CURS NR.

III

Procedura civilă romană

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind normele care au guvernat

judecarea proceselor de domeniul dreptului privat.
Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind cele trei sisteme
procedurale cunoscute de către romani: procedura legisacţiunilor, procedura formulară şi
procedura extraordinară.

1. PROCEDURA LEGISACȚIUNILOR

1.1. Noţiuni introductive

 Procedura civilă romană cuprinde totalitatea normelor juridice care guvernează

Noţiunea de desfăşurarea proceselor referitoare la libertate, la proprietate, la moştenire şi la valorificarea
procedura
civilă creanţelor.
Procedura civilă romană a cunoscut o evoluţie extrem de complexă, care şi-a pus
amprenta aspra tuturor normelor dreptului material, fapt ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că
dreptul civil roman a evoluat pe cale procedurală. Procedura civilă a fost instrumentul tehnic
prin intermediul căruia s-a dat o nouă finalitate vechilor norme de drept, cu toate că în sens
 formal ele nu au fost nici abrogate, nici modificate.
Sisteme
procedurale În evoluţia dreptului privat roman s-au succedat trei sisteme procedurale:
- procedura legisacţiunilor, corespunzătoare epocii veci;
- procedura formulară, corespunzătoare, în linii generale, epocii clasice;
- procedura extraordinară, corespunzătoare epocii post clasice.
Primele două sisteme procedurale se caracterizează prin diviziunea procesului în două
faze: faza in iure (în faţa magistratului), şi faza in iudicio (în faţa judecătorului).
În sistemul procedurii extraordinare, diviziunea procesului în două faze dispare,
dezbaterile fiind conduse de la început până la sfârşit de către o singură persoană.
 1.2. Caracterele procedurii legisacţiunilor
 Termenul de legisacţiune, prin care este desemnat primul sistem procedural roman, ne
Caracterele
procedurii arată că orice acţiune, ca mijloc procedural de valorificare a unui drept subiectiv, se
legisacţiunilor
întemeiază pe lege. Legisacţiunile prezintă mai întâi un caracter judiciar. Acest caracter se
exprima în aceea că pentru valorificarea drepturilor subiective, părţile trebuiau să se prezinte
în faţa magistratului şi să pronunţe anumiţi termeni solemni (formulele legisacţiunilor).
Legisacţiunile au şi un caracter legal, constând în aceea că fiecare tip de proces se
desfăşoară conform dispoziţiilor legale, iar părţile pronunţă formulele create de către pontif,
pe baza textelor din lege.
Cu alte cuvinte, pretenţiile părţilor se valorificau prin intermediul anumitor tipuri de
procese, care poartă numele de legisacţiuni, întrucât fiecare tip de proces era creat de legi şi
presupunea pronunţarea unor formule solemne întemeiate pe legi (legis actio – acţiune a
legii).
Caracterul formalist al legisacţiunilor decurge din faptul că termenii solemni
trebuiau observaţi cu cea mai mare atenţie. Orice greşeală, cât de mică, în pronunţarea
formulei solemne corespunzătoare unei legisacţiuni atrăgea după sine pierderea procesului.

1.3. Desfăşurarea procesului

 1.3.1. Procedura de citare. În sistemul legisacţiunilor prima fază a procesului se

Citarea desfăşura în faţa magistratului (in iure). Procesul nu putea începe în lipsa pârâtului, căci
statul nu avea atribuţiuni în materie de citare, aşa încât sarcina citării revenea reclamantului.
Se cunosc trei procedee de citare:
- in ius vocatio;
- vadimonium extrajudiciar;
- condictio.
In ius vocatio constă în chemarea pârâtului în faţa magistratului prin pronunţarea
formulei solemne: in ius te voco (te chem în faţa magistratului). Dacă pârâtul refuza să se
prezinte, putea fi adus cu forţa in iure.
Prin vadimonium extrajudiciar, procedeu de citare mai evoluat, părţile conveneau să se
prezinte la o dată anumită în faţa magistratului.
Condictio este somaţia prin care reclamantul îl cheamă in iure pe pârâtul peregrin.
 1.3.2. Activitatea părţilor in iure. În faţa magistratului, reclamantul arăta care sunt
 pretenţiile sale, realizând formele solemne corespunzătoare acelei legisacţiuni. Pârâtul putea
Faza in iure
adopta, faţă de afirmaţiile reclamantului, trei atitudini:
- să recunoască pretenţiile reclamantului;
- să nege;
- să nu se apere cum trebuie.
Cel ce recunoştea în faţa magistratului (confessio in iure) era asimilat cu cel
condamnat, conform adagiului confessus pro iudicato est (cel ce recunoaşte se consideră
condamnat).
Dacă pârâtul nega, procesul trecea în faza a doua, urmând să se încheie cu
pronunţarea unei sentinţe.
În fine, dacă pârâtul nu se apără cum trebuie, în sensul că nu-şi dă concursul la
desfăşurarea procesului este, de asemenea, asimilat cu cel condamnat.

