Materiale ale Conferinţei internaţionale ştiinţiico-practice 69

acordă pentru investiţii inanţate din împrumuturi externe la a căror realizare contribuie şi Guvernul, potrivit legii,
şi se aprobă anual, în poziţie globală, prin legea bugetului de stat.
Din bugetul de stat, din sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi prin bugetele unor
ordonatori principali de credite ai acestuia ori din alte bugete se pot aloca, pe bază de contract de inanţare, re-
surse inanciare către bugetele locale pentru inanţarea integrală sau parţială a unor proiecte de dezvoltare sau
sociale de interes naţional, judeţean ori local.
Stabilirea proiectelor şi a unităţilor/subdiviziunilor administrativ-teritoriale beneiciare se face pe baza criteri-
ilor propuse de iecare ordonator principal de credite al bugetului de stat şi aprobate prin hotărârea Guvernului.

BIBLIOGRAFIE
1. Tudor Marian, Iancu Daniela, Drăghici Andreea. Drept inanciar. Editura Universităţii din Piteşti, 2009.
2. Carta Europeană a Autonomiei Locale, ratiicată de România prin Legea nr. 199/17 noiembrie 1987, publicată
în Monitorul Oicial al României nr. 331/26 noiembrie 1997.
3. Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, publicată în Monitorul Oicial al României, partea I, nr. 781
din 07.12.2001.
4. Proiroiu Alina, Proiroiu Marius. Autonomia inanciară a colectivităţilor locale din România – premisă a succe-
sului descentralizării. În: Transylvanian Review of Administrative Sciences, 19/2007.
5. Dogariu Eugen. Studiu privind autonomia inanciară locală în România. În: Revista de economie teoretică şi
aplicată, vol. XVII (2010), no. 6 (547).
6. Legea inanţelor publice locale nr. 273/2006, publicată în Monitorul Oicial al României, partea I, nr. 618/18
iulie 2006.
7. Doina Petică Roman. Dreptul inanţelor publice. Sibiu: Editura Alma Mater, 2007.
8. Grăgoi Adam, Lazăr Ioan. Drept inanciar. Cluj-Napoca: Editura Risoprint, 2008.
9. Legea nr. 571/2003 privind Codul iscal al României.

EVOLUŢIA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE DE

SPECIALITATE ÎN PERIOADA ACTUALĂ
Tatiana TIMOFTI,
doctorandă, Academia de Administrare Publică
de pe lângă Preşedintele Republicii Moldova

SUMMARY
Currently, both the organizational structure and the functions of the ministries and other central public administration
authorities have been constantly changing. On diferent stages of our state’s existence, the legislator has found it necessary
to regulate both organization and functioning of central public administration, as well as its interactions with other state
authorities, and the expected results of their structural and functional reforms. Recently, the positions of the scholars and
legislators have become closer, given the latest legislation amendments stipulate new wordings and concepts, previously
used by scholars only.

Administraţia publică centrală este compusă din autorităţile publice cu competenţă generală şi de administraţiile
ministeriale şi neministeriale de specialitate. Autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate, spre deose-
bire de cele cu competenţe generale, sunt în putere să exercite atribuţii numai într-un anumit domeniu sau ramură
de activitate. Din acestea fac parte ministerele, alte organe centrale de specialitate, precum şi ramiicările teritoriale
ale acestora. [9, p. 43]
Organul central al administraţiei publice de specialitate este o autoritate, care, iind o parte componentă a apa-
ratului de stat, are competenţă (atribuţii), structură, dimensiuni teritoriale, se formează în ordinea stabilită de lege,
foloseşte anumite metode de activitate, este împuternicit cu dreptul de a efectua în numele statului o activitate eco-
nomică, social-culturală, politico-administrativă. [9] Administraţia publică centrală trebuie privită prin accepţiunea că
este nu numai cea care administrează problemele statului şi acordă serviciile zi de zi la nivel central, dar şi plasează la
nivel local, în teritoriul unităţilor administrativ-teritoriale, servicii desconcentrate ale ministerelor, agenţiilor, birouri-
lor şi serviciilor centrale. [10, p. 19]
Conform cadrului normativ existent, organizarea şi funcţionarea administraţiei publice centrale de specialitate
în Republica Moldova este reglementată de Constituţie, de legi, precum şi de alte acte normative subordonate legii.
Potrivit art. 107 din Constituţie, în Republica Moldova, ministerele sunt organe ale administraţiei publice de spe-
cialitate, care traduc în viaţă politica Guvernului şi exercită, în conformitate cu legea, administraţia publică în dome-
70 Teoria şi practica administrării publice

