Cinstirea sfintelor moaște își găsește un temei adânc în învățătura de credință a

Bisericii Ortodoxe. Actul de cinstire a rămășițelor pământești ale sfinților apare în deceniile
veacului apostolic și continuă în veacul următor. Mântuitorul Însuși vorbea despre calitatea
deosebită pe care o dobândesc cei care se împărtășesc cu Trupul și Sângele Său, primind în
felul acesta arvuna nemuririi. Sfântul Apostol Pavel ne încredințează că, „dacă ucideți, cu
duhul, faptele trupului, veți fi vii”. Faptul că Biserica a cinstit de la început sfintele moaște
ne-o atestă, înainte de toate, Sfânta Scriptură.

După ce a fost tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul, „ucenicii lui au luat trupul lui și
l-au înmormântat și s-au dus să-i dea de știre lui Iisus (Matei 14, 12). De asemenea, „bărbați
cucernici au îngropat pe Ștefan și au făcut plângere mare pentru el” (Fapte 8, 2). Cunoaștem
din istoria Bisericii câtă cinstire i-a fost acordată atât capului Sfântului Ioan Botezătorul, când
a fost aflat, cât și sfintelor moaște ale arhidiaconului Ștefan, care au fost răspândite până la
Constantinopol, și în Africa la Hippo, unde a slujit Fericitul Augustin.

Mai ales după încetarea persecuțiilor, relicvele sfinților au fost căutate, dezgropate,
duse cu venerație, mai cu seamă în metropole bisericești și reședințe episcopale. Tot în
această vreme, întrucât de timpuriu bisericile se zideau mai ales pe mormintele martirilor, se
împărțeau moaște la toate bisericile spre a fi zidite în altarele lor.

Cultul sfinților se naște aproape indisolubil legat de cultul și cinstirea sfintelor

moaște. Creștinii rânduiesc de timpuriu ca ziua în care martirii primeau cununa muceniciei să
fie socotită drept zi de naștere în împărăția lui Dumnezeu și să fie cinstită și serbată la locul
unde erau îngropate sfintele moaște. În epoca apostolică, nu numai trupul, ci și hainele și
obiectele pe care le foloseau Sfinții Apostoli erau cinstite și mulți bolnavi se tămăduiau
numai la trecerea peste ei a umbrei trupului Sfinților Apostoli.

Motivul pentru care Biserica cinstește sfintele moaște nu este numai unul de ordin
comemorativ, în amintirea martirilor sau a celorlalți sfinți ai Bisericii, ci pentru că moaștele
sunt cu adevărat sfințite, adică poartă pecetea dumnezeiescului, sunt purtătoare de har,
întrucât s-au împărtășit de slava și puterea dumnezeiască.

Proslăvind sfintele moaște pentru puterea minunată ce le-a fost dată de Dumnezeu,
creștinul ortodox cinstește însăși puterea dumnezeiască din ele.

Sfântul Ioan Damaschinul: „Trebuie să cinstim apărătorii neamului omenesc”

 Norma de învățătură a Bisericii cu privire la cinstirea relicvelor a fost bine precizată,
accentuându-se că cinstirea sfinților nu este adorare dumnezeiască, ci este venerare. În
această privință, concluzia pe care o lansează Fericitul Ieronim este următoarea: „Noi nu
adorăm creatura și nu-i slujim, ci cinstim moaștele martirilor pentru a adora pe Cel ai Cărui
martiri sunt” (Epistola 109 ad Riparium).

Cinstirea pe care creștinii o aduceau sfintelor moaște și, în general, sfinților martiri,
era bine definită în comparație cu cinstirea și închinarea pe care o aduceau Mântuitorului
Hristos, „căci lui Hristos ne închinăm pentru că este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi
iubim, după vrednicie, ca pe ucenicii și imitatorii Domnului”.

Faptul menținerii osemintelor în stare de nedescompunere este o arvună a învierii și a

calității distincte pe care o dobândesc aceste trupuri. Înțelegerea acestor probleme ne-o
sugerează chiar Vechiul Testament, prin acea întâmplare minunată când trupul unui mort,
fiind aruncat peste osemintele proorocului Elisei, își redobândește viața (II Regi 13, 21),
dovadă că virtuțile sufletești ale dreptului au animat și natura sa umană în forma ei materială,
transfigurând-o. Acest fapt dovedește că în trupul sfinților, chiar dacă în el nu mai este
sufletul, se află o putere datorită faptului că sufletul lor drept a locuit atâția ani în trup și
trupul a fost vreme îndelungată slujitor al sufletului” (Sfântul Chiril al Ierusalimului,
„Cateheze”, cateheza XVIII). Menținerea osemintelor sfinților în stare de incoruptibilitate
este privită ca o arvună a nestricăciunii viitoare pe care o vor avea trupurile credincioșilor
după înviere. Cele mai de preț odoare ale creștinilor din toate timpurile au rămas sfintele
moaște. Cel mai de preț lucru pe care ți-l oferă călugării, în mănăstirile ortodoxe, spre
închinare și sărutare, sunt sfintele moaște. Marile catedrale s-au străduit să dobândească
moaștele unor sfinți spre a le păstra ca ocrotitoare și binecuvântare dumnezeiască.