1.3.3. Organizarea procesului. Sarcina organizării procesului pentru ca acesta să

 poată trece în faza a adoua, revenea magistraţilor judiciari. La origine, singurul magistrat
judiciar a fost consulul. După anul 367 î. Hr. principalele atribuţiuni judiciare au fost preluate
de către pretorul urban, care organiza judecarea proceselor dintre cetăţeni. În anul 242 î. Hr.
apare pretorul peregrin, care organiza procesele dintre cetăţeni şi peregrini.
Edilii curului aveau jurisdicţia vânzărilor încheiate în târguri.
În Italia atribuţiunile judiciare reveneau magistraţilor municipali, iar în provincii
guvernatorilor.
În procedura legisacţiunilor, activitatea pretorului, cel mai important magistrat
judiciar, se limita la a observa dacă părţile pronunţau corect formulele corespunzătoare
legisacţiunii la care s-a recurs, după care pronunţa, în funcţie de situaţie, unul din cele trei
cuvinte solemne: do, dico, addico.
Prin cuvântul do, magistratul îl numea pe judecătorul cauzei. Cuvântul dico era
pronunţat atunci când magistratul atribuia obiectul litigios cu titlu provizoriu uneia dintre
părţi. Prin termenul addico pretorul recunoştea dreptul uneia dintre părţi.

1.3.4. Faza in iudicio. Faza a doua a procesului se desfăşura în faţa judecătorului. În

 vechiul drept roman, ca de altfel şi în dreptul clasic, judecătorul era o persoană particulară,
Faza in
iudicio aleasă de către părţi şi confirmată de către magistrat. În afară de judecătorul unic (iudex unus),
la romani funcţionau şi anumite tribunale. Tribunalele nepermanente erau formate dintr-un
 număr de judecători aleşi de către părţi (recuperatores), având competenţa de a judeca
procesele dintre cetăţeni şi peregrini.
Tribunalele permanente erau în număr de două: decemviri litibus iudicandis (judecau
procesele cu privire la libertate) şi centumvirii (judecau procesele cu privire la proprietate sau
moştenire).
În faţa judecătorului, părţile se exprimau în termeni obişnuiţi. Ele aduceau în
sprijinul pretenţiilor pe care le formulau probe orale sau scrise. Întrucât la vechii romani nu
exista o ierarhie a probelor, un înscris putea fi răsturnat prin proba cu martori. Părţile puteau
recurge şi la serviciile unor avocaţi.
După ce ascultau afirmaţiile părţilor, precum şi pledoariile avocaţilor, judecătorul
pronunţa sentinţa potrivit “liberei sale convingeri“. În realitate, aşa cum rezultă dintr-un text
al lui Aulu Gelliu, judecătorul dădea câştig de cauză părţii care prezenta “mai multe garanţii
morale“, cu alte cuvinte, celui care avea o situaţie materială mai bună.
Dacă faza in iure presupunea prezenţa ambelor părţi, faza in iudicio se putea
desfăşura şi în lipsă. Judecătorul aştepta până la amiază, şi dacă una din părţi lipsea, dădea
câştig de cauză părţii prezente.

