Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Note de curs

Lect. dr. Snejana SULIMA

Bibliografie utilizată:
BÎRSAN, Corneliu, Convenţia europeana a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Ediţia 2,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010. CHIRIŢĂ, Radu, Convenţia europeană a drepturilor omului.
Comentarii şi explicaţii, ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008. CROITORU, Mirela Steluţa,
Dreptul de proprietate în jurisprudenţa CEDO, Editura Hamangiu, 2010. RENUCCI, Jean-
François, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, Bucureşti 2009.
SUDRE, Frédéric, Droit européen et international des droits de l’homme, 10e édition revue et
augmentée, PUF, Paris, 2011. BOGDAN, Dragoş Sebastian, SELEGEAN, Mihai, Drepturi si
libertăţi fundamentale în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura ALL Beck,
Bucureşti, 2005. POPESCU, Corneliu-Liviu, Drepturile de procedură in jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului (2001-2002), Editura ALL Beck, Bucureşti, 2003.

Drepturi cu caracter primordial pentru persoane

Dreptul la viaţă
Art. 2 CEDO
Text
1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în
mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal când
infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care
aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă :
a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale ;
b. pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute ;

1
c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.

Calificare
 Drept primar
 Inspiraţie: Declarația Universală a Drepturilor Omului (DUDO), art. 3
 Parte din “nucleul dur” al CEDO
 Unul dintre elementele fundamentale ale patrimoniului comun al statelor membre
 Drept suprem şi atribut inalienabil al fiinţei umane
 Protecţia eficientă a dreptului la viaţă este condiţie esenţială pentru exercitarea tuturor
celorlalte drepturi.

Respectare absolută
Statele au “datoria primordială de a garanta dreptul la viaţă prin instituirea unei legislaţii penale
concrete care să descurajeze atingerile aduse persoanei şi care să se sprijine pe un mecanism de
aplicare conceput pentru prevenirea, reprimarea şi sancţionarea încălcărilor”.
Kilic c. Turcia; Mahmut Kaya c. Turcia
Dreptul la viaţă – valoare fundamentală a societăţii
McCann c. Regatul Unit
Valoare supremă pe scara drepturilor omului pe plan internaţional
Streletz, Kessler şi Krenz c. Germania
Preeminenţă în raport cu alte drepturi
Pretty c. Regatul Unit

Obligaţia negativă a statului

 Să se abţină de la atingerea dreptului la viaţă
 Moartea nu poate fi provocată nimănui cu intenţie

Uciderea din culpă

Iniţial Comisia a apreciat că uciderea din culpă nu încalcă art. 2
X c. Belgia (1969)
În urma unor critici, ea şi-a nuanţat poziţia limitându-se la controlul legalităţii utilizării forţei,
fără a cerceta intenţia persoanei în cauză.
Stewart c. Regatul Unit (1984)
Ulterior Curtea admite posibilitatea de angajare a responsabilităţii statului în caz de ucidere din
culpă.

2
 Ilhan c. Turcia (2000)

Obligaţiile pozitive ale statului

De a lua măsurile necesare pentru protejarea vieţii
Naddaf c. RFG; L.C.B. c. Regatul Unit; Osman c. Regatul Unit; Demiray c. Turcia; Keenan c.
Regatul Unit
În cazul problemelor de sănătate publică statele trebuie să-şi asume anumite precauţii
Association X c. Regatul Unit; X c. Irlanda; X c. Austria; Cipru c. Turciei; Khokhlich c.
Ucraina; McGlinchey c. Regatul Unit; Henaf c. Franţa; Tarariyeva c. Franţa
În cazul problemelor de securitate autorităţile trebuie să intervină activ pentru a garanta
efectivitatea dreptului la viaţă
W c. Regatul Unit

Statul este obligat:

Să implementeze o legislaţie eficace, care să califice ca infracţiuni omuciderile voluntare comise
de particulari sau de agenţi ai statului acţionând în afara puterilor lor oficiale.
Öneryildiz c. Turcia
Să instituie un cadru legal aplicabil în spitale sau să instaureze un sistem eficient care să permită
stabilirea cauzei decesului persoanelor plasate sub responsabilitatea profesioniştilor sănătăţii.
Calvelli şi Ciglio c. Italia
Să instituie un sistem efectiv de supraveghere a poliţiei în cazul acţiunii acesteia în raport cu
persoanele reţinute.
Taïs c. Franţa

Ancheta la care conduce recurgerea la forţă cauzatoare de moarte din partea agenţilor statului
Trebuie să fie:
 Eficientă
 Completă
 Imparţială

Cu scopul de a:
 Clarifica situaţia
 Identifica eventualii responsabili
McCann c. Regatul Unit, Cipru c. Turcia, Cicek c. Turcia, High Jordan c. Regatul Unit,
Natchova şi alţii c. Bulgaria, Akkum şi alţii c. Turcia

3
Lipsa anchetei constituie în sine o violare a art. 2.
Kaya c. Turcia, Ognyanova şi Tchoban c. Bulgaria, Scavuzzo-Hager c. Elveţia, Ataman c.
Turcia, Byrzykowski c. Polonia, Bazorkina c. Rusia, Estamirov c. Rusia, Luluyev c. Rusia, Anter
şi alţii c. Turcia

Criteriile efectivităţii anchetei:

Independenţa anchetatorilor în raport cu agenţii statului implicaţi în evenimente.
Gülec c. Turcia, Ugur c. Turcia, McShane c. Regatul Unit, Slimani c. Franţa, Rivas c. Franţa
Ancheta trebuie să permită să se determine dacă forţa folosită a fost sau nu justificată
Avsar c. Turcia, Gül c. Turcia
Ancheta trebuie să fie rapidă, desfăşurată în timp util, însă, pentru a fi şi eficientă, se va desfășura
în timpul necesar în circumstanțele date. Termenul se va aprecia în funcție de complexitatea cauzei.
Kilic c. Turcia, Cakici c. Turcia, Ertak c. Turcia, Jordan c. Regatul Unit, Khachiev şi alţii c.
Rusia, Taïs c. Franţa
Controlul public al anchetei şi al rezultatelor acesteia trebuie să fie satisfăcător
pentru a garanta răspunderea celor responsabili.
Öneryildiz c. Turcia
Apropiaţii victimei trebuie să aibă posibilitatea de a participa la investigaţie pentru a-și proteja în
mod eficient interesele legitime.
Shanagan c. Regatul Unit, Kelly şi alţii c. Regatul Unit
Chiar dacă art. 2 priveşte activităţile statului de natură să pună în pericol viaţa persoanelor din
conţinutul lui nu se poate deduce o obligaţie pozitivă a statului de a împiedica orice violenţă
potenţială, povara astfel impusă statului ar deveni excesivă şi insurmontabilă.
Tanribilir c. Turcia, X c. Regatul Unit, X c. Irlanda, X c. Irlanda şi Regatul Unit, Osman c.
Regatul Unit

Protecţia vieţii specifică unor categorii de persoane

Deţinuţii
Specificitatea reiese din faptul că deţinuţii se află în custodia și sub control direct al autorităţilor
care au obligaţia de a-i proteja.
Slimani c. Franţa, Rivas c. Franţa

Autorităţile trebuie să acţioneze din oficiu în momentul în care cauza le este supusă atenţiei, fără a
fi necesară o plângere prealabilă din partea rudelor.

4
Rudele trebuie implicate în procedură astfel încât să îşi poată proteja interesele legitime (ex.
Franţa permite rudelor să se constituie parte civilă cu titlu incident într-o anchetă de acest fel).
McKerr c. Regatul Unit, Slimani c. Franţa

Expulzarea cu risc de execuţie capitală

Potrivit jurisprudenţei relativ recente (2005) există o încălcare a art. 2 atunci când expulzarea
intervine în pofida unui risc confirmat de a muri.
Bader şi alţii c. Suedia, Hussun şi alţii c. Italia
Nu va exista încălcare a art. 2 atunci când statul către care se face expulzarea nu a abolit pedeapsa
capitală însă oferă garanţii guvernamentale controlabile privind excluderea pedepsei cu
moartea în cauză.
Salem c. Portugalia, Zoub Saoudi c. Spania

Dispariţiile forţate
Curtea a conchis că “dispariţia” persoanelor deţinute constituie o încălcare a art. 2, mai ales, în
cazul absenţei unei anchete din partea autorităţilor.
Timurtas c. Turcia, Cipru c. Turcia, Aydin Eren c. Turcia, Mikheyev c. Rusia, Bazorkina c.
Rusia

Cooperarea dintre state

În contextul protejării valorilor care reies din art. 2 statele au o obligaţie de cooperare cu alte
state. Lipsa de cooperare a statului pârât constituie o neîndeplinire distinctă a obligaţiilor sale.
Timurtas c. Turcia

Frontierele dreptului la viaţă

Începutul dreptului la viaţă

 Convenţia nu defineşte cu precizie limitele temporare ale dreptului la viaţă
 Curtea rămâne foarte prudentă în interpretarea acestei limite
Întreruperea voluntară a sarcinii
Comisia a apreciat că avortul este compatibil cu art. 2 al. 1 din perspectiva protejării sănătăţii
mamei.
X c. Regatului Unit

5
Termenul “orice persoană” nu este asociat de către Comisie cu “copilul care urmează să se
nască”
X c. Regatului Unit
Concluzia Curţii este că statele au o anumită putere discreţionară în acest domeniu, marja de
apreciere fiind una largă.
X c. Norvegia
În unele situații Curtea a reușit să deplaseze dezbaterea acestui subiect pe terenul libertăţii de
expresie. Orice injoncţiune care restrânge libertatea de a comunica sau primi informaţii cu privire la
avorturile practicate în afara teritoriului naţional este contrară art. 10.
Open Door şi alţii c. Irlanda
Curtea a evitat să se pronunţe asupra dreptului la viaţă a fetusului lăsând marja de apreciere
statelor.
Open Door şi alţii c. Irlanda, Boso c. Italia, Vo c. Franţa

Sfârşitul vieţii
 Este dificil să se dea o apreciere reieşind din art. 2.
 Chestiuni pertinente în acest domeniu se raportează cu precădere la eutanasie.
 Poziţia judecătorului european cu privire la dreptul de a muri, fie de mâna unui terţ, fie cu
asistenţa unei autorităţi publice, este că acesta nu se poate deduce din art. 2.
Pretty c. Regatul Unit.

Eutanasia
 Refuzul depenalizării eutanasiei nu poate constitui o violare a art. 2, totuşi, în ipoteza
depenalizării acceptate în anumite condiţii, acest articol nu este încălcat.
 Condiţii imperative:
- bolnavul să fi făcut cererea în mod conştient şi voluntar
- starea sa medicală să fie ireversibilă
- să fie exercitat un control efectiv.

Sinuciderea deţinutului
Art. 2 poate fi invocat în cazul unui deţinut numai dacă autorităţile, cunoscând riscurile, nu iau
măsuri adecvate pentru a proteja viaţa deţinutului.
Keenan c. Regatul Unit

6
Dacă ancheta nu a îndeplinit exigenţele esenţiale de promptitudine, diligenţă, iniţiativă din partea
autorităţilor statului şi de control public, nesatisfăcând astfel criteriile minime de efectivitate,
Curtea consideră art. 2 încălcat.
Trubnikov c. Rusia

Limitări ale art. 2

 Executarea unei sentinţe capitale pronunţată de un tribunal pentru o infracţiune
sancţionată astfel de lege.
 Recurgerea la forţă absolut necesară pentru a asigura apărarea oricărei persoane
împotriva violenţei ilegale.

Eliminarea pedepsei cu moartea

 Abolire parţială a pedepsei cu moartea (1983-1985):
- Ptc. nr. 6 a abolit pedeapsa cu moartea pe timp de pace (art. 1).
- Acceptând posibilitatea prevederii pedepsei cu moartea pentru acte comise în timp de război
sau de pericol iminent de război (art. 2).

 Abolire totală a pedepsei cu moartea (2002-2003):

- Ptc. nr. 13 prevede abolirea pedepsei cu moartea în orice situaţie, fără derogări (cf. art. 15
CEDO) şi rezerve (cf. art. 57 CEDO).
 O posibilitate de denunţare a Ptc. nr. 13, sau chiar a CEDO, persistă în virtutea art. 58
CEDO.

Aplicarea principiului legitimei apărări

 Pericolul trebuie să fie grav şi actual.
 Riposta necesară şi proporţională cu pericolul.
 Se referă doar la protejarea persoanelor nu şi a bunurilor.
McCann şi alţii c. Regatului Unit

Recurgerea la forţă mai poate fi justificată de :

 O arestare legală.
 Împiedicarea evadării unei persoane legal deţinută.
 Reprimarea unei revoluţii sau insurecţii conform legii.
Stewart c. Regatul Unit

7
Proporţionalitatea se apreciază în raport de:
 Pericolul pentru vieţile umane şi integritatea corporală
 Natura scopului urmărit
 Natura situaţiei
Wofgram c. RFG, Stewart c. Regatului Unit, McCann şi alţii c. Regatul Unit

O nouă justificare - lupta împotriva terorismului.

Dreptul de a nu fi supus torturii şi altor tratamente sau

pedepse inumane sau degradante
Art. 3 CEDO

Text
Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.
Inspiraţie
 Articolul 5 DUDO:
“Nimeni nu va fi supus torturii, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.”
 Text apropiat, PIDCP art. 7:
“Nimeni nu va fi supus torturii şi nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.
În special, este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimţământul său, unei experienţe
medicale sau ştiinţifice.”
 Convenţii specifice:
Convenţia ONU pentru prevenirea torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante (1984 → 1987)
Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante (1987 → 1989)

Caracter
 Interdicţie majoră, absolută, fără posibile restrângeri sau derogări chiar şi în cazul
terorismului sau crimei organizate.
Aksoy c. Turcia, Soering c. Regatul Unit, Chahal c. Regatul Unit, Labita c. Italia ,
Selmouni c. Franţa, Indelicato c. Italia

8
  Drept intangibil.
 Atribut inalienabil al fiinţei umane.
 Valoare fundamentală a unei societăţi democratice.
Soering c. Regatul Unit

Obligaţiile statului
 Negativă, de abţinere
 Pozitivă, de protecţie

Obligaţia negativă
 Să nu practice tortura
 Să nu aplice tratamente inumane sau degradante
 Să se abţină de la provocarea unor leziuni grave persoanelor aflate sub jurisdicţia lor.
Pretty c. Regatul Unit, A. c. Regatul Unit, Z şi alţii c. Regatul Unit , Kudhla c. Polonia

Obligaţie pozitivă
Să protejeze toate persoanele aflate sub jurisdicţia lor indiferent dacă situaţia periculoasă are
loc în afara jurisdicţiei acestora
Kirkwood c. Regatul Unit, Soering c. Regatul Unit
Să apere integritatea fizică a persoanelor private de libertate în orice situaţie.
Persoanele rănite în timpul arestării sau detenţiei trebuie îngrijite în mod corect, fără
discriminări.
Ilhan c. Turcia, H. c. Elveţia, Algür c. Turcia, Cipru c. Turcia
 Instituirea unei legislaţii adecvate pentru a asigura o protecţie eficientă a integrităţii fizice,
mai ales prin intermediul unui cadru juridic şi administrativ al recurgerii la forţă de către
reprezentanţii forţelor de ordine.
Makaratzis c. Grecia, Tzekov c. Bulgaria

Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a tratamentelor sau pedepselor inumane sau
degradante
 Deschisa spre semnare la 26 noiembrie 1987 şi intrată în vigoare în 1989.
 Semnată şi ratificată de toate statele membre.
 Semnificaţie: mecanism nejudiciar cu caracter preventiv.
 Scop: ameliorarea protecţiei persoanelor private de libertate.

9
  Instituie un Comitet european pentru prevenirea torturii şi a tratamentelor sau
pedepselor inumane sau degradante

Comitet european pentru prevenirea torturii şi a tratamentelor sau pedepselor inumane sau
degradante (CTP)

 Funcţie: organizarea unor vizite regulate la locurile de detenţie, în afara vizitelor periodice.
 Scop: asigurarea unei protecţii mai eficiente a persoanelor private de libertate împotriva
relelor tratamente.
 Împuternicit să efectueze vizite în orice loc care se află sub jurisdicţia părţilor unde
persoanele sunt private de libertate, fără a fi existat în mod necesar o plângere.
 Nu are funcţii judiciare: nu se poate pronunţa asupra încălcării eventuale a unor
instrumente internaţionale pertinente.
 Poate formula recomandări evaluând faptele constatate cu ocazia vizitelor efectuate.
 Nu poate efectua acte procedurale (ex. să asculte martori), iar dacă o anchetă suplimentară
se dovedeşte necesară, nu poate decât să sugereze acest fapt statului în cauză solicitându-i
să îl informeze cu privire la rezultate, poate efectua vizite noi, în acelaşi context.

Rolul CPT
 Nu are vocaţia de a condamna statele.
 Poate îmbunătăţi eventual protecţia persoanelor private de libertate prin sfaturi avizate.
 Dacă statul în cauză nu colaborează, Convenţia prevede posibilitatea de a face o declaraţie
publică, ca măsură cu caracter excepţional (Turcia 15 decembrie 1992, privind condiţiile de
detenţie).
Efecte
 Recomandările CPT nu sunt publicate cu excepţia cazului în care statul consimte, situaţie în
care vor fi publicate şi propriile sale observaţii (vezi raportul cu privire la vizita efectuată la
aeroportul Roissy-Charles de Gaulle).
 Deşi recomandările nu sunt urmate de consecinţe Comitetul îşi poate publica raportul cu
titlu de sancţiune (declaraţia publică privind Republica Cecenă, iulie 2001; Republica
Moldova, iulie 2009)
Definiţii
În absenţa unei clarităţi a art. 3, definirea s-a conturat pe baza jurisprudenţei.
Nu există o separare clară între aceste comportamente, distincţia bazându-se pe o diferenţă de
intensitate şi nu de natură.

10
Tratament degradant
- Act care produce persoanei în cauză, în ochii altora sau ai săi, o umilire sau o punere într-o
situaţie de inferioritate ori obligarea unei persoane să acţioneze contra voinţei şi
conştiinţei sale, care să atingă un minim de gravitate.
- Umilire grosieră în faţa altora a unei persoane, care poate fi obligată să acţioneze împotriva
voinţei sau conştiinţei sale.
Campbell şi Cosans c. Regatul Unit, Tyrer c. Regatul Unit, Raninen c. Finlanda

Un tratament este considerat degradant dacă este de natură să inspire victimei sentimente de
teamă, de angoasă şi de inferioritate, care o umilesc şi o înjosesc.
Kudhla c. Polonia

Din această categorie fac parte şi:

Ofensele, în special măsurile vexatorii
Hutardo c. Elveţia, Valasinas c. Lituania
Ofensele cu caracter rasist
Hilton c. Regatul Unit

Noţiunea nu a fost extinsă asupra altor forme de discriminare, privind etniile şi minorităţile
lingvistice.
Affaire des Tziganes Kalderas DR 11/221, 1979, X c. Austria
Precum și la diferenţele de tratament care ţin de regimul juridic al filiaţiei sau al identităţii sexuale.
Marckx c. Belgia, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali c. Regatul Unit

Condiţii de viaţă înjositoare

 Contrare respectării demnităţii umane şi uneori discriminatorii, caracterizate drept
tratamente degradante.
 Uneori atrase de caracteristicile date de originea etnică, rasă şi religie.
 Constrângeri care reies din: izolare, libertate de circulaţie restrânsă, supraveghere.
 Fără perspective de refacere sau extindere a comunităţii.
Cipru c. Turcia

Pedepsele corporale în cadrul şcolii pot fi considerate tratamente degradante.

Campbell şi Cosans c. Regatul Unit, Costello-Roberts c. Regatul Unit

11
Din perspective medicale - tratament medical experimental efectuat fără acordul subiectului,
fiind, în acelaşi timp nou şi riscant.
X c. Danemarca
Suferinţele legate de o boală incurabilă care condamnă bolnavul la o moarte în condiţii deosebit
de penibile nu poate fi considerat tratament degradant dincolo de obligaţiile pozitive ale statului
de protecţie a vieții.
Pretty c. Regatul Unit

Tratament inuman
Tratament care provoacă în mod voluntar grave suferinţe mintale sau fizice.
Selçuk şi Asker c. Turcia, Tyrer c. Regatul Unit
Interogatoriile “aprofundate”, în cazul folosirii organizate a violenţei care exprimă o
“practică administrativă”, caracterizate prin repetitivitate şi toleranţă oficială.
Irlanda c. Regatul Unit
Brutalitatea poliţiei în cazul unei arestări sau reţineri, sau în raport cu contenciosul legat de
străini sau deţinuţi.
Klaas şi alţii c. Germania, Tomasi c. Franţa, Rivas c. Franţa

Modalităţi
Dispariţia forţată atât în ceea ce priveşte persoana în cauză, cât şi pentru rudele apropiate în
anumite circumstanţe.
Cipru c. Turcia, Bazorkina c. Rusia
Administrarea de vomitiv în mod forţat.
Jalloh c. Germania
Distrugerea de case şi de bunuri indiferent de motive.
Selçuk şi Asker c. Turcia
Pedeapsa cu moartea pronunţată în urma unui proces neechitabil.
Öcalan c. Turcia

Cele 5 tehnici speciale de interogare prevăzute de legea engleză, privind combaterea

suspecţilor de terorism:
- interogarea suspectului obligat să stea în “poziţie de stres”, în picioare, cu faţa lipită de
perete, cu mâinile şi picioarele depărtate;
- acoperirea permanentă a capului cu un sac negru de pânză, exceptând perioada
interogatoriilor;

12
 - “picătura chinezească”: obligarea reclamanţilor de a suporta un zgomot strident, la intervale
de câteva secunde;
- privarea de somn;
- privarea de hrană şi de apă.
Irlanda c. Regatul Unit

Tortură
Acel tratament inuman, care provoacă suferinţe fizice sau mintale de o cruzime deosebită.
Irlanda c. Regatul Unit
Definiţia a fost asociată uneori şi cu scopul faptei: obţinerea unor informaţii sau aplicarea unei
pedepse.
Dikme c. Turcia
În calificarea faptei CEDO se raportează şi la efectele ei deosebit de grave.
Aksoy c. Turcia

Caracteristici
Sunt deliberate, provocând suferinţe deosebit de grave şi crude.
Irlanda c. Regatul Unit, Aksoy c. Turcia

Convenţia este interpretată “în lumina condiţiilor de viaţă actuale”.

Selmouni c. Franţa

Interzicerea torturii a devenit o regulă imperativă de drept internaţional, iar Convenţia este
interpretată obligatoriu în lumina prevederilor internaţionale din care face parte.
Diferenţe
Diferenţa ţine doar de intensitate.
Tortura: forma cea mai gravă a tratamentului, este, în acelaşi timp, un tratament inuman şi unul
degradant, în formă agravată.
Tratamentul inuman: forma intermediară ca intensitate.
Tratamentul degradant: forma cea mai “uşoară”, de o intensitate redusă în raport cu celelalte.

Pedeapsa cu moartea
Atrage calificarea în lumina art. 3 dacă o astfel de pedeapsă este însoţită de o perioadă lungă
petrecută pe “culoarul morţii” în condiţii extreme, cu angoasă omniprezentă şi crescândă a
executării pedepsei capitale.

13
 Ilaşcu şi alţii c. Moldova şi Rusia

Domeniul art. 3
Cunoaşte un câmp de aplicare vast.
Nu se extinde însă la situaţiile de sărăcie extremă, neatingând pragul de gravitate extrem.
Van Volsem c. Belgia
Judecătorii au admis totuşi principiul cf. căruia dacă nivelul pensiilor sau al altor prestaţii
sociale nu mai este în măsură să garanteze un nivel de viaţă minim, statul poate fi constrâns
în sensul art. 3.
Larioşina c. Rusia

Persoane protejate:
Persoane expuse unui pericol
Persoane private de libertate

A. Persoane expuse unui pericol

Criteriu specific de interpretare raportat la atingerea unui prag minim de gravitate.
Irlanda c. Regatului Unit, Soering c. Regatul Unit
Aprecierea minimului depinde de ansamblul circumstanţelor cauzei.
Irlanda c. Regatului Unit, Dougoz c. Grecia
Judecătorii iau în considerare intensitatea suferinţelor provocate victimelor.
Tyrer c. Regatul Unit, Soering c. Regatul Unit

Pragul suferinţei provocate

Se apreciază in concreto, în funcţie de “ansamblul elementelor cauzei”.
Se iau în considerare: natura şi contextul tratamentului sau pedepsei; modalităţile de executare;
durata; efectele psihologice şi mentale; sexul; vârsta; starea de sănătate a victimei.
Tomasi c. Franţa, Soering c. Regatul Unit, Indelicato c. Italia, Guzel Sahin şi alţii c. Turcia

Extinderea aplicării
Caracterul absolut al dreptului garantat prin art. 3 a dus la extinderea aplicabilităţii şi la pericolul
care emană de la persoane sau grupuri de persoane care nu au o funcţie publică, dincolo de
originea statală => „efectul orizontal” al aplicării Convenției
Ahmed c. Austria, HLR c. Franţa

14
B. Persoanele private de libertate
Statul trebuie să se asigure că toţi încarcerații sunt deţinuţi cu respectul demnităţii umane, dincolo
de suferinţele inerente detenţiei.
Thomas Mac Feelay c. Regatul Unit, Peers c. Grecia, V. c. Regatul Unit, Kaja c. Grecia
Arthur Hilton c. Regatul Unit, Valasinas c. Lituania, Iwanczuk c. Polonia, Nevmerjitski c.
Ukraina

Statele au o dublă obligaţie:

- Să nu impună deţinuţilor condiţii care să poată fi calificate drept rele tratamente.
- Să asigure condiţii de detenţie conforme cu demnitatea umană.
Peers c. Grecia, Dougoz c. Grecia, Kalashnikov c. Rusia, Cembauer c. Croaţia, Kadikis c.
Letonia, Mamedova c. Rusia, Frolov c. Rusia, Vincent c. Franţa

Deţinuţii în vârstă şi/sau bolnavi

Menţinerea detenţiei devine imposibilă dacă devine inconciliabilă cu starea de sănătate sau cu
vârsta deţinutului, dacă provoacă o agravare a stării de sănătate sau creează sentimente de
angoasă, de inferioritate şi de umilinţă suficient de puternice pentru a constitui rele tratamente.
Farbtuhs c. Letonia, Gelfmann c. Franţa, Rivière c. Franţa, Papon c. Franţa, Mouisel c.
Franţa

Purtarea cătuşelor de către un deţinut bolnav

Nu este în sine contrară art. 3.
Herczegfalvy c. Austria, Raninen c. Finlanda
Nu trebuie însă depăşit ceea ce e considerat în mod rezonabil ca necesar, în special, în ceea ce
priveşte riscul de evadare, de leziuni sau pagube.
Hénaf c. Franţa, Mouisel c. Franţa

Frontierele interzicerii relelor tratamente

Interioară:
- se referă la pedeapsa propriu-zisă şi la modalităţile de aplicare a acesteia.
Exterioară:
- se referă la aplicarea art. 3 dincolo de o pedeapsă sau de modalităţi de aplicare a acesteia.
Frontiere interioare
Izolarea în celulă, măsură de gravitate deosebită, nu este în sine contrară art. 3, decât dacă
intervine în asemenea condiţii încât poate duce la distrugerea personalităţii.

15
 Ensslin, Baader şi Raspe c. RFG, Treholt c. Norvegia
Izolarea senzorială completă combinată cu o izolare socială totală se consideră disproporţionată.
Van der Ven c. Olanda, Ramirez-Sanchez c. Franţa
Condiţiile materiale de detenţie proaste cu consecinţele care decurg de aici în planul condiţiilor
sanitare.
Alver c. Estonia
Frontiere exterioare
Pedepsele corporale aplicate unui copil de tatăl vitreg.
A. C. Regatul Unit
Relele tratamente aplicate de codeţinuţi pot atrage răspunderea autorităţilor fără a antrena pentru
acestea o povară excesivă.
Pantea c. România, Keenan c. Regatul Unit
Obligaţiile privesc autorităţile statului chiar dacă tratamentele sunt aplicate de particulari.
D.P. şi J.C. c. Regatul Unit, E şi alţii c. Regatul Unit
Absenţa măsurilor penale destinate să asigure o protecţie efectivă împotriva violului constituie o
încălcare a obligaţiilor pozitive care incumbă statului pârât.
M.C. c. Bulgaria
Străinii
S-a precizat că orice măsură de îndepărtare din teritoriu, care poate expune străinul în cauză
torturii sau tratamentelor inumane sau degradante în ţara de destinaţie, este contrară art. 3.
Soering c. Regatul Unit, Chamaiev şi alţii 12 c. Georgia şi Rusia, X c. RFG, Denizci şi alţii
c. Cipru

Dovada relelor tratamente

Se poate proceda la o anchetă la locul faptelor. Se ţine cont de criteriul “probei dincolo de orice
îndoială rezonabilă”
Irlanda c. Regatul Unit, Labita c. Italia, R.L. Şi M.-J.D. C. Franţa

Curtea a considerat pretenţiile reclamantului ca fiind dovedite atât timp cât statul în cauză nu a adus
proba contrarie.
Tomasi c. Franţa, Ribitsch c. Austria, Aydin c. Turcia

Obligaţie procedurală consacrată jurisprudenţial

Nerespectarea acestei obligaţii este în sine o violare a art. 3.

16
Statul a cărui agenţi sunt suspectaţi de încălcare trebuie să demareze imediat o anchetă oficială
vizând:
- să identifice şi sa pedepsească responsabilii.
- să permită părţii vătămate un acces efectiv la procedura de anchetă.
Assenov şi alţii c. Bulgaria, Boicenco c. Moldova, Ilhan c. Turcia

Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate

Art. 4 CEDO

Text
1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire.
2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie.
3. Nu se consideră "muncă forţată sau obligatorie" în sensul prezentului articol :
a. orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de art.
5 din prezenta convenţie sau pe durata libertăţii condiţionate ;
b. orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză serviciul militar din motive de
conştiinţă în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului
militar obligatoriu ;
c. orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea
comunităţii ;
d. orice muncă sau serviciu care fac parte din obligaţiile civice normale.

Inspiraţie
Art. 3 DUDO: “Nimeni nu va fi ţinut în sclavie, nici în servitute; sclavagismul si comerţul cu
sclavi sunt interzise sub toate formele lor.”
Text apropiat: Art. 8 PIDCP: “1. Nimeni nu va fi ţinut în sclavie; sclavia şi comerţul cu sclavi,
sub toate formele, sunt interzise.
2. Nimeni nu va putea fi ţinut în servitute.
3. a) Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie;
b) alineatul a) al prezentului paragraf nu poate fi interpretat ca interzicând, în ţările în care
anumite infracţiuni pot fi pedepsite cu detenţiunea însoţită de muncă forţată, executarea unei
pedepse de muncă forţată, pronunţată de un tribunal competent;
c) nu se consideră „muncă forţată sau obligatorie“ în sensul prezentului paragraf:

17
 (i) orice muncă sau serviciu, neindicate în alineatul b), cerute în mod normal unui individ
deţinut în virtutea unei decizii legale a justiţiei sau eliberat condiţionat în urma unei asemenea
decizii;
(ii) orice serviciu cu caracter militar şi, în ţările în care obiecţia de conştiinţă este admisă,
orice serviciu naţional cerut în virtutea legii celor care ridică obiecţii de conştiinţă;
(iii) orice serviciu cerut în cazurile de forţă majoră sau de sinistre care ameninţă viaţa sau
bunăstarea comunităţii;
(iv) orice muncă sau orice serviciu care fac parte din obligaţiile cetăţeneşti normale.

Texte speciale
Societatea Naţiunilor, Convenţia privind sclavia, 25 septembrie 1926 → 9 martie 1927,
amendată de Protocolul ONU din 7 decembrie 1953 → 7 iulie 1955.
ONU, Convenţia suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, a traficului cu sclavi şi a
instituţiilor şi practicilor analoge sclaviei din 7 septembrie 1956 → 30 aprilie 1957.
ONU, Convenţia pentru suprimarea traficului de persoane şi a exploatării prostituţiei
altora din 21 martie 1950 → 25 iulie 1951.
Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 50 privind reglementarea unor sisteme
particulare de recrutare a muncitorilor indigeni din 30 iunie 1936.

Definiţie
 Nu reiese explicit din art. 4 CEDO.
 Convenţia de la Geneva (1926) defineşte sclavia ca “statutul sau condiţia unei persoane
asupra căreia este exercitată orice putere sau toate puterile ataşate dreptului de
proprietate”, iar comerţul cu sclavi ca:
- totalitatea actelor implicate în capturarea, procurarea sau cedarea unei persoane cu
intenţia de a o reduce la sclavie;
- toate actele implicate în procurarea unui sclav, în vederea vânzării sau schimbului;
- toate actele implicate în cedarea prin vânzare sau schimb a unui sclav procurat în vederea
vânzării sau schimbului;
- toate actele de comerţ sau transport de sclavi

Robia
Robia este definită ca o formă particulara a sclaviei (Bîrsan, 2010, apud J. Velu, R. Ergec, 1990),
distincţia având la bază nivelul aservirii; robia cuprinde pe lângă obligaţia de a furniza servicii şi pe
cea de a locui pe proprietatea altuia fără posibilitate de schimbare.

18
 Van Droogenbroeck c. Belgia
Este o formă deosebit de gravă a negării libertăţii.
Van Droogenbroeck c. Belgia
Apare ca o obligaţie de a presta servicii în condiţii de constrângere, fiind strâns legată de noţiunea
de sclavie.
Paul Seguin c. Franţa
Diferenţa între sclavie şi robie se regăseşte în identificarea totală cu atributul dreptului de
proprietate asupra unei persoane în cazul primei situaţii, dincolo de o anumită “stare de
dependenţă” caracteristică celei de a doua.

