5.

STRATEGII DE PROZELITISM SPECIFICE NOILOR MIŞCĂRI RELIGIOASE 

Înainte de a analiza principalele strategii de recrutare folosite de noile mişcări religioase,

considerăm necesare unele precizări. Cea dintâi se referă la terminologie în sine, existând o controversă
privind oportunitatea folosirii termenului „recrutare” în acest context. Exemplificăm cu două opinii.
Martin Eggleton consideră că introducerea sa s-a făcut pe fondul perspectivei negative asupra noilor
mişcări religioase: oamenii nu se convertesc la acestea, ci sunt recrutaţi de ele. Autorul consideră că acest
termen, de inspiraţie militară, sugerează o obligativitate, o coerciţie şi o presiune, similară recrutării în
armată. Dimpotrivă, Rodney Stark şi William Sims Bainbridge consideră că recrutarea se referă la
acţiunile sau activităţile pe care grupările religioase le întreprind pentru a atrage noi membri, fără a avea
vreo conotaţie negativă. În schimb, aceştia preferă termenul de afiliere pentru a evita conotaţiile vagi şi
„neştiinţifice”, în opinia lor, ale termenului de convertire. Ne însuşim parţial poziţia lui Martin Eggleton,
însă având în vedere răspândirea termenului de recrutare în literatura de specialitate, îl preferăm celui de
prozelitism. Definit îndeobşte ca „acţiunea de smulgere a credincioşilor ortodocşi sau ai altor confesiuni
istorice de la Biserica lor şi afilierea lor prin metode complexe [...] la secte, la noi mişcări religioase sau la
diferiţi lideri religioşi”, observăm că termenul prozelitism are în vedere doar „misionarismul” noilor
mişcări religioase în rândul celor care sunt deja membri ai unei Biserici, în timp ce termenul de recrutare
este mult mai larg din acest punct de vedere, avându-i drept subiecţi ai misiunii şi pe cei neafiliaţi religios,
pe membrii sectelor sau pe cei ai altor noi mişcări religioase. 
Cea de a doua precizare se referă la raportul dintre recrutare şi convertire în ansamblul său.
Arthur Greil, de pildă, subliniază că recrutarea nu presupune neapărat şi convertirea. În opinia sa, o
persoană este recrutată atunci când se angajează „să dedice un grad mai mare sau mai mic de energie în
folosul grupării”. Dimpotrivă, o persoană s-a convertit atunci când „renunţă la perspectivele din care
percepea şi evalua evenimentele care îl priveau şi le substituie cu cadrul de referinţă specific membrilor
mişcării în cauză”. Prin urmare, putem vorbi de indivizi recrutaţi, dar nu neapărat de convertiţi. Şi chiar
dacă recrutarea implică anumite schimbări ale sistemului de referinţă, acestea nu sunt atât de mari încât să
putem vorbi de convertire. O altă distincţie între recrutare şi convertire este că cea dintâi e de cele mai
multe ori un eveniment subit, pe când cea de a doua este un proces gradual. În acest context, putem vorbi
de recrutare fără convertire atunci când o persoană aderă la o grupare fără a fi convinsă încă de doctrina
acesteia. Pentru a surveni convertirea, sunt necesare contactul şi implicare în gruparea respectivă,
învăţarea normelor grupării, a limbajului, a structurilor şi practicilor, toate acestea constituind un proces
gradual de asimilare a doctrinei, practicilor şi statutului de membru. Această afirmaţie este susţinută şi de
faptul că, deşi numeroşi adepţi se convertesc într-un timp relativ scurt de la momentul primului contact cu
gruparea respectivă, marea lor majoritate face acest lucru abia după câteva săptămâni. 
Prin urmare, putem considera recrutarea ca pe una din fazele convertirii sau, după cum
afirmă John Pitt, drept părţi interdependente ale aceluiaşi model, care trebuie analizate separat. Desigur,
convertirea fără recrutarea prealabilă reprezintă un eveniment inedit, recrutarea, alături de predispoziţiile
individuale, asupra cărora am insistat mai sus, constituind un prim pas esenţial al convertirii. Potrivit lui
Lewis Rambo, „ceea ce face posibil orice proces voluntar de convertire este 
2 
confluenţa complexă a potenţialului convertit «potrivit» care intră în contact, în circumstanţe potrivite şi la
timpul potrivit, cu misionarul «potrivit» şi opţiunea religioasă potrivită”. 
 O altă subliniere este de ordin tehnic. Deşi Lewis Rambo procedează, după cum am văzut
mai sus, la o distincţie între recrutare şi interacţiune, Margaret Singer reuneşte cele două etape ale
convertirii într-una singură, cu patru stadii: abordarea iniţială, invitaţia, primul contact cu gruparea şi
tehnicile persuasive de a-l determina pe potenţialul adept să revină. Având în vedere că recrutarea poate
consta fie în întâlnirea cu un misionar individual, fie cu grupul, fie în contactul cu o literatură specifică, ne
aflăm mai aproape de modelul lui Margaret Singer. Cu toate acestea preferăm păstrarea distincţiei
realizate de Lewis Rambo din motive de sistematizare a prezentei lucrări, urmând ca, în capitolul următor,
să insistăm asupra întâlnirii dintre recrut sau potenţialul recrut şi grup. 

