TEMA 3 Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prevăzute de Capitolul XVIII al

Codului penal - “Infracţiuni militare”

Legea penală stabileşte normele de conduită în concordanţă cu interesele societăţii sau
persoanelor cărora membrii ei li se pot conforma. Răspunderea penală va interveni numai dacă s-
a săvârşit o infracţiune .
O faptă concretă, săvârşită de o persoană, are caracter penal când ea prezintă trăsăturile esenţiale
cerute de legea penală pentru existenţa unei infracţiuni în general şi întruneşte toate condiţiile
pentru a fi în vreuna din dispoziţiile care stabilesc conţinutul faptelor prevăzute de legea penală .
Stabilirea caracterului infracţional al faptei fiind în esenţă, expresa voinţei legislatorului, aceasta
poate să înlăture, în anumite situaţii, caracterul penal şi să prevadă că o faptă sau anumite
categorii de fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt săvârşite în anumite condiţii, nu constituie
infracţiuni şi nu pot servi drept temei pentru răspunderea penală şi, eventual, pentru o altă formă
de răspundere juridică .
Cauzele care fac ca fapta să nu fie infracţiune trebuie să existe tot timpul săvârşirii acesteia, cu
toate că sunt constatate ulterior de către instanţa de judecată.
Asemenea cazuri au caracter personal, deoarece sunt luate în consideraţie doar numai faţă de
persoana cu privire la care se constată, şi constau în stări, situaţii sau împrejurări prevăzute de
Cap.III C.pen. întitulat “Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei”.
Conform art.35 C.pen. se consideră cauze care înlătură caracterul penal al faptei:
a) legitima apărare;
b) reţinerea infractorului;
c) starea de extremă necesitate;
d) constrângerea fizică sau psihică;
e) riscul întemeiat.
f) executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului

3.1. Legitima apărare.

Conform art.36 C.pen. nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârşită în
stare de legitimă apărare.
Legitima apărare nu este doar un drept subiectiv al fiecărui cetăţean, ci şi o datorie civică.
Pentru colaboratorii organelor MAI, militari sau alte persoane, aflate în exerciţiul funcţiei sau a
datoriei obşteşti de menţinere a ordinii publice şi de combatere a criminalităţii legitima apărare
constituie obligaţiunea lor legală, neîndeplinirea căreia atrage după sine răspunderea penală.
Astfel, reieşind din cele susindicate, legitima apărare este un drept subiectiv al cetăţeanului.
Totuşi, în ce priveşte legitima apărare a obiectivelor (obiectelor) respective în cazul exercitării de
către militari a serviciilor speciale (serviciul de gradă sau garnizoană, de alarmă sau de luptă,
intern, cu privire la menţinerea ordinii publice şi la asigurarea ordinii publice etc.), ea este
obligatorie pentru executare pentru aceşti militari şi neexecutarea ei poate fi recunoscută ca
infracţiune militară, conform art.374-377 C.pen.
Spre deosebire de civili, pentru care legitima apărare este un drept subiectiv, pentru militari,
ţinând cont de specificul serviciului militar şi statutul militarului, legitima apărare, în situaţii
speciale, legate de serviciul militar, este nu doar un drept subiectiv, ci şi o obligaţiune de serviciu
.
După cum s-a indicat mai sus, regulamentele militare obligă militarii să păstreze armamentul,
tehnica de luptă şi alt patrimoniu militar, să salveze camarazii de pericol, să fie vigilenţi, să
păstreze cu stricteţe secretul de stat şi militar, iar în caz de încălcare a regulilor de relaţii între
militari, stabilite de regulamentele militare, ei sunt obligaţi să ia măsuri de urgenţă pentru a face
ordine, precum şi să raporteze şefilor lor nemijlociţi.
Astfel, apărarea intereselor FA, a disciplinei militare, a vieţii şi sănătăţii comandanţilor militari şi
a tuturor militarilor în general, de atentatele prejudiciabile (social periculoase) constituie
obligaţiunea regulamentară a militarilor.