1.4. Procedee de soluţionare a unor litigii pe cale administrativă de către pretor

 În virtutea puterilor cu care era investit (jurisdictio şi imperium) pretorul dispunea de
Soluţionareaanumite mijloace procedurale prin care putea soluţiona anumite litigii, fără a mai trimite
procesului pe
cale părţile în faţa judecătorului (in iudicio).
administrativă
Aceste mijloace procedurale sunt în număr de patru:
- stipulaţiile pretoriene;
- interdictele;
- trimiterea în detenţiunea sau în posesiunea lucrurilor;
- repunerea în situaţia anterioară.
Stipulationes praetoriae sunt contracte, în forma stipulaţiunii, încheiate de către părţi
din ordinul pretorului. Prin intermediul acestor stipulaţiuni, pârâtul promitea să plătească
anumite sume de bani dacă din vina sa se va produce un anumit fapt, de natură să-l
păgubească pe reclamant.
Missio in possessionem este trimiterea reclamantului în detenţiunea sau în posesiune
bunurilor pârâtului, atunci când, prin atitudinea sa, acesta din urmă căuta să zădărnicească
recunoaşterea sau valorificarea unor drepturi ale reclamantului.
 Interdicta sunt ordine prin care pretorul fie ordonă facerea unui act, fie interzice să se
facă un anumit act. Interdictul este simplu, atunci când este adresat unei singure părţi şi este
dublu, atunci când este adresat ambelor părţi.
Restitutio in integrum este ordinul prin care pretorul desfiinţează actul păgubitor
pentru reclamant, repunând părţile în situaţia pe care o aveau înainte de întocmirea acelui act.
Prin restitutio in integrum reclamantul redobândeşte dreptul subiectiv pe care îl pierduse prin
efectul actului păgubitor, urmând să-l valorifice prin intentarea acţiunii care sancţionează acel
drept.
1.5. Fizionomia legisacţiunilor
 Aşa cum ne arată şi sensul literar al termenului, legisacţiunile sunt mijloace
Categorii de
legisacţiuni procedurale create de legi, în scopul valorificării drepturilor subiective.
Romanii au cunoscut cinci legisacţiuni, dintre care trei erau utilizate în scopul
recunoaşterii drepturilor subiective pe cale judiciară, iar două, în scopul punerii în executare a
drepturilor recunoscute de către judecător.

1.5.1. Legisacţiunile de judecată. În scopul recunoaşterii (valorificării în sens larg)

 drepturilor subiective, în funcţie de natura pretenţiilor, părţile recurgeau la una din
următoarele legisacţiuni:
- sacramentum;
- iudicis postulatio;
- condictio.
Sacramentum este de două feluri:
- sacramentum in rem;
- sacramentum in personam.
Prima formă a lui sacramentum era utilizată în scopul valorificării dreptului de
proprietate, iar cea de a doua, în scopul valorificării drepturilor personale. Tot în scopul
valorificării drepturilor de creanţă erau utilizate iudicis postulatio şi condictio.

 1.5.2. Legisacţiuni de executare. Întrucât, aşa cum s-a văzut, la romani sentinţa era
pronunţată de un simplu particular (judecătorul îşi pierdea calitatea după pronunţarea
sentinţei), dacă pârâtul nu o executa de bună voie era necesară organizarea unui nou proces.
Procesele de executare a sentinţei îmbracă două forme:
- manus iniectio;
- pignoris capio.
 Prin manus iniectio sunt executate sentinţele care au ca obiect anumite sume de bani şi
poartă asupra persoanei, în sensul că debitorul care nu plăteşte într-un anumit termen suma la
care a fost condamnat, urmează a fi vândut ca sclav trans Tiberim (dincolo de Tibru).
Pignoris capio, care este utilizată numai în patru cazuri, nu presupune un proces
prealabil de recunoaştere a pretenţiilor reclamantului, aşa încât jurisconsulţii clasici i-au
contestat calitatea de veritabilă legisacţiune. Într-adevăr, la pignoris capio creditorul putea lua
un bun din patrimoniul debitorului fără să ceară permisiunea magistratului, şi chiar în absenţa
debitorului.

Care sunt trăsăturile procedurii legisacţiunilor?

