Referat ''Filosofia clasica germana I.

Kant''

FILOSOFIA CLASICĂ GERMANĂ

Filosofia clasică germană reprezintă o perioadă de înflorire a filosofiei germane, cuprinsă între
sfârşitul secolului al XVIII-lea şi primele decenii ale secolului al XIX-lea.Principalii săi
reprezentanţi sunt:

Immanuel Kant (1724 – 1804)

Johann Gottlieb Fichte (1762 – 1814)

Friedrich Wilhelm Schelling (1775 – 1854)

Georg Wilhelem Friedrich Hegel (1770 – 1831)

Ludwig Feuerbach (1804 – 1872).

Reprezentanţii filosofiei clasice germane au contribuţii remarcabile la constituirea dialecticii

moderne, la fundamentarea teoriei cunoaşterii ca disciplină filosofică autonomă, la
stimularea cercetărilor de etică, estetică şi antropologie filosofică. Ei au exprimat, în plan
teoretic, atât năzuinţele cât şi ezitările burgheziei germane, care era mai puţin dezvoltată sub
raport economic şi politic faţă de burghezia engleză şi franceză.

În cadrul filosofiei clasice germane se regăsesc principalele soluţii teoretice propuse

problematicii filosofice fundamentale – de la idealismul obiectiv până la materialism. Astfel,
Kant şi Fichte au fost idealişti subiectivi, Schelling şi Hegel – idealişti obiectivi, iar Feuerbach –
materialist şi ateist.

Immanuel Kant
Immanuel Kant este fondatorul filosofiei clasice germane şi unul dintre cei mai importanţi
filosofi ai tuturor timpurilor. Mulţi istorici ai filosofiei împart filosofia epocii moderne în etapa
prekantiană şi etapa postkantiană, pentru a semnala importanţa esenţială a sistemului
filosofic kantian în evoluţia filosofiei moderne.

Prin sistemul său filosofic Kant a realizat o sinteză a principalelor direcţii ale evoluţiei filosofiei
moderne anterioare, iar multe dintre curentele filosofice contemporane îşi au temeiurile în
filosofia sa.

Repere biografice
Kant s-a născut în anul 1724 la Königsberg, fosta capitală a Prusiei Orientale, actualul oraş
Kaliningrad din Federaţia Rusă, într-o familie umilă. El a fost cel de-al patrulea din cei nouă
copii al lui Johann Georg Kant, care era şelar. S-a confruntat în copilărie şi tinereţe cu mari
dificultăţi materiale. Avea o constituţie fizică firavă, fiind bolnăvicios şi având o diformitate
fizică. A urmat colegiul şi facultatea de filosofie în Königsberg. După absolvirea facultăţii,
neavând niciun fel de venituri, a fost nevoit să se angajeze pentru câţiva ani ca preceptor de
familie.

În 1755 prezintă Universităţii din Königsberg lucrarea Despre foc, pe baza căreia obţine titlul
de„magister” (doctor) şi la scurt timp lucrarea Noua explicare a primelor principii ale
cunoştinţei metafizice,pe baza căreia este abilitat ca privat docent, având dreptul să predea
ore în cadrul Universităţii, fără a fi însă retribuit de către Universitate, ci de către studenţi.

Kant îşi ţinea lecţiile în propria casă, în care îşi amenajase o sală de studii unde preda
solicitanţilor aproape toate disciplinele din planurile de învăţământ ale mai multor facultăţi:
logică, matematică,metafizică, mecanică şi fizică teoretică, geografie fizică, antropologie,
ştiinţe naturale, mineralogie,aritmetică, geometrie, trigonometrie, etică, drept, teologie etc.,
şi, evident, discipline filosofice.Competenţele sale erau într-adevăr remarcabile, dar trebuie să
ţinem cont şi de faptul că în epoca sa disciplinele enumerate erau incomparabil mai puţin
dezvoltate decât în prezent.