Executând aceste obligaţiuni, militarul poate să se afle în stare de legitimă apărare şi să apere
unele sau altele interese prin cauzarea de daune atacantului (atentatorului), cum ar fi, de
exemplu, în cazul apărării vieţii comandantului sau oricărui militar de atacurile huliganice,
respingerea atacurilor infractorilor, care încearcă să sustragă arma sau alt echipament sau
patrimoniu militar, secrete militare etc. .
Limitele legalităţii unor asemenea acţiuni trebuie să fie corelate prevederilor art.36 C.pen., iar
sustragerea militarului de a aplica forţa fizică sau alte măsuri pentru respingerea unor asemenea
atentări şi atacuri vor fi considerate ca infracţiuni militare.
Starea de legitimă apărare poate apărea în cazurile îndeplinirii de către militar a obligaţiunilor
speciale: exercitarea serviciului în gardă, garnizoană, serviciului interior, de pază a frontierei de
stat, de menţinere a ordinii publice şi securităţii publice, a serviciului de alarmă (de luptă), de
patrulare etc.
Militarul, care intră în serviciul de gardă, serviciul interior şi de patrulare, este obligat să
protejeze obiectele păzite de atentatele criminale.
Pentru aceasta el este împuternicit cu dreptul de a aplica, în cazurile de necesitate, arma.
Conform art. 27 al Regulamentului serviciului interior al FA ale RM Militarii, ca măsură
excepţională, au dreptul să aplice arma de foc personal sau prin intermediul efectivului
subunităţii:
1) pentru respingerea unui atac în grup sau a unui atac armat asupra obiectivelor de stat şi
militare aflate sub pază, precum şi asupra locurilor de dispunere a unităţilor şi subunităţilor
militare (clădirilor, încăperilor şi a altor obiecte), coloanelor auto, mijloacelor de transport
izolate şi a gărzilor, în cazul în care apărarea lor prin alte metode este imposibilă;
2) pentru prevenirea capturării prin violenţă a armamentului şi a tehnicii militare, în cazul în care
apărarea lor prin alte metode este imposibilă;
3) pentru autoapărare, pentru apărarea militarilor şi a persoanelor civile contra unor atacuri ce
prezintă un pericol evident pen¬tru viaţa sau sănătatea lor, în cazul în care prin alte metode este
imposibil de a-i apăra;
4) pentru eliberarea ostaticilor;
5) pentru reţinerea persoanei care opune rezistenţă armată, care a săvîrşit sau a fost surprinsă în
momentul săvîrşirii unei infracţiuni sau a persoanei care evadează de la arest, precum şi a unei
persoane înarmate care refuză să se supună cerinţei legale de a depune arma, în cazul în care este
imposibilă înfrîngerea rezistenţei sau reţinerea infractorului pe alte căi şi cu alte mijloace;
6) militarii din componenţa gărzii au dreptul să aplice arma de foc în cazurile şi în ordinea
determinate de Regulamentul servi¬ciului de garnizoană şi serviciului de gardă al Forţelor
Armate ale Republicii Moldova;
7) în afară de acesta, comandantul (şeful) are dreptul să aplice arma personal sau să ordone
aplicarea ei pentru restabilirea disciplinei şi ordinii în cazul nesupunerii deschise a unui
subordonat, cînd acţiunile acestuia sînt orientate evident spre trădare de Patrie sau spre
zădărnicirea realizării unei misiuni în condi¬ţii de luptă.
Efectuarea unei împuşcături asupra ţintei este considerată drept aplicare a armei.
Aplicarea armei de foc trebuie să fie precedată de un avertisment privind intenţia de a recurge la
ea, acordîndu-se timp suficient pentru reacţia de răspuns, cu excepţia cazurilor în care
tergiversarea aplicării armei generează un pericol direct pentru viaţă şi sănătatea militarilor.
Arma de foc poate fi aplicată fără avertizare în caz de atac prin surprindere, de atac cu utilizarea
tehnicii de luptă, a mijloacelor de transport, a aparatelor de zbor, a navelor fluviale, în cazul
eliberării ostaticilor, evadării de la arest cu armă sau cu mijloace de transport, precum şi în
timpul evadării din mijloacele de transport în timpul deplasării lor.