2. PROCEDURA FORMULARĂ

2.1. Introducerea procedurii formulare

Introducerea procedurii formulare a fost dictată de necesitatea adaptării vechilor


Condiţiile dispoziţii ale dreptului roman la realităţile sociale şi economice proprii epocii de sfârşit a
introducerii
procedurii
republicii.
formulare Potrivit noii proceduri, părţile aflate în litigiu şi pretorul cooperează de aşa manieră
încât se poate ajunge la soluţii opuse celor date de vechiul drept civil. Ca o consecinţă a
sporirii competenţei pretorului, precum şi a posibilităţilor de manifestare a părţilor, s-a ajuns,
în final, la schimbarea funcţiei dreptului civil şi, în acelaşi timp, la protejarea tuturor
pretenţiilor legitime deduse în justiţie.
Gaius afirmă că procedura formulară a fost introdusă deoarece legisacţiunile
deveniseră odioase romanilor. Adevărul este că procedura legisacţiunilor, rigidă şi dominată
de formalism, apărută în condiţiile unei economii puţin dezvoltate, devenise o frână în calea
dezvoltării producţiei şi a circulaţiei mărfurilor şi o piedică în calea dezvoltării intereselor
vârfurilor clasei dominante.
Cavalerii, îmbogăţiţi de pe urma operaţiunilor comerciale şi cămătăreşti, erau
interesaţi în simplificarea formelor de valorificare a drepturilor pe cale judiciară, pentru ca
 ritmul afacerilor să poată fi accelerat. Iată dar, că aşa numita aversiune a romanilor faţă de
legisacţiuni este mai degrabă expresia intereselor economice ale cavalerilor care ocupau, la
sfârşitul republicii, un loc central în sânul clasei dominante.
Legea Aebutia. Procedura formulată a fost introdusă prin legea Aebutia, dată între anii
149 şi 126 î. Hr.
Introducerea procedurii formulare nu a fost însoţită de abrogarea legisacţiunilor;
părţile se puteau judeca fie după vechea, fie după noua procedură. Aşa se face că cele două
sisteme s-au aplicat în paralel mai bine de un secol, până când faţă de căderea în desuetudine
a vechii proceduri împăratul August a dat legile Iuliae iudiciariae prin care s-a hotărât
abrogarea expresă a legisacţiunilor.

2.2. Formula

 2.2.1. Rolul formulei în desfăşurarea procesului. În procedura formulară, pentru

Formula valorificarea fiecărui drept subiectiv exista o acţiune distinctă, şi fiecare acţiune avea o
„un mic
program de formulă proprie.
judecata”
Formula este un mic program de judecată prin care pretorul arată judecătorului cum să
soluţioneze litigiul.
Aşadar, pentru fiecare drept subiectiv exista un model de formulă care era completată
cu toate datele concrete de către pretor (numele părţilor, pretenţiile reclamantului etc.), cu
ocazia organizării judecării procesului. Dacă pretorului i se părea că pretenţiile reclamantului
sunt întemeiate, dar nu exista un model de formulă corespunzător, avea competenţa de a crea
o formulă nouă. Iată cum, pe cale proceduală, prin sancţionarea unor pretenţii pe care le
considera legitime pretorul crea noi drepturi subiective.

