Apocalipsa cap.

2 – Epistola catre Pergam

27/03/2011
Apocalipsa cap. 2 – Epistola catre Pergam ( sec. VI-V )
( cap. 2, 12-17 )

Privire de ansamblu
In itinerariul parcurs de imaginarul “postas al Apocalipsei” se afla si orasul Pergam, cel mai nordic din cele sapte orase amintite in capitolele de inceput
ale Apocalipsei. Numele actual al orasului este Bergama, situat la aproximativ 25 de kilometri distanta de mare.
Construit asemenea unui cuib de vulturi, in varful unei coline, vechiul Pergam este reprezentat astazi doar de o gramada de pietre roase de ploi si
acoperite de licheni, de ziduri prabusite , amestecate cu franturi de coloane si tot felul de cioburi raspandite printre spini si ierburi. Unde mai este “cetatea
imparateasca” de alta data, mareata capitala a Provinciei romane Asia ? In locul faimosului altar al lui Zeus de pe Acropole, astazi mai pot fi zarite doar
cateva ruine ale fundatiilor, umbrite de trei cedri uriasi.

Istoria Pergamului nu este atat de veche ca cea a Efesului, dar nici atat de lunga ca cea a Smirnei. Pergamul a avut insa perioada lui de stralucire. Asa
cum ii arata si numele, care in vechile limbi anatoliene insemna “un loc inalt”, “cetate imparateasca”, sau “castel”, in epoca elenistica si apoi cea
romana, Pergamul s-a bucurat din plin de glorie.
Primul  care a facut din Pergam o “cetate imparateasca” a fost Lisimach, unul din cei patru generali care au mostenit vastul imperiu al lui Alexandru
Macedon. Aici , in Pergam, Lisimach a adus tezaurul de 9000 de talanti de aur al lui Alexandru cel Mare.
In istoria sa ulterioara, a fost construita vestita biblioteca ce continea peste 200 000 de volume, facand din Pergam cel mai important centru cultural,
artistic si stiintific din intreaga lume elenistica. In epoca sa de aur, numerosi oameni de cultura, astrologi, matematicieni, arhitecti si meseriasi si-au stabilit
resedinta in oras, contribuind la dezvoltarea lui pe toate planurile.
Regatul Pergamului si-a aflat sfarsitul in anul 130 i.Chr., cand a fost cucerit de romani. Astfel Pergamul a intrat intr-o noua epoca – cea romana, in care a
devenit capitala Provinciei romane Asia. Aflat intr-o permanenta concurenta cu Efesul si Smirna pentru intaietate intre orasele de pe coasta de vest a
Asiei Mici, el a cautat orice mijloc pentru a castiga favoarea Romei.
Perioada romana a fost urmata de cea bizantina, in care Pergamul a pierdut din faima si stralucirea trecutului.  Dupa cucerirea lui de catre arabi, intre anii
716-717, Pergamul nu si-a mai revenit niciodata. In 1330, el a fost ocupat definitiv de turci, iar din acel moment crestinismul a trebuit sa dispara treptat
din istoria Pergamului.

In epoca sa de aur, Pergamul era vestit prin numeroase constructii impunatoare: templul lui Traian, ridicat pe o terasa artificiala de peste 50 de metri,
templul zeitei Atena, arsenalul – cea mai veche constructie militara de acest gen, apeductul care aducea apa de la 44 de kilometri distanta prin trei
conducte de ceramica.

In Pergam existau o multime de temple inchinate diferitilor zei ai Orientului. Egiptenii aveau templul lui Serapis, zeul vindecarii si corespondentul zeului
grec Asklepios. Babilonienii, dupa cucerirea lor de catre persi, s-au refugiat in Pergam si au putut continua acolo ritualurile lor fara sa fie deranjati.

Tot in Pergam a aparut pentru prima data si o religie a mantuirii prin misterele cybeline. Cybela este cea mai veche  zeitate feminina, prezenta la
majoritatea  popoarelor sub diferite nume. Misterele Cybelei contineau, intre altele,  ceremonii sangeroase de castrare, considerate cai ale mantuirii.
Muzica era salbatica si era insotita de dansuri frenetice, de tatuaje si folosirea plantelor halucinogene.
La fel de vestit era si Asklepionul – un centru de sanatate comparabil cu clinicile moderne.  Acesta avea, pe langa cele trei temple ale lui  Apollo,
Asklepios Soter ( Mantuitorul ) si Hygiena, si sali de tratament, dormitoare, precum  si trei izvoare, considerate sfinte, care ajungeau pana in salile de
tratament. Asklepios ( Esculap ) era zeul-sarpe care il invata pe om, dandu-i puterea sa discearna intre bine si rau. Scoala de medicina din Pergam avea
ca emblema un sarpe incolacit in jurul trunchiului unui copac, acest simbol pastrandu-se pana in zilele noastre.
Pacientii dormeau in camerele subterane ale Asklepionului, iar visele lor, considerate a fi trimise de zeu, erau apoi decodificate de preotii-medici. Dupa
interpretarea viselor, se stabilea tratamentul individual, constand in bai de apa si namol, plante medicinale, spectacole de teatru pentru buna dispozitie si
acte de cult pagane.