Militarii au dreptul să folosească arma pentru a da semnalul de alarmă sau pentru a chema în
ajutor, precum şi contra unui animal care ameninţă viaţa sau sănătatea oamenilor.
La aplicarea şi folosirea armei, militarul este obligat să întreprindă toate măsurile posibile pentru
asigurarea securităţii persoanelor din jur, iar, în caz de necesitate, să acorde ajutor medical de
urgenţă victi¬melor. Este interzisă aplicarea armei contra copiilor, contra persoanelor în etate şi a
persoanelor cu semne vădite de invaliditate, cu excepţia cazurilor cînd din partea lor se
întreprinde un atac armat, se opune rezistenţă armată sau se întreprinde un atac în grup, care pun
în pericol viaţa mi¬litarului şi a altor cetăţeni, dacă pe alte căi şi prin alte mijloace este
imposibilă respingerea unui astfel de atac.
Despre fiecare caz de aplicare sau de folosire a armei militarul raportează comandantului
(şefului).
Respingând atacurile asupra obiectelor protejate, militarul activează în stare de legitimă apărare.
Conform art.162-165 al Regulamentului serviciului în garnizoană şi de gardă al FA ale RM,
Santinela este obligată să facă uz de armă fără somaţie în caz de atac evident asupra sa sau
asupra obiectivului păzit.

3.2. Starea de extremă necesitate.

Conform art.38 alin.(1)-(3) C.pen., „nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală,
săvârşită în stare de extremă necesitate. Este în stare de extremă necesitate persoana care
săvârşeşte fapta pentru a salva viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori
un interes public de la un pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel. Nu este în stare de
extremă necesitate persoana care, în momentul săvârşirii faptei, îşi dă seama că provoacă urmări
vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat”.
Legislaţia militar-penală, reieşind din regulile generale de drept penal, ţinând cont de specificul
serviciului militar şi ordinii militare, deosebeşte patru posibile variante de stare de extremă
necesitate a militarilor:
Varianta I. Este posibilă starea de extremă necesitate în cadrul căreia are loc ciocnirea a două
interese care nu au nici o legătură cu serviciul militar şi obligaţiunile militare executate de către
militar (De exemplu, militarul, aflându-se în concediu şi, încercând să salveze viaţa unei
persoane grav bolnave care se află în pericol, ia fără voie (răpeşte) mijlocul de transport a unei
persoane străine şi transportă bolnavul la spital, salvându-i viaţa).
Varianta II-a. Este posibilă starea de extremă necesitate în cazul indicat mai sus, în cazul în care
există pericolul iminent de cucerire, acaparare de către inamic a fortificaţiilor şi altor mijloace de
ducere a războiului, necătând la faptul că au fost luate toate măsurile posibile pentru salvarea lor,
comandantul militar, activând în stare de extremă necesitate, distruge fortificaţiile şi nimiceşte
mijloacele de ducere a războiului. În acest caz are loc colizia a două interese care se referă la FA
şi disciplina militară.
Ambele variante de extremă necesitate la militari, examinate mai sus, în esenţă, nu se deosebesc
prin nimic de cazurile generale de extremă necesitate la persoanele civile.
Din aceste considerente, concluzionăm că reglementările PG a C.pen. cu privire la starea de
extremă necesitate se răsfrâng asupra acestor două cazuri fără careva particularităţi şi modificări.
Varianta III-a. Această situație este completată ca conținut de starea de extremă necesitate, în
cadrul căreia prejudiciul preîntâmpinat se referă la interesele FA şi disciplinii militare, iar
prejudiciul cauzat aparţine diferitelor interese a terţelor persoane, cum ar fi, de exemplu,
rechiziţionarea de la populaţia locală care se evacuează a cailor, pentru scoaterea din încercuire a
mijloacelor de luptă, a muniţiilor, în cazurile când este imposibil în alt mod de a le salva, cât şi
chemarea pentru prestări de servicii a cetăţenilor apţi de muncă şi chiar a unor specialişti.
Varianta IV-a o constituie starea de extremă necesitate, în cadrul căreia prejudiciul preîntâmpinat
se referă la interesele FA şi disciplinii militare, iar prejudiciul cauzat se referă la interesele
personale ale însuşi militarului .
