Apocalipsa cap.

1 – Imprejurarile, locul si timpul in care au fost primite viziunile

02/03/2011
Apocalipsa cap. 1 – Imprejurarile, locul si timpul in care au fost primite viziunile
( vers. 9-10 )

Vers. 9: “Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt partas cu voi la necaz, la Imparatie si la rabdarea lui Iisus Christos, ma aflam in ostrovul care se
cheama Patmos, din pricina Cuvantului lui Dumnezeu si din pricina marturiei lui Iisus Christos.”
“Eu, Ioan, fratele vostru” – Felul in care autorul Apocalipsei se prezinta cititorilor sai dovedeste faptul ca el era o persoana foarte cunoscuta intre
crestinii din Asia. Simplitatea exprimarii ne intareste convingerea ca autorul Apocalipsei este Ioan, ucenicul –arhicunoscut in bisericile vremii, iar nu un
oarecare Ioan, prezbiterul – asa cum sustin unii comentatori ai Bibliei.
Nimic despre autoritatea  ecleziastica a unui apostol care a fost martorul minunilor Domnului, nimic despre mandria asa-zisilor conducatori ai bisericii
crestine de mai tarziu… De la inaltimea celor aproape o suta de ani de experienta de viata si lupta a credintei, Ioan nu se considera decat un simplu frate
al celor care impartasesc aceeasi credinta cu el. Intalnim aici, in aceasta succinta prezentare a autorului, umilinta, modestia si simplitatea care i-a
caracterizat intotdeauna pe adevaratii urmasi ai lui Christos.

“Partas cu voi la necaz…” – Ioan ne introduce in atmosfera, imprejurarile si locul in care a primit descoperirile divine. Atmosfera e redata prin cuvantul
“necaz”. Biserica crestina a primului secol cunostea ce este necazul, caci suferintele crestinilor nu erau nici putine, nici usoare. Marele apostol Pavel era
si el constient ca “in Imparatia lui Dumnezeu trebuie sa intram prin multe necazuri” ( Faptele apostolilor 14, 22 ).
Desi traim in Imparatia harului lui Dumnezeu si avem asigurarea mangaierii si calauzirii Lui, lupta nu s-a incheiat inca si, pana la revenirea Mantuitorului,
necazurile nu vor lipsi din viata celor care vor sa-L urmeze pe Domnul lor.

“Ma aflam in ostrovul care se cheama Patmos” – Locul in care Ioan a primit descoperirile divine este o mica insula stancoasa, numita Patmos – o
insula facand parte dintr-un grup de insule aflate in Marea Egee si situata la aproximativ cincizeci de mile distanta de Efes. De la nord la sud si de la est
la vest,  mica insula masoara circa zece mile in partea cea mai intinsa a ei.
Patmos este o insula stancoasa, lipsita  de vegetatie, avand o coasta foarte neregulata care, la adata aceea, adapostea mai multe porturi. Astazi, mai
exista un singur port, iar orasul se ridica la inaltime, pe un munte stancos iesit direct din mare. La jumatatea distantei dintre munte si oras, se afla o grota
naturala in stanca, unde se crede, conform traditiei crestine, ca a fost scrisa Apocalipsa.

“Din pricina Cuvantului lui Dumnezeu si din pricina marturiei lui Iisus Christos” – De ce era Ioan exilat la venerabila  varsta de aproape o suta de
ani ? Unii sustin ca Providenta l-a calauzit acolo pentru a primi descoperirile Apocalipsei. Altii spun ca pentru a le predica ocnasilor a ingaduit Dumnezeu
ca Ioan sa ajunga acolo. Adevaratul motiv al exilului insa ne este prezentat de insusi autorul Apocalipsei: din pricina predicarii Evangheliei lui Christos.
Domitian, imparatul roman din vremea aceea, isi propusese sa distruga noua credinta aparuta in imperiu si care se raspandea ingrijorator de repede
pentru autoritatile romane.

