5 Calcule pentru echipamentul liniei de contact

5.1 Ipoteze privind încărcările şi eforturile

5.1.1 Principii de bază

Instalaţiile liniei de contact de tracţiune electrică sunt supuse încărcărilor mecanice, electrice şi
climatice precum şi eforturilor. Pentru a asigura transmiterea sigură a energiei electrice către
vehiculele de tracţiune, instalaţiile liniei de contact trebuie să reziste la toate încărcările şi eforturile
în limitele specifice, şi să rămână în conformitate cu cerinţele standardelor relevante precum
IEC60913 şi -3, EN 50 119 şi EN 50 122 şi alte standarde naţionale. Şinele conductoare sau
sistemele cu a treia şină au secţiuni transversale mari şi este important să se ia în calcul dilatarea şi
contracţia la schimbările de temperatură când se calculează dimensiunile unor astfel de instalaţii de
şină conductoare. Alţi factori climatici joacă un rol mult mai puţin important în aceste sisteme. În
acest sens, calculul dimensiunilor sistemelor liniei de contact aeriene este mult mai complicat.
Sistemele liniei de contact aeriene cuprind atât echipamentul liniei de contact longitudinale active cât
şi structurile de susţinere laterale şi verticale care susţin echipamentul liniei de contact. Acest capitol
tratează calculele pentru determinarea dimensiunilor mecanice ale echipamentului liniei de contact.
Firele de contact şi echipamentul linei de contact sunt supuse forţelor verticale şi orizontale care
deplasează aceste elemente. Aceste forţe sunt denumite "încărcări" în acest capitol. Conform
definiţiilor din EN 50119, trebuie avute în vedere următoarele încărcări asupra sistemelor liniei de
contact aeriene:
- Greutatea proprie a tuturor conductoarelor, firelor şi celorlalte elemente.
- Forţa de întindere maximă admisă asupra conductoarelor, firelor şi accesoriile lor.
- Încărcări din vânt asupra conductoarelor, firelor, stâlpilor şi consolelor.
- Încărcări suplimentare sau suprapuse sub forma încărcărilor instalaţiei şi încărcări datorate
gheţii.
- Încărcări tranzitorii care pot fi produse prin reducerea forţelor care acţionează asupra firelor şi
cablurilor.

5.1.2 Greutatea proprie

Greutatea proprie a unor linii de contact aeriene rezultă din greutăţile 'proprii' sau 'constante' ale
firelor, conductoarelor, izolatoarelor, clemelor, pendulelor elastice şi fitingurilor. Acestea sunt
descrise ca întreg de masa per unitatea de lungime m', calculată în raport cu distanţa medie între
suporţi. Exprimată în termeni generali, forţa datorată gravităţii care acţionează asupra masei proprii a
conductoarelor în raport cu lungimea sa este denumită greutate per unitate de lungime, G', din
expresia:

G'=m'g . (5.1)

Tabelul 5.1: Masa şi încărcarea per unitatea de lungime a firelor de contact, conductoarelor şi
catenarelor.
Denumire A m' G'
mm2 kg/m .N/m
Cabluri de cupru şi aliaj
de cupru
AC- 80 80 0,71 6,98
AC-100 100 0,89 8,73
AC-120 120 1,07 .10,48.
 AC-150 150 1,34 13,10
Conductoare din E-Cu şi 10 0,090 0,88
aliaj de cupru forjat Bz II 16 0,143 1,40
25 0,218 2,14
35 0,310 3,04
501) 0,446 4,38
70 0,596 5,85
95 0,845 8,29
120 1,060 10,40
Conductoare de aluminiu 240 0,670 5,57
625 1,732 16,99
Denumire G' G' G'
N/m N/m N/m
Echipament linie de Re 160/2002) Re2502) Re3302)
Fir de contact
contact 8,73 10,48 10,48
Fir de catenară 4,35 5,85 10,40
Penduli 0,11 0,20 0,20
Cleme 0,19 0,40 0,40
Pendule elastice 0,15 0,85 0,85
Sumă ∑ 13,53 ∑ 17,78 ∑ 22,33
Valoare folosită la ≈ 14,00 ≈18,00 ≈23,00
1)planificare
şapte toroane 2) sistem standard linie de contact DB
unde g este acceleraţia datorată gravităţii.
Tabelul 5.1 arată masele şi încărcările per unitatea de lungime a firelor de contact, conductoarelor şi
echipamentului liniei de contact utilizate în mod curent.
Greutatea per unitatea de lungime a unui fir de contact cu zona secţiunii transversale ACW şi cu o
masă specifică de γCW se calculează prin următoarea ecuaţie:
G’CW = ACW γCW/102
G’CW ACW γCW
2
N/m mm kg/dm3

Conductoarele torsadate au toroane individuale cu până la 3 % mai lungi decât lungimea

actuală a conductorului. Greutatea proprie datorată fitingurilor, pendulelor şi a celorlalte
fitinguri poate diferi de la o deschidere la alta. În proiectele practice şi la lucrările de
planificare, greutatea proprie a acestor componente este determinată pentru o lungime a
deschiderii tip, iar încărcările corespunzătoare per unitatea de lungime sunt apoi calculate
folosind această valoare. Tabelul 5.1 include astfel de valori aproximate pentru diferite
proiecte ale liniei de contact.
Tabel 5.2: Proprietăţile materiale ale conductoarelor
conform DIN 48 201 şi fire de contact conform cu EN
50 149.
Secţiune Secţiune Numărul Dia-
transversală Transversală detoroane metru
nominală specificată
mm2 ram2 mm
Conductoare
10 10,02 7 4,1
16 15,89 7
25 24,25 7 6,3
5,1
35 34,36 7 7,5
50 49,48 7 9,0
50 48,35 19 9,0
70 65,81 19 10,5
95 93,2.7 19 12,5
120 116,99 19 14,0
240 242,54 61 20,3
400 400,14 61 26,0
625 626,20 91 32,6
Fire de contact
Cu AC-100 100 12,0
CuAg AC- 100
CuMg
100 AC- 100
100
Cu AC-120 120 13,2
CuAg AC- 120
CuMg.
120 AC- 120
120
Cu AC-150 150 14,5
CuAgAC-150 150

5.1.3 Forţele de întindere şi componenţii acestora

5.1.3.1 Forţele de întindere care acţionează asupra conductoarelor şi firelor

Forţele de întindere care acţionează asupra şi în cadrul conductoarelor şi firelor liniilorde contact
aeriene sunt determinate de principiile calculului de rezistenţă. Forţele de întindere asupra firelor de
contact şi de catenară a liniilor de contact aeriene se află de obicei între 10 până la 15 kN. La
proiectul standardizat al liniei de contact aeriene de mare viteză Re 330, forţa de întindere asupra
firului de catenară este 21 kN, şi asupra firului de contact este de 27 kN [5.1, 5.2]. Circulatia cu
viteză record la SNCF în 1990 s-a realizat folosind forţe de întindere la firul de contact de 33kN
[5.3].
La baza tuturor calculelor a stat efortul admis al respectivelor materiale care este folosit pentru a
determina forţele de întindere maxime admise. Tabelul 5.2 arată proprietăţile mecanice esenţiale ale
conductoarelor şi firelor folosite în mod curent la liniile de contact aeriene. De la efortul de întindere
maxim admis crper şi zona secţiunii transversale A a conductorului respectiv, se calculează forţa de
întindere admisă Fper ecuaţia:

Fper =σperA (5.3)

Tabel 5.3: Factorul ktemp pentru Tabel 5.4: Factorul kload pentru firele de contact conform
firele de contact conform cu EN 50 119. cu EN 50119

Fir de Temperatura maximă

Proiectul liniei de contact Încărcări Încărcări
contact de operating
funcţionare aeriene vânt şi vant
tip 60°C 80°C 100° C gheata
Cu 1,0 0,9 — CW şi CA
cu întindere automată 0,95 1,0
CuAg0,1 1,0 1,0 0,9
CuMg0,5 1,0 1,0 0,95 CW cu întindere automată,
CA fixat la capete 0,90 0,95
CuSn 1,0 1,0 0,90
CuCd 1,0 1,0 0,95 CW şi CA fixat la capete
0,77 0,80

EN 50119 specifică faptul că efortul de întindere maxim admis în condiţii de exploatare trebuie
calculat după cum urmează:

unde abrevierile din ecuaţia (5.4) indică:

rezistenţa minimă la întindere;
factorul care dă relaţia dintre temperatura maximă de funcţionare şi efortul de întindere
admis; exemple ale acestor valori sunt date în Tabelul 5.3;
factorul care exprimă uzura maximă admisă, e. g. kwear este 0,8 pentru o reducere maximă
admisă până la 80 % a secţiunii transversale din valoarea sa nominală;
factor care exprimă efectul încărcărilor din vânt şi gheaţă, valorile recomandate sunt date în
Tabelul 5.4;
factor utilizat pentru a descrie caracteristicile echipamentului de întindere. La proiectele
normale, se poate presupune că keff este 0,95 în calcul; pentru proiectele de mai mare precizie şi o
eficienţă mai mare de 0,95, este admis să se presupună că keff = 1,0;
kclamp utilizat pentru a descrie caracteristicile clemelor de întindere; dacă forţa care poate fi
transmisă prin cleme este mai mare de 95 % din forţa nominală de întindere pe firul de contact, se
poate presupune că acest factor este 1,0 şi
kjoint factor care descrie reducerea rezistenţei la întindere datorită joantelor sudate,
unite cu aramă sau lipite, acesta este în mod normal 0,95. Dacă nu se folosesc astfel de
joante, valoarea de 1,0 este atribuită lui kjoint în ecuaţie.