Considerăm că nu ne aflăm în prezenţa unei stări de extremă necesitate în cazul în care militarul
prejudiciază interesele FA şi disciplinii militare apărându-şi interesele personale. (De exemplu,
nu se va afla în stare de extremă necesitate militarul care se află în serviciul de gardă în calitate
de santinelă şi a părăsit postul pentru a-şi proteja sănătatea sa).

4. Executarea ordinului ca circumstanţă care exclude caracterul penal al faptei.

4.1. Consideraţii generale cu privire la executarea ordinului sau dispoziţiei oficiale.
În legislaţiile penale ale multor ţări, în afară de cauzele care înlătură caracterul penal al faptei,
indicate mai sus, se mai indică ca o cauză distinctă ce înlătură caracterul penal al faptei şi
executarea ordinului sau a dispoziţiei oficiale.
Astfel, C.pen. model al SUA din 1962 recunoaşte ca o cauză care înlătură caracterul penal al
faptei ordinul superiorului militar; legislaţia penală a Angliei recunoaşte, de asemenea, ca o
cauză care înlătură caracterul penal al faptei ordinul superiorului .
C.pen. al Franţei (art.122-4) indică că nu săvârşeşte infracţiune persoana care săvârşeşte o faptă
prevăzută de legea penală întru executarea ordinului sau a unei prescrieri legale sau
regulamentare, cât şi persoana care a săvârşit careva fapte întru executarea unui ordin sau
dispoziţii a organelor legale, cu excepţia cazurilor când acestea sunt vădit ilegale .
Conform art.42 al C.pen. al Olandei, persoana care săvârşeşte o infracţiune întru executarea unor
cerinţe legale, nu poate fi supus răspunderii penale.
Întru continuarea acestei idei, art.43 al aceluiaşi Cod stipulează că persoana care săvârşeşte o
infracţiune întru executarea unui ordin oficial, dat de către o putere competentă, nu poate fi supus
răspunderii penale.
Ordinul oficial ilegal nu exonerează de răspunderea penală, cu excepţia cazurilor când
subalternul conştient nu presupunea ilegalitatea acestui ordin şi l-a executat .
Art.42 C.pen. al Rusiei stipulează că nu constituie infracţiune cauzarea de daune intereselor
persoanelor apărate de legea penală de către persoana care acţionează întru executarea ordinelor
şi dispoziţiilor obligatorii pentru el. Persoana care a săvârşit o infracţiune intenţionată întru
executarea unui ordin sau unei dispoziţii vădit ilegale, poartă răspundere pe baze generale.
Neexecutarea unui ordin sau unei dispoziţii vădit ilegale exclude răspunderea penală pentru
aceasta .
Tot în acest sens s-a expus şi legislatorul Ucrainei. Art.41 C.pen. al Ucrainei stipulează că
acţiunile sau inacţiunile persoanei, care au cauzat daune intereselor protejate de lege, sunt
considerate legale, dacă ele au fost săvârşite cu scopul de a executa un ordin sau o dispoziţie
legală.
Ordinul sau dispoziţia se consideră legale, dacă ele au fost date de către persoanele respective şi
în limitele competenţei lor, iar după conţinutul lor nu contravin legislaţiei în vigoare şi nu sunt
legate de încălcarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului şi cetăţeanului.
Nu poate fi trasă la răspunderea penală persoana care a refuzat să execute un ordin sau dispoziţie
vădit infracţionale.
Persoana care a executat un ordin sau o dispoziţie vădit infracţionale, poartă răspunderea penală
pe baze generale pentru fapta săvârşită cu scopul executării unui asemenea ordin sau dispoziţie .
Conform art.52 C.pen. al Italiei, exercitarea unui drept sau executarea unor obligaţiuni, ce decurg
dintr-un act normativ sau dintr-un ordin al reprezentantului unui organ al puterii de stat,
exonerează executorul de răspunderea penală pentru fapta săvârşită .
Astfel, din prevederile susindicate, putem conchide că legislaţia penală a Italiei prevede liberarea
de răspunderea penală în legătură cu executarea ordinului doar în cazurile când acest ordin este
dat de către superior subalternului în sfera dreptului public, adică este dat de către persoanele cu
funcţii de răspundere.