 2.2.2. Structura formulei. Formula cuprindea patru părţi principale şi două accesorii.
Structura Părţile principale ale formulei sunt: intentio, demonstratio, adiudicatio şi condemnatio.
Intentio este acea parte a formulei în care se arată pretenţiile reclamantului (un lucru
determinat, o sumă de bani determinată etc.).
Demonstratio cuprinde cauza juridică a pretenţiilor reclamantului cum ar fi un contract
de vânzare, de împrumut etc.
Adiudicatio este partea formulei prin care pretorul îl împuterniceşte pe judecător să
facă un partaj.
Prin condemnatio judecătorul, care este un simplu particular, este investit de către
pretor cu dreptul de a pronunţa o sentinţă de condamnare sau de absolvire.
 Părţile accesorii ale formulei sunt: prescripţiunile şi excepţiunile. Ele se numesc astfel
întrucât sunt introduse în formulă pentru a veni în ajutorul uneia dintre părţi. Dacă acele
precizări se fac în favoarea reclamantului se numesc prescripţiuni pro actore, iar dacă sunt
făcute în favoarea pârâtului se numesc prescripţiuni pro reo.
Excepţiunile sunt mijloace de apărare prin care pârâtul nu neagă în mod direct
pretenţia reclamantului, ci invocă anumite fapte de natură să paralizeze acele pretenţii. Spre
exemplu, pârâtul nu neagă faptul că a promis o sumă de bani, dar afirmă că ulterior a fost
iertat de datorie, în total sau în parte, de către reclamant.
Pentru ca excepţiunea să poată fi opusă cu succes, ea trebuie să figureze în formulă. În
procedura formulară excepţiunile au un caracter absolutoriu, deoarece, ori de câte ori sunt
găsite întemeiate, judecătorul trebuie să pronunţe o sentinţă de absolvire; condamnarea la mai
puţin nu este posibilă. Astfel, dacă reclamantul pretinde 200 de aşi, iar pârâtul dovedeşte pe
cale de excepţie că datorează numai 100, judecătorul va pronunţa o sentinţă de absolvire şi nu
o sentinţă de condamnare la 100. Această soluţie îşi are explicaţia în faptul că judecătorul este
sclavul formulei. El este chemat să se pronunţe numai în legătură cu suma de bani care
figurează în intentio. Dacă se dovedeşte că pârâtul datorează mai puţin, întrucât nu este
investit cu dreptul de a se pronunţa asupra acelei sume, judecătorul va da o sentinţă de
absolvire.

2.3. Desfăşurarea procesului

 2.3.1. Faza in iure. În sistemul procedurii formulare, procesul continuă să se

Faza in iure desfăşoare în două faze, dar au fost introduse unele inovaţii cu privire la citarea părţilor,
precum şi cu privire la activitatea părţilor şi a pretorului.
În materia citării s-au menţinut vechile procedee, dar pretorul a creat şi o acţiune
specială împotriva pârâtului care, la somaţia reclamantului, refuză şă se prezinte în faţa
magistratului.
De asemenea, magistratul acorda împotriva celui care se ascundea spre a nu putea fi
citat o missio in possessionem, în baza căreia reclamantul putea vinde bunul pârâtului.
Dezbaterile în faţa magistratului se desfăşoară în mod liber, formulele solemne şi
gesturile rituale fiind înlăturate. Ca şi în vechea procedură, pârâtul putea adopta trei atitudini:
- să recunoască pretenţiile reclamantului;
- să nege;
- să nu se apere cum trebuie.
 În plus, s-a admis ca în procesele având ca obiect o sumă de bani determinată, litigiul
să fie soluţionat prin pronunţarea unui jurământ:
- fie pârâtul jura că nu datorează;
- fie reclamantul jura că are un drept de creanţă (iusiurandum necessarium).
După ce dezbaterile se încheiau, dacă găsea că este cazul, pretorul trecea la redactarea
formulei. Ultimul act în faţa magistratului, constând în remiterea sau în dictarea formulei de
către reclamant pârâtului, se numea litis contestatio.
Litis contestatio producea trei efecte:
- efectul extinctiv;
- efectul creator;
- efectul fixator.
În virtutea efectului extinctiv dreptul dedus de către reclamant în justiţie se stingea.
În locul dreptului originar se năştea, în virtutea efectului creator, un drept nou, care
purta invariabil asupra unei sume de bani. Aşadar, în procedura formulară, indiferent de
natura sau obiectul dreptului iniţial, reclamantul dobândea o sumă de bani. De aceea se afirmă
că în sistemul procedurii formulare sentinţa are un caracter pecuniar.
În baza efectului fixator, în momentul lui litis contestatio, se stabilesc definitiv atât
elementele reale (afirmaţiile părţilor), cât şi elementele personale (identitatea părţilor şi a
judecătorului). Aceasta înseamnă că reclamantul nu putea pretinde în faţa judecătorului
altceva decât a pretins în faţa magistratului şi că procesul nu putea fi judecat decât între părţile
care erau menţionate în cuprinsul formulei.