Convenţia suplimentară ONU (1956) defineşte:

 “Persoana de condiţie aservită” ca fiind în situaţia de aservire pentru datorii –
perpetuarea situaţiei de debitor prin neluarea în considerare a serviciilor la lichidarea
datoriei sau servicii prestate pe durată nelimitată cu caracter nedefinit;
 “Servajul” – obligaţia pentru o persoană de a trăi şi de a munci pe terenul ce aparţine altei
persoane şi de a furniza acesteia, contra unei remuneraţii sau gratuit, anumite servicii
determinate, fără a-şi putea schimba condiţia.
 Instituţiile juridice pe baza cărora o femeie este promisă sau dată în căsătorie de familia sa
sau cedată unor terţi de către soţul ei sau transmisă terţilor prin succesiune, la moartea
soţului
 Cedarea minorilor unor terţi, în vederea exploatării acestora.

Cazuri care nu intră sub incidenţa art. 4 CEDO

 Punerea la dispoziţia autorităţilor, ca măsură limitată în timp şi revizuibilă printr-o hot.
judecătorească ca urmare a unui proces penal.
Van Droogenbroeck c. Belgia
 Obligarea deţinuţilor de a presta muncă pentru societăţi private, în executarea unui contract
pe care acestea l-au încheiat cu administraţia penitenciară.
21 deţinuţi c. Germania
 Angajarea voluntară, cu consimţământul părinţilor, a unui copil de 15 ani în armata
britanică, fără posibilitatea de a se elibera înaintea vârstei de 27 de ani, a fost considerată o
situaţie care ţine de statutul de soldat.

Munca forţată sau obligatorie

 Conceptele nu sunt definite expres de CEDO.

19
  Comisia şi CtEDO au preluat în jurisprudenţă definiţiile care reies din convenţiile
internaţionale specifice în această materie:
- Cv. OIM nr. 29 cf. căreia aceasta înseamnă “orice muncă sau serviciu pretins unei
persoane sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care acea persoană nu s-a oferit de
bunăvoie”;
- Cv. OIM nr. 105 prin care statele semnatare se angajează să abolească munca forţată sau
obligatorie şi să nu recurgă la ea sub nicio formă:
a) ca măsură de constrângere sau de educaţie politică ori sancţiune pentru opinii
politice;
b) ca metodă de mobilizare şi de utilizare a mâinii de lucru, în scopul dezvoltării
economice;
c) ca măsură de disciplină a muncii;
d) ca pedeapsă pentru participarea la greve;
e) ca măsură de discriminare rasială, socială, naţională sau religioasă.
Caractere
 Potrivit Comisiei munca este forţată sau obligatorie dacă cel care o prestează este obligat
la aceasta împotriva voinţei sale şi dacă obligaţia este injustă, opresivă sau constituie o
situaţie ce nu putea fi evitată.
X şi Y c. Germania, X c. Germania, X c. Olanda, Ackerl şi alţii c. Austria, Doyen c. Franţa
 Potrivit CtEDO termenul “forţată” evocă ideea de constrângere fizică şi morală, iar cel
de “obligatorie” nu poate reieşi dintr-o obligaţie juridică (ca o muncă executată în baza unui
contract încheiat în mod liber) ci să fie vorba despre o muncă pretinsă sub ameninţarea
unei pedepse, împotriva voinţei celui care o prestează, pentru care aceasta nu s-a oferit de
bunăvoie; aceasta poate deveni obligatorie chiar şi pe parcursul desfăşurării, chiar dacă nu
avea acest caracter de la început.
Van der Mussele c. Belgia

Situaţii care nu constituie muncă forţată sau obligatorie:

 Suspendarea beneficiului unei alocaţii de şomaj pentru refuzul celui interesat de a
accepta un loc de muncă.
X c. Olanda (1976)
 Obligaţia impusă notarilor de a percepe onorarii reduse atunci când instrumentează acte
notariale pentru unele asociaţii fără scop patrimonial.
X c. Germania (1979)

20
  Activitatea profesională depusă de un avocat în cadrul asistenţei judiciare remunerate
totuşi într-o cotă “rezonabilă”.
X c. Germania (1976)
 Obligaţia impusă unui judecător de a îndeplini fără retribuţie suplimentară, atribuţiile
colegilor lor absenţi de la serviciu, obligaţie ce rezultă din condiţiile desfăşurării unei
activităţi liber consimţite.
X c. Olanda (1994)
 Munca avocaţilor desemnaţi “din oficiu” ca apărători în anumite procese.
Van der Musselle c. Belgia

Situaţii în care Curtea a constatat încălcarea art. 4 CEDO

 Pe motivul existenţei “muncii forţate” : când o minoră, la data faptelor, adusă dintr-o altă
ţară, a fost obligată să muncească timp de mai mulţi ani într-o familie cu mai mulţi copii,
fără niciun repaus şi fără a fi plătită pentru activitatea prestată.
Siliadin c. France
 Existenţa unor condiţii de aservire: obligaţia de a presta o muncă forţată în fiecare zi a
săptămânii, câte 15 ore pe zi, fără retribuţie, fără forme legale în ţara unde se desfăşoară,
cu teama constantă de a fi arestată în orice moment de poliţie.
Siliadin c. Franţa

Traficul de fiinţe umane sub incidenţa art. 4 CEDO

 Cf. Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie noţiunea “tradiţională” de
sclavie a evoluat cuprinzând “diferite forme contemporane de aservire”.
 Bază - exercitarea oricărei puteri asupra unei persoane
 Factori relevanţi:
- existenţa unui control al deplasărilor unei persoane ca un aspect al controlului “fizic şi
psihologic” exercitat asupra ei,
- luarea unor măsuri pentru a împiedica persoana în cauză să scape de un astfel de control,
- exploatarea sexuală a unei persoane,
- supunerea la muncă forţată a persoanei.
 Pe baza constatărilor TPI, CtEDO a arătat că traficul de fiinţe umane, prin natura şi
scopul pe care îl urmăreşte “se bazează pe puterile conferite de dreptul de a stăpâni”;
 În cadrul lui persoanele sunt tratate ca “mărfuri ce pot fi cumpărate” sau vândute, sunt
supuse la muncă forţată, adesea fără a fi remunerate ori cu o remuneraţie modică, cel mai
frecvent în industria sexului, dar nu numai;

21
  El implică stricta supraveghere a activităţilor victimelor, ale cărui mişcări sunt
circumscrise unui spaţiu determinat.
Caracteristici ale traficului de fiinţe umane:
 Uzul violenţei şi al ameninţărilor împotriva victimei.
 Victimele sunt obligate să trăiască şi să muncească în condiţii deosebit de precare.
Efecte:
 Aduce atingeri grave demnităţii umane şi libertăţii fundamentale a victimelor.
 Incompatibil cu noţiunea de “societate democratică” şi cu valorile apărate de CEDO.
 CtEDO a considerat că nu este necesar să identifice dacă traficul de fiinţe umane reprezintă
o formă a “sclaviei”, a “robiei” ori a “muncii forţate sau obligatorii” în sensul art. 4. ea a
statuat cu valoare de principiu că, prin caracteristicile sale esenţiale evocate, traficul de
persoane intră în domeniul de aplicare a acestui text.
Rantsev c. Cipru şi Rusia
Obligaţii ale statelor
 Să adopte o legislaţie naţională prin care să asigure o protecţie adecvată şi efectivă a
victimelor directe ori potenţiale ale acestui trafic.
 Să ia măsuri privitoare la stricta reglementare a activităţilor sub a căror acoperire este
practicat adesea traficul de fiinţe umane, pe lângă sancţiunile penale aplicabile
traficanţilor.
 Obligaţiile pozitive ale statelor se vor raporta la circumstanţele fiecărui caz, avându-se în
vedere situaţiile în care autorităţile statului “au fost” sau “ar fi trebuit să fie conştiente”
despre existenţa unor circumstanţe ce pot duce la apariţia unui risc pentru anumite
persoane de a fi supuse traficării sau exploatării, fără ca statele să fi luat măsurile pentru a
evita “materializarea” acestui risc, în aceste circumstanţe se va considera art. 4 încălcat.
 Obligaţia de a lua anumite “măsuri operaţionale” nu poate fi interpretată ca fiind de natură
să impună ”îndatoriri imposibile sau disproporţionale” pentru stat.
Rantsev c. Cipru şi Rusia
 Necesitatea declanşării investigaţiilor privind aceste fapte nu poate fi supusă condiţiei
existenţei unei plângeri prealabile a victimei sau a rudelor ei apropiate, un anumit indiciu
ajuns la cunoştinţa autorităţilor statale fiind suficient pentru declanşarea “din oficiu a
investigațiilor.
Investigaţiile trebuie să fie
 efective,
 efectuate de alte persoane decât cele implicate în circumstanţele cauzei,
 să ducă la identificare şi pedepsirea autorilor implicaţi în traficul de fiinţe umane,

22
  aceasta fiind o obligaţie de mijloace şi nu de rezultat.

Situaţii exceptate cf. art 4, al. 3

Munca desfăşurată nu este considerată forţată sau obligatorie în sensul CEDO în următoarele
cazuri:
a. Când munca se desfăşoară în timpul detenţiei sau al liberării condiţionate în condiţiile
legii.
b. În cazul serviciului cu caracter militar sau a activităţilor alternative acestuia.
c. Pentru îndeplinirea unui serviciu în caz de criză sau de calamitate.
d. Pentru îndeplinirea obligaţiilor civile normale.

a. Munca desfăşurată în timpul detenţiei sau al liberării condiţionate

Situaţii:
 Munca impusă în mod normal să reiasă din aplicarea condiţiilor prevăzute de art. 5 CEDO
sau persoana să se afle în stare de libertate condiţionată.
 Reieşind din art. 5 :
- Muncă care poate fi aplicată persoanelor care vagabondează (art. 5, al. 1, e)
De Wilde, Ooms şi Versyp c. Belgia
- Munca impusă minorului “deţinut legal pentru educarea sa sub supraveghere (art. 5,
al.1, lit. d)
X c. Elveţia (1979)

Aceste situaţii nu impun pentru state:

 Obligaţia remunerării muncii prestate de persoanele deţinute.
 Obligaţia afilierii lor la un sistem de securitate socială.
X c. Germania (1968)

b. Serviciul cu caracter militar sau servicii alternative acestuia

 Se referă la munca desfăşurată, în condiţii normale, în timpul serviciului militar obligatoriu
în statele unde acesta este reglementat ca atare. Depăşirea condiţiilor normale poate atrage
incidenţa art. 4, al. 2 – munca fiind calificată drept forţată sau obligatorie.
 Munca desfăşurată de persoanele care, din motive de conştiinţă, vor fi exceptate de la
serviciul militar obligatoriu, pentru suplinirea acestui serviciu, în ţările unde legea prevede
acest lucru. Această ipoteză nu atrage însă obligaţia ţărilor de a prevedea o astfel de

23
 posibilitate a unui serviciu alternativ. Iar pronunţarea unei pedepse pentru refuzul serviciului
militar nu constituie o încălcare a art. 9 CEDO.
Johansen c. Norvegia

c. Munca depusă pentru îndeplinirea unui serviciu în caz de criză sau de calamitate
 Potrivit jurisprudenţei CtEDO a intrat sub incidenţa acestei prevederi a art. 4, al. 3, c)
situaţia în care un medic dentist a fost trimis într-o regiune nordică din Norvegia pentru a-şi
practica profesia, în temeiul unei legi naţionale care avea drept scop acoperirea tuturor
zonelor ţării de astfel de medici, o situaţie asimilată de fosta Comisie “unui caz de criză ce
ameninţă bunăstarea comunităţii”.
 Munca astfel desfăşurată nu putea fi considerată forţată, chiar dacă era vorba despre un
serviciu obligatoriu, având în vedere remuneraţia satisfăcătoare şi durata de timp
limitată, ea nu comporta aplicaţii discriminatorii iar obligaţia nu era injustă şi opresivă.
Comisie, Iversen c. Norvegia

d. Îndeplinirea obligaţiilor civile normale

 Convenţia nu defineşte această situaţie cu caracter foarte general.
 În aceste condiţii, fosta Comisie a decis că obligaţia impusă angajaţilor, fără contraprestaţie,
de a percepe impozite şi contribuţii asupra salariilor lucrătorilor lor “nu este o muncă
obligatorie şi nu depăşeşte obligaţiile civile normale”.
X c. Austria (1976)
Potrivit doctrinei (Bîrsan, 2010) situaţia în discuţie poate cuprinde:
- Lupta împotriva unui incendiu sau a altor calamităţi,
- Obligaţia de a participa la unele activităţi urgente impuse într-o situaţie dată, fără a fi
vorba despre o situaţie de criză sau de calamitate naturală,
- Prestarea activităţii de jurat în ţările în care funcţionează curţile cu juraţi, etc.
Potrivit CtEDO munca “normală” în sine poate fi “anormală” dacă este impusă prin
discriminarea persoanelor sau a grupurilor de persoane chemate s-o îndeplinească.

24
 Dreptul la libertate şi siguranţă
Art. 5 CEDO

Text
1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu
excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale :
a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent ;
b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri
pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute
de lege ;
c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente,
atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive
temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea
acesteia ;
d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau
despre detenţia sa legală, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii competente ;
e. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală
contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond ;
f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legale ale unei persoane în scopul împiedicării
pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de
extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen şi într-o limbă pe care o
înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de § 1 c) din prezentul articol trebuie
adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea
atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul
procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii a prezentării persoanei în cauză la
audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în
faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi
să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.
5. Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui
articol, are dreptul la reparaţii.

25
Inspiraţie
 Art. 3 DUDO: “Orice fiinţă umana are dreptul la viaţă, la libertate și la securitatea
persoanei sale.”
 Art. 9 DUDO: “Nimeni nu trebuie sa fie arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar.”

Caracteristici:
 Este unul dintre articolele care constituie “nucleul dur” al Convenţiei, alături de art. 6, 8 şi
10, reglementând unul dintre drepturile esenţiale în societăţile democratice.
Engel ş.a. c. Olanda
 Protejează dreptul la libertate fizică a persoanelor împotriva arestării abuzive.
Lawless c. Irlanda
 Va exista o privare de libertate şi atunci când este fapta unei persoane de drept privat,
statul având obligaţia de a sancţiona un astfel de comportament şi între particulari.
Storck c. Germania, Riera Blume ş.a. c. Spania
 Presupune protecţia contra ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice în dreptul la
libertate.
 Nu este un drept absolut şi deci poate suporta anumite limitări, care reies din acelaşi
articol 5.
 Are o intensitate mult mai mare decât “simple restricţii ale libertăţii de circulaţie”
prevăzute de art. 2 din Protocolul nr.4.
 În aprecierea încadrării în conceptul de privare de libertate se ţine cont, în fiecare caz, de
mai mulţi factori precum: tipul, durata, efectele, modalităţile.
Guzzardi c. Italia

Întindere
 Privarea de libertate intervine atunci când libertatea de mişcare suferă atingeri atât de
serioase încât este golită de substanţă.
Guzzardi c. Italia, Amuur c. Franţa, Ashingdane c. MB
Criterii care califică lipsirea de libertate drept privare de libertate în sensul art. 5
Cele de natură obiectivă sunt:
 restricţionarea raporturilor unei persoane cu terţii.
 imposibilitatea temporară a părăsirii unei anumite zone determinate.
Cele de ordin subiectiv se referă la:
 sentimentul de izolare.
 imposibilitatea de a desfăşura o viaţă normală.

26
Alte modalităţi
 O privare de libertate există şi în cazul arestului la domiciliu sau în cazul când o persoană
îşi poate părăsi domiciliul doar sub o escortă militară.
Giulia Manzoni c. Italia
 În sensul interpretării convenţiei nu este considerată privare de libertate situaţia celor
eliberaţi condiţionat care au obligaţia de a se prezenta periodic la o secţie de poliţie.
Weeks c. MB
 Diferite sunt încadrările lipsirii de libertate atunci când se referă la situaţia militarilor:
- interdicţia de a părăsi cazarma sau punctul de pază nu constituie ingerinţe în libertatea
fizică a militarului
- dacă militarul este închis într-o celulă, se poate vorbi despre privare de libertate.
Engel ş.a. c. Olanda

Condiţii ale caracterului licit:

A. Prevederea legală a măsurii luate în legislaţia naţională a statului care o aplică.
B. Înscrierea acestei măsuri între cele promovate expres de Convenţie.

A. Prevederea legală a măsurii

 Impune verificarea caracterului licit al măsurii prin raportare la prevederile de drept
intern aplicabile. Astfel, orice încălcare a regulilor legale interne, de fond sau de
procedură duce la constatarea încălcării art. 5.
Quinn c. Franţa, Benham c. MB, Winterwerp c. Olanda, Ashingdane c. MB, Bozano c.
Franţa
 Dacă persoana este deţinută în baza unei decizii judiciare, constatarea ulterioară a unei
erori de judecată nu modifică caracterul licit al deţinerii şi nu afectează validitatea detenţiei
până la acel moment.
Benham c. MB
 Competenţa verificării conformităţii măsurii cu legislaţia internă aparţine autorităţilor
naţionale, cu toate acestea, Curtea poate exercita un anume control pentru a verifica dacă
dreptul intern a fost respectat şi dacă acest drept este conform Convenţiei.
Bouamar c. Belgia, Winterwerp c. Olanda

Măsura care conduce la privarea de libertate a unei persoane trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:
 Să fie exercitată de o autoritate.

27
  Să nu aibă un caracter arbitrar.
Winterwerp c. Olanda

Garanţiile care înlătură caracterul arbitrar sunt:

 Accesibilitatea şi precizia legii naţionale care permite privarea de libertate.
 Previzibilitatea consecinţelor pe care o faptă ar putea să le atragă, conform legii.
Gusinskiy c. Rusia
 O garanţie în plus este neadmiterea posibilităţii privării de libertate decât în baza unei
norme care constituie izvor intern de drept (ex. nu se poate face în baza unei cutume
judiciare dacă aceasta nu constituie izvor de dr. intern).
Frommelt c. Liechtenstein

B. Înscrierea măsurii în cazuri prevăzute expres de Convenţie

O condiţie limitativă prin raportare concretă la cazurile înscrise în al. 1 al art. 5 din Convenţie.
a) Detenţia legală bazată pe o condamnare pronunţată de către un tribunal competent;
b) Arestarea sau deţinerea legală pentru nesupunere la o hotărâre pronunţată conform legii, de
către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzută de lege;
c) Arestarea sau reţinerea în vederea aducerii unei persoane în faţa autorităţii judiciare
competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când
există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau
să fugă după săvârşirea acesteia;
d) Detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau detenţia sa legală,
în scopul aducerii sale în faţa autorităţilor competente;
e) Detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a
unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f) Arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe
un teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori extrădare.

a. Detenţia legală bazată pe o condamnare pronunţată de către un tribunal competent

 Vizează cazul persoanei deţinute legal după condamnare de către un tribunal competent.
 În ceea ce priveşte noţiunea de condamnare, aşa cum a fost ea precizată de jurisprudenţa
europeană, reprezintă nu numai o declarare a vinovăţiei care decurge din stabilirea legală a
unei infracţiuni, dar şi aplicarea unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.
Trebuie deci să existe o legătură de cauzalitate între condamnare şi detenţie.

28
  O măsură preventivă sau de siguranţă nu intră în această categorie, o astfel de măsură
reprezentând o simplă protecţie socială împotriva stării periculoase a anumitor persoane.
 Condamnarea trebuie să fie emanaţia unui tribunal, printr-un act prezentând toate
garanţiile necesare. Detenţia să aibă loc în temeiul deciziei judecătorului, ca urmare a
acestei decizii.
 Hotărârea judecătorească de condamnare, în baza căreia este deţinută o persoană, trebuie să
fie pronunţată după un proces echitabil. Totuşi nu orice încălcare a dispoziţiilor art. 6 din
Convenţie (dreptul la un proces echitabil) atrage după sine şi o încălcare a art. 5 cu privire la
legalitatea detenţiei suportată în urma condamnării. Pentru a atrage încălcarea art. 5,
inechitabilitatea trebuie să fie deosebit de gravă şi să vizeze substanţa dreptului la un
proces echitabil.
Weeks c. MB, Van Droogenbroeck c. Belgia, Guzzardi c. Italia, Bozano c. Franţa, Ilaşcu
ş.a. c. RM şi Rusia

b. Detenţia unei persoane în vederea garantării executării unei obligaţii

 Se referă la impunerea privării de libertate a unei persoane de către o instanţă cu scopul de
a asigura executarea unei obligaţii civile sau legale.
Situaţii:
- refuzul de a plăti o amendă stabilită de către o instanţă;
- refuzul de a se supune unui examen medical;
- refuzul de a respecta obligaţia de a nu părăsi localitatea sau ţara.
Obligaţiile legale sunt cele precum:
- exercitarea serviciului militar obligatoriu,
- deţinerea unui act de identitate,
- redactarea declaraţiilor vamale,
- supunerea la un control vamal,
- locuirea într-o zonă determinată.
 Detenţia unei persoane în scopul realizării unui control psihiatric necesar unei anchete
penale, atunci când persoana în cauză refuză de două ori să se supună benevol acelui
control.
 În oricare dintre acestei situaţii obligativitatea trebuie să rezulte dintr-o prevedere strict
determinată în textul unei legi.
Berlinski c. Polonia, Worwa c. Polonia, Engel ş.a. c. Olanda

29
c. Arestarea preventivă
 Permite statelor să dispună privarea de libertate a unei persoane suspectate de comiterea
unei infracţiuni în cadrul unei proceduri penale.
 Fundamentul juridic: suspiciunea că persoana ar fi comis o infracţiune.
 Statul trebuie să probeze faptul că actele materiale care i se reproşează persoanei deţinute
întrunesc conţinutul constitutiv al unei infracţiuni determinate.
 Justificare: necesitatea prezentării suspectului în faţa unei instanţe care să decidă asupra
fondului acuzaţiei penale îndreptate împotriva sa.
 Totuşi este perfect compatibilă cu prevederile convenţiei situaţia când, ulterior arestării, se
constată de către organele de anchetă nevinovăţia persoanei arestată preventiv sau dacă
intervin impedimente juridice – precum prescripţia, amnistia ori dezincriminarea – care
nu mai permit continuarea procesului penal.
Lukanov c. Bulgaria, Brogan c. MB, Murray c. MB, Gusinskiy c. Rusia

Condiţii:
 Să existe motive verosimile pentru a crede că aceasta a comis o infracţiune.
 Realitatea, sinceritatea şi veridicitatea suspiciunilor existente contra unei persoane.
 Din decizia judiciară de arestare trebuie să rezulte atât îndeplinirea condiţiilor legale
privind existenţa infracţiunii, cât şi motivele pe care se fondează instanţa pentru a
considera că există suspiciuni întemeiate privind comiterea unei infracţiuni.
Caracter de excepţie
 Privarea de liberate a unei peroane trebuie considerată totuşi o măsură de excepţie.
 Având în vedere că orice persoană este considerată nevinovată până la decizia definitivă
de condamnare, arestarea unei persoane nu poate fi dispusă doar în baza unei suspiciuni
că aceasta a comis o infracţiune.
 Ipoteze care se justifică necesitatea detenţiei unei persoane:
- riscul de fugă,
- riscul de a împiedica desfăşurarea normală a procesului,
- riscul de a comite o altă infracţiune,
- protecţia ordinii publice.

Arestarea preventivă a unui minor

 Trebuie utilizată doar ca ultimă soluţie.
 În circumstanţe absolut excepţionale.
 Trebuie să fie cât mai scurtă posibil.

30
  Minorii trebuie să fie deţinuţi separat de persoanele majore arestate.
Nart c. România

d. Privarea de libertate a minorilor (sub 18 ani)

Permite detenţia unui minor necesară:
 Educaţiei acestuia – în interesul minorului.
 Pentru conducerea sa în faţa unei autorităţi competente – din necesităţi ale organelor de
stat.
Textul se răsfrânge asupra următoarelor situaţii:
 Detenţia unui minor într-o instituţie educaţională specializată atunci când este dispusă de
către o instanţă competentă în acest sens.
 Internarea minorilor necesară din punct de vedere medical (internarea unui minor într-o
instituţie psihiatrică fără acordul părinţilor, dar necesară pentru tratarea unor probleme
psihice).
 Privarea de libertate a unui minor care a comis un act ilicit, deţinut într-o instituţie
medicală sau într-o instituţie educaţională, pentru a asigura prezenţa sa în faţa unei
instanţe.
Suzie Koniarska c. MB

e. Privarea de libertate a bolnavilor contagioşi, alienaţilor, alcoolicilor, toxicomanilor sau a

vagabonzilor.
 Justificare:
- necesitatea asigurării protecţiei siguranţei publice.
- interesul persoanelor în cauză.
Alienaţia persoanelor care justifica privarea lor de libertate trebuie să fie stabilită de o manieră
probantă. Natura bolii trebuie demonstrată în faţa autorităţilor naţionale competente pe baza unei
expertize medicale obiective. În acelaşi timp, tulburările mintale trebuie să aibă o amploare
suficientă pentru a justifica internarea, iar prelungirea stării de privare de libertate nu poate avea loc
decât dacă persistă aceste tulburări.
În scopul evitării internărilor psihiatrice arbitrare statele trebuie să respecte următoarele reguli
generale:
 Starea medicală a persoanei internate trebuie dovedită cu o expertiză medicală
independentă, exceptând situaţiile de urgenţă, când internarea trebuie să fie urmată de o
confirmare pe calea unei expertize;

31
  Maladia psihică trebuie să prezinte o gravitate suficientă pentru starea bolnavului sau
pentru societate, pentru a justifica internarea sa;
 Internarea nu se poate prelungi decât dacă boala persistă;
 Dacă internarea riscă să se prelungească pe termen nedeterminat, ea trebuie să fie
controlată periodic de către o instanţă de judecată;
 Bolnavul trebuie internat într-o instituţie medicală specializată pentru tratarea bolnavilor
psihic.

Vagabonzii
 În sensul hotărârilor curţii sunt acele persoane care nu au:
- nici un domiciliu cert,
- nici mijloace de subzistenţă
- nu exercită în mod obişnuit nici o meserie sau profesie.

În raport cu detenţia acestora Curtea a trebuit să analizeze ipoteze în care persoanele deţinute au
cerut ele însele prelungirea detenţiei, s-a impus concluzia cf. căreia dreptul consacrat prin art. 5
este unul la care persoana nu poate renunţa în mod valabil, astfel există o violare a acestuia atunci
când detenţia ilicită a unei persoane este realizată cu acordul acesteia.
De Wilde, Ooms şi Versyp c. Belgia

Detenţia bolnavilor contagioşi

În raport cu legalitatea detenţiei ea poate surveni cu respectarea a două condiţii:
- răspândirea bolii sa fie periculoasă pentru sănătatea şi siguranţa publică;
- să nu existe alte măsuri mai puţin riguroase care să permită evitarea detenţiei.
Enhorn c. Suedia

Detenţia alcoolicilor
În ceea ce priveşte termenul de alcoolic, Curtea utilizează definirea lui în sensul comun desemnând
o persoană dependentă de alcool.
Textul convenţiei permite privarea de liberate a acelor persoane care prezintă pericol social sau au
nevoie de tratament, internarea fiind dispusă în propriul lor interes.
Witold Litwa c. Polonia

f. Privarea de libertate în scopul expulzării sau extrădării

32
Justifică privarea de libertate a persoanei pornind de la necesitatea garantării punerii în
executare a unei decizii de expulzare sau extrădare.
Din jurisprudenţa Curţii reies anumite garanţii pentru persoanele private de libertate din aceste
raţiuni:
 Privarea de libertate a unei persoane devine arbitrară odată cu respingerea cererii de
extrădare introdusă de către un stat terţ.
 Privarea de libertate în vederea expulzării trebuie să fie prevăzută de legea internă.
 Durata termenului detenţiei în aceste condiţii trebuie să fie rezonabilă.
Buzano c. Franta, Dougoz c. Grecia, Kolompar c. Belgia

Garanţiile persoanelor private de libertate

Persoanele private de liberate beneficiază în virtutea art. 5 de o dublă protecţie care reiese din:
I. Garanţii personale
 Dreptul de a fi informat
 Dreptul de a fi despăgubit

A. Dreptul de a fi informat asupra motivelor arestării

Art. 5 al. 2 conţine o garanţie fundamentală contra oricărui posibil abuz de putere care să
conducă la o privare de libertate.
Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt timp şi într-o limbă pe
care o înţelege, de motivele arestării sale şi de orice acuzaţie îndreptată împotriva sa. Informarea
celui privat de libertate este o condiţie esenţială pentru a realiza imperativele egalităţii armelor.
„Arestarea” la care face referire textul acestui articol depăşeşte cadrul unei măsuri cu
caracter penal şi se referă, în realitate, la orice formă de privare de libertate dintre cele enumerate
în cuprinsul primului alineat al acestui articol.
Informarea cuprinde un dublu aspect:
- Juridic – baza legală care justifică detenţia;
- Factual – explicaţiile cu privire la faptele care i se impută, tocmai pentru ca aceasta să poată
contesta legalitatea detenţiei sale.
Van der Leer c. Olanda, Bordovskiy c. Rusia

Modalitatea informării
Curtea a precizat totuşi că acest text nu impune o enumerare exhaustivă a tuturor
motivelor de drept şi de fapt, ci doar a elementelor esenţiale care justifică privarea de libertate.

33
 Pentru a atinge scopul acestei garanţii, explicaţiile trebuie oferite într-o limbă pe care o
înţelege cel vizat, iar documentele care conţin elementele care trebuie comunicate celui privat de
libertate trebuie să fie elaborate într-un limbaj uşor inteligibil pentru o persoană cu o capacitate
intelectuală normală.
Informarea trebuie făcută în cel mai scurt timp, în principiu imediat după privarea de
libertate.
Fox, Campbell şi Hartley c. MB, Bordovskiy c. Rusia, Van der Leer c. Olanda

B. Dreptul de a fi despăgubit în caz de detenţie ilegitimă

Art. 5(5) consacră dreptul oricărei persoane, victimă a violării uneia dintre celelalte
dispoziţii ale acestui articol, de a beneficia de o despăgubire pentru prejudiciul produs prin
privarea sa de libertate ilegitimă.
În această materie Convenţia face trimitere la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a
respecta regulile de fond şi de procedură prevăzute de aceasta.
Atât o violare a regulilor de drept intern, cat şi a celora care reies din art. 5 conduce la
necesitatea stabilirii unor despăgubiri.
 Despăgubirea trebuie stabilită de o instanţă de judecată, astfel, o despăgubire stabilită de
către un alt organ nu este compatibilă cu prevederile art. 5.
 Despăgubirea acordată constă de regulă într-o compensaţie financiară ea trebuind să includă
repararea tuturor categoriilor de prejudicii produse.
Brogan c.MB, Wassink c. Olanda, Fedotov c. Moldova, Pantea c. România

II. Garanţii jurisdicţionale

- Dreptul la un magistrat
- Dreptul la un recurs contra privării de libertate

A. Dreptul la un magistrat
1. Dreptul de a fi adus de îndată în faţa unui judecător sau magistrat
Termenul de „magistrat”, fiind alăturat în text celui de judecător, se referă la un magistrat de
instanţă, care exercită funcţii judiciare. „Magistratul” trebuie să ofere garanţii adecvate funcţiilor
judiciare pe care i le atribuie legea, mai exact trebuie să îndeplinească anumite condiţii care
constituie garanţii pentru persoana arestată. Astfel de cerinţe sunt:
 independenţa faţă de părţi;
 independenţa faţă de puterea executivă;
 obligaţia magistratului de a audia personal pe cel acuzat;

34
  obligaţia magistratului de a examina circumstanţele cauzei şi de a se pronunţa în baza unor
criterii juridice asupra existenţei motivelor care justifică privarea de libertate, iar în lipsa
acestora de a dispune punerea în libertate a persoanei în cauză.
McGroff c. Suedia, De Jong Baljet şi Van den Brink c. Olanda, Aquilina c. Malta

Calitatea magistratului
Din analiza jurisprudenţei la Curte se pot deduce următoarele condiţii pe care trebuie să le
îndeplinească magistratul pentru a avea această calitate:
 să aibă calitatea de magistrat conform dreptului intern
 să aibă competenţa de a se pronunţa asupra legalităţii detenţiei şi, în caz contrar, să dispună
punerea sa în libertate
 să aibă o independenţă completă faţă de părţi şi faţă de executiv.
McKay c. MB, De Cubber c. Belgia, Schiesser c. Elveţia, Huber c. Elveţia, Brincat c. Italia

Celeritatea
Termenul „de îndată” invocă obligativitatea celerităţii prezentării în faţa unui magistrat.
Prin urmare, pentru a fi îndeplinită această obligaţie persoana privată de libertate trebuie să fie
adusă automat în faţa unui judecător, fără a fi nevoie de o cerere prealabilă a persoanei arestate
în acest sens.
Obligaţia statului care reiese din acest al. 3 al art. 5 trebuie realizată imediat sau cu promptitudine,
această obligaţie fiind mult mai strictă decât cea care reiese din al. 4 a aceluiaşi art. şi care vorbeşte
despre „termen rezonabil”.
Van der Sluijs, Zuiderveld şi Klappe c. Olanda, Duinhof şi Duijf c. Olanda, Năstase-
Silivestru c. România, Brogan ş.a. c. MB

2. Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat

Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de al. 1, lit. c) are dreptul de a fi
judecată într-un termen rezonabil sau de a fi eliberată în cursul procedurii.
Problema se pune în cazul duratei arestării preventive şi în această situaţie trebuie să se
ţină cont de faptul că libertatea este principiul în timp ce încarcerarea este excepţia. În plus,
persoana beneficiază întotdeauna de o garanţie esenţială - prezumţia de nevinovăţie. Din aceste
motive arestarea preventivă nu trebuie să fie prea lungă, iar punerea în libertate se impune din
momentul în care menţinerea în detenţie nu mai este rezonabilă.
Wemhoff c. Germania, Neumeister c. Austria

35
Termen rezonabil
Punct de plecare: ziua arestării sau a plasării de către judecător sub mandat de aducere.
Punctul final: ziua în care a fost pronunţată hotărârea cu privire la temeinicia acuzaţiei.

