merge
alături de noi, intraseră pe calea decadenții, iar centrul vieții
economice răsăritene se jndreptâ pe țărmurile și spre gurile Du­
nării, oricât de vitregi erau împrejurările politice ale poporului,
care își duceâ traiul în aceste regiuni.
După pacea dela Carlovitz, dintre Austriaci și Turci, dar
mai ales după pacea dela Passarovitz dela 1718, Tăr ie Române
se leagă direct cu Apusul, stăpânirea turcească își pierde înce­
tul cu încetul orice efect economic și dealungul Dunării se infil­
trează expansiunea economică a Austriei, înapoia căreia steteâ
Germania. In secolul al 18-lea sunt însă numai încercări de ex­
 100

pansiune sistematică susținută de statul austriac, dar efectul în­

cercărilor nu se vede decât în secolul al 19-lea. Prin luarea Olte­
niei mai întâi și mai târziu prin numirea de consuli în Principate,
Austriacă intră în legături cu populația românească. Nu reușesc
să se stabilească ei aici, sau ca negustorii lor să trim'tă mărfuri,
direct negustorilor din ținuturile românești. Vechii noștri inter­
mediari, în general Grecii, și mai rar unii Români, își mențin si­
tuația și aproviz onează toată piața. Insă, izvoarele aprovizio­
nării lor sunt mai depărtate și mărfurile mai deosebite dc acele,,
care se aduceau până acum din Ardeal și din orașele polone.
Tarifele dela jumătatea veacului al 18-lea înregistrează numiri
cu totul necunoscute mai înainte. Postavul este acum de o nouă
speță, se zice novigaton, adică nene Gattimg, și filendriș adică
postav de Flandra. Cuțitele se chiamă „dansca“ și se aduc din.
Danzig. Se pomenește de Brun și de Breslau, care ne trimit
postavuri, de Linz, care ne trimite pânzeturi, de Lyon, care ne
trimite mătăsuri, de Olanda, care ne trimite mărămi și cafea, de
Anglia, care ne trimite muselină și nu lipsesc nici cristalurile
franceze și cognac-ul sau „vutca franțuzească**.
Așa dar, întâlnim o altă lume, cu alte mărfuri, care Mo­
cnesc moda turcească și pregătesc moda cea nouă apuseană.
Mărtur ie au precedat oamenii, pe urma mărfurilor au venit ne­
gustorii și când anumite împrejurări politice deschid lumii apu­
sene căile largi ale apelor mai întâi și ale uscatului mai pe urmă,,
terenul era pregătit prin strălucirea din depărtare a modei și a
culturii, așa că dominația economică de fapt nu-și aștepta de­
cât o consfințire formală. Astfel ne introducem în timpurile mo­
derne ale vieții economice a Românilor, când se pun cele mai
pasionante probleme de actualitate, a căror înfățișare istorică o-
vom schiță în expunerile următoare.
Deocamdată avem însă să ne ocupăm și de rostul nostru
activ în viața economică a popoarelor învecinate. Până acum am
arătat aceea ce consumam noi d’n produsele străduințelor al­
tora și nici nu se poate presupune că cineva dă altuia în continuu
din munca sa, fără a avea în schimb un echivalent. Mărirea con­
sumului nostru în cursul timpului urmărit până acum, este prin
sine însăși un semn al creșterii bogăției interioare, al desvoltării
producției țării noastre.
Natura bogățiilor noastre, din care am dat și altora ca
plată pentru produsele ce ne trimiteau ei, sau chiar fără să ni șe­
fi dat ceva în schimb, nu s’a schimbat mult în cursul celor cinci
veacuri, pe care le studiem. Creșterea acestei bogății a fost im­
pusă de mult’plele cereri din afară, dar varietatea produselor nu
s’a înmulțit în aceiași măsură, de oarece de creșterea bogăției
n’am profitat noi, pentru a ne îmbunătăți tehnica în producere șf
prin urmare pentru a mări varietatea produselor.
în genere, din primele timpuri, pe care le cunoaștem, bo-
 101___

rgăția tării au format-o cerealele și animalele. Ne-au rămas măr­

turii îndestulătoare despre această bogăție. Ne vorbește despre
ea secretarul lui Mahomed al II-lea, Giovani Maria Angiollelo,
care a însoțit pe Mahomed în expediția sa contra lui Ștefan cel
Mare, ne vorbește de asemenea Matias Murano, medicul lui Ște­
fan cel Mare, precum și Paul Giovio, biograful lui Petru Rareș,
Gaspar Gratiani biograful lui Despot-Vodă și Blaise de Vigenere ,
în lucrarea sa Description de Pologne et pays adjacents (1523),
cele mai vechi lucrări, în care se vorbește de ținuturile românești.
Se menționează în aceste scrieri că existau sute de mii de cai,
că erau, boeri, cari posedau câte 25.000 oi, că, în anumite mo­
mente, Turcii erau în stare să răpească 700.000 oi numai din
regiunea din sudul Basarabiei noastre, din regiunea dela Cetatea
Albă. Și nici producția cerealelor și rodnicia pământului nu sunt
trecute cu vederea în aceste însemnări.
Se crede de obicei, că orice popor începe viata lui econo­
mică prin aceea ce se chiamă viata pasterală, când întreaga
producție a populației se rezumă în creșterea de animale. Este
un mod de a împărți evoluția economică, conceput de economis­
tul german Fr. List, despre care v’am vorbit cu altă ocaziune,
adoptat fiind la noi de distinsul nostru economist, A. C. Cuza.
Se pare însă că un asemenea mod de a vedea n.u corespunde în
totul realității, întrucât nu cunoaștem nici o fază din așâ numitul
„timp istoric11, adică din timpul despre care avem știri pozitive,
nu cunoaștem nici o fază, în care creșterea animalelor să fi for­
mat ocupațiunea exclusivă a populațiunii; iar asupra-timpurilor
preistorice nu se întind, cercetările, care tind să stabilească mer­
sul evoluției economice. '
Fără a ne duce la popoare mai depărtate, e destul să
ne întoarcem privirea la popoarele, care au trăit în regiunele
noastre dela Nord-Vestul Mării Negre. Ce popoare ne închi­
puim noi mai nomade și mai barbare decât triburile de Sciți,
cari cutreerau Rusia și ținuturile, care au format mai târziu
Dacia? Ei bine, chiar aceste popoare cultivau și ele grâu și alte
soiuri de cereale, și de la ele cumpărau grâne Grecii. Din ace­
leași regiuni au cumpărat grâu și Romanii, deși în cantități mai
mici, întrucât ei aveau piețe de aprovizionare îndestulătoare în
Egipt și Africa de Nord, dar au cumpărat mai mult Bizant nii și
apoi Italienii, așâ că, nu s’a părăsit cultura cerealelor nici odată
în regiunile noastre, și o fază pastorală exclusivă în evoluția eco­
nomică a Românilor nu putem formă. Dimpotrivă, trebue să ur­
mărim în mod paralel întrebuințarea acestor două elemente ale
bogăției în raporturile noastre comerciale cu popoarele vecine.
Situația geografică a țărilor române a impus comerțului de
cereale și de animale direcțiuni deosebite.
Cerealele sunt mărfuri, care se produc și se consumă în
massă, transportul lor este anevoios și cere căi de comunicație
 102

sigure și capabile să suporte mari cantități. Din cauza aceasta,,

cerealele erau menite să se îndrepte pe calea mărilor și din tim­
purile cele mai vechi până astăzi, calea mărilor a fost acea nor­
mală pentru comerțul nostru de cereale. Au fost rari momentele,,
când cerealele s’au îndreptat pe căile de uscat; însă, din cauza
marilor cheltueli, pe care le-au necesitat, față de ieftinătatea
mărfii însăși, comerțul de cereale pe uscat n’a avut nici o persis­
tență și nu joacă nici un rol, mai ales într’un timp, când nu exis­
tau nici măcar mijloacele de comunicație și de transport pe us­
cat de astăzi, când nu existau căi ferate nicăeri în lume și nici
la noi.
Dimpotrivă, animalele sunt mărfuri, care se pot transportă
ușor pe uscat, ba chiar mult mai ușor decât pe căile maritime.
De aceea, direcția aproape constantă a exportului nostru de ani­
male a fost spre Apus; iar dacă a luat câte odată și calea mă­
rilor, atunci a devenit mai mult comerț cu produsele animale.
La situația geografică, s’au mai adăogat anumite împre­
jurări politice, care au produs o specializare în piețele noastre
de desfacere. Toate acestea trebuise ținute în seamă la urmă­
rirea mai amănunțită a exportului diferitelor elemente ale sur­
plusului de bogăție din țările române.
Mărfurile, care treceau dela noi peste graniță, se găsesc și
ele notate în tarife. Până în ultimile decenii, nu se urmase la noi
nici o politică economică națională prin tarife. Nu se proteja pr'n
taxe nici importul, nici exportul. In alcătuirea privilegiilor mai
întâi și a tarifelor propriu zise mai pe urmă, nu se gândiau
Domnii la vre-o încurajare a producției interne sau la vre-o ză­
dărnicire a importului, pentru a nu nimici producția interioară
prin concurență. Taxe se luau și dela mărfurile importate și dela
mărfurile exportate. Pentru a se putea încasă regulat taxefe, se
păziau frontierele și mai ales căile de traversare a frontierii și,
orice marfă trebuia să plătească taxa ce i se fixase odată și care
nu se mai schimbă repede. In acest scop, se înscriau în tarife și
mărfurile de export, care nu erau scutite de taxe. Foarte adesea,
se mergea așâ de departe încât se interzicea exportul unor măr­
furi, de care se simțiâ mai mare nevoie în interior.
Tocmai târziu, când ideea mercantilismului schimbă po­
litica economică a popoarelor, am fost siliți să suportăm efectele
acestei politici și totuși fără să răspundem. Când în toate părțile
se încurajâ producția interioară și exportul mărfurilor, Princi­
patele Române își duceau vechia lor politică fiscală, nu econo­
mică, și Domnii încasau taxe și dela export și dela import, fără
vre-un gând de întărire a vre-unei întreprinderi naționale. Când
eram amenințați cu o aservire economică absolută, s’au liberat
de taxe la export produsele brute ale țării, și în ultimele decenii
s’a pornit o muncă energică pentru întemeerea și pregătirea te­
renului de desvoltare a unor industrii naționale, pe care solul și
 103

situația noastră geografică ni le indică. Dar aceste probleme fac

parte dintr’o altă epocă și ne vom ocupă de ele la locul lor.
In vremea, pe care o studiem nu se găndiâ nimeni la încu­
rajarea exportului și la reducerea importului.
Răsfoind privilegiile și tarifele din veacul al XIV-XVIII-lea,
întâlnim notate toate mărfurile, din care trimiteam peste hotare.
In privilegiul lui Mircea cel Bătrân se vorbește de pește de Du­
năre, care se trimitea în care la Brașov, apoi vite, ceară, berbeci,
porci, piei de cerb și alte fiare, brânză, vin și mied, întrebuintân-
du-se aceste numiri și această ordine sau mai bine lipsă de or­
dine. Dan al II- lea mai adaogă la privilegiul lui Mircea, încă ur­
mătoarele mărfuri: piei de veveriță, de jder, vulpe, râs, pisică
sălbatică, și iepure. în tarifele de pe vremea lui Brâcoveanu se
găsesc notate ca produse de export spre Brașov: miere, ceară,
in, cânepă, mei, vin, rachiu, ulei; cai, boi, vaci, oi, porci, pește;
piei și blăni și anume: piei de miel, blănuri de jder, vulpe, râs, vi­
dră, dihor; apoi lână și său.
Nici în privilegiile și tarifele din Moldova nu găsim alte nu­
miri de produse exportate. Alexandru cel Bitn vorbește în privi­
legiul său dela 1408, dat Lembergenilor, de: vite cornute, oi, cai,
piei: de veveriță, de vulpe, de oi, de bou; pește de Brăila sau
Chilia. Și tot aceleași mărfuri sunt citate în privilegiile acordate
orașelor Bistrița din Ardeal și Brașovului. Vitele cornute, porcii,
vinul și peștele fac obiectul corespondenții numeroase a lui Lă-
pușneanu cu Bistrifenii și Brașovenii, precum și cu orașe mai
depărtate, ca acele italiene. Iar Petru Șchiopul vrea să exporteze
animale spre Polonia și de acolo mai spre Nord.
Din toate aceste exemplificări se vede că nici în privilegiile
Domnilor, nici în corespondenta lor comercială sau în corespon­
denta altora nu se vorbește de export de cereale. Acest export nit
se face spre vest sau spre nord. Dimpotrivă, dacă ne-am luă nu­
mai după privilegiile ce se dedeau orașelor polone și ungare,
am crede că, în tot acest timp de aproape 4 secole, Românii n’au
exportat cereale. Ar fi chiar dovezi, din care să se scoată con­
cluzia că populația românească din principate a avut nevoie să
importe cereale din Ardeal, în secolul al XV-lea și al XVI-lea.
Astfel la 1470, regele Matias Corvin al Ungariei oprește exportul
de grâu, me;, ovăz și orz din Ardeal în Țara Românească. La
1510 Vlad-Vodă se plânge contra Sibienilor că nu vor să trimită
grâu în Țara Românească. Iar în Moldova, la 1550, Ilieș Vodă
cere grâu dela Bistritenii din Ardeal.
Toate acestea nui însemnează că Principatele Române au
fost țări importatoare de cereale în trecut. Documentele trebuesc
interpretate cu spiritul critic, necesar înțelegerii și înfățișării
reale a vremii. E vorba în toate aceste acte numai de situații ex­
cepționale, de ani agricoli răi, într’un timp când nu se semăna
cereale prea multe, pentru ca din producția mediocră tot să se
 104

poată nutri populația locală. în acești ani răi, de sigur că Română

din Principate se adresau în Ardeal, după cum și Ardealul se
adresă câteodată Principatelor, tot pentru cereale, de oarece în
tariful de pe vremea lui Brâncoveanu se găsește trecut și grâul,
care se exportă spre Brașov. Când însă eră abondență de cereale,
cumpărătorii nu erau: Ardeleni' sau Poloni, de-aceea această
marfă nu are însemnătatea, pe care o au celelalte produse, în ta­
rifele ce se dedeau numai pentru Ardeal și Polonia.
După aceste caracterizări generale, să urmărim mai de
aproape câteva din mărfurile noastre de export, care a,u format
mai totdeauna bogăția Țărilor române. Și mai întâi despre ce­
reale, care formează, în acele timpuri, unul din articolele de ex­
port mai puțin însemnate.
Sub numele de cereale se înțelege până în secolul al XVIII-
lea, numai: grâul, meiul, orzul și ovăzul. Porumbul se introduce
în Principatele Române tocmai în secolul al XVIII-lea, și chiar
după ce se introduce, trebuie să treacă multă vreme până ce să
facă un articol de export. Făina de porumb devine hrana popu­
lației românești și se cultivă atât cât e necesar pentru consumul
intern. Pe de altă parte, populațiile țărilor mai înaintate din Eu­
ropa nu consumă făina de porumb și deci porumbul nu se cere
pe piețele apusene. Numai în timpurile mai nouă întrebuințarea
porumbului se lărgește și se deschid și pentru acest produs piețe
mai mari; până în secolul al XIX-lea în orice caz, în exportul de
cereale nu au importanță decât celelalte cereale.
Dintre toate, grâul este cel mai vechi articol de export al
Principatelor. Pe vremea dominației comerțului Levantului de
către Italieni, se încărca grâu românesc la gurile Dunării și ale
Nistrului, dela Licostomo și dela Moncastro. Venețienii se în­
dreptaseră mai mult spre Tataria și numai când eră secetă
în Tataria, aprovizionarea cu grâu a coloniilor venețiene
și a Metropolei se făcea la Dunărea de jos și la Nistru.
Oenovezii se îndreaptă însă spre gurile Dunării și se sta­
bilesc mai mult la Licostomo, unde se fac schelele de grâu, —ca-
ricatoria frumenti. Aici Oenovezii încearcă să înlăture orice alți
cumpărători, și de aceea vedem că Venețienii se plâng contra Ge-
novezilor că nu-i lasă și pe ei să cumpere grâu, de oarece îi o-
bligă să intre în societățile genoveze cu acest scop, îi constrâng
cu alte cuvinte să se carteleze, și apoi chiar dacă se unesc cu ei,
Oenovezii tot îi înșală, cumpărând grâu pe ascuns.
După căderea Caffei și mai ales după căderea porturilor
românești dela Dunăre și Nistru, cumpărătorii grâului românesc
rămân numai Turcii. Tot grâul, care ne prisosiâ, se îndreaptă
acuim spre Constantinopol. Orașul acesta devine în Răsărit aceea
ce fusese odinioară Atena pentru lumea greacă sau aceea ce fu­
sese odinioară Roma pentru întreaga lume cunoscută atunci: un
 105