Efortul de întindere în exploatare nu poate depăşi 65 % din rezistenţa nominală la întindere a firului
de contact.
Tabel 5.5: Factor ktemp pentru firele Tabel 5.6: Factorii kwind şi kice pentru
firele
catenarei conform cu EN 50119. catenarei conform cu EN 50 119.
Tipul firului Temperatura maximă
de catenară de funcţionare Tipul întinderii kwind kice
60°C 80°C 100°C până la peste
Cu 1,0 0,9 — vw= 100 km/h
Aliaj A1 1,0 0,9 0,80 Întindere automată 1,00 0,95 0,95
CuAg 1,0 1,0- 0,85
CuMg-oţel 1,0 1,0 0,95 fixată la ambele 0,95 0,90 0,70
capete

Exemplu: Care este efortul maxim admis de funcţionare a unui fir de contact de tipul Cu AC-
100 la o instalaţie de linie aeriană standard DB cu echipament al liniei de contact complet
compensat şi cu joante sudate? Din tabele, se obţin:
σmin = 355 N/mm2, conform cu EN 50149,
ktemp = 1,0 pentru vmax = 70°C, din Tabelul 5.3,
kwear = 0,80 la o uzură maximă admisă de 20 %,
kload = 0,95 conform Tabelului 5.4,
keff = eficienţă de 0,95 a roţilor de întindere ≥ 0,9,
kclamp = 1,00 deoarece forţa de întindere transmisibilă prin clemele ancorate este mai mare
decât rezistenţa nominală la întindere a firului de contact şi
kjoint = 0,95 deoarece se folosesc joante sudate.
Conform ecuaţiei (5.4), efortul de întindere maxim admis se calculează ca fiind 150,4 N/mm 2.
Pentru firul în discuţie, forţa de întindere admisă în exploatare este prin urmare 15 kN. Valoarea
este mai mare decât valoarea 10 kN, după cum s-a obţinut folosind ecuaţia (5.3) şi efortul de
întindere maxim admis conform cu DIN VDE 0115. De aici, marja de siguranţă împotriva
ruperii calculată folosind ecuaţia (5.4) este 2,36 iar cea calculată folosind ecuaţia (5.3) este 3,55.
În mod analog, conform cu pr EN 50 119, se aplică următoarele la firele folosite pentru
instalaţiile liniei de contact aeriene:
σper = σmin∙ 0,65∙ ktemp∙ kwind∙kice∙keff∙kclamp∙kload
Pentru ecuaţia (5.5), factorii ktemp pot fi luaţi din Tabelul 5.5, kwind şi kice din Tabelul 5.6.
Factorii keff şi kclamp sunt definiţi în acelaşi mod ca pentru firele de contact. Factorul kload
este folosit pentru a descrie efectul încărcărilor individuale asupra firelor de catenară, e. g.
izolatorii de secţionare. Dacă asupra firelor nu acţionează alte forţe verticale, se foloseşte
valoarea kload = 1. Pentru încărcările verticale care acţionează asupra cablurilor deschiderii
transversale de exemplu, trebuie utilizat factorul kload = 0,8 în calcule.

Exemplu: Care este efortul maxim admis pe un fir de catenară Bz II de 50 mm 2 la o instalaţie

de linie aeriană standard DB în conformitate cu EN 50119 la o viteză a vântului de 26 m/s?

Din tabele se obţine:

σmin = 578 N/mm2 conform c DIN 48 201,
ktemp = 1,0 conform cu Tabelul 5.5,
 Figura 5.1: Efectul diferitelor
înălţimi ale punctelor de suspensie asupra forţelor de reacţie de la suporţi.

kwind = 1,0 conform cu Tabelul 5.6, vwind = 93,6 km/h < 100 km/h,

kice = 0,95 conform Tabelului 5.6,

kclamp = 1,0 şi

kload = 0,8 deoarece s-a montat un izolator de secţionare.

Folosind ecuaţia (5.5), se calculează efortul maxim admis ca fiind 285,5 N/mm2, luând în
considerare kload = 0,8. Dacă factorul kload = 1,0, fapt întâlnit mai frecvent, efortul maxim admis
în exploatare ar fi 356,9 N/mm2. În funcţie de încărcările verticale care acţionează sau nu
asupra firelor catenarei, forţa de întindere maximă admisă pe acest conductor ar fi 14,13 kN
sau 17,66 kN. Pentru kload = 1, se obţine o marjă de siguranţă eronată de 1,62. Aceasta trebuie
comparată cu valoarea 1,96 calculată în conformitate cu DIN VDE 0115. Pentru kload = 0,8,
marja de siguranţă respectivă este 2,02.
5.1.3.2 Componentele forţelor de întindere care acţionează asupra
conductorilor
Componentele verticale ale forţelor de întindere
Dacă sunt deviate prin schimbarea direcţiei, forţele de întindere (axiale) care
acţionează asupra conductoarelor introduc componente ale încărcărilor verticale şi
orizontale. Să presupunem că H este forţa orizontală care acţionează asupra unui
fir sau conductor. Greutatea proprie G care acţionează asupra unui conductor cu
lungimea L se calculează folosind greutatea per unitatea de lungime G' a
conductorului, G = G' L. La proiectul liniei de contact aeriene, este posibil să se
înlocuiască distanţa între suporţi l pentru conductorul de lungimea L cu o eroare de
aproximativ unu la o mie.
Astfel greutatea este: G = G'l . (5.6)
Componentele forţelor de reacţie de la suporţii unei deschideri sunt calculate folosind
echilibrul momentelor cu dimensiunile din Figura 5.1.

unde NNi este o înălţime relativă în raport cu o înălţime comună de referinţă. Forţa de
reacţie verticală totală asupra unui suport este
Dacă suporţii adiacenţi sunt mai înalţi decât suportul în discuţie, forţa de reacţie este redusă.
Dacă aceştia sunt mai mici, forţa de reacţie creşte.

Figura 5.2: Componenta orizontală FH a forţei de întindere H care acţionează asupra

conductorului datorită deplasării laterale alternante b a firului (zigzag).
Componentele orizontale ale forţelor de întindere
Modificările direcţiei conductoarelor si firelor de contact produc forţe laterale. Modificările
direcţiei conductorului au loc datorită:
- Curbelor liniei
- Deplasării laterale pentru a obţine zigzagul firelor şi cablurilor de contact
- Deformării laterale înspre punctele de ancorare sau echipamentul de întindere
De-a lungul porţiunilor de linie dreaptă (tangentă), componentele orizontale sunt rezultatul
zigzagului şi geometriei de ancorare.

Zigzag (zigzagul firului de contact)

Din Figura 5.2 se poate deduce următoarea relaţie:
tan α =(bi- bi+l) /li+1 ≈ sin a = FHi/H ,
Aproximarea tan α ≈ sin α se aplică la unghiurile mici. De exemplu, eroarea este 1,5 % pentru un
unghi de α = 10°. Forţa
Fm = H [ (bi - bi-1)/li+(bi- bi+1/ li+1] (5.8)
este componenta orizontală a forţei de întindere asupra conductorului necesară pentru a-l
îndepărta de axul căii. Pentru situaţia în care bi = b şi bi – 1 = bi+1 = – b şi li+1 = li =1,
aşa cum este cazul pe o porţiune de linie dreaptă, ecuaţia este simplificată la
FH = 4Hb/l (5.9)

Exemplu: La instalaţiile liniei de contact aeriene standard DB la viteze de mers până la 200
km/h, se aplică valorile b = 0,4 m şi H = 10 kN. Luând în considerare o distanţă între stâlpi de
75 m, componenta orizontală a forţei de întindere a conductorului se calculează ca fiind 213,3
N corespunzătoare cu 2,1 %.

Ancorare fixă sau întindere automată

Pornind de la aceeaşi ipoteză de mai sus, componenta orizontală a forţei datorate unei
deplasări laterale z spre o ancoră sau mecanism de întindere, după cum se arată în Figura
5.3, ar fi
 FH = H sin a ≈ H tan a şi în mod corespunzător
FHi = H (lAi -zi + zi+1)li+1 (5.10)

Figura 5.3: Componenta orizontală a forţei de

întindere a conductorului datorită ancorării sau
echipamentului de întindere.

Figura5.4: Componentele orizontale ale

forţelor care acţionează asupra unui stâlp de
ancorare mediană datorită deplasării laterale de
ancorare.

Dacă toate valorile l sunt egale şi toate valorile z sunt egale iar jumătatea lăţimii stâlpului este ignorată,
ecuaţia simplificată este
Fs = HlA/l (5.11)

De-a lungul unei linii la acelaşi nivel fără supraelevaţie, distanţa z = jumătatea lăţimii stâlpului +
MFE,unde MFE este distanţa dintre marginea frontală a stâlpului şi axul căii. În următoarele explicaţii,
dimensiunea MFE la numărul stâlpului i este desemnată ca fiind lAi. Pentru un stâlp de ancorare
mediană, se aplică următoarele ecuaţii:

aceasta se simplifică după cum urmează, dacă distanţele z sunt egale iar distanţa dintre suporţi
este uniformă:
Fx = 2H{lx + half pole width)//
 Exemplu: Pentru un stâlp de ancorare mediană, după cum se arată în Figura 5.4 cu o distanţă IA ~
4 m, distanţă între stâlpi de 65 m şi o forţă de întindere a firului de contact de 10 kN acţionând
orizontal asupra cablului de ancorare, componenta orizontală care acţionează în unghiuri drepte
faţă de axul căii este calculată ca 1,23 kN.