La intrarea in Asklepion, pacientii erau intampinati de o stela care infatisa doi serpi care isi apropiau capetele pe un platou. De asemenea, in templul lui
Asklepios se gasea un vas special in care era pastrat un sarpe viu, ca simbol al zeului vindecarii. Se credea ca moartea nu putea patrunde in Asklepion,
fapt ce le dadea pacientilor un sentiment de siguranta si optimism.

Este interesant cum Satana a reusit sa transforme un obiect al amagirii omului (sarpele din Eden ) intr-un obiect al venerarii.

“Tocmai lucrul folosit de Satana sa insele pe Adam si Eva a devenit, pana la urma, unul din cele mai mari simboluri ale venerarii soarelui. In loc ca
sarpele sa fie un simbol al Satanei si al sireteniei, precum afirma Biblia, sarpele a devenit simbolul “marelui binefacator si vindecator al omenirii”. Sarpele
a fost venerat ca “dumnezeul vindecarii” si “vestitorul vietii”. ( Miscarea Noua Era si Iluminatii, Timisoara, 1994, p. 48 )
Pe drept cuvant, prin cultul inchinat zeului-sarpe – un simbol al Satanei , prin prezenta altarului lui Zeus si al Heronului – cultul eroilor deveniti zei,
Pergamul si-a meritat din plin titlul de “scaun de domnie al Satanei”, dat de Iisus, “Martorul credincios si adevarat.”
Despre inceputurile crestinismului in Pergam nu avem prea multe date. Pavel a trecut prin cetate in cursul celei de-a treia calatorii misionare. Unii
comentatori sustin ca Gaiu, destinatarul celei de-a treia epistole a lui Ioan, a fost primul episcop al Pergamului, iar Antipa, un urmas al sau, care a murit
ca martir.

In perioada Pergam a bisericii crestine, tactica lui Satana s-a schimbat radical, aplicand metoda de amagire folosita de Balaam fatza de poporul Israel.
Invatatura lui Balaam a fost ultima incercare de a opri inaintarea israelitilor catre Canaan. Vazand ca nu reuseste prin magie, la sfatul lui Balaam, Balac,
imparatul Moabului a atras poporul lui Dumnezeu din acea perioada , mai ales tineretul, sa participle la o sarbatoare pagana. Acest fapt a atras
dezaprobarea lui Dumnezeu, iar rezultatul a fost dezastruos:    24 000 de israeliti au pierit chiar la hotarele Canaanului.

In crestinismul perioadei Pergam s-a intamplat acelasi lucru. Vazand ca nu poate distruge biserica prin persecutie in perioada Smirna ( secolele al II-le a
si al III-lea ), Satana si-a schimbat tactica. El a ridicat biserica la nivelul de “religia licita” ( religie libera ), oferindu-i influenta, putere politica si posesiuni
materiale.
Cel care a adus cele mai mari transformari in viata crestinismului a fost imparatul Constantin cel Mare ( 306-337 ) care, pentru a salva imperiul de
marele colaps ivit dupa retragerea lui Diocletian, a    dat , in ianuarie 313, decretul “De mortibus persecutorum – Moarte persecutorilor”, prin care
persecutiile impotriva crestinilor erau oprite. Apoi, prin al doilea decret imperial, cel din 321, Constantin a stabilit ca zi de cult saptamanala duminica in
locul sabatului poruncii a patra din Decalog ( prima lege    duminicala ).
In secolul al IV-lea exista un echilibru fragil intre crestinism si paganism. Erau doua moduri de viata si doua filozofii total diferite, care incercau, unul sa
supravietuiasca ( paganismul ), iar celalalt sa se impuna ( crestinismul ). Aceasta a fost atmosfera in care a trebuit sa vietuiasca biserica din perioada
Pergam.