5.1. Strategii de recrutare. Aspecte generale 

Pentru că se află la prima generaţie de membri, astfel încât sporul demografic intern rezultat
în urma natalităţii este scăzut, şi înregistrează un număr foarte mare de apostazii, însăşi existenţa şi
supravieţuirea în timp a fiecărei noi mişcări religioase depinde de cât de performantă se dovedeşte în
atragerea de noi adepţi, membri sau consumatori, după caz. 
Recrutarea de noi membri nu oferă doar avantajul de a mări şi face mai puternică gruparea
respectivă, ci şi confirmă celor care sunt deja membri veridicitatea şi puterea mesajului şi a modului de
viaţă pe care aceştia îl propovăduiesc. După cum remarcă David Bromley, „[o] infuzie regulată de noi
membri întăreşte încrederea membrilor că mişcarea lor va reuşi şi că propriile lor sacrificii din timpul
îndelungatului şi neobositului proces de construire a mişcării sunt justificate. Mai mult, a-i convinge pe
alţii de adevărul mesajului îi fortifică însăşi pe cei care recrutează, eliminând orice eventuale dubii.” Dacă
luăm exemplul Bisericii Unificării, având în vedere că doar 4 din 100 de persoane care au răspuns
afirmativ la invitaţia de a vizita o locaţie a grupării se mai aflau în grupare după patru ani, putem afirma că
misionarismul nu este foarte eficace. Însă privite dintr-o altă perspectivă, cifrele sunt indicatori importanţi
în privinţa efortului depus de misionari. Cu câte persoane au stat acestea de vorbă pentru ca peste 1000 de
persoane să accepte să vină? Contactarea a mii de indivizi, discuţiile cu fiecare, invitarea fiecăruia să-i
viziteze, să participe la seminarii, să devină membri etc. sunt activităţi care presupun un efort extraordinar.
Dacă ne raportăm la numărul de noi adepţi ca rezultat cuantificabil, atunci raportul cost-beneficii este
derizoriu. Însă dacă schimbăm modul de a privi problema la perspectiva disonanţei cognitive, observăm
că, prin aceste eforturi şi eşecuri, membrii misionari ai mişcării devin din ce în ce mai convinşi de şi din
ce în ce mai angajaţi în credinţa lor. Astfel, recrutarea de noi membri are ca efect rămânerea în grupare a
celor care sunt deja membri şi angajarea lor şi mai mare. Putem afirma că aceştia îi conving pe alţii
convingându-se pe ei înşişi. Privind lucrurile dintr-o altă perspectivă, putem afirma că Biserica Unificării
chiar are succes cu o asemenea rată a convertirilor. După cum demonstrează Rodney Stark şi Lynne
Roberts, această grupare a atins o rată a creşterii de 40% pe an. În SUA a început cu aproximativ 20 de
membri în 1962, pentru ca în 1980 să atingă cifra de 6000. 
Pe lângă acest avantaj ce îi vizează pe cei care sunt deja membri, recrutarea cu succes
energizează grupările. Cei convertiţi recent tind să aducă intensitate şi angajament care s-ar putea să se fi
disipat în rândul membrilor mai vechi. Având în vedere rata mare a membrilor care renunţă, ce
caracterizează noile mişcări religioase, recrutarea cu succes înseamnă că, mare parte din istoria lor de
început, mişcările sunt populate cu tineri recruţi înfocaţi.” 
Deşi o activitate esenţială, recrutarea cu succes are şi anumite consecinţe negative asupra
acestor mişcări. În primul rând, implicarea membrilor în campanii de recrutare este costisitoare în 
 3 
comparaţie cu beneficiile imediate şi se face prin neglijarea altor aspecte ce ţin de iconomia grupării.
Atunci când toate eforturile sale sunt concentrate în direcţia recrutării, doar aceasta fiind cea care ţine
mişcarea în viaţă, există riscul ca, la un moment dat, membrii să obosească, mai ales că, potrivit
statisticilor, succesul recrutărilor este relativ redus (din 1000 de persoane contactate, doar una va deveni
membru deplin şi pe termen lung). 
O altă problemă care survine în cazul unei rate mari de recrutări este aceea de a găsi un loc
noilor recrutaţi în organizaţia respectivă, în lipsa capacităţii de absorbţie ajungându-se la situaţii în care
rata apostaziei membrilor mai vechi este mai mare decât cea a convertirilor. David Bromley constată că
Biserica Unificării a găsit soluţia la această problemă: fiind o reţea de corporaţii internaţionale, membrii
şi-au putut găsi un loc de muncă în însăşi interiorul mişcării, producându-se în acest mod armonizarea
vieţii religioase cu munca. Însă nu toate noile mişcări religioase dispun de structuri atât de impresionante
precum Biserica Unificării. 
Tot un dezavantaj pe care îl implică o rată prea mare a convertirilor sau un prozelitism
agresiv este şi conflictul ce se instaurează între gruparea respectivă şi celelalte instituţii (Bisericile,
familiile victimelor, autorităţile), precum s-a întâmplat în cazul Bisericii Unificării, Familiei sau ISKCON-
ului. 
Potrivit lui Robert Wuthnow, pentru ca o mişcare să se dezvolte sau, după cum am afirmat
mai sus, să supravieţuiască, trebuie să recruteze noi membri. Pentru a recruta noi membri trebuie să se facă
cunoscută. Dintre cei cărora li s-a făcut cunoscută, mulţi trebuie să se simtă atraşi sau să aibă o imagine
pozitivă privind gruparea respectivă. Prin urmare, impactul acesteia este mare în măsura în care mulţi
oameni aud de ea, în măsura în care dintre aceştia mulţi se simt atraşi de ea şi în măsura în care, dintre cei
care se simt atraşi de mişcarea respectivă, mulţi decid să i se alăture. Observăm de aici că primul pas în
recrutarea noilor membri este acela ca o mişcare să reuşească să se facă cunoscută şi să-şi creeze o
imagine favorabilă în rândul publicului sau să o înlăture pe cea negativă deja formată, astfel încât plaja de
potenţiali adepţi să fie cât mai largă, iar ulterior să faciliteze contactul cu potenţialii adepţi. 
Având în vedere acestea, nu este de mirare că demersul misionar al noilor mişcări religioase
este inspirat de multe ori din principiile clasice ale marketingului: identificarea populaţiei ţintă, localizarea
acesteia, ajungerea la ea, transmiterea mesajului, accentuarea punctelor forte ale produsului şi convingerea
publicului de calităţile sale, analizarea şi „eliminarea” concurenţei. În continuare, „prinderea”
cumpărătorilor şi întărirea fidelităţii faţă de produs (ideologia grupării) prin campanii repetitive sau prin
alte mijloace. Hank Jonston identifică foarte clar o parte dintre aceste principii în cazul Meditaţiei
Transcendentale, reuşind astfel să explice succesul fulminant al acesteia, în doar un deceniu ajungând de
la 370 la 1.600.000 de practicanţi ai meditaţiei transcendentale. În primul rând, această grupare şi-a lărgit
publicul ţintă: studenţi, oameni de afaceri, cei deja interesaţi de meditaţie şi oamenii interesaţi de
spiritualitate. A urmat o adaptare a mesajului în funcţie de public şi context şi crearea unor structuri
specializate în recrutarea de noi membri, în elaborarea literaturii misionare şi în pregătirea profesorilor de
meditaţie. Ulterior, gruparea s-a organizat ca o companie multinaţională centrată pe recrutarea de noi
membri şi pe vânzarea produsului său (meditaţia transcendentală). Totodată, Maharishi s-a folosit de
avantajele oferite de context: interesul pentru spiritualitatea orientală, imaginea sa exotică, preocuparea
pentru auto-dezvoltare, interesul pentru ştiinţă şi tehnologie. 
După cum se remarcă în raportul Parlamentului German privind sectele şi psihogrupurile,
nu toate grupările au dezvoltat strategii complexe de recrutare. Campaniile publicitare ample, prin
materiale de promovare elaborate, distribuite nominal prin poştă, simpozioane sau conferinţe organizate
etc. sunt accesibile doar grupărilor de dimensiuni mari şi cu serioase posibilităţi financiare, motiv pentru
care doar unele dintre noile mişcări religioase utilizează strategii complexe şi combinate 
4 
de recrutare. Cele mai reduse ca dimensiuni sau mai sărace se rezumă la strategiile cele mai „ieftine” în
ceea ce priveşte consumul de resurse şi la un marketing empiric. O altă subliniere a aceluiaşi raport este
aceea că strategiile de recrutare nu sunt prezente doar în cazul noilor mişcări religioase cu o structură
instituţionalizată, ci şi la acele grupări care activează sub forma psihoterapiilor alternative sau în sfera
dezvoltării personale. 
Deşi în principiu apelează la strategii similare, ar fi eronat să considerăm că toate grupările
folosesc aceleaşi tehnici. Tehnicile de recrutare sunt diverse pentru că şi grupările care le folosesc sunt
diverse. Diversităţii implicate de natura propriu-zisă a grupărilor i se adaugă şi cea care decurge din
orientarea oportunistă a acestora, adaptându-şi în general strategiile şi mesajul la mediul socio-spaţial în
care îşi desfăşoară activitatea şi la audienţă. Totuşi, în ciuda acestei maleabilităţi, „nici o grupare nu deţine
o reţetă magică sau infailibilă”, după cum afirmă Jean-François Mayer. 
Deşi foarte variate, tehnicile de recrutare folosite de noile mişcări religioase sunt în oarecare
concordanţă cu tipologiile acestor grupări. De pildă, mişcările care propun un sistem de credinţe religioase
sau un mod de viaţă specific folosesc cu predilecţie contactul personal fie în spaţiile publice, fie prin
misionarism din uşă în uşă, fie prin reţelele de prieteni şi rude. Cele care propun o dedicare totală vor
apela cu predilecţie la prozelitismul în spaţiul public (această tehnică vine ca o consecinţă a faptului că cei
care sunt deja membri au rupt orice relaţii cu familia sau prietenii). Acele mişcări care caută să vândă
cursuri de dezvoltare personală sau de auto-dezvoltare preferă, în general, metodele mai impersonale.
Desigur, această distincţie nu este decât orientativă pentru că cele două moduri de recrutare nu se exclud
reciproc. Mişcarea est, spre exemplu, preferă să atragă noi participanţi la seminariile sale prin intermediul
relaţiilor personale, în timp ce Biserica Unificării recurge frecvent la afişe şi publicitate. Tot la fel,
mişcările care promovează auto-dezvoltarea şi împlinirea spirituală, precum Scientologia, Meditaţia
Transcendentală ş.a., oferă „clienţilor” serii de întâlniri, seminarii, cursuri, la început gratuit sau în
schimbul unor sume modice. Pe măsură ce „clientul” va prinde gustul acestor întâlniri, va avansa la
nivelurile următoare, care presupun costuri mult mai mari, nu doar financiare, ci şi în privinţa timpului
consumat şi a angajării. Spre deosebire de acestea, grupări precum ISKCON, Biserica Unificării, Familia
ş.a., care urmăresc angajarea adepţilor într-o comunitate religioasă, căreia să i se dedice total, propun
potenţialilor adepţi să participe la workshop-uri sau seminarii ţinute în cadrul grupării, unde pot învăţa nu
doar doctrina, dar se pot familiariza şi cu modul de viaţă al adepţilor. Totuşi trebuie menţionat, după cum
subliniază şi Eileen Barker, că această familiarizare nu se petrece în orice centru rezidenţial, ci doar în
acelea special destinate recrutării. Pe de altă parte, după cum subliniază aceeaşi autoare, anumite grupări –
Bhagwan Rajneesh sau The Way International – folosesc ambele metode de recrutare. 
Având în vedere această diversitate, în cele ce urmează nu ne propunem să tratăm strategiile
de recrutare într-o manieră exhaustivă, ci mai curând să ne limităm la cele mai frecvente sau la acelea
specifice noilor mişcări religioase mai controversate. Totodată dorim să insistăm în special asupra acelor
strategii discrete de recrutare, care nu reţin atenţia publicului, aşa cum o fac trimiterea de misionari la colţ
de stradă, în campusuri studenţeşti sau misionarismul din uşă în uşă, şi care au un potenţial manipulativ
mai ridicat prin însăşi discreţia lor. În urmărirea acestor obiective am sistematizat capitolul de faţă în două
părţi: cea dintâi dedicată modurilor sau, de multe ori mai corect spus tertipurilor, prin care unele noi
mişcări religioase încearcă să ajungă la publicul ţintă, iar cea de a doua parte interacţiunii dintre misionar
şi potenţialul convertit, insistând îndeosebi asupra mesajului şi modului său de transmitere. 
 5 
5.2. Mediul socio-spaţial şi canalele de comunicare folosite
După cum subliniază Anson Shupe Jr., pentru grupările religioase neconvenţionale, reţelele de
comunicare între lideri sau membri şi potenţialii convertiţi exercită o influenţă majoră asupra
dezvoltării acestora. Dacă mediul social în care aceste grupări activează impune constrângeri sau
limitează aceste canale de comunicare, atunci nu doar că este afectată dezvoltarea acestor grupări
în ceea ce priveşte numărul de membri, dar este periclitată însăşi existenţa lor. Având în vedere
aceasta, noile mişcări religioase folosesc în general multiple canale de comunicare a mesajului în
scopul recrutării de noi membri, astfel încât să-şi asigure, pe de o parte, accesul la un public cât
mai larg, iar pe de altă parte să nu depindă de o singură metodă de comunicare ce poate fi cu
uşurinţă bruiată la un moment dat. În privinţa mediului socio-spaţial în care are loc recrutarea noilor adepţi şi a canalelor de
comunicare, David A. Snow, Louis A. Zurcher Jr. şi Sheldon Ekland-Olson sintetizează
următoarea schemă: 
INTERACŢIUNE DIRECTĂ (FAŢĂ ÎN FAŢĂ) 
CANALE PUBLICE 

INTERACŢIUNE MEDIATĂ 

După cum se poate observa, în funcţie de canalele folosite şi de tipul de interacţiune, există patru
moduri în care noile mişcări religioase îşi pot disemina mesajul şi pot recruta noi adepţi: 1)
locurile publice, prin interacţiunea directă (faţă în faţă), vizând persoane străine; 2) prin
mijloacele instituţionalizate de comunicare în masă; 3) în spaţiul privat (din uşă în uşă), vizând
tot persoanele străine; 4) prozelitismul în rândul reţelelor sociale ale celor care sunt deja membri.
Acestora le putem adăuga un al cincilea, anume spaţiul virtual, aflat la intersecţia dintre canalele
public şi privat şi dintre interacţiunea directă şi interacţiunea mediată. Având însă în vedere că
multe dintre strategiile folosite se află la intersecţia dintre acestea, vom abandona expunerea lor
în funcţie de aceste categorii.
Prozelitismul stradal
Împărţirea de pliante, petiţii etc. şi prozelitismul în spaţiile publice; participarea la evenimente
publice (ex. parade) sau organizarea de evenimente CANA(pichetări, proteste, întâlniri,
festivaluri). LE PRIVATE Împărţirea de pliante, petiţii etc. şi prozelitismul din uşă în uşă;
diseminarea de informaţii către şi recrutarea celor apropiaţi. 
Promovare şi recrutare via canalele mass- media (radio, TV, presa scrisă). 
Promovare şi recrutare via poştă sau telefon. 
Acest tip de misionarism, care constă fie în distribuţia de foi volante, fie în vânzarea de cărţi
sau susţinerea de mini-concerte muzicale, nu este specific doar noilor mişcări religioase, ci şi acelor
grupări considerate îndeobşte secte, situaţie în care un grup de tineri cântă acompaniaţi uneori de o chitară
în timp ce distribuie broşuri sau pliante prin care îi anunţă pe trecători de o apropiată reuniune
evanghelistă sau de prezenţa unui predicator la o anumită dată şi într-un anumit loc din oraşul respectiv. 
Atunci când preferă ca manieră de recrutare abordarea trecătorilor, aceasta se face în
general în locuri foarte aglomerate, astfel încât adresarea să fie către un auditoriu larg, iar resursele să fie
folosite cu eficienţă maximă. Pe de altă parte, trebuie să reţinem că aceste locuri se află în general în
apropierea sediului respectivei mişcări, astfel încât proximitatea locului de întâlnire ori a conferinţei face
ca distanţa să nu constituie un impediment pentru potenţialul recrut. Pe lângă spaţiile pietonale propriu-
zise, alte locuri publice preferate sunt gările şi aerogările, standurile din diferite supermagazine, cafenelele
amplasate în apropierea campusurilor studenţeşti sau liceelor, intrările magazinelor cu specific ezoteric
sau naturist etc. 
Pentru multe noi mişcări religioase, aceasta reprezintă strategia principală de prozelitism.
Exemplificăm cu mişcarea Hare Krishna pentru că, în cazul acesteia, prozelitismul stradal s-a dovedit
foarte eficient, constituind principala sursă de noi adepţi. Un alai zgomotos, format dintr-un grup de adepţi
ISKCON, îmbrăcaţi în robe portocalii şi cu tunsori specific indiene, traversează oraşul în sunet de
instrumente muzicale, împărţind trecătorilor dulciuri indiene, aduse în prealabil drept ofrande lui Krishna.
Totodată, oferă spre vânzare o carte sau revista oficială a grupării. Dacă exoticul grupului are rolul de a
atrage atenţia trecătorilor, împărţirea sau mai curând vânzarea literaturii misionare implică mai multe
avantaje. Pe de o parte, ajută la strângerea de fonduri şi la dezvoltarea economică a grupării. Pe de altă
parte, constituie o manieră abilă de prozelitism. Cel care a acceptat să cumpere cartea sau revista şi-a
exprimat deja interesul (spre deosebire de cel care doar primeşte o foaie volantă pe care o aruncă la primul
coş de gunoi). Cartea, odată ajunsă în casa trecătorului, îşi face treaba fără a fi necesară prezenţa fizică a
unui misionar şi este posibil ca, mai devreme sau mai târziu, aceasta să reţină interesul persoanei şi să o
conducă spre ISKCON. 