Executorul ordinului, în sfera dreptului privat, de exemplu, în cazul executării unui ordin dat de
către şeful unei firme private, nu va fi exonerat de răspunderea penală în cazul săvârşirii unei
fapte prevăzute de legea penală întru executarea acestui ordin.
Prevederi asemănătoare se conţin şi în multe alte legislaţii penale contemporane.
După cum vedem, din cele expuse mai sus, ordinul subalternului dat de către superior,
exonerează pe subaltern de răspunderea penală în cazul când această executare constituie o faptă
prevăzută de legea penală, cu excepţia cazurilor când acest ordin este vădit ilegal sau
infracţional.
La adoptarea Noului Cod penal, în a. 2002, neexecutarea ordinului sau a dispoziţiei superiorului
nu constituia o circumstanţă care înlătură caracterul penal al faptei şi nu era reglementată de cap.
III al Părţii generale a Codului penal, întitulată „Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.”
Parțial, această împrejurare era reglementată în cap. XVIII al Părții speciale a Codului penal
„Infracţiuni militare”, în articolul 364 al. 5 şi 6 Cod penal:

Prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009], în Codul penal a fost introdus
art. 40-1 Articolul 401. Executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului
(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită de o persoană în vederea
executării unui ordin sau dispoziţii a superiorului, care sînt obligatorii pentru aceasta, dacă
ordinul sau dispoziţia nu sînt vădit ilegale şi dacă persoana care le-a executat nu a ştiut că ordinul
sau dispoziţia sînt ilegale. Răspunderii penale pentru fapta săvîrşită este supusă persoana care a
emis ordinul sau dispoziţia ilegală.
(2) Persoana care a comis intenţionat infracţiune în vederea executării ordinului sau dispoziţiei
vădit ilegale ale superiorului răspunde penal în temeiuri generale. Neexecutarea ordinului sau
dispoziţiei vădit ilegale exclude răspunderea penală.
(3) În scopurile prezentului articol, ordinul sau dispoziţia superiorului de a comite genocid sau o
infracţiune împotriva umanităţii sînt vădit ilegale.
Ordinul sau dispoziţia se consideră legale, dacă au fost date de către persoanele respecti¬ve şi în
limitele competenţei lor, iar după conţinutul lor nu contravin legislaţiei în vigoare şi nu sunt
legate de încălcarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului şi cetăţeanului.de
împuterniciri funcţionale în ordinul pe care îl emite şi de neluarea măsurilor de executare a
prevederilor respective.
Conform Protocolului I adiţional la Convenţiile de l Geneva, dacă comandantul militar dă
indicaţii subalternului (ordin), iar subalternul, la rândul său, întru executarea ordinului,
săvârşeşte o faptă prejudiciabilă (infracţiune), el nu poate să facă referinţă la ordinul
superiorului, întru apărarea sa.
Cu atât mai mult, fiecare comandant, cunoscând, că subalternii intenţionează să încalce
Convenţiile, este obligat să întreprindă toate măsurile necesare pentru a preveni aceasta. Dacă
însă încălcarea Convenţiilor a avut loc, el este dator să sancţioneze persoanele care au comis
aceste încălcări . „Termenul „comandant” se atribuie la toate persoanele, care sunt împuternicite
cu dreptul de a da ordine, începând cu conducătorii militari superiori şi până la comandanţi, în
subordonarea cărora se află câteva persoane” . Cu alta cuvinte, militarii de toate gradele militare
în ierarhia militară, de la generali la corpul de sergenţi, sunt obligaţi să asigure îndeplinirea
dreptului umanitar internaţional.
Mersul luptei poate să nu-i permită comandantului să verifice permanent armata sa; cu toate
acestea el este obligat să asigure nivelul necesar de disciplină” .
Pentru ca disciplina să fie eficientă, ea trebuie să se bazeze pe o pregătire corespunzătoare. De
aceea conducătorii trebuie să-i înveţe pe subalternii lor ca să aplice principiile dreptului
umanitar, în corespundere cu care subalternii pot lua decizii, în limitele competenţei sale.