Biserica din Pergam este prima care cedeaza presiunilor externe. Daca biserica din Efes este laudata ca ura faptele nicolaitilor, cea din Pergam este
mustrata pentru ca are in sanul ei cativa care tin aceste invataturi false. Trecerea bisericii de la saracie la grandoare, de la persecutie la libertate, s-a
facut cu un pret imens: o pierdere spirituala uriasa. Sub presiunea crescanda a puterii si a claselor bogate, ea a inceput sa renunte la standardele ei
inalte.
Comentariu
Vers. 12: “Ingerului bisericii din Pergam scrie-i: “Iata ce zice Cel ce are sabia ascutita cu doua taisuri:”
“Ingerului bisericii din Pergam scrie-i” – Pergam sau Pergamum a fost in perioada dominatiei romane capitala Provinciei romane Asia, considerat de
Pliniu drept “cel mai distins oras al Asiei”. Ultimul rege al sau, Atalus III, a lasat Regatul  Pergamului ca mostenire Romei. Aceasta cetate a fost de altfel si
prima cetate din Asia care a sustinut cultul imparatului. In anul 29 d.Chr. in Pergam a fost ridicat un templu pentru adorarea “divinului Augustus si a zeitei
Roma”.
Zidit pe o colina in forma de con, Pergamul domina imprejurimile vaii Caicus. Partea cea mai grandioasa a cetatii se afla pe terasele sale superioare,
unde se gaseau cladirile sacre si regale, intre care se distingea marele altar al lui Zeus, gazduit in prezent de Muzeul din Berlin.

“Cel ce are sabia ascutita cu doua taisuri” – Sabia ascutita cu doua taisuri este un simbol al Cuvantului lui Dumnezeu:
–  Efeseni 6, 17: “…sabia Duhului care este Cuvantul lui Dumnezeu”
– Evrei 4, 12: “Caci Cuvantul lui Dumnezeu este viu si lucrator, mai taietor decat orice sabie cu doua taisuri…”
– Apocalipsa 19, 15: “Din gura Lui iesea o sabie ascutita cu doua taisuri ca sa loveasca neamurile cu ea…”
Prezenta acestui simbol in legatura cu solia trimisa bisericii din Pergam nu este intamplatoare. Proconsulul roman din Pergam avea dreptul sa rosteasca
sentinte capitale fara aprobarea Romei, iar aceasta autoritate era simbolizata printr-o sabie cu doua taisuri.

De asemenea, prezenta simbolului sabiei ascutite cu doua taisuri este strans legata de continutul soliei. Datorita compromisurilor facute de biserica din
perioada Pergam ( sec. III si IV ), Domnul o avertizeaza ca va folosi sabia Cuvantului Sau pentru a separa adevarul de ratacire si binele de rau. Doar
Cuvantul lui Dumnezeu are autoritatea de a stabili ce este adevar si ce este minciuna in inchinare si vietuire.

Vers. 13: “Stiu unde locuiesti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu tii Numele Meu si n-ai lepadat credinta Mea nici chiar in zilele
acelea cand Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieste Satana.”
“Stiu unde locuiesti” – Dumnezeu recunoaste situatia nefavorabila in care s-a aflat biserica Sa din acea perioada. “Taina faradelegii” era la lucru , iar
Satana punea bazele viitoarei puteri politico-religioase de la Roma.
“Acolo unde este scaunul de domnie al Satanei” – Dupa cucerirea Babilonului de persi, preotii babilonieni s-au mutat la Pergam impreuna cu toate
ritualurile vechiului cult al soarelui. Ei au adus la Pergam si Paladiumul ( piatra cubica sacra ), continuandu-si nestingheriti practicile oculte.
Pergamul era un centru al sincretismului religios pagan. Temple inchinate diferitelor zeitati pagane din Orient se ridicau pretutindeni, la toate acestea
adaugandu-se maretul altar al lui Zeus, Heronul ( cultul eroilor zeificati ), misterele cybeline si cultul zeului sarpe Asklepios ( Esculap ). Pentru un crestin,
inchinarea in fata unui altar inchinat sarpelui reprezenta cea mai decazuta forma de inchinare, caci aducea aminte de caderea omului in pacat prin
ispitirea sarpelui din Eden.

Mantuitorul ne invata ca “stapanitorul acestei lumi” este Satana ( Ioan 14, 30 ). Tronul sau se afla acolo unde domnesc supusii sai, iar cetatea sa este
paganismul cu templele sale.
“Antipa” – Numele Antipa apare intr-o inscriptie din secolul al III-lea, fiind mentionat si de Tertulian. Exista o lucrarea tarzie, intitulata “Faptele lui Antipa”,
in care se arata ca acesta a fost episcop al Pergamului. Martiriul sau s-ar fi produs in timpul domniei lui Domitian prin arderea de viu intr-un taur de
bronz , insa istorisirea nu este credibila, dat fiind faptul ca romanii nu aveau obiceiul de a executa in felul acesta.
Unii comentatori sunt de parere ca numele Antipa este simbolic, fiind alcatuit din doua cuvinte: “anti” ( impotriva ) si “pa”( prescurtarea cuvantului “papa” ).
De aceea, Antipa ar simboliza o grupare din mijlocul bisericii din perioada Pergam care se opunea cresterii puterii clerului, in general, si a episcopului de
Roma, in special.