Linia curbată
În curbe şi cotituri, componentele orizontale ale forţelor care acţionează asupra
conductoarelor instalaţiei liniei de contac se datorează împingerii liniei de-a lungul
curbei, zigzagului şi forţelor de ancorare.
Din Figura 5.5 se poate deduce următoarea formulă pentru o linie curbată cu raza curbei R:

tan a = li+1/{2 R) sin a = Fxi1/H

Figura 5.5: Componentele orizontale ale forţelor Figura 5.6: Schimbarea deplasării
de întindere ale conductorului în curbă. laterale a firului de contact cu Δb
datorita schimbării poziţiei unei

console cu lungimea lAi, indusă de

dilatatia sau contractia termica cu
Δli.

Forţa de tensionare a curbei, care este adesea numită sarcină radială, este suma
componentelor orizontale ale forţei de întindere a conductorului în cele două deschideri adiacente,

(5.14)

Iar, în cazul deschiderilor uniforme, ecuaţia este simplificată la

(5.15)
Pentru a lua în calcul deplasarea laterală suplimentară, se adaugă o altă componentă:

(5.16)
La un stâlp de ancorare, pentru o tensionare în curbă, conform cu (5.12) şi (5.14)
iar pentru stâlpul median cu întinderea automată a firului de contact şi de catenară

(5.18)
Schimbările termice în ceea ce priveşte lungimea firelor şi conductoarelor vor induce
schimbări ale zigzagului şi componentelor orizontale aferente. Se poate produce o schimbare
Δb a zigzagului datorită dilatării sau contracţiei termice a firului de contact şi de catenară cu
ΔL, după cum se arată în Figura 5.6. Aplicând ecuaţia l2Ai = (lAi - Δbi )2 + ΔLi2, se poate da o
aproximare a schimbării zigzagului, ignorând termenii pătraţi ai Δbi după cum urmează:

Δbi =ΔL i2/2lAi . (5.19)

Figura 5.7: Forţele de revenire ΔHRi acţionând asupra unei

console cu lungimea lAi datorită schimbării poziţiei cu o
distanţă ΔLi.

Forţele de revenire (de asemenea cunoscute ca „cantilever drag”???). Schimbarea ΔLi a poziţiei
consolei face ca curba sau forţele de tensionare să exercite un moment în jurul axei de rotaţie a
consolei. Acestui moment i se opune un alt moment datorită diferenţei componentelor orizontale
ale forţelor firului de contact. Această diferenţă este denumită forţă de revenire. O parte din forţa
de întindere orizontală este exercitată asupra stâlpului. Această forţă de revenire este calculată
aplicând aproximarea sin α ≈ tan α, care este admisă pentru unghiurile mici, după cum se prezint
în Figura 5.7, pentru a obţine ecuaţia:

. (5.20)
În raport cu firul catenarei, /A este distanţa de la faţa stâlpului dinspre cale până la centrul clemei
firului de catenară. Suma forţelor de revenire pe jumătate din lungimea de întindere automată nu
trebuie să fie mai mare de (0,07 până la 0,08) • H [5.4]. Dacă scade temperatura, forţa de
întindere a firului de contact creşte cu suma forţelor de revenire, distanţa faţă de dispozitivul de
întindere crescând de asemenea. Dacă temperatura creşte, forţa de întindere a firului de contact
scade în consecinţă. La planificarea instalaţiilor liniei de contact, este important să se asigure că
forţele de întindere din firul de contact şi firul de catenară sunt pe cât posibil aproape egale pe
ambele părţi ale suportului de ancorare mediană. Forţele de revenire de la fiecare suport pe
jumătate din lungimea de întindere se pot calcula prin ecuaţia (5.20). Modificarea forţei de
întindere maxime a firului de contact în vecinătatea punctelor mediane prezintă interes. Aceasta
se poate exprima sub forma sumei forţelor de revenire.
Pentru ultima deschidere înainte de ancora mediană, modificarea totală a forţei longitudinale
asupra firului de contact este:

De-a lungul porţiunilor drepte de linie, forţele de revenire care acţionează la suporţi
individuali sunt rezultatul zigzagului firului de contact şi/ sau catenară în conformitate cu
(5.8). Totuşi, deoarece forţele laterale de-a lungul unei porţiuni drepte acţionează în direcţii
opuse de la un suport la altul, forţele de revenire se anulează practic una pe cealaltă. Şi în
acest caz, forţele de revenire individuale se calculează folosind (5.20).
În curbe unde R, I şi /A sunt constante, forţele de revenire se vor calcula folosind (5.14),
(5.20) şi introducând ΔLi = ilaΔv. Aceasta duce la:

(5.22)

La ultima deschidere înainte de ancora mediană, diferenţa în ceea ce priveşte forţa de

întindere orizontală în poziţia centrală este:

Consolele unei linii de contact aeriene proiectate pentru vmin= –30°C şi vmax = 80°C (diferenţă
110 K) trebuie adaptate astfel încât să poată avea o poziţie medie sau nominală la o
temperatură de 25°C.

Exemplu: Pentru o linie de contact aeriană de cupru 100 K cu o forţă de întindere adaptată
automat de10 kN într-o curbă cu raza de 250 m, 10 deschideri de 38,6 m şi console cu lungimea de
2,5 m, reducerea sau creşterea forţei de întindere orizontale datorită creşterii sau scăderii
temperaturii cu Δv = 50 K se calculează ca fiind 912 N. Folosind calculul conform cu [5.5], care
este mult mai complex, se obţine o valoare de aproximativ 820 N [5.6]. Cu o reducere de 912 N
a forţei de întindere, săgeata deschiderii înainte de suportul median şi sistemului de catenară
va creşte cu 28 mm. Săgeata firului de contact între două pendule consecutive amplasate la
distanţa de 12 m va creşte cu 1,6 mm.
Calculul forţei de revenire prezentat aici este o aproximare, deoarece există o ipoteză că (a),
consolele vor fi aliniate corect la o temperatură ambientală specifică şi (b) fixatoarele vor
putea pivota în jurul articulaţiilor lor de capăt. Forţele de revenire suplimentare apar din cauza
fricţiunii articulaţiilor consolei şi echipamentului de întindere. Măsurătorile realizate pe o
linie aeriană standard DB de tip Re 250 au arătat că aceste forţe induse prin fricţiune la un
mecanism de întindere sunt aproximativ egale cu 2 % din forţa orizontală.

5.1.4 Încărcări datorate vântului

Încărcările din vânt asupra elementelor individuale ale instalaţiilor liniei de contact aeriene
depind de viteza vântului, forma zonei expuse vântului şi direcţia vântului. Dacă nu sunt
furnizate alte date specifice, următoarele ecuaţii iau în considerare faptul că direcţia vântului
este normală faţă de linia de contact aeriană. Forţele vântului acţionează în direcţie orizontală.
Dacă zona expusă vântului este Aw, atunci forţa exercitată de vânt, numită încărcare din vânt
în cele ce urmează, este dată de ecuaţia:

Fw = cw∙q ∙ Aw . (5.24)
unde presiunea vântului q este legată de viteza vântului vw exprimată de ecuaţia

(5.25)
-3
Conform cu EN 50 341-3-4, densitatea aerului la 20°C este γ = 1,250 kgm . Pentru
aplicaţiile practice, se obţine următoarea ecuaţie:

(5.26)

Tabel 5.7: Încărcări din vânt per unitate de lungime şi factorii de rezistenţă aerodinamici ai
componentelor instalaţiilor liniei de contact aeriene.
Componenta cw Încărcare din vânt per
unitate de lungime în
N/m pentru
vw = 26 m/s vw= 37,1 m/s
Stâlpi cu dublu profil narrow wide narrow
side side wide side
Ul00 8m 1,7 116 180 ' side
140 220
U120
lungime 8m 1,7 134 180 170 220
U140
lungime 12 m 1,7 170 210 210 260
Stâlpi
lungimecu zăbrele
600 x 800 L100 x 10 12,5 m lungime 2,8 270 300 550 590
800 x 1000 L120 x 11 16,0 m lungime 2,8 280 300 630 660
Stâlpi de beton
NB3R 9,5 m 0,7 180 360
lungime
Fire de contact d în
Cu AC- 80
,,mmmmmmmmmmmmm 10,6 1,2 5,37 10,94
Cu
mmm mm AC-100 12,0 1,2 6,08 12,39
Cu AC-120 13,2 1,1 6,13 12,49
Cu AC-150 14,8 1,1 6,88 14,00
Pentru fire de contact
a < 6 1)
duble: • d : cwd = cwe
a1,6> 6 • d : cwa =cwe
Conductoare
2,C torsadate
A în mm2 d în mm
Cu 10 4,1 (pendul) 1.2 2,08 4,23
Cu 16 5,1 (pendul) 1,2 2,59 5,26
Cu 25 6,3 (pendul elastic) 1,2 3,19 6,50
Cu 35 7,5 (pendul elastic) 1,2 3,80 7,74
Cu 50 9,0 (fir de catenară) 1,2 4,56 9,29
Cu 70 10,5 (fir de catenară) 1,2 5,32 10,84
Cu 95 12,5 (fir de catenară) 1,2 6,34 12,90
Cu 120 14,0 (fir de catenară) 1,1 6,51 13,25
ACSR 185/30 19,0 1,0 8,03 16,34
ACSR 240/40 21,8 1,0 9,21 18,75
ACSR 300/50 24,5 1,0 10,35 21,08
AAC 240 20,3 (linii de fider paralele) 1,0 8,58 17,46
AAC 625 32,7 (linii de retur) 1,0 13,82 28,13
Sistem linie de contact Cu AC-100 + fir de catenară 11,5 23,0
50 mm2linie de contact Cu AC-120 + fir de catenară
Sistem 13,1 26,2
70 mm2linie de contact Cu AC-120 + fir de catenară
Sistem 13,7 27,4
120 mm2