În 1770, după 15 ani de activitate didactică în calitate de privat docent, la vârsta de 46 de ani,
Kant ocupă Catedra de Logică şi Metafizică a Universităţii din Königsberg. A fost ales apoi, de
câteva ori, decan al Facultăţii de Filosofie şi rector al Universităţii din Königsberg, funcţii pe
care le-a îndeplinit cu conştiinciozitate, dar fără prea mare plăcere.

Kant murit în anul 1804 la Königsberg, oraş pe care nu l-a părăsit niciodată întreaga viaţă. Şi-a
raţionalizat viaţa în cele mai mici detalii, subordonând-o idealului creaţiei teoretice. Viaţa sa
liniară şi plată a alimentat o bogată şi savuroasă anecdotică. Pe mormântul său a fost gravat
ca epitaf o propoziţie din lucrarea sa Critica raţiunii practice, care sintetizează nu doar idealul
său de viaţă, ci şi evoluţia creaţiei sale teoretice: „Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală
în mine”.

Evoluţia creaţiei kantiene

În mod convenţional, dar în acord cu centrul de greutate a preocupărilor sale, creaţia

teoretică a luiKant este împărţită în două etape:

• etapa precriticistă – între anii 1746 – 1770;

• etapa criticistă – între anii 1770 – 1804.

Kant şi-a numit concepţia filosofică criticism, întrucât şi-a propus să realizeze o critică nu a
cunoştinţelor acumulate în domeniile pe care le-a abordat, ci a facultăţilor de cunoaştere cu
ajutorul cărora au fost acumulate cunoştinţele respective. Filosofia sa mai este numită şi
idealism transcendental sau apriorism.

1. Etapa precriticistă

Etapa precriticistă a creaţiei kantiene reflectă, prin varietatea preocupărilor teoretice,

problematicacomplexă a epocii iluministe, aspiraţiile generoase ale tânărului filosof spre
libertate, progres social şi ştiinţific. Lucrările scrise de Kant în această perioadă sunt dominate
de critica raţionalismului dogmatic, de tentativa de valorificare a rolului experienţei în
cunoaştere, precum şi de preocuparea de elaborare a unei metode filosofice riguroase.

În această etapă a creaţiei kantiene, locul central îl ocupă nu lucrările de filosofie, ci cele cu
caracter ştiinţific, cu menţiunea că formaţia sa de filosof este evidentă în examinarea tuturor
problemelor abordate.Impresionează, în mod deosebit, varietatea preocupărilor sale
ştiinţifice şi rigoarea demersurilor întreprinse.

Cele mai importante lucrări ale acestei etape sunt:

• 1746 – Idei despre adevărata evaluare a forţelor vii – lucrare de fizică;

• 1755 – Noua explicare a primelor principii ale cunoştinţei metafizice – lucrare cu care Kant a
fost abilitat ca privat docent. Aici sunt formulate câteva dintre ideile care vor fi dezvoltate
ulterior în Critica raţiunii pure;

• 1756 – Despre cauzele cutremurelor de pământ;

• 1756 – Noi observaţii pentru interpretarea teoriei vânturilor;

• 1759 – Câteva consideraţii asupra optimismului ;

• 1763 – Încercare de introducere a noţiunii de mulţime negativă în filosofie;

• 1764 – Eseu asupra bolilor de cap;

• 1768 – Despre primul fundament al diferenţei dintre regiunile spaţiului.

2. Etapa criticistă

Etapa criticistă este etapa în care Kant şi-a elaborat sistemul filosofic. Cele mai importante
lucrări ale acestei etape sunt următoarele:

• 1781 – Critica raţiunii pure – reprezintă baza întregului sistem filosofic kantian. Este o
lucrarede gnoseologie, în care Kant elaborează sistemul conceptual şi metoda pe care le va
utiliza în întregul său sistem filosofic.