Reuniuni publice, conferinţe, cursuri, seminarii 

Este cea mai propice metodă de a intra în contact cu un public relativ numeros într-un
interval scurt de timp şi cu cheltuieli reduse. Problema acestui mod de recrutare rămâne convingerea
publicului să participe. Pentru aceasta sunt utilizate foile volante, afişele, invitaţiile personale. O altă
metodă este anunţarea dezbaterii unor subiecte atractive, cum ar fi viaţa după moarte, reîncarnarea,
subiecte ce ţin de science-fiction etc. De asemenea, mediatizarea prezenţei unui personaj charismatic sau
exotic, a unui guru oriental sau taumaturg constituie o tehnică de a atrage publicul. Desigur, aceasta nu dă
întotdeauna rezultate, iar sălile pline nu constituie un indiciu al succesului recrutării. Mulţi dintre cei
prezenţi sunt doar curioşi sau persoane aflate în căutări spirituale, dar care ulterior nu aderă la gruparea
respectivă. După cum afirmă Lawrence Levy, un avocat care a pledat în numeroase cazuri împotriva unor
grupări neoreligioase, din 500 de participanţi la un asemenea eveniment, 450 nu se simt atraşi sau nu mai
revin niciodată. 50 cumpără ceva materiale de informare oferite de gruparea respectivă, din care cinci
persoane se întorc pentru a obţine mai multe informaţii, dintre care, într-un final, trei sau patru se
convertesc. Poate părea foarte puţin, însă, după cum afirmă acelaşi autor, continuând astfel de conferinţe
pe parcursul unui an întreg, numărul celor convertiţi este semnificativ. 
Dacă ne referim la acele grupări religioase care cer adepţilor un nivel de angajare ridicat,
cursurile sau seminariile, mai ales cele ţinute pe perioade mai lungi de timp, nu au neapărat rolul de a
converti, ci de a-i selecta pe candidaţii „viabili” la convertire şi de a-i familiariza pe participanţi cu
principiile generale ale doctrinei. Frederick Lynch relatează cum Biserica Soarelui (Church of the Sun) 
7 
îşi recruta adepţii prin intermediul unui curs wicca, desfăşurat în fiecare miercuri seara timp de şase
săptămâni într-un magazin cu profil ocultist. După terminarea acestui curs, cei care manifestau un interes
deosebit pentru ocultism erau invitaţi să participe la ritualurile respectivei grupări, abia acum începând
procesul propriu-zis de convertire. 
Dacă însă avem în vedere acele grupări pe care le putem încadra în sfera spiritualităţii de tip
New Age, care nu presupun o adeziune specifică la o doctrină religioasă şi un grup, atunci diversitate
enormă de workshop-uri, seminarii, conferinţe, centre de reculegere promovează tocmai această
perspectivă a regăsirii sinelui, a unei mari descoperiri interioare, a experienţei, participanţii la astfel de
activităţi fiind încurajaţi să descopere dimensiunea sacră a vieţii, să experimenteze energia divină prezentă
în toţi oamenii, să descopere copilul ascuns în sufletul lor, să se unească cu sinele interior, să descopere
auto-vindecarea, să-şi descopere perfecţiunea, să se unească cu forţele vitale universale, să- şi exploateze
sinele senzual, să descopere iubirea infinită care se află în interiorul lor, să experimenteze mai deplin
frumuseţea, creativitatea, viaţa şi fericirea care se află în fiecare. Reţelele spirituale şi workshop-urile se
adresează celor dornici să înveţe mai multe despre ei înşişi şi să descopere adevărul, însă nu oferă şi
calitatea de membru pe termen lung. Acestea mai curând pretind împărtăşirea aceloraşi convingeri şi
crezuri, insistând că autoritatea spirituală se află în fiecare, adevărul derivând din sentimente, intuiţii etc.
Prin urmare, scopul principal al acestor „adunări” care activează pe psiho-piaţa mondială este acela de a
promova un produs (pseudo)religios şi de a căuta clienţi printre participanţii la astfel de activităţi, nu de a
recruta potenţiali membri pentru o comunitate închisă sau o ideologie foarte exigentă. Desigur, aceasta nu
înseamnă că grupărilor instituţionalizate le lipseşte complet dimensiunea clientelară. 
Raportându-ne la spaţiul românesc, observăm ambele tipuri de astfel de activităţi. A devenit
o rutină tapetarea panourilor de afişaj din spaţiul public sau a stâlpilor cu tot felul de invitaţii la
descoperirea energiei kundalini, la cursuri de meditaţie sau de dezvoltare a potenţialului uman, la iniţierea
în taine mai mult sau mai puţin exotice, ori, vizând un public şi mai larg, mai ales în marile oraşe
universitare, invitaţia la cursuri de filosofie. Spre exemplu, Asociaţia Culturală „Noua Acropolă” îi invită
periodic pe studenţii ieşeni la cursuri de filosofie cu o tematică foarte atractivă: „Etica atemporală. De ce
avem nevoie de filosofie?”, „Bhagavad-Gita. Calea eroului şi acţiunea justă”, „Glasul liniştii. Interpretarea
unui text tibetan”, „Siddharta Gautama Buddha. Cele patru adevăruri nobile”, „Confucius. Despre omul
nobil”, „Viaţa morală în Egiptul antic. Texte sapienţiale”, „Platon. Mitul peşterii”, „Aristotel. Etica
nicomahică”, „Stoicismul în Roma. Despre cetăţeanul lumii”, „Immanuel Kant. Cerul înstelat deasupra
mea şi legea morală în mine”, „Plotin. Despre suflet”, „Filosofia istoriei. Cine sunt, de unde vin şi încotro
mă îndrept?”. 

Prozelitismul „din uşă în uşă” 

Deşi numeroase uşi se închid în nas, atunci când acestea rămân deschise, permiţând
„misionarului” să-şi expună mesajul, oferă avantajul unui contact exclusiv şi direct, nemediat, cu
potenţialul convertit. Această practică este specifică mai ales anumitor secte (i.e. Martorii lui Iehova) şi
mai puţin noilor mişcări religioase. Atunci când acestea din urmă o folosesc, nu o fac pentru a recruta noi
adepţi, ci pentru a vinde diverse obiecte de colportaj, precum se întâmplă în cazul Bisericii Unificării.
Raţiunile pentru care această tehnică de recrutare nu este foarte utilizată de noile mişcări religioase sunt
multiple. În primul rând, majoritatea uşilor li se închid în nas misionarilor, indiferent de religia sau
mişcarea religioasă pe care o reprezintă. În al doilea rând, această tehnică presupune un consum foarte
mare de resurse umane şi timp, consum care nu este recompensat şi de numărul recrutărilor. În al treilea
rând, această tehnică intră în anumite ţări sub incidenţa restricţiilor legale privind prozelitismul religios.
Prin urmare, putem spune că nu este una din strategiile predilecte ale noilor mişcări religioase. 
8 
Exploatarea interesului publicului pentru teste de personalitate şi
chestionare 
Nu este greu de observat sau de dedus că, în general, abordarea stradală directă în vederea
prezentării unui mesaj religios, fie el verbal sau prezentat într-un pliant ori revistă, reţine atenţia unui
număr destul de redus de trecători, mulţi dintre aceştia neavând nici interesul şi nici timpul necesar în acel
moment. Multe dintre materialele primite în aceste condiţii nu sunt lecturate niciodată, sfârşind în primul
coş de gunoi. De asemenea, cifrele privind recrutarea confirmă că prozelitismul stradal are o eficienţă
destul de redusă. Din aceste motive, anumite grupări aplică strategii mult mai elaborate şi totodată
insidioase în spaţiul public. Iar una dintre acestea exploatează interesul omului contemporan pentru teste
de personalitate, sondaje de opinie sau chestionare. Un tânăr prezentabil propune trecătorilor să răspundă
la câteva întrebări pentru un sondaj. Întrebările sunt de genul: „Sunteţi fericit?” sau „Ce credeţi despre
lumea actuală?” ş.a. Cel care realizează ancheta începe să se intereseze de persoana respondentului, să
discute cu el pe teme precum credinţa în Dumnezeu, existenţa unui ideal în viaţă etc. Dacă răspunsurile
corespund profilului potenţialului recrut, tânărul simpatic invită imediat „victima” la o discuţie mai
detaliată pe aceste teme. 
O utilizare ceva mai elaborată a chestionarelor o întâlnim în cazul Scientologiei, „testele de
personalitate gratuite”. Cel abordat în spaţiul public, direct ori prin intermediul afişelor, sau, în unele
cazuri, prin poşta tradiţională sau electronică ori prin intermediul unor site-uri internet, este invitat să vină
la centru pentru a răspunde unui chestionar de 200 de întrebări. Invitaţia de pe afişe sună în felul următor: 

„Vă lipseşte încrederea în voi? Doriţi să vă îmbunătăţiţi relaţiile cu ceilalţi? Testaţi-vă

gratuit. 
Iată testul de personalitate «Oxford Capacity Analysis» pentru a vă cunoaşte mai bine şi
pentru a vă gestiona mai bine viitorul. 
Răspundeţi la 200 de întrebări şi descoperiţi dacă sunteţi suficient de perseverent, dacă
sunteţi fericit sau depresiv, calm, sigur de sine, activ, responsabil, indulgent,
sensibil, extravertit, curajos, ambiţios, optimist. Un consultant vă va explica punct cu punct cele zece puncte
esenţiale ale personalităţii voastre care vă determină viitoarele reuşite.” 

Urmează apoi o căsuţă cu trei scurte mărturii ale unor persoane care au făcut testul, semnate
de iniţialele numelor acestora. Indicăm doar una: „Am fost surprins de precizia acestei evaluări. A fost
precisă, directă, eficace. S.M.” 
După ce răspunsurile la test sunt analizate, rezultatele sunt aranjate în aşa manieră încât să
flateze, comunicându-i-se subiectului că el poate mult mai mult, însă există o „incapacitate” care, din
fericire, este limitată şi se poate remedia. Acest lucru trebuie făcut urgent, la un preţ infim în comparaţie
cu beneficiile. Ceea ce i se va propune de fapt va fi urmarea unui curs scientologic de comunicare, la un
preţ modic, dar care va fi urmat de multe alte cursuri al căror preţ creşte progresiv. 
Dominique Biton consideră că adevăratul scop al unor astfel de teste sau chestionare este
acela de a aduna informaţii despre cel abordat şi familia sa, posibilităţile sale financiare, precum şi în
privinţa profilului său psihologic. Întrebări precum: „Aveţi probleme de sănătate (De care?)”, „Aveţi
probleme materiale? (De ce natură?)”, „Aveţi dificultăţi sentimentale sau relaţionale? (timiditate, izolare,
complex de inferioritate, agresivitate)”, „Vă simţiţi depresiv?”, „Aţi avut gânduri suicidare?”, 
9 
„Comunicaţi bine cu partenerul de viaţă?”, „Suferiţi de singurătate?”, „În ce relaţii sunteţi cu părinţii”,
„Aţi experimentat crize interioare profunde?” ş.a.m.d., pentru a ne opri doar asupra unui singur chestionar,
au menirea de a oferi cât mai multe informaţii despre cel interpelat. Totodată, aceste chestionare au şi rolul
de a evidenţia dacă respectivul este un „client” viabil din punct de vedere economic şi psihologic şi dacă
este suficient de maleabil pentru a putea fi convertit. Un alt avantaj al acestei tehnici este acela că se obţin
datele de identificare ale individului, astfel încât poate fi contactat ulterior, pentru a-i fi trimise materiale
misionare, invitaţii la diferite evenimente etc. 
 Dacă facem referire strict la contextul recrutării, de care ne ocupăm aici, observăm că, prin
intermediul acestor teste de personalitate, este eliminată reticenţa firească a oamenilor faţă de
prozelitismului religios, totul făcându-se sub o mască ştiinţifică. De fapt, aceste teste fac posibilă
abordarea şi dialogul cu potenţialul convertit. Faptul că sunt oferite gratuit le creează imaginea unui cadou
din partea mişcării, fapt care creşte şansele ca persoana abordată în această manieră să asculte cu şi mai
mare atenţie ceea ce i se spune. 

