CURS NR.

7
Structura sistemului resurselor financiare publice

Veniturile bugetului public naţional ca şi cheltuielile publice se regăsesc în clasificaţia bugetară

sub forma unui tabel (tablou) care grupează toate veniturile pe capitole şi subcapitole simbolizate cifric
ca şi cheltuielile, cifre ce indică sursa de provenienţă a tuturor acestor venituri.
Potrivit clasificaţiei bugetare elaborată de Ministerul Finanţelor toate veniturile bugetului public
se grupează în trei părţi:
a. Partea I – Venituri curente;
b. Partea II – Venituri din capital;
c. Partea III – Subvenţii primite, iar în cadrul acestora pe grupe (naturi de venituri).
În linii mari clasificarea veniturilor bugetului public naţional se prezintă astfel:
PARTEA I: VENITURI CURENTE
GRUPA A: VENITURI FISCALE
Subgrupa A1: Impozite directe, ce cuprinde:
– Impozit pe profit;
– Impozit pe salarii;
– Impozite şi taxe de la populaţie;
– Alte impozite directe;
– Veniturile asigurărilor sociale de stat;
– Veniturile fondului pentru plata ajutorului de şomaj;
Subgrupa A2: Impozite indirecte, ce cuprinde:
– Impozit pe circulaţia mărfurilor – TVA
– Impozit pe spectale;
– Taxe vamale;
– Accize;
– Alte impozite indirecte;
GRUPA B: VENITURI NEFISCALE, ce cuprinde:
– Venituri din dividende la capitalul social al statului la societăţile comerciale;
– Vărsăminte din profitul net al regiilor autonome;
– Vărsăminte de la instituţiile publice;
– Veniturile instituţiilor publice şi activităţilor autofinanţate;
– Diverse venituri;
1
PARTEA II: VENITURI DIN CAPITAL, ce cuprinde:
– Venituri din valorificarea unor bunuri ale statului;
PARTEA III: SUBVENŢII, ce cuprinde:
– Subvenţii primite de la bugetul administraţiei centrale;
În legătură cu cuprinsul clasificaţiei bugetare a veniturilor este necesar să facem câteva
precizări:
1. Prin venituri fiscale se înţeleg încasările care provin din impozite directe şi indirecte, care se percep
de către organele fiscale la termenele şi în condiţiile stabilite prin lege. De reţinut că pentru aceste
încasări, statul nu face nici o contraprestaţie, încasarea impozitelor şi taxelor au la bază doar temeiul
legal, respectiv obligaţia instituită prin actele normative.
2. Impozitele directe se numesc aşa deoarece plătitorii acestora sunt cunoscuţi dinainte, nominalizaţi şi
evidenţiaţi în evidenţele fiscale (impozit pe salarii, pe profit, CAS, etc).
3. Impozitele indirecte sunt acele impozite la care plătitorii nu sunt dinainte cunoscuţi şi de aceea
perceperea acestor categorii de impozite nu se face prin nominalizarea şi evidenţierea prealabilă a
plătitorilor, ci se cuprind în preţul mărfurilor şi serviciilor, cum este cazul TVA, taxelor vamale, taxelor
de timbru, impozitelor pe spectacole ş.a.m.d.
4. Veniturile nefiscale, deşi sunt obligatorii stabilite prin diferite reglementări, încasarea acestora de
către stat au o motivaţie materială, respectiv faptul că aceste venituri se încasează de la unităţile
proprietate a statului sub forma dividendelor de la societăţile comerciale pentru partea capitalului de
stat, sau impozit pe profit în cazul regiilor autonome. (Întrebare: de ce dividende şi de ce impozit pe
profit?). Preluarea veniturilor în cazul instituţiilor este motivată prin faptul că acestea sunt finanţate de
la bugetul statului. Aşa se explică şi preluarea c/valorii rezultate din valorificarea unor materiale din
demolări.
5. Subvenţiile, care mai poartă denumirea şi de transferuri, constituie sumele ce se primesc de la
bugetul administraţiei centrale de stat pentru suportarea cheltuielilor programate.
6. În bugetul administraţiei centrale de stat poate fi stabilit un subcapitol special în care se vor evidenţia
rămăşiţele, adică veniturile ce se vor încasa din exerciţiile bugetare închise.
7. Cu privire la veniturile bugetare Legea finanţelor publice statuează următoarele obligaţii:
– Nu pot fi înscrise impozite, taxe sau alte obligaţii de natura acestora în buget, dacă acestea nu
au fost stabilite prin lege;
– Legea bugetară pentru fiecare an aprobă lista impozitelor, taxelor şi a celorlalte venituri ale
statului;