• 1785 – Întemeierea metafizicii moravurilor – lucrare de etică ;

• 1786 – Ipoteze asupra originii istoriei;

• 1787 – Critica raţiunii pure – ediţia a II-a;

• 1790 – Critica facultăţii de judecare – lucrare în care Kant îşi expune doctrina estetică şi
teoria asupra finalităţii naturii;

• 1793 – Religia în limitele raţiunii – lucrare de teologie naturală;

• 1794 – Sfârşitul tuturor lucrurilor;

• 1797 – Metafizica moravurilor;

• 1798 – Antropologia din punct de vedere pragmatic;

• 1800 – Lecţii de logică;

Kant a elaborat unul dintre cele mai ample şi mai închegate sisteme filosofice din întreaga
istorie a filosofiei universale. Principalele componente ale acestui sistem sunt:

• gnoseologia

• etica

• estetica

Gnoseologia

Gnoseologia kantiană este expusă în Critica raţiunii pure (1781) şi Prolegomene la orice
metafizică viitoare care se va putea înfăţişa drept ştiinţă (1783).

În gnoseologie Kant a realizat sinteza originală a empirismului şi raţionalismului.Ca şi

empiriştii, el consideră că punctul de plecare al cunoaşterii este experienţa, adică informaţiile
care ne parvin pe calea simţurilor de la realitate. Spre deosebire de empirişti, el consideră că
nu întreaga cunoaştere provine din experienţă. Experienţa nu furnizează decât materia
cunoaşterii, în timp ce forma ei este dată de facultatea umană de cunoaştere.Ca şi
raţionaliştii, Kant susţine că facultatea umană de cunoaştere este creatoare şi nu doar
înregistratoare, dar, spre deosebire de ei, el respinge existenţa ideilor înnăscute.

Termeni kantieni fundamentali, indispensabili pentru înţelegerea sistemului său filosofic:

• A priori – ceea ce este în cunoştinţă independent de experienţă (adică independent de

informaţiile perceptive), deci, ceea ţine de aportul facultăţii umane de cunoaştere. Ceea ce
este „a priori” Kant mai denumeşte uneori şi transcendental.

• A posteriori – ceea ce provine din experienţă, adică ceea ce este obţinut cu ajutorul
simţurilor.Kant mai propune şi distincţia dintre lucru în sine („noumen”) şi lucru pentru noi
(„fenomen”).

• Noumenul reprezintă modul în care există lumea independent de existenţa şi de activitatea

de cunoaştere a omului;

• fenomenul reprezintă lumea aşa cum îi apare omului în procesul cunoaşterii. Kant consideră
că„noumenul” este incognoscibil, ajungând la concluzii agnostice. Agnosticismul lui Kant
constă în faptul că, după opinia lui, omul nu poate cunoaşte noumenul, adică modul în care
este lumea independent de activitatea sa de cunoaştere, ci numai fenomenul, adică modul în
care îi apare luilumea în urma prelucrării impresiilor perceptive de către facultatea sa de
cunoaştere.

Etica

Etica lui Kant s-a impus prin ideea de factură iluministă a autonomiei morale a omului, a
independenţei moralei nu numai de religie, ci şi de orice circumstanţă extrasubiectivă.În
lucrările Întemeierea metafizicii moravurilor (1785) şi Critica raţiunii practice (1788), Kant
surprinde elementul de mare valoare al specificului eticului în raport cu teoreticul, juridicul şi
esteticul,punând problema fundamentării raţionale a eticii. Kant împinge însă autonomia
eticului până la izolarea acestuia de cunoaşterea şi de acţiunea umană, ajungând la
„rigorismul etic”, ce atestă adeziunea sa la teza caracterului etern, absolut al normelor
morale. El este extrem de sever în judecarea conduitei morale a omului, considerând
promovarea binelui trebuie să devină pentru individ un scop în sine.