1) a este distanţa între firele de contact paralele. Factorul de rezistenţă este legat de zona unui fir
de contact expus vântului.
Coeficientul aerodinamic de rezistenţă sau factorul de rezistenţă, cw, depinde de forma şi
caracteristicile structurii expuse vântului (conform Tabelului 5.7).
Încărcarea vântului per unitatea de lungime asupra cablurilor şi firelor cu diametrul d este
exprimată de ecuaţia:

(5.27)

Tabelul 5.7 arată încărcările de vânt tipice per unitate de lungime şi factorii de rezistenţă ai
părţilor esenţiale ale instalaţiilor liniei de contact aeriene.

5.1.5 Încărcări datorate gheţii

În cele de mai jos, greutăţile care acţionează din cauza gheţii, chiciurii sau zăpezii sunt
denumite colectiv încărcări ale gheţii. Încărcarea maximă a gheţii poate fi un eveniment rar.
Valorile de calcul ale depunerilor de gheaţă pe conductoarele suspendate au rezultat din
analizarea formării gheţii, fiind folosite pentru standardele referitoare la liniile ariene de
putere. Încărcările gheţii se pot clasifica în două tipuri principale:
- Formarea gheţii datorită precipitaţiilor. În acest caz, gheaţa solidă (densitate
aproximativ 0,9 A/m3) se formează prin ploaie suprarăcită sau burniţă la temperaturi
aproape de îngheţ. Zăpada umedă sau lapoviţa (densitate 0,4 până la 0,6 A/m3) intră de
asemenea în această categorie.
- Formarea gheţii în nori sau ceaţă îngheţată. Chiciura se formează prin picături mari de
apă suprarăcită. Formarea chiciurii este tipică pentru altitudinile deasupra pânzei de
nori. Se formează chiciura solidă (densitate 0,7 până la 0,9 A/m3) şi chiciura moale
(densitate 0,4 până la 0,6 A/m3).
Pot apare combinaţii ale diferitelor tipuri de încărcări din gheaţă. Dacă caracteristicile
încărcărilor gheţii nu se cunosc prin observaţii locale, atunci se folosesc valorile date în
standardele liniilor de transmisie, e.g. EN 50 341-1. În special EN 50341-3-4, valabil pentru
Germania, menţionează că pentru firele şi conductoarele aeriene trebuie luată în considerare o
încărcare a gheţii per unitate de lungime G'ice de

Ecuaţia poate fi folosită pentru firele de contact şi conductoarele cu diametrul d la instalaţiile

liniei de contact aeriene. A se observa că experienţa în funcţionare la companiile feroviare
din Germania a arătat că încărcările mari de gheaţă sunt îndepărtate de pe linie prin trecerea
pantografului sau cad din cauza încălzirii firelor. Astfel, DB consideră încărcarea datorată
gheţii per unitate de lungime la componentele echipamentului liniei aeriene ca fiind
 Figura 5.8: Săgeata la un conductor aerian simplu.

5.2 Săgeata
5.2.1 Linie de contact tip troleu simplă
5.2.1.1 Suporţi la înălţime egală

Această parte tratează săgeata unui conductor la o încărcare specifică per unitate de lungime şi
cu fire de contact cu control automat al întinderii, adică supus unei forţe de întindere constante.
Clauza 5.3 prezintă ancorarea fixă la ambele capete care produce modificări în forţa de
întindere din cauza încărcării suprapuse sau schimbărilor de temperatură. Primul caz studiat
este cel a două conductoare cu suporţi amplasaţi la înălţimi egale. Să considerăm S ca fiind
forţa de întindere ce acţionează de-a lungul conductorului. Componenta verticală a lui S este
denumită V, iar componenta orizontală este denumită H. Deoarece rigiditatea de flexiune a
firelor de contact şi conductoarelor folosite la instalaţiile liniei de contact este relativ joasă,
numai forţele de întindere care acţionează de-a lungul acestor conductoare trebuie luată în
considerare. Se presupune că conductorul are un pivot la suport, dar este ancorat pentru a
împiedica deplasarea longitudinală. Echilibrul de forţe care acţionează asupra unui segment de
fir cu lungimea ΔL, după cum se arată în Figura 5.8, este după cum urmează:
- pentru forţe orizontale

unde, prin integrare H = const, şi pentru

- pentru forţe verticale

Având dL =dx 1  (dy / dx) 2 şi relaţia dy/dx =V/H care este dedusă din Figura 5.8, ecuaţia
diferenţială a curbei săgeţii este

(5.30)
 Soluţia este în general cunoscută ca o curbă catenară y= (H/G') cosh (G'x/H)
(5.31)

aşa cum este explicat în detaliu [5.7], care poate fi validată prin introducerea soluţiei (5.31) în
ecuaţia diferenţială (5.30).
Totuşi, la liniile de contact aeriene, lungimea firului L este cu numai 0,5 până la 1 %o mai
lungă decât distanţa între suporţi I. Din acest motiv, ipoteza dL ≈ dx poate fi justificată cu
rezultatul că ecuaţia diferenţială pentru săgeata firului este simplificată la:

(5.32)
Soluţia este ecuaţia parabolă

(5.33)
Să presupunem că săgeata în relaţie cu punctul de suport este y1, conform Figurii 5.8. În orice
punct, la o distanţă a de suport, aceasta este

(5.34)

În comparaţie, pentru săgeata y1 ca o funcţie a distanţei x de la punctul median al deschiderii,

se obţine:

(5.35)

Săgeata maximă se obţine pentru a = 1/2 sau pentru x = 0. Aceasta ar fi egală cu

(5.36) Săgeata y1 la o distanţă a de suport poate fi de asemenea exprimată ca săgeata maximă /max
după cum urmează:

y1=fa=4fmaxa(l-a)/l2 = 4 fmax a ( 1-a / l)/l (5.37)

Exemplu: Săgeata maximă a unui fir de contact de tip Cu AC-100 supus unei forţe de întindere
constante de 10 kN la I = 40 m este

Acelaşi fir de contact într-o instalaţie de linie de contact aeriană catenară cu o distanţă între
pendule de 12 m ar avea o săgeată de aproximativ 16 mm între două pendule.

5.2.1.2 Suporţi la înălţimi diferite

-
Dacă înălţimea a doi suporţi consecutivi a unui conductor diferă prin h, este posibil să se
aplice dimensiunile arătate în Figura 5.9 şi cele două deschideri longitudinale parţiale l1 şi l2
precum şi relaţiile şi / = 0,5 (l1 +12) şi h = f1 - f2
Figura 5.9: Săgeata la o linie cu suporţi la Figura 5.10: Săgeata la echipamentul liniei de

înălţimi diferite. contact.

unde l 1 este deschiderea referitoare la cel mai înalt dintre cei doi suporţi, iar l 2 se referă la
suportul cel mai jos. Săgeata maximă referitoare la cel mai înalt dintre cei doi suporţi este atunci f
1, care este calculată prin următoarea expresie, după ce l1 şi l2 au fost eliminate:

f1 = fmax = G’l2/ (8 H) + (h/2) (1 + H h / (G’ l2)

(5.38)
Săgeata fa la o distanţă a de la cel mai înalt dintre cei doi suporţi, care este mai înalt decât celălalt
cu h , este atunci egală cu
fa=G'a/{2H)(l-a)+ha/l
(5.39)
Dacă, ca o aproximare simplificată, se aplică (5.39) în loc de (5.36) pentru săgeata maximă în
ecuaţia (5.38), ecuaţia pentru săgeată la orice distanţă a de la cel mai înalt dintre suporţi este
fa = 4fmax a (1- a /l) /l / + h a /l = 4 fmax a ( 1- a /l +h / 4 fmax)) / l
(5.40)
La liniile de contact aeriene, diferenţele de înălţime sunt în general mici, astfel încât termenii
pătraţi în h pot fi ignoraţi.
5.2.1.3 Linii de contact catenare suspendate
În acest context, termenul echipamentul liniei de contact se foloseşte pentru a descrie un sistem în
care firul de contact este suspendat de firul catenarei prin pendule astfel încât distanţele
specificate între firul catenarei şi firul de contact să fie menţinute de lungimile pendulelor
individuale [5.8]. Următoarele relaţii pot fi deduse din Figura 5.10:
dVCA = G’CA ∙ dLCA dVCA = G’CW ∙ dL
dyCA/ dx = VCA/ HCA si dyCW/ dx = VCW/ HCW
Indicii CA şi CW indică valorile pentru firul de catenară sau cablul purtător CA şi respectiv
pentru firul de contact CW. Prin diferenţiere şi substituire în ecuaţiile diferenţiale
corespunzătoare, se obţin următoarele expresii:
HCA d2yCA/dx2 = G'CA ∙ dLCA/dx şi
(5.41)
H CW d2yCW /dx2 = G'cw∙dLCW /dx
Prin introducerea masei totale per unitate de lungime a întregului echipament al liniei de contact
G’0HL = G'CA + G’CW şi aplicând aproximarea dLCA ≈dLcw ≈dx, ecuaţia (5.41) conduce la