oraș spre care se scurg toate bogățiile nerăsplătite și pe care îl

nutrește o populație străină, depărtată.
La anumite epoce, se așteptau cu nerăbdare să sosească
galioanele cu grâu pe Marea Neagră și, dela îndestularea sau
lipsa populațiunii Țarigradului atârnă soarta Sultanilor, după
cum odinioară polit'cianii Atenei și mai ales ai Romei erau glo­
rificați sau cădeau în disgrația mulțimilor numai în urma îndestu­
lării lor cu pâine.
Pentru economia românească, nevoia aceasta a Capitalei
Sultanilor și a altor câteva orașe mari turcești, are o mare în­
semnătate. Trecerea dela cultura predomnitoare a animalelor la
cultura animalelor și a cerealelor se face în a doua jumătate a
secolului al XVI-lea, sub impulsul nevoilor Turcilor. Căci cererea
de cereale a Turcilor pentru populație și pentru armată erâ mare
și stăruitoare. Astfel, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea,
Sultanul Selim al II-lea îi cereâ lui Lăpușneanu să trimită pentru
armata turcească la Occeacov în Rusia 50.000 kile de grâu și
Lăpușneanu îi răspunde că nu mai are, de oarece trimisese deja
cerealele la Constantinopol, unde se duceau anual câte 100.000
kite. Și oricât se plângeau Domnii că nu mai există ceeace Turcii
cereau, ordinul tot se execută în cele din urmă și marfa dorită se
trimiteâ.
Dar o prea mare transformare în cultura cerealelor n’a adus
cererea Turcilor. Motivul este destul de instructiv. Cererile Tur­
cilor nu erau cereri ale unei piețe -comerciale libere, ci obligații
la o muncă în mare parte nerăsplătită. Asemenea obligații nu pot
înfrânge nici odată legile economice.
Turcii dictează ei prețul cerealelor. O pot face și prin faptul
că sunt singurii noștri cumpărători, odată -ce au în mâinele lor
căile firești de scurgere a acestor produse, și prin faptul că se
folosesc de puterea lor politică spre a dictă în raporturile eco­
nomice. Prețul fixat nu îndemnă pe Români să se dedea la cul­
tura mai întinsă a cerealelor.
Vine un timp, în special în secolul al XVIII-lea, când Turcii
iau și pe gratis cerealele ce le trebuiau. Efectul este că se res­
trânge cultura cerealelor la atât cât eră necesar consumului in­
terior și cât tara eră obligată să dea Turcilor. Situația aceasta
a durat mult vreme și chiar la începutul secolului al XIX-lea
producția de cereale a moșiilor erâ foarte redusă și bogăția
constă tot atât în cereale cât și în animale. Numai după deschi­
derea noilor căi de comunicație, cultura cerealelor iâ o desvol-
tare atât de repede, încât amenință să devină singura ocupație a
agricultorilor noștri, vătămând prin aceasta interesele economiei
naționale și chiar ale agriculturii însăși. E cea mai adâncă pre­
facere, pe care o sufere viața noastră economică în veacul al
XIX-lea, și despre ea vom vorbi în special la vreme.
Un alt produs de export' al agriculturii noastre trecute a
 106

fost vinul. Pe dealurile din jurul Piteștilor, avea Brâncoveanu vii

întinse, din care trimitea regulat care cu butoaie încărcate să fie
desfăcute la Brașov. In numeroasele sale scrisori către Brașo­
veni, se vede importanta afacerilor și mai ales preocuparea sa
negustorească și dorul lui de câștig, ceeace explică și bogăția
ce-și agonisise și prin ajutorul căreia reușise să se mențină pe
tron atâta vreme în niște împrejurări politice nefavorabile. Când
Brașovenii îi făceau greutăți, cerându-i taxe sau oprindu-1 de a
vinde vinul, ca pe orice negustor strein, Brâncoveanu le scria
amintindu-le că el nu e negustor de rând ci e de neam mare,
Domn în tara lui și nu trebuie să fie amestecat cu Companiștii
sau cu alte asociații de negustori. Și când nici astfel nu obținea
favoruri speciale, făcea pe Brașoveni să se gândească la pie-
dicele pe care erâ în stare să le pună Domnul comerțului lor în
Tara Românească și astfel vinul Brâncoveanului erâ ușurat de
taxe și găsiâ o piață de desfacere sigură în Brașov. De ase­
menea, erau cunoscute în Ardeal, încă de mult, vinurile de Dră-
gășani.
Din Moldova vinurile se trimiteau mai mult în Polonia. în
socotelile orașului Lemberg, din 1492, se găsește pomenit vimim
valachicum. Pe la sfârșitul secolului al XVI-lea, un negustor du-
ceâ de odată din Moldova la Lemberg 16 butoaie de vin. Cultura
vinului în Moldova, pe o scară mai întinsă, se începe de Unguri.
La Iași, spre sfârșitul secolului al XVI-lea, există o colonie de 300
Unguri, cari se ocupau numai cu cultura v'ei. De asemenea viile
din jurul Hușilor se cultivau tot de colonii de Unguri.
Insă marea bogăție a Principatelor Române din vremea de
care ne ocupăm, o formau animalele. Nu este fără interes să dăm
imaginea bogăției în animale a ținuturilor românești înainte de
veacul al XIX-lea, pentru a ieși mai în relief sărăcia timpurilor
noastre în această privință. Toți scriitorii mai vechi, și anume
streinii, cari întâmplător au trecut pe la noi sau cari au locuit mai
multă vreme între Români, au fost izbiți mai mult de numărul
imens al animalelor nutrite pe câmpiile românești și de frumu­
sețea și buna lor stare. Aceasta nu se datoria de sigur vre-unei
îngrijiri speciale, artificiale, cum se cere la o crescătorie mo­
dernă de animale, ci mai de grabă mediului în care trăiau. Bo­
gatele câmpii ale Moldovei și Valachiei, neîngustate de cultura
cerealelor, dedeau animalelor mai mult decât le poate dă îngri­
jirea omenească artificială pe un spațiu, unde libertatea mișcării
animalului este încătușată. Pentru a vedea mediul, în care tră­
iau animalele în Principate chiar la sfârșitul secolului al XVIII-
lea, citez un pasaj din lucrarea lui Neugebauer, consul în Princi­
pate, intitulată: Die Donaufurstenhumer.
„Cine vrea să-și facă o idee de creșterea vitelor în această
tară, să meargă dela Dorohoi la Prut și să străbată ținuturile de
pe lângă Jijia. Aci se poate călători mai multe ceasuri, fără a
 107

dă de altceva decât de stepe pustii, acoperite cu pășunele cele*

mai bogate și întrebuințate fie ca fâneață, fie ca pășune pentru
vite. Acî se văd turmele cele mai frumoase, care stau păscând în
iarbă până la burtă; la vederea omului, ele își ridică capetele
împodobite cu coarne frumoase, asemenea unui cerb, și o iau la
fugă, dacă nu cumva năvălesc asupra lui. Acî vițelul învață să-și
găsească alături de mama sa hrana cea mai plăcută, și, de oarece
laptele nu-i este luat prin mulgere, el se face în anul întâi așa de
mare și de gras, ca și când ar fi de trei ani. Prin această hrană
își câștigă puterea de a stă în viitor sub cerul liber, la orice timp
al anului.
„Hrana lor consistă din pășuni mănoase vara și nutreț ales
iarna, precum și apa limpede, pe care o au la orice ceas din zi,
adăpatul lor fiind liber vara ca și iarna. De aceea este așa de în­
semnat comerțul cu boii, ce-1 fac Principatele cu Occidentul44.
Iar Rciicewich, consulul austriac din Valahia de pe vremea
lui Mavrocordat, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în lucrarea'
sa italienească: Osservazzioni storiche naturale e politicile in-
torno la Valachia et Moldavia, ne vorbește de numărul mare și
de rasa superioară a cailor din Principate; fiecare boier are nu­
meroase herghelii de câte 100—200 iepe, îngrijindu-se de păstra­
rea și îmbunătățirea rasei. Și chiar în acest timp, nu tocmai de­
părtat, trăiau în Moldova, în special spre marginele țării, her­
ghelii de cai sălbatici, pe cari îi prindeau adesea Tatarii din Bu-
ceac. Cantemir în Descriptio Moldaviae arată mijloacele între­
buințate de Tatari să-i prindă: „Despre toamnă, spune Cantemir,.
când este vre-o parte de acelea înnecată cu ploi necontenite, pre-
făcându-se într’o mlaștină, atunci hotărăsc ei (Tătarii) o zi la un
loc unde să se adune și toate câmpiile de prin prejur le umplu cu
chiote și sbierete. Caii, când aud chiote, care răsună din toate
părțile de pe câmpii, fug răspândiți într’o parte și alta și nu găsesc
nici un loc să fe fără vuet, și cu acest chip îi mână în mijlocul
vre-unui seș de acelea mlăștinoase, pe care îl numesc Qheoler, de
unde ei, din cauza copitelor lor cele late, nu pot să mai fugă, ci
rămân acolo înglodați și așâ îi ucid apoi Tatarii cu săgețile și cu
sulițele lor și-i prind pe o seamă și vii și-i împărțesc între dânșii
după plăcerea lor44.
In stare aproape sălbatică trăiau chiar hergheliile de cai
ale boerilor. Când erau vânduți, se întâmpina multe greutăți ca
să f:e prinși. Este curios modul cum se cumpărau caii din Mol­
dova de către Austria spre a fi întrebuințați în cavalerie. Austria
avea anume în Bucovina, la începutul secolului al XlX-lea, un
stabiliment, unde se primiau caii pentru armată. „Ca:i cari tră-
esc în Moldova în stare ca și sălbatică sunt prinși prin aceleași
mijloace, prin care se prind animalele sălbatice; sunt adunați în
turme și sunt conduși la Viena. La marginea acestui oraș, se
construiau curți împrejmuite, care comunicau una cu alta. Tur­
 108

mele de cai sunt închise la aducerea lor în aceste curți. Ofițerii

și călăreții, însărcinați să iâ în primire caii pentru diferite regi­
mente se unesc în ziua fixată pentru distribuire. Conducătorii
moldoveni, cari au adus caii, au sarcina periculoasă de a-i dâ
unul câte unul la corpurile la care sunt atribuiți. E curios și în
acelaș timp spăimânător să vezi acești oameni curagioși arun-
cându-se în mijlocul acelei turme sălbatice, apucând de nări și
de urechi calul, care i s’a desemnat, acățându-se de el cu toate
zguduiturile calului, lăsându-se târât și rănit fără să-i dea dru­
mul, până la ieșirea curții, unde i se aruncă un laț de gât calului,
îi astupă respirația, până îl doboară la pământ și astfel îl dă în
primire11. (După jurnalul Des haras din 1839, cit. N. Filip: Caii).
în afară de animalele mari, câmpiile țărilor române nutriau
turme numeroase de oi. Ne putem face o idee despre numărul
acestor animale numai din citarea a 2 fapte petrecute în secolul
al XV-lea și al XVI-lea. Când Turcii au ocupat Cetatea Albă, au
prăpat câmpiile dimprejur și au putut să răpească numai de pe
pășunile acestui ținut 100.000 de oi. Mai târziu, la 1578 Sultanul
Turcilor, care prefăcuse Cetatea Albă într’o rajâ turcească, se
plânge la regele Poloniei în contra jafurilor făcute de Cazaci în
ținutul Cetăț i Albe, de unde în timp de doi ani furaseră 700.000
oi și nu le mai rămăsese să mai fure și Turcii.
Din toate aceste bogății de vite mari și mici, Românii tri­
miteau și peste hotare. în acest timp, animalele se creșteau și se
înmulțiau, fără ca proprietarul lor să-și deâ prea multă osteneală.
Câștigurile ce se realizau din exportul lor nu erau prea mari, căci
prețurile cerute erau foarte modeste, dar așâ zisul cost de pro­
ducție erâ și mai neînsemnat.
La creșterea și exportul animalelor luâ parte clasa cea mai
de sus a poporației române de atunci. Boierii și mai ales Domnii
aveau turme numeroase de animale și vindeau direct peste ho­
tare cu miile de vite mari și cu zecile de mii de vite mici și pentru
aceasta țineau corespondentă întinsă cu republicele italiene, cu
orașe'e sau cu regii germani.
In vânzarea difer’telor specii de animale întâlnim iarăși o
specializare. Astfel oile s’au trimis aproape în totdeauna spre
Turcia. Se știe că Turcii nu mănâncă carne de porc și nici pe cea
de vacă nu1 o prețuesc prea mult. Carnea de oaie este acea pre­
ferită de ei. De aceea, când cererile lor au crescut și au văzut că
au nevoie de întreaga producție în oi a Principatelor, s’au gândit
în primul rând să interzică exportul de oi din Principate spre
alte țări, afară de Turcia. Gelep.'i sau măcelarii musulmani, ori
Armenii sau Grecii, veniau pe la stâne sau odăi și înscriau toate
oile ce erau de vânzare; iar mai pe urmă, la un timp determinat,
le adunau și le treceau spre Constantinopol.
Ardelenii, cari din timpuri străvechi treceau Carpații cu
turmele lor de oi în pășunile Tării Românești și ale Moldovei,
 109

nu vroiau să vândă oi Turcilor, de oarece aceștia nu dedeau pe

ele prețuri bune și Ardelenii nu se socot’au obligați să vândă
Turcilor, cum erau Românii de dincoace de Carpați. In corespon­
dența lui Brâncoveanu cu Brașovul se vede că Domnii români
le recunoșteau Ardelenilor dreptul de a nu fi siliți și ei să vândă
Turcilor, dar în acelaș f mp Brâncoveanu îi povățuiâ să nu arate
rea voință și când nu se ajung oile noastre să vândă și ei, pentru
a se completă numărul cerut de Turci. Domnul însuși procură o
mare parte din oile necesare, de oarece el primiă dela populație
dijma oilor, așa numita goștina; aceste oi le vindeâ Turcilor sau
le dedea în contul haracîului, ce trebuia plătit Portei.
Cererea Turcilor se măria d'n ce în ce mai mult. Pe vremea
lui Brâncoveanu se cerea numai din Valahia 20.000 de oi, iar din
Moldova 25.000 de oi. Turcii preferau rasele araman și chivirgic,
dar atât de mare erâ cererea lor, încât n'ci din celelalte nu erâ
posibil să se mai exporte aiurea. Nici Lăpușneanu, care a avut
atâtea raporturi comerciale cu Bistrița și se arată ca cel mai de
seamă negustor, condus numai de spiritul comercial, nu a fost
în stare să exporte oi spre Bistrița.
Dintre produsele derivate, pastrama și seul se trimiteau
tot Turcilor, în timp ce lâna se trimiteâ mai mult peste Carpați,.
la Brașoveni, cari o lucrau și o înapoiau s.ub formă de postavuri,
mai ales pentru armată. Pentru lână umblau din vreme prin țară
agenți și negustori brașoveni, în special Bulgari, cari cumpărau
lâna de pe oi. La o dată fixă, oile trebuiau să fie tunse și lâna să
fie adusă la locul destinat, de unde se încărcâ pentru Brașov.
Destul de însemnat erâ și exportul nostru de porci. Cei mai
mari boieri d'n Oltenia aveau cârduri numeroase de porci și-și
făceau ocupația principală din creșterea lor cu ghinda pădurilor
de stejar și din vânzarea porcilor îngrășați în Ardeal. Mai puțin
însemnat este acest export în Moldova, dar Lăpușneanu nu l-a
neglijat și el real'zâ sume mari din vânzarea porcilor la Bistri-
țeni, orașul cu care făceâ el cel mai mare comerț.
însă, renumele cel mare al Principatelor Române, în țările
cele mai depărtate, l-au făcut vitele mari: boii și caii.
Pe la jumătatea secolului al XV-lea, boii moldovenești a-
jungeau până la Danzig, pe Marea Baltică. Din acest oraș se tri­
miteau în Anglia, de unde se aduceau în schimb în Moldova pos­
tavuri englezești. Se cunoaște o plângere a orașului Danzig d'n
acel timp, privitoare la pierderile ce au suferit ei în acest comerț.
Pe la 1586, un agent de comerț englez, Austell, trece prin Mol­
dova, ca să cunoască s'tuafia economică a acestei țări, în vederea
începerii unor legături comerciale mai strânse. Doi ani după a-
ceastă călătorie, la 1588, Petru Șchiopul închee un tratat de co­
merț cu Anglia, prin ambasadorul englez la Constantinopol, Wil­
liam Hareborne. Prin acest tratat, se înlesniă venirea ștofelor
 110