Sfintele moaște dovedesc, o dată în plus, că, după lucrarea mântuitoare săvârșită de
Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, omul se poate întâlni cu Dumnezeu, dumnezeiescul
se poate uni cu omenescul, peretele cel din mijloc fiind dărâmat. Înfăptuirea unor lucruri
minunate prin mijlocirea sfintelor moaște trebuie văzută prin credința că există o legătură
specială între sufletul unui sfânt și osemintele lui, pe care moartea nu o poate distruge, în
sensul că spiritul acestuia nu părăsește cu desăvârșire trupul, menținând astfel în moaște o
putere dumnezeiască. Credința că sfinții rămân, prin această harismă, în osemintele lor,
prelungind în ele o prezență a lor în duh, îi face pe credincioși să se simtă în legătură
personală cu ei și, prin ei, cu Hristos. Credincioșii sunt convinși că rugăciunile sfinților
mucenici sunt ascultate de Bunul Mântuitor, de aceea săvârșesc rugăciuni stăruitoare înaintea
moaștelor mucenicilor, pentru ca aceștia să mijlocească la Hristos-Domnul pentru ajutorul și
mântuirea lor.

Sfintele moaşte sunt rămăşiţele pământeşti făcătoare de minuni ale sfinţilor. Noi le
cinstim pentru că prin ele lucrează în chip simţitor harul dumnezeiesc. Prin atingerea de ele şi
prin rugăciunile stăruitoare adresate sfinţilor lângă moaştele lor, se înfăptuiesc vindecări şi
fapte minunate.

Sfinţii, prietenii Mântuitorului Hristos şi modele de vieţuire creştină, sunt în

învăţătura ortodoxă mijlocitori şi rugători fierbinţi la tronul lui Dumnezeu pentru cei care îi
cinstesc şi le solicită ajutorul. Împăratul David ne spune că: Minunat este Dumnezeu întru
sfinţii Lui (psalmul 67, 36). Cinstindu-i pe sfinţi, în mod firesc, cinstim şi rămăşiţele lor
pământeşti, tradiţie care se constituie în una din cele mai vechi forme ale exprimării cultului
martirilor. După trecerea la Domnul, osemin-tele lor se numesc sfinte moaşte şi merită o
cinstire deosebită din partea credincioşilor.

1. Temeiuri biblice. Omul, creat de Dumnezeu ca fiinţă dihotomică (cu trup şi

suflet), este chemat la sfinţenie. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc
desăvârşit este (Mt. 5, 48). Sfinţenia vieţii priveşte deopotrivă sufletul şi trupul, deoarece,
omul, împlinitor al legilor divine, în integralitatea lui, se umple de harul Duhului Sfânt. Nu se
poate concepe un om care să aibă sufletul sfânt şi trupul păcătos, sau invers! De aceea şi
Sfântul Apostol Pavel le spune corintenilor: Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului
Sfânt care este în voi? (I Corinteni 6, 19). Ştim că după pogorârea Sfântului Duh, Sfinţii
Apostoli primesc puterea de a face minuni prin trupurile lor. Văzând aceasta, oamenii scoteau
pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, ca, venind Petru, măcar umbra lui să
umbrească pe vreunul dintre ei (Faptele Apostolilor 5, 15). Pe de altă parte, lucrurile purtate
de ei sunt făcătoare de minuni, încât şi peste cei ce erau bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri
purtate de Pavel, şi bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau din ei (Faptele
Apostolilor 19, 12). De asemenea, în Vechiul Testament, când proorocul Moise a ieşit din
Egipt, a luat cu sine rămăşiţele pământeşti ale lui Iosif (Ieşirea 13, 19). În cartea Regilor se
vorbeşte de cazul unui mort, care fiind aruncat în mormântul proorocului Elisei, de îndată ce
acela s-a atins de oasele lui Elisei, a înviat şi a stat pe picioarele lui (IV Regi 13, 21) este mai
mult decât elocvent. Observăm că Dumnezeu este cel care i-a iubit şi cinstit pe prietenii Lui,
desfăşurând prin vase alese (aşa cum L-a numit Mântuitorul Hristos pe Sfântul Apostol Pavel
la momentul crucial al convertirii) lucrarea de mântuire a oamenilor şi nu s-ar putea înţelege
cum, după adormirea lor, Dumnezeu nu-i mai cinsteşte! Dimpotrivă, trupurile pline de har ale
unor sfinţi (martiri, cuvioşi, ierarhi etc.) nu mai intră sub incidenţa legilor firii, nu se mai
descompun, ci devin izvorâtoare de mir, care vindecă bolile sufleteşti şi trupeşti ale
oamenilor.