(5.42)
Integrarea acestei ecuaţii de două ori cu privire la x produce relaţia

Constantele de integrare rezultă din condiţiile limită prezentate în Figura 5.10 şi acestea sunt

ceea ce duce la ecuaţia

Dacă o încărcare suplimentară datorată gheţii este amplasată pe firul de contact şi pe firul de
catenară, greutatea per unitate de lungime G’0HL a echipamentului liniei de contact creşte la G'OHL,
ice = G’OHL + G’ice' unde termenul Gice este greutatea per unitate de lungime a depozitului de gheaţă.
Drept urmare, săgeata catenarei se va modifica prin:

(5.44)
Echipamentul liniei de contact este proiectat astfel încât firul de contact fără încărcarea gheţii să
nu aibă practic nici o săgeată. Firul de catenară cu forţa sa de întindere HCA trebuie apoi să susţină
greutatea întregului echipament al liniei de contact, astfel încât săgeata firului de catenară poate fi
descrisă, ca o aproximare bună, prin expresia (G’OHL/HCA) ∙ (x2/2). De aici, se poate considera că se
aplică următoarea relaţie:

Săgeata firului de catenară şi a firului de contact la încărcările gheţii,yCA,ice şi yCW,ice pot fi deduse
individual de la (5.44) şi (5.45). Astfel:

Similar cu (5.34), dacă săgeata este exprimată în raport cu suporţii iar variabila x este înlocuită cu
variabila a, se obţine următoarea ecuaţie

si

Săgeata maximă a firului de contact cu încărcarea gheţii se va produce la poziţia a = 1/2. Pentru
 această poziţie, se obţin următoarele:

Exemplu: Cât de mare va fi săgeata unui fir de contact de la un echipament de linie de contact
aeriană principală standard sub încărcarea datorată gheţii între doi suporţi? Fără încărcarea gheţii,
un echipament de linie de contact de acest tip trebuie să aibă o săgeată mică. Jumătate din
încărcarea gheţii specificată în EN 50 341-3-4 conform cu (5.29) urmează să acţioneze asupra
echipamentului liniei de contact:
G’ice = 2∙ 2,5 + 0,05 (9 + 12) = 6,05 N/m

Mai mult, dacă HCA = Hcw = 10 kN iar l = 75 m . Rezultatul este atunci fF,icemax= 0,213 m.

5.3 Ecuaţii privind schimbarea stării fizice

Lungimile conductoarelor şi firelor de contact folosite la instalaţiile liniilor de contact aeriene vor
varia atât din cauza dilatării termice cât şi a efortului elastic al forţei de întindere. Un conductor de
lungime L se va extinde (dilatare lineară) prin

∆LW = α L ( - ),
când temperatura sa se ridică de la la , unde a este coeficientul dilatării termice. Tabelele
2.11, 2.12 şi 2.13 arată coeficienţii dilatării termice la materialele folosite în mod obişnuit la
sistemele liniei de contact aeriene.

Exemple: La toate exemplele următoare, modificarea lungimii unui conductor din cauza
schimbării de temperatură de la = -30°C până la = +70°C urmează să fie analizată. De
exemplu, dacă se folosesc valorile unui α dat în Tabelele 2.11 şi 2.13,
- ∆Lw = 0,0185 m pentru o şină conductoare de fier cu lungimea de 15 m;
- ∆Lw = 0,0425 m pentru o şină conductoare compusă oţel /aluminiu cu lungimea de 18 rn şi
- ∆Lw = 1,275 m pentru un fir de contact cu lungimea de 750 m.
Din acest motiv, şinele conductoare din fier sau cele compuse din oţel/aluminiu trebuie dotate cu
rosturi de dilataţie la distanţe de 45 până la 60 m cu suporţi care să nu împiedice dilatarea şi
contracţia. Firele de contact şi de catenară sunt prevăzute cu echipament pentru a compensa auto-
mat toate variaţiile de lungime în vederea menţinerii unei forţe de întindere constante.
Când o forţă lineară se aplică unui conductor, lungimea sa se va modifica ca urmare a efortului
elastic. Cu condiţia ca forţa lineară aplicată să nu conducă la depăşirea limitei efortului elastic,
conductorul îşi va recăpăta lungimea sa iniţială odată ce forţa a fost eliminată. Modificarea
lungimii unui conductor din cauza efortului elastic se poate calcula dacă se cunoaşte modulul de
elasticitate E (modulul lui Young). Dacă forţa care acţionează asupra unui conductor creşte de la
H0 la Hx, lungimea conductorului se modifică prin
∆LE=(Hx–H0)L/(EA)
(5.50)

Exemple: Dacă un fir de contact din Cu AC-100 cu lungimea de 750 m, este supus unei forţe de
întindere de 10 kN, lungimea sa pre-tensionată va creşte cu 0,58 m.
O linie de fider auxiliară de aluminiu cu o zonă a secţiunii transversale de 240 mm 2 se va extinde
cu 0,045 m pe o porţiune de 75 m, dacă încărcarea creşte de la 0 până la 10 kN.
În plus, conductorul poate fi supus unor sarcini suplimentare, e.g. încărcări datorate gheţii. Aceste
încărcări suplimentare vor modifica încărcările de tracţiune axiale ale conductorilor care sunt
instalaţi fără reglarea automată a întinderii. Următoarea ecuaţie este folosită pentru a determina
lungimea unui conductor îndoit între doi suporţi la înălţime egală:
 dL = dx 1  (dy / dx) 2
Din (5.33) se poate deduce că dy/dx = G' ∙x/H. Deoarece (G! x/H)2 <<1 pentru conductoare
folosite la liniile de contact aeriene de tracţiune, putem exprima ecuaţia precedentă ca

Integrând aceasta peste lungimea deschiderii conductorului, obţinem lungimea firului

sau, dacă aceasta este exprimată în relaţie cu săgeata maximă f conform cu (5.36)

L=l+(8/3)∙(f2/l)
(5.52)

Exemplu: Lungimea unui fir de catenară care susţine un echipament al liniei de contact de 14
N/m şi este supus unei forţe de întindere de 10 kN, fiind întins între suporţi la distanţa de 75
m va fi cu 34,5 mm mai lung decât distanţa dintre suporţi.
Dacă greutatea per unitate de lungime se modifică de la starea 0 la starea x, de exemplu din
cauza încărcărilor gheţii, forţa de întindere la un fir fără controlul automat al întinderii se va
modifica în consecinţă. Această variaţie este descrisă de
Lx-L0=((G’x/Hx)2–(G’0/H0)2)∙(l3 / 24) (5.53)

Modificarea lungimii unui conductor fără întindere automată când trece de la starea 0 la starea x
este egală cu suma modificărilor lungimii datorate dilatării termice cât şi efortului elastic.
Astfel,

sau, dacă termenii individuali sunt exprimaţi in intregime

Deoarece L ≈ I pentru liniile de contact aeriene, se poate aplica versiunea simplificată de

mai jos

Ecuaţia (5.54) este ecuaţia modificării stării care poate fi folosită pentru a determina forţa
din firele şi conductoarele fixate la ambele capete. Din consideraţii practice, această ecuaţie
se poate rezolva fie pentru υx, fie pentru Hx. Dacă ecuaţia este rezolvată pentru Hx, se obţine o
ecuaţie de ordinul trei care este dificil de rezolvat prin metode analitice. De aceea, metodele
numerice sunt folosite pentru a obţine soluţii cu ajutorul programelor de calculator. Pentru
liniile de fider de tracţiune feroviară din aluminiu 240 mm2 susţinute de stâlpii liniei de
contact aeriene şi folosite ca fider paralel sau fider de ocolire, se aplică valorile date în
Tabelul 5.8.

Tabelul 5.8: Săgeata şi efortul de întindere la un conductor de 240 mm2 din aluminiu fără
întindere automată în raport cu temperatura.
1) cu încărcarea gheţii de 7,03 N/m corespunzătoare încărcării gheţii conform cu (5.28), limitarea
efortului de întindere maxim la 20 N/mm2.