 2.3.2. Faza in iudicio. Activitatea părţilor în faţa judecătorului se desfăşura, în linii

Faza in generale, potrivit regulilor cunoscute de la procedura legisacţiunilor. Probele aduse în faţa
iudicio
judecătorului erau apreciate în funţie de poziţia socială a părţilor. Dacă pârâtul nu se prezenta
până la amiază în faţa judecătorului, pierdea procesul (post meridiem praesenti litem
addicito). Cu timpul, rigoarea acestui principiu s-a atenuat, admiţându-se unele motive de
amânare a procesului.

2.4. Categorii de acţiuni

2.4.1. Definirea acţiunii în procedura formulară. În procedura formulară, acţiunea
 este cererea adresată de către reclamant magistratului de a i se elibera o formulă. La romani,
Definitia
acţiunii acţiunea crea dreptul subiectiv, întrucât nu exista drept fără acţiune. Dacă în dreptul modern
 acolo unde există un drept subiectiv există şi o acţiune, la romani dreptul era recunoscut
numai în măsura în care exista o acţiune specială care să-l sancţioneze.

2.5.2. Acţuni in rem şi acţiuni in personam. Divizarea acţiunilor în reale şi personale

 este cea mai veche, ea fiind cunoscută încă din epoca celor XII Table, iar după Institutele lui
Categorii de
acţiuni Iustinian este şi cea mai importantă (summa divisio).
Acţiunile reale sancţionează drepturile reale care, prin excelenţă, poartă asupra
lucrurilor, de unde şi numele de acţiuni in rem.
Acţiunile personale (in personam) sancţionează drepturi personale sau de creanţă, care
sunt, spre exemplu, drepturile izvorâte din contracte sau delicte.

2.5.2. Acţiuni civile şi acţiuni onorarii (actiones civiles, actiones honorariae).

Acţiunile civile se deosebesc faţă de cele onorarii prin originea lor. Astfel, acţiunile civile îşi
au originea în legisacţiuni, iar pretorul va trece în formulele lor, aproximativ cuvintele rostite
de către părţi în procedura legisacţiunilor.
În formule acţiunii în revendicare, de pildă, vor fi trecute cuvintele pe care părţile le
rosteau la sacramentum in rem, mijlocul originar de sancţionare a dreptului de proprietate.
Acţiunile onorarii nu au un model în legisacţiuni, ele fiind create de către magistraţi
pentru a sancţiona noile cazuri ivite în practică, şi sunt de trei feluri:
- acţiuni in factum;
- acţiuni ficticii;
- acţiuni cu formula cu transpoziţiune.
La acţiunile in factum pretorul arăta în intentio a formulei ce fapte a săvârşit o anumită
persoană, pentru ca judecătorul să ştie să judece cazul.
În cazul acţiunilor cu ficţiune, pretorul utilizează un tip de formulă destinat să se aplice
la o anumită situaţie, în scopul soluţionării unei situaţii diferite. Pentru atingerea acestui scop,
pretorul introduce în formulă o ficţiune, considerând un fapt existent ca inexistent, sau
dimpotrivă, considerând că s-a petrecut un anumit fapt, cu toate că în realitate nu a avut loc.
Formula cu transpoziţiune a fost creată cu scopul de a se obţine efectul actelor ce nu
puteau fi întocmite făţiş. În acest scop, se trecea în intentio un nume, iar în condemnatio alt
nume. Prin intermediul acţiunii cu transpoziţiune putea fi urmărit pater familias pentru actele
încheiate de către fiul său. Se trecea în intentio numele fiului de familie, deoarece el încheiase
actul, iar în condemnatio numele lui pater familias, deoarece el stătea în justiţie şi urma să
suporte efectele sentinţei.
 2.5.3. Acţiuni directe şi acţiuni utile. Acţiunile directe sunt create pentru
sancţionarea unui caz, iar acţiunile utile sunt extinse la cazuri similare.

2.5.4. Acţiuni populare şi acţiuni private. Acţiunile populare pot fi intentate de

oricine, deoarece au rolul de a proteja interesele generale, pe când acţiunile private servesc
pentru apărarea intereselor private ale reclamantului.