De fiecare dată, durata termenului rezonabil trebuie apreciată in concreto, judecătorii fiind
obligaţi să ia în considerare circumstanţele cauzei şi să se asigure că deţinerea este indispensabilă
pentru un interes public.
Pentru determinarea caracterului rezonabil al acestui termen se ţine seama de următoarele
criterii:
- Durata efectivă a detenţiei;
- Durata arestării preventive în raport de natura infracţiunii, cuantumul pedepsei în caz de
condamnare şi sistemul legal de imputare a arestării preventive asupra pedepsei;
- Efectele de ordin material, moral sau de altă natură, pe care lipsirea de libertate le produce
asupra persoanei reţinute;
- Conduita inculpatului;
- Dificultăţile instrucţiei;
- Modalităţile de desfăşurare a instrucţiei penale.
Wemhoff c. Germania, Vitan c. România

Justificarea măsurii de arest preventiv

Curtea consideră că persistenţa unor motive plauzibile de a suspecta persoana arestată de
comiterea unor infracţiuni este o condiţie indispensabilă pentru regularitatea detenţiei, însă după
o anumită perioadă de timp ea nu mai este suficientă.
După verificarea pertinenţei motivelor invocate de autorităţi la prelungirea detenţiei, Curtea
cercetează atitudinea autorităţilor în sensul depunerii unei diligenţe speciale în faza de urmărire.
Justificarea menţinerii măsurii de arest preventiv se poate fonda pe :
 gravitatea faptelor şi sancţiunea de care o riscă persoana deţinută
 pericolul de sustragere de la anchetă sau de la judecată
 săvârşirea unei noi infracţiuni
 riscul de presiuni asupra martorilor
 necesitatea anchetei şi riscul unei înţelegeri între coacuzaţi
 protecţia ordinii publice
Pantano c. Italia, Al Akidi c. Bulgaria, Wemhoff c. Germania, Letellier c. Franţa, Tomasi c.
Franţa, Neumeister c. Austria, Toth c. Austria, Matznetter c. Austria, Clooth c. Belgia
Imre c. Ungaria, Kemmache c. Franţa

36
B. Dreptul la un recurs contra privării de libertate
Art. 5 (4) precizează că orice persoană lipsită de libertate prin arestare sau detenţie are
dreptul să introducă un recurs, în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen
scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este legală.
Elementele esenţiale ale dreptului garantat prin aceste dispoziţii sunt:
 controlul exercitat de către o instanţă de judecată;
 procedura contradictorie în vederea unui proces echitabil;
 vizarea legalităţii detenţiei în sens larg;
 pronunţarea soluţiei într-un termen scurt.
Bonazzi c. Italia, Zamir c. MB
t

Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie

Art. 8 CEDO

Text
1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a
corespondenţei sale.
2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta
este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru
securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea
faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.

 Inspirat din Declaraţia universală a drepturilor omului (art. 12).

 Alături de dispoziţiile art. 9, 10, 11 protejează drepturi care “semnifică respectul social
datorat individului”.
 Beneficiază de “aplicare pe orizontală” creând drepturi şi obligaţii nu doar în raporturile
unei persoane de drept privat cu autorităţile publice ci şi între persoane de drept
privat. Nu înseamnă însă că o persoană de drept privat poate figura ca şi pârât în faţa Curţii
europene ci că statele au obligaţia de a interveni în raporturile între persoane de drept
privat pentru a garanta respectarea prevederilor art. 8 între acestea. În lipsa intervenţiei statul
poate fi condamnat de către Curte.
X şi Y c. Olanda, Lopez Ostra c. Spania

37
  Definire: “garantează dreptul la intimitate a oricărei persoane fizice, de la momentul
naşterii acesteia până la decesul său, cu excepţia situaţiei în care persoana renunţă valabil
la intimitatea sa”

Domeniu de aplicabilitate
 Viaţa privată
 Viaţa familială
 Domiciliul
 Corespondenţa

Dreptul la respectarea vieţii private

 Definirea depinde de circumstanţele (perioada, mediul, societatea) în care se află subiectul
de drept.
 Respectarea vieţii private trebuie să înglobeze dreptul persoanei de a stabili şi dezvolta
relaţii cu alte persoane, cuprinzând o importantă dimensiune socială.
Niemietz c. Germania

 Judecătorii înţeleg să asigure o protecţie cât mai largă a vieţii private în condiţiile în care
nu este posibilă o delimitare exactă a sferei de întindere a acesteia.
 O delimitare strictă nu este benefică putând duce la excluderea nejustificată a unor ipoteze
din domeniul de incidenţă al art. 8.
 “Viaţa privată” – o noţiune largă şi exhaustivă.
Pretty c. Marea Britanie, Tysiac c. Polonia

Integritatea fizică şi morală a persoanei

 Protecţia vieţii private în cadrul intimităţii personale, se referă, în special, la integritatea
fizică şi morală a persoanei.
X şi Y c. Olanda, Y.F. c. Turcia
 O atingere chiar minoră, adusă integrităţii fizice şi morale a unei persoane este o atingere
adusă dreptului la respectarea vieţii private (ex. un tratament medical forţat).
Storck c. Germania
 O atingere de această natură poate intra sub incidenţa art. 8 în cazul când nu atinge pragul
de gravitate prevăzut de art. 3.
Wainwright c. Marea Britanie, Bensaid c. Marea Britanie, Costello-Roberts c. Marea
Britanie

38
Contenciosul privind filiaţia
 S-a considerat încălcat dreptul la respectarea vieţii private şi de familie imposibilitatea de a
contesta prezumţia legală de paternitate, Curtea apreciind că există o ruptură a justului
echilibru între interesul general al protejării securităţii juridice a legăturilor de familie si
dreptul reclamantului la obţinerea unei reexaminări a prezumţiei legale în lumina probelor
biologice.
Mizzi c. Malta
 S-a constatat o încălcare a art. 8 într-o cauză în care tatăl, a cărui paternitate era prezumată,
după ce a verificat-o prin teste ADN, cu acordul fiicei sale majore, a încercat să schimbe
declaraţia de recunoaştere a paternităţii şi nu a putut în virtutea legislaţiei interne care nu
permitea răsturnarea prezumţiei absolute. Astfel s-a considerat că nu există un raport de
proporţionalitate rezonabil între scopul urmărit de legislaţie şi metodele folosite.
Paulik c. Slovacia
 Refuzul de a redeschide procedura de contestare a paternităţii pe motiv că progresul
ştiinţific nu ar justifica-o a constituit un alt motiv de încălcare a art. 8
Tavli c. Turcia

Protecţia numelui de familie

 Fiind un mijloc de identificare personală, dar şi de legătură cu familia, numele priveşte
atât viaţa privată cât şi pe cea de familie. Este ataşat în principal vieţii private fiind un
mijloc esenţial de individualizare a persoanei.
 Refuzul autorităţilor naţionale de a autoriza o schimbare a numelui intră în sfera controlul
european, statele păstrând totuşi o marjă de apreciere destul de importantă în acest sens.
Această jurisprudenţă fiind extinsă chiar şi la prenume.
Burghartz c. Elveţia, Stjerna c. Finlanda, Mustafa c. Franţa, Guillot c. Franţa
 Totuşi, dreptul la libertatea de alegere a numelui nu este încă recunoscut, statele trebuie
să beneficieze de o anumită marjă de apreciere cu privire la eventualele inconveniente
datorate utilizării unui anumit nume. O reglementare naţională cu privire la schimbările
de nume este întru totul licită chiar dacă poate restrânge libertatea de alegere a
indivizilor.
Stjerna c. Finlanda

Consecinţele căsătoriei asupra numelui de familie şi interzicerea discriminărilor

39
  Este inadmisibilă diferenţa de tratament prin care legislaţia naţională nu permite femeii
păstrarea numelui dinaintea căsătoriei, spre deosebire de bărbat care are libertatea de a-şi
păstra acest nume.
Unal Tekili c. Turcia

Naţionalitatea
 Convenţia europeană privind naţionalitatea (6 noiembrie 1997) vine în prelungirea
dreptului garantat de art. 8, stabilind principiile şi regulile aplicabile în materie de
naţionalitate a persoanelor fizice şi regulile care determină obligaţiile militare în caz de
pluralitate de naţionalităţi.
 Legiuitorul naţional competent în această materie are obligaţiile:
- de a asigura dreptul fiecărei persoane la o naţionalitate, pentru a se evita apatridia şi
situaţiile de privare de cetăţenie, inclusiv în cazul căsătoriei sau divorţului.
- regulile de drept intern nu trebuie să fie discriminatorii, principiul nediscriminării între
resortisanţii săi trebuie să ghideze statul parte, oricare ar fi modul în care naţionalitatea
respectivă a fost dobândită.

Viaţa sexuală
 Cuprinsă în integritatea fizică şi morală a unei persoane.
X şi Y c. Olanda
 Principiul libertăţii vieţii sexuale este puternic afirmat, iar libertatea unora se termină acolo
unde începe libertatea altora. Viaţa privată capătă limite care se referă la publicitatea
anumitor comportamente sexuale, la exercitarea constrângerilor, sau la realitatea unui
pericol pentru persoane (ex. în practicile sado-masochiste).
 Statului îi revine rolul de a reglementa, prin intermediul dreptului penal, practicile care
antrenează vătămările corporale
Laskey, Jaggard şi Brown c. Marea Britanie
 Sub rezervele evocate fiecare are dreptul de a duce o viaţă sexuală așa cum doreşte în
conformitate cu identitatea sa profundă.
Smith şi Grady c. Marea Britanie
 Principiul libertăţii vieţii sexuale are temei în pluralism, toleranţă şi spirit de deschidere
acestea fiind valori cardinale ale democraţiei.
Young, James şi Webster c. Marea Britanie

Cazul minorităţilor sexuale

40
  Homosexualitatea şi transsexualitatea fac în prezent obiectul unui tratament egal.
 Represiunea penală a comportamentelor homosexuale în mediul privat între adulţi care şi-
au dat consimţământul este contrară art. 8.
Dudgeon c. Marea Britanie, Norris c. Irlanda, Modinos c. Cipru
 Relaţiile homosexuale durabile fac parte din viaţa privată.
B. c. Şarea Britanie, Lusting –Prean şi Beckett c. Marea Britanie.
 Orice excludere întemeiată pe orientarea sexuală este o încălcare a dreptului la viaţa
privată
Smith şi Grady c. Marea Britanie, Lusting –Prean şi Beckett c. Marea Britanie
 Discriminarea întemeiată pe orientarea sexuală este contrară Convenţiei încălcând art. 14
coroborat cu art. 8
Salgueiro Da Silva Monta c. Portugalia
 În absenţa unei justificări obiective şi rezonabile, menţinerea unei vârste mai mari pentru
exprimarea consimţământului pentru actele homosexuale decât pentru cele heterosexuale
este contrară CEDO.
L. şi V. c. Austria

Schimbarea identităţii sexuale

 Curtea recunoaşte în prezent implicit o astfel de schimbare după ce, într-o fază anterioară,
apreciase că statele nu aveau obligaţia pozitivă de a stabili un document care să dovedească
noua identitate sexuală.
Rees c. Barea Britanie, Cossey c. Marea Britanie, Sheffield şi Horsham c. Marea Britanie
 Curtea a apreciat că un transsexual care nu poate obţine rectificarea stării sale civile este
într-o situaţie incompatibilă cu respectul datorat vieţii sale private.
B. c. Franţa
 Totuşi, la acel moment, Curtea a apreciat că statul pârât nu şi-a depăşit marja de apreciere
prin faptul că nu a recunoscut pe plan juridic noul sex al transsexualilor operaţi.
X şi alţii c. Marea Britanie
 Printr-o schimbare de jurisprudenţa Curtea impune statelor obligaţia pozitivă de a
recunoaşte juridic conversiunea de sex, ele având o marjă de apreciere care se limitează la
mijloacele puse în aplicare în acest sens.
Goodwin c. Marea Britanie, Van Kück c. Germania

Dreptul la imagine
 Intră în sfera de aplicare a art. 8

41
 Schüssel c. Austria, Von Hannover c. Germania, Sciaccia c. Italia
 Precizând limitele acestui drept în raport cu libertatea de exprimare Curtea a indicat că
viaţa privată trebuie protejată chiar şi în locurile publice, existând totuşi o zonă de
interacţiune între individ şi terţi care, chiar într-un context public, poate ţine de viaţa
privată.
Von Hannover c. Germania, P.G. şi J.H. c. Marea Britanie, Peck c. Regatul Unit.
 Orice persoană chiar şi publică, trebuie să poată beneficia de o “speranţă legitimă” de
protecţie şi de respect a vieţii sale private.
Von Hannover c. Germania
 Statul are obligaţia pozitivă de protecţie a vieţii private şi a dreptului la imagine, iar
progresele tehnice în domeniul înregistrării şi reproducerii datelor personale impune o
vigilenţă sporită din partea statului în acest sens.
 Protejarea reputaţiei şi a dreptului persoanei limitează libertatea de exprimare, interesul
public şi interesul comercial al presei “people” trebuie să cedeze în faţa protejării efective
a vieţii private.
Prisma Presse c. Franţa, Radio France c. Franţa

Datele personale
 Păstrarea datelor personale de către o autoritate publică reprezintă o ingerinţă în dreptul
la respectarea vieţii private. Această practică nefiind admisibilă decât în cazul existenţei
unor garanţii adecvate (controlul Guvernului, al Parlamentului şi a unor instituţii
independente precum mediatorul).
Leander c. Suedia
 În sfera de aplicare a art. 8 intră şi datele de natură publică înregistrate de autorităţile
publice care au fost incluse ulterior în viaţa privată.
Rotaru c. România
 În cauzele privind divulgarea datelor cu caracter personal Curtea acordă autorităţilor
naţionale o anumită libertate pentru a stabili un echilibru corect între interesele publice şi
cele private care se află în concurenţă.
Peck c. Regatul Unit
 Această marjă implică totuşi un control european, iar amploarea sa depinde de factori
precum natura şi importanţa intereselor aflate în joc şi gravitatea ingerinţei.
Funke c. Franţa, Z c. Finlanda

42
Jurisprudenţă
 Nu constituie o încălcare a art. 8 utilizarea informaţiilor consemnate într-un registru
secret al poliţiei în cazul unui examen de aptitudini al unei persoane pentru o sarcină
importantă pentru securitatea naţională: interesele securităţii naţionale prevalează asupra
intereselor individuale ale reclamantului.
Leander c. Suedia
 Constituie o încălcare a art. 8 înregistrarea unei conversaţii telefonice urmată de crearea
unei fişe şi de păstrarea datelor sau pentru păstrarea şi utilizarea datelor personale cu
imposibilitatea de a putea contesta exactitatea acestora.
Amann c. Elveţia, Rotaru c. România
 Într-o societate democratică, existenţa serviciilor de informaţii se poate dovedi legitimă,
dar competenţa de a supraveghea în secret cetăţenii nu este tolerabilă din punctul de vedere
al Convenţiei decât în măsura strict necesară pentru salvgardarea instituţiilor democratice.
Klass şi alţii c. Germania
 Statele dispun de o largă marjă de apreciere, fără ca libertatea de care dispun serviciile de
informaţii în materie de protecţie a securităţii naţionale să fie nelimitată.
Segersted-Wiberg şi alţii c. Suedia

Confidenţialitatea datelor în domeniul sănătăţii

 Comunicarea dosarelor medicale în cadrul unei proceduri poate aduce atingere garanţiei art.
8 dacă în acelaşi timp ingerinţa este disproporţionată.
Z c. Finlanda, M.S. c. Suedia, Panteleyenko c. Ukraina
 Curtea a impus principiul confidenţialităţii informaţiilor asupra sănătăţii ca principiu
esenţial al sistemului juridic al statelor. Această confidenţialitate se impune totodată pentru
a proteja viaţa privată a persoanelor bolnave şi pentru ca acestea să nu îşi piardă
încrederea în serviciile de sănătate.
 Precauţii: comunicarea sau divulgarea unui dosar medical trebuie să fie însoţită de garanţii
adecvate împotriva eventualelor abuzuri şi să tindă la apărarea unui aspect primordial de
interes public, în fapt, pentru a permite urmărirea autorilor infracţiunilor penale sau
pentru a proteja drepturile fundamentale, statele păstrând totuşi o marjă de apreciere
relativ importantă în acest sens.
 Dreptul la respectarea vieţii private presupune garantarea confidenţialităţii datelor în acest
domeniu şi prevede principiul autodeterminării pacientului.
Gaskin c. Marea Britanie

43
  Se impune o prudenţă deosebită în cazul documentelor medicale care ar putea fi prezentate
în cadrul unor dezbateri (procedura de divorţ) şi există o încălcare a art. 8 atunci când
legislaţia internă nu prevede garanţii suficiente în utilizarea unor astfel de date care ţin de
viaţa privată.
L.L. c. Franţa

Supravegherea video în locurile publice

 Se face distincţie între o simplă supraveghere şi înregistrarea şi prezentarea către
public, încălcarea intervine în ultimul caz. Astfel, faptul de a supraveghea actele unei
persoane într-un loc public prin utilizarea unui sistem video fără a înregistra informaţiile
nu antrenează în sine o ingerinţă în viaţa privată a persoanei.
Peck c. Marea Britanie
 Înregistrarea informaţiilor cu caracter sistematic sau permanent poate atrage încălcarea
art. 8 dacă persoana este filmată în secret constituind, în speţă o ingerinţă fără bază legală.
Perry c. Marea Britanie
 Criteriile pentru stabilirea frontierei între domeniul “public” şi “privat” sunt:
- obiectul supravegherii (evenimente de ordin privat sau public)
- modalităţile de supraveghere (existenţa sau nu a informaţiilor video)
- finalitatea supravegherii (limitarea la supraveghere sau divulgarea publică a informaţiilor
vizuale)
Herbecque şi alţii c. Belgia, Z c. Finlanda, Allan c. Marea Britanie

Dreptul la respectarea unui mod de viaţă

 De curând se consideră că art. 8 garantează şi dreptul de a avea un mod de viaţă tradiţional
garantat unei minorităţi naţionale, în speţă fiind vorba despre ţigani.
Chapman c. Marea Britanie
 Curtea a apreciat că viaţa în caravană face parte integrantă din identitatea ţiganilor
înscriindu-se în lunga lor tradiţie de călătorie. Măsurile referitoare la staţionarea acestor
caravane au consecinţe nu doar cu privire la respectarea domiciliului ci influenţează şi
facultatea de a conserva această identitate şi de a duce o viaţă privată, dar şi de familie,
conformă acestei tradiţii.
 Interdicţia de a staţiona constituie o ingerinţă a statului, dar ea poate fi justificată dacă
răspunde unui scop legitim şi anume protejarea drepturilor altora prin intermediul apărării
mediului şi dacă are o bază legală.

44
  Statele contractante au totuşi o obligaţie pozitivă de a permite acestor minorităţi să-şi
urmeze modul lor de viaţă cu respectarea proporţionalităţii sarcinii pentru ca aceasta să
nu devină excesivă.

Dreptul la respectarea vieţii de familie

 Condiţie prealabilă: existenţa familiei.
 Este un drept personal.
 Obligaţia negativă a statului: să se abţină de la ingerinţe arbitrare în viaţa de familie.
 Obligaţia pozitivă a statului: să acţioneze pentru a permite celor interesaţi să ducă o viaţă
de familie normală.
 Viaţa de familie presupune atât un caracter social, moral şi cultural cât şi unele interese
materiale, care atrag o protecţie indirectă.
Marckx c. Belgia, Vermeire c. Belgia

Sensuri ale noţiunii de familie

 Iniţial CEDO a înţeles să protejeze familia în sensul tradiţional al acestui termen.
 Evoluţia societăţii a dus la o pluralitate a modelelor de familie, iar Curtea a trebuit să
precizeze conceptul. Astfel, având în vedere că noţiunile “familie” şi “viată de familie” nu
mai coincid total, Curtea îşi asumă protecţia vieţii de familie şi nu pe cea a instituţiei
familiei în sine.
 Viaţa de familie se caracterizează mai ales prin legătura de rudenie care se află la baza
unei relaţii efective, dar această relaţie poate exista independent de orice legătură de
rudenie. În ambele cazuri o protecţie directă este asigurată.

Noţiunea vieţii de familie

 Instituţia familiei nu este un element fix nici pe plan istoric, nici pe cel sociologic şi nici pe
cel juridic, de aici şi dificultatea definirii.
Mazurek c. Franţa
 Nici Curtea, nici statele nu dau o definiţie fixă.
 Din punct de vedere juridic, doctrina apreciază că familia cuprinde un cuplu de sexe
diferite şi persoanele care au un strămoş comun.
 Cuplurile homosexuale nu sunt recunoscute juridic ca formând o familie, chiar dacă au
încheiat sau înregistrat un pact civil de solidaritate.

45
Criterii ale vieţii de familie
 Caracterul permanent al legăturii de rudenie.
 Noţiunea de viaţă de familie ţine de existenţa legăturilor suficient de strânse de
consangvinitate.
 Judecătorii europeni au o abordare extensivă care nu ţine cont dacă legătura există deja
sau nu există încă.

a) Legătura de rudenie existentă

 Se ţine cont de pluralitatea modelelor de familie nefăcându-se diferenţă între familii
legitime şi familii naturale, orice soluţie contrară ar constitui şi o discriminare interzisă de
art. 14.
- Copilul natural, născut din adulter, beneficiază de dreptul la respectarea vieţii de familie.
Johnston c. Irlanda
- Copilul născut dintr-o relaţie de fapt a părinţilor săi este inserat cu drepturi depline în
această celulă familială de la naştere şi prin însuşi acest fapt.
Keegan c. Irlanda
 Ca regulă generală viaţa de familie reprezintă raporturile între părinţi şi copii, dar pot fi
luate în considerare şi raporturile între rude apropiate, având în vedere că acestea pot juca
un rol important în cadrul familial.
Bronda c. Italia, T. Boyle c. Marea Britanie

Condiţii ale viaţii de familie

 Trebuie să existe dinainte şi să fie efectivă.
Keegan c. Irlanda, Görgülü c. Germania, Lebbink c. Olanda
 Să fie caracterizată prin relaţii reale şi strânse între membrii săi. Aceste relaţii pot lua
forma vieţii în comun, a unei dependenţe financiare a minorului, a unui drept de vizită
exercitat regulat, sau chiar a relaţiilor supravegheate între tată şi copii săi nelegitimi.
 Nu ar putea fi limitată doar la relaţiile întemeiate pe căsătorie.
Elsholz c. Germania, Marckx c. Belgia
 Viaţa de familie nu este legată de căsătorie ea continuând şi după divorţ, ţinându-se
întotdeauna cont de interesul copiilor.
X c. RFG, Berrehab c. Olanda, Hoffmann c. Austria, Palau-Martinez c. Franţa

Viaţa de familie şi separarea părinţilor

 Principiu: menţinerea relaţiilor personale ale copilului cu fiecare dintre părinţi.

46
 Florentino Garcia c. Elveţia
 Părintele divorţat care nu are exerciţiul autorităţii parentale trebuie să poată vizita
copilul şi să întreţină relaţii cu el, cu condiţia ca interesul copilului să nu fie opus.
Hokkanen c. Finlanda
 Nu trebuie să existe nicio diferenţă de tratament în materia dreptului la vizită între taţii
divorţaţi şi taţii copiilor născuţi în afara căsătoriei.
Şahin c. Germania
 O deplasare ilicită a unui copil ca urmare a unui divorţ atrage responsabilitatea statului
dacă acesta nu au făcut eforturi adecvate şi suficiente pentru respectarea dreptului
părintelui reclamant cu privire la copilul său.
Ignaccolo-Zenide c. România, Sylvester c. Austria
 Avizul copilului poate fi un obstacol pentru întoarcere cu condiţia ca acesta să fie exprimat
într-un context calm, cu excluderea presiunilor.
Sophia Gudrun Hansen c. Turcia, C. c. Finlanda

Coabitarea şi viaţa de familie

 Deşi coabitarea este în general o condiţie esenţială a vieţii de familie, ea nu este totuşi o
condiţie sine qua non: absenţa coabitării nu împiedică viaţa de familie.
 Viaţa de familie există chiar şi înaintea unei coabitări, începând de la naşterea copilului. În
acest caz nu are relevanţă dacă părinţii locuiesc sau nu împreună la acel moment, legătura
de filiaţie implicând, per se, viaţă de familie.
Keegan c. Irlanda

Viaţa de familie şi copii în pericol

 Plasarea minorilor este o măsură care constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii
de familie a copiilor şi părinţilor.
Olsson c. Suedia
 Procedura de asistenţă educativă trebuie să fie echitabilă şi să respecte interesele
părţilor.
Buscemi c. Italia, Kutyner c. Germania, Venema c. Olanda, Covezzi şi Morselli c. Italia,
Sahin c. Germania
 Obligaţia pozitivă care revine statelor de a proteja viaţa de familie presupune ca elementele
de informare invocate de autorităţi pentru a lua în grijă copilul să fie puse la dispoziţia
părintelui în cauză.
T.P. şi K.M. c. Marea Britanie

47
  Dacă părinţii şi copii sunt separaţi autorităţile statului trebuie să facă totul pentru a-i reuni,
când circumstanţele o permit şi cu respectarea interesului copilului.
Andersson c. Suedia, Scozzari şi Giunta c. Italia, Gnahore c. Franţa

b) Legătura de rudenie nu există încă

 Obligaţia pozitivă a statului de a permite fiecăruia să aibă o viaţă de familie normală,
presupune existenţa unei legislaţii naţionale care să facă posibilă integrarea copilului în
familia sa de la naştere.
Marckx c.Belgia
 Posibilitatea de stabilire a filiaţiei sale trebuie să fie garantată.
Marckx c. Belgia, Rozanski c. Polonia
 Adevărul biologic trebuie să aibă prioritate în faţa prezumţiei legale de paternitate.
Autorităţile statului au obligaţia de a autoriza cât mai rapid posibil formarea legăturilor de
familie.
Kroon ş.a. c. Olanda

Dorinţa de a întemeia o familie

 A priori nu este protejată de art. 8
Fretté c. Franţa
 “Viaţa de familie protejată” atrage aplicabilitatea art.8 dincolo de “viaţa de familie efectivă”.
În principiu, relaţiile între adoptator şi adoptat sunt de aceeaşi natură ca şi cele protejate
de art. 8. deşi dreptul la adopţie nu este garantat de Convenţie.
Pini şi Bertani c. România
 Adopţia este procedura prin care se dă o familie unui copil şi nu un copil unei familii.
Astfel, statele trebuie să vegheze ca persoanele care îl adoptă să îi poată oferi cele mai
favorabile condiţii de primire, autorităţile asumându-şi o prudenţă deosebită în aceste
cazuri.
Fretté c. Franţa, Aski c. Austria

Drepturile succesorale
 Art. 8 este aplicabil dincolo de existenţa unei legături de familie formale.
Marckx c. Belgia
 Drepturile succesorale între copii şi părinţi, fiind strâns legate de viaţa de familie, cad
sub incidenţa art. 8.

48
  Viaţa de familie include, pe lângă relaţii cu caracter social, cultural, moral şi interese cu
caracter material.
Pla şi Puncernau c. Andora; Camp şi Bourimi c. Olanda

Relaţia efectivă în viaţa de familie

 A devenit criteriu cu caracter autonom, care poate fi luat în considerare în mod singular,
independent de orice legătură de rudenie.
 Se invocă realitatea legăturilor de familie de facto, în speţă fiind vorba despre legătura
dintre un transsexual, partenera sa şi copilul acesteia născut prin inseminare artificială de la
un terţ donator.
X. Y. şi Z. c. Marea Britanie
 Legăturile homosexuale nu sunt elemente constitutive ale unei vieţi de familie în sensul
art. 8. Faptul că o relaţie este durabilă şi deci efectivă nu este suficient, autonomia acestui
criteriu nefiind absolută. Din această atitudine se poate deduce prudenţa cu care se pronunţă
judecătorii europeni în această privinţă.
S. c. Marea Britanie, B. c. Belgia, Röösli c. Germania, Mata Estevez c. Spania

Protejarea indirectă a vieţii de familie

 Străinii şi deţinuţii nu sunt subiecte ale unei protecţii generale şi directe ale CEDO.
 Această protecţie s-a impus pe cale jurisprudenţială, judecătorii europeni extinzând
protecţia anumitor drepturi garantate de Convenţie la domenii care nu sunt expres prevăzute
de aceasta.
Agee c. Marea Britanie
 În cadrul măsurilor de expulzare sau returnare străinii invocă deseori dreptul la respectarea
vieţii private şi de familie
C. c. Belgia, Slivenko c. Letonia
 În materia drepturilor străinilor noţiunea de viaţă de familie se limitează în mod normal la
nucleul familial.
 Legătura de familie trebuie să fie reală şi efectivă: preexistenţa vieţii de familie faptelor
incriminate este un element determinant pentru constatarea încălcării art. 8.
Berrehab c. Olanda, Mehemi c. Franţa, Cömert c. Danemarca
 CtEDO nu recunoaşte dreptul la reîntregirea familiei.
Gül c. Elveţia, Ahmut c. Olanda
 Totuşi statele au obligaţia pozitivă de a autoriza un copil să locuiască cu părinţii săi
pentru menţinerea şi dezvoltarea vieţii de familie.

49
 Sen c. Olanda, Mubilanzila Mayeka şi Kaniki Mitunga c. Belgia

Străinii
 Art. 8 nu creează pentru străini un drept general şi abstract de intrare şi şedere pe
teritoriul naţional.
Boultif c. Elveţia, Amrollahi c. Danemarca, Jakupovic c. Austria, Slivenko c. Letonia
 Art. 8 este încălcat dacă măsura expulzării nu poate face obiectul unui control
independent şi imparţial al unei instanţe care să poată analiza legalitatea acesteia şi să
poată sancţiona eventualele abuzuri.
Kaya c. România

Criterii ale legalităţii ingerinţei statelor (criteriile Boultif)

 Natura şi gravitatea infracţiunii comise de către reclamant.
Boultif c. Elveţia (2002), Mokrani c. Franţa, Üner c. Olanda
 Importanţă deosebită se acordă:
- traficului de stupefiante
Baghli c. Franţa, Ezzouhdi c. Franţa, Mokrani c. Franţa
- violenţelor sexuale
Bouchelkia c. Franţa
 Criteriile “Boultif” precizate pentru străini în general se aplică şi străinilor născuţi în ţara
gazdă sau care au ajuns aici la o vârstă fragedă.
Üner c. Olanda, Mokrani c. Franţa

Resortisanţii comunitari
 Potrivit Curţii resortisanţii comunitari beneficiază de temeiul direct al dreptului
comunitar pentru a-şi justifica şederea în alt stat comunitar decât cel de origine şi de a
obţine un permis de şedere.
 Art. 8 trebuie interpretat în lumina dreptului comunitar şi a obligaţiilor speciale impuse
statelor membre în ceea ce priveşte drepturile de intrare şi de şedere a acestor resortisanţi.
Aristimuno Mendizabal c. Franţa, Piermont c. Franţa

Situaţia deţinuţilor
 Art. 8 protejează dreptul la viaţă de familie a acestor categorii de persoane.
Messina c. Italia, Lavents c. Letonia

50
  Se referă la chestiunea vizitelor: chiar dacă detenţia restrânge inevitabil viaţa privată şi de
familie, administraţia penitenciară trebuie să ajute deţinutul să păstreze contactul cu
apropiaţii săi.
Ouinas c. Franţa
 Menţinerea acestor legături este importantă pentru deţinut, dar şi pentru societate în
ansamblu său deoarece pot favoriza o eventuală reintegrare.
Selmani c. Elveţia
 Curtea nu admite interzicerea absolută a vizitelor decât în circumstanţe excepţionale.
Lavents c. Letonia, Nowicka c. Polonia, Klamecki c. Polonia
 Totuşi Curtea relevă faptul că interesul general poate justifica în cazul deţinuţilor
deosebit de periculoşi ingerinţa statului.
Messina c. Italia
 În cazul vizitei copiilor se ţine cont de interesul acestora din urmă.
Sabou şi Pîrcălab c. România

Protecţia domiciliului
 Reiese expres din prevederile art. 8.
 Motivaţie: importanţa spaţiilor în care se desfăşoară viaţa privată pentru aceasta.
 Este absolut necesară pentru îndeplinirea imperativelor unei societăţi democratice.
Armstrong c. Marea Britanie, Vetter c. Franţa, Matheron c. Franţa

Domiciliul privat
 Relevă dimensiunea socio-economică a vieţii private.
Gillow c. Marea Britanie, Chappel c. Marea Britanie, Lopez Ostra c. Spania, Cvijetic c.
Croaţia, Pibernik c. Croaţia
 Domiciliul:
- noţiune autonomă
- vizează atât spaţiul legal dobândit cât şi orice alt spaţiu de locuit dacă există legături
suficiente şi continue.
Prokopovich c. Rusia
- se poate ţine seama şi de forţa legăturilor emoţionale cu un bun.
Demades c. Turcia

Limite
 Dreptul la locuinţă nu intră în sfera de aplicare a art. 8.

51
 Velosa Barreto c. Portugalia, Larkos c. Cipru, Chapman c. Marea Britanie
 Motivaţie: preferinţele individuale în materie de reşedinţă nu pot prevala faţă de interesul
general.
Buckley c. Marea Britanie, Chapman c. Marea Britanie
 Respectarea domiciliului presupune şi posibilitatea de a avea acces la acesta cu scopul
locuirii: restricţiile în acest sens constituind încălcări ale art. 8.
Gillow c. Marea Britanie, Belcuk şi Asker c. Turcia

Percheziţiile
 Nu sunt, în sine contrare art. 8 dacă sunt respectate condiţiile legale ale ingerinţei.
 Neîndeplinirea condiţiilor legale (textul legislativ, scopul legitim, necesitatea într-o
societate democratică) atrage constatarea încălcării.
 Ingerinţa trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit.
Keegan c. Marea Britanie
 O percheziţie infructuoasă nu este neapărat şi una disproporţională.
Keegan c. Marea Britanie

Spaţiile profesionale
 Judecătorii au extins protecţia prevăzută de art. 8 şi la spaţiile profesionale subliniind
socializarea vieţii private.
Niemietz c. Germania, Funke şi alţii c. Franţa, Van Rossem c. Belgia, Miliani c. Franţa
Chapell c. Marea Britanie
 Limita: spaţiile profesionale sunt exploatate de persoane fizice a căror viaţă privată şi
profesională sunt strâns legate.
Colas Est şi alţii c. Franţa

Obligaţiile pozitive ale statului în protecţia domiciliului

 Să ia toate măsurile care se impun pentru a permite unui proprietar să-şi exercite drepturile.
 Să pună în aplicare măsura de evacuare a unui locatar sau a unui ocupant fără titlu.
Cvijetic c. Croaţia, Pibernic c. Croaţia, Surugiu c. România

Protecţia corespondenţei
 Reiese expres din prevederile art. 8.
 Motivaţie: protecţia “secretului cuvântului”.