Traditia spune (daca putem sa-i dam crezare ! ) ca Domitian l-a chemat pe Ioan, conducatorul recunoscut al “sectei” crestine din imperiu, pentru a-l
judeca. Fara nicio teama, Ioan a aparat credinta crestina in asa masura incat toti au ramas fara replica. Infuriat, Domitian a poruncit sa fie aruncat intr-un
cazan cu ulei incins, dar Dumnezeu l-a salvat pe Ioan in mod miraculos. Neputincios, Domitian l-a trimis apoi in exil pe viata pe insula Patmos, sperand
ca acolo, intre ocnasi, sa-si gaseasca sfarsitul cat mai repede.

Insa ceea ce trebuia sa insemne pentru om o usa definitiv inchisa si zavorata, pentru Dumnezeu a insemnat ocazia de a deschide cerul si a ne oferi
grandioasele descoperiri ale Apocalipsei.

Vers. 10: “In ziua Domnului eram in Duhul. Si am auzit inapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trambite…”
Pe insula stancoasa si neprimitoare, avand in fatza sa nesfarsitul apelor care il desparteau de fratii de credinta, Ioan primeste o vizita. Si nu o vizita
oarecare… In zi de Sabat, Ioan este vizitat de Insusi Domnul Sabatului. Venerabilul batran se afla intr-o profunda comuniune cu Domnul sau, in ziua in
care Dumnezeu promisese omenirii , inca de la Creatiune, cele mai mari binecuvantari.

“Ziua Domnului” (gr.  Kuriake hemera ) – Expresia mai poate fi tradusa si “zi domneasca” ( de la “Kurios”- Domn si “hemera” – ziua ), fiind unica pe
paginile Scripturii.
Unii comentatori, intre care se numara si Samuele Bacchiochi, in lucrarea sa “De la Sabat la duminica”, afirma ca “ziua Domnului” din Apocalipsa este
echivalentul expresiei “ziua Domnului” din Vechiul Testament, intelegand prin aceasta ziua finala, Parusia, ziua revenirii lui Christos. Acesti comentatori
sustin ca Ioan se afla purtat in viziune in atmosfera acelei zile finale, ca si cum s-ar fi aflat intr-o masina a timpului. O astfel de interpretare nu e corecta
din mai multe motive:

1) Atunci cand “ziua Domnului” se refera la mareata zi finala, in limba greaca se foloseste intotdeauna expresia “hemera ton Kurion” ( 1 Corinteni 5, 5; 2
Corinteni 1, 14; 1 Tesaloniceni 5, 2; 2 Petru 3, 10 ). In Apocalipsa, dimpotriva, expresia “ziua Domnului” este redata in greceste printr-o alta formula:
“Kuriake hemera”.

2) Contextul in care Ioan foloseste expresia “ziua Domnului” arata ca el se refera la timpul in care a avut viziunea, nu la obiectul descoperirii. Ioan indica
clar locul in care a primit viziunea – insula Patmos, motivul pentru care se gasea acolo – “din pricina Cuvantului lui Dumnezeu”, precum si starea in care
se afla in momentul primirii viziunii – “eram in Duhul”.

Prin urmare, este cat se poate de logic sa tragem concluzia ca si cel de-al patrulea amanunt – cel al timpului, “ziua Domnului”- sa se refere la
imprejurarile in care a primit viziunea, nu la viziunea insasi.

Alti comentatori, cum este O. Cullman de exemplu, sustin ca Ioan se afla in mijlocul unei comunitati crestine adunate sa se roage in momentul in care a
primit viziunile Apocalipsei. Iar altii ( W. Scott ) sustin ideea ca versetul 10 reprezinta prima referire la ziua intai a saptamanii ca fiind ziua Domnului.

Aici incepe marea controversa din lumea crestina.  “Ziua Domnului” din Apocalipsa 1, 10  se refera la duminica crestina sau la Sabatul dat omului de
Creator inca de la Creatiune ?