Valorile date în acest Tabel, calculate conform cu (5.54), sunt folosite în clauza 6.11.5 ca o dovadă
a faptului că ,conductoarele de electroalimentare pentru calea ferată sunt în conformitate cu
cerinţele de gabarit.
Firul de contact fix al unei linii de contact aeriene de tramvai va fi folosit pentru a ilustra cum se
poate aplica ecuaţia (5.54). Pentru aplicaţii practice, transformarea ecuaţiei (5.54) pentru a obţine
parametrul forţei de întindere necesare HXi are drept rezultat

Pentru o lungime de întindere cu n deschideri de diferite lungimi li, putem substitui lungimea
deschiderii ideală sau echivalentă, după cum s-a explicat în [5.7]

Exemplu: Determinarea forţei de întindere care acţionează la -20°C pe o secţiune de linie aeriană
tip troleu cu 10 deschideri şi o lungime de deschidere echivalentă cu 45 m, cuprinzând un fir de
contact Cu AC-100 care a fost montat cu o forţă de întindere de 8 kN la +10°C. Conform
Tabelelor 5.1 şi 2.11: A = 100 mm2; E = 124 kN/mm2;α = 17 ∙10-6 K-1; G’0 = G'x = 8,73 N/rn.
Introducând aceste valori şi temperaturile în ecuaţia (5.55), se obţine:
Hx2 (Hx – 8000 + 124 000 ∙ 100 ∙ 8,732 ∙ 452 / ( 24 ∙ 80002 )
+ 124 000 ∙ 100 ∙ 17 ∙ 10-6 ( -20 -10)) = 124 000 ∙ 100 ∙ 8,732 ∙ 452 /24 ,

care se reduce la:

Hx2 ( Hx – 13 078 ) = 79,74 ∙ 109 N3 .

Această ecuaţie cubică a lui Hx se poate rezolva prin iteraţie:

Hx = 14 000 N rezulta Hx2 (Hx - 13078 N) = 180 ∙109 N3
Hx = 13 500 N rezulta Hx2 (Hx - 13078 N) = 76,9 ∙109 N3
Hx = 13 550 N rezulta Hx2 (Hx - 13078 N) = 86,7 ∙109 N3
Hx = 13 515 N rezulta Hx2 (Hx - 13 078 N) = 79,8 ∙ 109 N3
 La -20°C, forţa de întindere este astfel 13 515 N. Creşterea temperaturii până la +40°C face
ca forţa de întindere să se reducă la 4452 N. Valorile corespunzătoare ale săgeţii sunt 0,16 m
la -20°C şi 0,50 m la +40°C. Diferenţa este 0,34 m.
Acest exemplu ilustrează variaţiile mari ale forţei de întindere produse la firele de contact cu
ancore terminale fixe. Modificarea forţei de întindere creşte odată cu reducerea lungimi
deschiderii suporţilor. Lungimea totală a secţiunii de întindere nu are nici un efect asupra
acestui fenomen. Este posibilă reducerea variaţiilor forţei de întindere prin introducerea unui
arc, care se poate exprima prin

unde cCW este constanta arcului. Lungimea se modifică datorită însumării diferiţilor factori,
astfel încât totalul se poate exprima prin:

Aplicând (5.48), (5.49), (5.53) şi (5.57), se poate crea o formulă similară cu ecuaţia stării
(5.55) pentru o secţiune de întindere care este întinsă printr-un arc

Exemplu: Un arc cu o constantă de arc cCW = 10 kN/m este aşezat în secţiunea de întindere
după cum s-a descris în exemplul precedent. Forţa de întindere la -20°C este apoi calculată
folosind o ecuaţie cubică a lui Hx şi va fi 9566 N. Pentru +40° C, forţa de întindere va fi 6050
N. Este evident că introducerea unui arc reduce modificarea atât a forţei de întindere cât şi a
săgeţii.
La liniile de contact semi-compensate cu ancorări fixe ale firului catenarei, ecuaţia (5.54)
este folosită ca bază pentru a determina eforturile de întindere şi săgeata firului catenarei.
Conform cu [5,8], se aplică următoarele la săgeata maximă a firului de catenară pentru o
stare dată x:

În cazul încărcărilor gheţii, care sunt prevăzute la temperaturi în jur de - 5°C , trebuie luat în
considerare G'OHLx = G’OHL + G'ice.
În toate celelalte cazuri, G’0HLx = G’OHL0 = G’CA + G’CW . Dacă sunt specificate limite pentru
valoarea fTmax, forţa de întindere HCA0 din firul catenarei la starea 0 trebuie determinată prin
rezolvarea numerică a ecuaţiei de mai sus.
 Figura 5.11: Deformarea unui fir de contact în zigzag de-
a lungul unei porţiuni de linie dreaptă prin acţiunea vântului.

5.4 Deformare datorată vântului

5.4.1 Deformare datorată vântului asupra liniei tangente

Forţa exercitată de vânt asupra firelor şi conductoarelor unei linii de contact aeriene le deformează
orizontal, acestea produc „blow-off”???. Direct proporţional cu încărcarea vântului, deformarea
este invers proporţională cu forţa de întindere asupra firelor. Deformarea acceptabilă (blow-off) a
firului de contact este limitată de gama de funcţionare a capului colectorului pe pantograf.
Proiectul echipamentului liniei de contact aeriene trebuie să se asigure că deformarea laterală este
menţinută în limitele admise şi că pantograful nu poate să iasă în afara firului de contact – un
fenomen denumit balans. Pentru conductoarele cu o secţiune transversală circulară de diametru dy
încărcarea vântului per unitate de lungime este

Factorul rezistenţei aerodinamice cw este luat din Tabelul 5.7. Similar cu (5.34), deformarea unui
singur fir datorită vântului, e. g. firul de contact al unei instalaţii de linie de contact aeriană de tip
troleu, într-un punct x în dreapta suportului de referinţă, după cum se arată în Figura 5.11, este
descrisă prin:

Sistemul de coordonate din Figura 5.11 a fost ales pentru a corespunde cu definiţia unei deplasări
laterale pozitive, situându-se pe partea dreaptă a axului căii, după cum se vede din ordinea
crescătoare a numerelor suporţilor. Firele de contact şi de catenară sunt conectate la suporţi cu
deplasare laterală alternantă, denumită "zigzag". Deplasarea laterală atunci când încărcările
vântului acţionează asupra sistemului este rezultatul suprapunerii ambilor factori yw{x) şi

Ecuaţia completă care descrie poziţia laterală este

Prin diferenţiere şi echivalarea diferenţialului cu zero, se poate găsi poziţia cu cea mai mare
deplasare laterală:
 deplasare fir de contact
ewi (x),
vânt care suflă din
interiorul curbei
poziţia firului de contact
eow(x) în atmosferă fără
vânt
linie care conectează
două locaţii de suporţi
consecutivi în cale
ax linie yR(x)
deplasare fir de contact
ewa(x),
vânt care suflă din
exteriorul curbei

Figura 5.12: Deformarea firului de contact sau de catenară de-a lungul unei linii curbate.
ceea ce înseamnă că deformarea maximă datorată acţiunii vântului este

Aceasta se aplică în cazul în care încărcarea vântului per unitate de lungime F’W este mai mare de
Daca nu ar fi aşa, punctul cu deformarea matematică maximă datorată
vântului ar fi în afara deschiderii analizate. Pentru cazul care apare cel mai frecvent în aplicaţiile
practice, unde bi = -b şi bi+1 = +b, se aplică

5.4.2 Deformarea datorată vântului şi zigzagul firului de contact în curbe

5.4.2.1 Deplasarea firului de contact în atmosferă fără vânt
De-a lungul curbelor, deplasarea firului de contact trebuie calculată în raport cu poziţia axului căii
supraînălţate (supra-elevate).
În sistemul de coordonate (x, y) arătat în Figura 5.12, b a fost stabilit astfel încât, în direcţia de
creştere a kilometrajului, deplasările la dreapta axului căii sunt considerate pozitive iar deplasările
la stânga sunt negative. În acest sistem de coordonate, axul căii poate fi descris prin ecuaţia:

Valoarea absolută a deplasării yk de la o linie care conectează punctele axului căii cu cele două
suporturi adiacente i şi i + 1 se calculează prin:

Cum si ceea ce este simplificat la:

Aplicand se
obtin urmatoarele:

Curba este aproximată printr-o parabolă. Eroarea din această aproximare pentru deplasarea YK este
de 0,2 % pentru o curbă cu raza de 180 m şi o distanţă între suporţi de 33,4 m. Luând în
considerare zigzagul bi şi bi+1 la suporţii i şi i + 1, poziţia firului de contact în atmosferă fără vânt
în sistemul de coordonate din Figura 5.12 şi ecuaţia (5.62) este:

Diferenţele de lungime a deschiderii în ceea ce priveşte distanţa dintre punctele de pe axul

căii şi dintre lungimea firului de contact între punctele de suport nu sunt luate în calcul în
acest caz.
Deplasarea firului de contact în raport cu axul căii este calculată ca diferenţa dintre (5.66) şi
(5.67):

În mijlocul unei deschideri la k = 1/2, poziţia laterală, care este adesea denumită "valoarea
c", este

Pentru cazul cel mai frecvent, în care bi = bi+1 = -b, aceasta se simplifică la

unde b este luat ca valoarea absolută. Valoarea c este pozitivă pentru l2/(4R) > b.