Ţinând seama de răspunderea încredinţată comandanţilor, nu ar fi logic să respingem principiul,
în corespundere cu care ordinele de sus nu reprezintă o justificare legală a acţiunilor ilegale. Dar
aceasta este doar o ilogică aparentă. În opinia noastră, chestiunea nu constă în primirea sau
respingerea acestui principiu, dar în aceea, cum trebuie să apreciem acţiunea concretă, raportând-
o la gradul de răspundere a militarilor şi luând în consideraţie posibilităţile pe care le are de a
refuza de a se supune ordinului.
Dacă comandantul dă ordinul, iar subalternul la rândul său, ordonează persoanelor, care se află în
subordonarea lui, să îndeplinească acest ordin, atunci noi vedem, că acţiunile subalternului, care
îndeplineşte rolul de comandant, care sub acţiunea părţii V-a, capitolul 2 a Protocolului I, care se
atribuie la curmarea încălcărilor. Dacă el cunoştea sau trebuia să cunoască, că subalternii săi
intenţionează să comită o încălcare şi nu a întreprins nimic pentru a preîntâmpina aceasta, atunci
el poartă răspundere, ori pentru neluarea de măsuri, ori pentru aceea, că nu şi-a îndeplinit
obligaţiunile sale. Deaceea trebuie de reieşit din aceea, că dacă comandantul, îndeplinind ordinul
şefului superior, a dat ordin subalternilor săi, care încalcă dreptul umanitar internaţional, atunci
se recunoaşte vinovat el singur .
La fel, cum s-a procedat în cadrul procesului din Nurnberg, aici este necesar de diferenţiat
ordinele de „împuternicire”, care lasă după subalterni libertatea de alegere a dispoziţiilor finale,
de care ei îşi asumă răspunderea (de exemplu, ordinul dat regimentului de tancuri de a ataca într-
o direcţie anumită), şi ordinele „fixe”, care nu lasă executorilor nici o libertate de acţiuni (de
exemplu, ordinul de a împuşca pe loc toţi prizonierii fugiţi şi prinşi din nou).
În primul caz conducerea regimentului, dând ordine, poate şi trebuie să ia în consideraţie dreptul
umanitar internaţional.
În al doilea caz, chiar dacă legislaţia ţării, sub a cărei jurisdicţie se află şeful comenduirii
prizonierilor de război, şi nu recunoaşte principiile din Nurnberg, cu toate acestea, el nu trebuie
să îndeplinească ordinul.
El nu poate să îndeplinească acest ordin, deoarece, transmiţând acest ordin subalternilor săi, el îşi
asumă răspunderea sie.
Ordinul ilegal nu trebuie să se execute, şi deaceea datoria comandantului este de a refuza să se
supună lui. În caz contrar, el va trebui să se justifice pentru acţiunile sale, demonstrând, că a fost
impus să îndeplinească acest ordin.
Unicii militari, care nu poartă răspundere, revenită şefilor şi comandanţilor, sunt soldaţii de rând,
care răspund, cu toate acestea, pentru încălcarea normelor de bază a dreptului umanitar
internaţional (art.86, 87 ale Protocolului I). De exemplu, ei sunt obligaţi şi impuşi, de către
comandantul lor, să îndeplinească ordinul de a jefui inamicul rănit sau luat prizonier.
În acest caz, ei pot fi liberaţi de răspunderea şi pedeapsa penală numai în cazul, când au fost
impuşi să îndeplinească asemenea ordin, de exemplu, sub ameninţarea cu moartea.
Se exprima părerea, că neacceptarea referirii la necesitatea îndeplinirii ordinului în calitate de
justificare, slăbeşte disciplina militară, determinată de legislaţia ţării şi subminează încrederea în
comandanţi. De facto, luând în consideraţie intensitatea momentului, dificultatea ce ţine de
aplicarea normei în multe privinţe depinde de capacitatea subalternului de a înţelege pe deplin
sensul lui.