-engleze în Moldova precum și trimiterea vitelor albe, adică a boi­

lor moldovenești, în Anglia pe la Danzig.
In jtcelaș timp, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea,
după arătările lui Blaise de Vigenere, din Principatele Române
se trimiteau animale de măcelărie în Germania, în special în
Nurenberg și Frankfurt am Main.
Acest export mai depărtat se făcea mai mult indirect, din
cauza așâ numitului Stapelrecht al orașelor vecine, despre care
am vorbit cu altă ocaziune. (A se vedea: Originele capitallsmidiii
modern). Cumpărăturile de boi se făceau la târgurile dela gra­
nița Poloniei, mai ales la Snyatin, la S:peniți și la Lințești. La
aceste târguri se amestecau și Evreii, fiind geambașii obișnuiți,
împreună cu Armenii. Dar Evreii căutau adesea să înșele atât
Visteria, cât și pe vânzători. în târguri nu puteau să facă aceasta
cu ușurință și de aceea ei mergeau prin sate, cumpărau vitele mai
ieftin și ocoliau târgurile, ca să nu mai plătească taxele ce se
cereau pentru cumpărături în târguri. Aceste procedee au dat
loc la plângeri și Evreii an fost opriți de a mai cutrcerâ satele.
La acest comerț luau parte vameșii Domnului, cei mai mari
exportatori de vite, apoi boerii cei mari și însuși Domnul Lăpuș-
neanu trată cu un negustor din Veneția losef de Francisci, ca să
trimită în Veneția boi moldovenești, cari să fie plătiți jumătate
în ughi, iar jumătate în catifea, în mătase roșie și alte produse
venețiene.
Regiunile Dunării de jos au fost încă de mult locuri de
aprovizionare cu cai a țărilor din tot Răsăritul. Chiar în lumea
veche, se cumpărau cai d'n ținuturile acestea. Filip, regele Mace­
doniei, a cumpărat de pe câmpiile dela gurile Dunării 20.000 cai
pentru trebuințele armatei sale.
De când se formează state românești deosebite, care tra­
tează și aii legături cu alte popoare, se întâlnește încontinuu în
tratate obligația, luată fie față de Turci, fie față de Poloni, fie
față chiar de Tătari, de a le dă un anumit număr de cai românești
pentru armatele lor. Iar dacă o astfel de obligație nu putea fi
pusă, se cumpărau caii prin bună învoială. Până și Carol al
XII-lea, regele Suediei, își procură caii necesari remontei din
Țara Românească. Iar Veneția, care cunoștea bine situația dela
noi, în urma raporturilor comerciale ce avusese aici în Răsărit
înaintea stabilirii dominațiunii turcești și continuă să ne cunoa­
scă prin consulii și trimișii săi speciali, încercă necontenit să a
ducă din Principatele Române caii necesari-cavaleriei sale. De
oarece Turcii îi închiseseră calea mărilor, a voit să aducă atunci
caii pe uscat. Pe la începutul secolului al 17-lea, venețianul Paul
Minio, gmerele lui Petru Șchiopul, Domnul Moldovei, încearcă să
trimită caii pentru cavaleria venețiană pe valea Dunării, pe ta
Vidin spre Bosnia. Până la Spalato, pe coasta Adriaticei, se fă­
ceau 15 zile.
 Ill

In secolul al XVIII-lea aproape toată producția noastră de cai

erâ absorbită de Polonia, Austria și Prusia. Cronicarul Neculcea
spune că Polon:a cumpăra anual peste 20.000 cai. Prusia trimi­
sese ofițeri speciali să cumpere cai din Moldova. Iar Austria,
care cumpăra și mai mult, își formase două depozite mari, unul
la Rădăuți în Bucovina și altul la Viena, și de acî caii erau repar­
tizați la diferitele regimente. Până și Franța a cumpărat cai din
Moldova în sec. al XVIII-lea, atât de departe se dusese renumele
cailor românești în urma serviciilor făcute în armatele popoa­
relor vecine.
Pe vremea când țările române aveau o armată permanentă,
caii de rasă n.u se exportau, de oarece Domnii îi opriau pentru
a se satisface trebuințele armatelor naționale. Cu decăderea
noastră politică și cu întinderea dominației tot mai apăsătoare
a Turcilor, armata română permanentă dispare și oprirea ex­
portului de cai de rasă superioară încetează. Și cu toate acestea,
superioritatea cailor românești se menține și în sec. al XVIII-lea,
când se observă că mai toți suveranii din țările vecine și chiar
mai depărtate trimiteau să cumpere cai de reproducție din
Principatele Române. Astfel s’a ajuns ca rasa de cai românești
să fie transplantată în Polonia, în Prusia pe vremea lui Frederic
al II-lea și chiar în Franța. Și când mai târziu, împrejurările au
făcut ca rasa cailor din Principate să degenereze sau caii să ră­
mână în număr prea mic, am devenit tributarii țărilor, cari se a-
provizionau odimoară cu cai dela noi. (A se vedeâ : N. Filip :
Caii).
Un rol însemnat în exportul nostru din trecut l-a jucat peș­
tele. In cele mai vechi mențiuni despre raporturile noastre co­
merciale se găsește și acest articol. Astfel în privilegiile cele din­
tâi date Brașovenilor și Lembergezilor se află trecut peștele, ca
una din principalele mărfuri, pe care le căutau orașele vecine
la noi.
Mai toate orașele dunărene, cărora li se atribuiâ odinioară
origini mai strălucite, — ca fiind colonii genoveze sau venețiene
dinnainte de secolul al 12-lea, — n’au fost altceva decât sate de
pescari, care au devenit mai- apoi orașe. Centrul comerțului cu
pește a fost la început la gurile Nistrului și ale Dunării, la Ceta-
tea-Albă și la Chilia. După ce aceste orașe cad sub stăpânirea
Turcilor, cari coprind și Hinterland-ul lor, Buceacul de azi, și
apoi și Țigh nea sau Bender-ul lor, drumul dela Suceava spre
Cetatea Albă se mută prin Moldova în jos, spre Galați și Brăila.
Rezultatul a fost că centrul comerțului cu pește se mută în aceste
orașe, care încep de atunci să se ridice și să devină încetul cu
încetul cele mai însemnate din Principatele Române. Dela Brăila
peștele mergeâ în special spre Brașov, având să parcurgă în dru­
mul lui mai multe orașe, unde Domnul își aveâ vameșii săi, spre
a strânge taxele ce se plătiau pentru acest .articol de export. De
 _ 112

la Galati peștele mergea mai mult în Moldova pe drumul spre

lași ș: Suceava, pe unde Petru Rareș își ducea carele sale cu
pește, înainte de a fi ales Domn; dela unitatea de măsură a peș­
telui, dela majă, i-a venit și numirea lui Rareș de Măjarul. Pe a-
cest drum al Moldovei se trimiteau anual în Polonia 1.000 care
cu pește din Galați. Multă vreme, singurul izvor de venit al
orașelor dunărene a fost peștele, până ce au devenit locul de
centralizare și scurgere al tuturor produselor de export pe mare
d n tarile române.
Nu erau uitate nici atunci bogății, care tind să aibă astăzi
o însemnătate din ce în ce mai mare. De când veniseră Turcii,
se începuse să se ceară în afară și lemne, în special pentru con­
struirea vaselor flotei turcești. De asemenea trimiteam spre Sud
sarea, cu care am aprovizionat mai întotdeauna ținuturile pe­
ninsulei balcanice.
Se începuse chiar o oare-care industrie agricolă derivată,
care ajunsese să poată dâ mărfuri de export. Astfel de mărfuri
erau mierea și ceara. In primele timpuri, mierea erâ oprită de
Domn, iar ceara nu erâ în cantități suficiente nici pentru consu­
mul intern. Mai târziu însă se trimitea miere și ceară, atât spre
Polonia si Ungaria, dar mai ales spre Turcia și la Veneția. In
seraiul Sultanului turcesc se întrebuințâ mari cantități de ceară
românească.
întorcându-ne acum privirea asupra celor spuse despre
raporturile noastre comerciale cu popoarele 'învecinate, obser­
văm că dela începutul vieții noastre economice am avut să im­
portăm produse industriale, pe care le-am plătit cu produsele
noastre agricole sau derivate din industria agricolă. In producția
agricolă a Principatelor, cerealele și animalele au jucat primul
rol încă dela început, având fiecare piețe de desfacere speciale..
In cele dintâi timpuri ale venirii Turcilor, cererea mare de ce­
reale a contribuit la desvoltarea acestei culturi, dar mai târziu
când Turcii au început să exploateze monopolul, ce-și însușiseră,
cultura cerealelor nu mai rentează și nu mai crește în aceiași
proporție ca până atunci, așâ că secolul al XIX-lea ne prinde cu o
producție de cereale foarte mică. Și numai enormele schimbări
în raporturile noastre comerciale externe, după primul sfert al
veacului al XIX-lea, prin deschiderea de căi de comunicație nouă
și prin atingerea noastră cu piața mondială, face ca într’un timp
scurt să dobândim în producția de cereale aceea ce pierdusem
în atâtea veacuri de dominare turcească. Dimpotrivă, în cultura
animalelor, venirea Turcilor nu a fost atât de păgubitoare. Țările-
creștine importau dela noi animale, în special pe acele, care nu
erau monopolizate formal de Turci, și chiar pe acelea prin con­
trabanda ușor de realizat sub lipsa de administrație din vremea
Turcilor. Cu cât cererea în aceste țări se măria, cui atât prețurile-
erau mai bune și creșterea animalelor mai rentabilă. Așâ că se­
 113

colul ai XIX-lea ne găsește cu o mare producție de animale. Dar

odată cu începutul acestui secol, cultura animalelor merge cu
pași repezi &pre decădere, până ce ajunge un timp, când ne ex­
punem) să devenim o tară importatoare de animale. Cauzele
acestei decăderi le vom vedea când vom vorbi de nouile raporturi
comerciale, pe care ni le aduce secolul al XIX-lea.
Am spus că plata produselor importate o făceam1 cu pro­
dusele noastre agricole. Procesul acesta e adevărat pentru orice
timp, chiar dacă une.-ori, cum e în timpurile moderne, moneda
sau alte mijloace de schimb ne ascund realitatea schimburilor
de mărfuri contra mărfuri. In epoca, de care ne ocupăm însă,
schimbul se făcea mult mai direct. Un Alexandru-Vodă, la 1553,
aducea lucrători dela Brașov și îi plătiâ cu boi și tot prin boi
plătiâ, la 1560, postavul pe care îl importa din Brașov; iar la
1561 trimitea vin la Bistrița, ca să-i dea în schimb apă de tran­
dafir, adică parfum. Aceasta nu însemnează că în acea epocă
nu existau și instrumentele de schimb generalizate mai târziu.
Despre ele ne vom ocupa în capitolul următor.

CAP. IX.
Schimbul și valoarea relativă a mărfurilor în ținuturile
românești până în secolul al 18-lea.

jț 1. Generalități asupra schimbului și valorilor mărfurilor.

Progresul în sociabilitatea oamenilor se măsoară în primul
rând prin intensitatea schimbului de produse și de servicii între
membrii unei poporațiuni. Acest schimb formează scheletul ra­
porturilor sociale și le: crează în cele mai multe cazuri. Nevoile
vieții materiale fac pe oameni să-și împrumute reciproc din o-
biectele, care întrețin sau înlesnesc această viață. Legăturile sta­
bilite astfel devin mai apoi necesități de ordin pur social, moral,
și se continuă chiar când substratul material a dispărut. Iar
instituțiile economice, create pentru înlesnirea schimbului de
mărfuri și servicii, .trăesc uneori pentru a îndeplini scopuri de
altă natură, decât economică.
Așa fiind, realitatea vieții materiale a unui timp se oglin­
dește în schimbul de mărfuri de atunci. Când orice gospodărie
își produce toate obiectele necesare vieții și itrăește singură, de­
părtată de alte gospodării omenești, ne găsim într’un timp de
completă izolare, însoțită de toate urmările ei: lipsa de cultură
și munca încordată pentru o viață săracă și lipsită de orice co­
moditate. Când legăturile economice se întind la o grupare de
oameni m|ai mare, se produce o oarecare diviziune a muncii, se
3
 114

muncește în genere mai puțin, pentru o viată mai înlesnită, se

naște o cultură în urma contactului dintre oameni și a posibilității
date unora de a-și întrebuința puterile pentru alte preocupări
decât ale hranei. Și cu cât cercul legăturilor economice se lăr-
gește^, cu atât se ridică nivelul culturii și al bunei stări materiale.
Iar când limita cea mai mare, posibilă într’un timp, s’a ajuns și
mijloacele tehnice nu permit o întindere mai largă a legăturilor
economice, se câștigă în intensitate, aceea ce se pierde ori se
împiedică de a se câștiga în extensiune: schimburile locale
devin mai numeroase și miai variate.
Toate aceste legături economice locale sau mai depărtate
formează suportul organizației economice și al culturei formate
în cadrul ei; iar întreruperea schimburilor ar aduce de îndată nă­
ruirea tuturor instituțiilor și a întegii culturi. Exemple sunt nu­
meroase în tiecut și ne stau de mărturie pentru timpul nostru.
Din toate acestea se vede importanta urmăririi schimbului de
mărfuri în cursul timpului în ținuturile românești.
Mărfurile, care se schimbă între oameni, dobândesc o ca­
litate subiectivă, în urma aprecierii oralului; ele dobândesc o va­
loare, pentrucă sunt căutate spre a fi utilizate în viată. Dacă în
toate timpurile nevoile vieții s’ar fi satisfăcut prin aceleași o-
biecte, urmărirea valorii mărfurilor ar fi mai ușoară, dar nu ne-ar
da prea multe părți din felul vieții timpului. Sunt insă vremuri,
în care preferința oamenilor se îndreaptă spre o anumită miarfă.
a cărei valoare crește incomparabil cu valoarea altor obiecte,
care ar satisface aceleași trebuințe. Și când preferințele se
schimbă, valorile se revoluționează și mărfuri, care odinioară
se consumau în massele populațiunii, dispar cu totul din uz.
De aceea, în cercetările istorice asupra valorilor mărfu­
rilor, trebue să se tină seama și de înclinările oamenilor din fie­
care epocă. înlocuirile reciproce ale mărfurilor și ridicările ex­
treme ale valorilor unora din măfuri ne dau, la rândul lor, cele
mai prețioase informații pentru explicarea fenomenelor anor­
male, fată de funcționarea vieții economice dini timpurile noastre.
Unele preocupări de natură religioasă, morală, au creat mărfuri
ori au ridicat peste măsură valoarea lor și numai dispariția a-
cestor preocupări a adus deprecierea acelor valori și ca urmare
o adevărată revoluționare economică. Nici chiar vremea noastră,
care este dominată în genere de spiritul capitalist și de rațiunea
materialistă, nu este lipsită de asemenea preocupări și nu lasă să
se explice toate fenomenele economice în afară de concepțiile
și înclinările vieții morale.
Lăsând la o parte toate aceste fapte, care influențează
viata economică, fără a fi de esența ei, schimburile și valorile
relative ale mărfurilor sunt condiționate de .următoarele^ împre­
jurări: piața comercială, mijloacele de transport ale mărfurilor
și intrumentele și instituțiile de schimb. Schimbul se efectuează
prin aceste instrumlente și instituții și va fi nevoie deci să vorbim
 115

de ele, ca să arătăm; cum se făceâ acest schimb; iar pentru a ne

explică valorile relative ale mărfurilor trebue să cunoaștem pie­
țele și mijloacele de transport. Aceste nevoi ne indică împărțirea
studiului ce începem.