Apocalipsa 1, 10 este principalul text biblic folosit de catre cei care sustin ca duminica crestina isi are originea in perioada apostolica. Expresia “Kuriake
hemera” si forma ei prescurtata “Kuriake” sunt folosite des de catre parintii bisericii, desemnand prima zi a saptamanii, ziua invierii Domnului. La fel,
termenul se regaseste si in alte limbi: “domingo” ( spaniola ), “dimanche” ( franceza ), “domenica” ( italiana ), “duminica” ( romana ), el desemnand ziua
invierii lui Iisus Christos.

Toate aceste interpretari sunt contrazise de cateva argumente:

Principiul metodei istorice de interpretare a Bibliei cere ca o afirmatie a ei sa fie interpretata pe baza unor dovezi anterioare sau contemporane cu ea,
nicidecum prin date istorice dintr-o perioada mai tarzie. In cazul de fatza, prima referire la “ziua Domnului” ca fiind prima zi a saptamanii – duminica, o
gasim de abia in a a doua parte a secolului al doilea, intr-o lucrarea apocrifa,  Evanghelia dupa Petru , in care ziua invierii Domnului Iisus este numita
“ziua Domnului”.
Dat fiind faptul ca Evanghelia lui Petru este datata cu aproximativ trei sferturi de veac dupa ce Ioan a scris Apocalipsa, aceasta nu poate fi adusa ca un
argument in favoarea sustinerii ca “ziua Domnului” ar insemna duminica, prima zi a saptamanii.
O interpretare mult mai logica a expresiei “ziua Domnului” este aceea care tine cont de dovezi anterioare scrierii Apocalipsei. Cartile Vechiului Testament
reprezinta o astfel de sursa.

Astfel, Geneza 2, 3 ne spune ca, la Creatiune, Dumnezeu a binecuvantat si sfintit ziua a saptea – Sabatul;  Exod 20, 11 ne arata, la randul sau, ca
Sabatul a fost instituit de Dumnezeu ca un memorial al Creatiunii;  Isaia 58, 13 ne spune ca Dumnezeu considera Sabatul zilei a saptea drept “ziua Mea
cea sfanta”, iar Marcu 2, 28 ne asigura ca Insusi Mantuitorul S-a declarat pe Sine ca fiind “Domn al Sabatului”.
Luand in considerare aceste dovezi anterioare scrierii Apocalipsei, expresia “ziua Domnului” nu poate fi interpretata  altfel decat ca referindu-se la
Sabatul zilei a saptea – sambata.

Jean Vuilleumier, autorul unei explicatii a Apocalipsei, observa ca, desi Evanghelia lui Ioan a fost scrisa aproximativ in aceeasi perioada cu Apocalipsa,
Ioan nu da niciun titlu zilei intai a saptamanii, pe care o aminteste de doua ori, in timp ce ziua a saptea e numita Sabat – zi de odihna.

“Prima amintire a duminicii ca “ziua Domnului” se gaseste in Apocalipsa apocrifa a lui Petru, care dateaza de prin anul 150 d.Chr. Fragmente din aceasta
Apocalipsa, regasite, au fost publicate de profesorul Ad. Lods in L’Evangile et l’Apocalipse de Pierre, Paris, 1893, pag. 21.23.39.75. Autorul spune ca
numai lipsa de bun simt istoric si literar face sa se transporte in timpul lui Ioan expresii ca cea de duminica” ( J. Vuilleumier, “Apocalipsa”, pag. 15 )
Unii comentatori sustin ca expresia “Kuriake hemera” se refera la o zi imperiala pagana. Insa e greu de crezut ca Ioan s-a referit la o zi imperiala, pagana,
ca fiind “ziua Domnului”, la data la care crestinii erau aspru persecutati. Scriind Apocalipsa spre sfarsitul primului secol, Ioan ne ofera aprobarea
apostolica pentru pazirea singurei zile care poate fi numita “ziua Domnului” – ziua a saptea a saptamanii, contrazicand astfel teoria sustinuta de unii
crestini potrivit careia toate zilele sunt la fel.

Lori Balogh