52
  Ingerinţa poate fi motivată de necesitatea salvgardării instituţiilor democratice, dar
numai cu respectarea garanţiilor legale.
Klass ş.a. c. Germania
 Se impune o vigilenţă maximă atât în privinţa corespondenţei scrise cât şi în domeniul
telecomunicaţiilor.
Taylor-Sabori c. Marea Britanie

În raport cu acuzaţii şi deţinuţii

 Cauzele ţin mai ales de interceptarea ilegală şi cenzurarea corespondenţei acestor
categorii.
Boyle şi Rice c. Marea Britanie, Schönenberger şi Dumaz c. Elveţia, McCallum c. Marea
Britanie, Pfeifer ş.a. c. Austria, Messina c. Italia
 O altă cauză a jurisprudenţei: întârzierile ocazionate de controalele autorităţilor
penitenciare sau judiciare a diverselor restricţii.
Silver c. Marea Britanie, Poltoratskiy c. Ucraina, Cotleţ c. România
 O justificare a posibilei ingerinţe este scopul legitim urmărit.
Pfeifer ş.a. c. Austria

Ascultarea convorbirilor telefonice

 Ingerinţa poate fi justificată de necesitatea într-o societate democratică de a asigura:
- securitatea naţională,
- apărarea ordinii,
- prevenirea faptelor penale.
Klass c. RFG
 Întinderea şi modalităţile de exercitare să fie:
- clare,
- precise,
- previzibile.
Malone c. Marea Britanie, Huvig şi Kruslin c. Franţa, Halford c. Marea Britanie

53
 Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie
Art. 9 CEDO

Text
1. Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie ; acest drept include
libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau
convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învăţământ,
practici şi îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât
cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru siguranţa
publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor altora.

Componente, modalităţi şi restrângeri

Cuprinde:
 Libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea,
 Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod:
- individual sau colectiv;
- în public sau în particular;
- prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
 Susceptibilă de a fi supusă restrângerilor în următoarele condiţii:
- să fie prevăzute de lege;
- să constituie măsuri necesare într-o societate democratică.
 Scopul restrângerilor:
- siguranţa publică;
- protecţia ordinii;
- protecţia sănătăţii;
- protecţia moralei publice;
- protejarea drepturilor sau a libertăţilor altora.

Origine şi importanţă
 Sorginte: Art. 9, al. 1 – în art. 18 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948).
 Se regăseşte în: art. 18 din Pactul internaţional ONU cu privire la drepturile civile şi
politice (1966).
 Consacră o libertatea esenţială considerată fundamentală într-o societate democratică.
Kokkinakis c. Grecia
54
  Element vital care contribuie la formarea identităţii credincioşilor şi a concepţiei lor asupra
vieţii.
Otto Preminger Institut c. Austria
 CtEDO a ridicat-o la rangul de drept substanţial al CEDO.
Kokkinakis c. Grecia, Hoffmann c. Austria, Otto Preminger Institut c. Austria, Manoussakis
şi alţii c. Grecia

Manifestări pe două planuri:

- “intern”, caz în care este absolută şi se referă la idei şi convingeri profunde, create în
forul interior al persoanei şi care nu pot, în sine, să aducă atingere ordinii publice şi prin urmare nu
pot face obiectul unor restrângeri din partea autorităţilor.
- “extern”, nu poate fi decât relativă referindu-se la o manifestare externă care poate aduce
atingeri ordinii publice ceea ce justifică intervenţia autorităţilor.

Libertatea de a avea convingeri şi credinţe nu poate fi decât absolută, iar libertatea de a le

manifesta nu poate fi decât relativă.

Obligaţiile statului
 Obligaţii negative: de a nu întreprinde niciun fel de acţiuni sau de a nu a avea omisiuni care
ar putea restrânge exerciţiul efectiv al libertăţilor care reies din art. 9, al. 1, cu excepţia
limitelor care permit anumite restrângeri strict determinate de al. 2 al aceluiaşi articol,
referitoare doar la libertatea de religie şi conştiinţă nu şi la cea de gândire.
 Obligaţii pozitive: adoptarea măsurilor necesare pentru evitarea situaţiilor care ar putea
aduce atingere exerciţiului unui cult prin activitatea altei persoane. Ceea ce nu implică în
mod necesar şi în orice circumstanţă posibilitatea de a angaja răspunderea celor ce prin
anumite publicaţii ar putea aduce atingere unui individ sau unui grup de indivizi.
Dubrovska şi Skup c. Polonia
 În cazul perpetuării unor atacuri ofensatoare şi defăimătoare statul este obligat să
intervină prin adoptarea unor măsuri care să conducă la încetarea unor astfel de campanii.
Biserica Scientologică şi 128 dintre credincioşii săi c. Suedia

Alte obligaţii
 În cazul deţinuţilor statul este obligat să le asigure facilităţile necesare pentru exerciţiul
îndatoririlor lor religioase, inclusiv dreptul de a intra în contact cu misionarii cultului
practicat. Iar persoanele aflate în stare de detenţie nu pot fi constrânse să accepte hrana

55
 incompatibilă cu religia lor. Ceea ce nu restrânge obligativitatea pentru deţinut de a purta
uniforma impusă de autorităţile penitenciare.
X c. Rg U
 În circumstanţele când pot să apară tensiuni în interiorul unei comunităţi religioase, pentru a
proteja expresia pluralismului statul trebuie să asigure tolerarea grupurilor concurente
unele de către celelalte. Dreptul la libertatea religiei exclude orice apreciere din partea
statului cu privire la legitimitatea unor credinţe religioase sau cu privire la modalităţile
lor de exprimare.
Hassan şi Tchaouch c. Bulgaria, Mitropolia Basarabiei şi alţii c. Moldova, Miroļubovs c.
Letonia, Agga c. Grecia
 Asigurarea exerciţiului libertăţii de religie poate presupune obligaţia autorităţilor statale de a
asigura unele măsuri de ordin procedural reieşind din art. 6 CEDO, prin raportarea
dispoziţiilor art. 9 la cele prevăzute de art. 6.
Mitropolia Basarabiei şi alţii c. Moldova, Biserica catolică din Xania c. Grecia

A. Libertatea de gândire
 Ţine de forul interior al persoanei, iar protejarea ei nu depinde de manifestarea publică a
acesteia.
Van den Dungen c. Olanda
 Recunoaşterea explicită a libertăţi de gândire presupune interdicţia îndoctrinării în sensul
practicării unui învăţământ cu caracter ideologic asupra populaţiei şi mai ales asupra
tineretului. În acest sens dispoziţiile art. 9 pot fi coroborate cu cele ale art. 2 din Ptc. 1, art.
8 şi art. 10 ale CEDO.
Kjeldsen, Busk Madesn şi Pedersen c. Danemarca
 Pacifismul ţine de libertatea de gândire şi conştiinţă fiind apărat de art. 9.
Mauri Henrik şi Soile Saloen c. Finlanda
 Obligaţia impusă reprezentanţilor unor profesii de a se înscrie în ordinul naţional al
profesiei, fără a-i împiedica să-şi exprime ideile lor personale prin aderarea la alte asociaţii
profesionale, nu constituie o atingere adusă libertăţii de gândire.
P. Revert şi D. Legallidis c. Franţa
 Condamnarea reclamantului la sancţiuni pecuniare sau la pedeapsă privativă de libertate
pentru săvârşirea infracţiunii de ofensă adusă autorităţii judiciare nu constituie o atingere
a libertăţii de gândire.
Wilhem Putz c. Austria

56
B. Libertatea de conştiinţă
 Conştiinţa unei persoane prinde contur în forul său interior, dar cel mai adesea, asociată sau
nu convingerilor religioase, ea este exprimată prin anumite atitudini sau manifestări
exterioare.
 Nu poate fi suprapusă :
- nici pe libertatea de opinie, recunoscută fiecărui individ de a adopta o atitudine
intelectuală la alegerea sa, de a exprima şi de a-şi însuşi anumite convingeri, adică libertatea
fiecărui om de a gândi şi de a exprima ceea ce crede că este adevărat;
- nici pe libertatea de cult, care semnifică dreptul fiecăruia de a exercita public un anumit
cult, potrivit credinţei sale.
Libertatea de conştiinţă s-ar situa între aceste două libertăţi.
 Convenţia impune statelor obligaţia de a nu exprima niciun fel de constrângere directă
sau indirectă asupra conştiinţei persoanelor ce intră sub jurisdicţia lor.
 Nu constituie ingerinţă în libertatea de religie şi conştiinţă faptul că într-o anumită academie
militară naţională este interzisă participarea la activitatea unei mişcări fundamentaliste
islamice elevilor care au ales cariera militară, astfel că îşi pot îndeplini obligaţiile religioase
numai în limitele impuse de regulamentele militare.
Kémal Yanasik c. Turcia
 Comisia a recunoscut dreptul unei universităţi laice de a reglementa ţinuta vestimentară a
studenţilor în sensul interdicţiei de a purta semnele exterioare de apartenenţă la o
religie, în speţă “fularul islamic”. Interdicţia acestei “ţinute vestimentare” într-o
universitate laică ori în cadrul unor ore de educaţie fizică şi sportivă în şcolile publice nu
constituie o încălcare a libertăţii de conştiinţă.
Senay Karaduman c. Turcia, Leyla Şahin c. Turcia, Dogru c. Franţa
 Obligaţia impusă copiilor de a urma, în cadrul şcolii, un curs de educaţie morală şi socială
nu constituie o încălcare a libertăţii de conştiinţă deoarece în aceste cazuri nu este vorba
despre o îndoctrinare politică sau religioasă.
Bernard şi alţii c. Luxemburg
 Libertatea de conştiinţă nu poate constitui pentru contribuabili motiv de excludere de la
plata impozitelor aceasta fiind o îndatorire generală şi neutră; aceasta nu poate fi
invocată nici pentru sustragerea de la regimul general de asigurare generală.
C. c. MB, V. c. Olanda
 Instituirea participării obligatorii la alegeri nu constituie o ingerinţă a statului în
exerciţiul libertăţii de conştiinţă atâta timp cât electoratul nu este ţinut să voteze într-un
anumit sens, alegătorul având posibilitatea să introducă un buletin alb.

57
 X c. Austria (1965), X c. Austria (1972)

Alte situaţii cu privire la libertatea de conştiinţă

 Obligaţia de a se afilia la un regim de pensii care priveşte orice persoană ce practică o
anumită profesie, stabilită pe bază neutră, nu poate aduce atingere manifestării
convingerilor sau religiei unei persoane.
V. c. Olanda
 CtEDO nu a recunoscut, sub motivarea încălcării art. 9, persoanelor care nu sunt în măsură
să-şi îndeplinească obligaţiile militare în virtutea convingerilor lor, dreptul de a refuza şi
executarea unui “serviciu de interes public”.
Jorgen Johansen c. Norvegia
 Pe de altă parte, s-a considerat că art. 9 nu garantează dreptul de a refuza îndeplinirea
serviciului militar obligatoriu “din motive de conştiinţă”.
Bayatyan v. Armenia

C. Libertatea de religie
 Este o componentă inseparabilă a libertăţii de gândire şi de conştiinţă.
 Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie se află în dimensiunea sa religioasă, printre
elementele esenţiale de identificare a celor care au o anumită credinţă şi o anumită
concepţie despre viaţă.
Kokkanakis c. Grecia, Preminger-Institut c. Austria, Buscarini şi alţii c. San Marino,
Religionsgemeinschaft Der Zeugen Jehovas şi alţii c. Austria
 Implică:
- dreptul de a adera sau nu la o religie;
- dreptul de a practica sau nu o religie;
- dreptul de a-şi schimba religia.
 Reprezintă de asemenea un “bun preţios al ateilor, agnosticilor, scepticilor sau
indiferenţilor”.
Kokkanakis c. Grecia, Buscarini şi alţii c. San Marino, Lautzi c. Italia

Obligaţii ale statului

 De a respecta toate cultele, în egală măsură.
 Este interzisă impunerea de către autorităţile statului de a adera la o anumită religie sau
interdicţia aderării, dincolo de limitele stabilite în al. 2 al art. 9.

58
  Nici Convenţia şi nici Curtea prin jurisprudenţa sa nu a au dat o noţiune precisă
termenelor “religie” sau “cult”. Probleme apar mai ales în cazul curentelor religioase mai
puţin cunoscute. CtEDO a constatat că sintagma “convingeri religioase” se distinge de
noţiunea de “opinii” sau “idei”, deoarece convingerile presupun “puncte de vedere care
ating un anumit nivel de forţă, de seriozitate şi de coerenţă”
Campbell şi Cosans c. Marea Britanie, Leela Förderkreis E.V. c. Germania, Tamara
Skugar şi alţii c. Rusia

Religii de stat
 Unele state au declarat religiile majoritar practicate pe teritoriul lor ca fiind “religii de
stat”: ţările scandinave (protestantă), Anglia (anglicană), Grecia (ortodoxă).
 Prin urmare, s-a constatat că art. 9 nu poate fi interpretat în sensul că nu ar permite
declararea unei anumite religii ca fiind de stat, dar nici că un asemenea sistem să ducă la
recunoaşterea unei obligaţii de a adera la acea religie.
Peter Darby c. Suedia
 Curtea a conchis să “organizarea de către stat a exerciţiului unui cult concură la realizarea
păcii sociale şi a toleranţei”; împrejurarea că o anumită religie este recunoscută ca fiind “de
stat” nu poate duce la crearea unor dezavantaje pentru nepracticanţii ei sau pentru
practicanţii altor religii, situaţii care ar duce la încălcarea dispoziţiilor art. 14.
 Libertatea religioasă exclude orice apreciere din partea statului a legitimităţii unor
credinţe religioase sau a modalităţilor în care acestea se exprimă. Manifestarea religiei în
mod colectiv implică facultatea persoanelor fizice de a se asocia în mod liber, fără
ingerinţe arbitrare din partea statului, dispoziţiile art. 9 fiind coroborate cu cele ale art. 11.
Mitropolia Basarabiei şi alţii c. Moldova, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare c.
Bulgaria, Miroļubovs şi alţii c. Letonia
 În cazul când este declarată o “religie de stat” dispoziţiile legale naţionale nu pot fi utilizate
în scopul limitării activităţii altor confesiuni decât aceasta.
Manoussakis şi alţii c. Grecia

Religia şi căsătoria
 Dispoziţiile art. 9 nu pot conferi efecte juridice pe planul dreptului civil, căsătoriei
celebrată sub formă religioasă, căsătoria fiind supusă cf. art. 12 reglementărilor cuprinse
în legislaţia naţională în materie.
Janis Kahn c. Marea Britanie

59
  Libertatea religioasă nu poate fi invocată cu privire la efectele divorţului asupra căsătoriei
religioase.
D. c. Franţa

Religia şi statul
 Autonomia comunităţilor religioase este indispensabilă pluralismului din societatea
democratică fiind protejată de art. 9. Protecţie ce prezintă interes atât pentru organizarea
comunităţii religioase ca atare cât şi pentru asigurarea posibilităţii de exerciţiu colectiv al
cultului de către ansamblul membrilor săi activi. În exerciţiul prerogativei sale de
reglementare în materia religiei şi în relaţia sa cu diverse religii, culte şi credinţe, statul
trebuie să rămână neutru şi imparţial.
Kalaç c. Turcia
 Dispoziţiile art. 9 nu pot fi interpretate în sensul diminuării rolului unei credinţe sau
biserici la care aderă “istoric şi cultural” populaţia unui stat contractant.
Membrii (97) Congregaţiei martorilor lui Iehova din Gladni c. Georgia
 Statul beneficiază de o marjă de apreciere justificată cu privire la reglementarea relaţiilor
sale cu diverse religii, reieşind din tradiţiile sale, la nivel european neexistând un
standard comun în materie.
Alujer Fernández şi Caballero Garcia c. Spania

Libertatea de manifestare a religiei şi convingerilor

 Forme ale manifestării unei religii sau convingeri:
- Cultul: serviciile practicate de cultele religioase, oricare ar fi acestea, independent de
numărul credincioşilor care au aderat la ele sau de răspândirea lor geografică pe teritoriul unui stat.
- Învăţământul: nu priveşte educaţia şcolară ca atare, acesta fiind protejată de art. 2, Ptc.1,
ci se referă la învăţământul religios conceput ca posibilitate a desfăşurării unei activităţi de
formare şi răspândire a unui cult determinat. Libertatea de manifestare a religiei presupune, în
principiu, “dreptul de a încerca să convingi pe aproapele tău, de exemplu printr-un “învăţământ”,
lucru fără de care “libertatea de a schimba religia sau convingerea, ar risca să rămână literă moartă”.
Kokkinakis c. Grecia, Mitropolia Basarabiei c. Moldova, Miroļubovs şi alţii c. Letonia
 Practicile şi îndeplinirea unor anumite ritualuri: privesc un anumit comportament religios
exteriorizat prin practicarea de oficii, procesiuni, sau prin purtarea unor veşminte
specifice. Nu intră în această categorie manifestările de publicitate comercială chiar dacă
provin de la o organizaţie religioasă sau actele care nu exprimă în mod direct o anumită
convingere chiar dacă ar părea inspirată de aceasta.

60
 X şi Biserica Scientologică c. Suedia, B.C. c. Elveţia, Blumberg c. Germania
 Modul în care se fac înmormântările şi cum sunt amenajate cimitirele reprezintă un
element esenţial al practicilor religioase.
Johannische Kirche şi Peters c. Germania

Alte convingeri
 Cele care exprimă concepţia persoanei despre lume şi viaţă sau despre anumite fenomene
sociale, intră sub protecţia art. 9.
 Pacifismul intră în domeniul de protecţie a libertăţii de gândire şi conştiinţă.
Pat Arrowsmith c. Marea Britanie
 Nu toate părerile sau convingerile sunt de natură să intre sub protecţia art. 9, chiar în
condiţiile fermităţii unor convingeri (de ex. cu privire la posibilitatea practicării sinuciderii
asistate).
Pretty c. Marea Britanie, Pichon şi Sajour c. Franţa
 Manifestările unor credinţe religioase pot lua forma unor adunări publice, procesiuni,
defilări, etc. Fosta Comisie a precizat că în cazul unei manifestări sub forma unei defilări de
ex. libertatea de religie poate fi absorbită de libertatea de a participa la reuniuni paşnice,
deci de libertatea de întrunire (art. 11) astfel că nu se impune un examen distinct al acestor
fapte din perspectiva art. 9.
Plattform Arzte für das Leben c. Austria
Çiraklar c. Turcia
 Dispoziţiile art. 9 pot fi corelate cu cele ale art. 2, Ptc. 4 care garantează libertatea de
circulaţie a persoanelor, atunci când în urma unor limitări ale circulaţiei se încalcă
libertatea de exercitare a convingerilor religioase.
Cipru c. Turcia

Latură negativă
 Componentă negativă a libertăţii de manifestare a convingerilor religioase: dreptul pentru
individ de a nu fi obligat să-şi manifeste confesiunea sau convingerile religioase sau să se
comporte în aşa fel încât să se poată trage concluzia că el are sau nu are convingeri
religioase.
 Autorităţile religioase nu au dreptul să intervină în domeniul libertăţii de conştiinţă a
individului, de a cerceta care-i sunt convingerile religioase sau de a-l obliga “sa-şi
exteriorizeze raporturile cu divinitatea”.
Kokkinakis c. Grecia, Bscarini şi alţii c. San Marino

61
Limitări ale libertăţilor cuprinse în art. 9
Ingerinţele statului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie prevăzută de lege, iar legea trebuie să fie accesibilă şi previzibilă.
Larissis şi alţii c. Grecia, Stankov şi Organizaţia macedoniană uită Ilinden c. Bulgaria,
Sviato-Mikhailivska Parafiya c. Ucraina, Perry c. Letonia, Leyla Şahin c. Turcia, Dogru c. Franţa
- să urmărească un scop legitim (securitatea publică, protecţia ordinii, sănătăţii sau moralei publice,
protejarea drepturilor şi libertăţilor altora).
Stankov şi Organizaţia macedoniană unită Ilinden c. Bulgaria, Sviato-Mikhailivska,
Parafiya c. Ucraina, Religionsgemeinschaft Der Zeugen Jehovas şi alţii c. Austria, Leela
Förderkreis E.V. c. Germania, Kimlya şi alţii c. Rusia
- să fie necesară într-o societate democratică, respectiv proporţională cu scopul urmărit.
Miroļubovs şi alţii c. Letonia, Iskon şi alţii c. Marea Britanie, Tamara Skugar şi alţii c.
Rusia, Kokkinakis c. Grecia, Mitropolia Basarabiei c. Moldova, Manoussakis c. Grecia

Libertatea de exprimare
Art. 10 CEDO

Text
1. Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi
de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine
seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să impună societăţilor de
radiodifuziune, cinematografie sau televiziune un regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor
formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate
democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau
siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a
reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau
pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Origine şi conţinut
 Origine: Art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948).

62
  Interpretarea se face, de asemenea, prin prisma Pactului internaţional O.N.U. privind
drepturile civile şi politice (art. 19), împreună cu protocolul facultativ al acestuia.

Importanţă
 Constituie unul dintre fundamentele societăţii democratice.
 Condiţie primordială a dezvoltării şi progresului societăţii.
 Cu limitele care reies din al. 2 libertatea de exprimare priveşte atât “informaţiile” şi “ideile”
apreciate favorabil care pot fi considerate inofensive sau indiferente, cât şi pe cele care
“contrariază”, “şochează” sau “neliniştesc”, dovadă a pluralismului de opinii, a toleranţei
şi a spiritului deschis într-o societate democratică.
Handyside c. Marea Britanie, Sunday Times c. Marea Brianie, Lingens c. Austria, Müller şi
alţii c. Elveţia, Piermont c. Franţa, Lehideux şi Isorni c. Franţa, Nilsen şi Johnsen c. Norvegia,
Gaweda c. Polonia, Urbino Rodrigues c. Portugalia
 Excepţiile la libertatea de exprimare impun interpretarea ei restrictivă, iar nevoia acestor
restrângeri trebuie stabilită în mod convingător.

Componente ale dreptului la libertate de expresie

 Transformările sociale şi tehnologice au dus la concretizarea conceptului de libertate a
expresiei, care a cunoscut o evoluţie de la dreptul de a exprima o opinie individuală la
dreptul de a-i informa pe alţii.
 Dreptul la libertatea de expresie cuprinde:
A. Libertatea de opinie
B. Libertatea de informare
 Libertăţile consacrate în art. 10, al. 1 nu împiedică prevederea unui regim de autorizaţii
prealabile pentru societăţile de radiodifuziune, de cinema sau de televiziune, care urmăreşte
să asigure respectarea intereselor individuale în concordanţă cu cele colective.

A. Libertatea de opinie
 Este elementul clasic al libertăţii de expresie care presupune că nimeni nu poate fi
îngrijorat pentru opiniile sale. Posibilitatea fiecăruia de a avea şi de a exprima opinia sa
minoritară este una dintre caracteristicile de bază ale pluralismului din societatea
democratică care presupune toleranţă şi spirit de deschidere.
 Orice individ are dreptul de a formula o opinie despre fenomenele în mijlocul cărora
trăieşte. Libertatea de opinie este garantată tuturor persoanelor, celor deţinute inclusiv.
Yankov c. Bulgaria

63
  Şi funcţionarii, chiar dacă au un statut special, se pot prevala de această libertate.
Glasenapp c. Germania, Kosiek c. Germania
 Libertatea de exprimare este una dintre condiţiile care asigură libera expresie a opiniei
cetăţenilor în cadrul alegerilor pentru corpul legislativ al unei ţări, al preşedintelui
acesteia atunci când el este ales prin scrutin universal sau în cadrul unei consultări populare
prin referendum.
Castelli şi alţii c. Italia
 În contextul alegerilor este foarte important să se asigure libertatea de circulaţie a
opiniilor în perioada preelectorală.
Bowman c. Marea Britanie
 Totuşi, pentru a nu se ajunge la posibile conflicte între această libertate şi dreptul la alegeri
libere poate apărea necesitatea impunerii anumitor restricţii cu privire la libera exprimare a
opiniilor.

Exprimarea opiniei
 Pluralismul într-o societate democratică presupune în mod absolut necesar libertatea de
exprimare a opiniei, chiar dacă aceasta este minoritară.
 Libertatea opiniei presupune posibilitatea de exprimare liberă a acesteia, fără ca autorul ei
să fie urmărit sau condamnat pentru opiniile sale.
 Libertatea de opinie nu poate fi limitată fiind vorba despre o opinie interioară atât timp cât
nu este exprimată. Exprimarea opiniei însă poate constitui subiect al unor limitări pentru
respectarea drepturilor aparţinând altor subiecte de drept.
 În contextul libertăţii presei se face distincţie între judecăţi de valoare care “nu se pretează
la demonstrarea exactităţii lor” şi relatarea unor fapte, materialitatea cărora poate fi
probată.
 Curtea a considerat că a pretinde o demonstraţie a judecăţii de valoare înseamnă a aduce
atingere însăşi libertăţii de opinie, element fundamental al dreptului garantat de art. 10.
Oberschlick c. Austria, De Haes şi Gijsels c. Belgia, Harlanova c. Letonia, Cumpănă şi
Mazăre c. România, Lombardo şi alţii c. Malta

B. Libertatea de informare
 Se adresează tuturor persoanelor, fizice sau juridice, şi nu se distinge după natura
lucrativă sau nu a scopului urmărit.
 Acoperă două elemente constitutive:
a) libertatea de a primi informaţii şi idei;

64
 b) libertatea de a le comunica.
 Convenţia nu garantează în schimb libertatea de a căuta informaţii şi idei.
Leander c. Suedia
 Însă protejează indirect acest drept prin intermediul art. 8.
Gaskin c. Marea Britanie
Guerra şi alţii c. Italia
 Informarea trebuie asigurată prin toate mijloacele tehnice existente.
 Libertatea trebuie să fie efectivă, cu posibilitatea unor precauţii pentru a se asigura un
echilibru între diverse interese: ale mijloacelor media, al justiţiei, al particularilor.

Domeniu de aplicare
 Priveşte toate categoriile de mesaje, indiferent de conţinutul lor.
Groppera Radio A.G. şi alţii c. Elveţia, Markt intern Verlag GmbH şi Klaus Becrmann c.
Germania, Müller şi alţii c. Elveţia
 Include libertatea de a primi diverse tipuri de informaţii şi moduri de exprimare a acestora,
inclusiv şi idei de natură politică sau idei ce ţin de “expresia artistică”.
Müller şi alţii c. Elveţia, Lindon şi alţii c. Franţa
 Priveşte nu numai conţinutul informaţiilor ci şi mijloacele lor de transmitere ori
captare. Orice restrângere a acestora duce la atingerea dreptului de a primi şi de a
comunica informaţii.
Autronic A.G. c. Elveţia, Vereinigung Bildender Künstler c. Austria, Alinak c. Turcia

Recepţionarea mesajelor
 Libertatea de informare presupune libertatea de recepţionare a mesajelor transmise de
către cineva cuiva.
 Noţiunea de “comunicare” presupune dreptul de a recepţiona informaţiile transmise prin
media, în special cele de interes general, dar şi de orice altă natură.
Sunday Times c. Marea Britanie
 În acest context garanţiile acordate presei precum şi obligaţiile acesteia au o importanţă
deosebită:
- presa nu trebuie să depăşească limitele prevăzute în special pentru protejarea reputaţiei
altuia;
- ei îi incumbă obligaţia de a comunica informaţii şi idei asupra problemelor dezbătute în
arena politică, precum şi cele care privesc alte sectoare de interes public;
- funcţiei presei “de a difuza” îi corespunde dreptul publicul “de a primi”.

65
 Lingens c. Austria

Media
A. Presa scrisă
 Calificată de către Curte drept “câinele de pază” al unei societăţi democratice, are rolul de a
informa, de a controla şi de a relata despre toate domeniile de interes public.
Observer şi Guardian c. Marea Britanie
 Curtea a observat că libertatea presei este unul dintre mijloacele importante de cunoaştere şi
de judecare a ideilor şi atitudinilor conducătorilor şi prin urmare ea trebuie plasată în
centrul noţiunii de societate democratică.
Lingens c. Austria
 Importanţa libertăţii presei permite recurgerea la o anumită doză de exagerare sau de
provocare în cadrul libertăţii jurnalistice.
Prager şi Oberschlick c. Austria
 Marja de apreciere a statelor este mică având în vedere necesitatea valorizării libertăţii
presei în societatea democratică.
Fressoz şi Roire c. Franţa

B. Audiovizualul şi radioul
 Are un efect mai puternic decât presa scrisă având în vedere puterea de propagare a
mesajelor prin sunet şi imagini, mărind astfel impactul asupra celor care le recepţionează.
Jersild c. Danemarca, Pedersen şi Baadsgaard c. Danemarca

Protecţia surselor jurnaliştilor

 Doar un imperativ de interes public poate justifica impunerea divulgării surselor de
informare a jurnaliştilor.
Goodwin c. Marea Britanie
 Percheziţiile cu scopul descoperirii surselor de informare utilizate de ziarişti constituie un
“act mai grav decât o somaţie judiciară ce ar avea ca obiect divulgarea identităţii sursei”.
Roemen şi Schmit c. Luxemburg, Voskul c. Olanda
 Limitările aduse confidenţialităţii surselor ziaristice impun un examen amănunţit al
tuturor împrejurărilor în care acestea se produc.
Goodwin c. Marea Britanie, Voskul c. Olanda

66
  Curtea a decis că art. 10 lasă jurnaliştilor “facultatea de a decide dacă este necesar sau nu
să reproducă suportul informaţiilor transmise publicului, spre a le da o credibilitate cât mai
mare”.
 Convenţia apără dreptul jurnaliştilor de a comunica informaţii cu privire la probleme de
interes general, din moment ce ei se exprimă cu bună credinţă pe baza unor fapte exacte
producând informaţii “fiabile şi precise, cu respectarea eticii profesionale”.
Fressoz şi Roire c. Franţa

Libertatea de exprimare în politică

 Pluralismul într-o societate democratică este asigurat prin libertatea dezbaterilor politice.
 Libertatea dezbaterilor politice nu are caracter absolut, statele o pot supune unor
“restricţii” sau “sancţiuni”, iar Curtea se pronunţă asupra compatibilităţii acestora cu
prevederile convenţionale.
Incal c. Turcia, Castells c. Spania
 Libertatea de expresie este indispensabilă partidelor politice, iar eventualele ingerinţe ale
statului în libertatea de exprimare a membrilor partidelor de opoziţie sunt supuse unui
control al aplicării lor exercitat de către Curte.
Incal c. Turcia
 Partidele politice trebuie să fie libere în a putea să iniţieze dezbateri publice încercând să
găsească, cu respectarea regulilor statului democratic, soluţii pentru satisfacerea intereselor
prezente.
Partidul comunist unificat al Turciei şi alţii c. Turcia, Partidul socialist şi alţii c. Turcia
 Curtea a decis în jurisprudenţa sa că “limitele criticii admisibile sunt mai extinse în privinţa
unui om politic care acţionează în calitatea sa de personaj politic, decât în privinţa unui
particular, ceea ce nu exclude protejarea reputaţiei şi demnităţii sale.
Oberschlik c. Austria

Libertatea de exprimare şi justiţia

 Din al. 2 al art. 10 putem deduce că libertatea de exprimare poate fi restrânsă în vederea
garantării autorităţii şi imparţialităţii puterii judecătoreşti.
 Mass-media nu trebuie să depăşească limitele fixate în vederea bunei administrări a
justiţiei.
Sunday Times c. Marea Britanie

67
  Pentru a găsi echilibrul între imperativele justiţiei şi libertatea de exprimare, statele nu
pot limita toate formele dezbaterii publice asupra chestiunilor aflate pe rolul instanţelor,
mai ales în cadrul unor reviste de specialitate sau chiar şi în presă sau sub alte forme.
Worm c. Danemarca, Sunday Times c. Marea Britanie
 Într-o societate democratică autoritatea şi imparţialitatea justiţiei poate fi pusă în discuţie
pe un ton polemic sau chiar “agresiv”.
De Haes şi Gijsels c. Belgia, Prager şi Oberschlick c. Austria
 Libertatea de exprimare a apărătorilor (avocaţilor) trebuie să fie compatibilă cu
contribuţia pe care o au aceştia la asigurarea încrederii în serviciul public al justiţiei.
Schöpfer c. Elveţia
 Imperativele bunei administrări a justiţiei prevalează asupra interesului general al
dezbaterii publice. Trebuie să se ţină cont întotdeauna de justul echilibru între dreptul
publicului de a fi informat asupra chestiunilor referitoare la funcţionarea puterii
judecătoreşti, imperativele bunei administrări a justiţiei şi demnitatea oamenilor legii.
Nikula c. Finlanda

Autorizarea prealabilă
 Organizarea tehnică a radiodifuziunii pe teritoriul statelor se poate face prin sisteme de
licenţiere legală. Pentru a putea asigura imperativele garanţiei libertăţii de exprimare aceste
măsuri de autorizare nu trebuie să fie excesive. Marja de apreciere a statelor în acest
sens nu poate fi nelimitată. Regimul de autorizare trebuie să respecte exigenţele
pluralismului, toleranţei şi a spiritului de deschidere necesare în societatea democratică.
Verein Alternatives Locaradio Beru Verein Radio Dreyeckland Basel c. Elveţia
 Impunerea unor monopoluri publice nu poate fi justificată decât printr-o necesitate
imperioasă. Odată cu progresul tehnologic, restricţia recepţiei de programe nu se mai poate
întemeia pe numărul limitat de frecvenţe şi canale disponibile.
Manole c. Moldova
 Acordarea sau refuzul unei autorizaţii pot fi condiţionate de: natura şi obiectivele
viitoarei staţii, posibilităţile sale de inserţie la nivel naţional, regional sau local, drepturile şi
aspiraţiile unui public determinat, obligaţiile asumate de statele contractante prin
instrumente juridice internaţionale în domeniu.
Informationsverein Lentia şi alţii c. Austria, Radio ABC c. Austria, Demuth c. Elveţia,
United Christian Broadcasters Ltd. C. Marea Britanie, Glas Nadejda EOOD şi Elenkov c. Bulgaria

Limitele libertăţii de exprimare

68
  Cf. al. 2 al art. 10 reies:
a) din considerente de ordin general precum:
- siguranţa naţională,
- integritatea teritorială,
- apărarea siguranţei publice,
- prevenirea săvârşirii unor infracţiuni,
- protecţia sănătăţii şi a moralei publice,
- garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare;
b) din considerente de ordin personal:
- protejarea reputaţiei şi drepturilor altor persoane,
- împiedicare de divulgare a informaţiilor confidenţiale.
 Limitările se concretizează în ingerinţe ale statului în exerciţiul acestui drept pentru
realizarea scopurilor enunţate în al. 2. Condiţii ale legalităţii ingerinţelor:
- să fie prevăzute de lege;
- să urmărească un scop legitim;
- să fie necesare într-o societate democratică pentru a se aprecia proporţionalitatea
ingerinţei cu scopul urmărit.