niile de activitate de care răspund. [1, art. 107, alin. (1)] Deşi legislaţia nu prevede expres acest lucru, ministerele pot
i organizate numai în subordonarea Guvernului şi numai pe baza legii. [8, p. 160]
În afară de ministere, Constituţia face referire şi la alte autorităţi administrative, care sunt responsabile de con-
ducerea, coordonarea şi exercitarea controlului în domeniul economiei şi în alte domenii, care nu intră nemijlocit în
atribuţiile ministerelor. Aceste categorii de autorităţi se îniinţează în temeiul legii ca autorităţi administrative auto-
nome sau nemijlocit pe lângă Guvern. [8, p. 160] Astfel, „în scopul conducerii, coordonării şi exercitării controlului în
domeniul organizării economiei şi în alte domenii care nu intră nemijlocit în atribuţiile ministerelor, se îniinţează, în
condiţiile legii, şi alte autorităţi administrative.” [1, art. 107, alin. (2)]
Un alt act normativ care conţine prevederi importante referitor la organizarea şi funcţionarea administraţiei pu-
blice centrale de specialitate în Republica Moldova este Legea cu privire la Guvern. Potrivit legii respective, ministere-
le sunt organele centrale de specialitate ale statului. Ele sunt conduse de miniştri, care poartă răspundere personală
pentru îndeplinirea sarcinilor puse în seama lor. În activitatea sa de conducere a ministerului, ministrul este asistat de
unul sau de mai mulţi viceminiştri. [2, art. 21]
Ministerele transpun în viaţă, în baza legilor republicii, decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, politica Gu-
vernului, hotărârile şi ordonanţele lui, conduc în limitele competenţei domeniile încredinţate şi sunt responsabile de
activitatea lor. Guvernul poate delega prin hotărâre unele funcţii din competenţa sa către ministerele de domeniu.
Acest drept se realizează prin adoptarea de acte normative departamentale, înregistrate în modul stabilit şi publicate
în Monitorul Oicial al Republicii Moldova.
Ministerele promovează o politică statală de cadre îndreptată spre completarea propriului aparat central şi a
organelor de resort cu specialişti de înaltă caliicare, creează sistemul ramural de instruire continuă a cadrelor, orga-
nizează pregătirea specialiştilor cu studii superioare şi medii de specialitate, asigură pregătirea cadrelor, inclusiv în
străinătate. În virtutea sarcinilor, ministerele au dreptul de a face remanieri în aparatele lor prin reînnoirea contracte-
lor de muncă sau prin atestarea funcţionarilor de stat. [2, art. 21]
Potrivit art. 22, intitulat „Alte autorităţi administrative centrale, inspectoratele de stat, comisiile şi consiliile guver-
namentale,” autorităţile administrative centrale de pe lângă Guvern se formează de Parlament la propunerea Primu-
lui-ministru în scopul conducerii, coordonării activităţii şi exercitării controlului în domeniul organizării economiei şi
în alte domenii, care nu intră nemijlocit în atribuţiile ministerelor. Autorităţile administrative centrale sunt conduse
de directori generali sau de directori, numiţi în funcţie şi eliberaţi din funcţie de Guvern. [2, art. 22]
Inspectoratele de stat se formează de către Guvern în scopul exercitării controlului asupra executării legilor repu-
blicii, a hotărârilor şi a altor acte emise de Parlament, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor şi
ordonanţelor Guvernului. Inspectoratele de stat sunt conduse de directori, numiţi în funcţie şi eliberaţi din funcţie de
Guvern. Autorităţile administrative centrale şi inspectoratele de stat emit, în limitele competenţei lor, acte normative
departamentale. [2]
Guvernul poate să creeze comisii şi consilii permanente şi provizorii pentru studierea unor probleme şi ela-
borarea hotărârilor în vederea dezvoltării economiei, politicii în domeniile inanţelor, creditelor, preţurilor, valutei,
circulaţiei monetare, precum şi în domeniile politicii sociale, învăţământului public, culturii şi din alte sfere ale vieţii.
Comisiile se formează din lucrători ai ministerelor, precum şi din savanţi şi specialişti de frunte, la propunerea Primu-
lui-ministru, a prim-viceprim-ministrului sau a viceprim-miniştrilor. Activitatea comisiilor şi consiliilor este condusă
de Primul-ministru, de miniştri sau de alte persoane, numite de Guvern. [2] Numărul şi denumirea ministerelor din
Republica Moldova s-au alat în continuă schimbare.
Ulterior Legii cu privire la Guvern, au fost adoptate alte acte normative în vederea reglementării organizării şi
funcţionării administraţiei publice centrale de specialitate în Republica Moldova. De exemplu, conform Hotărârii Gu-
vernului Republicii Moldova privind optimizarea structurii organizatorice şi funcţionale a autorităţilor publice cen-
trale de specialitate nr. 1600 din 13.12.2002, „ministerele, alte instituţii şi autorităţi ale administraţiei publice centrale,
vor reexamina structura organizatorică şi funcţională, precum şi statele de personal ale aparatelor centrale şi sub-
diviziunilor respective, în vederea optimizării şi reducerii cheltuielilor de gestionare, sporirii eicienţei activităţii lor,
eliminării dublării funcţiilor.” [4, art. 2]
De asemenea, în vederea ţinerii unei evidenţe mai stricte a datelor despre crearea, reorganizarea şi dizolvarea
organelor centrale de specialitate ale administraţiei publice [6, anexa 1] şi despre actele normative prin care au fost
constituite, despre conducătorii acestora şi în atribuirea numărului de identiicare de stat se organizează evidenţa de
stat, care constă în înscrierea în Registrul de stat al unităţilor de drept a datelor menţionate mai sus, aprobată prin
Hotărârea Guvernului pentru aprobarea Regulamentului cu privire la evidenţa de stat a organelor centrale de speci-
alitate ale administraţiei publice şi autorităţilor administraţiei publice locale.