Vers. 14: “Dar am ceva impotriva ta. Tu ai acolo niste oameni care tin de invatatura lui Balaam, care a invatat pe Balac sa puna o piatra de
poticnire inaintea copiilor lui Israel, ca sa manance din lucrurile jerfite idolilor si sa se dedea la curvie.”
Mustrarea adresata de Iisus bisericii din Pergam este strans legata de compromisurile facute de cei care trebuiau sa vegheze la curatia bisericii.
Mustrarea ne arata ca nu exista scuza inaintea lui Dumnezeu cand crestinii permit ca elemente pagane, stricate, sa patrunda in biserica Sa.

“Invatatura lui Balaam” – Profetul apostaziat Balaam a fost o unelata a Satanei  prin care Israel, poporul lui Dumnezeu din Vechiul Testament, a fost
corupt ( Numeri 22, 25; 31, 13-16 ). In urma sugestiei lui , israelitii au fost atrasi intr-o cursa morala, iar poporul a cazut in idolatrie si desfrau, chiar la
hotarele Canaanului. 24 000 de israeliti au pierit ca urmare a apostaziei de atunci.
Balaam este prototipul celor care promoveaza compromisul si pacatul sub orice forma s-ar prezenta acesta. Perioada Pergam s-a caracterizat tocmai
prin patrunderea compromisurilor in biserica, ducand la unirea acesteia cu puterea lumeasca. Anii acestei perioade au adus lumea in biserica, iar efectul
a fost unirea puterii civile cu cea religioasa, fapt care va sta la baza aparitiei puterii politico-religioase din Evul Mediu.

Dupa Constantin cel Mare, imparatii romani au continuat sa poarte titlul de “pontifex maximus “, amestecandu-se in problemele religioase si
impunandu-si uneori propria vointa.  Primul imparat roman care a renuntat la acest titlu a fost Teodosie cel Mare in anul 379.
Dupa incercarea lipsita de succes a lui Iulian Apostatul ( 361-363 ) de a restabili religia pagana in imperiu, Teodosie cel Mare ( 379-395 ) a reusit sa faca
din crestinism o religie de stat. Prin decretul din 28 februarie 380 ( reinnoit in ianuarie 381 ), el a impus religia crestina ca singura si adevarata religie. Au
urmat apoi alte decrete prin care templele pagane din Asia si Egipt au fost inchise ( 386 ), iar sacrificiile pagane au fost interzise ( 392 ).

Fiul lui Teodosie, Arcadiu ( 395 – 408 ), a decretat ca toate chipurile zeilor sa fie distruse. Apogeul interventiei imparatului in treburile bisericii a fost atins
in timpul domniei lui Iustinian I ( 527-561 ), cel care a decretat intaietatea episcopului de Roma in intreaga biserica crestina.

Toate aceste masuri luate de imparatii romani in favoarea crestinismului si in defavoarea paganismului au avut drept consecinta patrunderea in sanul
bisericii a multor elemente pagane. Inchinatorii pagani se crestinau de teama de a nu-si pierde favorurile din partea autoritatii civile, insa ei intrau in
biserica fara sa paraseasca total practicile pagane. S-a ajuns treptat la un sincretism intre crestinism si paganism. Astfel,  multe elemente pagane se
regasesc si astazi in religia crestina, imbracate insa in haine crestine.

Dupa cum Balaam nazuia si dupa aprobarea lui Dumnezeu, dar si dupa favorurile oferite de lume, in mod asemanator balaamitii din peroada Pergam
marturiseau si credinta crestina, dar nazuiau si dupa privilegiile oferite de imparatii romani.

Secta dispretuita alta data devine religie de stat, preotii crestini mostenesc privilegiile acordate in trecut preotilor pagani, iar biserica devine bogata si
puternica. Pietrele templelor pagane sunt folosite la constructia unor biserici impunatoare, folosind intreaga arta si arhitectonica greco-romana. Biserica
era inaltata ( Pergam inseamna “loc inalt” ), dar ea era in mare pericol, chiar daca insusi Constantin cel Mare a prezidat Sinodul de la Nicea ( 325 )
imbracat in purpura imparateasca, in calitatea de ocrotitor al ei.

