ELVETIA

Elveția (în germană Schweiz ˈʃvaɪts; în franceză Suisse sɥis(ə); în italiană Svizzera ˈzvit ͡sːɛra; în
retoromană Svizra ˈʒviːtsrɐ sau ˈʒviːtsʁːɐ), denumită complet Confederația Elvețiană (în latină
Confoederatio Helvetica, de unde și abrevierea CH), este o republică federală formată din 26 de
cantoane autonome, cu capitala federală la Berna. Țara se situează în partea de vest a Europei
Centrale, unde se învecinează cu Germania la nord, cu Franța la vest, cu Italia la sud, și cu Austria și
Liechtenstein la est.

Elveția nu are ieșire la mare și este împărțită între Munții Alpi, Platoul Elvețian și Munții Jura,
întinzându-se pe o suprafață de 41.285 km². Deși Alpii ocupă cea mai mare parte a teritoriului,
populația elvețiană de aproximativ 8 milioane de persoane este concentrată mai ales în zona
Platoului, unde se află marile orașe. Între aceste orașe se numără orașele globale și centrele
economice Zürich și Geneva.

Confederația Elvețiană are o lungă istorie de neutralitate armată — nu a mai fost în stare de război
din 1815 — și a aderat la Națiunile Unite abia în 2002. Ea urmărește, însă, o politică externă activă și
este frecvent implicată în procesele de pace din toată lumea. Elveția este și locul unde s-a născut
Crucea Roșie și este sediul mai multor organizații internaționale, inclusiv al doilea birou al ONU din
lume ca mărime. La nivel european, este membru fondator al Asociației Europene a Liberului Schimb
și face parte din Spațiul Schengen – deși nu este membră a Uniunii Europene, și nici a Spațiului
Economic European.

Elveția este una dintre cele mai bogate țări din lume după PIB pe cap de locuitor, și are cea mai mare
bogăție pe cap de persoană adultă (în termeni de bunuri financiare și nefinanciare) din toate țările
lumii. Zürich și Geneva au fost clasate pe locurile doi, respectiv opt în clasamentul calității vieții. Țara
este pe locul al 19-lea în lume ca PNB și pe locul treizeci și șase după paritatea puterii de cumpărare.
Este al douăzecilea cel mai mare exportator și al optsprezecelea cel mai mare importator de bunuri.

Elveția cuprinde trei mari regiuni lingvistice și culturale: germană, franceză, și italiană, la care se mai
adaugă văile vorbitoare de retoromană. De aceea, elvețienii, deși predominant germanofoni, nu
formează o națiune în sensul unei identități etnice și culturale. Sentimentul de apartenență la o țară
comună se bazează pe un fundal istoric, pe valori comune (federalismul și democrația directă) și pe
simbolistica alpină. Înființarea Confederației Elvețiene este datată prin tradiție la 1 august 1291, când
se sărbătorește și ziua națională.

Elveția există ca stat în forma sa actuală de la adoptarea Constituției Federale Elvețiene în 1848.
Precursorii Elveției au stabilit o alianță protectoare la sfârșitul secolului al XIII-lea (1291), formând o
confederație de state ce a persistat secole de-a rândul.

Istoria timpurie
Cele mai vechi urme de existență a hominizilor în Elveția actuală datează de circa 150.000 de ani.[16]
Cele mai vechi așezări agrare din Elveția, găsite la Gächlingen, au fost datate în preajma anului 5300
î.e.n.

Fondat în 44 î.e.n., Augusta Raurica a fost prima așezare romană de pe Rin și se numără astăzi printre
cele mai importante situri arheologice din țară.

Cele mai vechi triburi cunoscute din zonă fac parte din culturile Hallstatt și La Tène, ultima denumită
după situl arheologic din La Tène, în partea de nord a Lacului Neuchâtel. Cultura La Tène s-a dezvoltat
și a înflorit spre sfârșitul Epocii Fierului după anul 450 î.e.n., posibil sub influența civilizațiilor greacă și
etruscă. Unul dintre cele mai importante grupuri tribale din regiunea Elveției au fost helvetii. În 58
î.e.n., la bătălia de la Bibracte, armatele lui Iulius Cezar i-au învins pe helvetii. În anul 15 î.e.n.,
Tiberius, care urma să devină al doilea împărat al Romei și fratele său, Drusus, au cucerit Alpii,
integrându-i în Imperiul Roman. Zona ocupată de helvetii—care aveau să dea numele ulterior de
Confoederatio Helvetica—a devenit pentru prima oară parte a provinciei romane Gallia Belgica și
apoi a provinciei Germania Superior, în vreme ce porțiunea estică a Elveției moderne a fost integrată
în provincia romană Raetia.

La începutul Evului Mediu, din secolul al IV-lea, partea vestică a Elveției moderne a făcut parte din
teritoriul regilor burgunzi. Alemanii s-au stabilit în Platoul Elvețian în secolul al V-lea și în văile Alpilor
în secolul al VIII-lea, formând Alemania. Elveția actuală a fost atunci împărțită între regatul Alemaniei
și Burgundia. Întreaga regiune a devenit parte a Imperiului Franc aflat în expansiune în secolul al VI-
lea, după victoria lui Clovis I asupra alemanilor la Tolbiac în 504 e.n., și apoi după dominația francă
asupra burgunzilor.
De-a lungul restului secolelor al VI-lea–al VIII-lea, zona Elveției a continuat să fie sub hegemonie
francă (dinastiile Merovingiană și Carolingiană). Dar după expansiunea din timpul lui Carol cel Mare,
imperiul franc a fost împărțit prin tratatul de la Verdun în 843.[16] Teritoriile Elveției de astăzi au fost
împărțite atunci între Francia Mijlocie și Francia Orientală până când au fost reunificate sub Sfântul
Imperiu Roman în preajma anului 1000.

În 1200, Platoul Elvețian cuprindea dominioanele caselor Savoia, Zähringer, Habsburg și Kyburg.Unele
regiuni (Uri, Schwyz, Unterwalden, denumite ulterior Waldstätten) au fost incluse în Imediațiunea
imperială, cu scopul de a da împăratului control direct asupra trecătorilor montane. La căderea
dinastiei Kyburg în 1264, Habsburgii, în frunte cu regele Rudolph I (sfânt împărat roman în 1273) și-au
extins teritoriul în estul Platoului Elvețian.