Evident, toate aceste încercări de îmbunătăţire au avut un caracter mai mult fragmentar, motiv din care a apărut
necesitatea adoptării unui act normativ care să exprime o poziţie unică asupra organizării şi funcţionării adminis-
traţiei publice centrale de specialitate în condiţiile noii realităţi şi necesităţii de schimbare. Acest act normativ a fost
Strategia de reformă a administraţiei publice centrale, care a stabilit, printre altele, câteva acţiuni prioritare care se
referă la obiectul de cercetare a acestei lucrări, şi anume:
- atribuirea clară a responsabilităţilor şi competenţelor, evitând ambiguitatea, dublarea şi suprapunerea acestora;
- efectuarea etapei a II-a a analizei funcţionale a autorităţilor administraţiei publice la nivel central (pe orizontală),
precum şi a serviciilor publice desconcentrate (pe verticală). [5, pct. 4.1]
În cadrul implementării Strategiei de reformă a administraţiei publice centrale, au fost adoptate noi acte normati-
Materiale ale Conferinţei internaţionale ştiinţiico-practice 71
ve. Astfel, putem menţiona, de exemplu, Hotărârea Guvernului cu privire la aprobarea structurii-tip a regulamentului
privind organizarea şi funcţionarea organului central de specialitate al administraţiei publice, potrivit căreia „minis-
terele, alte autorităţi administrative centrale şi autorităţile administrative subordonate lor, la elaborarea sau modii-
carea regulamentelor privind organizarea şi funcţionarea acestora, se vor conduce de structura-tip a regulamentelor
privind organizarea şi funcţionarea organului central de specialitate al administraţiei publice şi autorităţii adminis-
trative din subordinea acestuia.” [7, pct. 2] Printre principalele prevederi referitoare la organizarea ministerelor şi altor
organe centrale de specialitate pot i menţionate uniformizarea prevederilor tuturor regulamentelor de organizare şi
funcţionare a administraţiei publice centrale de specialitate, prevăzute în:
- Capitolul II, intitulat „Misiunea, funcţiile de bază, atribuţiile şi drepturile organului central de specialitate al ad-
ministraţiei publice”, care, potrivit legislaţiei, trebuie să conţină: 1) Misiunea; 2) Funcţiile de bază, 3) Atribuţiile, 4)
Drepturile şi
- Capitolul III, intitulat „Organizarea activităţii organului central de specialitate al administraţiei publice”, care tre-
buie să conţină: 1) Conducerea; 2) Aparatul conducătorului; 3) Organul colegial (cu excepţia autorităţii administrative
din subordinea organului central de specialitate al administraţiei publice); 4) Structura (direcţiile generale, direcţiile,
alte subdiviziuni structurale); 5) Corespondenţa; 6) Colaborarea în cadrul comisiilor şi grupurilor de lucru. [7, pct. 2]
În scurt timp, această formă-tip a fost implementată în cadrul Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei,
Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Sănătăţii, Ministerului Mediului etc.
Un mare aport la consolidarea sistemului actual al organelor administraţiei publice centrale de specialitate l-a
adus Legea Republicii Moldova nr. 98 din 04.05.2012 privind administraţia publică centrală de specialitate [3], care
include noi prevederi în domeniu, ce urmează a intra în vigoare din 2013, inclusiv:
- introducerea funcţiei de secretar de stat ca responsabil de realizarea legăturilor funcţionale dintre conducerea
ministerului şi corpul de funcţionari publici, precum şi dintre subdiviziunile interne ale aparatului central al ministe-
rului;
- noi prevederi referitoare la autorităţile administrative din subordinea ministerelor (agenţii, servicii de stat şi de
inspectorate de stat);
- legiferarea funcţiilor de bază ale ministerelor, funcţii care până în prezent nu erau evidenţiate decât în doctrină
- realizarea politicii de stat în domeniile încredinţate, reglementarea normativ-juridică, supravegherea şi controlul de
stat, prestarea serviciilor publice, gestionarea sferei de competenţă, funcţii generale;
- introducerea sintagmei „sistemul administrativ al unui minister,” relectând misiunea acestuia, determinat în
raport cu importanţa, volumul, complexitatea şi speciicul funcţiilor pe care le realizează ministerul sau altă autoritate
administrativă centrală.
În ine, nu putem trece cu vederea nici rolul Programului de activitate a Guvernului Republicii Moldova pentru
anii 2011-2014 „Integrarea Europeană: Libertate, Democraţie, Bunăstare,” care prevede următorii paşi în domeniul
modernizării autorităţilor publice centrale de specialitate:
- restructurarea ministerelor, agenţiilor şi altor instituţii subordonate Guvernului în vederea lichidării autorităţilor
publice cu un grad redus de eicienţă, optimizării activităţilor funcţionale şi reducerii cheltuielilor administrative;
- continuarea procesului de reorganizare internă a autorităţilor administrative centrale în baza clariicării obiecti-
velor şi evaluării resurselor disponibile autorităţii, în conformitate cu planul de dezvoltare instituţională. [11]
În concluzie, în perioada actuală în Republica Moldova s-au alat într-o continuă evoluţie atât structurile, cât şi
funcţiile ministerelor şi altor organe centrale de specialitate. La diferite etape ale existenţei statului nostru, legiuitorul
a considerat necesar să reglementeze atât organizarea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei publice centrale de
specialitate, cât şi interacţiunea acestora cu alte organe de stat, rezultatele aşteptate ale reformării structurale şi func-
ţionale ale acestora, etc. Totodată, în ultimul timp putem observa şi o anumită apropiere între doctrină şi legiuitor,
dat iind faptul că ultimele modiicări ale legislaţiei stipulează noi sintagme şi concepte, recunoscute anterior doar în
doctrină, aşa cum, de exemplu, este cazul legiferării funcţiilor autorităţilor administraţiei publice centrale.