$ 2. Piețele comerciale și mijloacele de transport in ținuturile

românești până in secolul al 18-lea.
Cel mai vechiu comerț este cel ambulant. El se făcea însă
în mare, nu numai pentru desfacerile de detaliu, cum se prac­
tică în timpurile mai nouă.
In ceea ce privește produsele agricole, orice producător
erâ în acelaș timp și negustorul produselor sale, oricare ar fi
fost rangul său social. Domnul, boerii, răzeșii ori moșnenii și su­
pușii, când se întâmplă să aibă și ei ceva de vândut, se îngrijiau
singuri să-și ducă produsele la cumpărător, fie el în interiorul
tării, fie peste graniță. Domnii și boerii aveau oamenii lor dc
încredere, care transportau produsele stăpânilor lor, după ce
aceștia negociaseră vânzarea lor, personal sau prin scris. Să­
tenii mergeau ei singuri cu vitele sau cu carele lor cu alte pro­
duse în locurile și la aceia, cari le puteau fi cumpărători. Sate
întregi obțineau privilegii dela Domni ca să meargă din loc în
loc să-și vândă produsele muncii lor sau pe acelea, pe care le
obținuseră dela alții. Dar cum1 produsele agricole nu se desfă­
ceau prea mult în țară, ci peste hotare, întreg coomerțul cu a-
ceste produse. în special animale, constă mai mult într’un tran­
sport de turme de vite ori de convoaie de care spre granițele
țării, pentru ca vânzarea să se facă aiurea peste hotare sau în
anumite locuri dela hotare.
Dn adevărat comerț ambulant se făceâ în țară cu mărfurile
importate, pe care le-am enumerat în cursul expunerilor trecute.
Negustorul strein sau grupele de negustori streini veniau cu con­
voiul lor de care și se opriau din loc în loc, în orașele din drum,
sau se abăteau din cale pe la curțile boerești ori chiar prini sate
.și oferiaiu oricui din mărfurile aduse. încât, nu existau anumite
piețe de desfacere și în afară de ele să nu se mai petreacă un
schimb.
Numai o singură mărginire se impunea acestui comerț am­
bulant și liber în tot cuprinsul țării: eră dreptul de oprire sau
de popas obligator, pe care îl introduseseră Domlnii în orașele
lor de reședință, imitând aceea ce făcuseră orașele streine pen­
tru interesele orășenilor lor, prin așâ numitul Stapelrecht. In
orașul Suceava și în Târgoviște, în timpurile cele mai vechi,
trebuiau să vie negustorii la intrarea lor în țară, să ofere măr­
furile lor mai întâi Domnului și boierilor și apoi să meargă mai
departe. Când mai târziu dreptul acesta formlal nu se mai ține,
nemai având nici un interes, de oarece veniau destui negustori
 11G

cu destule, mărfuri și Domnii sau boierii se aprovizionau în

deajuns chiar fără obligația popasului în1 orașul capitală, atunci
obligația de a trece printr’un anumit oraș nu mai are alt rost, de­
cât acela de a da putința să se încaseze vama dela mărfuri. Dar
vămi eraui mai multe, nu numai în orașul de reședință al Dom­
nului, și mărfurile puteau fi scutite de a miai trece neapărat prin
acest oraș. A rămas însă un obicei al negustorilor streini, neata­
cat nici de drepturile dobândite mai apoi de organizările ne­
gustorilor locali, obiceiul ca la sosirea lor în oraș să meargă mai
întâi să ofere din mărfuri la curtea domnească sau la curțile
boerești, și apoi să intre în tratative cu starostele breslei pentru
vânzarea întregii mărfi. Insă pe lângă acest obicei, care se prac­
tică mai mult pentru a atrage favoarea celor mari, există obli­
gația vămuirii. Pentru aceasta se mergea mai întâi la carvasarâ
adică la caravan serail, un fel de han oficial, unde vameșii taxau
mărfurile și apoi le lăsau libere să fie desfăcute.
Această instituție făcea parte din rețeaua de hanuri, care
se găsiâ în orașe și în afară de orașe, dealungul drumurilor și
prin satele principale, pe unde se întâmplă să treacă drumurile
mai mari de comerț interior, căci de obicei drumurile ocoliau
satele, străbătând câmpiile întinse și chiar păduri mari, călătoriei
fiind astfel mai liniștită decât prin mijlocul satului. Dar hanurile
cele numeroase erau îri orașe, și nu eră oraș fără hanul său.
Dacă în orașele mlari de astăzi hanurile au dispărut cu desă­
vârșire, aproape toate orașele mici dela noi, cu un trecut mai
depărtat, au mai păstrat până în vremea noastră hanurile vechi,
care reamintesc viața comercială de mai înainte și nu rare ori
o silesc chiar acum să dobândească aceiași înfățișare exterioară,
în anumite momente. Au fost alcătuite dintr’o curte largă, une­
ori chiar dintr'un loc neîmprejmuit, cu o fântână în mijloc și la
o parte cu o construcție mare, cum nu obișnuiau să fie casele de
atunci. Într’o astfel de construcție se găsiarî încăperi pentru de­
punerea mărfurilor, se găsiau chiar un fel de prăvălii, în care,
negustorul putea expune temporar din mărfurile sale. Aci ste-
teă vameșul și tot în han se făcea supravegherea mărfurilor de
către reprezentantul Domnului sau mai apoi de organele breslei.
Dar toate acestea nu dedeau stabilitatea comerțului. Ha­
nurile erau numai locuri de adăpost, unde se perindau veșnic
vânzătorii de mărfuri, fie importate, fie indigene. Și dacă mai
târziu, comerțul cu mărfuri importate, ca manufacturi, coloniale,
etc., se localizează în orașe, prin formarea prăvăliilor statornice,
comerțul'cu produse indigene, vite și cereale, rămâne tot am­
bulant și vânzătorii au să viziteze multă vreme1 hanurile, pentru
ca să ajungă să ofere produsele lor la diferite case sau în târguri.
Chiar atunci când se desvoltă prăvăliile statornice și când
târgurile devin piețele de desfacere a tuturor mărfurilor, negus­
torul sau producătorul tot aveâ să străbată distanțe mari cu
marfa sa până la locul de desfacere, care nu era număr unul.
 117

încât, chiar în acest stadiu, comerțul nu e cu desăvârșire stabil,

dar vânzările locale sunt completate prin vânzările la domiciliul
particularilor sau> la alte locuri de desfacere. Înainte de a trece
la cercetarea noilor piețe, a târgurilor, este nevoie să arătăm
cum se făceau transporturile mărfurilor în epoca de care ne
ocupăm.
Nu există de sigur posibilitatea unei comunicări de la dis­
tanță și mărfurile nu se vindeau mai dinainte după probe și apoi
să fie transportate cu o destinație hotărîtă. Posesorul mărfurilor
porniâ cu ele să le vândă unde va găsi și- avea ca scop final nu­
mai anumite locuri bine cunoscute de întâlnire a negustorilor
din multe părți.
Drumurile însăși nu erau cunoscute, decât ca direcțiuni
generale spre locul dorit. Am arătat cu altă ocaziune (A se ve­
dea lucrarea mea: Originile capitalismului modern) care erau
drumurile mari, care străbateau ținuturile românești și le pu­
neau în legătură cu popoarele învecinate. Aceste drumuri mi
erau făcute și întreținute prin vre-o lucrare oarecare a admi­
nistrației țării. Se chemau drumuri mai mult văile râurilor, de-
alungul cărora se transportau mărfurile; astfel eră drumul Ol­
tului, drumul Șiretului, etc, Numai când trebuia să se treacă de
pe o vale pe alta, atunci se străbateau dealuri sau câmpii imense.
Trecerile dese ale călătorilor făceau să se traseze un drum:
însă zăpezile, ploile și revărsările apelor ștergeau orice urmă a
vechilor călători și adesea drumurile locale, străbătute de locui­
torii satelor pentru nevoile lor zilnice, încurcau urmele drumului
mare și -expuneau pe călători la dese rătăciri.
Numai cărăușii, cari transportau pe negustori cu mărfurile
lor sau numai pe simplii călători, numai aceștia cunoșteau dru­
murile, chiar când orice urmă a drumeților de mai înainte dis­
păruse, numai ei știau să găsească vadurile și să evite pră­
păstiile. Cărăușia formă o ocupație principală și rentabilă a Ro­
mânilor. Erau săte cunoscute pentru această profesie și erau fa­
milii de cărăuși în orașe, de care se vorbește foarte des în docu­
mente. 'Cărăușul avea carul sau carele sale, cu animalele de trac­
țiune, boi sau cai, și adesea cu mai multe ajutoare; nîu-i lipsiau
nici armele de apărare pe drumuri pustii și nesigure. De obicei,
cărăușii erau plătiți pe carul de marfă, dar foarte des se întâl­
nesc învoiri ca plata să se facă după greutatea mărfii, după „cen-
tenariu" sau cântar, o măsură de greutate, despre care vor vorbi
în altă parte. Cărăușul se obligă să aducă marfă la întoarcere,
pentru aoelaș negustor, și dacă nu erâ această învoială se găsiâ
ori-când uin negustor 1a. întoarcere. Tot pentru motivul că ne­
gustorul drumeț nu cunoștea situațiile și practicele țării, se în-
voiâ oul cărăușii să plătească ei atât vama de trecere a carului,
cât și a cailor. De multe ori se întâlnesc și condiții mai speciale,
cum ar fi obligația cărăușului de a stă pe loc în- ziua de Sâm­
băta, când negustorul erâ un Evreu.
 118

Călătoria nu se făcea de un singur cărăuș, mai ales când

drumul erâ să fie lung. Se făceau convoaie întregi de care, fie
că se găsiau mai multi negustori să meargă pe aceiași cale, fie că
eră un singur negustor, care avea însă să transporte cantități
mari de marfă. Cu chipul acesta, caravanele se alcătuiau din zeci
de care. Unirea aceasta erâ firească. Nici cărăușii, nici negustorii
mi vroiau să pornească singuri pe drumurile lungi și periculoase.
Chiar dacă se luau măsuri de siguranță a călătorilor pe drumu­
rile mari de comerț, când se întâmpla să se găsească pe tron un
Domn mai energic, tot erâ imposibil să creadă cineva că se pot
evită atacurile tâlharilor, cari se ascundeau în pădurile seculare,
pe unde străbateau drumurile, și păziau vadurile, pentru ca ja­
furile să le fie mai ușoare.
Necesitățile acestea făceau asociațiile cărăușilor să se con­
solideze și să dureze și după terminarea unei călătorii. Când a-
veau, să facă transporturi și avizau și se așteptau unul pe altui,
ca să plece împreună. Si uneori făceau contracte colective cu ne­
gustorii, ca să le transporte anumite contităti de mărfuri în cursm
unui an.
Astfel uniți în grupe mari, cărăușii si negustorii unei cara­
vane dedeau o viată momentană regiunilor pustii, pe unde tre­
ceau. Pocnetele de bice și chiotele pentru îndemnul la mers a!
animalelor de tras, iar scara lumina focurilor cc se aprindeau
pentru pregătirea hranei sau chiar pentru încălzit în anotim­
purile friguroase, făceau să se populeze pentru un moment re­
giuni, depărtate de orice locuință omenească statornică. Desele
călătorii ale cărăușilor îi făcuse să fixeze anumite locuri de po­
pas, care se mențineau. Iar la distante mai mari, acolo unde po­
pasurile erau firești, se făcuseră hanuri sau conace, la care că­
lătorul găsiâ la vreme un adăpost mai bun și de unde se puteâ
aproviziona cu obiecte, ce nu se puteau găsi în mijlocul câm­
piilor.
Pe drumurile mari, aceste hanuri sau conace Servian mai
târziu și de stațiuni de schimbare a cailor de olac, întrebuințați
în serviciul de poștă, al Domnului. La început, e drept că Domnii
n’au avut nici un serviciu pentru comunicări de știri ș.i ordine,
întreaga corespondentă domnească se făcea prin ajutorul ne­
gustorilor, cari străbateau tara pentru afacerile lor și întâmplă­
tor, Domnul îi însărcina cu câte o misiune de încredere. Mai
târziu însă, când Domnul are mai mult îr. grijă administrația
țării sale și când e silit să aibă vești repezi sau să dea ordine
grabnice, trimite pe drumurile obișnuite pe așa numiții oluci, cu
căruțele trase de cai, cari erau schimbați din loc în loc, în spe­
cial la conace, unde se fineau gata caii de schimb, aduși de po­
pulația învecinată la început, iar mai pe urmă aparținând admi­
nistrației poștei, adică acelui, care lua în întreprindere poșta.
Dar această organizație se face târziu de tot, și durează, sub
forma sa medievală până în. secolul trecut, până pe vremea ge­
 119