Prozelitismul disimulat prin intermediul fundaţiilor, asociaţiilor,

organizaţiilor civice 
Un alt aspect ce ţine de manipularea potenţialului convertit este acela că numeroase mişcări
sunt camuflate în diferite organizaţii de faţadă, cu obiective şi activităţi declarate din cele mai diverse:
clase de studiu, studiu biblic, cluburi sociale, seminarii de formare profesională, comitete politice, cursuri
de yoga sau meditaţie, clinici medicale sau psihoterapeutice, pentru a le numi pe cele mai frecvente. În
consecinţă, atunci când acceptă o invitaţie, „victima” nu ştie, de cele mai multe ori, că va avea de-a face
cu o grupare religioasă. Mişcarea Moon, de pildă, în perioada sa de apogeu în ceea ce priveşte numărul de
recrutări, promitea o cină şi o conferinţă gratuite fără a dezvălui că sponsorul este Biserica Unificării, în
contactele preliminare cu potenţialii recruţi misionarii respingând orice fel de asociere cu această grupare. 
Din dorinţa de a atrage un număr cât mai mare de adepţi, numeroase grupări religioase fie
înfiinţează, fie se ascund în spatele unor asociaţii civice sau de binefacere care militează în spaţiul public
pentru pace, pentru întoarcerea la valorile morale tradiţionale, întrajutorare reciprocă etc. Scientologia,
spre exemplu, editează în limba franceză revista Etică şi libertate (Éthique et Liberté) şi se află în spatele a
numeroase asociaţii sau comisii civice ce au drept scop declarat apărarea familiei, individului, societăţii şi
drepturilor omului, lupta pentru justiţie socială, pentru eliminarea discriminării etc. Biserica Unificării
deţine numeroase asociaţii „pentru o lume adevărată”, „pentru promovarea valorilor morale şi spirituale”,
un club numit SOS Drepturile Omului şi o Federaţie pentru Pacea Mondială. Unele grupări au propriile
programe de dezintoxicare destinate consumatorilor de droguri. Familia (fosta Copiii Domnului), spre
exemplu, este înregistrată ca asociaţie de suport pentru tinerii toxicomani, iar Scientologia promovează în
întreaga lume Norconon, programul propriu de dezintoxicare. Desigur, aceste iniţiative pot părea lăudabile, însă scopul lor principal nu
este acela de a face o societate şi o lume mai bune. În cazul în care aceste organizaţii, fundaţii sau asociaţii îşi
fac publice apartenenţa sau afilierea religioasă ori ideologică, ele nu fac decât să contribuie la construirea
unei imagini de respectabilitate, de credibilitate şi de implicare socială pentru noile mişcări religioase care
se află în spatele lor, asigurându-le, totodată, accesul către un public foarte larg, preocupat de soluţionarea
problemelor specifice societăţii în care trăim. Însă mult mai perfid devine rolul acestora atunci când aceste
asociaţii sau fundaţii nu-şi devoalează adevărata origine sau afiliere – ori, dacă o fac, o fac într-o manieră
progresivă, când deja este foarte greu pentru cei implicaţi să mai revină asupra deciziei. Exploatând teme
precum ecologia, stoparea consumului de droguri, voluntariatul etc., de 
10 
maxim interes mai ales pentru tineri, aceste organizaţii nu fac decât să practice o formă mascată de
recrutare. 
Ne vom opri spre exemplificare asupra unui eveniment din spaţiul românesc, anume
„Turneul European de Bunăvoinţă al Voluntarilor Umanitari Scientology”, desfăşurat în 2008 în Iaşi,
Craiova, Constanţa şi Cluj-Napoca în imense corturi galbene amplasate în zonele centrale ale acestor
oraşe. Potrivit afişelor şi pliantelor, scopul acestei manifestări este acela de a oferi „cursuri de formare
pentru ONG-uri, voluntari şi cetăţeni, pe diferite subiecte legate de munca de voluntariat şi cea socială”
sau, după cum afirma Diana Stahl, director de relaţii publice al programului, „[...] de a introduce
Programul Voluntarilor Umanitari fiecărei ţări în Europa de Est unde nu este cunoscut încă, pentru că
prezintă soluţii pentru multe dintre problemele pe care oamenii le trăiesc astăzi – probleme la muncă,
căsnicii destrămate, eşec la şcoală sau abuzul de droguri”. 
O campanie publicitară susţinută invita pe toţi cei interesaţi de astfel de probleme să vină la
„cortul galben” pentru a afla mai multe. În „cortul galben”, cei care se ocupau de vizitatori erau tineri din
diferite ţări ale lumii, cu bune abilităţi de comunicare, astfel încât, după câteva cuvinte de introducere,
reuşeau să intre într-un dialog în limba engleză cu oricine era interesat de ceea ce se întâmpla acolo. O
investigaţie a cotidianului Adevărul a arătat care era, de fapt, strategia: „Abil, scientologul abordează teme
diferite până când ajunge să te descoasă despre viaţa personală. Îl interesează dacă ai o problemă majoră
care te nemulţumeşte. Până la acest punct, discuţia este plăcută, însă, odată ce ţi-ai spus păsul, discursul
voluntarului capătă un ton insistent. Spre exemplu, dacă destăinui probleme legate de mariaj, îţi prezintă
soluţia care te costă numai 9 lei şi se găseşte tot în cort: o broşura cu titlul Căsnicia. Dacă ai cumpărat
broşura, afli că gestul nu e suficient. Cu insistenţă, interlocutorul îţi mai recomandă şi un curs pe care poţi
să-l urmezi contra sumei de 12 lei.” 
Practic, cei care se înscriu în acest program de voluntariat sunt învăţaţi cum, pe baza
Manualului de Scientologie, să se ajute pe ei înşişi sau să-i sprijine pe elevii cu probleme la şcoală, pe
dependenţii de droguri, pe cei care trec prin traume psihice, cupluri cu probleme în căsnicie, iar managerii
cum să-şi organizeze afacerea încât să obţină maxim de profit. 
Potrivit declaraţiilor oficiale ale Dianei Stahl, acest turneu nu şi-ar fi propus recrutarea de
noi adepţi, ci doar încurajarea implicării civice: „Ca şi Biserica Ortodoxă Română ori aproape fiecare
Biserică din lume, Biserica Scientologică are un departament care lucrează la rezolvarea problemelor
sociale. Este efortul fiecărei religii majore pe pământ de a ajuta oamenii şi de a-i face să fie puţin mai buni
decât sunt”. Iar efectele acestei strategii de „marketing prozelitist” sunt evidente şi imediate. Cotidianul
amintit citează un tânăr student care tocmai ce ieşise din cortul galben: „N-aş putea spune că în cort se
face propagandă religioasă. Mesajul transmis de ei este de bun-simţ, logic şi cred că, într- adevăr, oamenii
ar fi mai buni dacă ar urma astfel de îndemnuri”. 
O altă grupare care activează în România sub masca unei asociaţii este Noua Acropolă.
Numită bombastic Asociaţia Culturală Noua Acropolă, aceasta activează în special în oraşele universitare,
propunând publicului – în special tinerilor – cursuri de filosofie, ateliere de creaţie ş.a. Însă puţini ştiu că
această grupare figurează în Franţa în rândul grupărilor religioase potenţial periculoase pentru individ şi
societate. 

Infiltrarea în spaţiul educaţional 

Un studiu realizat în 1998 a reliefat faptul că, în Franţa, 6000 de copii urmau cursurile unei
şcoli aparţinând sectelor. Numeroase noi mişcări religioase cu posibilităţi financiare şi-au deschi propriile
şcoli private. ISKCON şi-a deschis prima şcoală în 1979, adresându-se exclusiv copiilor adepţilor săi.
Scientologia a deschis în Franţa cinci şcoli private, cele mai cunoscute fiind l’École de l’Éveil şi l’Ecole
du Rythme. Pe lângă acestea, la nivelul anului 1999, controla alte nouă instituţii 
11 
destinate activităţilor de educare a copiilor. Mişcarea Raeliană, la rândul său, deţine propria şcoală
destinată copiilor supradotaţi. Toate aceste forme de învăţământ private, dincolo că îi introduc pe copii în
doctrina grupărilor care le coordonează, le aduc acestora din urmă şi venituri, frecventarea cursurilor
presupunând achitarea unei taxe de şcolarizare deloc modică. Desigur, şcolile a căror afiliere religioasă
este făcută publică se adresează în special copiilor proveniţi din familiile de adepţi, iar opţiunea părinţilor
de a-şi îndruma copiii către aceste şcoli este oarecum firească. Altfel stau însă lucrurile în cazul şcolilor
private a căror afiliere este ascunsă publicului şi mai ales părinţilor, precum se întâmplă în cazul şcolilor
Waldorf. Putem afirma că în aceste cazuri recrutarea urmează o cale inversă. Dacă prin şcolile private,
precum cele ale Scientologiei sau Mişcării Raeliene, copiii sunt „învăţaţi” să devină adepţi, în celălalt caz
copiilor li se inoculează treptat o perspectivă diferită de cea a părinţilor, iar în familie aceştia vor acţiona
precum nişte misionari, arătând acasă lucrurile interesante pe care le- au învăţat la şcoală. 
Pe lângă organizarea de instituţii de învăţământ proprii, numeroase noi mişcări religioase se
străduiesc să penetreze şi sistemul public de educaţie. J.-P. Stucki şi Catherine Munsch, într-un studiu
privind prezenţa şi acţiunea sectelor şi noilor mişcări religioase în provinciile Alsacia, Franche-Comté şi
Lorrena, sesizează principalele mijloace prin care astfel de mişcări încearcă şi frecvent reuşesc să ajungă
la copii prin intermediul sistemului de învăţământ. În primul rând, materialele care ajung, prin mediul
şcolar, în ghiozdanele copiilor. Biserica Scientologică a reuşit să difuzeze în toate liceele din Franţa o
broşură intitulată „Educaţie, alfabetizare, civilizaţie”, iar în 1999, în Haut-Rhin, părinţii au descoperit în
ghiozdanele copiilor un text obscur şi hermetic, însoţit de un chestionar pe care profesorul îl dăduse
cerându-le să nu spună nimic părinţilor. S-a dovedit că acesta aparţinea Bisericii Scientologice. Implicarea
unui profesor în astfel de activităţi ridică o altă problemă: aceea a infiltrării unor astfel de mişcări în
programele de formare continuă a cadrelor didactice. Inspecţia generală a Ministerului Educaţiei din
Franţa a relevat faptul că personalul didactic şi medicii din şcoli sunt vizaţi în mod deosebit de astfel de
mişcări, căci recrutarea lor permite, într-adevăr, prin relaţiile pe care le au cu elevii, multiplicarea rapidă a
acţiunilor de prozelitism. De pildă, în 1998, doi sofrologi au încercat să introducă tehnicile lor în aceste
programe. Deşi tentativa a fost dejucată la timp, nu înseamnă că nu există tehnici, psihologii şi pedagogii
elaborate de diverse grupări neoreligioase şi cu care profesorii sunt familiarizaţi în mod neoficial. Tot în
privinţa tehnicilor de a ajunge la copii prin intermediul mediului şcolar, trebuie sesizată deschiderea
şcolilor către parteneriate în plan social, aceşti parteneri preocupaţi de „binele” comunităţii fiind deseori
grupări religioase mascate în anumite asociaţii „civice”, după cum am văzut mai sus. De asemenea, nu
trebuie neglijat nici prozelitismul naiv pe care îl fac copiii înşişi printre colegii de şcoală. 
Interesului noilor mişcări religioase pentru mediul şcolar i se adaugă şi cel pentru
activităţile extraşcolare ale copiilor, oferind cursuri de teatru, desen, muzică, yoga etc. sau metode
miracol, pedagogii revizuite, cu efecte imediate. Indiferent de modul cum sunt promovate aceste activităţi,
întotdeauna se uită menţionarea afilierii acestor centre. Scientologia, de pildă, are, în Franţa, o ofertă
foarte bogată în acest sens: centre de pregătire în particular, care oferă meditaţii la matematică ori la
limbile străine. Sau centrele destinate dezvoltării potenţialului artistic al copiilor şi nu numai. De pildă,
Şcoala ritmului (l’École de Rythme), aparţinând tot Scientologiei, a pregătit în domeniul muzical,
începând din anii ’90, 700 de copii şi adulţi. 

