STELELE

<html>
<head>
</head>
<title> IANA SI ASTRONOMIA
</title>
<body leftmargin="20" rightmargin="20" topmargin="20" bgcolor="MidnightBlue"
text="gold">
<h1 align="center"> * STELELE *
</h1> 
<hr width="60%" color="azure">

 „STELELE sunt lampile cerului.”
 
<hr width="10%" color="azure"/>
<h1 font size="6.5"> CARACTERISTICI GENERALE 
</h1>

<figure>
<img src="stelele.png" alt="Stele" width="440" height="680" align="right">
</figure>
În primul rând, ce sunt stelele? O stea este o bilă uriaşă şi luminoasă,
formată din gaze fierbinţi. Stelele conţin o cantitate mare de hidrogen -
principala lor sursă de energie.
Stelele conţin şi alte substanţe chimice, cum ar fi heliu, nitrogen, oxigen, fier,
nichel şi zinc. Toate componentele unei stele au o consistenţă gazoasă.
Stelele se produc în urma norilor de praf şi gaz care se mişcă în spaţiu. O stea
începe să se formeze atunci când un număr mare de particule de gaz formează un
astfel de nor.
Particulele se învârt în jurul altor particule şi, pe măsură ce grupul devine din
ce în ce mai mare, forţa gravitaţională le uneşte. Astfel, particulele se
transformă într-o bilă gazoasă uriaşă.
Pe măsură ce bila creşte, particulele pun presiune pe cele sub ele şi bila începe
să capete formă. La final, presiune devine suficient de puternică încât să crească
temperatura tuturor gazelor şi să le facă strălucitoare.
Atunci când presiunea şi temperatura sunt foarte ridicate, încep să aibă loc
reacţii nucleare. Gazele devin o stea. Cât durează acest proces? Probabil, câteva
milioane de ani.
Dacă o cantitate mare de materie devine o stea, ea va fi mare, strălucitoare şi

fierbinte. Din cauza temperaturii sale, steaua îşi va arde tot combustibilul
nuclear în circa 100 de milioane de ani.
Dacă o cantitate mică de materie formează o stea, ea va fi mică, estompată şi rece.

Ea îşi va arde combustibilul încet şi poate să strălucească pentru câteva mii de
milioane de ani.
Stelele „împodobesc” cerul nocturn. Pentru un observator terestru ele apar ca
puncte de diverse culori, cu un diametru aparent egal dar cu fluctuații de
luminozitate. Ochiul uman distinge pe cerul nocturn până la circa 6.000 de stele.
Distanța până la stele este măsurată cu ajutorul paralaxei stelare, iar unghiul
rezultat este de ordinul sutelor de miimi dintr-o secundă de arc.
 
<h1 font size="6.5"> EVOLUȚIA STELELOR<a href="https://www.youtube.com/watch?
time_continue=19&v=0YQk45LeOOM&feature=emb_logo"> WOW </a> 
</h1>
<figure>
<img src="ev stele.JPG" alt="EVOLUTIA LOR" width="600" height="600" align="left">
</figure>

 În evoluția unei stele există mai multe faze:

<ul>

<li> Colaps gravitațional: Contracția gravitațională dintr-un nor molecular gigant
aflat în mediul interstelar se accelerează în timp, iar când masa norului este
mare, acest proces ia o formă violentă de prăbușire gravitațională. Temperatura
norului crește, astfel încât norul începe se emită energie; transformându-se într-o
protostea.
*Contracția gravitațională este o fază rapidă de evoluție.*</li>
<li> Stadiul de stea a secvenței principale este faza cea mai lungă din viața unei
stele </li>
<li> Stadiul de stea pitică albă </li>
<li> Stadiul de stea neutronică </li>
<li> Stadiul de gaură neagră</li>
</ul>
 În cea mai mare parte a vieţii lor, stelele se află într-o fază de evoluţie
- secvența principală. Soarele se află în prezent în secvența principală, însă nu
toate stelele din Univers sunt în secvența principală. Atunci când admirăm cerul
nopţii, privim de fapt în trecut. Ați observat vreodată stele roșii pe bolta
cerească? Este posibil ca stelele pe care le-aţi văzut să fi fost deja moarte în
acel moment. De ce? Deoarece aceste stele se află la o distanţă atât de mare de noi
încât este nevoie de foarte mult timp ca lumina vizibilă provenită de la acestea să
ajungă la ochii noștri. 
<h1 font size="6.5"> CLASIFICAREA STELELOR 
 Soarele este steaua centrală a Sistemului Solar. Deși pentru oameni pare a
fi cea mai mare stea care urcă și coboară de pe bolta cerească, nu este și cea mai
mare stea din Univers, ci o stea mijlocie. Ce se vede pe cer este diametrul
aparent, unul dintre multele criterii pentru clasificarea stelelor. 
 După Scara Secchi 
<figure>
<img src="Secchi.JPG" alt="Secchi" width="300" height="400" align="right">
</figure>
 Între 1870 și 1880, unul dintre pionierii spectroscopiei stelare, Abatele
Angelo Secchi a creat Scara Secchi spre a ordona spectrul observat. A dezvoltat
inițial 4 clase de stele 
<ul>
<li>Clasa I: stele albe și albastre cu largi linii de hidrogen greu (clasa modernă
A)</li>
<li>Clasa a II-a : stele galbene – linii de emisie în hidrogen mai scăzute dar
linii metalice stridente (clasele moderne G și K)</li>
<li>Clasa a III-a : stele portocalii spre roșu cu benzi spectrale complexe (clasa
modernă M)</li>
<li>Clasa a IV-a : stele roșii cu importante linii de emisie în Carbon.</li>
<li>Clasa a V-a: linii de emisie (ex: Be, Bf, etc.)</li>
</ul>
 După Clasificarea spectrală Harvard 
 Clasificarea spectrală Harvard, într-o singură dimensiune (temperatura) se
bazează pe liniile de hidrogen sau Seria Balmer emise de stea, a fost dezvoltată în
Observatorul Universității Harvard în 1912 de Annie Jump Cannon și Eduard C.
Pickering.
<figure>
<img src="Annie.JPG" alt="Secchi" width="500" height="500" >
<figcaption> Annie Jump Cannon
</figcaption>
</figure>
<figure>
<img src="Edward.JPG" alt="Secchi" width="500" height="500" >
<figcaption> Edward C. Pickering
</figcaption>
</figure>
Clasele obișnuite sunt listate, în mod normal, de la cea mai caldă la cea mai
rece sunt date în tabelul de mai jos 
<table border="3" cellpadDing="15px" cellspacing="9px" bgcolor="gray">
<tr>
<th> Clasă </th>
<th> O </th>
<th> B </th>
<th> A </th>
<th> F </th>
<th> G </th>
<th> K </th>
<th> M </th>
</tr>
<tr>
<th> Temperatură </th>
<th> 30,000-60,000 K </th>
<th> 10,000–30,000 K </th>
<th> 7,500–10,000 K </th>
<th> 6,000–7,500 K </th>
<th> 5,000–6,000 K </th>
<th> 3,500–5,000 K </th>
<th> 2,000–3,500 K </th>
</tr>
<tr>
<th> Culoare convențională</th>
<th> albastru </th>
<th> alb-albastru </th>
<th> alb </th>
<th> alb-gălbui </th>
<th> galben </th>
<th> portocaliu </th>
<th> roșu </th>
</tr>
<tr>
<th> Culoare aparentă </th>
<th> albastru </th>
<th> alb-albastru spre alb </th>
<th> alb </th>
<th> alb </th>
<th> galben </th>
<th> galben-portocaliu </th>
<th> roșu portocaliu </th>
</tr>
<tr>
<th> Masă </th>
<th> 60 Mo </th>
<th> 18 Mo </th>
<th> 3.1 Mo </th>
<th> 1.7 Mo </th>
<th> 1.1 Mo </th>
<th> 0.8 Mo </th>
<th> 0.3 Mo </th>
</tr>
<tr>
<th> Rază </th>
<th> 15 Ro </th>
<th> 7 Ro </th>
<th> 2.1 Ro </th>
<th> 1.3 Ro </th>
<th> 1.1 Ro </th>
<th> 0.9 Ro </th>
<th> 0.4 Ro </th>
</tr>
<tr>
<th> Luminozitate </th>
<th> 1,400,000 Lo </th>
<th> 20,000 Lo </th>
<th> 80 Lo </th>
<th> 6 Lo </th>
<th> 1.2 Lo </th>
<th> 0.4 Lo </th>
<th> 0.04 Lo </th>
</tr>
<tr>
<th> Linii de Hidrogen </th>
<th> slabe </th>
<th> medii </th>
<th> puternice </th>
<th> medii </th>
<th> slabe </th>
<th> foarte slabe </th>
<th> foarte slabe </th>
</tr>
<tr>
<th> % din secvența principală </th>
<th> ~0.00003% </th>
<th> 0.13% </th>
<th> 0.6% </th>
<th> 3% </th>
<th> 7.6% </th>
<th> 12.1% </th>
<th> 76.45% </th>
</tr>
</table>
 După Clasificarea spectrală Yerkes 
<figure>
<img src="luneta.JPG" alt="Luneta" width="500" height="500" align="right" >
<figcaption> Luneta de la Observatorul din Yerkes
</figcaption>
</figure>
 Clasificarea spectrală Yerkes sau MKK, acronim care provine de la numele
autorilor sai, este un sistem de clasificare a spectrului stelar introdus în 1943
de William Wilson Morgan, Phillip C. Keenan and Edith Kellman toți de la
Observatorul din Yerkes. Clasificarea se bazează pe liniile spectrale proporționale
cu gravitatea care se găsește la suprafața stelei și se bazează pe luminozitate,
total diferit de clasificarea Harvard care se bazează pe temperatura la suprafață.
Mai târziu, în 1953, după câteva revizuiri la lista standard de stele și la
criteriile de clasificare această clasificare a fost redenumită MK (de la
inițialele lui William Wilson Morgan și ale lui Phillip C. Keenan) Cum raza unei
stele gigant este mult mai mare decât cea a unei stele pitice, în timp ce masele
lor greu se pot compara, gravitatea și astfel și densitatea gazului precum și
presiunea asupra suprafeței unei stele gigant este mult mai mică decât la o stea
pitică. Aceste diferențe se manifestă prin forma efectului luminozității care poate
afecta și lungimea și intenistatea liniilor spectrale care astfel sunt măsurate
greșit.