nerației trecute, care au cunoscut diligentele, al căror rost e

descris atât de plastic în Scrisorile lui I. Ghica. Până la această
organizație însă, schimlbarea cailor erâ mai neregulată și călă­
toria m'ai nesigură. Numai când energia Domnului se impunea
slujbașilor și supușilor săi, la stațiuni se găsiau caii de schimb,
ordinele Domnului ajungeau la timp și apoi și călătorii streini
aveau putința să se folosească de acest mijloc de transport.
Când influența turcească se întinde în Principatele române, ser­
viciul acesta public este mai mult în folosul Turcilor și organi­
zația lui iâ înfățișare turcească. Stațiunile de schimb al cailor se
numiau menziluri, iar supraveghetorul și îngrijitorul poștelor se
chiemâ mezelgin.
Astfel, pe drumurile bătute mai întâi de negustori și că­
răuși se institue mai târziu servicii regulate de corespondență și
transport al unor anumite persoane. Despre acestea avem știri
mai multe și vom vorbi de ele în special, când ne vom ocupă de
începuturile economiei naționale românești. Mai puține sunt ști­
rile, care se referă la mersul transporturilor de mărfuri, pe dru­
murile mai uefixate din primele timpuri ale comerțului nostru.
Ni s'a păstrat totuși o descriere interesantă a călătoriei unui ne­
gustor italian, Tommaso Alberti, dela începutul secolului al
17-lea. Coprinde nu numai străbaterea unei porțiuni din țara
românească, dar e o călătorie făcută în lungul Moldovei și încă
putem urmări mersul ei și peste granițele românești, până la
Constantinopol înspre Sud și până ,1a Lemberg înspre Nord, de
oarece acestea erau pentru italianul călător punctele de aprovi­
zionare și de desfacere finală a mărfurilor. Reproduc câteva
părți din descrierea drumului făcut (după N. Iorga; „Istoria Co­
merțului Românesc'1), căci ele ne dau icoana situației nu numai
cea dela începutul secolului al 17-lea, dar chiar acea din cele
două veacuri anterioare: transportul mărfurilor, descris în a-
ceastă călătorie, este același și cu două secole înainte și cu mai
bine de un secol în .urmă.
Negustorul italian venise cu marfa sa pe mare, trecuse prin
Constantinopol, de unde plecase pe uscat toamna, la 26 Noem-
brie. A stat lângă poarta Adriamopolului două zile și două nopți,
în vânt și ploae, până să scape de vameșii turcești dela vama
împărătească, după ce trecuse și se oprise la Semlin-Selivri, pe
la Ciorlu și pe la Liule-Burgas, localități însemnate și .astăzi.
Plecând din Adrianopol, trece printr’o pădure bântuită de tâl­
hari, dar poate să petreacă noaptea în mijlocul ei, luând măsuri
serioase de pază, și a doua zi își continuă drumul printre arborii
codrului pe un drum rău și cu ploaie, până ce ajunge la Aidos.
un vechi oraș bizantin. In cursul drumului spre Dobrogea, trece
peste un munte așa de greu de suit, încât trebuiau zece perechi
de cai ca să tragă un car și apoi dă de o pădure mare, străbătută
de un râu șerpuit, pe care caravana e nevoie să-l treacă de 39
de ori, până ce în sfârșit ajunge într’un fund de vale, unde eră
 120

un. sat bulgăresc, fără ziduri, pe un șes, între munți înalti. Lo­
cuitorii satului erau săraci și bolnavi de „idropisie", adică de
reumatism.; locul nu erâ bun de popas și de aceea caravana
pornește mai departe, la un sat mai mare și mai bogat. Acî stă
două zile. Se dreg carele, se strâng merinde și în acest timp
plouă încontinuu.
De aici pleacă dini nou pentru, o cale mai lungă. Dar se în­
tâmplă să fie ziua de Bairam și cărăușii fiind Turci nu vor să
călătorească în acea zi și merg într’un sat vecin să se veselească
împreună cu alfi Turci, iar negustorul rămâne într’un vârf de
munte, pe un frig mare și vânt, la zece mile departe de sat, fără
merinde. Erau aproape de granița Dobrogei și când reiau că­
lătoria, ajung de îndată la Bazargic, un oraș turcesc, în șes,
urît și fără ziduri, după 19 zile de călătorie.
Drumul prin Dobrogea îl descrie plastic călătorul italian
și descrierea caracterizează o epocă în istoria mijloacelor de
transport. „Mergeam tot prin șesuri, care sunt așa de întinse,
încât par o mare pe uscat, de nu se vede decât cerul și pământul,
fără zare de copac. Drumurile sunt foarte ușoare de rătăcit, de
și sunt oameni cunoscători, din pricina marelui număr de urme
de care ce se văd, unul trecând pe unde a trecut altul. Și am! gre­
șit și noi drumul de două ori". Caravana trece acum prin ținuturi
cu sate locuite în mare parte dc Români și pe drum se întâlnește
cu „caravana Poloniei”, care mergea spre ■Constantinopol; erau
o mulțime de care, de cărăuși și de negustori. Intrând pe valea
Dunării, ajunge la Măcin, „schelea" Dunării și vama Turcilor.
Dunărea au trecut-o- cu bărcile, descărcând carele, plătind
vama și scăpându-se de cărăușii turci; cu multă satisfacție spune
italianul: „și, lăsând Turcia, intrarăm în creștinătate". Urmând
apele Dunării, merg în sus până la Galați, unde descarcă măr­
furile, caută cărăușii, și, drept mulțulmită că au ajuns cu bine
până aici, dau o mplitfă românească.
Drumul prin Moldova în sus nu e tocmai plăcut. Cerul se­
nin, cu lună luminoasă noaptea, dar un frig strașnic, căci eră în
Decembrie. Patru zile au mers prin pustiu, fără să întâlnească
vreun sat. Au trecut pe la Bârlad și Vaslui, -orașe pustiite de Tă­
tari, și -mai departe intră în vestitul și înfricoșatul codru al Do-
brovățului. Erâ crivăț cu ploaie, lupii urlau groaznic împreju".
nu erâ de mâncare și drumul așa de rău, încât șase perechi de
boi nul puteau trage un car.
După 5 săptămâni dela plecare, ajunge la Iași, un- oraș cu
vre-o 8000 case; pe strade -măre murdărie și mult noroiu, încât
e foarte greu de mers. Din Iași, caravana pornește mai departe
pe zăpadă, cărăușii cu carele fac un drum dealungjill Jijiei, ca să
treacă pe podul dela Cristești, pe când ceilalți călători trec Jijia
pe ghiată. De acî mai departe, drumul e pustiu, nu e apa pentru,
vite, nu sunt lemne de încălzit, iar pământul e acoperit cu lă­
custe înghețate. Pe astfel de drum ajung la Prut; dar Prutul nu
 1'21

înghețase și crivățul ridica valuri pe apele lui crescute. O zi în­

treagă deabiâ au putut strecură carele; iar în cursul nopței,
vântul taie fața, nu e nici foc, nici hrană, nici vin. Și astfel merg
până la Hotin, când crivățul încetează. Ajunși la Nistru îl trec
pe ghiață, căci înghețase, și întâlnesc de cealaltă parte Came-
nița, de unde mai fac 6 zile până la Lemberg, capătul final al
călătoriei.
După ce-și desface mărfurile la Lemberg, negustorul ita­
lian cumpără altele, strânge care pentru o nouă caravană, de astă
dată de 60 care cu câte 6 cai decar, și pleacă pe drum de primă­
vară spre Constantinopol. Și nu după mult timp îl întâlnim iarăși
cu o caravană dela Constantinopo! prin Moldova spre Lem­
berg, de unde merge de astădată mâi departe la Cracovia, apoi
Ia Fraga, la Niirenberg și de aci se coboară spre Italia, trece
prin Milano și ajunge la orașul său Bologna.
Descrierea așa de amănunțită a acestor călătorii este su­
ficientă pentru a ne reprezenta o lungă epocă din istoria mijloa­
celor de transport al mărfurilor. Mai înainte, carele cu mărfuri
erau mai puține, și timpul întrebuințat pentru străbaterea unei
distanțe erâ mai lung. Atunci siguranța erâ mai mică, drumlurile
mai puțin cunoscute. Cu trecerea vremii, drumurile se cunosc
mai bine, călătoriile sunt mai sigure, distanțele se străbat mai
repede, carele cu mărfuri ale unei caravane sunt măi numeroase,
cu un cuvânt: traîficul e mai intens. Dar tehnica generală a
transporturilor nu se schimbă, până aproape de timpurile noa­
stre, până ce noile descoperiri din secolul al 18-lea ajung să pă­
trundă și la noi, mai întâi în practica transporturilor pe apă și
apoi în practica transporturilor pe uscat. Atunci se împlinește
cu repeziciune marea revoluție economică, prin 'care ni s’a pre­
gătit și alcătuit economia națională românească. Dar până atunci
schimbul mărfurilor s’a făcut după normele arătate, și greutățile
lui au fost greutăți ale întregii vieți economice a Românilor.
Mijloacele schimbului de atunci ne justifică înapoierea econo­
mică a vremii, și comparația cu cele de azi ne face să înțelegem
cărui factor îi datorăm în primul rând avântul nostru economic
și în ce direcție să îndreptăm, acțiunea politicei noastre econo­
mice.
Dar toate fenomenele economice se înlănițuesc atât de mult,
încât cu greu se pot distinge elementele primordiale ale avân­
tului sau stagnării economice. De mijloacele de transport de­
pind alte fenomene economice, prin care se condiționează direct
schimbul de mărfuri, cum ar fi piețele comerciale. Altele sunt
piețele comerciale din epoca dominării căilor ferate și a va­
poarelor, și altele erau piețele comerciale din vremea transpor­
turilor cu care în caravana sau chiar numai cu animalele de po­
vară, pe care se puneau mărfurile spre a se duce dela un loc
la altui.
Piețele comerciale obișnuite în epoca economiei orășenești
 122

erau târgurile și ele erau în legătură cu întreaga organizație e-

conomică a vremii. Pretutindeni în Europa, în toată Asia, până
la cele mai depărtate regiuni ale Chinei Și Indiei, și în Africa
de nord, se găsiau locuri de întâlnire a oamenilor pentru a vinde
sau cumpăra mărfuri. In unele din aceste locuri, veniau numai
negustorii din-ținuturile învecinate, dar erau târguri cunoscute
de toți marii negustori ai lumei. Rând pe rând se întâlniau aceștia
în târgurile, pe care le-am putea numi internaționale. Au rămas
celebre unele târguri din Champagne, din Flandra, din Vestfalia.
din Suedia și din Rusia. Deabiâ se termina unul din târgurile a-
cestor ținuturi și negustorii porniau să se întâlnească la un
alt târg.
Țările române erau în afară de acest lanț de târguri al Eu­
ropei nordice. Nici măcar Novgorodul Rusiei nu erâ vizitat de
negustorii, cari treceau în mod obișnuit pe la noi. Negustorii,
cari ne vizitau, precum și localnicii dela noi, aveau alte șiruri de
târguri așezate dealungu! marilor lor drumuri de comerț. Târ­
gurile acestea erau presărate în Europa răsăriteană și sudică,
legând,u-se pe mai multe direcții cu târgurile din toată Asia,
care erau și ele vizitate câteodată de negustorii, cari veniau în
mod obișnuit la noi.
Cu cât schimbul de mărfuri se mărește, cu atât târgurile
devin o necesitate. Nici producătorii nu aveau timpul necesar
să meargă încontinuu cu mărfurile lor să le ofere la diferite casc
și nici consumatorii nu le-ar fi avut, când simtiau nevoie. întâl­
nirile în târguri făceau posibilă aprovizionarea dintr'odată pen­
tru mai multă vreme. Iar în ce privește cumpărarea produselor
tării, când exportul în massă este cerut, cumpărătorii streini na
mai găsiau avantajos să meargă prin sate și să cumpere din
fiecare loc câte puțin. Erâ mult mai avantajos dimpotrivă, câna
vitele erau aduse în turme Ia târguri și de aci se puteau cum­
pără cu sutele.
In afară de aceasta, cârd organizarea profesională a ne­
gustorilor locali se impune în practicele comerciale, târgurile
devin un mijloc de luptă în contra tendinței de monopolizare a
comerțului de către clasa negustorilor și meșteșugarilor dintr’un
oraș și în contra încercărilor de exploatare a consumatorilor
locali. Am arătat, cum breslele împiedicau desfacerea mărfurilor
la consumatari, interzicând negustorilor streini de breslă să
vândă vre-o marfă la alte persoane, afară de membrii breslelor,
cari aveaui să desfacă apoi în detaliu aceste mărfuri. Numai în
târguri, puterea starostelui breslei dispărea și în locul ei se insti­
tuia puterea reprezentantului domnesc. Paza și siguranța târ­
gului o avea Domnul; orice negustor, fie el localnic fie strein,
erâ sub apărarea domnească, și în târg și pe drumul spre târg.
Fiecare negustor putea vinde în târg cu ridicata sau în detaliu.
Adesea ori orașele s’au plâns îm contra tinerii târgurilor de oare­
ce li se făcea prin jiceasta o concurentă de către negustori stre-
 123

rni. Dar când populația se înmulțește și târgurile sunt frecuentate

de mulțimi de oameni, cari nu vizitau orașele în mod obișnuit,
atunci negustorii și meșteșugarii văd în târguri ocaziuni de a-și
desface mai multe mărfuri și de a realiza câștiguri mai mari.
Cu câtă-va vreme înainte de deschiderea târgurilor, dru­
murile începeau să se animeze. Care încărcate cu mărfuri și aco­
perite se îndreptau din toate părțile spre locul destinat târgului.
In orașele apropiate de târg, afacerile stagnau pentru câtăva
vreme. Multe prăvălii se închideau, când negustorul ori rrtește-
șugarul le golise și pornise cu toate ajutoarele sale să-și des­
chidă o prăvălie temporară în târg. Și nu sunt rari cazurile, când
prăvăliile din oraș nu desfac mărfuri decât în târguri, între­
buințând intervalul dintre târgurile, ce frecventează, numai pen­
tru aprovizionarea cu mărfuri nouă.
Cu cât ziua ținerii târgurilor se apropiâ, cu atât se vedeau
pe drumuri turme de vite, îndreptându-se spre locul destinat
târgului. Aci se creiau 2 piețe: una pentru mărfurile țării și alta
pentru mărfurile aduse de aiurea sau fabricate în orașe. Steteau
față în 'față două lumi: un fel de oraș improvizat, cu prăvălii
așezate în ordine, în genere după specialități și un obor mare
de vite de tot felul. La acestea se mai alăturau negustori de o-
biecte alimentare și de băuturi, pentru ca să se găsească aci, pe
toată durata târgului, tot ceeace trebuia acestei așezări provi­
zorii de populație amestecată din toate straturile societății și din
toate profesiunile.
Aspectul și viata târgurilor difereau de aspectul și viata
orașelor, care au fost numite de unii târguri permanente. In o-
rașe, aproape nu se simțiâ desfacerea sau schimbul mărfurilor.
Fiecare meșteșugar sau negustor își avea clienții săi, cari cum­
părau la date diferite, vizitând pe negustor, cum ar fi vizitat pe
un cunoscut oarecare. Prăvăliile negustorilor deabia dacă atră­
geau atenția trecătorilor, întrucât mărfurile nu erau expuse, ci
ținute în depozit, iar la stradă ferestre mici și adesea acoperite
cu obloane. Și mai puțin se deosibiau în exterior atelierile meș­
teșugarilor de casele obișnuite.
Numai când în oraș se întâmplă să fie și târg, și anume în
zilele de târg, aspectul și întreaga viață a străzilor se schimbă.
Pe străzi circula liflne multă, ca și printre șirurile de prăvălii
din târgurile improvizate în mijlocul unei câmpii, iar negustorii
și meșteșugarii căutau să atragă cât mai mulți din clienții tem­
porari, fără să se teamă de prescripțiile breslei împotriva re­
clamai și a concurenții.
Târgurile se țineau în zile de sărbătoare, de obicei Du­
mineca. Originea lor nu e pur negustorească. încă din vremea,
când poporația română și slavă trăiau izolate de restul popo-
rațiilor vecine mai nestatornice, erâ obiceiul ca în zile de sărbă­
toare, Duminica, să se adune lume din mai multe sate, într’un
anumit loc, pentru petreceri. Erâ nevoie acolo și de oarecare
 i-24