Terapeuţi şi pseudoterapeuţi 
Nu avem aici în vedere acei guru sau personaje religioase care se recomandă drept
taumaturgi, ci terapeuţii şi pseudo-terapeuţi asociaţi într-un fel sau altul, oficial sau neoficial, anumitor
grupări religioase, la care se adaugă şi unii psihanalişti care practică o tehnică sau alta inspirate din
psihologiile alternative sau orientale. Recrutarea prin intermediul acestora se face fie în mod direct, 
12 
prin invitarea pacientului-client să se adreseze unei anumite grupări care îi poate oferi vindecare sau
tratament pentru afecţiunea sa, fie în mod indirect, prin prescrierea unor tratamente sau practici specifice
grupării din care terapeutul face parte. 
Astfel de terapeuţi sau psihanalişti sunt adevăraţi misionari care îi familiarizează pe pacienţi
cu doctrinele şi practicile mişcărilor din care fac parte, profitând de deschiderea şi disperarea cu care
oamenii apelează la ei. Căutând un remediu al suferinţei lor sau un tratament mai puţin invaziv decât cel
propus de medicina clasică, pacienţii unor astfel de terapeuţi sau pseudo-terapeuţi se trezesc iniţiaţi in
terapia unui grup, terapie care de multe ori îi duce către camera de gardă sau chiar la morgă, în cuvintele
dure ale lui Jean-Marie Abgrall, într-o lucrare ce se constituie într-o critică dură la adresa medicinii
alternative. Dacă avem în vedere plaja destul de largă de oameni care se adresează în special terapeuţilor
proveniţi din sfera medicinii alternative: 
- pacienţi care suferă de tulburări funcţionale cronice (insomnii, migrene, tulburări
digestive, alergii, hipertensiune); 
- pacienţi prezentând simptome acute, dar nu foarte grave; - cei care apelează la aceştia pentru a-şi
menţine starea de sănătate; - persoane care doresc o cură de detoxifiere; - cazurile incurabile, în care
medicina tradiţională s-a declarat neputincioasă, atunci putem afirma că acest mijloc de recrutare oferă o
deschidere către o masă imensă de potenţiali adepţi. 
Considerăm că această tehnică are poate cel mai ridicat potenţial manipulativ tocmai pentru
că abuzează de disperarea oamenilor care trec printr-o suferinţă fizică sau psihică şi care speră la o
ameliorare rapidă a stării de sănătate. Mulţi dintre pacienţi au urmat sau urmează în momentul întâlnirii cu
psihoterapeutul şi tratamentele indicate de medicina clasică, însă de multe ori aceasta nu reuşeşte să-i
înlăture ori să-i amelioreze suferinţa sau dacă o face nu o face atât de repede pe cât şi-ar dori pacientul. În
acest context, terapeuţii şi terapiile alternative propuse de aceştia şi mediatizate pe toate căile se prezintă
ca singura alternativă, astfel încât costuri oricât de mari sunt justificate. 
Dacă este să facem referire la „spiritualitatea holistă”, în termenii lui Paul Heelas et al.,
atunci putem adăuga terapeuţilor şi pseudoterapeuţilor de tot felul şi saloane de fitness, centre de
înfrumuseţare, spa sau masaj ş.a., care promovează un mesaj specific: dezvoltarea holistică a minţii,
trupului şi spiritului. 

Diseminarea unei literaturi specifice 

Acest mod de prozelitism – prin literatură numim generic cărţile, revistele şi un anumit tip
de muzică – sau mai curând de promovare este specific în general grupărilor pe care le-am putea încadra
în nebuloasa New Age, care propun mai curând o spiritualitate decât o religie şi care nu caută să atragă
convertiţi, ci „clienţi” sau „audienţă”. Desigur, aceasta nu înseamnă că şi acele grupări organizate şi
structurate nu folosesc această metodă pentru a se face cunoscute şi a recruta adepţi – de pildă, două treimi
dintre membrii unei grupări oculte studiate de Frederick Lynch au declarat că au început să cocheteze cu
ocultismul în urma citirii unei cărţi – însă diseminarea unei literaturi specifice nu constituie pentru ele
principalul mijloc de prozelitism. În continuare ne vom referi la cea dintâi situaţie, cea mai reprezentativă
pentru piaţa occidentală şi, de câţiva ani, şi pentru cea din România. 
În orice librărie mare – ca să le excludem pe cele cu profil strict ocultist sau ezoteric – din
Occident, dar şi din România, este prezentă o literatură cu conţinut ocult sau mistic (cărţile lui
Montgomery despre reîncarnare, cele ale lui Crowley privind magia, Edgar Cayce, Emmanuel
Swedenborg, Alice Bailey, Krishnamurty, Dianetica lui L. Ron Hubbard, literatura misticilor occidentali şi
orientali, cea despre marea zeiţă etc.) ce contribuie substanţial la familiarizarea fie cu un ocultism
superfluu, fie cu un tip difuz de spiritualitate. Totodată abundă lucrările despre percepţii 
13 
extrasenzoriale, relatări ale unor contacte de diferite grade cu emisarii civilizaţiilor extraterestre, contacte
cu spiritele celor decedaţi, analize astrologice ale situaţiei mondiale, dezvoltarea potenţialului uman,
tehnici de vindecare, meditaţie, channneling, alimentaţie sănătoasă etc. 
După cum menţionează Wade Clark Roof, tipărirea şi vânzarea de publicaţii de spiritualitate
a devenit un adevărat fenomen în anii ’90. Potrivit unui studiu realizat în SUA în acea perioadă, cele mai
vândute cărţi erau cele care aveau drept subiect experienţele legate de moartea clinică (near-death
experiences), îngerii, invazia extratereştrilor, adresate unei audienţe aflate „undeva între credinţă şi
curiozitate în privinţa acestor subiecte”. Urmau lucrările despre înţelepciunea anticilor, care pretind că
ceva foarte important pentru viaţa umană a fost pierdut, dar, din fericire, poate fi recâştigat. Pe locul al
treilea se află cele dedicate atingerii unei stări de bine (well-being) a practicantului şi disciplinelor
spirituale prin intermediul cărora pot fi învinse toate bolile şi neputinţele, accentul căzând pe tehnică şi
mai puţin pe doctrină sau credinţă. Pe locul al patrulea se află cărţile religioase de ficţiune, inspirate din
diferite tradiţii religioase. 
O cercetare realizată de Heelas et al. într-un oraş din Marea Britanie a evidenţiat faptul că în
numai doi ani procentul librăriilor care vindeau literatură, cristale sau materiale audio-video ce ţin de
spectrul spiritualităţii holiste a crescut de la 30% la 45%, în timp ce acela al librăriilor care vindeau
literatură creştină a rămas neschimbat: 7%. Spre exemplu, în Marea Britanie, literatura dedicate auto-
perfecţionării somatice şi spirituale reprezenta în general 0,9% din piaţa de cărţi din Regatul Britanic,
pentru ca, în 1999, să ajungă la 3,8%, iar în 2002 la 5,8%, un procent mai mare decât cel al cărţilor de
interes general, precum cele culinare, de istorie, sport sau afaceri. Se estimează că, la nivel mondial, acest
tip de literatură ar reprezenta între 7 şi 12% din vânzările de carte. Iar această explozie a literaturii de tip
New Age se face în detrimentul celei de pe rafturile de „religie”, „creştinism” sau „teologie”. După cum
consideră Harriet Whitehead, prin diseminarea unei astfel de literaturi se induce subtil opinia că nimeni nu
deţine adevărul absolut, militându-se împotriva dogmatismului în favoarea unor „meta-religii”
nedogmatice, precum Teosofia. În opinia lui Wade Clark Roof, ceea ce demonstrează vânzările de cărţi
este aceea că e ţinută vie şi stimulată căutarea, nu găsirea unei soluţii unice şi viabile la problemele
individului. 
Tot la categoria literatură putem menţiona şi răspândirea mesajului prin intermediul presei –
în special cea mondenă – şi al revistelor adresate unor categorii largi de cititori, cu articole de spiritualitate
în contextul sănătăţii, imaginii corpului, plăcerii, stimei de sine etc. Toate aceste canale au contribuit la
intrarea în limbajul cotidian a unor termeni precum Feng Shui, chakră, energie chi, yin şi yang, Tao,
meditaţie etc. 
O situaţia aparte o reprezintă neopăgânismul. Se poate observa şi pe piaţa de carte din
România o inflaţie de lucrări de popularizare a neopăgânismului sau a ritualurilor neopăgâne. Având în
vedere „specificul” convertirii la neopăgânism, despre care am vorbit mai sus, neopăgânismul actual
depinde de propagarea unei literaturi specifice atât în vedere atragerii de noi adepţi, cât şi în privinţa
practicării sale. Dacă în spectrul curentului neopăgân recrutarea se realiza, până în anii ’90, preponderent
prin intermediul reţelelor sociale şi în plan secund prin mass-media, precum şi în cazul celorlalte noi
mişcări religioase, în ultimele două decenii acest raport s-a schimbat, interacţiunea faţă în faţă sau prin
intermediul cunoscuţilor fiind surclasată de cea mijlocită de mass-media sau prin intermediul internetului.
Începând cu anii 90, s-a înregistrat un interes din ce în ce mai mare pentru neopăgânism, reflectat în
explozia materialelor legate de vrăjitorie (reviste, cărţi, kituri de vrăji); literatura a devenit mult mai
accesibilă atât în privinţa conţinutului, orientându-se mai mult spre familiarizare şi fiind mult simplificată,
cât şi a accesibilităţii, fiind prezentă în mai toate librăriile, nu doar în cele de profil, cum se întâmpla
anterior. Scopul acestora este tocmai acela de a „recruta”, în sensul de a crea familiaritate şi interes. Prin
prezenţa în librării şi pe alte canale media, neopăgânismul, după cum remarca Julian Vayne, îşi pierde
caracterul ocult, fiind accesibil oricui şi oricând. Pe de altă 
14 
parte, prin însuşi faptul că permite îndeplinirea ritualurilor sau trăirea doctrinei în solitudine, fără a fi
alături de ceilalţi coreligionari în îndeplinirea unor ritualuri comune, singura condiţie fiind cunoaşterea
ritualurilor, cărţile sau instrucţiunile privind ritualurile sunt esenţiale. Din acest motiv, literatura „tehnică”
neopăgână este foarte abundentă, dincolo de raţiuni de familiarizare şi informare a celor interesaţi fiind
extrem de utilă celor care deja s-au regăsit în neopăgânism. 

Exploatarea mediatică a modelelor 

Oamenii acceptă doctrine sau lideri care par să fie acceptate şi de ceilalţi, mai ales dacă
ceilalţi sunt personalităţi cunoscute sau lideri de opinie. Din acest motiv, consideră Snow, aceste grupări
aleg persoane celebre pentru a fi purtătoare de cuvânt sau pentru a le folosi imaginea în acţiunile de
prozelitism. Numeroase grupări urmăresc să convertească vedete din lumea filmului, showbiz, sport,
politică, pentru ca ulterior să folosească imaginea acestora în scopuri propagandistice, aşa cum
marketingul ne-a obişnuit deja. Imaginea acestora, asociată – cu ştiinţa sau fără ştiinţa lor – cu gruparea
respectivă, insinuează faptul că, dacă doreşti să ajungi precum idolul tău, soluţia este să aderi la respectiva
grupare. Unele astfel de vedete, conştiente de influenţa lor, acceptă să-şi facă publică apartenenţa
religioasă la astfel de grupări. De pildă, John Travolta, Chick Corea, Tom Cruise, David Lynch, Madonna,
surorile Williams, George Harrison (fost Beatles) şi-au exprimat deschis apartenenţa sau simpatia pentru o
grupare religioasă sau alta. Grupările respective încearcă să insinueze că, fără intermediul lor, aceştia nu ar
fi ajuns ceea ce sunt şi că ei sunt dovada vie că apartenenţa la mişcare respectivă este mai mult decât
benefică. 
Relaţia cu o vedetă poate fi exploată şi în sensul deschiderii altor canale de prozelitism.
Dacă e să ne oprim asupra unui singur caz, respectiv cel al grupării ISKCON, putem observa că, sosiţi în
Marea Britanie în 1968, în urma cultivării relaţiei cu celebrul grup Beatles şi mai ales cu George Harrison,
misionarii Hare Krishna au reuşit, după numai un an, să înregistreze celebrul hit „Hare Krishna Mantra”,
care în prima zi de la lansare a înregistrat vânzări de 70.000 de exemplare, iar ulterior a condus la intrarea
în Top 20. Acest succes a introdus numele grupării Hare Krishna în toate casele din Anglia, dar şi mai
departe, având în vedere celebritatea formaţiei britanice şi răspândirea melodiilor sale. Astfel, exceptând
convertirile imediate cauzate de apariţia acestui hit, numele grupării a devenit familiar tuturor
ascultătorilor, lucru ce s-a repercutat pozitiv asupra strategiilor stradale de recrutare specifice ISKCON.
Asocierea cu Beatles a fost confirmată şi întărită atunci când, cu ocazia vizitei din 1969 în Marea Britanie,
Prabhupāda a fost găzduit o perioadă de John Lenon. 
Însă ceea ce nu ni se spune este că aceste vedete beneficiază de un regim special în cadrul
grupărilor şi niciodată nu sunt supuse constrângerilor. Vedetele cuceresc, nu sunt aservite, precum adepţii
ordinari. Ele oferă poza care ajută la vinderea reţetelor de dezvoltare personală sau de îmbunătăţire a
carierei. 
 Infiltrarea în companii 
O altă strategie pe care o aducem în atenţie aici şi care se află la graniţa dintre spaţiul privat
şi cel public este infiltrarea noilor mişcări religioase în corporaţii, companii sau firme. Agenţii economici
oferă un spaţiu perfect: au banii, cunoştinţele, puterea şi o masă de potenţiali adepţi. Infiltrându-se în
marile companii – de stat sau private – aceste grupări dobândesc, pe lângă accesul la un public
considerabil şi resurse financiare, control asupra modului în care funcţionează marile întreprinderi, prilejul
de a le influenţa, de a fascina oameni aflaţi în funcţii de răspundere şi obţinerea recunoaşterii şi
onorabilităţii din punct de vedere al imaginii publice. 