In anul 385 a avut loc prima executie de eretici la Triest, insotita si de torturi. Astfel, biserica prigonita in secolele II si III devine in secolul al IV-lea o
biserica persecutoare, folosindu-se de bratul statului pentru a constange constiintele oamenilor.

Vers. 15: “Tot asa si tu ai cativa care , de asemenea, tin invatatura nicolaitilor, pe care Eu o urasc.”
Daca biserica din Efes este laudata de Martorul credincios pentru ca ura faptele nicolaitilor, biserica din Pergam este mustrata pentru ca are in sanul ei
oameni care tin invatatura lor. Se observa deja un declin spiritual in biserica Pergamului in privinta atitudinii ei fata de aceasta invatatura demonica.
Este demn de observat ca ura lui Dumnezeu se indreapta impotriva invataturii false, nu impotriva omului ratacit.

Vers. 16: “Pocaieste-te dar. Altfel voi veni la tine curand si Ma voi razboi cu ei cu sabia gurii Mele.”
Indemnul la pocainta este insotit de avertismentul ca Domnul va veni curand si se va razboi cu sabia gurii Lui, care este Cuvantul lui Dumnezeu. Acesta
ramane criteriul final dupa care se poate stabili daca o invatatura este de la Dumnezeu sau de la Diavol. Acest Cuvant desparte adevarul de minciuna,
originalul de fals si binele de rau. Dumnezeu promite ca El personal va lua problema in mainile Sale si o va rezolva spre apararea adevarului Sau.
Vers. 17: “Cine are urechi, sa asculte ce zice bisericilor Duhul: “Celui ce va birui ii voi da sa manace din mana ascunsa si-i voi da o piatra alba;
si pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l stie nimeni decat acela care-l primeste.”
“Ii voi da sa manance din mana ascunsa” – In chivotul legamantului era pastrat un vas cu mana (Exod 16, 32-34; Evrei 9, 4 ). Traditia iudaica sustine
ca, fie Ieremia ( 2 Macabei 2, 4 ) , fie un inger              ( Apocalipsa lui Baruch 6, 5-10 ), a luat chivotul cu tot ce era in el cu ocazia distrugerii templului de
catre Nebucadnetar, ascunzandu-l intr-un loc tainic. Aceeasi traditie sustine ca acesta va fi pastrat pana la vremea sfarsitului sau pana la venirea lui
Mesia.
Mana este simbolul hranei spirituale pe care o primim de la Christos, fie in aceasta viata, fie in viata vesnica.

“Si-i voi da o piatra alba; si pe piatra aceasta este scris un nume nou…” – In lumea antica piatra alba avea o semnificatie majora. In cazul unui
verdict dat de instanta de judecata, piatra alba semnifica achitarea celui acuzat. Piatra alba mai era si un fel de “bilet” de intrare la anumite manifestari
publice, simbolizand admiterea celor mantuiti la ospatul din Imparatia cerurilor.
Tracii aveau obiceiul de a marca fiecare zi buna din viata lor cu o pietricica alba. Din acest punct de vedere, piatra alba semnifica si triumful credintei. Unii
comentatori sustin ca piatra alba se refera la Urim din pieptarul marelui preot.

In timpurile antice exista obiceiul ca o prietenie statornica sa fie marcata prin ruperea in doua a unei pietre albe. Pe ambele jumatati, cei doi prieteni isi
scriau numele , apoi le schimbau reciproc. O astfel de piatra, numita “tessera”, era dovada prieteniei si era pastrata cu mare grija de cei doi, pana la
reintalnirea lor.

Perioada Pergam a bisericii nu se incheie cu o data fixa. Unii comentatori considera ca ea se incheie in anul 476, odata cu caderea Imperiului Roman de
Apus. Altii considera ca anul convertirii lui Clovis, 496, este finalul acestei perioade. Anul 538, anul decretului lui Iustinian prin care episcopului Romei i s-
au dat puteri maxime este o alta data luata in discutie.

In general, istoricii considera ca trecerea de la vremurile antice la cele medievale a fost facuta in timpul pontificatului lui Grigore cel Mare ( 590-604 ).
Acesta a fost primul papa care si-a sumat cu indrazneala rolul de imparat al Apusului. Din toate aceste date, cea mai apropiata de realitate este anul 538,
anul terminus al perioadei Pergam si inceputul celei mai lungi perioade din istoria bisericii – cei 1260 de ani ai Evului Mediu intunecat.

Lori Balogh