Funcţiile pielii 3

2. FUNCŢIILE PIELII
1. Funcţia de barieră cutanată
Funcţia de barieră cutanată este realizată de epiderm care este un epiteliu de înveliş. El
realizează o barieră care protejează eficient mediul intern de mediul înconjurător. Stratul cornos
joacă un rol de barieră în difuzarea apei evitând deshidratarea organismului. Bariera realizată de
stratul cornos nu este absolută existând o pierdere transepidermică a apei sau o pierdere insensibilă
care însă poate creşte în situaţii patologice.
2. Flora cutanată
Flora cutanată este compusă din numeroşi germeni din mediu care colonizează pielea.
Aceasta este reprezentată de:
O floră cutanată stabilă pe piele, cel mai ades localizată la nivelul stratului cornos sau la
nivelul foliculului pilos şi care nu este patogenă în condiţii fiziologice. Din această floră fac parte
bacterii (corynebacterii, propionibacterii, stafilococi coagulazo-negativi (îndeosebi epidermidis) şi
micrococi), levuri lipofile (din genul Malassezia), paraziţi din familia acarienilor (Demodex) şi
posibil anumite virusuri.
O floră cutanată tranzitorie care poate contamina temporar pielea sau poate să se instaleze
timp îndelungat pe anumite zone topografice propice prin condiţii de umiditate, de pH (perineu,
fose nazale, conduct auditiv extern) sau de afectare a barierei cutanate. În aceste cazuri este vorba în
special de bacterii (Stafilococul aureu, Streptococul, Neisseria, bacili gram negativ (exemplu
Pseudomonas)) sau levuri (Candida albicans şi parapsilosis).
3. Pigmentarea pielii
Pigmentarea pielii este realizată prin funcţia de melanogeneză a acesteia. Melanocitele
reprezintă 5% din populaţia celulară totală a pielii. Acestea sunt localizate în epiderm şi sunt în
contact prin prelungirile dendritice cu keratinocitele înconjurătoare (36 de keratinocite corespund
unui melanocit constituind unitatea epidermică de melanizare).
Melanogeneza este un proces care permite transformarea tirozinei în melanină datorită unei
cascade enzimatice cu intervenţia a trei enzime: tirozinaza, tyrosinase related protein I şi
dopachromatautomeraza. Formarea pigmentului melanic are loc în melanozomi, organite care iau
naştere în melanocite şi care migrează prin dendritele melanocitare în keratinocitelor din jur. Sub
acţiunea ultravioletelor, mai precis UVB, melanogeneza este stimulată şi transferul melanozomilor
spre keratinocite este accelerat. Melaninele sunt obţinute prin amestecul unei cantităţi variabile a
două feluri de pigment: feomelaninele şi eumelaninele. Cele două tipuri de pigment sintetizate au
roluri diferite. Eumelaninele sunt pigmenţi de culoare neagră sau brună care absorb lumina şi au rol
fotoprotector. În cursul unei iradieri prelungite eumelaninele se regrupează deasupra nucleului
keratinocitelor protejând astfel materialul genetic al celulei. Feomelaninele sunt pigmenţi galben-
oranj care nu au rol fotoprotector putând genera radicali liberi cu potenţial mutagen pentru ADN.
Astfel se explică riscul mai mare de apariţie a cancerelor cutanate la persoanele roşcate la care
feomelaninele sunt preponderente în comparaţie cu subiecţii cu piele neagră mai bine protejaţi de
cantitatea mare de eumelanine.
Radiaţiile solare sunt indispensabile vieţii. Acestea au efecte pozitive precum sinteza
vitaminei D sau efectul antidepresor. Ca şi efecte negative sunt citate fenomenele de
fotosensibilizare, îmbătrânirea pielii şi mai ales inducerea de cancere cutanate, dar şi scăderea
imunităţii.
Ultravioletele care ajung pe piele sunt ultravioletele A şi B. Aceste radiaţii sunt absorbite de
chromophori care sunt activaţi inducând diverse alterări celulare. UVA (320-400 nm) reprezintă
98% din radiaţiile ultraviolete. Ele pătrund în epiderm şi derm fiind responsabile de diverse reacţii
14 Funcţiile pielii