15 
În Occident, tendinţa noilor mişcări religioase de a se infiltra în marile companii a stârnit
îngrijorare în rândul autorităţilor. În acest sens, organismul guvernamental francez MIVILUDES (Mission
Interministérielle de Vigilance et de Lutte contre les Dérives Sectaires) a elaborat un ghid prin care îşi
propune să conştientizeze agenţii economici asupra modului cum sectele şi noile mişcări religioase se pot
infiltra în corporaţii sau firme, precum şi riscul pe care îl reprezintă pentru acestea. Raportul de faţă
menţionează două moduri principale de infiltrare. Cel dintâi, accesibil şi grupărilor religioase cu
posibilităţi financiare şi umane reduse, constă în plasarea unui adept în compania respectivă, în calitate de
angajat, dobândind astfel acces în toate momentele zilei (la pauza de cafea, la masă, la reuniunile
angajaţilor) la o masă largă de potenţiali convertiţi. În timp, prin diferite mijloace, acesta trezeşte interesul
colegilor pentru teme specifice mişcării respective, astfel încât răspunsul multora la invitaţia de a
participa, după orele de program, la reuniunile sau activităţile grupării respective este pozitiv. Cel de al
doilea mod de infiltrate se face prin intermediul unor firme-paravan care activează pe piaţa prestărilor de
servicii, precum: constituirea de fişiere informatice sau service pentru cele existente, securizarea
instalaţiilor şi a proceselor decizionale, managementul resurselor umane, angajarea de audituri sau studii
de performanţă, dezvoltarea de moduri de gestiune informatică sau, cel mai frecvent, organizarea de
cursuri de formare a personalului. Aici vom face referire mai ales la această ultimă situaţie. 
În unele ţări occidentale, legislaţia muncii obligă firmele să investească în formarea şi
specializarea angajaţilor. În consecinţă, sectoarele de resurse umane din întreprinderile mari investesc
sume considerabile în stagii, cursuri, conferinţe, reuniuni, seminarii, sesiuni, sejururi, ateliere de
dezvoltare personală etc. care au drept principal scop să îmbunătăţească relaţiile dintre salariaţi şi pe cele
cu superiorii sau cu clienţii, să dezvolte spiritul de echipă în rândul angajaţilor şi să eficientizeze
activitatea la locul de muncă. 
Sesizând potenţialul acestui domeniu, numeroase noi mişcări religioase au reacţionat
prompt: şi-au creat firme specializate în perfecţionarea şi pregătirea continuă a personalului, diseminându-
şi astfel doctrina prin intermediul seminariilor, cursurilor sau stagiilor pentru angajaţi care, pe deasupra,
mai sunt şi plătite de către companii. Paul Heelas prezintă o listă considerabilă cu astfel de training-uri
oferite de noi mişcări religioase aflate în spatele unei instituţii paravan sau nu. Companii cunoscute,
precum IBM sau Nestlé, instituţii publice ori diferite societăţi sau asociaţii mai mici au colaborat cu
acestea în cunoştinţă sau necunoştinţă de cauză în vederea pregătirii angajaţilor lor. Unele dintre ele şi-au
încetat colaborarea cu astfel de grupări, altele nu. IBM motiva astfel această decizie: „Etica organizaţiei
care organizează acest curs ni se pare cel puţin discutabilă; pedagogia nu ni se pare lipsită de pericol
pentru integritatea participanţilor; organizaţia refuză să ne pună la dispoziţie în prealabil programa
pedagogică, astfel încât Forumul nu mai poate fi considerat o formare permanentă”. Prin intermediul acestor activităţi se
încearcă atingerea mai multor obiective, în funcţie de specificul fiecărei grupări. Atunci când cursurile sunt organizate de grupări
de dezvoltare a potenţialului uman sau care fac parte din sfera de influenţă a New Age-ului, se încearcă
inducerea, în rândul angajaţilor, a unor noi filosofii spirituale care vor conduce ulterior la transformarea
lor în audienţă clientelară a grupării respective, dispusă să cumpere şi alte cursuri sau materiale de
informare. Însă miza este şi mai mare. Aceste grupări nu doar creează reţele şi comunităţi, dar folosesc şi
construiesc pe baza structurilor deja existente. În acest sens este exploatată mai ales preocuparea
personalului de management şi a consultanţilor organizaţionali pentru reînnoirea culturii corporatiste, în
care spiritul, comunitatea, inteligenţa creativă şi leadership-ul autentic să coopereze, oferind drept soluţie
modele specifice de organizare şi funcţionare ce vor schimba radical structura companiei respective.
Adoptarea noii structuri aserveşte permanent firma respectivă intereselor grupării religioase, iar odată
adoptat un nou model, renunţarea la el implică o reorganizare foarte costisitoare. 
16 
Exemplul cel mai grăitor în privinţa implicării unei noi mişcări religioase în astfel de
activităţi este cel al World Institute of Scientology Enterprises (WISE), organism scientologic fondat în
1979 care se ocupă de diseminarea ideilor scientologice în companii şi aplicarea acestora în modul lor de
organizare şi funcţionare a instituţiilor. Într-un document intern al Scientologiei, WISE este descrisă ca
„[...] o asociaţie a persoanelor din domeniul afacerilor care folosesc tehnologia de administrare a lui
L.R.H. [L. Ron Hubbard, n.n.] în viaţa lor zilnică. În prezent este cel mai puternic instrument de
management în uz. Aplicarea riguroasă duce la o creştere a oricărei afaceri, indiferent de felul acesteia.
Deşi tehnologia administrativă a lui L.R.H. poate fi folosită în diferite moduri, fiecare tip de afacere poate
fi încadrat în categoriile şi clasificările WISE. Pentru fiecare categorie şi clasă de membri există servicii
specifice [...].” Statul de membru al WISE este deschis firmelor, companiilor, furnizorilor de servicii
publice şi organizaţiilor „care doresc să-şi îmbunătăţească condiţiile de funcţionare prin aplicarea standard
a tehnologiei administrative a lui L.R.H. şi să disemineze această tehnologie în comunitatea de afaceri în
ansamblu.” Literatura Scientologică se exprimă la superlativ în privinţa succeselor înregistrate de
companiile şi firmele care aplică principiile organizatorice ale lui L. Ron Hubbard. Prin adoptarea acestor
principii, „[t]ehnologia organizării a ieşit pentru totdeauna din epoca întunecată prin descoperirile
efectuate de el [L. Ron Hubbard, n.n.]. Prin simplitatea şi eficienţa aplicării este la ordinea zilei crearea
miracolelor în companiile şi fabricile unde se aplică”. Şi exemplele ar putea continua. Desigur, acest
succes nu este gratuit. Pentru a putea folosi programul WISE, o persoană fizică trebuie să plătească o taxă
anuală de 195$, un proprietar de firmă cu câţiva angajaţi 500$, iar unul care deţine o firmă cu mai mult de
20 de angajaţi, 6000$. Potrivit cifrelor oficiale oferite de Scientologie, 140.000 de companii şi corporaţii
din 75 de ţări au pus în aplicare principiile WISE. 
Exemplificăm în cazul Scientologiei cu modul cum sunt recrutaţi practicienii din domeniul
medical prin intermediul programelor de management oferite de această grupare. Organismul pentru
aplicarea managementul în companiile medicale (medicallybased practice management companies) din
Canada a obţinut din partea Scientologiei dreptul de a-i învăţa pe medicii care-şi gestionează propriile
cabinete (stomatologi, veterinari etc.) principiile de management dezvoltate de L. Ron Hubbard. Însă, pe
lângă consiliere în management, medicii implicaţi sunt familiarizaţi în mod progresiv şi cu doctrina
Bisericii Scientologice. Sociologul Deana Hall distinge trei etape în acest sens: contactul iniţial,
consultanţa în management şi participarea la Scientologie. Pentru a exemplifica cele expuse mai sus, ne
vom opri pe scurt asupra fiecărei etape: 
1. Contactul iniţial. Interacţiunea dintre medici şi companiile de management afiliate
scientologiei începe printr-o întâlnire iniţiată de acestea din urmă sau un seminar introductiv în timpul
căruia sunt prezentate principiile de management ale lui L. Ron Hubbard şi exemple cum pot fi aplicate
acestea în plan profesional şi personal. După această întâlnire publică sunt programate întâlniri individuale
cu fiecare medic, în care îi sunt prezentate programele potrivite domeniului său. Dacă acceptă să cumpere
serviciile de consultanţă oferite, începe analiza, care constă într-o examinare exhaustivă a practicii
medicale a respectivului medic, a registrelor financiare şi a numărului de pacienţi, precum şi obţinerea de
informaţii personale foarte detaliate despre medic, familia sa, angajaţii cabinetului prin intermediul
testului de personalitate Oxford. În acest fel, niciodată practicienii nu vor putea spune că nu au resursele
financiare pentru a urma cursurile Scientologiei şi întotdeauna se va invoca faptul că problemele persoane
pot fi rezolvate prin intermediul soluţiilor oferite de această grupare. 
2. Consultanţa în management. În această a doua etapă, practicienii învaţă să aplice
tehnicile WISE în managementul propriului cabinet, astfel încât, la sfârşit, acesta va avea o organizare
administrativă identică cu cea a Bisericii Scientologice. Chiar dacă respectivul practician nu merge mai
departe şi nu devine scientolog, acesta este deja expus în mod indirect doctrinei grupării. Totodată, 
17 
prin intermediul Testelor de personalitate Oxford, Scientologia identifică problemele personale ale
practicianului, care se cer urgent rezolvate. Iar rezolvarea nu poate veni pe linie managerială, ci doar prin
implicarea personală în Biserica Scientologică şi supunerea la terapiile acesteia. 
3. Intrarea în Biserica Scientologică. Dacă în cea de a doua fază practicienii medicali au
sprijinit financiar Scientologia, în această ultimă fază aceştia o sprijină şi ideologic, devenind membri
activi ai acesteia. 
Bineînţeles, majoritatea grupărilor îşi ascund adevăratul nume în spatele unor firme
paravan, iar în privinţa programelor de pregătire, acestea nu au în mod necesar un conţinut religios
evident, ci camuflat sub o programă ca oricare alta. Fără a lua aici în discuţie pericolul pe care astfel de
infiltrări îl reprezintă pentru securitatea companiilor, considerăm insidioasă această tehnică de prozelitism
pentru că este disimulată într-o activitate nereligioasă, iar interlocutorii sau participanţii la aceste
programe se aşteaptă la o relaţie profesională, nu la insinuarea unui mesaj religios care se constituie, mai
mult sau mai puţin evident, într-un atac la adresa credinţelor religioase şi a sistemului etic al angajaţilor
companiei respective. 
În România nu există deocamdată semnale privind o posibilă implicare a noilor mişcări
religioase în astfel de activităţi, însă aceasta nu înseamnă că nu s-a produs deja. Desigur, oferirea de
training-uri pentru angajaţi nu constituie o preocupare capitală a companiilor româneşti, mai ales în
contextul economic actual. Însă atenţia trebuie îndreptată în special asupra companiilor şi corporaţiilor
internaţionale care funcţionează şi în România, având în vedere că acestea importă şi modurile de formare
a angajaţilor utilizate de companiile-mamă din Occidentul european sau în SUA. Iar acest lucru expune şi
angajaţii din România aceluiaşi risc la care sunt expuşi colegii lor din companiile europene occidentale
sau americane. 