2. Temeiuri patristice

a. Canonul 7 al Sinodului al VII-lea ecumenic interzice sfinţirea bisericilor fără Sfinte

moaşte puse în masa Sfântului Altar şi în antimis.

b. Creştinii au preţuit încă dintru început moaştele sfinţilor. În martiriul Sfântului

Policarp (Â 166), episcopul Smirnei, se spune că am dobândit osemintele lui, mai cinstite
decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul şi le-am aşezat la un loc cuviincios (Actele
martirice XVII, 2).

c. Sfântul Ioan Damaschin, apărătorul icoanelor, ne îndeamnă în Dogmatica sa

...nimeni să nu fie necredincios! Dacă prin voinţa lui Dumnezeu a izvorât în pustie apă din
piatră tare şi din falca măgarului apă pentru Samson căruia îi era sete, este de necrezut ca să
izvorască mir din moaştele mucenicilor?

d. Începând cu secolul al treilea, creştinii făceau pelerinaje la mormintele martirilor

pentru a dobândi vindecare de neputinţe, iar în secolul al patrulea cultul sfintelor moaşte
cunoaşte o dezvoltare deosebită, fiind transportate şi în alte oraşe pentru folosul
credincioşilor. În acest sens Sfântul Ambrozie sfătuieşte ca Sfintele moaşte să le ducem într-o
clădire vrednică de ele.

e. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omiliile la mucenici, concluzionează că cele mai
de preţ odoare ale creştinilor din toate timpurile au rămas Sfintele moaşte.

Aşa cum cinstim şi venerăm Sfintele icoane ca pe obiecte care ne pun în legătură cu
prietenii lui Dumnezeu, la fel şi Sfintele moaşte ne pun în legătură cu Dumnezeu, prin
mijlocirea sfinţilor.
 VI. Generalizăm importanţa cinstirii Sfintelor moaşte cu o concluzie a Sfântului
Nicolae Cabasila care spune că dacă Hristos se poate pipăi undeva în lumea aceasta în carne
şi oase, apoi se poate în Sfintele moaşte...

VII. Aplicăm învăţătura despre Sfintele moaşte cu prezenţa noastră în zilele de

sărbătoare închinate sfinţilor, îi rugăm să mijlocească pentru mântuirea noastră, cinstindu-i şi
sărutând cu evlavie Sfintele lor moaşte.

Prin Întruparea, Jertfa pe Cruce şi Învierea Sa, Domnul nostru Iisus Hristos a ridicat
firea umană din blestemul păcatului strămoşesc, dându-i posibilitatea îndumnezeirii,
sfinţeniei. De această sfinţenie se împărtăşeşte întreaga fire a omului, trup şi suflet.

Prin moarte Însă, trupul se desparte de suflet, se întoarce în pământul din care a fost
făcut, se descompune, iar sufletul se duce la Dumnezeu, Care l-a creat. Această realitate este
puţin diferită în cazul sfinţilor.

Prezenţa binecuvântată a sfinţilor se manifestă în Biserică nu numai prin minunile din

timpul vieţii lor pământeşti, ci şi prin sfintele lor moaşte, adică trupurile întregi neputrezite,
sau fragmente de trupuri neputrezite, sau oseminte ale sfinţilor, precum şi prin veşminte sau
obiecte care au aparţinut acestora. Starea de nestricăciune este urmarea firească - nu Însă şi
obligatorie! - a Îndumnezeirii trupului din timpul vieţii, stare care rămâne şi după moarte.

Harul lui Dumnezeu, ce lucrează prin sfinţi, nu dispare odată cu trecerea sfântului la
cele veşnice, ci se manifestă În continuare prin binefacerile oferite prin sfintele moaşte, prin
neputrezirea şi buna mireasmă a rămăşiţelor trupeşti ale sfântului, ca semn al sfinţeniei
acestuia.

Cinstind sfintele moaşte, credincioşii simt o legătură personală, specială, cu sfinţii şi

prin ei cu Dumnezeu, Care este Cel ce săvârşeşte minunile.