<ul>
<li>I supergigante
<ul>
<li>Ia-0 (hipergiagnte sau supergigante extrem de luminoase, adaugate ulterior)
Exemplu: Eta Carinae</li>
<li>Ia (supergigante luminoase), Exemplu: Deneb (A2Ia)</li>
<li>Iab (supergigante luminoase intermediare)</li>
<li>Ib (supergigante mai puțin luminoase), Exemplu: Betelgeuse (M2Ib)</li>
</ul></li>
<li>II gigante luminoase
<ul>
<li>IIa, Exemplu: β Scuti (HD 173764) (G4 IIa)</li>
<li>IIab Exemplu: HR 8752 (G0Iab:)</li>
<li>IIb, Exemplu: HR 6902 (G9 IIb)</li>
</ul></li>
<li>III gigante normale
<ul>
<li>IIIa, Exemplu: ρ Persei (M4 IIIa)</li>
<li>IIIab Exemplu: δ Reticuli (M2 IIIab)</li>
<li>IIIb, Exemplu: Pollux (K2 IIIb)</li>
</ul></li>
<li>IV subgigante
<ul>
<li> IVa, Exemplu: ε Reticuli (K1-2 IVa-II </li>
</ul></li>
<li>IVb, Exemplu: HR 672 A (G0.5 IVb)</li>
<li>V stelele din secvența principală (pitice)
<ul>
<li>Va, Exemplu: AD Leonis (M4Vae)</li>
<li>Vb, Exemplu: 85 Pegasi A (G5 Vb)</li>
</ul></li>
<li>VI subpitice (utilizate rar)</li>
<li>VII pitice albe (utilizate rar)</li>
</ul>
</body>
</html>

STELELE

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

STELELE

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

<html>

Dacă o cantitate mare de materie devine o stea, ea va fi mare, strălucitoare şi

Dacă o cantitate mică de materie formează o stea, ea va fi mică, estompată şi rece.

S-ar putea să vă placă și