BIBLIOGRAFIE
1. Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994 // Monitorul Oicial al Republicii Moldova nr. 1 din 12.08.1994.
2. Legea Republicii Moldova nr. 64 din 31.05.1990 cu privire la Guvern // Monitorul Oicial al Republicii Moldova
nr. 131-133 din 26.09.2002.
3. Legea Republicii Moldova nr. 98 din 04.05.2012 privind administraţia publică centrală de specialitate // Moni-
torul Oicial al Republicii Moldova nr. 160-164 din 30.08.2012.
4. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 1600 din 13.12.2002 privind optimizarea structurii organizatorice
şi funcţionale a autorităţilor publice centrale de specialitate // Monitorul Oicial al Republicii Moldova nr. 174-176 din
20.12.2002.
5. Strategia de reformă a administraţiei publice centrale în Republica Moldova, aprobată prin Hotărârea Guvernu-
lui Republicii Moldova nr. 1402 din 30.12.2005 cu privire la aprobarea Strategiei de reformă a administraţiei publice
centrale în Republica Moldova // Monitorul Oicial al Republicii Moldova nr. 1-4 din 06.01.2006.
6. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 1004 din 29.08.2006 pentru aprobarea Regulamentului cu privire
la evidenţa de stat a organelor centrale de specialitate ale administraţiei publice şi autorităţilor administraţiei publice
locale // Monitorul Oicial al Republicii Moldova nr. 142-145 din 08.09.2006.
7. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 1310 din 14.11.2006 cu privire la aprobarea structurii-tip a regu-
 72 Teoria şi practica administrării publice