Dar faptul, că în Protocolul I nu se concretizează, în ce limite ordinul poate să fie privit în
calitate de justificare, nicidecum nu înseamnă, că soldatul poate să-şi decline orice răspundere,
îndeplinind ordinul, care după cum înţelege el, încalcă aşa principii elementare a convenţiilor de
le Geneva, cum ar fi, de exemplu respectarea răniţilor, victimelor naufragiilor, prizonierilor,
populaţiei civile sau principiile Protocolului, care interzice atacarea inamicului ieşit din
funcţiune (hors de combat) sau folosirea perfidă a emblemelor protectoare. După cum s-a spus
mai sus, răspunderea pentru încălcările grave ale Convenţiilor o poartă, în general, comandanţii,
deoarece ei au posibilitate să aprecieze situaţia. Aceasta se referă, de exemplu, la metodele de
petrecere a operaţiunilor militare, însă dificultatea constă în aprecierea, comandanţii cărui nivel
de învinuit în aceasta.
Comunitatea internaţională a dat răspunsul la majoritatea întrebărilor cu privire la răspunderea
penală pentru executarea ordinelor în anul 1998 în Statutul Curţii Penale Internaţionale ,
reglementând mai multe principii de bază în art.28, 33. Conform art. 28 al Statutului
“Răspunderea şefilor militari şi a altor superiori ierarhici,” în afară de alte motive de
responsabilitate penală potrivit acestui Statut pentru crimele ce ţin de competenţa Curţii:
a) un şef militar sau o persoană care deţine efectiv funcţia de şef militar răspunde penal
pentru crimele ce ţin de competenţa Curţii, comise de forţele plasate sub comanda şi controlul
său efectiv sau sub autoritatea şi controlul său efectiv, după caz, dacă nu a exercitat controlul
care se cuvenea asupra forţelor în cazurile în care:
(i) acest şef militar sau această persoană ştia ori, datorită circumstanţelor, ar fi trebuit să ştie
că aceste forţe comiteau sau urmau să comită aceste crime; şi
(ii) acest şef militar sau această persoană nu a luat toate măsurile necesare şi rezonabile care
erau în puterea sa pentru a împiedica sau a reprima executarea ori pentru a raporta autorităţilor
competente în scopurile anchetei şi urmăririi;
b) în ceea ce priveşte relaţiile dintre superiorul ierarhic şi subordonaţi, neprevăzute la lit.a),
superiorul ierarhic răspunde pentru crimele ce ţin de competenţa Curţii, comise de subordonaţii
plasaţi sub autoritatea şi sub controlul său efectiv, dacă nu a exercitat controlul care se cuvenea
asupra acestor subordonaţi în cazurile în care:
(i) superiorul ştia că aceşti subordonaţi comiteau sau urmau să comită aceste crime ori a
neglijat în mod deliberat să ţină seama de informaţiile care indicau aceasta în mod clar;
(ii) aceste crime erau legate de activităţi ce ţineau de responsabilitatea sa şi de controlul său
efectiv; şi
(iii) superiorul ierarhic nu a luat toate măsurile necesare şi rezonabile care erau în puterea sa
pentru a împiedica sau a reprima executarea ori pentru a raporta autorităţilor competente în
scopurile anchetei şi urmăririi.
Astfel, Statutul Curţii Penale Internaţionale indică că executarea ordinului vădit infracţional nu
exonerează executorii de răspunderea penala pentru faptele prejudiciabile săvârşite.
În dezvoltarea acestor idei, Statutul Curţii Penale Internaţionale, în art. 33, prevede şi împrejurări
care exonerează subalternul de răspunderea penală pentru executarea ordinului ierarhic şi
ordinului legii:
1. Faptul că o crimă care ţine de competenţa Curţii a fost comisă La ordinul unui guvern, al unui
superior, militar sau civil, nu exonerează persoana care a comis-o de responsabilitatea sa penală,
decât dacă:
a) această persoană nu a avut obligaţia legală de a se supune ordinelor guvernului sau
superiorului în cauză;
b) această persoană nu a ştiut că ordinul este ilegal; şi
c) ordinul nu a fost vădit ilegal.
2. În scopurile prezentului articol, ordinul de a comite genocid sau o crimă împotriva umanităţii
este vădit ilegal.