Prozelitismul în spaţiul virtual

Se pare că noile mişcări religioase au intuit extraordinarele avantaje şi posibilităţi pe care le oferă
spaţiul virtual, dovedindu-se foarte receptive faţă de această nouă formă de comunicare şi interacţiune
umană. Încă din anii 1995-1996, când world wide web-ul se adresa unui public foarte restrâns, grupări
precum Scientologia, ISKCON, Biserica Unificării, Sōka Gakkai, Biserica Universală şi Triumfătoare,
Eckankar, Osho ş.a. au început să fie prezente în spaţiul virtual prin site-uri proprii. În rândul publicului,
îngrijorarea pentru prozelitismul practicat de noile mişcări religioase prin intermediul acestui nou mod de
comunicare s-a manifestat odată cu mediatizarea cazului mişcării sinucigaşe Heaven’s Gate, cercetările
ulterioare arătând că o parte din cei 39 de adepţi care s-au sinucis la data de 26 martie 1997 contactaseră
această grupare în spaţiul virtual. 
Cu siguranţă, în comparaţie cu mijloacele clasice de prozelitism (cărţi, casete, programe
radio şi TV), internetul oferă considerabile avantaje mai ales pentru grupările nou apărute, reduse ca
dimensiuni şi cu mijloace financiare limitate, dovedindu-se a fi cea mai simplă, accesibilă şi ieftină cale de
diseminare a doctrinelor şi de recrutare de noi adepţi. Oricine, cu minime cunoştinţe tehnice în domeniu,
poate fi prezent în spaţiul virtual, dobândind o deschidere pe care nici o strategie clasică de prozelitism nu
o poate oferi. Un alt avantaj este şi acela că, spre deosebire de canalele clasice de comunicare mediată,
internetul facilitează şi un feedback – de multe ori în timp real – din partea interlocutorilor şi permite celui
care postează să revină cu precizări, răspunsuri la eventualele întrebări etc. 
În cele ce urmează nu ne vom referi la prezenţa oficială a noilor mişcări religioase în spaţiul
virtual, prin site-uri proprii, forumuri de discuţie, vânzarea de broşuri, cărţi, materiale video, cursuri ş.a.,
un drept pe care aceste îl au în virtutea libertăţii religioase, ci la acele tehnici disimulate sau insidioase de
prozelitism adaptate mediului virtual. 
18 
În primul rând, spaţiul virtual permite un prozelitism mascat, cei mai afectaţi fiind copiii
sau adolescenţii care utilizează internetul fără nici un fel de control parental. Ascunzându-şi adevărata
identitate, membrii unor grupări religioase se infiltrează pe forumurile de discuţie, îşi creează bloguri sau
site-uri care dezbat subiecte la modă (un nou joc video, o formaţie în vogă, un film etc.), în acest mod
intrând în legătură cu tinerii interesaţi de subiectele respective. De pildă, în 1998, tinerii internauţi care
accesau site-ul popularelor pe atunci console de jocuri Séga puteau vedea defilând pe pagină un banner
publicitar care trimitea către Scientologie. Cu mulţi dintre aceştia stabilesc, pornind de la contactul din
spaţiul virtual, un contact mult mai personal, în viaţa reală, moment în care începe procesul propriu-zis de
atragere către gruparea religioasă respectivă. 
O altă manieră de a folosi internetul în prozelitism este facilitarea accesării „accidentale” a
site-urilor unor noi mişcări religioase. Atunci când utilizatorul de internet caută o informaţie despre un
anumit subiect, acesta intră accidental pe paginile web – oficiale sau nu – ale acestor grupări sau ale
asociaţiilor satelit. Aceasta datorită cuvintelor cheie abil introduse în pagina sursă, astfel încât site-ul
respectiv este identificat imediat de motorul de căutare şi oferit printre primele rezultate ale căutării. De
pildă, atunci când cineva se interesează de probleme precum libertatea religioasă, drepturile omului,
pericolele consumului de droguri etc., riscă să-i fie afişate mai întâi site-urile (şi implicit informaţiile) unor
asemenea grupări, nu cele cu informaţii obiective privind aceste subiecte. Contextualizând la cazul
României, un bun exemplu în acest sens îl constituie Mişcarea de Integrare Spirituală în Absolut (MISA).
La o căutare Google (cel mai popular motor de căutare) a termenului yoga pe site-urile în limba română,
primul rezultat este http://www.yogaesoteric.net/. La o primă privire, pagina conţine puţine indicii că ar
avea vreo legătură cu MISA sau Gregorian Bivolaru, oferind secţiuni precum: „Demascarea Masoneriei”,
„Yoga”, „Tradiţia yoghină”, „Revelaţii”, „Spiritualitate universală”, „Şivaism”, „Tantra”, „Sănătate”,
„Astrologie”, „Paranormal”. Pe prima pagină, referirile la MISA sau la Gregorian Bivolaru sunt foarte
voalate, iar în privinţa autorilor şi deţinătorilor paginii web, despre care nu se recomandă nicăieri că ar fi
site-ul oficial al grupării, se menţionează că ar fi un „grup de instructori şi cursanţi ai Şcolii de Yoga
MISA”. Utilizatorul necunoscător în privinţa subiectului consideră informaţiile oferite de acest site ca
fiind corecte, astfel încât îşi va asuma involuntar perspectiva MISA în privinţa tehnicilor yoga. 
O altă metodă de prozelitism folosită în spaţiul virtual este contactarea celor care accesează
site-urile oficiale ale unor mişcări, precum se întâmplă în cazul Mişcării raeliene. 
 Având în vedere cele de mai sus, nu împărtăşim opinia sociologilor Lorne L. Dawson şi
Jenna Hennebry, potrivit cărora ameninţarea pe care grupările neoreligioase o reprezintă prin intermediul
internetului este, din cel puţin două motive, limitată sau nu mai mare decât cea pe care o reprezintă
folosind spaţiul public tradiţional. În primul rând, argumentează aceştia, chiar dacă face mai ieftină
diseminarea informaţiilor către un public mult mai larg, internetul nu a schimbat capacitatea noilor mişcări
religioase de a recruta noi membri, paginile internet diferind foarte puţin, în conţinut şi funcţie, de formele
tradiţionale de „misiune”. Considerăm că avantajele oferite de spaţiul virtual sunt mai mult decât
semnificative, cel puţin în privinţa recrutărilor. Mai întâi, în spaţiul „real”, şansele de a- l întâlni pe
misionarul raelian ar fi fost foarte reduse, acesta aflându-se în Craiova. Contactul ar fi necesitat o
investiţie – de timp sau financiară –, inconvenient care a dispărut prin intermediul comunicării electronice.
Apoi, „misionarul” şi-a putut delimita publicul ţintă „viabil” prin vizarea utilizatorilor paginii web a
Mişcării Raeliene. În acest mod, efortul şi resursele sale nu s-au îndreptat către un public eterogen în
privinţa interesului pentru mesajul lui Raël. În fine, un alt avantaj este acela că permite un contact cvasi-
permanent cu „misionarul”, orice întrebări, în orice moment, primind răspuns prompt. 
Cel de al doilea argument al autorilor citaţi, potrivit căruia nu există dovezi că utilizatorii
internetului sunt mai expuşi convertirii la noile mişcări religioase decât ceilalţi tineri care au acelaşi 
19 
profil, dar nu utilizează internetul, şi-a pierdut valabilitatea prin însăşi situaţia actuală privind consumul de
internet în rândul tinerilor. Cu greu mai pot fi găsiţi tineri care să nu „navigheze”, indiferent cu care scop,
prin spaţiul virtual. Desigur, cei care utilizează internetul au la îndemână un mijloc de informare foarte
vast şi poate că sunt mai sceptici şi mai dispuşi să cerceteze orice subiect, după cum apreciază cei doi
sociologi, dar, ne întrebăm, au ei capacitate de discernământ, având în vedere afluxul informaţional imens
căruia de multe ori îi cad victime? 
Cu siguranţă, internetul aduce şi deservicii noilor mişcări religioase. Prezenţa în acest spaţiu
democratic şi necontrolat, chiar dacă virtual, a mărturiilor foştilor membri ori a unor documente
confidenţiale, a asociaţiilor antisecte sau pur şi simplu a unor luări de poziţie ori declaraţii defăimătoare
pot constitui serioase provocări la adresa noilor mişcări religioase, cu consecinţe grave în viaţa off-line.
Putem afirma că se înregistrează o mutare a conflictului dintre aceste grupări şi în special asociaţiile
antisecte în spaţiul virtual, apelându-se la resurse specifice acestuia. Dincolo de acest inconvenient,
subscriem la afirmaţia lui Hugh Urban, care cosideră că internetul reprezintă un canal ideal pentru
prozelitismul în masă, un instrument de misiune care operează instantaneu, global şi anonim. 