Ingerinţa să fie prevăzută de lege

 Curtea interpretează noţiunea de “lege” în sens foarte larg, ţinând cont mai ales de
accepţiunea materială a termenului. Prin urmare sunt incluse în această noţiune atât legile
adoptate de parlamentele naţionale, dar şi “dreptul nescris”, precum şi tratatele
internaţionale, în măsura în care dreptul intern al statului contractant face trimitere la ele,
încorporându-le în dreptul său.
Groppera Radio A.G. şi alţii c. Elveţia,
 Legea trebuie să fie accesibilă şi previzibilă,
Sunday Times c. Marea Britanie, Tammer c. Estonia
 Dreptul trebuie să se adapteze schimbărilor intervenite în viaţa socială, iar interpretarea şi
aplicarea normelor frecvent modificate depinde de interpretarea lor judecătorească.
Sunday Times c. Marea Britanie, Tammer c. Estonia

Ingerinţa să urmărească un scop legitim

 Scopurile reies din al. 2 şi vizează protecţia unor interese de ordin individual sau general.
 Ele pot fi luate în considerare individual sau cumulativ în funcţie de circumstanţe, atunci
când este cazul.

69
  Potrivit jurisprudenţei Curţii scopul legitim se poate referi şi la:
- condamnarea pentru manifeste care îndemnau militarii la dezertare
X c. Marea Britanie
- confiscarea unor reviste care reproduceau acte homosexuale cu minori
X. c. Marea Britanie
- condamnarea pentru afişe care manifestau ostilitatea faţă de armată
Chorherr c. Austria
- reglementări privind publicaţiile obscene
Handyside c. Marea Britanie
- instituirea unui control administrativ cu privire la punerea în circulaţie a unor lucrări care
incitau la ură şi separatism.
Association Ekin c. Franţa
- Condiţionarea exercitării unui mandat de depunerea jurământului
McGuinness c. Marea Britanie
- Asigurarea neutralităţii politice a funcţionarilor autorităţilor locale sau a forţelor de
poliţie în state recent democratizate sau pentru garantarea calităţii agenţilor statului în aceleaşi
ţări, având în vedere regimul total diferit în care urmau să acţioneze.
Rekvenyi c. Ungaria, Petersen c. Germania

Alte justificări ale scopului

 Ingerinţele justificate prin necesitatea garantării imparţialităţii puterii judecătoreşti,
asigurându-se totodată echilibrul între necesitatea asigurării bunei funcţionări a justiţiei şi
informării opiniei publice cu privire la aceasta.
Sunday Times c. Marea Britanie, Weber c. Austria, Schöpfer c. Elveţia, Lešnik c. Slovacia
Nykula c. Finlanda, Amihălăchioaie c. Moldova, Kyprianou c. Cipru
 Necesitatea protejării reputaţiei şi drepturilor altuia, atât în cazul afirmaţiilor cu caracter
defăimător făcute la adresa unor persoane publice, cât şi în raporturile între particulari.
Chauvy şi alţii c. Franţa, Stubbings şi alţii c. Marea Britanie, Von Hannover c. Germania
 Informaţiile publicate trebuie să servească interesului public şi să contribuie la dezbaterea
unor probleme de interes general.
News Verlags GmbH & Co. KG c. Austria, Tammer c. Estonia, Krone Verlag GmbH & Co.
KG c. Austria, Leempoel & S.A. ED. Cine Revue c. Belgia, Company y Diez de Revenga şi Lopez
Galiacho Perona c. Spania, Julio Bon Gibert şi El Hogar y La Moda J.A. C. Spania
Ingerinţa necesară într-o societate democratică

70
  Potrivit jurisprudenţei Curţii termenul “necesar” implica prezenţa unei “nevoi sociale
imperioase”.
Handsyde c. Marea Britanie
 Marja de apreciere a statelor nu este nelimitată. Un stat incriminat în faţa Curţii pentru o
limitare a libertăţii de exprimare trebuie să facă dovada legitimităţii şi necesităţii
ingerinţei, iar Curtea trebuie să aprecieze în lumina circumstanţelor cauzei.
Pedersen şi Baadsaard c. Danemarca, Nilsen şi Johnsen c. Norvegia, Steel şi Morris c.
Marea Britanie, Mamere c. France, Lindon şi alţii c. Franţa, Csanics c. Ungaria
 Într-o societate democratică, cetăţenii trebuie să poată primi mai multe “mesaje” pentru a-
şi putea forma opiniile pe baza unor exprimări multiple în condiţiile pluralismului.
Çetin şi alţii c. Turcia

Obligaţii ale statelor

 Pe lângă obligaţia negativă a statelor de a se abţine de la restricţionarea, cenzurarea sau
sancţionarea expresiei libere a cetăţenilor, ele au şi obligaţia pozitivă de a lua măsurile
legislative necesare pentru a permite oricărei persoane să îşi poată exprima ideile, cu
includerea, în anumite situaţii, a raporturilor dintre persoanele private.
 Pentru a determina existenţa unor obligaţii pozitive în sarcina autorităţilor statale trebuie luat
in considerare “justul echilibru” care trebuie asigurat între interesele individuale şi cele
generale. Aceste obligaţii nu pot fi interpretate în sensul că ar impune o “povară
insurmontabilă şi excesivă” în sarcina statului.
Appleby şi alţii c. Marea Britanie, Rees c. Marea Britanie, Osman c. Marea Britanie, Özgür
Gündem c. Turcia

Libertatea de întrunire şi de asociere

Art. 11 CEDO
Text
1. Orice persoană are dreptul la libertate de întrunire paşnică şi de asociere, inclusiv a constitui cu
alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege
care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională,
siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei ori a
drepturilor şi a libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie

71
 impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai
administraţiei de stat.

Inspiraţie
 DUDO, art. 20: “Orice persoana are dreptul la libertatea de întrunire si de asociere paşnica.
Nimeni nu poate fi silit sa facă parte dintr-o asociaţie.”
 Art. 23, al. 4 din DUDO consacră dreptul oricărei persoane de a “întemeia sindicate si de a
se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale” .
Texte apropiate
 Art. 21 şi 22 din PIDCP
 Art. 8 din PIDESC

Cuprinde în acelaşi text:

libertatea de întrunire
libertatea de asociere
libertatea sindicală

 Face parte din drepturile şi libertăţile “colective”. Deşi are o consacrare individuală -
“orice persoană”, se manifestă în mod colectiv.
 Vine în continuitatea libertăţii de gândire, de conştiinţă şi de manifestare a convingerilor
(art. 9)
 Interferează cu libertatea de exprimare (art. 10).

A. Libertatea de întrunire
 CEDO apără dreptul la întrunire paşnică.
 Potrivit CtEDO protecţia opiniilor şi libertatea de a le exprima (art. 10) constituie unul
din scopurile recunoaşterii libertăţii de reuniune şi de asociere consacrate în art. 11.
Stankov şi Organizaţia macedoniană unită Ilinden c. Bulgaria, Öllinger c. Austria
 Priveşte atât reuniunile private, cât şi cele care se desfăşoară în locuri publice.
Rassemblement jurassien et unité jurqssienne c. Elveţia
 Include dreptul de a organiza defilări sau manifestări pe căile publice.
Christians against Racism and Fascism c. Rg U, Djavit An c. Turcia, Sergey Kuznetsov c.
Rusia
 Reprezintă un drept fundamental într-o societate democratică.
Comis. EDO, Platform artze c. Austria, Ezelin c. Franţa

72
  Priveşte atât participanţii cât şi organizatorii manifestaţiilor publice (asociaţii, grupuri
organizate, partide politice).
 Contramanifestaţiile violente sau extremiste la cele paşnice, nu pot atrage suprimarea
acestui drept.
Rassemblement jurassien et unité jurqssienne c. Elveţia
 Din contră, nu protejează întrunirile cu intenţii violente.
Stankov şi Organizaţia macedoniană unită Ilinden c. Bulgaria

Obligaţiile statelor
 Negativă: de a nu întreprinde nimic de natură să împiedice exercitarea acestei libertăţi.
Obligaţia obţinerii unei autorizaţii prealabile nu constituie în sine o ingerinţă în exerciţiul
acestei libertăţi.
Comis. EDO, Çiraklar c. Turcia, Comis. EDO, Rassemblement jurassien et unité
jurqssienne c. Elveţia, Djavit An c. Turcia, Oya Ataman c. Turcia, Burkta ş.a. c. Ungaria
 Pozitive: de a adopta măsuri necesare, care pot merge chiar până la afectarea unor
raporturi interindividuale, în ideea în care unele manifestări ar putea nemulţumi unele
persoane prin revendicările sau ideile promovate.
Plattform “Ãrzte für das Leben c. Austria, Wilson, National Union of Jurnalista ş.a. c. MB
Ouranio Taxo ş.a. c. Grecia
 Dreptul de a contramanifesta nu poate paraliza dreptul de a manifesta.
Baczkowski c. Polonia
 Nu este o garanţie absolută. Statele beneficiază de o marjă de apreciere substanţială
privind metodele utilizate pentru asigurarea realizării tuturor intereselor în chestiune.
 Obligaţiile statelor sunt de mijloace şi nu de rezultat.
Plattform “Ãrzte für das Leben c. Austria

B. Libertatea de asociere
 Manifestare: asociere împreună cu alte persoane în vederea realizării unui scop
determinat. Ceea ce constituie o formă de manifestare a opiniilor şi convingerilor.
 Este dreptul fiecăruia de a constitui, împreună cu alte persoane, de a forma o grupare sau
de a se afilia la una existentă, în vederea realizării unor interese comune.
 Durată limitată sau nelimitată în timp, căpătând personalitate juridică.
Comis. X c. Suedia (1977), Zoning, James şi Webstar c. Rg U
 Valorifică libertatea de gândire şi de opinie, precum şi pe cea de exprimare, prin
posibilitatea împărtăşirii convingerilor şi ideilor în mod colectiv.

73
 Chassagnou ş.a. c. Franţa, Nilsen şi Johnsen c. Norvegia
 Nu presupune şi libertatea deţinuţilor de a se reuni cu alţi deţinuţi.
McFeelery c. Rg U
 Nu garantează dreptul de a realiza scopurile asociaţiei.
Association X c. Suedia

Libertatea de a nu se asocia
 Spre deosebire de art. 20, al. 2 din DUDO, care proclamă expres acest drept, această
libertate nu se regăseşte expres în art. 11 din CEDO.
 Pornind de la legislaţia internă a statelor contractante se poate constata că unele recunosc
latura negativă manifestată prin dreptul de a nu se afilia în mod obligatoriu la anumite
asociaţii sau de a se retrage din cadrul acestora, spre deosebire de alte state care nu
prevăd această posibilitate expres. Totuşi potrivit organelor convenţionale, toate statele au
obligaţia de a garanta acest drept negativ.
Sigurður A. Sigurjónsson c. Islanda, Sørensen şi Rasmussen c. Danemarca
 Constrângerea unei persoane la afiliere are ca efect atingerea substanţei libertăţii de
asociere şi prin urmare nu poate fi admisă.
Young, James şi Webster c. RgU, Sigurður A. Sigurjónsson c. Islanda, Vöður Õlafsson c.
Islanda
 Atitudine echivalentă şi în ceea ce priveşte dreptul de a nu declara apartenenţa sau
neaparteneţa la o anumită organizaţie.
Grande Oriente d’Italia di Palazzo Giustiniani c. Italia
 În acelaşi timp, o asociaţie nu se poate sustrage de la dispoziţiile CEDO având în vedere
că ar putea aduce atingere structurilor constituţionale ale unui stat, dincolo de limitele
impuse de al. 2 al art. 11.

Partidele politice
 Partidele – forme de manifestare a libertăţii de asociere considerate ca esenţiale pentru
buna funcţionare a democraţiei, prin urmare nu pot fi excluse de la protecţia oferită de art.
11.
Partidul comunist unificat din Turcia ş.a. c. Turcia, Partidul socialist ş.a. c. Turcia,
Sidiropoulos ş.a. c. Grecia, Partidul comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu c. România,
Herri Batasuna şi Batasuna c. Spania

74
  Partidele politice se disting de alte organizaţii prin influenţa pe care o pot avea asupra
exercitării puterii de stat, reprezentând astfel o modalitate esenţială de punere în valoare
a libertăţii de asociere necesară funcţionării regimului democratic.
Refah Partisi ş.a. c. Turcia

Ordinele profesionale în cazul profesiilor liberale

 În unele state părţi, pentru exercitarea anumitor profesii liberale (arhitect, medic, avocat,
expert contabil etc.), reglementările naţionale impun obligativitatea înscrierii într-un
sistem de organizare naţională a profesiei. Comisia a considerat că datorită naturii
juridice şi caracterului său de organizaţie de interes public, ordinul medicilor, nu
reprezintă o asociaţie în sensul art. 11. având în vedere interesul general urmărit – protecţia
sănătăţii – asigurându-se şi un control public asupra modului în care se practică activităţile
medicale.
Le Compte, van Leuven şi De Meyere c. Belgia, Barthold c. Germania
 Aceeaşi linie de argumentare a fost folosită de către Comisie şi în cazul contestării
ordinului arhitecţilor.
Revert şi Legallais c. Franţa
 Supunerea tinerilor avocaţi obligaţiei de a se înscrie în ordinul avocaţilor nu constituie nici
ea o atingere adusă libertăţii de asociere, având în vedere că urmăreşte un interes public –
asigurarea unei asistenţe juridice adecvate şi, implicit, promovarea justiţiei. Această
obligaţie ne fiind de natură să împiedice înscrierea în alte asociaţii profesionale.
X c. Spania (1990)
Bota c. România

Asociaţiile
 Noţiune cu caracter autonom – entitate specifică de drept privat sau public, calificarea
din dreptul intern având o valoare indicativă.
 Analiza textului convenţional nu atrage concluzia că existenţa asociaţiei nu este condiţionată
de recunoaşterea personalităţii juridice a acesteia în legislaţia naţională şi implicit
pentru protecţia ei de către CEDO.
 În acelaşi timp, refuzul autorităţilor naţionale de a înregistra o asociaţie nu este contrar
dispoziţiilor art. 11. Aceasta se poate constitui liber exercitându-şi activităţile conform
scopului urmărit.
Larisse c. Franţa

75
  Pentru legalitatea asociaţiilor în sens convenţional contează natura scopului pentru care
au fost acestea înfiinţate, care trebuie să fie unul legitim precum şi mijloacele folosite la
realizarea acestui scop, care trebuie să fie legale de asemenea, potrivit legislaţiei naţionale.
 Protecţia art. 11 se întinde de la înfiinţare şi pe toată durata existenţei acesteia.
Partidul comunist unificat ş.a. c. Turcia

Libertatea sindicală
 Dreptul de a întemeia sindicate şi de a se afilia celor existente este o componentă a
noţiunii libertăţii de asociere care este una generală.
Syndicat national de la police belge c. Belgia, Young, James şi Webster c. Rg U, Demir şi
Baykara c. Turcia
 Cuprinde dreptul sindicatelor de a-şi adopta propriul regulament de organizare şi
funcţionare
Cheall c. Rg U
Johansson c. Suedia (1988)
 O asociaţie studenţească nu poate fi calificată drept sindicat.
X c. Suedia (1977)
 Statele au obligaţia pozitivă ca prin legislaţia lor naţională să permită sindicatelor, prin
modalităţi care nu sunt contrare art. 11, să lupte pentru apărarea intereselor membrilor lor.
Syndicat national de la police belge c. Belgia

Limite
 Nu reprezintă asociaţii sindicale cele create de angajaţii aceluiaşi angajator, ne fiind
rezultatul unei grupări spontane ci bazate pe raporturile contractuale dintre salariaţi şi
angajatorul acestora.
 Sunt incompatibile cu art. 11 un sistem de sindicate organizate chiar de stat, care nu sunt
autorizate să desfăşoare activităţi de ordin privat.
Comis. EDO Young, James şi Webster c. Rg U
 Dacă un angajat consideră că sindicatele existente nu-i apără efectiv drepturile, poate
forma, împreună cu alte persoane, un nou sindicat.
 Primirea sau excluderea unui membru dintr-un sindicat, conformă statutului, constituie o
activitate privată, de care statul nu este ţinut să răspundă. Totuşi statul are obligaţia de a
proteja angajaţii de eventualul abuz de poziţie dominantă din partea sindicatelor (ex: nu
au fost respectate regulile, sau acestea sunt nerezonabile şi arbitrare).

76
Afilierea obligatorie
 Potrivit CtEDO orice formă de constrângere în materie de apartenenţă sindicală poate
aduce atingere substanţei libertăţii garantate, prin urmare, CEDO consacră şi un drept
negativ – libertatea de a nu adera la un anumit sindicat precum şi de a se retrage din
acesta, dacă această constrângere ar fi de natură să atingă însăşi substanţa acestei
libertăţi.
Sigurður A. Sigurjónsson c. Islanda, Chassagnou ş.a. c. Franţa, Vöður Õlafsson c. Islanda
 Autorităţile statului pot fi totuşi obligate să intervină în anumite circumstanţe în
raporturile dintre persoane private prin adoptarea unor măsuri rezonabile şi adecvate
pentru a asigura respectarea efectivă a libertăţii de a nu adera la un sindicat sau de a ieşi
din unul.
Gustafsson c. Suedia, Wilson, National Union of Jurnalists ş.a. c. Rg U

Dreptul la grevă
 Este o componentă a activităţii sindicale, iar statele au obligaţia de a asigura sindicatelor
libertatea de acţiune în privinţa protejării intereselor profesionale ale membrilor săi, prin
acţiuni specifice printre care şi greva.
 Totuşi, dreptul la grevă nu este consacrat expres de art.11, iar unele reglementări naţionale
ar putea limita exerciţiul acesteia fără a fi incompatibile cu CEDO.
Schmidt şi Dahlström c. Suedia

Limitele protecţiei libertăţilor de întrunire şi asociere

 Prevăzute expres de al. 2 al art. 11 şi se raportează la:
- securitatea naţională
- siguranţa publică
- apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor
- protejarea sănătăţii şi a moralei
- protecţia drepturilor şi libertăţilor altor persoane.

Pornind de la statutul persoanelor unele restricţii îi privesc pe membrii:

- forţelor armate
- ai poliţiei
- ai administraţiei de stat.
Restricţiile trebuie să fie:
- Prevăzute de lege

77
 - Să constituie măsuri necesare într-o societate democratică în vederea realizării scopului
pentru care au fost dispuse.

Restricţii la libertatea de întrunire

 Cf. Comisiei statele dispun de o marjă de apreciere relativ importantă cu privire la
aplicarea restricţiilor în exerciţiul dreptului la reuniuni şi manifestări paşnice.
Rassamblement jurassien et unité jurassienne c. Elveţia
 În aprecierea ingerinţei se va ţine cont de proporţionalitatea măsurii pentru societatea
democratică, astfel ordinul de dispersie dat de poliţie sau condamnarea pentru blocarea
fără violenţă a circulaţiei pe calea publică au fost considerate măsuri necesare pentru
apărarea ordinii publice.
Çiraklar c. Turcia, X c. Norvegia (1983)
 La modul general, necesitatea într-o societate democratică se apreciază pornind de la
dezavantajele unei asemenea interdicţii pentru organizatori care sunt mai mici decât
pericolul dat de adoptarea ei, neexistând alte mijloace pentru a evita acest pericol.
Rai, Gill, Allmond şi “Negotiate Now” c. Rg U
 CtEDO a evidenţiat legătura strânsă între acest drept şi libertatea de exprimare, iar
printre obiectivele urmărite prin protejarea libertăţii de întrunire este cel al protejării
opiniilor personale (art. 10).
Vogt c. Germania, PPCD c. Moldova, Ölinger c. Austria, Baczkowski ş.a. c. Polonia, Paryi
ş.a. c. Ungaria

Obligaţii ale statelor:

 Pozitive: de a proteja şi de a asigura efectivitatea dreptului la întrunire paşnică.
 Negative: de a se abţine să aducă restrângeri indirecte, abuzive în exerciţiul acestui drept.
Djavit An c. Turcia
 Impunerea obţinerii autorizaţiilor prealabile pentru manifestări sau defilări în locuri
publice nu este contrară CEDO şi nici reglementarea activităţii asociaţiilor.
Djavit An c. Turcia, Bukta ş.a. c. Ungaria, Sergey Kuznetzov c. Rusia
 Dispersarea imediată a unei manifestări pe singurul motiv al lipsei autorizaţiei prealabile
constituie însă o restricţie disproporţionată adusă libertăţii de reunire paşnică.
Bukta ş.a. c. Ungaria

78
Limite ale dreptului de asociere
 Este justificat refuzul de a înregistra o asociaţie cu un nume similar celui al unei alte
asociaţii preexistente şi fără acordul acesteia.
Comis. EDO Baisan c. România
 Precum şi refuzul de a înregistra o asociaţie al cărui scop ar fi contrar sănătăţii publice
(legalizarea consumului de canabis).
Comis. EDO, Larmela c. Finlanda
 Cf. CtEDO limitările libertăţii de asociere impun o interpretare restrictivă atât în privinţa
enumerării lor, cât şi cu privire la determinarea domeniului lor de aplicare. Statele dispun de
o marjă de apreciere redusă, supusă unui control european al legislaţiei în materie.
Sidiriopoulos ş.a. c. Grecia, Bekir-Ousta ş.a. c. Grecia, Demir şi Baykara c. Turcia

Condiţii ale ingerinţei statului

 Sa fie prevăzută de legea internă, iar legea să fie accesibilă şi previzibilă.
 “Previzibilă” – redactată suficient de precis pentru a permite oricărei persoane, prin
recurgere, la nevoie, la sfatul unor consilieri specializaţi, să-şi regleze conduita în funcţie de
cerinţele ei.
Larissis ş.a. c. Grecia, Rotaru c. Româmia, Koretxkyy c. Ucraina, Maestri c. Italia, N.F. c.
Italia
 Să urmărească un scop legitim care constă în apărarea ordinii publice sau a drepturilor şi
libertăţilor altor persoane.
 Să fie necesară într-o societate democratică atât din perspectiva legislaţiei interne cât şi
potrivit prevederilor convenţionale.

Dreptul la căsătorie
art. 12 CEDO

Text
Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia
o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept.

Inspiraţie:
 Art. 16 din DUDO: “Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul si femeia, fără nici
o restricţie in ce priveşte rasa, naţionalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători si de a
79
 întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei si la
desfacerea ei.
Căsătoria nu poate fi încheiata decât cu consimţământul liber si deplin al viitorilor soţi.
Familia constituie elementul natural si fundamental al societăţii si are dreptul la ocrotire din
partea societăţii si a statului.”
 Textul art. 12 CEDO este completat prin dispoziţiile art. 5 din Ptc. nr. 7 (1984), Egalitatea
între soţi : “Soţii beneficiază de egalitate în drepturi şi în responsabilităţi cu caracter
civil, între ei şi în relaţiile cu copiii lor referitor la căsătorie, pe durata căsătoriei şi în
momentul desfacerii acesteia. Prezentul articol nu împiedică statele să ia măsurile necesare
în interesul copiilor.”
 Şi prin paragraful 16 din partea I a Cartei sociale europene revizuită (1996): “Familia, în
calitate de celulă fundamentală a societăţii, are dreptul la o protecţie socială, juridică şi
economică corespunzătoare în vederea asigurării deplinei sale dezvoltări”.

Modalităţi
 Presupune existenţa unei familii, ca legătură de drept sau de fapt, cu copii sau fără,
mono sau biparentală.
 Presupune dreptul de a se căsători sau întemeia o familie potrivit legislaţiei naţionale, drept
care produce consecinţe personale, juridice, sociale.
F. c. Elveţia (1987), B. şi L. C. MB, Muñoz Diaz c. Spania, Frasik c. Polonia, Jeremowicz c.
Polonia

Limite
 Limitele punerii în valoare a acestui drept nu reies din art. 12 CEDO.
 Curtea ia drept reper limitele stabilite de legislaţiile naţionale, care, de regulă, sunt supuse
îndeplinirii unor anumite condiţii de fond şi de formă.
- de formă: publicitatea şi celebrarea căsătoriei
- de fond: capacitatea, consimţământul şi impedimentele la căsătorie.
F. c. Elveţia
 Limitările prevăzute de legislaţiile naţionale nu trebuie să fie de natură a restrânge exerciţiul
dreptului în discuţie în “aşa fel încât el să fie golit de substanţa sa”.
Rees c. MB

80
Conținut
 Două drepturi strâns legate, interpretate de unii autori ca fiind identice (J. Velu, R Ergec,
1990): dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie.

A. Dreptul la căsătorie
 Cuprinde dreptul subiectiv la a încheia o căsătorie şi nu dreptul la viaţă de familie (art. 8).
 Efect: naşterea vieţii de familie. În sensul art. 8 acesta poate rezulta şi din legătura de fapt.
 Obligaţie pozitivă a statului: de a reglementa condiţiile exerciţiului acestui drept, la care
face trimitere Convenţia.
 Titulari: “bărbatul” şi “femeia” care au atins vârsta legal prevăzută de legislaţia naţională.
Drept recunoscut persoanelor care au sex biologic diferit, avându-se în vedere “căsătoria
tradiţională”, căsătoria fiind protejată ca un fundament al familiei.
Cossey c. MB
 Problematică: nefiind vorba de “orice persoană” Convenţia nu impune necesitatea
prevederii în legislaţiile naţionale a posibilităţii căsătoriilor între persoane de acelaşi sex.
 Art. 12 are în vedere numai căsătoria civilă.
 Nu constituie limitare sau refuz de recunoaştere a căsătoriei obligaţia de a respecta o
anumită vârstă legală la căsătorie, chiar dacă religia părţilor interesate ar autoriza-o la o
vârstă inferioară celei legale.
Khan c. MB

Persoanele transsexuale care au suportat o schimbare de sex

 Interzicerea rectificării actului de naştere în cazul acestor persoane, fără un examen de
fond al situaţiei poate duce ulterior la constatarea încălcării dreptului la căsătorie a
acestor persoane.
Van Oosterwijck c. Belgia
 În urma analizei hotărârilor pronunţate s-a constatat totuşi ataşamentul CtEDO la ideea de
“căsătorie tradiţională”, indiferent de realitatea schimbărilor de sex intervenite în cazul
reclamanţilor, bazându-se pe marja de apreciere a statelor.
Ress c. MB (1986)
Cossey c. MB (1990)
Sheffield şi Horsham c. MB (1998)
 Totuşi, în 2002 Curtea europeană, interpretând art. 12 în sensul recunoaşterii dreptului de a
se căsători şi de a întemeia o familie, recunoaşte că primul aspect nu este condiţionat de al

81
 doilea, prin urmare, incapacitatea pentru un cuplu de a putea concepe sau creşte copii nu
ar putea, prin ea însăşi, duce la privarea unei persoane de dreptul de a se căsători.
Christine Goodwin c. MB

Efecte ale căsătoriei

 Pe plan fiscal, Comisa a statuat că o legislaţie care prevede impozite mai mari pentru
cuplurile căsătorite decât pentru cele aflate în concubinaj nu constituie o ingerinţă în
exerciţiul dreptului la căsătorie.
Lindsay c. MB
 Art. 12 nu include o căsătorie postumă, în ideea respectării dorinţei în acest sens a unei
persoane care supravieţuieşte celei cu care intenţiona să se căsătorească.
X c. Germaniei (1984)

B. Dreptul de a întemeia o familie

 Cuprinde:
- dreptul de a avea copii
- dreptul de a adopta copii
 Art. 12 nu include însă obligaţia pozitivă a statelor de a prevedea alocaţii familiale,
reduceri fiscale, locuinţă adecvată sau alt fel de sprijin în ajutorul persoanelor căsătorite
pentru a avea copii.
 Statului îi este interzisă, pe de altă parte, orice ingerinţă în exerciţiul dreptului unei familii
de a avea copii, prin urmare aspectele referitoare la planificarea familială, contracepţie,
întreruperea sarcinii etc. îi privesc numai pe cei doi soţi.
 Dacă nu există un acord în privinţa unui tratament contraceptiv sau a efectuării intervenţiei
de avort, decizia aparţine celui direct afectat de tratament sau de operaţie.

Limitări ale dreptului la căsătorie

 Se regăsesc în dreptul naţional al fiecărui stat. Marja de apreciere a statelor este foarte
largă în acest domeniu.
 Statele totuşi nu pot, în virtutea marjei de apreciere, să restrângă acest drept sau să-l reducă
într-atât încât să fie atinsă însăşi substanţa acestuia.
Christine Goodwin c. MB
 Dispoziţiile legale naţionale privind căsătoria trebuie să îndeplinească condiţiile de
accesibilitate şi de claritate impuse de normele Convenţiei.

82
  Prin restrângerile impuse statele nu pot merge până la interzicerea unei anumite persoane
pe deplin capabile sau unor categorii de persoane de a se căsători cu persoana aleasă ca
partener de viaţă.
Hamer c. MB, Droper c. MB, Sanders c. Franţa, F c. Elveţia, Band L. c. MB, Frasic c.
Polonia, Jaremowich c. Polonia

Potrivit jurisprudenţei
 Pierderea pensiei de invaliditate a persoanei care se căsătoreşte nu reprezintă o ingerinţă în
exercitarea dreptului la căsătorie.
Klein Staarman c. Olanda
 Supunerea căsătoriei încheiată de un străin legislaţiei sale naţionale, chiar în ipoteza în
care aceasta nu permite desfacerea unei căsătorii anterioare, este compatibilă cu art. 12.
X c. Elveţia (1981)
 Condiţiile de fond impuse de autorităţile naţionale în scopul evitării unor “căsătorii de
complezenţă” cu un străin nu contravin art. 12.
Klip, Krüger c. Olanda
 Persistenţa posibilităţii unei persoane care a suportat o operaţie de schimbare de sex de a
se căsători cu o persoană de sex diferit faţă de sexul pe care îl avea la naştere constituie
o situaţie care aduce atingere însăşi substanţei dreptului la căsătorie, constituind prin
urmare o încălcare a acestuia.
Christine Goodwin c. MB

Deţinuţii
 Dacă un deţinut întruneşte condiţiile prevăzute pentru legalitatea unei căsătorii, el are
dreptul de a se căsători la fel ca orice altă persoană, deoarece esenţa acestui drept “este
formarea unei uniuni (...) între bărbat şi femeie” chiar dacă sunt împiedicaţi să coabiteze.
Libertatea persoanei nu condiţionează prealabil dreptul de a se căsători.
Hamer c. MB, Draper c. MB
 În schimb, limitarea temporară a dreptului de a procrea, rezultată din deţinerea unuia
dintre soţi şi în consecinţă refuzul relaţiilor conjugare în închisoare, nu reprezintă o
restricţie disproporţionată fiind compatibilă cu CEDO.
X. c. MB (1975)

83
 Discriminarea în viziunea CEDO

Inspiraţie şi text
 Potrivit DUDO, art. 1 : “Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în
drepturi”,
 Prin urmare, drepturile omului sunt universale atât în ceea ce priveşte recunoaşterea lor cât
şi apărarea acestora.
 Principiul egalităţii tuturor în faţa legii presupune egalitatea de protecţie a legii pentru
toţi.
Art. 14 CEDO interzice discriminarea în următorii termeni: “Exercitarea drepturilor şi
libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire
bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii,
origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau
orice altă situaţie.”
 Texte apropiate:
- PIDCP art. 2,
- Convenţia americană a drepturilor omului art. 1, al. 1,
- Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor art. 2.
Principiu general
 Principiul nediscriminării presupune mai întâi ca un tratament egal să fie aplicat
indivizilor egali ceea ce implică existenţa unei norme care prescrie egalitatea
tratamentului.
 Principiul egalităţii se bazează pe formula: “clauza nediscriminării nu se limitează la a
reclama egalitatea ci indică ceea ce trebuie să fie egal şi potrivit căror criterii” (Sudre,
2011).

Întinderea protecţiei
 Domeniului de aplicare a egalităţii: ansamblul drepturilor protejate prin Convenţie. În
virtutea art. 14 interdicţia de discriminare nu se aplică decât în măsura în care este încălcat
un drept protejat de CEDO.
 Astfel, dreptul la nediscriminare nu are o existenţă independentă şi nu poate fi invocat decât
împreună cu un alt articol din Convenţie.
 Reieşind din acelaşi articol egalitatea de tratament este proclamată în faţa Convenţiei nefiind
una generală. Autorii CEDO au înţeles la data conceperii textului iniţial să raporteze
protecţia contra discriminării doar la drepturile protejate de acest document, prin art. 14.

84
  Abia în anul 2000 a fost adoptat Protocolul nr. 12 care generalizează protecţia contra
discriminării extinzând-o la orice drept protejat de lege internă. Ptc. 14 a intrat în vigoare
abia după 5 ani, la 1 aprilie 2005. România l-a ratificat prin Legea nr. 103/2006.