2
 – Se interzice perceperea sub orice titlu şi sub orice denumire de contribuţii directe sau indirecte
în afara celor stabilite prin lege.
8. Nu se pot efectua plăţi direct din veniturile încasate pentru bugetul administraţiei centrale de stat cu
unele excepţii, iar acestea se prevăd expres în lege. Cunoscându-se delimitarea care se face anual prin
legea de adoptare a bugetului public naţional între veniturile bugetului administraţiei centrale de stat şi
bugetele locale, organele fiscale de constatare şi cele de urmărire sunt chemate să identifice în raza lor
de activitate, persoane fizice şi juridice care datorează impozitele, taxele sau alte venituri stabilite de
lege, să înscrie în evidenţele fiscale aceste datorii şi să asigure încasarea lor.

7.1. Impozitele – noţiune, rol, principii de impunere

Impozitele = reprezintă principala formă de preluare la bugetul statului a unei părţi din
veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice, în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fără
contraprestaţie din partea statului.
Rolul impozitelor de stat se manifestă pe plan financiar, economic şi social în mod diferit de la
o etapă la alta, cât şi de la o ţară la alta. Caracteristic pentru evoluţia impozitelor în perioada postbelică
este tendinţa de creştere absolută şi relativă a acestora. Sporirea volumului impozitelor s-a realizat atât
prin creşterea numărului plătitorilor şi extinderea bazei de impunere (adică extinderea surselor de venit)
dar şi prin majorarea cotelor de impunere. Impozitele au devenit pe lângă principale canale de venit
pentru stat şi principale instrumente de politică în viaţa economico-socială. Astfel anumite activităţi,
sectoare pot fi exonerate de la plata unor impozite sau dimpotrivă suprataxate, ceea ce va mări ori va
scădea interesul spre acele domenii. În literatura de specialitate se vorbeşte de existenţa unor limite ale
impozitelor, ale căror nivel diferă de la ţară la ţară şi de la o perioadă la alta, fiind influenţate de factori
interni şi externi.

7.2. Principiile impunerii:

Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţii efectuate în baza legii, care au ca scop
stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice sau juridice. Impunerea are la bază atât
principii de natură politică, cât şi de ordin tehnic, între care enumerăm:
Principiul justeţei impunerii (echităţii fiscale) care constă în aceea că cetăţenii unui stat trebuie
să contribuie cu impozite în funcţie de veniturile pe care le obţin;
Principiul certitudinii impunerii care presupune că mărimea impozitelor datorate de fiecare
persoană fizică sau juridică să fie certă şi nu arbitrară, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să
fie clare pentru fiecare plătitor;

3
 Principiul comodităţii perceperii impozitelor cere ca impozitele să fie percepute la termenele şi
în modul cel mai convenabil pentru contribuabil;
Principiul randamentului impozitelor care urmăreşte ca încasarea impozitelor să se facă cu
minimum de cheltuieli şi să fie cât mai puţin apăsător pentru plătitori. Acest principiu impune
dimensionarea nu numai a aparatului fiscal ce contribuie la încasarea veniturilor statului, ba chiar şi
asupra aparatului de stat, care nu trebuie să devină costisitor pentru societate. Respectarea şi aplicarea
principiului echităţii fiscale presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii cum ar fi:
 Stabilirea minimului neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit minim care
să permită satisfacerea nevoilor de trai, strict necesare. Acest lucru, aşa cum uşor se poat
observa, poate fi stabilit doar în cazul impozitelor directe, deoarece plătitorii sunt nominalizaţi.
 Sarcina fiscală să fie stabilită în funcţie de puterea contributivă a fiecărui plătitor, adică cu
luarea în considerare a mărimii venitului sau averii care face obiectul impunerii, precum şi a
situaţiei personale a acestuia.
 La o anumită putere contributivă sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită în
comparaţie cu sarcina fiscală a altei categorii sociale.
 Impunerea să fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale care realizează venituri sau
care posedă un anumit gen de avere.
Un rol deosebit în respectarea echităţii fiscale îl are felul impunerii utilizate, respectiv în sume
fixe sau în cote procentuale. Impunerea în cote proporţionale reprezintă o manifestare nemijlocită a
principiului egalităţii în faţa impozitelor.