2.5.5. Acţiuni penale şi acţiuni persecutorii (poenales, rei persecutoriae). Acţiunile

penale aveau ca obiect condamnarea pârâtului la o amendă bănească, iar acţiunile persecutorii
restituirea lucrului sau repararea pagubei cauzate.

2.5.6. Acţiuni de drept strict şi acţiuni de bună credinţă (actiones stricti, actiones
bonae fidei). În cazul acţiunilor de drept strict, actul pe care se întemeiază pretenţiile
reclamantului va fi interpretat conform literei sale, pe când la acţiunile de bună credinţă,
judecătorul va lua în considerare voinţa reală a părţilor, trecând de litera actului. În intentio a
formulei acţiunilor de bună credinţă vor figura cuvintele ex fide bona.

2.5.7. Acţiuni arbitrarii (iudicia arbitraria). Acţiunile arbitrarii au fost create în

scopul atenuării inconvenientelor ce decurg din principiul condamnării pecuniare. După ce se
convinge de justeţea pretenţiilor reclamantului, judecătorul, în calitate de arbitru, ordonă
pârâtului să satisfacă acele pretenţii. Dacă pârâtul execută ordinul litigiul se încheie, iar dacă
nu, judecătorul urmează să pronunţe sentinţa de condamnare la o sumă de bani. Întrucât la
acţiunile arbitrarii suma de bani este fixată chiar de către reclamant, iar acesta are tentaţia de a
supraevalua obiectul litigios, de cele mai multe ori pârâtul execută ordinul dat de către
judecător în calitate de arbitru. Pe această cale se ocoleşte principiul condamnării pecuniare,
în sensul că pretenţiile reclamantului vor fi satisfăcute în natură. Astfel, în cazul acţiunii în
revendicare, care este o acţiune arbitrară, reclamantul va primi chiar lucrul revendicat şi nu o
sumă de bani.
2.5. Efectele sentinţei

 2.5.1. Forţa executorie a sentinţei. Sentinţa pronunţată de către judecător urma să fie
Executarea executată. Dacă cel condamnat nu plătea de bună voie (ne amintim că orice sentinţă purta
sentinţei
asupra unei sume de bani) se trecea la executarea silită.
 În procedura formulară executarea purta fie asupra persoanei, ca şi în procedura
legisacţiunilor, fie asupra bunurilor. Executarea asupra bunurilor a fost introdusă în dreptul
privat din domeniul dreptului public. Cele mai uzitate forme de executare asupra bunurilor au
fost: venditio bonorum şi distractio bonorum.
Procedura lui venditio bonorum se realiza prin vânzarea în bloc a bunurilor debitorului
insolvabil. Această formă de executare prezenta inconvenientul că debitorul devenea infam,
ceea ce atrăgea o gravă atingere a capacităţii (personalităţii) sale. Pentru a se înlătura
inconvenientele ce decurg din venditio bonorum, s-a introdus distractio bonorum.
Potrivit noului procedeu, bunurile debitorului nu se mai vând în bloc, ci cu amănuntul,
până la satisfacerea pretenţiilor creditorului.
Debitorul executat potrivit lui distractio bonorum nu devenea infam ceea ce ne face să
credem că această formă de executare a fost creată în interesul celor bogaţi.

2.5.2. Forţa juridică a sentinţei. Forţa juridică a sentinţei sau autoritatea lucrului
 judecat s-a impus cu greu în dreptul roman, astfel încât, la origine, se puteau pronunţa mai
Autoritatea
de lucru multe sentinţe cu privire la aceeaşi cauză. În procedura formulară, autoritatea lucrului judecat,
judecat
faţă de reclamant, era asigurată prin efectul extinctiv al lui litis ccontestatio. Reclamantul nu
putea redeschide procesul deoarece dreptul său se stingea în momentul lui litis contestio, aşa
cum s-a văzut. Nimic nu-l împiedica însă pe pârât să declanşeze un nou proces cu privire la
aceeaşi cauză deoarece el nu dedusese nimic în justiţie. În dorinţa de a opune forţa juridică a
sentinţei şi pârâtului, jurisprudenţa a introdus principiul res iudicata pro veritate accipitur
(lucrul judecat se consideră adevărat), principiu sancţionat prin exceptio rei iudicatae. Această
excepţiune, opozabilă ambelor părţi, sancţionează un mecanism perfect adecvat pentru
asigurarea autorităţii lucrului judecat.