I - Discriminarea raportată la unul dintre drepturile CEDO

 CtEDO a interpretat art. 14 din CEDO numai prin coroborare cu un alt drept invocat de
acelaşi document.
 Cu toate acestea, pentru a releva autonomia art. 14, ea a considerat că o măsură conformă
prin ea însăşi exigenţelor unui text convenţional ce consacră un drept sau o libertate
determinată poate totuşi să încalce acest text pentru motivul că are caracter discriminatoriu.
Affaire linguistique belge c. Belgia
 Textul art. 14, dreptul la nediscriminare, este integrat, prin fondul său în fiecare dintre
articolele Convenţiei care garantează exerciţiul altor drepturi. Deci analiza fiecăruia dintre
drepturile garantate de CEDO va trece prin filtrul analizei cu privire la nediscriminare în
exerciţiul acestuia.
 Principiul nediscriminării devine astfel un element particular al fiecărui drept garantat
de Convenţie.

Modalitatea de analiză a Curţii în raport cu art. 14

 Articolele care consacră drepturile omului pot fi încălcate în mod izolat sau/ şi în combinaţie
cu art. 14; dacă instanţa europeană nu constată o încălcare separată a unuia dintre ele, ea
trebuie să examineze cauza şi prin raportare la aceste text.
 Un asemenea examen nu se impune atunci când Curtea nu găseşte o încălcare a exigenţelor
dreptului invocat separat, analizat în sine. Dacă totuşi un aspect fundamental al cauzei
denotă o inegalitate netă şi evidentă de tratament în exerciţiul acelui drept, instanţa va lua în
considerare acest aspect, articolul 14 fiind evocat dincolo de dreptul pus în discuţie. Astfel
se constată un anumit grad de autonomie a art. 14.
X şi Y c. Olanda 1985, Airey c. Irlanda, Dudgeon c. Rg U, Inze c. Austria, Gaygusuz c.
Austria, Van Raalte c. Olanda, Stec ş.a. c. Rg U, Burden c. Rg U, Carson ş.a. c. Rg U

Autonomia dreptului la nediscriminare

 Autonomia dreptului la nediscriminare poate fi pusă în evidenţă atunci când este invocat în
legătură cu un drept încălcarea căruia nu este constatată.

85
  De exemplu, potrivit jurisprudenţei CtEDO, în situaţia în care soţiile unor cetăţeni străini
erau legal stabilite în MB, acestora li s-a refuzat conform legilor britanice ce reglementau
imigrarea, dreptul de a se stabili în calitate de soţi în aceeaşi ţară. Ei au invocat încălcarea
art. 8 atât în combinaţie cu art. 14 cât şi independent. Stabilind, în speţă, că dispoziţiile art. 8
nu erau încălcate, statele având o marjă de apreciere substanţială în sensul reglementării
imigraţiei, s-a constatat că la acea dată doar soţii aveau dreptul de a-şi aduce soţiile în Rg U
nu şi invers. Această constatare a dus la concluzia existenţei discriminării care nu a putut fi
justificată de autorităţi.
Abdulaziz, Cabales şi Balkandali c. Rg U
 Într-o altă cauză, în care soluţia pe fond privea aplicarea unor dispoziţii normative în materie
de securitate socială pentru femei, nu s-a constatat pretinsa încălcare a art. 6, al. 1
independent. Refuzul acordării unor indemnizaţii ce ar fi fost acordate unui bărbat aflat în
aceeaşi situaţie (de invaliditate) s-a întemeiat pe “ipoteza dedusă din experienţa vieţii
curente”, în sensul că numeroase femei căsătorite îşi întrerup activitatea profesională la
naşterea primului copil şi o reiau mult mai târziu, ceea ce nu este cazul pentru bărbaţi.
Pornind de la aceste fapte discriminatorii Curtea a constat după examinare încălcarea art. 6
al. 1 în combinaţie cu art. 14 CEDO.
Schuler-Zgraggen c. Elveţia

Alte situaţii
 O persoană cu handicap locomotor a invocat faptul că lipsa unor măsuri adecvate care ar fi
trebuit luate de stat nu-i permitea accesul la băile publice dintr-o localitate balneară ceea ce
constituia atât o nerespectare a dreptului său “la viaţă privată şi la dezvoltarea personalităţii
sale”, cât şi o discriminare în sensul art. 14 din Convenţie prin raportare la art. 8. Curtea a
constata că, în speţă, dispoziţiile art. 8 nu erau aplicabile, iar art. 14, care completează
celelalte cauze normative neavând o existenţă independentă, nu poate fi aplicat atunci când
însuşi dreptul substanţial din Convenţie invocat de reclamant este inaplicabil, precum era
cazul în speţă.
Botta c. Italia
 Într-o cauză în care legea internă obliga doar micii proprietari de terenuri să “le aducă” în
cadrul “domeniilor de vânătoare”, neexistând o astfel de obligaţie în sarcina marilor
proprietari, s-a constatat o discriminare bazată pe averea funciară, în sensul art. 14 raportat
la art. 1 din Ptc. 1 la CEDO, fapte raportate de asemenea la art. 11.
Chassagnou ş.a. c. Franţa
 Curtea a constat totuşi că autonomia dreptului la nediscriminare este relativă.

86
Motive de discriminare cf. art. 14: sexul, rasa, culoarea pielii, limba naţională, religia adoptată,
opiniile politice, orice alte opinii, originea naţională, originea socială, apartenenţa la o minoritate
naţională, averea, naşterea sau orice altă situaţie, prevedere care denotă caracterul indicativ al
posibilelor motive de discriminare.

Alte motive
 Distincţia întemeiată pe grad şi pe modalităţile de executare a unei sancţiuni disciplinare
în armată.
Engel ş.a. c. Olanda
 Diferenţa de tratament aplicată de instanţele naţionale privitoare la încredinţarea unui copil
reclamantului tată, datorită orientării sale sexuale.
Salgueiro Da Silva Moutao c. Portugalia, E.B. c. Franţa
 Limitarea în timp a posibilităţii de a tăgădui paternitatea, acţiunea în contestarea paternităţii
ce putea fi introdusă de mamă fiind imprescriptibilă.
Rasmssen c. Danemarca
 Pe de altă parte, CtEDO a considerat că menţionarea religiei în art. 14 nu atrage aplicarea
acestuia asupra oricărei distincţii bazată de motive referitoare la religie, interzicerea de către
legea naţională impusă preoţilor de a candida la un post de judecător, deşi reclamantul, în
speţă era doctor în drept canonic şi titular al unei licenţe în drept social şi membru al
baroului, nu constituie o încălcare a libertăţii sale de conştiinţă şi o discriminare în sensul
art. 14.
Demeester c. Belgia

Criterii ale discriminării

Există situaţii ale căror particularităţi impun un tratament diferenţiat, iar statul poate crea, în
cadrul unor politici cu caracter general şi social, “inegalităţi de drept”, destinate să înlăture sau
să atenueze consecinţele unor “inegalităţi de fapt”.
Exemple:
 Aplicarea impozitului progresiv
X c. Austria (1974).
 Interesul protejării drepturilor minorităţii catolice care a determinat aplicarea unor tipuri
diferite de scrutin în Irlanda de nord şi Marea Britanie
X c. Rg U (1979).

87
  În materie de extrădare, în funcţie de existenţa unor acorduri speciale de cooperare militară
care determină aplicarea unui tratament diferenţiat faţă de statele cu care nu este încheiat un
asemenea acord.
X c. Rg U (1986).

Situaţii comparabile
Pentru a se putea vorbi despre discriminare situaţiile trebuie să fie comparabile. Astfel de
situaţii sunt:
 Măsura statală contestată privind procedura aprobării întreruperii de sarcină, prevăzută
de legea naţională, situaţia de fapt în discuţie este diferită între tatăl potenţial şi femeia
însărcinată.
X c. Norvegia (1992).
 Nu există discriminare în situaţia angajatorului, atunci când legea naţională prevede că
sancţiunile pentru depăşirea numărului de ore suplimentare autorizate se aplică acestuia nu
şi salariaţilor.
Bruckner c. Austria
 Când o persoană ale cărui bunuri au fost naţionalizate de un stat nu este plasată, de către alt
stat, din punct de vedere al despăgubirilor, sub acelaşi regim juridic aplicabil celor ale
căror bunuri au fost naţionalizate de cel din urmă stat.
X c. Franţa (1995)
 Situaţia unui ofiţer de rang înalt nu este aceeaşi cu cea a soldaţilor.
X c. Germania
 Diferenţierea pedepselor aplicabile minorilor faţă de majori pentru aceleaşi fapte este
compatibilă cu art. 14.
Stewart-Brady c. Rg U

Diferenţierea de tratament incompatibilă cu art. 14

 Diferenţierea de tratament devine discriminatorie atunci când autorităţile statale introduc
distincţii între situaţii analoage şi compatibile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare
rezonabilă şi obiectivă.
 O diferenţă de tratament nu semnifică, în mod automat, încălcarea principiului discriminării.
 Încălcarea se produce dacă persoane aflate în situaţii analoage sau compatibile
beneficiază de un tratament preferenţial, iar această distincţie nu-şi poate găsi nicio
justificare obiectivă sau rezonabilă.

88
 Fredin c. Suedia, Hoffmann c. Austria, Spadea şi Scalabrino c. Italia, Stubbings ş.a. c. Rg U
Stec ş.a. c. Rg U, D.H. ş.a. c. Republica Cehă, Carson ş.a. c. Rg U

Marja de apreciere a statelor

 Statele dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură
diferenţele între situaţii analoage sau compatibile sunt de natură să justifice distincţiile
de tratament juridic aplicate.
 Potrivit CtEDO existenţa justificării unui tratament diferit pentru situaţii de acelaşi gen are
a fi apreciată prin raportarea la scopul şi la mijloacele utilizate cu privire la măsura luată,
prin prisma principiilor care ghidează o societate democratică.
Affaire linguistique belge c. Belgia
 O distincţie de tratament privitoare la un drept prevăzut de Convenţie nu trebuie să
urmărească numai un scop legitim: art. 14 va fi încălcat şi atunci când rezultă cu claritate că
nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul
urmărit.
Abdulaziz, Cabales şi Balkandali c. Rg U, Inze c. Austria, McMichael c. Rg U, Larkos c.
Cipru, Sampanis ş.a. c. Grecia

Tratamente diferenţiate în situaţii analoage sau compatibile

“Compatibilităţile” şi “analogiile” rezultă din împrejurările de fapt ale fiecărei cauze.
Exemple:
 Situaţia tatălui faţă de cea a mamei privind obţinerea unei alocaţii de concediu ca părinţi ai
unui copil nou născut, Petrovic c. Austria
 Calitatea de soţi prin raportare la dreptul de a-şi alege numele de familie la căsătorie,
conform legii naţionale, Burghartz c. Elveţia.
 Calitate de proprietari ai unor suprafeţe de teren sub o anumită limită prevăzută de lege,
cu calificarea subsecventă de “mici proprietari de terenuri”, supuşi unor obligaţii
diferenţiate faţă de ceilalţi proprietari, Chassagnou ş.a. c. Franţa.
 Diferenţa de tratament întemeiată pe naştere între copii născuţi din căsătorie şi din afara
căsătoriei, pentru a stabili legături de familie recunoscute din punct de vedere juridic, cu
efecte şi pe plan succesoral, Camp şi Bourimi c. Olanda, Mazurek c. Franţa.
 Distincţia între locatarii chiriaşi ai unor locuinţe aparţinând persoanelor publice şi cei ai
unor locuinţe proprietate particulară, Strunjak ş.a. c. Croaţia.
 Distincţia între vârsta legală privitoare la posibilitatea întreţinerii de relaţii sexuale între
persoane heterosexuale şi homosexuale, L. şi V. c. Austria S.L. c. Austria.

89
  Neefectuarea unei anchete efective privitoare la moartea cauzată de motive rasiale, Šečić
c. Croaţia, Anguelova şi Iliev c. Bulgaria.
 Atitudinea autorităţilor ca reacţie la comiterea unei agresiuni violente asupra unei
congregaţii religioase minoritare,
Membrii Congregaţiei martorilor lui Iehova din Gldani ş.a. c. Georgia.
 Refuzul agenţilor forţelor publice de a ancheta eventuala existenţă a unor motive rasiale
pentru care reclamantul a suferite rele tratamente, Cobzaru c. România
 Refuzul recunoaşterii în sistemul naţional de drept a adopţiei încheiate în străinătate,
Wagner şi J.M.W.L. c. Luxemburg
 Obligaţia instituită membrilor unei loje masonice de a-şi declara afilierea la acea lojă
atunci când candidează la funcţii publice regionale,
Grande Oriente d’Italia di Palazzo Giustiniani c. Italia
 Imposibilitatea pentru un deţinut de a-şi apela concubina pe motiv că nu erau căsătoriţi,
Petrov c. Bulgaria

Justificarea obiectivă şi rezonabilă a discriminării

 Discriminarea să urmărească un scop legitim şi să respecte un raport de proporţionalitate
rezonabil între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Affaire linguistique belge c. Belgia, Larkos c. Cipru, Stu ş.a. c. Rg U, Sampanis ş.a. c.
Grecia

Nu constituie o discriminare nerezonabilă:

 Obligaţia membrilor unei familii de a purta acelaşi nume comun, datorită interesului
juridic ataşat identificării lesnicioase a membrilor acesteia în raport cu terţii,
Nagmann-Hüsler c. Elveţia
 Privarea de drept de vot a persoanelor condamnate pentru nesupunere civică,
X c. Olanda (1974)
 Judecarea unui ministru şi, pentru motive de “conexitate”, judecarea unui coacuzat împreună
cu ministrul de către instanţa supremă, prin privarea de alte grade de jurisdicţie,
Crociani ş.a. c. Italia
 Impunerea unor condiţii deosebite pentru adoptarea unui copil din străinătate, prin
raportarea la cele necesare adopţiei unui copil din propria ţară, având în vedere problemele
deosebite de integrare pe care le poate pune adoptarea unui copil străin, X c. Olanda (1981).

90
  Excluderea de la posibilitatea atacării cu apel a unor decizii pronunţate de jurisdicţii
inferioare a căror competenţă este limitată la o anumită valoare a litigiului, X c. Rg U
(1986).
 Faptul de a pune persoana deţinută într-o cuşcă de sticlă în timpul şedinţei în sala de
judecată, dar în stare de libertate coacuzatul inculpat pentru comiterea unui delict, Auguste
c. Franţa.
 Norma legală care nu permite străinului poligam, să-şi aducă una dintre soţii şi copii
născuţi de aceasta, X c. Olanda (1992).
 Refuzul autorităţilor de a permite vizite conjugale deţinuţilor în scopul de a procrea, X c.
Rg U (1997).
 Interdicţia impusă unui opozant al practicării întreruperilor de sarcină din motive
religioase, de a difuza ideile sale în preajma unei clinici care practică asemenea
intervenţii, Van den Dungen c. Olanda.
 Condiţia prezentării candidaţilor la alegerile legislative în limba oficială a statului,
Association “Andecha Astur” c. Spaniei
 Condiţia unui procentaj identic de semnături în fiecare circumscripţie teritorială pentru
candidaţi în alegeri, cu consecinţa unui număr diferit de semnături în funcţie de populaţia
fiecărei circumscripţii, Asensio Serqueda c. Spania.

Distincţii obiective şi rezonabile

Situaţii:
 Regimul juridic diferit al prescripţiei dreptului la acţiune, recunoscut în sistemul
naţional de drept pentru prejudiciile cauzate în mod intenţionat faţă de cele cauzate în mod
accidental sau neintenţionat nu constituie o discriminare. Instanţa europeană a considerat
că, chiar dacă se poate face o comparaţie între grupurile de reclamanţi ai acestor prejudicii
diferenţiate, diferenţa de tratament ce le este aplicată în sistemul naţional de drept “îşi
găseşte o justificare obiectivă şi rezonabilă” prin raportare la deosebirile dintre ele.
Stubbings ş.a. c. Rg U
 În materie de urmărire penală CtEDO a considerat că unii suspecţi pot fi trataţi deferit,
distincţia incriminată nu se bazează pe caracteristicile personale (origine naţională,
apartenenţa la o minoritate etnică), ci situaţia geografică a locului unde cel în cauză este
arestat sau deţinut, aşa fiind, legislaţia naţională poate ţine seama de “caracteristicile
regionale de natură obiectivă şi rezonabilă” fără ca tratamentul aplicat să apară ca
discriminatoriu.
Magee c. Rg U

91
  Este rezonabilă şi diferenţa de tratament între adulţi şi minori, reieşind din caracterul
protector al măsurilor luate cu privire la aceştia din urmă.
Bouamar c. Belgia
 De asemenea, este justificat tratamentul diferit aplicabil resortisanţilor UE faţă de
cetăţenii altor state care nu fac parte din această comunitate, aceasta având o “ordine
juridică specifică”.
Moustaquim c. Belgia, C. c. Belgia
 Curtea a decis că obligarea reclamatei la susţinerea unui examen la o materie ce făcea
parte din programa şcolară, datorită “absentării voluntare” de la o parte din cursuri, din
motive religioase, nu constituie, în sine, un tratament discriminatoriu în sensul art. 14.
Jiménez Alonso şi Jiménez Merina c. Spania

Proporţionalitatea măsurii discriminatorii

 În materia tratamentului diferenţiat a copiilor născuţi din afara căsătoriei în raport cu cei din
căsătorie, cu invocarea de către autorităţile naţionale scopului protecţiei “familiei
tradiţionale”, chiar dacă poate fi considerat ca legitim, în speță nu a existat un raport
rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit.
Mazurek c. Franţa
 Excluderea persoanelor care au suferit condamnări penale de la exercitarea profesiei de
expert contabil poate fi considerată o măsură prin care se urmăreşte un scop legitim, totuşi,
spre deosebire de aplicarea unor pedepse pentru infracţiuni majore, o condamnare pentru
refuzul de a purta uniforma militară din motive religioase sau filozofice nu denotă
“necesitate” de natură a pune în discuţie capacitatea persoanei în cauză de a exercita această
profesie, sancţiunea de neînscriere pe tabelul profesiei apărând ca disproporţionată şi care
nu urmăreşte un scop legitim.
Thlimmenos c. Grecia
 Invocarea urmăririi protecţiei familiei tradiţionale pentru diferenţele de tratament impuse
faţă de persoanele homosexuale impune respectarea principiului proporţionalităţii
măsurii luate cu mijloacele folosite pentru atingerea scopului propus, odată încălcată
proporţionalitatea măsura apare ca discriminatorie.
Karner c. Austria
 Refuzul de a acorda drept de vizite tatălui copilului născut din afara căsătoriei pe
motivul opoziţiei mamei acestuia, în condiţiile neexistenţei aceleiaşi restricţii legale
pentru taţii divorţaţi, a constituit un tratament disproporţionat în viziunea CtEDO.
Sahin c. Gemania

92
 II - Interdicţia generală a discriminării

Potrivit art. 1 din Ptc. nr. 12 la CEDO (4 noiembrie 2000):

1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio
discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte
opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare
altă situaţie.
2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele
menţionate în § 1.

 Textul garantează dreptul la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor

recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statelor contractante.
 Prin urmare, instanţa europeană poate exercita un control al punerii în aplicare a
principiului nediscriminării în legislaţia naţională.
 Ptc. 12 dă astfel autonomie în cadrul Convenţiei dreptului la nediscriminare.
 Intrarea în vigoare a fost condiţionată de 10 ratificări, cifră la care s-a ajuns la 1 aprilie
2005.
 În prezent numărul total de semnături fără ratificare este de 19, iar numărul de state
care l-au ratificat este doar de 18.
 România l-a ratificat la 17 iulie 2006.

Domeniu de aplicare
 CtEDO a stabilit că în interpretarea art. 1 din Ptc. nr. 12 va utiliza noţiunea de
discriminare determinată de ea însăşi în interpretarea art. 14 din CEDO.
Sejdić şi Finci c. Bosnia-Herţegovina
 Astfel în cauza citată (contestarea posibilităţii de a se prezenta în calitate de candidat la
alegerile prezidenţiale pe criterii etnice) CtEDO a putut înscrie faptele în domeniul de
aplicare al Ptc. nr. 12, ele nefiind cuprinse în protecţia niciunuia dintre articolele CEDO,
protejate de art. 14 al acesteia.
 Lista care cuprinde motivele de discriminare are caracter indicativ, nu limitativ.
 Nimic nu împiedică statele contractante să adopte măsurile necesare pentru a asigura o
egalitate efectivă în drepturi, cu condiţia ca acestea să aibă “o justificare obiectivă şi
rezonabilă”. O asemenea justificare poate fi dată de faptul că anumite categorii de persoane
sunt defavorizate ori supuse unor inegalităţi de fapt, ceea ce impune autorităţilor publice
de a adopta măsuri ce pot consta în crearea unor avantaje specifice, de natură să conducă

93
 la realizarea unei anumite egalităţi de tratament între toate categoriile de persoane, sub
rezerva respectării principiului proporţionalităţii.

Drepturi cu caracter procedural protejate de CEDO

• Conţinutul acestor drepturi nu trimite la o libertate materială ci la garanţii de care

dispune individul într-un stat de drept pentru a-şi putea valorifica drepturile şi libertăţile.
• Cuprind:
- dreptul la un proces echitabil
- dreptul la un recurs efectiv
• Aceste drepturi nu pot fi limitate în perioade normale.
• Excepţie: publicitatea dezbaterilor judiciare.

Dreptul la un proces echitabil

art. 6

Text
1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen
rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra
încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în
materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar
accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a
unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o
societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la
proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări
speciale, publicitatea ar f de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi
legal stabilită.
3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul :
a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit,
despre natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa ;
b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale ;

94
c. să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele
necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când
interesele justiţiei o cer ;
d. să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor
apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării ;
e. să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere.

• Numai o justiţie independentă şi imparţială, garantată printr-un proces echitabil poate da

substanţă protecţiei drepturilor şi libertăţilor omului.
• Dreptul la un proces echitabil consacră principiul fundamental al preeminenţei dreptului
într-o societate democratică.
Golder c. MB, Sunday Times c. MB, Kostovski c. Olanda
• Constituie “osatura” ordinii publice europene a drepturilor omului.
Loizidou c. Turcia
• Principiu: jurisdicţiile unui stat parte nu pot să acorde exequatur unei judecăţi a unui stat
terţ care nu respectă garanţiile esenţiale ale acestui articol fără a încălca art. 6 CEDO. Prin
urmare, acestea au obligaţia de a verifica dacă hotărârile străine s-au pronunţat în urma
unui proces care respectă garanţiile procedurale impuse de CEDO. Judecătorii interni
nu pot deci executa hotărâri străine contrare cerinţelor unui proces echitabil.
Pellegrini c. Italia, Maumousseau şi Washington c. Franţa
• Dreptul la un proces echitabil vizează asigurarea bunei administrări a justiţiei.

Dreptul la un proces echitabil se aplică:

- Contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil
- Acuzaţiilor în materie penală

• Aceste noţiuni nu pot fi interpretate prin simpla raportare la dreptul intern al statului
acuzat.
• Ele au devenit concepte autonome ale CEDO cărora CtEDO le dă un sens european.

I – În materie civilă
• Aplicarea e condiţionată de existenţa unei contestaţii privind un drept recunoscut cel puţin
în dreptul intern.
James ş.a. c. MB

95
 • Contestaţia, în sens material, trebuie să fie “reală şi serioasă” şi se poate referi atât la
existenţa unui drept precum şi la întinderea sau la modalităţile de exerciţiu a acestuia.
• “Drepturi şi obligaţii cu caracter civil” cuprinde “orice procedură a cărui rezultat este
determinant pentru drepturile şi obligaţiile cu caracter privat”.
König c. RFG
• Rezultatul procedurii trebuie să fie deci determinant pentru dreptul în chestiune, însă
contează mai puţin natura legii (civilă, comercială, administrativă...) potrivit căreia trebuie
tranşată aceasta şi autoritatea competentă în materie (jurisdicţie, organ administrativ sau
altceva).
• Contează doar caracterul “privat” al dreptului în cauză, de natură personală sau
patrimonială. În general, se consideră că orice contestaţie cu caracter “patrimonial” şi
fondată pe o pretinsă atingere a unor drepturi patrimoniale ţine de “drepturi şi obligaţii
cu caracter civil”
Éditions Périscope c. Franţa, Perez c. Franţa, Beyazgül c. Turcia
• Criteriul incidenţei unei situaţii sau a unui act asupra drepturilor patrimoniale a
justiţiabilului apare deci ca un criteriu decisiv al aplicării art. 6.
Ortenberg c. Austria, Procola c. Luxemburg

Extinderea domeniului de aplicare

• Accepţiunea materială a dreptului “cu caracter civil” promovată de CtEDO a dus la
extinderea câmpului de aplicare a art. 6. Jurisprudenţa sa a dezvoltat o neutralizare a
concepţiilor naţionale care disting dreptul public de cel privat, permiţând extinderea
materiei civile asupra unui număr de domenii marcate profund de dreptul public.
• Astfel, judecătorul european a integrat în câmpul de aplicare a art. 6, al. 1 contencioasele
diferitor materii care ţin în mod tradiţional de dreptul public:
- contenciosul disciplinar,
- contenciosul social,
- contenciosul funcţiei publice sau
- cel al jurisdicţiilor financiare.

Contenciosul disciplinar
Art. 6, al. 1 este aplicabil sancţiunilor disciplinare (suspendare, radiere) care emană de la
jurisdicţiile ordinare, dacă acestea pun în chestiune dreptul de a exercita o profesie.
- Pentru medici
Le Compte, Van Leuven şi De Mayere c. Belgia, Albert şi Le Compte c. Belgia

96
- Pentru avocaţi
H. c. Belgia

Contenciosul social
• Sunt cuprinse de art. 6, al. 1 procedurile legate de concedierea unui angajat de către o
întreprindere privată
Buccholz c. Germania
• Sau a unui agent contractual de către Administraţie
Darnell c. RgU
• Cele legate de o autorizare de angajare
Coorplan-Jenni Gmbh şi Hascic c. Austria
• Cele privind atribuirea prestaţiilor de asigurare socială
Feldbrugge c. Olanda
Deumeland c. RFG
• Sau de ajutor social
Salesi c. Italia
• De asemenea, obligaţia de cotizare la securitatea socială
Schouten şi Meldrum c. Olanda
• Pe motiv că respectivele prestaţii sau cotizaţii denotă o predominanţă a aspectelor de
drept privat (natura personală şi patrimonială a dreptului contestat, legătura cu
contractul de muncă) asupra aspectelor de drept public (caracterul legislaţiei, intervenţia
puterii publice).

Contenciosul de drept public

• Referindu-se la esenţa şi la efectele dreptului şi nu la clasificarea sa juridică potrivit
legislaţiei interne a statului vizat, judecătorul european ţine cont de criteriul
“patrimonialităţii” dreptului ceea ce îi permite să îl încadreze în protecţia art. 6 chiar
dacă, în mod tradiţional, contenciosul lui ţine de drept public.
Laidin c. Franţa
Astfel, art. 6 este aplicabil unor chestiuni care ţin de drept administrativ:
• Deciziilor administrative care ating exerciţiul dreptului de proprietate:
- refuzul unui permis de construcţie (Allan Jacobsson c. Suedia)
- refuzul de derogare de la un plan care interzice construirea pe un loc determinat (Skarby c.
Suedia)
- hotărâre de clasare a unui sit natural (Œrlemans c. Olanda)

97
 - procedura preemţiunii fiscale (preferinţă în situaţii de egalitate)(Hentrich c. Franţa)
- procedura exproprierii (Zanatta c. Franţa)
• Procedura care aduce atingere stării mediului (Zander c. Suedia)
• Decizia administrativă de refuz sau de retragere a unei autorizaţii de a exercita o
activitate profesională:
- exploatarea unei clinici (König c. RFG)
• O acţiune în responsabilitate civilă contra statelor în faţa jurisdicţiilor administrative:
- tratament medical într-un spital public (H c. Franţa)
- contaminarea cu virusul HIV (X c. Franţa)
• O acţiune de anulare a unei decizii administrative care prejudiciază drepturile
subiective ale reclamantului:
- decret de clasare a unui sit natural (Geouffre de la Pradelle c. Franţa)
• O decizie de plasare sau de admitere într-o instituţie psihiatrică, pe motiv că dreptul la
libertate are “un caracter civil” (Laidin c. Franţa)

Aplicarea caracterului civil contenciosului penitenciar

• Pe motiv că o sancţiune disciplinară care atinge deţinutul sau o decizie de plasare a unui
deţinut sub un regim special de supraveghere restrânge exerciţiul drepturilor “civile” a
deţinutului (vizite ale familiei, corespondenţă).
Gülmez c. Turcia
Enea c. Italia
• În consecinţă, deţinutul va beneficia de “dreptului la un tribunal” pentru a contesta
măsura disciplinară în cauză.
Stegărescu şi Bahrin c. Portugalia

Contenciosul funcţiei publice

• Printr-o răsturnare de jurisprudenţă (Vilho Eskelinen ş.a. c. Finlanda) CtEDO renunţă la
“criteriul funcţional”, fondat pe natura funcţiilor şi responsabilităţilor exercitate de agentul
public (Pellegrin c. Franţa).
• Aplicabilitatea art. 6 litigiilor funcţiei publice a devenit principiu. Bazându-se pe dreptul
la nediscriminare (art. 14) Curtea afirmă că orice persoană supusă jurisdicţiei statului parte
trebuie să beneficieze “fără nicio distincţie” de drepturile şi libertăţile garantate de CEDO şi
în consecinţă orice funcţionar trebuie să beneficieze de dreptul la un proces echitabil.
• Curtea reţine drept criteriu al aplicabilităţii art. 6 – accesul la un tribunal în ordinea
juridică internă: accesul la un tribunal deschis funcţionarului de dreptul intern antrenează

98
 aplicabilitatea automată a art. 6 la litigiile funcţiei publice. Ex.: procedurile disciplinare
privind magistraţii (Olujic c. Croaţia).
• Aplicabilitatea art. 6 este totuşi înlăturată prin cumularea a două condiţii:
- dreptul intern al statului în chestiune trebuie să fi exclus expres accesul la un tribunal
în privinţa postului sau categoriei salariaţilor în chestiune;
- statul trebuie să demonstreze că “obiectul litigiului este legat de exerciţiul autorităţii
statale sau pune în cauză legătura specială de încredere şi de loialitate între agent şi statul
angajator.

Excepţia Pellegrin
• Hot. Pellegrin reţine o interpretare autonomă a noţiunii de “funcţie publică”, reieşind
din noţiunea comunitară de “angajare în administraţia publică” (CJCE, Comisia c. Belgia).
• Potrivit principiului litigiile care opun administraţia vs agenţii publici, titulari sau
contractuali, ţine de câmpul de aplicare a art. 6
Procaccini c. Italia : portar la o şcoală publică
Frydlender c. Franţa: agent contractual într-un serviciu al ministerului economiei şi
finanţelor.
• Excepţie: art. 6 este inaplicabil atunci când agenţii ocupă posturi care cuprind “o
participare, directă sau indirectă, la exerciţiul puterii publice şi la funcţiile menite să
protejeze interesele generale ale statului sau ale altor colectivităţi publice:
- diplomaţii şi înalţii funcţionari din ministerul afacerilor externe,
Martinez-Caro De La Concha Castaneda ş.a. c. Spania
- magistraţii,
Pitkevichio c. Italia,
R. c. Belgia
Contenciosul jurisdicţiilor financiare
• Criteriul patrimoniului face aplicabil art. 6 “în materie civilă” la jurisdicţiile financiare.
• Pe de o parte, procedura gestiunii cade în câmpul de aplicare al art. 6: rezultatul procedurii
este determinant pentru obligaţia interesatului de a restitui sumele pentru care el a devenit
debitor cu privire la statul creditor, iar miza sa patrimonială nu poate fi contestată.
Richard-Dubarry c. Franţa
• Pe de altă parte, art. 6 este aplicabil la procedura judecării conturilor contabililor publici.
Martine c. Franţa

Situaţii care nu intră sub incidenţa protecţiei art. 6 în “materie civilă”

99
 • Se referă la procedurile calificate de către judecătorul european “de natură administrativă şi
discreţionară”, care implică exerciţiul prerogativelor puterii publice.
a) procedurile privind taxele fiscale şi, prin asimilare, drepturile vamale.
b) în materia poliţiei pentru străini, pentru procedurile de acordare a azilului politic sau de
îndepărtare de teritoriu.
c) cazul unor funcţionari plasaţi în afara câmpului de protecţie a art. 6.

• Bazându-se pe o distincţie între drepturi “civile” şi “politice” CtEDO consideră că art. 6 nu

este aplicabil contenciosului electoral pe motiv că dreptul în cauză (dreptul unui candidat
de a fi ales) este un drept cu caracter politic, strâns legat de sistemul electoral şi nu un
drept civil în sensul art. 6.
Pierre-Bloch c. Franţa
• Această situaţie de excludere atinge patru categorii principale de justiţiabili:
- contribuabilii
- străinii
- funcţionarii de autoritate
- alegătorii.

a) Procedurile privind taxele fiscale şi, prin asimilare, drepturile vamale

• În această materie simpla demonstraţie că un litigiu este de natură patrimonială nu este
suficientă pentru a antrena aplicabilitatea art. 6, al.1 în materie civilă. CtEDO consideră că
materia fiscală ţine de „nucleul dur” al prerogativelor puterii publice, iar caracterul
public al raportului între contribuabil şi colectivitate rămâne predominant.
Shouten şi Meldrum c. Olanda, Grantzner c. Franţa, Emesa Sugar N. V. c. Olanda,
Ferrazzini c. Italia

b) În materia poliţiei pentru străini, pentru procedurile de acordare a azilului politic sau de
îndepărtare de teritoriu.
• În materie de expulzare sau extrădare.
Penafiel Salgado c. Spania
• CtEDO consideră că o procedură de ridicare a interdicţiei pe un teritoriu nu ţine nici de
materia civilă chiar dacă ea poate antrena consecinţe importante asupra vieţii private şi
familiale a interesatului, nici de materia penală fiind vorba despre o măsură de prevenţie
specifică în materia poliţiei străinilor.
Maouia c. Franţa

100
c) cazul unor funcţionari plasaţi în afara câmpului de protecţie a art. 6.
• Un prim exemplu în acest sens: cazul revocării armei pentru acte de indisciplină.
Sukut c. Turcia

II – În materie penală
• Presupune existenţa unei “acuzaţii”.
• Noţiune autonomă care este definită ca “notificare oficială, care emană de la autoritatea
competentă, despre reproşul de a fi săvârşit o infracţiune penală” care trimite la ideea de
“repercusiuni importante privind situaţia” interesatului.
Deweer c. Belgia, Serves c. Franţa
• “Materia penală” este definită de Curte pe baza a trei criterii alternative:
- calificarea dată de dreptul intern a statului în cauză (cu valoare relativă)
- natura infracţiunii – încălcarea unei norme generale cu caracter disuasiv şi represiv, în
acelaşi timp.
- gravitatea sancţiunii atrase.