Principiul fundamental al eticii kantiene este formulat sub forma imperativului categoric:
„acţionează numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea totodată ca ea să devină o
lege universală”. „Imperativul categoric” este, după Kant, o lege morală inerentă raţiunii
umane, având caracter a priori, deoarece este independent de orice interese empirice ale
omului. El este numit „categoric” pentru a fi deosebit de alte imperative, numite de Kant
„ipotetice”, care au în vedere scopuri practice şi le sunt subordonate ca mijloace în vederea
atingerii scopurilor respective (de exemplu: „dacă vrei să porneşti calculatorul, apasă pe
butonul pe care scrie „start”). Kant a dat şi o altă formulare „imperativului categoric”,potrivit
căreia: „omul trebuie considerat întotdeauna ca scop şi niciodată numai ca mijloc”, formulare
ce exprimă tendinţele umaniste şi iluministe ale moralei sale.

Estetica

Estetica lui Kant, expusă în Critica facultăţii de judecare (1790) analizează specificul esteticului
în raport cu cunoaşterea teoretico-ştiinţifică şi cu eticul, formând principiile esteticii filosofice,
care au exercitat o puternică influenţă asupra evoluţiei esteticii moderne.Formalismul estetic
al lui Kant, care a definit într-o primă instanţă frumuseţea ca „finalitate fără scop”
(frumuseţea artistică este o valoare autotelică, adică îşi are scopul în ea însăşi), idee
absolutizată apoi de către autonomişti şi formalişti, depăşeşte în genere limitele înţelegerii
pur formale a artei.

Estetica lui Kant, încercând să găsească temeiurile universalităţii şi necesităţii „judecăţii de

gust”(cum numeşte el judecata estetică), a urmărit să întemeieze o „logică a frumosului” care
dobândeşte astfel caracter normativ. După Kant, estetica n-ar trebui să se limiteze să descrie
frumosul, ci ar trebui să şi prescrie ce trebuie să fie creaţia şi contemplarea frumosului.

Gustul este, pentru Kant, un sentiment subiectiv, determinat de contemplaţia frumuseţii:

judecata de gust este o judecată dezinteresată (adică independentă nu numai de orice interes
practic, ci şi de morală şi de cunoaşterea ştiinţifică) şi universală; ea are, de asemenea,
finalitate şi necesitate subiectivă şi formală. La rândul său, frumuseţea se divide în frumuseţe
liberă şi frumuseţe aderentă. În frumuseţea liberă judecata estetică este pură, în timp ce în
cea aderentă (de exemplu, frumuseţea unui om) plăcerea este legată de ideea unui scop,prin
urmare aici judecata teleologică (judecata care are în vedere un anumit scop) apare
împreunăcu cea estetică.

Alături de înfăţişarea „analiticii frumosului”, întâlnim în Critica facultăţii de judecare şi

„analitica sublimului”. Referindu-se la problematica sublimului, Kant defineşte sublimul ca
acel sentiment de măreţie infinită care generează în om un fel de atitudine mistică: pe de-o
parte, insatisfacţia faţă de incapacitatea imaginaţiei noastre sensibile de cuprindere a
grandorii spectacolului natural care ni se oferă; pe de altă parte,sublimul determină plăcere
deoarece grandoarea suscită în noi sentimentul destinaţiei suprasensibile a facultăţilor
noastre. Această „destinaţie” este cea care permite înţelegerea faptului că facultatea
constitutivă a sublimului nu este sensibilitatea şi intelectul în „joc liber”, ci relaţia dintre
imaginaţie şi raţiune. Sublimul dobândeşte, astfel, o mobilitate şi un dramatism care nu sunt
specifice frumosului. De asemenea, tot în cadrul analiticii sublimului, Kant abordează
problema frumuseţii artistice şi pe cea a geniului. Acesta este definit ca talentul natural care
impune regula în artă, realizând astfel în sine şi în actele sale o colaborare între artă şi natură.