5.4.2.2 Deplasarea firului de contact sub acţiunea vântului

Când trebuie determinată deplasarea firului de contact sub acţiunea vântului, se face o
deosebire între vântul care bate din interiorul curbei şi vântul care suflă din exteriorul curbei.
În mod similar, la (5.34) şi (5.61), deplasarea laterală a firului, când este supus unei încărcări
din vânt, este exprimată prin ecuaţia
yw(x)=F’Wx(x–li)/(2 H) (5.71)
Semnul pozitiv se aplică acţiunii vântului din interiorul curbei, iar semnul negativ se aplică
acţiunii vântului din exteriorul curbei.
Când vântul suflă din exteriorul curbei, deplasarea firului de contact de la axul căii este

Pentru a determina poziţia la care se produce deplasarea laterală maximă, se ia în considerare

starea
de Wa(x)/dx = 0:

Acest indiciu conduce la urmatoarea ecuatie pentru deplasarea maxima laterala a firului de contact
sub actiunea incarcarii vantului:

Cum R tinde la ∞, ecuatia (5.74) este transformata in ( 5.64) si in cele mai frecvente cazuri unde
bi = b i+1 = - b, din ecuatia ( 5.74) rezulta

Când vântul suflă din interiorul curbei, deplasarea firului de contact de la axul căii este

Deasemenea, pozitia la care se gaseste deplasarea maxima laterala este determinata de

care indiciu ne conduce la ecuatia pentru deplasarea maxima laterala a firului de contact sub
actiunea incarcarii vantului:

Pentru cazul bi = bi+1 = - b, şi luând semnul în considerare, se obţine:

5.4.3 Deformarea echipamentului liniei de contact datorate vântului

Daca ecuatiile ( 5.64), ( 5.65), ( 5.67) si ( 5.68) sunt aplicate individual catenarei sau firului de
contact,
diferitele deplasari laterale sunt obtinute pentru efectele diferite ale vantului si fortelor de
intindere.
Cand catenara si firul de contact sunt deviate diferit de actiunea vantului, ele exercita forte
compuse una asupra celeilalte deoarece ele sunt legate prin pendule.
Figura 5.13: Deformare oblică (înclinată)
echipamentului liniei de contact în cazul în
care firul de contact este deformat mai mult
decât firul catenarei iar pendulele transmit
forţele de cuplare asupra firului catenarei
Figura 5.14: Componenta de cuplare a
forţei care acţionează prin pendule între firul
de contact şi firul catenarei sub încărcarea
vântului F’W, CWC.A.

Metoda aplicată până acum în calculele practice a ignorat acest fapt, iar calculul deformării
vântului pentru un echipament de linie de contact aeriană a avut la bază ipoteza că întregul
echipament al liniei de contact aeriene s-a deformat cu aceeaşi deplasare ca atunci când a fost
expus la încărcări ale vântului. Forţa exercitată de vânt a fost calculată pentru întregul echipament
al liniei de contact aeriene. S-a folosit în formulele respective, iar suma forţelor de întindere pe
firul de catenară şi firul de contact s-a considerat ca fiind forţa de întindere (conform ecuaţiilor
(5.67) şi (5.71)). În funcţie de parametrii şi condiţiile reale, această metodă conduce la rezultatele
valorii deplasării care ar putea fi mai mici sau mai mari decât valorile reale.
Dacă firul de contact şi firul de catenară au diferite deplasări sub încărcarea vântului, pendulele se
duc într-o poziţie oblică şi transmit o parte din încărcarea vântului către elementul care suferă o
deformare mai mică. În continuare, se descrie o metodă bazată pe [5.9], în care se presupune că
interacţiunea prin pendule se produce între firul de contact şi firul de catenară de-a lungul întregii
lungimi a deschiderii. Forţele care acţionează între firul de contact şi firul de catenară dorită
acţiunii vântului sunt distribuţii de forţe lineare, adică forţe per unitate de lungime care au fost
denumite F’W, CWC.A. Ca o aproximare, se presupune că lungimile pendulelor de-a lungul
deschiderii sunt toate egale cu o medie specifică. Aceasta înseamnă, după cum se poate vedea în
Figura 5.13, că toate pendulele din această deschidere au acelaşi unghi de deformare cu un plan
perpendicular pe linie. Această ipoteză este admisă pentru sisteme cu înălţimi mai mari de 1,4 m.
Se presupune că o funcţie parabolică descrie deformarea orizontală a firului catenarei datorată
forţei per unitatea de lungime F’w,cwcA exercitată de firul de contact. Aceasta este exprimată în
raport cu jumătatea deschiderii prezentată în Figura 5.14:

Pentru a calcula deformarea completă a firului catenarei şi a firului de contact datorată

încărcărilor de vânt, trebuie luate în considerare următoarele încărcări per unitate de lungime
- fir de catenară
 - fir de contact

În cadrul acestor discuţii, s-a presupus că, dacă forţele de întindere asupra firului de catenară
şi asupra firului de contact sunt egale, firul de contact se va deforma mai mult decât firul de
catenară, deoarece primul are diametrul mai mare. În asemenea cazuri, firul catenarei reduce
deformarea firului de contact produsă de vânt. În ecuaţia (5.80) nu s-a luat în calcul zigzagul
firului de contact. Diferenţa deplasării laterale datorate diferitelor deformări ale firului de
contact şi ale firului de catenară la mijlocul deschiderii este denumită Δe. Aceasta se
calculează prin:

Mai mult, se pot obţine următoarele din Figura 5.13:

unde SH este înălţimea sistemului. Aceasta se poate rezolva şi va rezulta

Δe

Prin echivalarea (5.83) cu (5.84), se obţine ecuaţia care descrie cuplarea de forţă relativ la
lungime între firul de contact şi firul de catenară la încărcări ale vântului:

Este posibil să se realizeze un calcul exact şi realist al deformării echipamentului liniei de

contact aeriene cu ajutorul programelor de calculator prin Analiza Elementelor Finite (FEA).
Aplicarea FEA la această problemă este demonstrată prin câteva exemple. Figura 5 15 arată
poziţiile relative ale firului de contact şi firului de catenară ale unui echipament de linie de
contact aeriană standard Re 200 cu o deschidere la suporţi de 80 m, după cum s-a determinat
cu ajutorul FEA.

Exemple: Se determină deformarea datorată vântului la firul de contact şi la firul de catenară

pentru echipamentele liniei de contact aeriene standard Re 200 şi Re 330 folosite la DB.
Specificaţiile pentru proiectul Re 200 sunt: G'cw = 8,73 N/m, Hcw = HCA = 10 kN, bi = —bi+1
= 0,4 m. Pentru vw = 26 m/s şi luând în calcul încărcarea vântului asupra clemelor, bridelor şi
pendulelor conform Tabelului 5.7, se obţine F’WOHL = 11,5 N/m . Componentele individuale
rezultate sunt F’WCW = 6,5 N/m şi F’WCW = 5,0 N/m. Distanţa dintre suporţi este l = 80 m.
 Figura 5.15: Echipament
DB al liniei de contact aeriene
standard Re 200 supusă
încărcărilor din
vânt, rezultate ale Analizei Ele-
mentelor Finite.

Tabel cu rezultate, exemple: Deformarea echipamentelor de linie de contact aeriană tip Re 200
şi Re 330 datorită vântului, calculată prin aproximări convenţionale, prin analiza elementelor finite
si prin aplicarea ecuatiei 5.85, toate valorile sunt date in metri.
fără dimensiunea b cu dimensiunea b
Proiect Componentă Aproximare FEA (5.85) Aproximare FEA (5.85)
Re 200 Fir de contact 0,520 0,481 0,488 0,597 0,570 0,570
Fir de 0,437 0,432 0,450 0,434
catenară 0,400 0,400
Echipament
linie de 0,460 0,547
contact
Re 330 equipment
Fir de contact 0,268 0,282 0,277 0,352 0,363 0,358
Fir de 0,342 0,335 0,406 0,402
catenară 0,345 0,410
Echipament
linie de 0,302 0,369
contact

Calculul s-a realizat folosind forţa de cuplare F’W,CWCA conform ecuaţiei (5.85) cu şi fără
dimensiunea b. Rezultatele calculului sunt prezentate în tabelul cu rezultate pentru acest exemplu.
Deformarea unui echipament DB al liniei de contact aeriene standard Re 330 datorită vântului a
fost calculată folosind următoarele specificaţii: G'CW = 10,48 N/m, HCW = 27 kN, HCA = 21 kN, vW
= 37 m/s şi valorile corespunzătoare din Tabelul 5.7
F’WCW = F’wCA = 13,7 N/m, bi = - bi+1 = 0,3 m. Pentru F’WOHL se ia în considerare o valoare de
27,4 N/m; l = 65 m.
Rezultatele sunt prezentate în tabel. Se poate vedea că rezultatele obţinute utilizate (5.85) sunt
bine corelate cu rezultatele obţinute prin aplicarea analizei elementelor finite.
Exemplul Re 200 ilustrează faptul că, dacă se ia în calcul deformarea unui fir de contact datorită
vântului, valorile deformării calculate sunt mai mari decât cele obţinute dacă se ia în considerare
echipamentul liniei de contact aeriene în totalitate. Aceasta se datorează vântului care are efect
mai mic asupra unui fir de catenară decât asupra unui fir de contact supus aceleiaşi forţe de
întindere.