Recrutarea prin intermediul relaţiilor personale preexistente

O explicaţie a faptului că noile mişcări religioase continuă să existe şi să-şi îngroaşe rândurile, deşi
activităţile susţinute de prozelitism aparent s-au diminuat, este aceea că majoritatea grupărilor au adoptat o
tehnică mult mai discretă, dar şi mai eficientă de a atrage noi adepţi, respectiv prin intermediul relaţiilor
personale ale celor care sunt deja membri, mutând prozelitismul din spaţiul public în cel privat. 
Grupări precum Biserica Unificării, ISKCON, Copiii Domnului (Familia) au fost în trecut
înfierate în Occident pentru prozelitismul foarte agresiv în spaţiul public. Cu toate acestea, se pare că
efortul depus prin această formă de „misiune” nu a fost întotdeauna încununat de un succes pe măsură. Cei
care au cercetat sociologic aceste grupări şi chiar membrii însărcinaţi cu coordonarea activităţilor
misionare au sesizat că procentul membrilor recrutaţi prin intermediul prozelitismului în spaţiul public era
foarte scăzut. Dimpotrivă, majoritatea adepţilor acestor grupări erau atraşi prin intermediul legăturilor
personale preexistente, conform principiului prietenii recrutează prieteni, membrii familiei recrutează pe
ceilalţi membri ai familiei, vecinii recrutează vecini. Atât cercetările din exteriorul, cât şi cele din
interiorul noilor mişcări religioase confirmă această constatare. Spre exemplu, potrivit datelor oferite de
Biserica Scientologică, 52,6% dintre adepţii săi s-au convertit prin intermediul prietenilor, 4,8% prin
publicitate, 3,1% prin conferinţe şi 18% prin intermediul testelor de personalitate; într-o cercetare
sociologică privind gruparea Sōka Gakkai, Bryan Wilson şi Karel Dobbelaere au constatat că doar 6%
dintre membrii britanici ai acestei grupări fuseseră recrutaţi prin mijloace impersonale (expoziţii, concerte,
publicitate etc.), în timp ce restul de 94% prin intermediul relaţiilor sociale personale: 42% fuseseră atraşi
în grupare de către prieteni, 23% de parteneri sau familie, iar restul de către cunoştinţe (colegi de serviciu
sau de şcoală ori cunoştinţe ocazionale); Phillip Hammond and David Machacek au constatat, tot în cazul
membrilor Sōka Gakkai, că 5% dintre aceşti au intrat în contact cu gruparea prin intermediul partenerului
de viaţă, 14% prin intermediul unui membru al familiei, 13% prin intermediul unui coleg de serviciu, 38%
prin intermediul unui prieten, 15% prin intermediul unei cunoştinţe ocazionale, 1% prin participarea la o
expoziţie sau concert, 1% prin intermediul literaturii sau publicităţii, 14% prin alte mijloace; în urma unui
sondaj realizat de Margaret Singer, din 381 de foşti membri ai unor noi mişcări religioase, 66% au declarat
că au luat contact cu gruparea prin intermediul unui prieten sau rude; un procent similar identifica Margit
Warburg în cazul membrilor Baha’i; din cele 50 de persoane intervievate de Lewis Rambo, exceptând 
20 
trei sau patru subiecţi, toţi au afirmat că, în propria lor convertire, relaţiile cu familia sau prietenii au jucat
un rol foarte important. Iar exemplele ar putea continua. 
Se poate observa din aceste cifre că numeroase grupări par să nu aibă foarte mare succes în
prozelitismul prin canalele clasice, precum publicitatea în presă, foi volante, abordarea trecătorilor,
conferinţe etc., acestea prezentând o serie de dezavantaje asupra cărora nu vom insista aici. Istoria unor
noi mişcări religioase a demonstrat chiar că atunci când membrii grupării respective propovăduiau într- un
mediu străin, fără a avea rude, prieteni sau cunoştinţe, rata recrutărilor scăzuse până aproape de zero.
Dimpotrivă, exploatarea relaţiilor interpersonale reprezintă, din mai multe motive, un mijloc mult mai
eficient de prozelitism. În primul rând, un membru al familiei sau un prieten este perceput în general ca o
sursă de încredere. Credinţele religioase ale unei grupări îi pot părea ciudate unui neiniţiat, dar atunci când
cineva cunoscut şi de încredere expune aceste credinţe, există tendinţa de a le accepta validitatea şi chiar
de a le explora mai aprofundat. În al doilea rând, relaţiile de familie sau prietenie pot folosi şi ca modele.
Potenţialul convertit vede că cineva apropiat lui s-a schimbat în urma aderării la o grupare sau alta, astfel
încât va tinde să urmeze aceeaşi reţetă testată de cineva cunoscut şi în care are încredere. În fine, atunci
când mesajul vine din partea unei persoane apropiate, se intensifică presiunea de a-l lua în considerare şi
a-l pune în practică. 
După cum subliniază Lorne Dawson, cifrele prezentate mai sus invalidează mai multe teorii
precedente, precum cea a recrutării (convertirii) prin spălarea creierului, cea potrivit căreia toţi suntem
susceptibili de a fi recrutaţi şi pe cea potrivit căreia recrutarea majorităţii adepţilor se face prin contact
individual în spaţiul public. Însă nu o invalidează, ci o completează pe cea care susţine că cei care se
convertesc la diferite noi mişcări religioase trec printr-o perioadă de criză. Desigur, în cazul grupărilor
religioase care propun adepţilor un mediu închis, reţelele interpersonale pot juca un rol mai redus în
recrutarea de noi membri. Dacă luăm doar exemplul oferit de sociologul Ernest Volinn privind un ashram
din New England, doar 12 din cei 52 de respondenţi la chestionarul său aveau apropiaţi printre membri ai
grupării înainte de convertire. 
 Contextualizând la cazul României, având în vedere că multe dintre aceste grupări
reprezintă, prin doctrină şi practici, o prezenţă exotică sau cel puţin nefamiliară românilor, convertirea prin
intermediul relaţiilor sociale este cât se poate de justificată. Totodată, acest tip de prozelitism este foarte
discret, scăpând ochiului critic al mass-mediei sau al instituţiilor statului ori Bisericii, de unde şi opinia
eronată că noile mişcări religioase şi-au diminuat prezenţa în spaţiul românesc. Nu absolutizăm,
considerând că această manieră discretă de prozelitism este prezentă în cazul tuturor noilor mişcări
religioase sau că este singura folosită, însă, având exemplul altor ţări, considerăm că aceasta reprezintă şi
în România, în prezent, cea mai importantă sursă de noi adepţi, sub rezerva că prezenta afirmaţie-
presupunere aşteaptă să fie confirmată de cifre şi cercetări ulterioare. 

Flirty fishing-ul sau seducţia vulgară 

Exemplificăm tehnica seducţiei cu flirty fishing-ul, o practică de prozelitism specifică
grupării Copiii Domnului care a reuşit să atragă atenţia şi totodată să-i oripileze, prin lipsa ei de scrupule,
pe toţi cei care au studiat noile mişcări religioase. Iniţiată în 1973, David Berg o încuraja pe Maria –
consoarta sa – să danseze provocator cu bărbaţii neînsoţiţi din cluburile de noapte, iar ulterior să meargă
cu ei la masa şi să le expună doctrina mişcării. Ulterior, aceasta s-a extins şi a devenit o practică frecventă
a Copiilor Domnului, femeile din grupare fiind încurajate să meargă şi mai departe decât un flirt şi să
ofere favoruri sexuale potenţialilor recruţi, convinse că prin aceasta cresc şansele de convertire şi astfel îşi
mântuiesc şi propriile suflete. De aici s-a ajuns la prostituţie în formă organizată prin îndemnarea
adeptelor să se angajeze la diferite agenţii de escortă sau organizarea propriilor servicii de acest gen. 

21 
Pe scurt, flirty fishing-ul este definit ca „mărturisirea iubirii lui Iisus cu intenţia serioasă de
a folosi sexul sau sex appeal-ul (s.a.) ca momeală, indiferent de loc sau situaţie”. Pornind de la versetul de
la Mt. 4, 19 („Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni”), David Berg fundamentează această
practică pe obligaţia de a împărtăşi tuturor iubirea lui Dumnezeu. Din punct de vedere moral, justifică
această practică prin aceea că nici un procedeu de a-i aduce şi pe alţii la Iisus nu este reprobabil. Femeia
reprezintă, în opinia sa, manifestarea tangibilă a iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni. Apropiatul sfârşit
justifică, în opinia lui David Berg, orice tehnică de misiune, flirty fishing-ul fiind văzut ca o formă de
evanghelizare in extremis şi, totodată, sacrificiul suprem, prin care adepţii demonstrează iubirea lui Iisus
pentru alţii într-o manieră tangibilă. Aceasta pe fondul ideii că diavolul îşi îndreaptă, în prezent, atacul
asupra iubirii: „Acesta este ultimul atac. Pentru a respinge minciuna diavolului că nu există iubire, faceţi
astfel: precum Iisus când a murit şi şi-a desfăcut braţele pe cruce pentru a arăta iubirea lui Dumnezeu în
moarte, la fel când te duci cu un bărbat, desfă-ţi braţele şi picioarele şi oferă-i trupul tău în viaţă şi spune:
«SUNT IUBIREA LUI DUMNEZEU! Nu crezi în Dumnezeu? Priveşte-mă! Am fost creată pentru tine de
iubirea lui Dumnezeu şi eu sunt iubirea lui Dumnezeu! Sunt iubirea lui Dumnezeu»” (s.a.). 
David Berg recunoaşte într-o manieră implicită că flirty fishing-ul reprezintă o formă de
prostituţie sacră, plătită indirect prin darurile Sale de către Dumnezeu, dar care ajută şi la supravieţuirea
financiară a micilor comunităţi familiale. Totodată, aceasta nu este pentru oricine. Pentru că presupune o
abandonare totală în faţa lui Dumnezeu, nu toţi sau mai corect toate femeile o pot face, ci doar cele mai
dedicate cauzei, capabile de sacrificiu total. Aceasta pentru că flirty fishing-ul reprezintă o abandonare a
mândriei, o crucificare, o ucidere a egoismului, o distrugere a reputaţiei din iubire faţă de Dumnezeu. 
Pe lângă numeroasele scrisori ale lui David Berg privind „momeala sexuală”, în 1976
Copiii Domnului a publicat şi un manual intitulat Manualul flirty fishing-ului perfect, iar ulterior seria
Nopţile regelui Arthur, în care este explicată în detaliu această tehnică. Ambele constituiau, de fapt,
publicări ale scrisorilor anterioare ale lui David Berg pe tema flirty fishing-ului, scrisori în care acesta le
sugera explicit adeptelor sale cum să aplice cu succes această tehnică. Dar poate mai scandaloase decât
directivele intime sunt desenele cu conţinut sexual care însoţeau materialele de circulaţie internă emise de
Berg. 
Moïse David recomanda adeptelor sale: „Chiar dacă sunt căsătorite, fetele trebuie să iasă în
haine provocatoare. Sutienele sunt interzise. In discoteci trebuie să danseze în preajma bărbaţilor. [...]
Dacă cineva refuză să cumpere, oferă-i scrisoarea (mesajul) gratis şi este probabil să facă o donaţie şi mai
mare. [...] Nu vă îmbrăcaţi în jeanşi, ci purtaţi haine stilate, care-i impresionează pe oameni. Aspectul este
foarte important; priviţi la cineva cu dragoste şi veţi vedea efectul imediat. [...] Fiţi atente la respiraţie.
Spălaţi-vă regulat pe dinţi şi folosiţi bomboane mentolate, căci o respiraţie urât mirositoare poate
descuraja mulţi contributori.” 
Mesajele lui David Berg sunt chiar mai explicite în ceea ce priveşte ce trebuie să facă o fată
în cameră cu străinul pe care îl recrutează, dar, din raţiuni de decenţă, nu vom intra aici în amănunte. 
Pentru a le încuraja pe adeptele sale să se implice şi mai mult în această formă de
prozelitism, David Berg introduce în toate comunităţile un formular tip (vezi Anexele 8 şi 9) în care să fie
consemnat de către fiecare adeptă numărul celor abordaţi în această manieră, în ce a constat interacţiunea
cu „victima” şi dacă aceasta a devenit membru sau „prieten” al grupării. Pe baza acestor formulare se
realizau ierarhizări ale adeptelor în funcţie de meritele pe care le aveau în atragerea de noi membri. 
James D. Chancellor precizează că, dacă flirty fishing-ul nu a dat rezultate remarcabile în
privinţa prozelitismului, a reuşit totuşi să ofere resurse financiare şi protecţie politică grupării, numeroase
femei din Copiii Domnului angajându-se în relaţii pe termen lung cu bărbaţi bogaţi sau 
22 
influenţi, care le-au furnizat bani, le-au ajutat în problemele legate de imigrare sau le-au oferit protecţie în
faţa represiunilor sociale şi politice. 
În 1987, această practică încetează oficial mai ales datorită pericolului infectării cu HIV.
David Berg interzice contactul sexual cu persoane din afara grupării, exceptându-i pe cei cu care Familia
se află de mai mult timp în strânse legături. În prezent, această hotărâre este în vigoare, orice contact
sexual cu un străin fiind pasibil de a fi pedepsit cu excomunicarea. 
Copiii Domnului estimează că în jur de un milion de oameni – în special bărbaţi – au fost
recrutaţi prin această metodă, iar 200.000 dintre aceştia au avut şi contact sexual cu adeptele mişcării.
Dintre cei 200.000, mai bine de jumătate s-au şi convertit. Aceste date nu sunt în mod necesar şi reale, iar
ceea ce se ştie cu certitudine este că această tehnică de recrutare a adus mari deservicii Copiilor Domnului,
atât ca imagine, cât şi ca funcţionare internă. 
Această practică nu mai are nevoie de nici o evaluare. Dincolo de folosirea femeii ca
instrument sexual pentru a vinde religia, cum subliniază Janet Jacobs, flirty fishing-ul eludează orice
normă minimă de morală. Caracterul ei manipulativ constă tocmai în aceea că apelează la seducţie sub cel
mai vulgar aspect al său.