Extindere
• Prin jurisprudenţa sa CtEDO a reuşit să extindă aplicarea art. 6 şi la cauze care nu ţin de
“materia penală” în dreptul intern.
Engel c. R.U.
- urmărirea disciplinară militară (Vuolane c. Finlanda)
- la sancţiunile administrative (Oztürk c. RFG)
- pedepsele fiscale (Bendenoum c. Franţa)

• CtEDO aplică partea “penală” a art. 6 şi la represiunea disciplinară penitenciară. “Justiţia

nu se poate opri la uşa închisorii”.
Campbell şi Fell c. R.U.
Ezeh şi Connors c. R.U.
• O condamnare la zile suplimentare de detenţie constituie “o nouă privare de libertate” cu
scop punitiv şi prin urmare are un caracter “penal”
Musumeci c. Italia
• Art. 6 este de asemenea aplicabil cu titlul de “materie civilă” la sancţiunile disciplinare
penitenciare.
Enea c. Italia

101
Sancţiunile administrative şi fiscale
• Sub influenţa judecătorului european se observă alinierea judecătorului naţional precum şi a
celui comunitar la mişcarea de “penalizare” a sancţiunilor administrative. Ex: în
retragerea permisului de conducere pentru puncte, judecătorul european vede o sancţiune
administrativă considerând că această măsură se înrudeşte cu “pedeapsa accesorie” având în
vedere caracterul său “punitiv şi disuasiv”, iar garanţiile art. 6 sunt prin urmare aplicabile.
Malige c. Franţa
• Sancţiunile fiscale scapă de aplicarea art. 6 sub aspect “civil”, însă cad sub incidenţa
unghiului “penal” al acestui articol.
Bendenoun c. Franţa

Regulile procesului echitabil

Se aplică jurisdicţiilor ordinare, în primul rând jurisdicţiilor de primă instanţă şi nu
impune existenţa jurisdicţiilor superioare.
De Cubber c. Belgia
Dacă jurisdicţia care a statuat în primă instanţă este un tribunal clasic, în sens formal şi
material, aceasta este supusă garanţiilor articolului 6, care se aplică tuturor etapelor procedurii.
Chiar dacă art. 6 nu cere un dublu grad de jurisdicţie în materie civilă, statele care au instituit
jurisdicţii de apel sau de casaţie trebuie să aibă grijă ca justiţiabilii să se bucure de toate garanţiile
procesului echitabil în faţa acestora.
Delcourt c. Belgia

În materie penală, dreptul la un dublu grad de jurisdicţie este garantat expres prin art.
2 din Ptc. 7. Statele beneficiază de o marjă largă de apreciere doar în ceea ce priveşte
modalităţile de exercitare a dreptului garantat de art. 2, Ptc. 7, care face trimitere la legea
internă, sub rezerva ca reglementarea naţională a acestui drept, precum este şi cazul dreptului de
acces la un tribunal, să urmărească un scop legitim şi să nu aducă atingere substanţei acestui drept;
Curtea precizează că recursul trebuie să fie efectiv, ceea ce implică ca el să nu fie dependent de
acţiunile autorităţilor publice şi să fie accesibil interesaţilor.
Gurepka c. Ucraina

102
 Dreptul garantat de art. 2, Ptc. 7 „poate face obiectul unei excepţii pentru infracţiuni
minore prevăzute de lege” Curtea precizând că o infracţiune poate trece drept „minoră” chiar dacă
este pasibilă de închisoare.
Stanchev c. Bulgaria

Potrivit judecătorului european „imperative ale supleţei şi eficacităţii” pot justifica

intervenţia unor organe nejurisdicţionale care nu satisfac exigenţele garanţiilor impuse de art. 6.
Totuşi, în acest caz, justiţiabilul trebuie să dispună de un recurs în faţa unui organ judiciar
independent, jurisdicţional care se încadrează în aceste exigenţe (art. 6, al. 1).
Le Compte, Van Leuven şi De Meyere c. Belgia, Albert şi Le Compte c. Belgia, Helle c.
Finlanda

Întinderea garanţiilor

Acestea pot fi generale (A) sau unele speciale, acordate acuzatului în materie penală (B).

A. Garanţii generale ale procesului echitabil sunt enunţate în al. 1 al art. 6. Potrivit unei
interpretări dinamice, prin recurgerea la teoria „elementelor necesar inerente unui drept” utilizată de
asemenea în materia obligaţiilor pozitive, judecătorul european a îmbogăţit sensibil conţinutul
dreptului la un proces echitabil. Astfel, acest drept se construieşte pe trei nivele.
- Garanţiile procedurale stricto sensu, enunţate implicit (egalitatea armelor) sau expres
(independenţa şi imparţialitatea tribunalului, publicitatea, celeritatea procedurii) în textul art. 6.
- Dreptul de acces la un tribunal (Golder c. R.U.)
- Dreptul la executarea deciziilor justiţiei ca parte integrantă a unui proces echitabil (Hornsby c.
Grecia).

B. Garanţiile acordate acuzatului – dreptul la prezumţia de nevinovăţie (art. 6, al. 2) şi

dreptul la apărare (art. 6, al. 3) – reprezintă elemente specifice ale principiului general a procesului
echitabil, în lumina căruia sunt interpretate. Printr-o interpretare constructivă, CtEDO a extins
câmpul de aplicare a garanţiilor unui proces echitabil – în special cele ţinând de dreptul la apărare –
la faza anterioară procesului, judecând că aceste garanţii ţin şi de faza instrucţiunii, deoarece
„nesocotirea lor iniţială riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului”.
Imbrioscia c. Elveţia, Vera Fernandez-Huidobro c. Spania

103
 Dreptul al un tribunal

Noţiune: „Preeminenţa dreptului nu poate fi concepută fără posibilitatea de acces la tribunale”.

Inerent dreptului la un proces echitabil „dreptul la un tribunal” implică, în general, dreptul de a avea
un acces concret şi efectiv la un tribunal.
Golder c. R.U.

Dreptul la un tribunal este, potrivit jurisprudenţei, una dintre garanţiile procesului

echitabil şi nu condiţia aplicabilităţii art. 6. „Tribunalul” nu este neapărat o jurisdicţie de tip clasic
bucurându-se de un sens „autonom” al Convenţiei.
Didier c. Franţa
„ Tribunalul” se caracterizează în plan material prin funcţia sa jurisdicţională: „Să
tranşeze, pe baza normelor de drept şi printr-o procedură organizată, orice chestiune ce ţine de
competenţa sa”. Ceea ce presupune potrivit terminologiei Curţii „un organ judiciar cu jurisdicţie
deplină”.
Sramek c. Austria, Albert şi Le Compte c. Belgia

Controlul judecătorului nu se va limita la examinarea motivaţiei faptelor, riscând să golească

dreptul la tribunal de substanţa sa. Judecătorul naţional trebuie să poată exercita un control complet
de legalitate „atât pentru ceea ce ţine de fapte cât şi pentru chestiunile de drept”. El trebuie să aibă
competenţa şi puterea de a da „o decizie obligatorie, pe care o autoritate nejudiciară nu ar avea
puterea să o modifice”.
Obermeier c. Austria, Zumtobel c. Austria, Van den Hurk c. Olanda, Benthem c. Olanda

Dreptul de acces la un tribunal se înţelege în drept european printr-un drept de acces

concret şi efectiv, care presupune ca justiţiabilul „să beneficieze de o posibilitate clară şi concretă
de a contesta un act care constituie o ingerinţă în aceste drepturi”.
Bellet c. Franţa

Ajutorul judiciar presupune posibilitatea justiţiabilului de a dispune de mijloace concrete

de acces la judecător şi, mai ales, să beneficieze de asistenţa unui avocat în procedura
judiciară. Chiar dacă gratuitatea acestui drept nu este garantată expres decât în procedurile penale
(art. 6, al. 3 c), judecătorul european consideră, totuşi, că imposibilitatea de a obţine asistenţă
judiciară gratuită în cadrul unei proceduri „civile” încalcă „dreptul la un tribunal” atunci când

104
complexitatea procedurii sau a cauzei face această asistenţă indispensabilă sau când legea prescrie
reprezentarea printr-un avocat.
Airey c. Irlanda
Lipsa ajutorului judiciar poate antrena o ruptură a egalităţii armelor. Mai ales, atunci când
adversarul dispune de mijloace materiale importante pentru a-şi asigura apărarea.
Bertuzzi c. Franţa, Steel şi Morris c. R.U.

Obligaţia de a se adresa la o jurisdicţie supremă prin avocat nu este incompatibilă cu

dreptul de acces la un tribunal.
Gillow c. R.U., Meftah c. Franţa, G.L. şi S. L. C. Franţa

Obstacolele în calea accesului la judecător pot fi de natură juridică.

Geouffre de la Pradelle c. Franţa
Efectivitatea dreptului la un tribunal poate fi de asemenea încălcată printr-un obstacol de
fapt, fie că este vorba despre capacitatea financiară a justiţiabilului, despre cuantumul excesiv
al unei consemnări fixată pentru o plângere (Ait-Mouhoub c. Franţa) sau despre cheltuieli de
procedură prea ridicate (Kreuz c. Polonia), sau despre carenţa autorităţilor penitenciare de a
transmite apelul deţinutului în termen către grefa curţii de apel (Barbier c. Franţa), sau despre un
termen de examinare a unui recurs, lipsindu-l de obiect (Schmidt c. Franţa).

Obţinerea unei decizii de justiţie

Implică dreptul de a obţine o decizie motivată, care tranşează definitiv un litigiu.
1) O decizie motivată
Efectivitatea deciziei de justiţie presupune pentru părţile în proces dreptul nu numai de a-şi
prezenta argumentele, ci, de asemenea, dreptul de a fi „auzit în realitate”. Tribunalul are deci
obligaţia de a examina efectiv mijloacele prezentate de către părţi, ca urmare, se impune o
motivaţie adecvată a judecătorului. Un mijloc al cărui incidenţă poate fi decisivă pentru soluţia în
speţă necesită „un răspuns specific şi explicit”.
Ruiz Torija şi Hiro Balani c. Spania, Higgins c. Franţa, J.M.L. c. Luxemburg

Totuşi, art. 6, al. 1 nu cere o motivare detaliată a deciziei prin care o jurisdicţie de recurs,
care se bazează pe o dispoziţie legală specifică, îndepărtează un recurs ca lipsit de şanse de succes.
Gorou c. Grecia, Burg c. Franţa

2) O decizie care să tranşeze definitiv litigiul

105
 Dreptul la un tribunal, aşa cum îl înţelege judecătorul european, implică de asemenea
respectarea principiului securităţii juridice, cuprins în dreptul la un proces echitabil.
Brumărescu c. România
Securitatea juridică contribuie la preeminenţa dreptului şi presupune ca „soluţia dată
definitiv la orice litigiu de către tribunale să nu fie repusă în chestiune”. Ex: judecătorul
european consideră că procedura protestului, care permite preşedintelui Curţii supreme de arbitraj a
Ucrainei şi procurorului general să atace în permanenţă, prin recurs în anulare, o hotărâre definitivă,
este în sine incompatibilă cu principiul securităţii raporturilor juridice şi constituie o încălcare a art.
6, al. 1
Sovtransavto Holding c. Ukraina

Statul este responsabil pentru ingerinţa legislatorului într-o procedură în curs de drept
privat între particulari. Responsabilitatea statului cu privire la dreptul la un proces echitabil este
angajată cu titlu dublu: în calitatea sa de legislator, deoarece intervenţia sa încalcă procesul în
beneficiul uneia dintre părţi sau influenţează deznodământul litigiului, precum şi în calitatea sa de
autoritate judiciară, din cauza atingerilor aduse regulilor procesului echitabil, mai ales, egalităţii
armelor.
Cabourdin c. Franţa

Limitările dreptului de acces la un tribunal

Nu este un drept absolut şi poate fi obiect al unor limitări implicite.
Golder c. R.U.
Statul dispune de o oarecare marjă de apreciere în această materie, sub rezerva ca aceste
limitări să nu aducă atingere „substanţei însăşi” a dreptului protejat şi să fie proporţională cu
scopul legitim urmărit.
Ashingdane c. R.U.

Principiul egalităţii armelor

Este considerat de către judecătorul european un principiu fundamental al procesului
echitabil care caracterizează ansamblul dreptului la justiţie.
Delcourt c. Belgia
Implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza,
în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj net în raport cu adversarul său.
Dombo Beheer şi B.V. c. Olanda

106
 Egalitatea armelor ţine de părţile în litigiu şi se înţelege de către CtEDO ca un „just
echilibru între părţi”, excluzându-se expres aplicarea acestui principiu între o parte şi o jurisdicţie
independentă care „ nu ar putea trece drept un adversar al uneia” dintre părţi.
Nideröst-Huber c. Elveţia
Astfel înţeles principiul egalităţii armelor permite sancţionarea oricăror inegalităţi în
comunicarea actelor părţilor. Ex: transmiterea doar către procuror a unui raport de poliţie fără a-l
transmite şi apărării.
Kuopila c. Finlanda
1) Implică participarea egală a părţilor la căutarea probelor.
Dombo Beheer c. Olanda
Nu se referă la cazul când judecătorul primeşte cererea ministerului public de a nu divulga
elemente de probă pertinente, care lipsesc persoanele urmărite de posibilitatea de a stabili că au fost
instigate să comită infracţiuni de către poliţişti infiltraţi.
Edward şi Lewis c. R.U.
2) Părţile trebuie să dispună de aceleaşi mijloace pentru a-şi valorifica argumentele.
Nu este aşa, de exemplu, atunci când nu sunt comunicate persoanei urmărite observaţiile
aduse Curţii supreme de către procurorul general într-o procedură penală în care reprezenta
autoritatea de urmărire.
Bulut c. Austria, Fisher c. Austria
Atunci când Administraţia fiscală motivează sumar şi la modul general o decizie de
preemţiune.
Hentrich c. Franţa
Sau când reclamantul nu beneficiază, spre deosebire de stat, de o suspendare a termenelor de
procedură pe timpul vacanţei judiciare.
Platakou c. Grecia
Invers, imposibilitatea pentru o parte civilă, care nu este asistată de un avocat, de a avea
acces la dosarul de instrucţiune nu încalcă principiul egalităţii armelor deoarece necesitatea de a
păstra secretul instrucţiunii justifică faptul de a rezerva accesul la dosar avocaţilor, care sunt ţinuţi
de secretul profesional, în timp ce acuzaţii şi părţile civile, în calitate de persoane private, nu sunt
supuse unei asemenea obligaţii.
Frangy c. Franţa, Menet c. Franţa
3) Egalitatea armelor trebuie garantată de asemenea în exerciţiul căilor de recurs.

107
 Principiul contradictorialităţii
Potrivit CtEDO „principiul egalităţii armelor constituie un element al noţiunii mai largi de
proces echitabil, care înglobează de asemenea dreptul fundamental la caracter contradictoriu al
procedurii penale”.
Brandstetter c. Austria

Este vorba despre garantarea egalităţii părţilor în faţa judecătorului şi despre

protejarea efectivităţii dezbaterilor contradictorii atât în civil cât şi în penal.
Nideröst-Huber c. Elveţia
a) Principiul contradictorialităţii implică pentru părţile la un proces „dreptul de a le fi
comunicate şi de a discuta orice act prezentat judecătorului, fie şi un magistrat independent, în
vederea influenţării deciziei”.
J.J. c. Olanda
Priveşte:
- părţile între ele,
- părţile în relaţie cu ministerul public,
- părţile şi o jurisdicţie independentă,
- părţile şi un terţ la procedură.
Acoperă toate fazele procedurii, cele de expertiză tehnică inclusiv, dacă aceasta are o influenţă
preponderentă asupra deciziei judecătorului.
Spang c. Elveţia, Mantovanelli c. Franţa, GB c. Franţa
Nu are o întindere absolută şi nu implică, în principiu, ca dezbaterea să aibă loc asupra oricărui
document la dosar ci doar asupra celor susceptibile de a avea incidenţă asupra
deznodământului litigiului.
Stepinska c. Franţa, Asnar c. Franţa

b) Chiar dacă principiul contradictorialităţii şi cel al legalităţii armelor sunt ambele părţi ale
dreptului la un proces echitabil, judecătorul european face distincţie între ele în materia de
comunicare a elementelor părţilor.
Nideröst-Huber c. Elveţia
Dezechilibrul de informare este sancţionat pe baza principiului egalităţii armelor, iar lipsa
transmiterii informaţiei pe baza dreptului la o procedură contradictorie.

108
 Dreptul la un tribunal independent şi imparţial
Tribunalul trebuie să fie „stabilit prin lege” reflectând principiul statului de drept inerent
sistemului Convenţiei.
Lavents c. Letonia
Se referă la baza legală privind existenţa tribunalului şi competenţa acestuia, precum şi
la orice dispoziţie de drept intern privind compoziţia tribunalului pentru fiecare cauză, la mandate,
la incompatibilităţi, la recuzarea magistraţilor.
Lavents c. Letonia, Coëme c. Belgia

Exigenţele de independenţă şi imparţialitate, care sunt strâns legate, pun accentul pe

„încrederea pe care trebuie să o inspire tribunalele justiţiabililor unei societăţi democratice.
Remli c. Franţa

A. Independenţa tribunalelor
Cf. jurisprudenţei constante ea se apreciază în lumina criteriilor obiective ţinând de
statutul judecătorului – modalitatea de desemnare şi durata mandatului, inamovibilitatea acestuia,
imposibilitatea juridică de a-i da instrucţiuni în exerciţiul funcţiunilor lui, existenţa unei protecţii
contra presiunilor exterioare.
Sramek c. Austria
Precum şi aparenţa de independenţă în ochii justiţiabilului (criteriu subiectiv).
Findlay c. R.U.
Ea se raportează la puterea legislativă.
Filippini c. San Marino
Sau la părţi
Langborger c. Suedia, Holm c. Suedia
Exclude participarea la o jurisdicţie a persoanelor care au relaţii strânse cu părţile în
litigiu. Thaler c. Austria
Intervenţia legislatorului în cursul procedurii, prin adoptarea unor legi retroactive, aduce
de asemenea atingere independenţei funcţionale a judecătorului.

B. Imparţialitatea tribunalului
Criterii: face obiectul unei aprecieri subiective şi obiective.
Piersack c. Belgia
1) Imparţialitatea subiectivă se prezumă „până la proba contrarie”
Remli c. Franţa, Lavents c. Letonia

109
2) Imparţialitatea obiectivă constă în „a se întreba dacă, independent de conduita personală a
judecătorului, unele fapte verificabile autorizează suspectarea imparţialităţii acestuia din
urmă”.
Hauschildt c. Danemarca
Pentru judecătorul european imparţialitatea tribunalului presupune excluderea ideilor
preconcepute din partea judecătorilor privind cauza cu care sunt sesizaţi şi lipsa de acţiuni care ar
favoriza una dintre părţi.
3) Garanţiile procesului echitabil se aplică fazelor de informare preliminară şi de instrucţie
judiciară. Cerinţa imparţialităţii se impune judecătorului de instrucţie, care potrivit Curţii adoptă
„măsuri provizorii care afectează drepturile fundamentale ale persoanei supusă unei instrucţiuni
penale”.
Vera Fernandez-Huidobro c. Spania

Întinderea principiului imparţialităţii diferă în funcţie de natura cumulului de funcţii.

1) Exerciţiul succesiv a funcţiilor jurisdicţionale identice în acelaşi litigiu nu este interzis de art. 6.
CtEDO judecă de fapt că magistratul care statuează din nou asupra aceluiaşi litigiu, după
retrimitere, nu încalcă principiul imparţialităţii numai dacă dispoziţiile dreptului intern nu impun
reînnoirea compoziţiei completului de judecată.
Oberschlinck c. Austria, Diennet c. Franţa, Thomann c. Elveţia
2) Exercitarea succesivă a unor funcţii jurisdicţionale diferite de către acelaşi judecător în aceeaşi
cauză a fost iniţial strict interzisă de CtEDO.
Piersack c. Belgia, Findlay c. R.U., De Cubber c. Belgia
Concepţia de imparţialitate obiectivă a dus la o interpretare mai suplă a cumulului de
funcţii jurisdicţionale. În materie penală, acesta este admis dacă „întinderea” şi „natura” măsurilor
adoptate de către judecător înaintea procesului penal nu sunt de natură, din cauza caracterului
sumar a investigaţiilor efectuate, să lase impresia că acel magistrat are o prejudecată care îl
împiedică să fie considerat imparţial. Criteriu valabil şi pentru judecătorul de detenţie provizorie şi
de fond.
Sainte-Marie c. Franţa, Saraiva de Carvalho c. Portugalia
Sau de instrucţiune şi de judecare.
Fey c. Austria, Padovani c. Italia
Invers, CtEDO consideră că imparţialitatea obiectivă este atinsă atunci când judecătorul a
făcut o apreciere prealabilă asupra chestiunii pe care trebuie să o judece, aprecierea prealabilă
presupunând o identitate de fapte pe care judecătorul respectiv le-a cunoscut. Astfel nu este
imparţial un magistrat care judecă un acuzat după ce a condamnat într-un prim proces un coacuzat.

110
 Ferrantelli şi Santangelo c. Italia, Tierce ş.a. c. San Marino, Perote Pellon c. Spania
Cumulul de funcţii de urmărire şi de judecare rămâne totuşi sancţionat potrivit
principiului „cine sesizează (sau urmăreşte) nu poate judeca”.
Demicoli c. Malta

Publicitatea şi celeritatea procedurii

Publicitatea protejează justiţiabilii împotriva unei justiţii secrete şi contribuie la păstrarea
încrederii în justiţie.
Pretto c. Italia
Respectarea acestei garanţii se apreciază în lumina ansamblului procesului desfăşurat în
ordinea juridică internă şi depinde de particularităţile instanţei.
Cuprinde:
- Publicitatea dezbaterilor
- Publicitatea pronunţării hotărârii

1. Publicitatea dezbaterilor
Dreptul de a fi „ascultat public” implică, atunci când procedura se derulează în faţa unui
tribunal care statuează în primă şi ultimă instanţă, dreptul la o „audiere”, în afara cazurilor
excepţionale (absenţa unei probleme de drept sau de fapt care să necesite audiere, natura limitată a
chestiunii judecate, absenţa interesului public).
Allan Jacobsson c. Suedia, Göc c. Turcia
Soluţia inversă este valabilă pentru o procedură de apel sau de casaţie. Totuşi publicitatea
dezbaterilor este necesară atunci când o jurisdicţie de apel trebuie să cunoască chestiunile de fapt
precum şi puncte de drept şi să se pronunţe asupra culpabilităţii celor reţinuţi
K. D. B. c. Olanda, Helmers c. Suedia
Judecătorul european admite că această garanţie poate fi modelată potrivit naturii „mai mult
sau mai puţin penale” a cauzei (audierea nu este impusă în materie de sancţiuni fiscale de exemplu).
Jussila c. Finlanda
Orice persoană poate renunţa expres sau tacit, la publicitatea dezbaterilor judiciare. Pentru
a fi valabilă renunţarea nu trebuie să fie echivocă şi nici să se lovească de un interes public
important.
Hakansson şi Sturesson c. Suedia, Schuler-Zgraggen c. Elveţia

111
 Publicitatea dezbaterilor – dar nu şi publicitatea pronunţării judecăţii – este singura
garanţie a procesului echitabil care poate face obiectul restricţiilor justificate de interesul
general.
O procedură referitoare la un copil este, potrivit CtEDO un „exemplu tip” a unei situaţii
care justifică absenţa publicităţii dezbaterilor în vederea protejării vieţii private a copilului şi a
părţilor, precum şi pentru a evita atingerea intereselor justiţiei.
B. c. R.U. , P. c. R.U.

Publicitatea pronunţării hotărârii este interpretată de CtEDO cu supleţe considerând că

această cerinţă este satisfăcută din moment ce interesaţii au putut face rost de textul acesteia de
la grefa instanţei şi atunci când publicarea hotărârii în culegerile oficiale a „făcut posibil un
oarecare control al publicului asupra exercitării jurisprudenţei” jurisdicţiei în cauză.
Ernst ş.a. c. Belgia

2. Celeritatea presupune judecarea cauzei într-un termen rezonabil. Această durată rezonabilă a
procedurii protejează credibilitatea justiţiei şi eficacitatea ei.
1) Termenul luat în considerare are ca punct de plecare în materie civilă data sesizării jurisdicţiei
competente
Buccholz c. Germania
În materie penală, dies a quo va fi data când a fost adusă acuzarea în sensul art. 6, al. 1.
Eckle c. Germania, Bertin-Mourot c. Franţa
Termenul care trebuie apreciat acoperind ansamblul procedurii, instanţele de recurs fiind
cuprinse în acesta. În materie penală dies ad quem este data deciziei judiciare care statuează
definitiv asupra fundamentului acuzaţiei şi în materie civilă data de executare completă a
deciziei.
Bouilly c. Franţa, Pinto de Oliveira c. Portugalia

2) Caracterul rezonabil al acestei durate se apreciază potrivit circumstanţelor cauzei şi în

lumina a trei criterii :
- complexitatea cauzei,
- comportamentul reclamantului,
- comportamentul autorităţilor naţionalităţilor (mai ales cele judiciare).
Se impune particularizarea celerităţii atunci când procedura angajată riscă să fie lipsită de
orice efect util reieşind de exemplu:
 din vârsta reclamantului, X c. Franţa (1992)

112
  legat de măsura plasării unui copil, Johansen c. Norvegia
 măsura de reţinere a unui copil, Laino c. Italia
 procedura recunoaşterii paternităţii, Cultraro c. Italia
 dacă miza financiară este de natură să pună în discuţie activitatea profesională a
reclamantului, Doustaly c. Franţa, Garcia c. Franţa
 în cazul unui conflict de muncă ce influenţează situaţia profesională a reclamantului
Delgado c. Franţa.

Dreptul la executarea deciziilor de justiţie

Principiu: neexecutarea deciziilor justiţiei creează o situaţie incompatibilă cu principiul
preeminenţei dreptului, unul dintre fundamentele CEDO.
Executarea unei hotărâri, a oricărei jurisdicţii, trebuie deci considerată ca făcând parte
integrantă din procesul înţeles în sensul art. 6.
Hornsby c. Grecia
Întindere: noţiunea de proces echitabil acoperă nu doar accesul la judecător şi derularea
procesului ci şi punerea în aplicare a deciziilor judiciare, sub rezerva ca acestea să fie definitive
şi obligatorii. CtEDO condamnă neexecutarea hotărârilor din cauza comportamentului
administraţiei, a autorităţilor judiciare sau a carenţelor legislative.
Hornsby c. Grecia, Antonetto c. Italia, Dinu c. România şi Franţa, Immobiliare Saffi c.
Italia, Luntre ş.a. c. Moldova
Executarea deciziei justiţiei trebuie să fie completă şi perfectă şi nu parţială.
Matheus c. Franţa, Sabin Popescu c. România, Assanidze c. Georgia
Statele au obligaţia pozitivă de a „adopta măsurile adecvate şi suficiente” pentru a
executa o hotărâre definitivă şi obligatorie.
Ruianu c. România

„Efect orizontal”: CtEDO reţine responsabilitatea statului parte pentru neexecutarea

deciziilor judiciare care au drept cauză principală reacţia unei persoane private. În cazul litigiilor
private, statul, în calitate de depozitar al puterii publice, trebuie să facă dovada diligenţelor şi să ia
toate măsurile rezonabile pentru a asista justiţiabilul în executarea deciziilor care îi sunt
favorabile.
Ruianu c. România, Ghibusi c. România, Pini şi Bertani c. România

113
 Dreptul la prezumţia de nevinovăţie
Constituie unul dintre principiile de bază ale dreptului penal modern şi se apreciază în
funcţie de ansamblul procedurii penale litigioase, care include şi modalitatea de administrare a
probelor.
Bernard c. Franţa
Această prezumţie este atinsă dacă „fără stabilirea legală a culpabilităţii unui reţinut (...)
o decizie judiciară care îl priveşte reflectă sentimentul că este vinovat”
Minelli c. Elveţia
Prejudecarea este criticabilă, chiar dacă aceasta nu ia forma unei constatări formale ci
doar a unei simple motivaţii care reflectă faptul că judecătorul consideră interesatul ca fiind
vinovat.
Sekanina c. Austria, Böhmer c. Germania
Sau dacă o declaraţie în presă a unui magistrat merge în sensul de recunoaştere a
culpabilităţii acuzatului.
Lavents c. Letonia

Întindere: Prezumţia de nevinovăţie nu se limitează la o garanţie procedurală proprie

procesului penal stricto sensu ci are o întindere mai largă.
1) Garanţia care reiese din art. 6, al. 2 se aplică „materiei penale” şi este în consecinţă aplicabilă
unei proceduri legată de o fraudă fiscală sau în materie de sancţiuni administrative.
Hentrich c. Franţa, Lutz c. Austria

O procedură de confiscare după condamnare face parte din procesul de fixare a pedepsei
şi iese, prin urmare, din cadrul de aplicare a art. 6, al. 2.
Philips c. R.U.
Nu şi dacă reclamantul a fost eliberat în cadrul unei proceduri penale pe fond.
Geerings c. Olanda

2) Leagă atât jurisdicţia cauzei cât şi alte organe ale statului. Ea este încălcată dacă, fără stabilirea
legală prealabilă a culpabilităţii celui reţinut, un reprezentant al statului face o declaraţie care
lasă impresia că interesatul este considerat vinovat.
Allenet de Ribemont c. Franţa, Y. B. ş.a. c. Turcia

3) Respectarea art. 6, al. 2 se impune de asemenea, în principiu, persoanelor private, mai ales
jurnaliştilor, în virtutea efectului orizontal al CEDO.

114
 Worm c. Austria
Totuşi judecătorul european privilegiază, la modul general, libertatea presei şi o face să
prevaleze asupra „drepturilor altuia” la prezumţia de nevinovăţie. Foarte rar necesitatea de a
proteja prezumţia de nevinovăţie va permite justificarea unei atingeri a libertăţii presei.
Tourancheau şi July c. Franţa
Autorităţile de urmărire trebuie să probeze culpabilitatea persoanei urmărite: „sarcina
probei aparţine acuzaţiei, iar îndoială este favorabilă acuzatului”.
Barbera Messegue şi Jabardo c. Spania
Inversarea sarcinii probei aduce atingere acestei reguli. Totuşi, potrivit CtEDO, prezumţiile
de fapt şi de drept care figurează în legile represive nu sunt în sine incompatibile cu prezumţia
de nevinovăţie dacă sunt cuprinse „în limite rezonabile care ţin cont de gravitatea mizei şi
protejează drepturile la apărare”.
Salabiaku c. Franţa
CtEDO precizează că art. 6, al. 2 nu poate fi interpretat ca interzicând, în principiu,
executarea forţată a sancţiunilor fiscale înaintea oricărei decizii judiciare definitive, sub rezerva că
statul va menţine această facultate „în limitele rezonabile” şi că este asigurat „un just echilibru”
între interesele prezente, atunci când dreptul intern oferă interesatului posibilitatea de a obţine pe
cale judiciară rambursarea oricărei plăţi făcută fiscului.
Janosevic c. Suedia

Drepturile apărării
Recunoscute la art. 6, al. 3 ele vizează să asigure o apărare „concretă şi efectivă”
individului mai ales în materie penală.
Artico c. Italia, Makhfi c. Franţa
Dreptul la tăcere
Potrivit CtEDO dreptul „de a tăcea şi de a nu contribui la propria incriminare” este o cerinţă
elementară a procesului echitabil chiar dacă dreptul de a nu mărturisi împotriva propriei persoane
nu este expres garantat de art. 6. Prin hotărârile sale judecătorul european scoate în evidenţă
garanţiile implicite ale echităţii procedurale.
Imbrioscia c. Elveţia
De asemenea, CtEDO enunţă principiul potrivit căruia utilizarea în cadrul unei proceduri
penale a unor declaraţii obţinute cu încălcarea art. 3 CEDO (calificată fie ca tortură, fie ca
tratament inuman sau degradant) sau a unor probe materiale obţinute direct în urma unor acte de
tortură loveşte automat echitatea procesului în ansamblul său.
Gäfgen c. Germania, Jalloh c. Germania

115
 Totuşi art. 6 nu se consideră încălcat dacă elementele de probă n-au jucat un rol decisiv în
pronunţarea verdictului de culpabilitate şi dacă admiterea lor n-a compromis drepturile legate de
apărare.
Gäfgen c. Germania, Bykov c. Rusia

1) Dreptul de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria sa incriminare vizează sustragerea

suspectului de la coerciţia abuzivă a autorităţilor. Acest drept prescris materiei penale este
susceptibil de a se aplica şi procedurilor fiscale prin extindere.
JB c. Elveţia
Se referă la orice procedură penală indiferent de complexitatea ei.
Saunders c. R.U.
Este aplicabil înaintea fazei de judecare acoperind şi faza de interogatoriu al poliţiei, care
implică şi asistenţa unui avocat.
Murray c. R.U., Salduz c. Turcia
Per a contrario, nu se aplică în procedurile civile.
Weh c. Austria, Rieg c. Austria

2) Dreptul la tăcere implică imposibilitatea antrenării condamnării sau recunoaşterii faptelor

reproşate prin păstrarea tăcerii. Prin urmare, acuzarea trebuie să-şi fundamenteze argumentarea
fără recurgere la elemente de probă obţinute prin constrângere sau presiuni, ignorând dorinţa
acuzatului.
Saunders c. R.U.
Nu cuprinde şi situaţia când, de exemplu, un informator al poliţiei, având această sarcină,
obţine mărturii ale acuzatului sau al unui coacuzat, care pot constitui elemente de probă.
Allan c. R.U.