obiecte alimentare și de aceea se instala din vreme o mică pră­

vălie pentru: vinderea acestor obiecte. Obiceiul acesta a rămas și
el e origina târgurilor săptămânale din diferite centre de popu­
lație, în special din orașe. Fiindcă Duiminica în limba slavă se
chiamă nedelia, târgurile săptămânale românești s'au numit
nedei. Acestea erau numeroase și fixate astfel, încât să poată
luă parte toată populația tării, fără să străbată prea mari dis­
tanțe. Ele întrerupeau izolarea și formau germenul unor insti­
tuții de sociabilitate a poporației și consolidau solidaritatea na­
țională, pe lângă foloasele econmice, pe care le aduceau.
(Dar când schimbul se mărește, când negustorii streini ne
vizitează mai des și mărfurile lor se desfac la noi în mare can­
titate, iar din produsele țării trec multe peste hotare, atunci ne-
deile nu mai erau îndestulătoare. Eră nevoie de adunări mai
mari, de producători și consumatori veniți din ținuturile cele mai
•depărtate, pentru ca mărfurile să se cumpere sau să se vândă
dintr’odată în massă și să nu se piardă prea mult timp cu desfa­
ceri din duminică în duminică. Deaceea s'au înființat târguri la
intervale mai mari, dar vizitate de mai multă lume. Așa au luat
naștere iarmaroacele, dela jahrmarkt și bâlciuri dela ungurescul
boles.
Aceste târguri mari se țineau de obiceiu la un an, dar erau
mai multe pe an. Sistemul era următorul: Fiecare târg se indi
vidualizâ și se numiâ după numele sărbătoarei în care se ținea;
spre exemplu târgul Sf. Petru. Acest târg eră cunoscut sub a-
ceastă denumire și nu se ținea deci decât odată pe an. Dar în a-
celaș loc sau în locuri apropiate se mai țineau târguri la Sf.
Maria spre exemplu; acelea aveau însă numirea și individuali­
tatea lor, se țineau tot anual. Negustorii treceau dela un târg la
altul în cursul unui an. Dar adesea fiecare anotimp își are măr­
furile sale, care se cer și. deci există o oarecare specializare și
negustorii vizitau de obicei târgurile, la care se căută m’arfa spe­
cialității lor.
Tinerea acestor târguri mari, dintre care unele erau ade­
vărate piețe internaționale, nu eră fără nici o regulă. Alegerea
locului eră indicată de anumite necesități economice. întâlnirile
dintre negustorii noștri și cei streini se făceau mai uișor în apro­
piere de graniță și astfel locul marilor târguri eră în apropierea
hotarelor. Dar dacă târgurile s’ar fi ținut chiar într'un sat de gra­
niță sau pe un câmp despărțitor dintre două țări, ar fi păgubit
vistieria Domnului, de oarece mărfurile ar fi trecut ușor dintr’o
țară în alta, fără să plătească vama. Deaceea vedem că Domnii
hotărăsc ca târgurile să se țină în anumite centre din interiorul
țării, mai depărtate de hotar.
Dar fiindcă și Domnul român și orașele sau; principii
streini aveau interesul ca târgurile să se țină pe teritorul lor, s'a
hotărît ca cele câteva mari târguri anuaie, de obicei 7, să se
țină pe jumătate în ținuturile românești și pe jumătate în ținu­
 ___125 ___

turile vecine. Astfel, de o parte și. de alta a granițelor se întindea

câte un șir de centre principale, în care se țineau târguri. Lă-
pușneanu spre exemplu împarte târgurile cu Bistrițenii în mo­
dul următor: primul se tine la Baia noastră, care se zice pe nem­
țește Moldenmerkh, la 14 Octombrie, în ziua de Vinerea Mare;
al doilea ia Bistrița de Sf. Nicolae; al treilea la Baia de Sf. loa­
der; al patrulea la Bistrița de Dumineca Mare; al cincelea „la
noi“ de Sîmpietru; ai șaselea la Bistrița de Sf. Ilie; și al șap­
telea la Baia la Sf. Maria Mică. (N. Iorga: „Istoria Comerțului";
I. Nistor: „Hande! und. Wandel“). Acestea erau de altfel datele,
Ia care se țineau mai toate târgurile anuale, pentrucă ele cores­
pundeau cu încheeri sau începuturi de munci agricole sau cu a-
numite mari sărbători religioase, când schimbul de mărfuri eră
mai intens.
Târgurile au permis să se stabilească raporturi de valoare
între mărfuri, să se cunoască un preț anumit de o populație mai
numeroasă, expusă altfel să primească dela negustorul ambu­
lant orice preț i s’ar impune pentru produsele de vânzare sau
să cumpere cu prețul arbitrar cerut pentru mărfurile necesare.
Prin valorificarea muncii proprii și prin economia la cumpărări,
se creiâ o bogăție în țară, se stimula activitatea economică.
Acestea au fost piețele comerciale în țările române timp
de veacuri. Când mijloacele de transport se schimbă, dispar mai
întâi târgurile anuale, internaționale, de mărfuri industriei și mai
târziu și târgurile de produse agricole și animale. Dar nu dispar
odată cu începutul economiei naționale românești, ci mult mai
târziu. Economia noastră națională s’a format și a funcționat
cu un. aparat al unei organizații economice mai vechi. Vom ve­
dea mai în urmă, când ne vom ocupa de această epocă a istoriei
noastre economice, contrastul dintre formele de viată nouă, ce
ni se impuneau, și dintre rămășițele vieții trecute.
Mai înainte de aceasta, mai avem însă de analizat anumite
procese ale vieții economice din epoca, de care ne ocupăm, pen­
tru a ne puteâ înfățișa și explica întreg mecanismul ei. Avem să
mai vorbim de instrumentele schimbului, de bani și operații fi­
nanciare.

§ 3. Instrumentele de schimb și operațiile financiare din epoca

economiei orășenești în țările române.
Unitățile de măsură a valorilor au fost la început la no;,
ca și aiurea, vitele. Prin animale se dobândiâ alte obiecte nece­
sare, animalele se împrumutau, pentru a fi întrebuințate în pro­
ducție. In cumpărări sau în împrumuturi se dedea un număr
oarecare de capete de vite. Noțiunea de „capital" e./e în legă­
tură cu această practică comercială.
Când moneda devine unitatea de măsură a valorilor, ani­
 126

malele încă servă ca instrumente de plată în rezolvarea schim­

burilor. Numai că și animalele și obiectele cumpărate cu ele se
măsurau cu moneda și se dedea ca plată atâtea animale, câte
puteau acoperi valoarea obiectului cumpărat. Vitele eru deci și
instrumente de schimb și mărfuri propriu zise; însuși cuvântul
„marfă" vine dela vechiul cuvânt românesc „marhă", care în­
semna vită.
Cu înmulțirea cantității de monedă circulantă în ținuturile
românești și odată cu creșterea varietății de mărfuri schimbate,
rămâne numiai moneda ca unitate de măsură și ca instrument
de schimb și de plată. Așâ că, în timpul, când în țările române
se începe un comerț mai însemnat, moneda rezolvă schimburile
și măsoară, prețuește mărfurile. De aceea, pentru înțelegerea
mecanismului vieții economice din epoca economiei orășenești,
trebue să cercetăm mai de aproape sistemele monetare și rostui
fiecărei monede, care a circulat în ținuturile românești.
Până acum câțivâ zeci de ani, nimeni nu se gândise la noi
la însemnătatea ce o au monedele pentru înțelegerea și expli­
carea vieții economice dintr’un anumit timp. Numai dela Dimitri?
Sturdza, cunoscutul numismat și om politic ai generației trecute,
cercetările asupra monedelor, care au circulat în ținuturile ro­
mânești, au devenit mai frecvente și astăzi avem știri relativ
îndestulătoare asupra numismaticei române.
Mai înaintea studiilor lui D. Sturdza, se publicaseră câteva
notițe despre anumite monede românești vechi prin diverse re­
viste streine, ca în Ungarisches Magazin și în Zeitschrift fiir
Miinz-Siegel-und Wappenkunde. O încercare de descriere mai
detaliată a monedelor românești o face tot un strein, Timoni.
în lucrarea sa: Essai d’une monographic sur Ies monnaies des
Voivodes de Moldavie et de Valachie, o lucrare scrisă Ia 1847.
dar nepublicată și păstrată în biblioteca unei mănăstiri din Viena.
unde a văzut-o D. Sturdza.
Dintre scriitorii români, Vasile Boerescu la 1856, Cezar
Bolliac la 1860 și V. A. Ureche la 1868, au menționat existența
unora dini monedele românești vechi, în scrieri, care aveau ah
caracter, decât cel economic și alt scop decât cel numismatic.
Autorii lor nu aveau pregătirea tehnică necesară și indicațiile
date de ei au fost dovedite mai în urmă ca fiind eronate.
Prima lucrare științifică specială este însă __a lui D. A.
Sturdza. A tipărit-o în Viena la 1874, sub titlul; Ubersicht der
Miinzen und Medailldn des Fiirstentums Riimănien (Moldau und
Walachei), după ce o publicase în parte la 1872, în revista Nu-
mismatische Zeitschrift din Viena. Este opera de bază a numis­
maticei române, al cărei întemleetor este D. Sturdza. Prin dife­
rite alte studii, publicate mai în urmă prin „Columna lui Traian*’
a lui Hașdău și prin Analele Academiei Române, precum și prin
mai multe conferințe, ținute asupra acelorași chestiuni, a atras
atențiunea scriitorilor dela noi asupra importanței studiului mo­
nezilor.
In genere, s’a văzut însă numai o latură a acestei chestiuni
si anume numai importanța raimismaricei pentru cercetările is­
torice pure. De aceea, mai toate studiile, care s’au făcut în urmă,
au privit numai monedele cele mâi vechi, bătute de Domnii noștri,
pentru a scoate știri referitoare la epoca lor, înlăturând lacunele
lăsate de documente. Astfel sunt observațiile cu privire la mo­
nede din lucrarea D-lui /. Bogdan: Docuumente și Regește privi­
toare la Relațiile Tării Românești cu Brașovul și Ungaria în se­
colul al 15-lea și al 16-lea, din 1902, precum și mai ales lucrările
D-lui C. Moisil: Monete vechi românești găsite în Dobrogea,
1906; Cele mai vechi monete muntene, 1908; Manetele lui Mircea
cel Mare, 1908 și alte studii analoage publicate în Buletinul So­
cietății Numismatice.
Din punct de vedere al monetelor circulante în relațiile co­
merciale, s'au făcut mai multe epoci în viața țărilor române,
pornindu-se dela studiul lui D. Sturdza și făcându-se numai mici
schimbări în clasarea diferitelor monete. O primă epocă se în­
tinde dela întemeerea Principatelor și până la jumătatea seco­
lului al 18-lea, a doua coprinde timpul ocupațiilor rusești și a
treia timpurile moderne.
Principial, alcătuirea acestor epoce se pare greșită. Numai
dacă în ținuturile românești ar fi circulat exclusiv monedă na­
țională, a Demnilor români, și mai ales dacă această monedă ar
fi fost originală, adică ar îi făcut parte dintr’un sistem, monetar
propriu al Românilor, numai atunci împărțirea cronologică, ho-
tărîtă de anumite evenimente politice din istoria românească, ar
fi putut avea o aplicare în istoria monedelor și deci în istoria
noastră economică. In ținuturile românești a circulat monedă
streină înainte chiar de întemeerea vre-unui stat românesc,
înainte de așa numitele „Descălicări" și monedele streine au
continuat să circule după întemeerea Domniilor. în toate vea­
curile următoare, dominând schimburile de mărfuri din princi­
patele române până în a doua jumătate a secolului trecut. Sub
numele de monede naționale, bătute de Domnii noștrii, se în­
țelege o imitație a unora din monedele streine circulante, loca­
lizate și însemnate cu numele Domnului și stema țării. Cu schim­
barea monedelor streine, circulante la noi, prin dispariția unor
vecini, cu cari avuseserăm raporturi comerciale, sau prin crea­
rea unor monede nouă și scoaterea din uz a monedelor vechi Ia
popoarele, cu care continuam să avem legături comerciale, se
schimbau și monedele noastre naționale și Domnul vremii batea
monede românești, corespunzătoare noilor monede streine, dacă
nu vroia să lase în circulație numai pe cele streine.
Din acest fapt urmează un altul, care deascmenea este în-
potriva diviziunii menționate mai sus.. Monedele bătute de
Domnii noștri nu fac parte dintr’un sistem monetar național și
 128'

o valută românească n’am avut până în a doua jumătate a se­

colului al 19-lea.
Se știe că temelia unui sistem monetar se așază pe im
raport între o anumită greutate și o anumită valoare îixată din-
tr'un metal prețios, în genere din aur și argint. Dintr'o greutate
anumită de aur spre exemplu se face o monedă, căreia i se im­
primă o valoare. Monedele mai mari sau mai mici nu sunt pri­
mite cu titlul, cu care se pun în circulație, decât întrucât ele co­
respund raportului stabilit pentru moneda de bază. Toate aceste
monede alcătuesc un sistem monetar, care se mai poate com­
plica prin crearea de monede din alt metal prețios, spre exemplu
din argint. In acest caz, se fixează un raport de valoare între
monedele de aur și argint de aceiași greutate; spre exemplu mo­
neda de argint de aceiași valoare cu cea de aur trebue să
fie de 15 ori, sau de 20, ori de 30 de ori mai grea decât cea
de aur. Raporturile acestea sunt reale, întrucât ele depind dc
scumpirea sau eftinirea relativă a acestor metale prețioase, în
aprecierea lor pe piață ca simple mărfuri. Dar după ce s'a sta ­
bilit acest raport între moneda de aur și cea de argint, toate
monedele mai mari sau mai mici de argint, completează siste­
mul monedelor de aur, alcătuind un sistem unitar, sau; un sistem
dublu, după împrejurări.
Așa fiind lucrurile, ce însemnează sistem monetar national
și ce însemnează monede naționale? După ce vom lămuri a-
ceasta, putem să revenim asupra caracterului așa numitelor mo­
nede naționale românești.
Sistem monetar national însemnează crearea unei valute
proprii unui popor, stabilirea unui nou raport între o greutate
anumită de metal prețios și valoarea monodii cu acea greutate,
și apoi baterea unei serii de monede mai mari sau mai mici decât
moneda principală, dar care stau într’un raport de valoare cu­
noscut cu moneda principală. Asemenea sistem monetar nu se
crează -des. Suveranii popoarelor n’au avut curajul să revolu­
ționeze și să turbure mersul vieții economice prin asemenea
creațiuni. Sistemele monetare se pot număra ușor în cursul is­
toriei economice universale, căci sunt foarte puține. Raporturile
comerciale au impus popoarelor adoptarea unui sistem monetar
deja existent, așa încât sistemele monetare sunt mai de grabă
internaționale, decât naționale. Am arătat -cu altă ocaziune (A
se vedea lucrarea mea: Originale capitalismului modern) cum
sistemul monetar al lui Carol cel Mare s'a răspândit la toate
pop-oratiile Europei de atunci și s'a continuat, localizându-se la
grupe mari de poporații, făcându-se un sistem la popoarele ger­
mane, care au avut ca unitate de bază marca și altul la popoarele
slave, care a-u avut ca unitate monetară grivna. Naționalizarea
sistemului a constat deci într'o adaptare a numirilor și câteodată
în micșorarea sau mărirea proporțională a tuturor monedelor
 129