lamentului privind organizarea şi funcţionarea organului central de specialitate al administraţiei publice // Monitorul
Oicial al Republicii Moldova nr. 181 din 24.11.2006.
8. Creangă I. Curs de drept administrativ. Volumul I, Chişinău: Ed. Epigraf, 2003.
9. Sîmboteanu A. Administraţia publică centrală. Chişinău: Ed. Academiei de Administrare Publică.
10. Tatarov S. Unele consideraţiuni privind evoluţia administraţiei publice în Republica Moldova // Materialele con-
ferinţei internaţionale ştiinţiico-practice din 25 mai 2006 „Academia de Administrare Publică – Centru naţional de
formare şi perfecţionare a personalului din serviciul public,” Chişinău: Ed. Academiei de Administrare Publică, 2006.
11. Programul de activitate a Guvernului Republicii Moldova pentru anii 2011-2014 „Integrarea Europeană: Liber-
tate, Democraţie, Bunăstare,” <http://www.gov.md/lib.php?l=ro&idc=445>, accesat la 06.04.2012.

PRINCIPIUL SUBSIDIARITĂŢII ŞI DREPTURILE OMULUI

Marina ALBU,
doctorandă, Academia de Administrare Publică
de pe lângă Preşedintele Republicii Moldova

SUMMARY
In spite of the ierce discussions surrounding it, the principle of subsidiarity continues to have a prominent place in the
functioning of the multi-layered governance model of the European integration process. In particular, the principle deter-
mines when the EU is competent to legislate, and contributes to decisions being taken as closely as possible to the citizen.
Because of its special importance, fundamental human rights are contained in special acts such as declaration of rights,
fundamental laws. Such rights are granted with a special legal form and protection. The sphere of rights and fundamental
freedoms includes the rights of human being, that are essential for life, liberty and individual dignity, essential rights for
free development of human personality that have passed a long period of development and improvement.
Key words: subsidiarity; fundamental human rights ; decentralization; integration; european community; jurisdiction;
primacy of international law; implementation; principle; fundamental laws; protection; human personality.