7.3. Caracteristicile impozitelor

1. au caracter obligatoriu, ceea ce presupune ca toate persoanele fizice şi/sau juridice care realizează
venituri dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere să participe prin impozite la
constituirea fondurilor generale ale statului;
2. sunt plăţi către stat cu titlu definitiv şi nerambursabil, în sensul că odată făcute, ele sunt utilizate
numai la finanţarea unor acţiuni şi obiective necesare membrilor societăţii;
3. sunt o prelevare fără contracompensaţie sau fără vreun echivalent direct şi imediat din partea
statului în favoarea contribuabilului.

7.4. Elementele impozitului

Pentru ca prin impozite să se poată realiza obiectivele financiare, economice şi sociale urmărite
de către stat la introducerea lor, este necesar ca reglementările fiscale să fie cunoscute şi respectate atât

4
de organele fiscale, cât şi de contribuabili. Drept urmare, în legile prin care se instituie impozite se
precizează persoanele în sarcina cărora cade plata impozitelor, materia supusă impunerii, mărimea
relativă a impozitului, termenele de plată, sancţiunile ce se aplică persoanelor fizice şi/sau juridice care
nu-şi onorează obligaţiile fiscale la termenele stabilite, sustrag materia impozabilă de la impunere şi
încalcă alte dispoziţii ale reglementărilor legale.
Printre elementele impozitului se numără: subiectul, plătitorul, obiectul impunerii, sursa
impozitului, cota impozitului, asieta, termenele de plată, înlesnirile acordate, sancţiunile.
Subiectul impozabil este persoana obligată direct potrivit legii, să suporte plata unui impozit
sau a unei taxe. Subiectul impozabil poate fi o persoană fizică sau juridică care posedă bunuri,
realizează venituri sau face cheltuieli pentru care legea prevede obligaţia plăţii unor impozite şi taxe. În
mod curent, subiectul impozabil se mai numeşte şi contribuabil.
Plătitorul de impozit este persoana obligată să efectueze calculul şi plata obligaţiei faţă de
buget. De cele mai multe ori, plătitorul este însuşi subiectul impozabil, dar sunt şi cazuri în care
plătitorul nu este şi subiect (impozitul pe salarii, impozitul pe dividende).
Baza impozabilă (obiectul impozabil) desemnează suma asupra căreia se aplică o cotă de
impozit pentru a se determina cuantumul impozitului datorat.
Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere. În cazul
impozitului pe venit, obiectul impunerii coincide în toate cazurile cu sursa. În schimb, la impozitele pe
avere, de regulă impozitul se plăteşte din venitul realizat de pe urma averii respective şi numai arareori
acesta diminuează substanţa averii propriu-zise.
Cota de impunere se exprimă într-o sumă fixă sau un procent care se aplică asupra bazei
impozabile şi cu ajutorul căreia se determină impozitul datorat.
Termenul de plată reprezintă perioada de timp în care se poate plăti impozitul, fiind prevăzut
de lege.
Înlesnirile acordate la plată apar sub forma scutirilor, amânărilor, eşalonărilor, reducerilor.
Sancţiunile apar atunci când nu se respectă termenele legale de plată a impozitelor sau atunci
când obligaţia de plată este determinată incorect.

Tipuri de impozite

Impozitele directe
Impozitul pe venit
 Impozitul pe venitul persoanelor fizice
 impozitul pe venit reţinut la sursă
5
  impozitul pe salarii
 impozitul pe venituri din drepturi de proprietate intelectuală;
 impozitul pe venituri din vânzarea bunurilor în regim de consignaţie;
 impozitul pe venituri din activităţi desfăşurate în baza contractelor de agent, comision
sau mandat comercial;
 impozitul pe venituri din activităţi desfăşurate în baza contractelor/convenţiilor civile
încheiate potrivit Codului Civil
 impozitul pe venituri din activitatea de expertiză contabilă şi tehnică, judiciară şi
extrajudiciară;
 impozitul pe venitul obţinut de o persoană fizică dintr-o asociere cu o persoană juridică
contribuabil, potrivit titlului IV, care nu generează o persoană juridică.
 impozitul pe venitul global
 Impozitul pe venitul persoanelor juridice
 impozitul pe profit;
 impozitul pe veniturile microîntreprinderilor
 impozitul pe dividende;
 impozitul pe venituri din vânzarea activelor.
 Impozitul pe avere

Impozitele indirecte

 taxele de consumaţie (Accizele);

 taxa pe valoarea adăugată (T.V.A.)
 taxele vamale;
 monopolurile fiscale;
 taxele de înregistrare şi de timbru.