sistemului. Și încă nu toate popoarele și-au avut un sistem mo­

netar national, de oarece l-au avut comun cu popoarele înve­
cinate.
In ceeace ne privește pe noi Românii, nici n'am creat un
sistem monetar propriu și nici nu ne-am însușit numai un sistem
monetar. Am fost locul de întâlnire al activității comerciale a
mai multor lumi, a lumei romane prin Italieni și Bizantini, a lu-
mei germane și a lumei slave. Sistemele monetare adaptate de
aceste popoare au fost, după timpuri și împrejurări, sisteme mo­
netare ale Românilor, câteodată toate împreună, câteodată pre­
dominând unul din ele. Nici un Domn român n’a creat o unitate
monetară de bază, cu altă numire decât acelea cunoscute la po­
poarele învecinate și cu un alt raport între valoarea și greutatea
metalului prețios conținut.
Altfel stau lucrurile cu baterea diferitelor specii de monede
ale unui sistem. Mai toți suveranii popoarelor au ținut să-și aibă
monedele lor deosebite înlăuntrul sistemului existent. Pentru
aceasta au bătut monede de argint sau aur, cu forme și insignii
deosebite și foarte adesea în raporturi cu totul diferite față de
moneda de bază. Aceste monede bătute de fiecare suveran erau
monedele, care circulau, căci moneda de bază și chiar unele din
diviziunile ei nu existau în realitate, ci numai cu numele, soco-
tindu-se la plăți valoarea în acele monede ideale, dar făcândurse
plata în monedele curente.
Domnii români au bătut și ei monede, fără să se intereseze
de sistemul, căreia aparținea moneda. Inovația lor a constat în
împrumutarea și adaptarea unei numiri de monedă streină, așâ
cum o consacrase pronunția românească pentru moneda streină,
care circulă înainte ca Domnul să o fi bătut în țară. Numirea a-
ceasta se da apoi unei monede fabricate în monetăria Domnului,
pe care *e imprimă stema țarii și insignele Domnului. In fond,
nu erâ o creațiune, ci o imitare. Raporturi noi de valoare între
moneda creată și monedele sistemului existent nu sau stabilit,
în mod conștient, dintru început. Dar practica vieții comerciale
a mărit sau micșorat valoarea, adică cursul monezii nouă a
Domnului, fără ca acest curs să fie stabilit și formal cunoscut.
Asemenea monede imitate după cele streine, care pătrunseseră
în tară, dar bătute de Domnii români, sunt așâ zisele monede
naționale.
Dacă e așâ, apoi întreaga diviziune făcută de istoricii men­
ționați mai sus, este principial greșită. Monedele trebuesc cla­
sate după sistemele, din care făceau parte și după popoarele, dela
care veniau. Epocile obținute astfel se potrivesc cu epocile făcute
din punct de vedere al dominării pieții comerciale a Răsăritului
de popoarele, care s’au perindat rând pe rând în această parte.
Diviziunea aceasta va contribui la înfățișarea cât mai completă a
vieții fiecărui timp, dar va fi utilă chiar studiilor numismatce
pure, întrucât va ușwâ clasările monedelor prin comparație cu
9
 13i»

monedele streine imitate. Din punct de vedere economic, în spe­

cial pentru interesul istoriei financiare, diviziunea noastră ajută
la stabilirea valorilor nominale ale diferitelor monede, căci se
știe locul monedii în sistemul monetar, din care face parte.
In Principatele Române s'a introdus moneda prin negoț,
mai înainte de constituirea oricărei autorități publice. Monedele
introduse au circulat în afaceri, chiar când împrejurările au făcu t
ca alte monede să fie mai preferate. Așâ că, într'un anumit mo­
ment, existau în curs monede din diferite surse și din diferite
sisteme.
Totuși, se pot distinge timpuri, când circulă cu. preferință
anumite monede. Astfel, dacă întâlnim pe vremea lui Mircea ce!
Bătrân monede bizantine, nu mai întâlnim însă la Domnii de mai
târziu. Mai înaintea lui Mircea. Bizantinii avuseseră legături co­
merciale cu țările nordice, fie pe Marea Neagră spre Ruși, fie
pe Dunăre în sus, cu popoarele germane sau cu alte popoare,
care se instalau mai provisoriu pe cursul mijlociu al Dunării.
Prin asemenea legături, pătrundeau și la noi monede bizantine
sau monede grecești mai vechi, moștenite de Bizantini, și nu
numai la noi. dar în toate ținuturile învecinate, oricare eră po-
porația lor. Bizantinii erau poporul cel mai înaintat al lumii de
atunci, și mijloacele lor de schimb erau imitate aiurea. Tributul
ce se plătiâ de voivozii sau cnejii români ori slavi stăpânilor tre­
cători constă, pe lângă darea în natură de animale, și în monedă,
care nu erâ decât acea curentă bizantină. In peninsula balca­
nică, la nordul Dunării si peste Carpați, circulă înainte de ve­
nirea Turcilor o monedă m(ai obișnuită în afaceri, așâ numitul
hyperpyrcii, pronunțat în graiul românesc perper. Mircea cel
Bătrân, și poate și alți Domni înaintea lui, bătuse în țară o mo­
nedă identică, dar ceva mai mică. Perpend acesta.românesc a
mers pe urmele celui împărătesc și circula alături de acesta la
Constantinopol, având, cum am zice astăzi, un curs mai scăzut.
Când se distruge statul bizantin, dispare și perperul din cir­
culație, de oarece Turcii nu împrumută această monedă, pentru
ca să continue a bate noi perperi și a alimentă astfel circulația.
Dar Turcii împrumută dela Bizantinii, pe care îi moșteniau.
o altă monedă: asprul. Desele lor legături cu țările române, în
special cu Muntenia, fac să se impună această monedă în circu­
lație timp de mai multe veacuri. Sistemul monetar bizantin se
uitase însă și locul asprului, ca valoare nominală, rămâneâ să
se stabilească în mijlocul sistemului sau sistemelor monetare, pe
care le impuneau în primul rând Italenii. La început, asprul bi­
zantin curat s’a pus în comparație cu monedele bizantine și s'a
stabilit raportul de valoare după cantitatea metalului prețios.
Mai târziu, asprul fiind în afară de diviziunea sistemtilui unitar
al monedelor italiene, a fost ușor să fie redus, să devină moneda
cea mai mică și să pătrundă cea mai ușor în masele sărace ale
populațiimii, pentru a fi întrebuințată în schimburile de minimă
valoare. Asprul devine astfel moneda populară, moneda în care
socotiâ toată lumea; el corespunde cu solidus din apus, cu sou
al Francezilor. Oricât erâ de infimă această monedă, o foaie
subțire de argint, și oricât de mică erâ valoarea ei, tot se făceau
cu ea plăti însemnate. Astfel haraciu! Turcilor se plătiâ și în
aspri, din cari se trimiteau cu sutele de mii la Constantinopol,
puși în pungi de câte 500 de aspri. E drept că în afacerile cu
streinii, plată în aspri nu se întâlnește decât fată de Turci.
Multe din monedele turcești, care s'au introdus mai târziu
și in principatele române, sunt tot imitații bizantine, dar sunt
făcute sub alte influente și în alte împrejurări, așâ înicât apar la
noi ca adevărate monede turcești.
Pe altă cale și anume dinspre Apus, ne-a venit o monedă
corespunzătoare asprului și care a avut cam aceiași soartă ca și
asprul, cu care s’a confundat în cele din urmă. Această monedă
este banul, în înțelesul restrâns al cuvântului. Ban și bani s’au
numit în genere orice monedă, dar tot prin cuvântul ban s’a de­
semnat în totdeauna și o monedă specială. Această monedă este
de origină romană, venită prin filieră germană și slavă apusană.
Ea corespunde dinarului și ni s’a adus chiar sub această denu­
mire la început. Știm (A se vedeâ lucrarea mea: Originele capi­
talismului modern) că, imitând sistemul monetar al lui Constan­
tin cel Mare, Carol cei Mare crează un pondus Caroli. împărțit
în 20 solidi, fiecare solidus având câte 12 denarii. De asemenea
știm că în anumite ținuturi germane existau dinari mai mici și
anume 40 de dinari formau un solidus.
De obicei se răspândește la popoarele mai înapoiate și mai
sărace mai întâi moneda cea mai mică, până ce bogăția crește
atât, încât face necesară o monedă mai mare, spre a servi ca
unitate de măsură. Din ținuturile stăpânite de Carol cel Mare,
s’a răspândit spre Răsărit, la Unguri și la Slavi, în primul rând,
dinarul. De aci a trecut și la Românii dintre Carpati și Dunăre,
cu numirea de dinar al Banului sau simplu: ban. Ca și asprul,
banul erâ la început de argint, dar mai târziu, prin secolul al
17-lea, se face ca și asprul, din aramă, scăzândui-i-se astfel me­
reu valoarea.
Din mai multe motive, banul, care se întrebuința înainte în
raporturile comerciale ale Românilor cu vecinii, dispare încetul
cu încetul din aceste transactiuni. Spre Turcia, banul acesta a-
pusan nu avea căutare, de oarece locul lui îl tineâ asprul. Spre
Apus, în relațiile cu Ungurii, banul muntean a fost oprit de regii
Unguri de oarece fiind mai mic gonii dinarul unguresc mai
mare. De aceea, banul rămâne să se întrebuințeze mimai în afa­
cerile comerciale interne din Principatele Române și în special
din Tara-Românească.
Fiind monedele cele mai mici posibile, banul și asprul ajung
să măsoare și să stabilească raportul de valoare între celelalte
monede mai mari, care se introduceau la noi. Astfel se spunea
 132

spre exemplu că o monedă oarecare are 10 aspri și alta 20 aspri

și din aceasta se putea deduce raportul între cele două monede.
Identitate de valoare nu a fost mai niciodată între aspru; și ban
și apoi nici între banii de dincoace și banii de dincolo de Carpați.
Par cum și unul și altul erau monedele divizionare ultime si
erau din acelaș metal, practica vieții le confundă. Dela un timp,
de prin secolul al 18-lea, numirile lor și în special numirea as­
prului, dispar din limbajul obișnuit al afacerilor. Ultima monedă
divizionară se chiamă r>ară, o continuare directă a asprului, în­
trucât eră tot de origină turcească. Banii cei vechi, cari mai ră­
măseseră în circulație, erau prin secolul al 18-lea ceva mai mici
decât paralele. Această ultimă monedă divizionară, paraua, se
menține până la introducerea noului sistem monetar al României
moderne, până în a doua jumătate a veacului trecut.
Am urmărit înadins această monedă îu labirintul numisma­
ticei romane, pentrucă ea ne dă mai bine decât oricare alta con­
tinuitatea evoluției, fără a ne prezentă întreruperi și schimbări
radicale în circulație. Micile afaceri ale masselor sum mai sta­
tornice, mai puțin influențate de vicisitudinele politice. Mult mai
greu de urmărit este moneda superioară banului și asprului, mo­
neda, care ar corespunde solid-ulm sau shillîng-ului din sistemul
monetar clasic. Ca o atare monedă au funcționat în ținuturile
românești extrem de numeroase monede, cu origini diverse și
valori relative foarte schimbătoare. Dela o vreme, s’a generalizat
o numire specială pentru monedele principale superioare banului
și asprimii: este numirea de leu. Dar această numire o întâlnim
rareori singură; mai mult o întâlnim cu un calificativ, care arată
origina monodii zisă în genere leu. Sunt așă de multe feluri de
lei, după timpuri și chiar în acelaș timp, încât istoria leului ro­
mânesc este una din cele mai grele chestiuni ale istoriei noastre
economice. Vom căută numai să schițăm! aici această istorie,
arătând și monedele corespunzătoare, dinainte de a se ivi la noi
numirea de leu.
Greutatea cea mare în studiul evoluției monetare .constă
în faptul că. monedele tind în continuu spre depreciere. O mo­
nedă veche superioară se reduce mereu, apropiindu-se de mo­
neda cea mai inferioară; în locul ei se bate o nouă monedă de
valoare mai mare, care începe și ea să se deprecieze, fiind în­
locuită de o nouă monedă cui o valoare și mai mare. Reducerea
poate izvorî și din micșorarea cantității de metal prețios sau
din înlocuirea acestui metal cu altul mai puțin prețios, spre
exemplu a aurului cu argint și a argintiului cu aramă, dar ea
poate proveni și din deprecierea generală a monedii. în urma
înmulțirii ei față de schimbul de mărfuri.
Astfel, în sistemul monetar italian, care a înrâurit siste­
mele monetare ale tuturor popoarelor moderne, gross-ul sau
matapan-ul reprezenta solidul sistemului monetar clasic, după
cum marcuccio reprezenta dinarul, iar lira sau sommo, compusă
din 10 gross-i, reprezenta poftdus sau livra romană. Grosul se
răspândește în Franța. în Germania și de aci, prin ținuturile
slave, în tarile române. în special în Moldova, dar nu reprezintă
pe vechiul solidus, ci o monedă, care se apropia dc aspru și de
Fan și îi înlocuia pe aceștia în afacerile comerciale curente.
Groșii moldoveni, aduși mai întâi numai din Polonia, dar bătuti
mai târziu și în Moldova, țineau locul banilor, erau numiți chiar
bani în limbajul poporului, nu însă în scrisorile sau actele co­
merciale ale clasei de sus. Nici valoarea lor nu eră cât a ba­
nilor sau asprilor la început, deși erau făcuti tot din argint: groșii
erau mai mari. Par fiindcă împliniau aceiași funcțiune ca și
banii, erau ultimele monede divizionare, se echivalează ca va­
loare și raporturile dese cu 'Furcii impun unirea cunoscută lor
de aspru și bani, așâ că numirea de groși dispare de prin jumă­
tatea a doua a secolului al 16-lea. Din relațiile cu Polonii și Ger­
manii. Turcii împrumută însă. în complicatul lor sistem monetar,
grossul german, cu funcțiunea lui primordială, sub numele dc
groș, care este unul din nenumăratele feluri de lei turcești, de
când numirea aceasta se generalizează. In ținuturile românești,
moneda principală, superioară asprului și banului și corespun­
zătoare solidului clasic însă nu o găsim în monedele citate până
acum.
Se bat în Italia monedele de aur, cu numirile mai cunos­
cute: ducați și fiorini. Erau menite să reprezinte pondus clasic,
lira sau sommo italiene. De îndată apar în țările germane Gii'-
den-i de aur. Dar fiindcă, înainte de a se aduce din America,
aurul nu erâ îndestulător, pentru a satisface nevoile unui schimb
intens de mărfuri, se crează în Italia ducati de argint, cu intenția
de a împlini aceeaș funcțiune în sistemul monetar. Monede iden­
tice. cu aceleași intentiuni. apar în ținuturile germane, luând nu­
miri locale, care se generalizează; acestea sunt loachimstaler-i
și Lbwentaleri, a căror origină am explicat-o cu altă ocaziune.
Oricare ar fi fost intentiunea creatorilor lor. aceste monede s’au
diferențiat: ducatii, talerii și leii au rămas să împlinească rolul
solidi-lor. înlocuind pe groși; monedele de aur italiene s’au nu­
mit de aci înainte zecchino; iar gulzii sau galbenii germani, un­
gurești și de altă naționalitate au istoria lor proprie. Deocamdată
ducatii. talerii și leii pătrund în țările române; numirea leului în­
vinge și se generalizează.
Din aceste din urmă monede, ducatul nu-și păstrează func­
țiunea și locul său. Ca monedă de argint, care n'are norocul să
devină oarecum oficială, de oarece din secolul al 16-lea Italienii
nu mai au nici un rost însemnat în Levant, fiind înlocuiti de
Turci, ducatul scoboară spre aspru și ban, joacă acelaș rol în
schimburile mărunte, e mai mic decât grosul moldovean și-și
lapădă încetul cu încetul numirea, devenind aspru sau ban și
apoi pară.
Din potrivă, talerul și leul și-au păstrat rolul, turcii l-au
 134