Care sunt părţile formulei?

 3.PROCEDURA EXTRAORDINARĂ

3.1. Desfăşurarea procesului

 În procedura extraordinară procesul este condus de la început până la sfârşit de către
Desfăşurarea magistrat. Drept urmare, diviziunea procesului în cele două faze dispare.
procesului
Din punct de vedere strict tehnic, procedura extraordinară îşi are originea în mijloacele
administrative prin care magistraţii soluţionau unele litigii, fără a mai trimite părţile în faţa
judecătorului. Pe plan social mai larg, apariţia procedurii extraordinare trebuie pusă în
legătură cu politica de centralizare a puterii, politică ce şi-a pus amprenta asupra întregului
mecanism al statului. Urmărind să conducă în mod nemijlocit activiatea judiciară, împăratul a
încredinţat judecarea proceselor unor magistraţi judecători, intregraţi în sistemul birocraţiei
imperiale.
Odată cu generalizarea procedurii extraordinare formula dispare, deoarece magistratul
judecător nu mai avea cui trimite instrucţiuni.
Citarea pârâtului capătă un caracter oficial, în sensul că era făcută de către un funcţionar
inferior sau chiar de către reclamant, dar numai cu aprobarea magistratului. Procesul se
desfăşura într-o clădire, în prezenţa judecătorului (magistrat), a părţilor, a avocaţilor, precum
şi a funcţionarilor judecătoreşti. După ce avea loc dezbaterea contradictorie, judecătorul putea
adresa părţilor întrebări, după cum le putea cere să depună un jurământ. Procedura
extraordinară cunoaşte un început de ierarhizare a probelor, în sensul că înscrisurile au o forţă
probantă mai mare dacât declaraţiile orale. Recunoaşterea pârâtului continuă să fie socotită
probă suficientă.

3.2. Hotărârea judecătorească

 În procedura extraordinară se generalizează condamnarea ad ipsam rem.

Efectele De data aceasta sentinţa nu mai poartă, invariabil, asupra unei sume de bani, ci chiar
hotărârii
asupra obiectului cererii reclamantului. Generalizarea condamnării asupra însuşi lucrului,
constituie un pas important în direcţia perfecţionării mecanismului de sancţionare a
drepturilor subiective. Avem în vedere, mai ales, cazul drepturilor reale care poartă, prin
excelenţă, asupra unor lucruri.
Dispariţia formulei va afecta şi caracterele excepţiunilor.
În procedura formulară judecătorul nu putea să pronunţe o condamnare la mai puţin, pe
când în noua procedură, eliberat de rigorile formulei, el are posibilitatea să-l condamne pe
pârât la o sumă de bani mai mică decât cea pretinsă de reclamant. Astfel, dacă reclamantul
pretindea 100, iar pârâtul dovedea pe cale de excepţie că datorează numai 50, judecătorul
pronunţa o sentinţă de condamnare la 50. Aşadar, în procedura extraordinară excepţiunile
devin minutorii.
Forţa executorie a sentinţei este asigurată prin intervenţia organelor specializate ale
statului (manu militari), ceea ce asigură perfecţionarea sistemului de valorificare a drepturilor
subiective pe calea justiţiei.
Spre deosebire de procedura legisacţiunilor şi de cea formulară, în procedura
extraordinară, atât recunoaşterea drepturilor cât şi executarea sentinţei, se realizează cu
participarea nemijlocită şi exclusivă a puterii publice.

Care sunt efectele hotărârii în procedura extraordinară?

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Anghel Ion, Dreptul roman, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
2. Instituţiile lui Justinian, Editura „Lumina Lex", Bucureşti,
2002;
3. Hanga Vladimir, Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1978;
4. Hanga Vladimir, Mircea Dan Bocşan, Curs de drept privat roman, Ediţia a II-
a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
5. Molcuţ Emil, Drept privat roman, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2004;
6. Ştef Felicia, Dicţionar de expresii juridice latine, Editura „Oscar Print",
Bucureşti, 1996.