fotooxidante cu efect mutagen asupra ADN. Pătrunderea lor în derm le face responsabile în mare
parte de îmbătrânirea fotoindusă a pielii, dar sunt responsabile şi de riscul apariţiei cancerelor
cutanate prin efect mutagen indirect şi imunosupresor. UVB (290-320 nm) reprezintă 2% din
ultraviolete dar sunt mult mai energice. Ele pătrund îndeosebi în epiderm şi acţionează direct pe
ADN conducând la apariţia de mutaţii. Dacă aceste mutaţii sunt situate pe gene-cheie de funcţionare
celulară, pot conduce la apariţia unor transformări maligne ale celulelor. Există însă sisteme de
reparaţie care permit menţinerea integrităţii genomului celulelor.
4. Funcţia sebacee
Glandele sebacee sunt răspândite pe întreaga suprafaţă tegumentară (cu excepţia palmelor şi
plantelor), fiind mai numeroase pe pielea pǎroasǎ a capului şi zonele medio-faciale. Sunt glande cu
secreţie holocrină, produsul de secreţie fiind compus din celule sebacee care se degradează
eliberând conţinutul lor lipidic într-un scurt canal excretor care se deschide în canalul pilo-sebaceu.
Sebumul se dispune pe tija pilară la suprafaţa stratului cornos, amestecându-se cu alte lipide (de
origine epidermică), apă şi sudoare, formând filmul hidro-lipidic de la suprafaţa pielii (pielea este
grasă dacă există un exces de sebum şi uscată dacă există un deficit de apă).
Activitatea glandelor sebacee se găseşte sub acţiunea hormonilor sexuali. Hormonii
androgeni, produşi de testicule, ovare şi corticosuprarenale sunt: testosteronul, Δ-4-androstendionul
(Δ 4 A), dehidroepiandrosteronul (DHEA) şi sulfatul său (sDHEA), aceştia stimulând activitatea
glandelor sebacee. În schimb estrogenii au la nivelul glandelor sebacee un efect antagonist.
Rolul esenţial al seboreei este în constituirea filmului hidro-lipidic de suprafaţă. De
asemenea seboreea participă la împiedicarea deshidratării stratului cornos, opunându-se pierderii
insensibile de apă şi totodată nereţinând apa de suprafaţă, a echilibrării ecosistemului bacterian
cutanat (flora bacteriană) şi a unui confort la atingerea epidermului. În schimb hiperseboreea dă
feţei şi părului un aspect gras şi strălucitor.
5. Funcţia de termoreglare
Temperatura internă constantă a organismului este de 37°C. Fiziologic temperatura internă
este puţin mai crescută seara decât dimineaţa, variind în jur de 37°C±0,5°C. O serie de mecanisme
reglatorii intervin pentru menţinerea homeostaziei.
Se poate distinge un compartiment intern format din encefal şi principalele viscere, şi un
compartiment periferic constituit din piele şi muşchi. Compartimentul periferic produce sau
eliberează căldura menţinând constantă temperatura compartimentului intern. Temperatura cutanată
variază între 20°C şi 40°C, cel mai adesea situându-se între 28°C şi 32°C la o valoare intermediară
între temperatura internă şi mediu. Metabolismul celular reprezintă principala sursă de căldură a
organismului.
Schimburile termice între organism şi mediul înconjurător se fac prin patru mecanisme
fizice principale:
- prin radiaţie, adică schimbul de căldură se face prin fotoni infraroşii;
- prin conducţie transferul căldurii se efectuează între două obiecte aflate în contact direct;
- convecţie adică creşterea aerului cald şi scăderea aerului rece;
- evaporare – transferul energiei termice prin moleculele de apă. Pielea elimină apă într-un
mod insensibil, fenomen numit perspiraţie.
Hipotalamusul reprezintă principalul centru al termoreglării. Pe cale nervoasă el primeşte
informaţii asupra temperaturii cerebrale, cutanate şi a sângelui prin termoreceptorii situaţi în piele,
creier şi vasele sanguine. Pe baza acestor informaţii hipotalamusul echilibrează balanţa între
termogeneză şi termoliză.
Protecţia împotriva frigului se realizează prin creşterea metabolismului, producerea de
căldură prin muşchi şi vasoconstricţie cutanată arteriolară. În schimb protecţia împotriva căldurii se
realizează prin vasodilataţie cutanată activă şi sudoraţie.
Funcţiile pielii 3

6. Funcţia sudorală
Funcţia sudorală este un fenomen care în esenţă constă în pierderea căldurii (termoliză) prin
fenomenul de evaporare a apei la suprafaţa pielii.
Sudoarea secretată de glandele sudoripare este o soluţie salină hipotonă, fiind în principal
compusă din apă şi electroliţi dintre care principalii sunt clorura de sodiu, potasiu şi bicarbonaţi.
Sudoarea conţine de asemenea şi substanţe organice precum acidul lactic, ureea şi amoniacul.
Glandele sudoripare ecrine secretă sudoarea continuu. Perspiraţia insensibilă a unui
organism în repaus este în jur de 200 ml de sudoare pe oră la o temperatură a mediului ambiant de
18°C. Fluxul sudoral este în funcţie de necesităţile de termoreglare. Sudoarea fiind hipoosmotică
conduce la o pierdere de apă relativ mult mai importantă decât pierderea clorurii de sodiu sfârşind
prin a declanşa senzaţia de sete.
În caz de creştere a temperaturii interne hipotalamusul stimulează producerea şi evacuarea
sudorii prin intermediul sistemului nervos simpatic. Stimularea glandelor ecrine poate fi de
asemenea declanşată de stimuli emoţionali având originea în cortexul cerebral.
7. Rolul pielii în procesele imunologice şi hematologice
Sistemul imunitar este constituit în principal din celulele prezentatoare de antigen (CPA)
care în piele sunt reprezentate de celulele Langerhans din epiderm şi celulele dendritice din derm.
Aceste CPA interacţionează cu limfocitul T după o fază de migrare şi apoi de maturare.
Mastocitele din derm joacă de asemenea un rol important în procesele imunologice şi stările
alergice. Dermul prin sistemul reticulo-endotelial are şi funcţie hematopoietică, iar unele celule din
seria mieloblastică şi limfoblastică pot fi prezente în stări patologice.
8. Funcţia de cicatrizare a pielii
Pielea izolează şi protejează organismul faţă de mediul exterior. Atunci când apare o soluţie
de continuitate sau o alterare a pielii intervine procesul de cicatrizare cu implicarea unui număr
mare de tipuri celulare.
În procesul de cicatrizare cutanată al plăgilor acute intervin trei mari etape. În cursul primei
faze vasculare şi inflamatorii în plagă ia naştere un dop de fibrină. A doua fază constă în reparaţia
tisulară dermică şi epidermică conducând la epitelizarea plăgii. Ultima fază mai puţin cunoscută
este cea de remodelare a matricei extracelulare şi de maturare a cicatricei. Aceste etape se intrică în
timp.