Moaştele sfinţilor au fost cinstite Încă de la Început de către credincioşi, ca nişte

odoare de mare preţ. În Biserica primară, Sfânta Liturghie era săvârşită pe mormintele
martirilor, iar În zilele noastre, sfintele altare au la baza lor Îngropate moaşte de sfinţi martiri.

Cinstirea moaştelor sfinţilor nu este idolatrie. Căci noi nu ne închinăm materiei

sfintelor moaşte, ci celor cărora ele le aparţin, şi prin ei, lui Dumnezeu, Care le-a Învrednicit
de mari daruri.

Modalităţi de cinstire a Sfintelor Moaşte:

 În Biserica noastră, cinstirea sfintelor moaşte se face prin:

zidirea sfintelor altare ale bisericilor pe moaştele sfinţilor,

închinarea, atingerea şi sărutarea sfintelor moaşte;

organizarea de pelerinaje la locurile unde se află sfinte moaşte;

procesiune cu sfintele moaşte, pentru anumite trebuinţe (pentru ploaie, la vreme de

mari necazuri);

instituirea unor zile de sărbătoare în amintirea găsirii sau mutării moaştelor unor sfinţi

Sfântul Ioan Gură de Aur, despre moaşte:

„... pentru că un om ca toţi oamenii nu poate săvârşi multe şi mari minuni. Nu te uita
dar, la aceea că trupul mucenicului zace Înainte gol şi lipsit de activitatea sufletească, ci uită-
te la aceea că În el săIăşluieşte o altă putere mai mare decât Însuşi sufletul, adică harul
Sfântului Duh, care prin lucrările sale cele minunate ne Încredinţează despre adevărul Învierii
prin minunile pe care le face. (Sf. Ioan Gură de Aur)

Trebuie să facem o distincţie clară între Sfintele Moaşte, adică trupurile neputrezite
ale unor sfinţi şi conservarea sau mumificarea unor trupuri. Şi unele şi altele sunt neputrezite.
Se ştie că în cazul Sfintelor Moaşte nu contribuie nici un om la această stare, lucru dovedit şi
de faptul că ele mai au unele calităţi pe care cele mumificate nu le au - un miros deosebit,
o mireasmă divină şi sunt făcătoare de minuni.

În timp ce mumificarea unor trupuri omeneşti este explicabilă fiindcă este mijlocită de
oameni, Sfintele Moaşte depăşesc legile firii - nu omul contribuie la nestricăciunea lor, ci
Dumnezeu. În creştinism Sfintele Moaşte au existat de la Început. O dovadă este faptul că
primului martir al lui Hristos, Sfântul Ştefan, nu a putrezit. Pe mormântul lui a fost clădită o
Biserică. Se păstrează până astăzi Moaştele unor Sfinţi din sec. 1, ca de pildă cele ale
Sfântului Policarp şi cele ale Sfântului Ignatie Teoforul. În secolele II şi III, odată cu numărul
creştinilor creşte şi numărul Sfintelor Moaşte. Chiar pe teritoriul ţării noastre s-au descoperit
la Niculiţel, în Dobrogea, Sfintele Moaşte ale mucenicilor Zoticos, Atalos, Filipos şi
Kamasis. Astăzi ele se află în mănăstirea Cocoş - Tulcea.

La Damasc, În Siria, există impunătorul altar mănăstiresc de închinăciune al Sfântului

Ioan Botezătorul, zidire care aparţine Împăratului Iustinian. De când arabii au pus stăpânire
pe provincie (sec. al VIII-lea după Hristos), s-a transformat În moschee musulmană. Însă Într-
un colţ al colosalului aşezământ există un minunat mausoleu, lucrat artistic şi destul de mare.
Este vorba despre mormântul preacinstitului cap al Botezătorului. Vrând-nevrând, arabii au
fost nevoiţi să-I păstreze şi să-I acopere cu un baldachin foarte scump şi să-I Împodobească
cu aur. Când musulmanii au prefăcut Biserica În geamie, s-au atins şi de mormânt. Dar s-au
Îngrozit deoarece la prima lovitură de lopată a Început să iasă de acolo sânge cald, care a
continuat să curgă timp de mai multe zile şi nopţi. Nu se mai oprea. Plini de panică, arabii au
cerut să se facă rugăciuni de către patriarhul creştin. Acesta, cu tot soborul bisericesc al
Damascului, a făcut timp de trei zile procesiune În jurul mormântului, până când Într-a treia
zi s-a oprit sângele. O inscriptie specială cu litere arabe de aur, pusă deasupra acestui loc
sfânt, relatează Întâmplarea cutremurătoare. Până astăzi, lumea musulmană preacinsteşte
mormântul Înaintemergătorului şi, În acelaşi timp, se teme de el, nu Îndrăzneşte să se apropie
de el.