Pot fi folosite de asemenea probele abţinute independent de voinţa suspectului -

prelevare de sânge sau de ADN.
Saunders c. R.U.
Curtea a sistematizat trei criterii care permit definirea constrângerii care aduce atingere
substanţei dreptului la tăcere:
1- natura şi gradul de coerciţie
2- existenţa unor garanţii potrivite în procedura
3- utilizarea declaraţiilor interesatului
O’Halloran şi Francis c. R.U.

116
 Astfel, dreptul de a păstra tăcerea constituie o protecţie a prezumţiei de nevinovăţie.
McGuiness şi Quinn c. Irlanda
3) Dreptul de a păstra tăcerea nu este totuşi absolut. Se va ţine cont de ansamblul
circumstanţelor, mai ales de importanţa acordată diverselor elemente de probă, pentru a vedea
dacă faptul de a trage din tăcere concluzii defavorabile acuzatului încalcă art. 6. Prin urmare, dacă
tăcerea acuzatului de una singură atrage concluzia culpabilităţii ea va fi coroborată cu alte elemente
de probă.
Murray c. R. U.

Dreptul de a participa la propriul proces

Necesită reunirea condiţiilor unei participări efective
1) Acuzatul trebuie, mai întâi, să fie informat „despre natura şi despre cauza acuzaţiei care i se
aduce” detaliat şi într-o limbă pe care o înţelege.
Brocizek c. Italia, T. c. Italia
Acoperă atât faptele materiale cât şi calificarea juridică a faptelor.
Pelissier şi Sassi c. Franţa, Miraux c. Franţa

În materie penală, dreptul acuzatului de a participa „real” la procesul său, chiar dacă nu
este garantat expres de art. 6, este un drept inerent unui proces echitabil. Exercitarea efectivă a
acestui drept presupune ca interesatul să poată să asiste la dezbateri, dar şi să înţeleagă şi să
urmărească dezbaterile.
Stanford c. R.U.
Statul având obligaţia pozitivă de a lua măsurile necesare pentru ca persoana urmărită
să fie în măsură să înţeleagă acuzaţiile ce i se aduc şi să fie în măsură să ia decizii privind procedura
care va fi conformă cu interesele sale.
Vaudelle c. Franţa, T. şi V. C. R.U., S.C. c. R.U.
Totuşi, art. 6, al. 3 nu cere prezenţa fizică a acuzatului în sala de audienţe, participarea de
la distanţă, prin videoconferinţă fiind compatibilă cu cerinţele acestui articol.
Marcello Viola c. Italia

2) Art. 6, al. 3 lit. e prevede că acuzatul trebuie să beneficieze de asistenţa gratuită a unui
interpret pentru toate actele de procedură, dacă nu înţelege limba naţională.
Kamasinski c. Austria, Lagerblom c. Suedia

117
3) Dreptul acuzatului de a apărea personal este de asemenea garantat de art. 6, chiar dacă nu este
evocat expres. Ceea ce atrage obligaţia pozitivă pentru stat de a asigura aducerea personală a
acuzatului la proces dacă acest fapt are o importanţă specială.
Colozza c. Italia, Kremzov c. Austria

Dreptul de a se apăra adecvat

Acuzatul trebuie să poată beneficia de o apărare „concretă şi efectivă”. Ceea ce implică
dreptul de a dispune de timpul şi de facilităţile necesare la pregătirea apărării.
Artico c. Italia
Astfel posibilitatea de a formula ulterior un recurs împotriva deciziei de condamnare nu
trebuie să fie împiedicată de absenţa motivaţiei acestei decizii.
Hadjianastassiou c. Grecia
Art. 6, al. 3, lit. c garantează acuzatului dreptul fie de a se apăra el însuşi, fie de a avea
asistenţa unui apărător pe care îl alege sau care i-a fost numit din oficiu gratuit.

1) Dreptul de a se apăra personal implică un drept de acces la dosar şi de comunicare a

elementelor procedurii.
Foucher c. Franţa, Frangy c. Franţa
2) Dreptul la asistenţa unui avocat este aplicabil la ansamblul procedurii, din faza de instrucţiune
preliminară desfăşurată de poliţie. Este un drept care va fi garantat şi deţinuţilor.
Imbrioscia c. Elveţia, Ezeh şi Connors c. R.U., Salduz c. Turcia, Dayannan c. Turcia,
Adamkiewicz c. Polonia, Brusco c. Franţa, Karadag c. Turcia

Pentru a fi compatibile cu art. 6, al. 3, lit c, restricţiile la dreptul garantat trebuie să fie
urmarea unor cauze imperioase şi să nu aducă atingere iremediabilă drepturilor la apărare.
Salduz c. Turcia

b) Dreptul de a fi asistat de un avocat din oficiu este dublu condiţionat:

1- acuzatul să nu fi avut mijloacele necesare remunerării unui apărător;
2- dacă „interesele justiţiei” o cer.
Quaranta c. Elveţia, Pham Hoang c. Franţa
Asistenţa judiciară trebuie să fie efectivă, iar în caz de „carenţă manifestă” a unui avocat din
oficiu, statul nu trebuie să rămână pasiv pentru a asigura efectivitatea acestui drept.
Czekalla c. Portugalia, Daud c. Portugalia
Totuşi, dreptul la alegerea unui avocat nu este unul absolut.

118
 Croissant c. Germania, Lagerblom c. Suedia

c) Acuzatul trebuie să poată comunica fără piedici cu apărătorul său, fără a fi auzit de un terţ.
S. c. Elveţia, Brennan c. R.U., Öcalan c. Turcia

3) Refuzul acuzatului de a se prezenta nu justifică privarea sa de dreptul la asistenţă efectivă a unui

apărător. Într-o jurisprudenţă constantă CtEDO consideră că dreptul de a fi efectiv apărat nu poate fi
subordonat îndeplinirii unor condiţii excesiv de formalizate şi că un acuzat nu va putea pierde acest
beneficiu prin absenţa de la dezbateri în faţa curţii de apel.
Van Geyseghem c. Belgia, Van Pelt c. Franţa, Karatas şi Sari c. Franţa

Dreptul la interogarea martorilor

Constă în dreptul acuzatului de a putea contesta o mărturie şi de a interoga autorul
acesteia şi de a face să fie auziţi martorii săi în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării (art. 6, al. 3,
lit. d). Este un aspect particular al principiului contradictorialităţii.
Principiu: elementele de probă, dintre care fac parte şi martorii, trebuie aduse în faţa
acuzatului în şedinţă de audiere publică, în vederea unei dezbateri contradictorii.
Kostovski c. Olanda, Windisch c. Austria
1) Noţiunea de martor are un sens „autonom” potrivit Convenţiei şi se înţelege ca orice persoană
a cărui afirmaţii sunt aduse în faţa judecătorului şi de care acesta ţine cont pentru a fonda o
condamnare.
Bönisch c. Austria
Se aplică experţilor, părţii civile sau coinculpaţilor.
Bönisch c. Austria, Brandstetter c. Austria, Bricmont c. Belgia, Luca c. Italia

2) Dreptul de a interoga martorii nu este absolut şi nu permite convocarea sau interogarea oricărui
martor al apărării sau acuzării. Judecătorul naţional va fi cel care va judeca utilitatea unei oferte de
probă produsă de un martor.
Vidal c. Belgia, Kamasinski c. Austria, Saïdi c. Franţa

Principiul potrivit căruia martorul trebuie interogat în timpul audienţei publice poate fi
obiect al unor excepţii, mai ales atunci când martorul este anonim sau pentru a proteja martorii
minori în cadrul procesului penal, privind infracţiunile cu caracter penal.
P.S. c. Germania

119
 De asemenea, interesul public nu poate justifica utilizarea în procedura penală a unor
elemente de probă adunate în urma unei provocări a poliţiei.
Teixeira de Castro c. Portugalia
Edwards şi Lewis c. R.U.
Ramanauskas c. Letonia

Dreptul la un recurs efectiv

Art. 13

Text
Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost
încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi dacă încălcarea ar fi fost
comisă de persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.

Inspiraţie: Art. 8 DUDO

Texte apropiate: Art. 2, al. 3 PIDCP şi art. 25 CADO.
Enunţă un mod de garantare a drepturilor protejate de CEDO valorificându-le.
Este un drept complementar care nu are existenţă independentă şi nu poate fi invocat decât în
legătură cu un alt drept recunoscut de instrumentul convenţional. Totuşi CtEDO i-a dat o forţă
autonomă care poate fi apreciată sub două unghiuri:
1) Dreptul la recurs nu este decât consecinţa juridică a încălcării unui drept substanţial al
Convenţiei, dar subordonarea acestui drept constatării unei încălcări a unui drept substanţial al
CEDO ar însemna privarea lui de orice efect, deoarece stabilirea acestei încălcări ar fi obiect al
recursului. Curtea europeană a înţeles să dea un efect util art. 13 judecând că un reclamant se
poate prevala de art. 13 fără să facă proba prealabilă a încălcării unui alt articol CEDO.
Klass c. Germania

Dreptul la recurs efectiv este de asemenea recunoscut oricui pretinde o încălcare a drepturilor
sale protejate de CEDO din moment ce o astfel de pretenţie „poate fi protejată” în sensul
Convenţiei.
Boyle şi Rice c. R.U.
Plattform „Arzte für das Leben” c. Austria

Prin urmare, acest drept poate fi încălcat fără ca un alt drept să fi avut aceiaşi soartă.
120
Valsamis c. Grecia
În consecinţă, CtEDO acceptă să constate o încălcare a art. 13, indiferent dacă s-a constatat sau nu o
încălcare a unui drept substanţial al CEDO. Statele trebuie să asigure în dreptul lor intern un
recurs care să permită prevalarea de substanţa drepturilor consacrate de CEDO.
Soering c. R.U., Observer şi Guardian c. R.U., Costello-Roberts c. R.U.

2) Dreptul la un recurs efectiv intră în concurenţă cu alte drepturi de natură echivalentă, cum ar fi
dreptul la control al legalităţii detenţiei protejat de art. 5, al. 4 sau cu dreptul la un proces echitabil.
Judecătorul european are tendinţa să considere că art. 13 fundamentează o garanţie de ordin general,
care nu se aplică în cazuri în care intervin garanţiile mai specifice şi mai stricte ale art. 5, al. 4.
Brannigan şi McBride c. R.U., Chahal c. R.U.
Sau garanţiile art. 6 al. 1.
Airey c. Irlanda, Ganci c. Italia
Cu toate acestea, în materia duratei rezonabile a procesului (art. 6, al. 1), potrivit jurisprudenţei
constante art. 6, al. 1 constituia o lex specialis în raport cu art. 13, a căror garanţii erau absorbite de
către aceasta. În consecinţă, CtEDO, după ce a constatat o încălcare a art. 6 pentru „termen
rezonabil” al procedurii, considera inutilă examinarea capătului de cerere reieşind din art. 13
privind absenţa recursului în drept intern care să permită denunţarea duratei excesive a procedurii.
Allan Jacobsson c. Suedia
Revenind la această jurisprudenţă hot. Kudla c. Polonia lărgeşte sensibil câmpul de aplicare al art.
13. Începând cu această hotărâre CtEDO interpretează art. 13 în sensul că garantează „un recurs
efectiv în faţa unei instanţe naţionale care permite plângerea pentru o desconsiderare a
obligaţiei, impuse de art. 6, al. 1, de a examina cauzele în termene rezonabile”. Statul parte are
deci obligaţia de a institui în sistemul său juridic intern o cale de recurs specifică care permite
justiţiabilului să se plângă de durata procedurii care încalcă art. 13.

Subsidiaritatea
Prin enunţarea dreptului la recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale art. 13 consacră caracterul
subsidiar al garanţiei europene legând-o de regula epuizării căilor de recurs interne.
Kudla c. Polonia, Mifsud c. Franţa, Broca şi Tixier-Micault c. Franţa

Instanţa internă poate fi şi una nonjurisdicţională dacă prezintă unele garanţii de

independenţă, de imparţialitate şi de procedură.
Klass c. Germania, Diana c. Italia, Camenyind c. Elveţia

121
Statul are deci o obligaţie pozitivă de a oferi individului în dreptul intern un mijloc de redresare a
situaţiei contrară Convenţiei, indiferent de autorul încălcării. În consecinţă, absenţa unui recurs în
dreptul intern împotriva unei sancţiuni disciplinare, pronunţată împotriva unui elev (Valsamis c.
Grecia) sau a unui deţinut lovit de o măsură de prelungire a izolării (Ramirez-Sanchez c. Franţa)
sau împotriva unui refuz a directorului închisorii de a transmite scrisoarea deţinutului (Frérot c.
Franţa) pentru singurul motiv că este vorba despre o măsură de ordin interior, constituie încălcare a
art. 13.

Efectivitatea recursului trebuie asigurat atât în fapt cât şi în drept. El nu trebuie să fie dependent
de acţiunea autorităţilor publice şi să fie accesibil interesaţilor.
Gurepka c. Ukraina, Observer şi Guardian c. R.U., Vilvarajah c. R.U.
Exigenţa efectivităţii este cu atât mai puternică dacă în cauză este vorba despre un drept intangibil.
Bati ş.a. c. Turcia, Aksoy c. Turcia, Assenov c. Bulgaria, McCann c. R.U., Edwards c. R.U., Chahal
c. R.U. , Jabari c. Turcia, Chamaïev ş.a. c. Georgia şi Rusia, Gebremedhin c. Franţa
Exigenţa recursului „efectiv” implică un recurs care să se opună executării unei măsuri de
expulzare colectivă a străinilor (art. 4, Ptc. 4) înainte de rezultatul examinării de către autorităţile
naţionale a compatibilităţii acestei măsuri cu CEDO.
Conka c. Belgia
Dacă este deschisă în dreptul intern la o cale de recurs specifică pentru plângeri legate de durata
excesivă a procedurii, recursul efectiv este, potrivit CtEDO, cel care permite fie să intervină cât mai
curând decizia jurisdicţiei sesizate, fie să dea justiţiabilului o reparaţie adecvată pentru întârzierile
acuzate.
Brusco c. Italia, Mifsud c. Franţa
De curând, judecătorul european leagă dreptul la recurs efectiv de executarea deciziilor justiţiei.
Iatridis c. Grecia

122
 Drepturi cu caracter economic protejate de CEDO

Dreptul de proprietate
Art. 1, Protocolul nr. 1 la CEDO

Dreptul de proprietate a fost inclus de unii autori în categoria celor de natură civilă în timp
ce alţii îl numără printre drepturile economice. Însăşi includerea acestui drept în categoria celor
fundamentale a fost pusă în discuţie. Astfel, pornind de la valoarea esenţială pentru existenţa
individului atribuită proprietăţii private, dreptul care o protejează nu poate fi decât unul
fundamental.
Recunoscut iniţial de autorii DUDO (art. 17), inclus apoi în Convenţia privind eliminarea
tuturor formelor de discriminare rasială (art. 5, al. d), dreptul de proprietate nu se mai regăseşte
printre cele protejate în Pactele internaţionale din 1966. Acest fapt se înscrie în tendinţa ONU din
acea perioadă care considera proprietatea individuală depăşită şi absorbită de proprietatea
popoarelor, proclamată intangibilă de art. 47 al PIDCP.
Texte apropiate:
Art. 14 din CADOP
Art. 21 din CADO
Având în vedere sensibilitatea politică atribuită protecţiei dreptului de proprietate, autorii
CEDO nu l-au inclus iniţial în textul convenţional. Protecţia juridică a fost însă extinsă asupra
acestui drept la timp foarte scurt după adoptarea CEDO prin includerea lui în primul Protocol
adiţional la acest document, adoptat 20 martie 1952. Timp de 30 de ani, în jurisprudenţa organului
de control al Convenţiei nu s-a putut remarca o încălcare a acestui drept. Abia în anii 1980,
începând cu hot. Sporrong şi Lönnroth din 23 septembrie 1982 s-a produs o adevărată „revoluţie”
(Marguénaud, 2008) în dreptul european al protecţiei proprietăţii, art. 1 din Ptc. nr. 1 fiind „rescris”.

1. Lectura art. 1 din Ptc. nr. 1 la CEDO

Text:
1. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi
lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege
şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
2. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră
necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

123
 Primul alineat consacră dreptul pentru orice persoană fizică şi juridică de a-şi vedea
bunurile protejate şi interzice privarea de această proprietate, în timp ce al doilea garantează
prerogativele statului în materie economică şi fiscală.

Potrivit interpretării dată de CtEDO art. 1 din Ptc. 1 garantează dreptul de proprietate, având
în vedere că dreptul de a dispune de bunurile sale constituie „un element tradiţional fundamental” al
dreptului de proprietate.
Marckx c. Belgia
Începând cu hot. Sporrong şi Lönnroth art. 1 din Ptc nr. 1 s-a interpretat în sensul că ar
cuprinde trei norme.
1) Prima care se exprimă în prima frază a al. 1 şi conţine un caracter de ordin general, enunţă
principiul respectării proprietăţii;
2) A doua, cuprinsă în a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează privarea de proprietate şi o
supune unor condiţii;
3) A treia, consemnată în al doilea alineat, recunoaşte statelor contractante puterea de a
reglementa folosirea bunurilor potrivit interesului general.
Hot. James c. R.U. din 21 februarie 1986 precizează că aceste trei reguli sunt legate între ele
deoarece a doua şi a treia sunt exemple particulare de atingere a dreptului de proprietate şi trebuie
deci interpretate în lumina principiului consacrat în prima dintre aceste reguli.
Astfel, printr-o interpretare interdependentă a prevederilor acestor două alineate CtEDO a putut
verifica dacă în cauzele supuse judecării a fost menţinut un just echilibru între exigenţele
interesului general şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale individului.
După hot. Sporrong şi Lönnroth norma din prima frază a al. 1 serveşte drept principiu de
interpretare a întregului text şi permite de asemenea sancţionarea autonomă a atingerilor aduse
substanţei dreptului de proprietate.

Dând noţiunii de „bunuri” o forţă autonomă, judecătorul european a lărgit sensibil câmpul de
aplicare a dreptului de proprietate.
Gasus Dosier und Fördertechnik Gmbh c. Olanda, Oneryildiz c. Turcia

Înţeleasă în sens larg, noţiunea de „bunuri” poate avea semnificaţia de „unele drepturi şi
interese care constituie active”.
Oneryildiz c. Turcia

124
 Jurisprudenţa Curţii europene relevă o extindere substanţială a protecţiei „bunurilor” în a
căror categorie sunt incluse:
a) Bunuri „incorporale”, pe lângă cele corporale, cum ar fi:
- o clientelă (Van Marle c. Olanda);
- interesele economice legate de exploatarea unui debit de băuturi (Tre Traktörer Aktielobag c.
Suedia);
- un proiect imobiliar (Pine Valley c. Irlanda);
- părţi sociale (Sté S şi T c. Suedia; Sovtransavto Holding c. Ucraina);
- drepturi asupra bunurilor succesorale, din moment ce succesiunea este deschisă (Inze c. Austria,
Mazurek c. Franţa);
- proprietatea intelectuală, având în vedere că marca comercială constituie un „bun”, din momentul
înregistrării definitive potrivit regulilor în vigoare în statul în cauză (Anheuser-Busch Inc. c.
Portugalia);
- o operă spirituală, protejată de dreptul de autor (Balan c. Moldova).

b) Creanţele beneficiază de calificarea de „bunuri” fiind analizate ca „valori patrimoniale”. O

creanţă este calificată astfel dacă este constituită. Potrivit jurisprudenţei europene o creanţă nu poate
fi considerată un „bun” în sensul art. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o
decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat.
Raffineries grecques Stran şi Stratis Andreadis c. Grecia (creanţă contractuală recunoscută printr-o
sentinţă de arbitraj definitivă şi obligatorie)
Fernández-Molina González ş. a. c. Spania

O creanţă virtuală, dacă nu a fost nici contestată, nici lichidată printr-o decizie judiciară, va
fi de asemenea considerată „bun” din moment ce interesatul are o „speranţă legitimă” de a-şi
vedea creanţa concretizată.
Pressos Compania Naviera SA ş.a. c. Belgia (creanţă în repararea prejudiciului)

Criteriul decisiv al unei speranţe legitime protejată prin art. 1 din Ptc. 1 rezidă în existenţa
unui fundament suficient în dreptul intern, care ar califica „valoarea patrimonială” a creanţei
reclamantului inclusă în scopul protecţiei art. 1 al. Ptc. 1.
Kopecky c. Slovacia

Totuşi, existenţa unei „contestaţii reale” sau a unei „pretenţii” nu este suficientă pentru a
stabili o „speranţă legitimă” fără o prevedere naţională în acest sens.

125
Von Maltzan ş.a. c. Germania

Legile retroactive pun adesea în joc drepturi patrimoniale fiind astfel susceptibile de a
aduce atingere dreptului de proprietate. Noţiunea de „speranţă legitimă” fundamentează
aplicabilitatea art. 1, Ptc. 1 şi deschide calea controlului compatibilităţii acestor legi cu această
dispoziţie.
Lecarpentier ş.a. c. Franţa, Draon c. Franţa, Maurice c. Franţa

Noţiunea de „speranţă legitimă” are totuşi nişte limite care reies din jurisprudenţa bine
stabilită a aceleiaşi instanţe europene. Astfel, art. 1, Ptc.1, este aplicabil doar „bunurilor actuale”
şi nu garantează un drept de a deveni proprietar al unui bun şi, mai ales, de a primi un bun pe cale
de succesiune sau de liberalitate.
Marckx c. Belgia, Merger şi Cros c. Franţa

Curtea Europeană a limitat astfel aplicarea „speranţei legitime” în cadrul contenciosului

restituirii bunurilor confiscate de regimurile comuniste. Nici „speranţa de a vedea recunoscută
supravieţuirea unui vechi drept de proprietate imposibil de exercitat efectiv de mult timp”, nici „o
creanţă condiţională care se stinge pentru faptul nerealizării condiţiei” nu pot fi considerate drept
„bunuri” în sensul art. 1 din Ptc. 1.
Malhous c. Republica Cehă, Mosteanu ş.a. c. România

c) În scopul aplicării dinamice a dreptului la nediscriminare, judecătorul european consideră că

o prestaţie socială se situează în câmpul de aplicare a art. 1. Ptc. 1 având în vedere natura
patrimonială a acesteia.
Gaygusuz c. Austria (alocaţie de urgenţă pentru un şomer), Willis c. R.U. (alocaţie de văduvă)
Büchen c. Republica Cehă (alocaţie de pensionare)
De asemenea, o obligaţie de a plăti o cotizaţie socială intră în câmpul de aplicare a art.1, al.
2 din Ptc. 1 cu titlu de „plată de impozite sau de alte contribuţii şi amenzi”.
Van Raalte c. Olanda

Drepturi ce decurg din exercitarea unei profesii, de regulă una liberală.

Fosta Comisie a decis că nu constituie un bun, în sensul art. 1, volumul de activitate al unei
persoane care practică o asemenea profesie, volum supus riscurilor inerente vieţii economice, şi nici
speranţa notarilor publici ca onorariile lor să nu le fie diminuate printr-o viitoare reglementare.

126
Fédération grecque des commissionnaires en douane, Gialouris e autres c. Grecia, X c. Germania
(1978)
În schimb, tot fosta Comisie a decis că dreptul medicilor de a pretinde actualizarea
onorariilor plătite de pacienţi pentru consultaţiile medicale pe care le efectuează, drept care rezultă
din convenţiile încheiate cu organismele publice de securitate socială, constituie un bun în sensul
art. 1 bucurându-se de protecţia instituită de acesta.
Association des ommipracticiens c. Danemarca

Judecătorul european reţine o accepţiune foarte largă a dreptului de proprietate, care

facilitează autonomia noţiunii de „bun”.
Pe de o parte, Curtea admite că dreptul la respectarea bunurilor poate fi invocat în legătură
cu diverse titluri. De exemplu, clientela unui organizator de spectacole în aer liber expulzat de
municipalitate de pe terenul pe care îl închiria a fost considerată „un bun”.
Iatridis c. Grecia

De asemenea, o locuinţă de familie construită ilegal în apropierea unei gropi de gunoi

reprezintă „un interes economic substanţial” constituind un „bun” în sensul art. 1, Ptc. 1.
Oneryildiz c. Turcia

În alt caz, Curtea a analizat toleranţa implicită a autorităţilor, care a stimulat speranţa
legitimă a reclamantului, ca pe o recunoaştere de facto a interesului patrimonial a reclamantului
care ţinea la locuinţa sa.
Osman c. Bulgaria

Pe de altă parte, faptul că dreptul intern nu recunoaşte un interes particular ca „drept” sau ca
„drept de proprietate” nu împiedică interpretarea acestui interes drept „bun”.
Brosset-Triboulet ş.a. c. Franţa, Depalle c. Franţa
Tendinţa jurisprudenţei europene de a „socializa noţiunea de bunuri” se manifestă chiar în
absenţa unui titlu de proprietate, din moment ce „resursele economice şi veniturile” pe care
interesaţii le trag din ansamblul activităţilor lor economice (case construite pe terenurile
ascendenţilor lor, cultivarea acestor terenuri, dreptul asupra terenurilor comunale, activităţi de
creştere a animalelor...) constituie, potrivit judecătorului european, „bunuri” în sensul art. 1, Ptc. 1.
Dogan ş.a. c. Turcia

127
 Întinderea dreptului garantat
În timp ce în dreptul intern, ca şi în dreptul internaţional, garantarea efectivă a dreptului de
proprietate este însoţită de un drept la indemnizare, absenţa unei dispoziţii privind indemnizarea în
textul european face iluzorie protecţia dreptului de proprietate în caz de atingere.
James c. R.U.
Pentru a suplini această lipsă, judecătorul european a completat textul art. 1 prin
interpretarea sa statuând că: „Obligaţia de a indemniza reiese implicit din art. 1, Ptc. 1 luat în
ansamblu”
Lithgow c. R.U.

Câmpul de protecţie a art. 1, Ptc 1 a fost sensibil lărgit prin intervenţia „obligaţiilor
pozitive”.
Oneryildiz c. Turcia
a) CtEDO consideră că protecţia efectivă a dreptului de proprietate poate cere măsuri pozitive. Iar
statul care refuză, de exemplu, să intervină prin autorităţile sale publice pentru a executa o decizie
de expulzare a celor care ocupă proprietatea reclamantului nu îşi îndeplineşte obligaţia pozitivă
referitoare la protecţia acestui drept.
Matheus c. Franţa
b) În ciuda tăcerii textului convenţional, jurisprudenţa europeană confirmă existenţa unei exigenţe
procedurale inerentă acestei dispoziţii. Astfel procesul decizional privind măsura care aduce
atingere dreptului de proprietate trebuie să fie echitabil şi să ofere persoanei atinse ocazia adecvată
de a-şi expune cauza în faţa autorităţilor competente în vederea contestării efective a acestei măsuri.
Agosi c. R.U., Jokela c. Finlanda
c) Judecătorul european a recunoscut „efectul orizontal” al dreptului de proprietate, afirmând că
CEDO obligă statele părţi să adopte măsuri necesare pentru a proteja dreptul de proprietate „chiar şi
în cazurile litigiilor între persoanele fizice sau juridice”. Este vorba despre o obligaţie procedurală
materializată prin stabilirea unei proceduri judiciare care să permită tribunalelor să „tranşeze
eficient şi echitabil orice eventual litigiu între persoanele private”.
Sovtransavto Holding c. Ucraina, Anheuser-Busch Inc. c. Portugalia, Zehentner c. Austria

Limitările dreptului de proprietate

Privarea de proprietate, fără a fi expres definită de către judecătorul european, constituie
potrivit jurisprudenţei un transfer de proprietate, care rezultă din deposedarea formală de obiectul
proprietăţii.
Sporrong şi Lönnroth c. Suedia

128
 Pentru a fi legală o privare de proprietate trebuie să urmărească un scop de utilitate publică
şi să aibă loc în condiţii prevăzute de lege şi principiile generale de drept internaţional.
Curtea atribuie noţiunii de „utilitate publică” un sens larg. Astfel, un transfer de proprietate
răspunde utilităţii publice dacă este efectuat în beneficiul ansamblului colectivităţii, dar şi chiar
dacă colectivitatea, în ansamblul ei, nu se serveşte sau nu profită de bunul în chestiune, atunci când
este operată în cadrul unei politici legitime de ordine social-economică sau de alt fel, mai ales, a
unei politici de „justiţie socială”.
În această materie, Curtea lasă legislatorului naţional grija de a defini imperativele „utilităţii
publice”, sub rezerva ca judecarea sa să nu fie „lipsită în mod manifest de bază rezonabilă”.
James c. R.U.

Trimiterea la legea şi la principiile de drept intern presupune mai întâi existenţa unor
norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile. Legea internă trebuie deci să
definească cu precizie suficientă condiţiile şi modalităţile de privare de proprietate.
Belvedere Alberghia S.r.l. c. Italia, Giacobbe ş.a. c. Italia

Reglementarea folosirii bunurilor

Potrivit jurisprudenţei europene, prin „reglementarea folosirii bunurilor” se înţelege o
măsură care vizează „să limiteze sau să controleze” folosirea proprietăţii.
Sporrong şi Lönnroth c. Suedia, Mellacher ş.a. c. Austria
În accepţiunea Curţii o confiscare ţine de reglementarea folosirii bunurilor dacă este
prevăzută de lege şi dacă urmăreşte un interes general.
Handyside c. R.U., Air Canada c. R.U., Bowler International Unit c. Franţa
Astfel, pentru a fi conformă Convenţiei reglementarea folosirii bunurilor trebuie să răspundă
unui interes general, statele având libertatea de a defini ce este necesar pentru această reglementare
potrivit art. 1, al. 2, Ptc. 1. CtEDO consideră că legislatorul beneficiază de o marjă largă pentru a
se putea pronunţa asupra existenţei unei probleme de interes general.
a) Statele beneficiază de această marjă largă pentru punerea în aplicare a unor politici sociale şi
economice. Astfel, Curtea a constat că ţin de interesul general următoarele situaţii:
- organizarea unei profesii importante pentru ansamblul sectorului economic (Van Marle c. Olanda)
- interzicerea importului de aur (Agosi c. R.U.)
- amenajarea urbană (Allan Jacobsson c. Suedia)
- politica locuinţelor (Hutten-Czapska c. Polonia, Spadea şi Scalabrino c. Italia)
- sesizarea de către vamă a unui avion care a servit pentru import de droguri (Air Canada c. R.U.)

129
b) Jurisprudenţa constantă recunoaşte statelor o marjă largă de apreciere în materia protecţiei
mediului.
Fredin c. Suedia, Hamer c. Belgia, Turgut ş.a. c. Turcia, Brosset-Triboulet ş.a. c. Franţa

c) Pentru un stat membru al UE şi parte la CEDO interesul general poate fi de natură comunitară.
Bosphorus Airways c. Irlanda

Potrivit art. 1 din Ptc. 1, reglementarea folosirii bunurilor include obligaţia de a plăti
impozite.
Darby c. Suedia, Gasus Dosus Dosier und Fördertechnik Gmbh c. Olanda

Atingerea substanţei dreptului de proprietate

Substanţa dreptului de proprietate este atinsă atunci când acest drept, chiar dacă este intact
din punct de vedere juridic, devine precar prin limitările aduse din cauza incertitudinii
permanente care afectează situaţia juridică a bunului fiind astfel lipsit de conţinut. Judecătorul
subliniază necesitatea „de a privi dincolo de aparenţe şi de a analiza realităţile situaţiei litigioase”.
Sporrong şi Lönnroth c. Suedia
Constituie astfel atingere a dreptului de proprietate în substanţa sa:
- interdicţia de a construi şi un permis de expropriere care ating nişte proprietăţi imobiliare,
neexecutate 20 de ani.
Sporrong şi Lönnroth c. Suedia
- o procedură de dezmembrare cu transfer provizoriu de terenuri care a durat 15 ani sau 9 ani
Erkner şi Hofauer c. Austria, Poiss c. Austria, Wiesinger c. Austria
- exercitarea de către stat a dreptului său de preemţiune asupra vânzării unei opere după 10 ani de la
realizarea acesteia
Beyeler c. Italia
- o expropriere în fapt care, în absenţa exproprierii formale, privează bunul de orice disponibilitate
Papamichalopoulos c. Grecia, Karagiannis c. Grecia
- o confiscare de fapt a unor obiecte de valoare sechestrate ilegal de poliţie
Vasilescu c. România
Incertitudinea care afectează situaţia bunului poate de asemenea să-şi găsească sursa într-un
obstacol de fapt care potrivit Curţii poate încălca Convenţia precum un obstacol juridic.
Loizidou c. Turcia, Dogan ş.a. c. Turcia

130
 Pentru a fi conformă cu CEDO atingerea principiului respectării proprietăţii trebuie să
fie prevăzută de lege.
Iatridis c. Grecia
Curtea leagă, de asemenea, dreptul la executarea deciziilor de justiţie de respectarea
dreptului de proprietate.
Georgiadis c. Grecia, Antonetto c. Italia, Prodan c. Moldova, Broniowski c. Polonia, Sarica şi
Daliver c. Turcia

Controlul proporţionalităţii
În materia limitărilor dreptului de proprietate trebuie menţinut un just echilibru între
exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele protejării interesului individual.
Aprecierea acestui echilibru se referă la condiţiile de despăgubire, dreptul la indemnizare fiind
un element constitutiv al dreptului de proprietate.
James c. R.U.
Judecătorul european include în controlul exercitat şi latura procedurală a acestei
proceduri în sistemul juridic naţional.
Jokela c. Finlanda, Maupas c. Franţa
Lipsa indemnizării nu poate fi justificată decât în circumstanţe excepţionale.
Ex-regele Greciei ş.a. c. Grecia
Statele trebuie să respecte şi un termen rezonabil al indemnizării care trebuie să fie una
adecvată.
Guillemin c. Franţa, Piron c. Franţa, Akkus c. Turcia, Almeida Garrett, Mascarehas Falacao ş.a.
c. Portugalia

131