Principiul subsidiarităţii este inspirat din teologia catolică, el iind conţinut în Enciclica ,,Quadregesimo Anno,”
din 1931. Subsidiaritatea se fondează pe principiile morale ale bisericii catolice care presupun realizarea deplină a
necesităţilor individului uman şi prin aceasta – ale întregii societăţi. Principiul este astfel formulat din punct de vedere
teologic: ,,După cum nu se pot lua de la particulari, pentru a i transferate comunităţii, atribuţiile de care aceştia sunt
capabili să se achite din proprie iniţiativă şi cu mijloace proprii, tot aşa s-ar comite o nedreptate, tulburându-se, în
acelaşi timp, ordinea socială, dacă s-ar retrage grupărilor de ordin inferior, pentru a i încredinţate unei colectivităţi
mai mari şi cu rang superior, funcţiile pe care acestea ar i în măsura să le realizeze.” [1, p. 86]
Ca principiu politic, subsidiaritatea vizează apropierea cât mai mult a deciziei de cetăţean. Astfel, decizia în ceea
ce priveşte realizarea propriilor interese trebuie să aparţină comunităţii ale cărei interese sunt în discuţie, care poate
să asigure cea mai eicientă soluţionare. Însă acelaşi principiu justiică intervenţia altor autorităţi atunci când eicienţa
acţiunii locale nu este realizată. [2, p. 169]
La alocarea de responsabilitate pentru o autoritate trebuie să se ţină cont de natura sarcinii, cerinţele de eicienţă
şi economie. Considerăm că, în acest context, trebuie să punem în prim-plan nu numai eicienţa furnizării de servicii
publice, dar, de asemenea, şi valoarea iinţei umane, deoarece anume un individ este baza tuturor activităţilor admi-
nistraţiei publice şi, prin urmare, drepturile persoanelor trebuie să constituie în această privinţă cea mai mare valoare.
În dreptul internaţional nu a fost formulată până în prezent o deiniţie uniformă a noţiunii de „drepturi fundamen-
tale ale omului,” acest lucru se datorează complexităţii acestui concept. Documentele O.N.U. referitoare la drepturile
omului şi libertăţile fundamentale precizează însă că, „prin ele se asigură omului condiţii de viaţă, de natură să-i per-
mită să-şi dezvolte pe deplin calităţile sale intelectuale, ale conştiinţei sale şi să-şi satisfacă cerinţele spirituale.” [3, p. 2]
Unele surse bibliograice precizează că drepturile omului şi libertăţile fundamentale sunt „acele drepturi esen-
ţiale pentru viaţa, libertatea, demnitatea şi dezvoltarea persoanei umane, a căror respectare universală şi efectivă
trebuie încurajată şi promovată prin cooperarea internaţională.” [4, p. 25]
În altă opinie, drepturile omului sunt considerate ca iind acele prerogative conferite de dreptul intern şi recu-
noscute de dreptul internaţional iecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea şi cu statul, ce dau expresie unor
valori sociale fundamentale şi care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale şi a unor aspiraţii legitime,
în contextul economico-social, politic, cultural şi istoric al unei anumite societăţi. [5, p. 26]
La rândul său, Ion Deleanu apreciază că drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului sunt con-
siderate astfel nu numai pentru că ele sunt consacrate şi esenţialmente garantate prin legea fundamentală, ci şi, mai
ales, pentru că ele reprezintă nucleul în jurul căruia gravitează toate celelalte drepturi subiective. [6, p. 57]
În concluzie, apreciem că drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru

Powered by TCPDF (www.tcpdf.org)