adoptai și monedele lor corespunzătoare, care pătrundeau la

noi, se numiau lei: leii turcești înșiși erau de mai multe teluri,
cu deosebiri de valori; astfel erâ leu turcesc vechili, leu turcesc
nou, leu împărătesc. Corespunde florinului unguresc de argint,
pătruns în afacerile noastre comerciale sub numele de z/g, adică
fliirin ungarschi, cum se zicea în slavonește. Dispariția ughi-lor
din afacerile de mai târziu se datorește faptului că Turcii n'an
adoptat ughii în sistemul lor monetar și cum ei împliniau aceiași
funcție ca și leul, adoptat de Turci, au devenit inutili. Leul mai
corespundea coroanei din ținuturile germane ale Casei de Aus­
tria, care bătuse talerul cu1 o coroană pe el în loc de un leu. din
care cauză talerul s’a numit Kronentaler, sau simplu coroană;
aceasta avea și atunci un curs ceva mai mare decât al leului
turcesc. In sfârșit, tot leului îi corespundea și zlotul de argint,
moneda de argint a italienilor, făcută în locul ducatilor sau flo­
rinilor de aur. Această monedă ne-a venit, după cum am spus
și altă dată, pe ca'le mai directă italienească, dela marile lor cen­
tre comerciale levantine. în special din Caffa. După veacul al
15-lea, zlotul de argint nu mai are nici un rost, leul îi iâ locul și
el dispare încetul cu încetul din uz. Înainte de a dispare, zlotul
se depreciase, erâ mult mai mic decât leul.
Rămânând astfel leul moneda principală superioară ba­
nului și asprului șj impunându-se în afacerile comerciale, chiar
dacă din când în când mai apăreau exemplare din vechile mo­
nede. pe care le înlocuise, trebuia să se stabilească dintru în­
ceput un raport între leu și ultima monedă divizionară, banul sau
asprul. Raportul a variat, dar în genere un leu valoră 40 aspri
și mai apoi 40 parale, valoare și raport, sub care timpurile noa­
stre a apucat leul vechi și după care ne-anl ținut când am tran­
sformat vechile unități monetare în noi unități monetare.
In cursul veacurilor, în care am urmărit istoria leului ro­
mânesc, întâlnim o epocă apropiată de noi, când numirea leului
c înlocuită cu alta, cu acea de piastru. Prin veacul al 18-lea și
al 19-lea, înaintea marei noastre reforme monetare, se întâlnește
în scrieri numirea de piaștri, împărțiti tot în parale. E o numire
spaniolă, întrebuințată în special în posesiunile spaniole din A-
merica și corespunde în sistemul monetar american dolarului.
Ea s’a răspândit în Europa, în urmia raporturilor comerciale tot
mai dese cu țările americane și la noi na pătruns decât în lim­
bajul scriitorilor, care vroiau să se facă mai înțeleși de streini'
în irrformatiunile economice și financiare, privitoare la tarile ro­
mâne. Dar la introducerea reformei monetare în secolul 19.
numirea populară a leului a triumfat.
Pentru completarea legăturilor dintre viața economică tre­
cută și cea modernă, prin ajutorul instrumentelor de schimb și
a unităților de măsură a valorilor, ne-ar mai rămâne să urmărim
și istoria monedei noastre de aur, aceea care în> sistemul monetar
clasic ar corespunde pundu-lui. Dar o asemenea monedă proprie
 135

n avem nici astăzi, după cum nani avut nici odaia. Napoleonul,
marca sau lira sterlingă, monede de aur care circulă în afacerile
comerciale moderne, nu sunt ale noastre și au istoria lor spe­
cială, care nu ne interesează. De sigur, nici leul turcesc, devenit
monedă principală a noastră, nu a fost o monedă reală, bătută;
dar în el se oglindeau, se schimbau, se prețuiau, toate celelalte
monede și mărfuri. A durat aceasta timp de veacuri. Dacă n’a
fost o lege, care să regulamenteze aceste prețuiri, dar practica
îndelungată, devenită obicei al pământului și tinută în seamă la
rezolvarea conflictelor, a consacrat leul ca o monedă națională.
In reformele monetare moderne, l'am menținut și astfel putem
urinări istoria lui. Dar dintre monedele de aur n’avem nici una,
care să se fi impus și să fi devenit un fel de monedă națională,
adoptată de sistemul nostru monetar de astăzi. De aceea, în is­
toricul nostru, nu facem, decât să indicăm anumite monede de
aur, care se întrebuințau mai des în afaceri în țările române.
Moneda de aur principală a unui sistem monetar este titlul
ponderii, care servește de bază sistemului. S'a fixat o greutate
oarecare de aur, s’a făcut o monedă din această greutate; ea
este moneda principală, valuta, etalonul. In sistemul monetar
clasic, ca monedă principală, nebătută, erâ pundul de 20 solizi.
Corespunzător acestui pund, au avut Englezii Pfund sterling-ul.
Italienii lira sau sommo, Germanii marca, Slavii grivna, Bizan­
tinii litra, etc. Nu toate aceste monede nominale au fost repre­
zentate real printr'o monedă bătută, efectivă.
Italienii au bătut ducații și florinii de aur; după apariția
•celor de argint, monedele de aur s’au numit zecchini. Au pă­
truns și sub această denumire în ținuturile românești, dar nu­
mai sporadic, atunci când negustorul italian depărtat nu în­
țelegea să închee afaceri cu Românii în altă monedă decât acea
cunoscută lui. Și apoi de acești țechini se vorbește târziu la noi.
după secolul al 16-lea. Au pătruns însă în ținuturile românești
cele dintâi monede de aur italiene, ducafii și fiorinii de aur, sub
numirea de zloți tătărăști. La întemeerea Domniilor, în Moldova,
zlotul erâ moneda predominiatoare. O aduseseră Italienii prin
comerțul lor în jurul Mării Negre și o răspândiseră la Tătari,
la noi. Ia Ruși și la Poloni. Slavii în genere numiau ruble aceeace
Românii numiau zloti.
Până la venirea Turcilor, sistemul monetar italian a do­
minat Răsăritul Europei. Lira lor s'a tradus cu rubla în slavo-
nește și toate socotelile mari se făceau în această valută. Nu­
mirea de sommo însăși se întâlnește în afacerile financiare din
Moldova. Și chiar ducatii de aur se localizează în Moncastro,
una din piețele lor comerciale mari în Levant.
După alungarea Italienilor din Levant, toate aceste numiri
dispar din uz. Monedele de aur vin pe cale germană și ungu­
rească, fie că se imitau pur și simplu monedele italiene, fie că
 136

se creiau monede reprezentative reale pentru monedele nomi­

nale din sistemul german.
Ungurii fac florinii de nur, cari trec și in Principate, pe
lângă florinii de argint. Dar moneda de aur a mai tuturor po­
poarelor ajunge să fie gulzii sau galbenii. La noi ajungeau în
orice caz sub această numire și fiindcă erau de multe feluri li
se mai adaogă numirea poporului, dela care veniau. Astfel a-
veani : galbenul turcesc, galbenul austriac și mai târziu galbenul
olandez, etc. Socotelele se făceau, pentru afacerile mari și i:i
aceste monede, care circulau realmente. In Moldova însă, in­
fluenta imediată germană se simțiâ mai mullt. Acolo se făceau
adesea socotelile, în afacerile mari, prin mărci, sau corespon­
dentul lor dela Slavi, prin grivne, fără ca pe atunci să existe
vre-o monedă de aur bătută, care să se cheme marcă ori grivnă.
De oarece galbenii existau și circulau, e un timp când în­
cepuseră să pătrundă în afacerile mulțimilor, să devină cunos-
cuți în straturile largi aie poporației românești, aproape dc a fi
socotiți ca o monedă națională. A ajutat la aceasta și faptul că
'furcii i-au primit iîn sistemul lor monetar. De îndată ce au în­
locuit pe Italieni în Răsărit. Sultanul turcesc a bătut un galben al
Sultanului, un sultanin, după țechinul venețian. Se și stabilise
de fapt un raport de valoare între sultanin și aspru: 60 de aspri
făceau la început un sultanin, dar mai pe urmă 120 aspri deabia
se primiau pe un sultanin.
Ar fi mers așa multă vreme și poate sistemul s'ar fi
transformat într'un sistem național și s'ar fi impus în reforma
monetară a secolului trecut. Dar Turcii înșiși și-au compromis
această monedă. Falsificările acestei monede mai de preț erau
mai atractive. Galbenul de Stambul, stamboli, se depreciază, nu
se mai poate compară cu galbenii din Apus. In cursul secolului
al 17-lea și mai ales al 18-lea, se impun în Răsărit monedele
nealterate de au:r ale țărilor bogate din Apus. La noi pătrunde
luidorul sau ludovicul francez, mult mai înainte de venirea na­
poleonului. Și oricât se încercau Turcii să-și mențină monedele,
bătând încontinuu monede cu numiri nouă, și la început chiar cu
o valoare mare, cum a fost Mahmudeaua sultanului Mahmud,
n'au reușit să-și păstreze situația și mai înainte de retragerea
puterii politice se efectua retragerea puterii lor economice dela
noi. Veacul al 19-lea ne prinde cu o mulțime de monede de aur
streine, circulând în afacerile noastre comerciale. Monedele tur­
cești de aur, dacă pătrundeau în țară, erau oarecum imobilizate,
întrebuințate ca podoabe sau ca avere fundată, de oarece cu
Turcii aveam din ce în ce mai puține afaceri comerciale, iar
alte popoare, cu care aveam: într'adevăr afaceri comerciale în­
tinse. nu încheiau aceste afaceri cu monedă turcească. Chiar
din Turcia nu ne mai veniau dela o vreme decât monede streine.
lire englezești, căci Englezii ajunseseră să domine într'un timp
întreaga viață economică a Turcilor.
 1:17

Care erâ aspectul pieții noastre monetare, în urma acestui

amestec de sisteme, la începutul secolului al 19-lea, rămâne să
se arăte, când se va expune începuturile epocii nouă, a economiei
naționale moderne a României. Deocamdată, avem să dăm câ­
teva indicațiuni cu privire la operațiile și instituțiile financiare,
din epoca de care ne ocupăm.
Banii înlesniau afacerile comerciale și în afară de aceasta
erau ei înșiși obiectul afacerilor. Cea dintâi operație bănească a
fost împrumutul, rezulltat din amânarea plătii valorii unei mărfi.
Se făcea pentru aceasta uin act scris, care constată datoria și
care se numește în practică și în pravile zapis. Tot această nu­
mire se dedea și împrumutului direct de bani, care se întâlnește
de îndată ce afacerile comerciale se înmulțesc. De obicei, za-
pisele erau supuse unor forme tot atât de stricte, ca și actele co­
respunzătoare moderne. Nu, erâ o putere judecătorească deose­
bită. care să autentifice, ca astăzi, actul, dar puterea adminis­
trativă a giudețului sau a șolltuzuliii din oraș se întindeâ și asu­
pra afacerilor judecătorești. Zapisul se făcea în fata acestor or­
gane, care îl întăriau prin testările și semnăturile lor.
Pentru asemenea împrumuturi de bani, existau două fe­
luri de garanții, despre care vorbește amănunțit Pravila lui Va-
sile Lupa și a lui Matei Basarab.
Erâ mai întâi garanția personală. Afară de Domn și unii
boieri mari, cari oferiau destulă siguranță, toți ceilalți debitori
trebuiau să aducă, la facerea zapisului, chizași sau sodăși. A-
ceștia erau răspunzători fată de creditor, ca și debitorul însuși.
Zapisul se chemă, în acest caz, zapis cu chezășie.
In afară de garanția personală, există la împrumuturi de
bani și garanția reală. Aceasta constă în obiecte imobiliare sau
mobiliare, cum erau obiectele de podoabă. Dar juridicește și
într’un caz și în altul, obiectul depus în garanție se chemă zălog
și împrumutul avea aceiași siguranță.
Dacă prin garanțiile date creditorul nu erâ satisfăcut,
atunci se adresă județului sau șoltuzului, iar mai apoi, odată cu
impunerea organizației bresldor, se adresă starestuîui breslei,
pentru ca aceștia să invite pe debitorul orașului lor să-și plă­
tească datoria. Când totuși nu plătiâ, se recurgea la așa numitul
sistem al represaliilor. Creditorul dintr’un oraș putea să se des­
păgubească de suma împrumutată dela conorășenii sau dela
membrii breslei debitorului său, când aceștia se întâmplă să vină
în orașul creditorului. Iar față de debitor însuși, constrângerea
corporală, adică închisoarea până la plata datoriei, erâ un mij­
loc legal de executare a obligațiunilor.
In afacerile, bănești se specializaseră Grecii, la cari se ală­
turau câteodată șj Armenii. Ei alcătuiau clasa zarafilor noștri,
și în afară de zărăfii nu mai existau alte instituții de credit sau
schimib de monede. Acei vechi trapeziț-i ai Greciei clasice nu
dispăruseră în cursul dominației bizantine și dimpotrivă se îib
 138

Inultiseră în cursul dominației turcești, când nu mai aveau sâ fie

lo-viti de concurenta Italienilor. Se găsiau în mai toate orașele
Turciei Europene și în alte orașe spre țările apusene. Zărăfia
lor constă în masa clasică, în care țineau diferite monede, pen­
tru ca să poată schimbă la cerere o monedă în alta. Operația
aceasta eră firește foarte utilă într’un timp, când circulau în ță­
rile române monedele tuturor țărilor europene și de aceea za-
rafia erâ rentabilă și numărul zarafilor mare. Unii din acești za­
rafi ajungeau să-și întindă operațiile mai departe de schimbul
de monezi și împrumuturi de bani; ei luau în exploatare vămile
— otcupiti vămilor, cumi se zicea. — sau menzilurile, viitorul
otcup al poștelor.
Către sfârșitul secolului al 18-lea, încep și Evreii să fie
zarafi, dar mai în totdeauna mici zarafi și împrumutători cu
camătă. Nu-i întâlnim între marii vameși sau antreprenorii men-
zilurilor. Dar în prima jumătate a veacului al 19-lea, când greu­
tățile conducerii statelor, alcătuite pe baze moderne, fac nece­
sare împrumuturi ale Vistieriei, între creditori întâlnim și nume
de zarafi Evrei.
Din zărăfiile Grecilor și Evreilor derivă băncile individuale,
care au precedat băncile sub forma societăților. Dar toate a-
ceste instituții fac parte din aparatul economic al economiei na­
ționale, despre care se va vorbi în volumul următor.

NB. — Această lucrare a început să se publice în anul 1916. Împre­

jurările in’au făcut să întrerup pentru 2 ani tipărirea. Am reînceput acum
și am complectat primul volum, conform planului.
 TABLA DE /AATERIE
Fugiua.
Prefață ...................... ■ . . . . 3
PARTEA I.
Epoca economiei familiale și agrare în România. — Mărfuri
și schimb de mărfuri în această epocă.
Cap. I. — Jus Valachicum..................................................................... 7
Cap. II. — Feudalismul agrar la Români........................................... 17
Cap. III. — Unitatea economică a epocii familiale și agrare Ia Români 32
Cap. IV. — Avuția, producerea și circulația ei, în epoca familială
și agrară a Românilor . . —............................................ 39

PARTEA 11.
Epoca economiei orășenești în România.
Cap. I'. — Nașterea orașelor române................................................... 52
Cap. VI. — Alcătuirea populației orașelor române înainte de secolul
al XlX-lea............................................................................ 58
Cap. VII. — Organizările profesionale ale populației orașelor ro­
mânești ............................................................................... 72
■Cap. VIII. — Raporturile comerciale externe ale Românilor până
la sfârșitul epocii dorrinațiunii breslelor...................... 90
■Cap. IX. — Schimbul și valoarea relativă a mărfurilor în ținuturile
românești până în secolul al l8-lea.................................... 113
§ 1. Generalități asupra schimbului și valorilor mărfurilor. . 113
§ 2. Piețele comerciale și mijloacele de transport în ținuturile
românești până în secolul al j8-lea................................. 115
§ 3. Instrumentele de schimb și operațiile financiare din epoca
economiei orășenești în țările române............................ 125
27.055.— Tip. Profesională, Dim. C. Ionesctt, str. Câmpineanti, 0