Rezultatele analizei elementelor finite şi rezultatele obţinute prin folosirea aproximării

conform ecuaţiei (5.85) sunt foarte apropiate.
Exemplul Re 330 arată de asemenea o corelare bună a valorilor obţinute prin FEA cu cele
obţinute conform ecuaţiei (5.85). În acest caz, calculul deformării firului de contact datorată
vântului conduce la valori de deformare joase. Aceasta se datorează faptului că forţa de
întindere asupra firului de catenară este mai mică decât cea asupra firului de contact, în timp
ce ambele sunt expuse aceleiaşi încărcări a vântului.
În tabelul cu rezultatele obţinute pentru aceste două exemple, valorile sunt date cu o precizie
de trei zecimale pentru a indica diferenţele dintre metodele individuale discutate aici. În
aplicaţiile practice, două zecimale sunt suficiente din cauza numărului mare de ipoteze
făcute.

5.5 Deschideri longitudinale şi lungimi ale secţiunii de întindere

5.5.1 Relevanţa deschiderii şi a lungimilor de întindere

Lungimile deschiderii longitudinale şi lungimile secţiunii de întindere au un efect
considerabil asupra costului de investiţie a instalaţiilor liniei de contact aeriene. În acelaşi
timp, afectează parametrii de calitate precum uniformitatea elasticităţii şi forţa de contact. La
planificarea instalaţiilor liniei de contact aeriene, folosirea deschiderilor şi a secţiunilor de
întindere cu cele mai mari lungimi posibile este modul cel mai eficient de a reduce costurile.

5.5.2 Deschideri maxime posibile

5.5.2.1 Parametri semnificativi
În ceea ce priveşte interacţiunile geometrice, lungimea maximă posibilă a deschiderii este
distanţa dintre doi suporţi unde este sigur că firul de contact nu se va deplasa în afara razei de
operare a benzilor colectorului pe pantograf, după luarea în considerare a mişcării anticipate
a vehiculului şi a efectului condiţiilor de vânt date. Folosind această definiţie, lungimea
maximă posibilă a deschiderii depinde de:
- raza de acţionare a capului colectorului pantografului,
- viteza vântului luată în calcul la proiectarea sistemului,
- deplasarea laterală a pantografului la punctul de contact la înălţimea de funcţionare, şi
- tipul liniei de contact aeriene, în special forţele de întindere care acţionează asupra firului
de contact şi firului de catenară.
Viteza vântului şi tipul liniei de contact aeriene, inclusiv parametri precum diametrul firului
şi forţele de întindere au fost discutaţi în clauzele precedente. În secţiunile următoare sunt
analizate efectele la vehicul asupra lungimii deschiderii longitudinale admise pentru
instalaţiile liniei de contact aeriene.

5.5.2.2 Raza de lucru a capului pantografului

Raza de lucru a capului pantografului care asigură un contact sigur între benzile colectorului şi
firul de contact, în conformitate cu Figura 2.16, este determinată prin proiectul capului
pantografului. Aceasta este cunoscută ca fiind mai mare decât lungimea benzilor colectorului
deoarece se presupune că firul de contact rareori iese în afara benzilor colectorului până la limita
razei de operare. De exemplu, capul pantografului standard DB folosit la viteze de până la 280
km/h are o lăţime de 1950 mm. Raza de lucru a capului pantografului este 1450 mm iar lungimea
benzii colectorului este de 1030 mm. Când se discută despre interacţiunea geometrică dintre linia
de contact şi pantograf, trebuie de asemenea luată în considerare mişcarea laterală a vehiculului şi
efectele sale asupra poziţiei pantografului. Trebuie evaluate două condiţii de bază:
- Prima condiţie se referă la condiţiile atmosferice fără vânt. În această situaţie, poziţia
geometrică a firului de contact fără încărcări ale vântului, exprimată prin zigzagul la suporţi,
şi deplasarea la mijlocul deschiderii nu trebuie să iasă în afara benzilor colectorului.
Balansul vehiculelor trebuie de asemenea luat în considerare.
- În a doua condiţie, se ia în calcul acţiunea maximă proiectată a vântului pe lângă aspectele
prezentate la prima condiţie. În cadrul acestei condiţii, firul de contact poate folosi
pantograful dincolo de benzile colectorului, reprezentând raza de acţiune.
Parametrii, în special lungimile deschiderii, trebuie aleşi astfel încât să fie respectate aceste
condiţii. Totuşi, trebuie notat că în cazul liniilor de contact pentru viteze ale trenurilor mai mari
de 230 km/h, ar putea fi necesar să se limiteze lungimile deschiderii pentru a realiza o elasticitate
bună şi a îmbunătăţi interacţiunea dinamică între pantograf şi linia de contact (a se vedea clauza
9.5.5.2).

5.5.2.3 Mişcarea laterală a vehiculului

Efectul mişcării laterale a vehiculului la înălţimea de lucru a colectorului depinde de:
- inălţimea firului de contact şi înălţimea de lucru a colectorului.
- coeficient de rulare şi înălţimea de rulare la interfaţa colectorului.
- geometria şi caracteristicile setului de roţi şi a boghiurilor,
- inălţimea articulaţiei pantografului şi flexibilitatea pantografului şi toleranţe structurale,
- gabaritul căii, raza curbei, deficienţa de supraelevaţie, riparea laterală a liniei şi toleranţe.
În special deplasarea laterală a capului colectorului la înălţimea sa de lucru este o caracteristică
specifică a vehiculului. Toate instalaţiile liniei de contact aeriene DB pentru viteze de circulaţie
de până la 200 km/h sunt proiectate să permită deplasări cinematice ale centrului colectorului faţă
de axul căii, după cum se arată în Figura 5.16. pentru trafic feroviar la viteze mari, este de dorit ca
liniile de contact aeriene să se proiecteze pentru a se adapta vehiculelor care sunt standardizate în
toată Europa. În acest caz, este necesară respectarea limitelor parametrilor individuali conform cu
UIC, cod 606-1. Figura 5.17 prezintă relaţia dintre deplasarea cinematică a centrului colectorului
pentru diferite vehicule şi înălţimea firului de contact pentru raze ale curbei de 250 m şi 1000 m.
Vehiculele indicate prin abrevierile ICT sunt dotate cu mecanisme de basculare automată în
curbe.
 Figura 5.16: Deplasarea laterală a capului colectorului folosită la Deutsche Bahn ca bază pentru
calcularea limitelor poziţiilor firului de contact, pentru o înălţime a firului de contact de 5,30 m,
ca o funcţie a razei curbei.

Figura 5.17: Deplasarea laterală a capului colectorului vehiculelor selectate pentru R = 250 m (a)
şi R = 1000 m (b) ca o funcţie a înălţimii firului de contact.
 Figura 5.18: Poziţiile limită ale firului de contact cu deformare datorată
vântului, specificată de DB.
a) Poziţia limită conform cu nr. 9 Ebs 02.05.06
b) Poziţia limită determinată din Figura 5.17, linie fixată lateral
c) Poziţia limită determinată din Figura 5.17, linie care nu e fixată lateral

5.5.2.4 Poziţia limită a firului de contact cu deformare de vânt

Scăzând deplasarea cinematică a centrului capului pantografului din raza sa de

acţionare, se obţine o rază de acţionare în cadrul căreia se poate poziţiona firul de contact.
În Figura 5.19, poziţiile limită permise ale firului de contact inclusiv deformarea datorată
vântului combină interacţiunea razei de acţionare a capului pantografului şi deplasarea
cinematică, atât pentru viteza maximă cât şi pentru viteze mici, în jurul centrului capului
pantografului în raport cu planul prin centrul liniei conectând capetele şinei şi
perpendicular pe această linie, (denumită ca axul căii supraînălţate). Poziţia limită în
interiorul curbei este dedusă din limitele razei de acţionare la viteză maximă, iar poziţia
limită în exteriorul curbei este dedusă din limitele razei de acţionare la viteze mici. În
raport cu axul liniei şi cu un cap colector cu o lăţime de 1450 mm, limita poziţiei firului
de contact în exteriorul curbei pentru încărcări din vânt este 725 mm. Pentru interiorul
curbei, se deduce poziţia limită a firului de contact, după cum se prezintă în Figura 5.19,
din limitele poziţiei colectorului în funcţie de raza căii în conformitate cu Figura 5.18 şi
valoarea 725 mm, care este jumătate din raza de lucru a capului colectorului.
Figura 5.19: Determinarea poziţiilor limită permise ale firului de contact, cu şi fără acţiunea
vântului
----- poziţia limită cu acţiunea vântului
....... poziţia limită în atmosferă fără vânt
a1 raza de acţiune a capului colectorului la viteză maximă
a2 raza de acţiune a capului colectorului la viteze mici
a3 gama poziţiei permise a firului de contact cu încărcări din vânt
d poziţia capului colectorului la viteză maximă
e poziţia capului colectorului la viteze mici
f deplasarea laterală a capului colectorului la viteză maximă

În atmosfera liniştită fără vânt, firul de contact trebuie sa facă interfaţă cu capul
pantografului în raza benzilor colectorului. La proiectele de pantograf standard folosite
de către DB, benzile de colector au 1030 mm lungime. Din acest motiv, zigzagul la
suporţi este limitat la ±400 mm. Nu este posibil să se exploateze în totalitate deplasarea
maximă la suporţi, care este teoretic posibilă cu întreaga rază de lucru a capului
pantografului. În exteriorul curbei sunt permise poziţiile firului de contact până la 515
mm, iar în interiorul curbei sunt permise valorile în funcţie de raza căii, după cum se
arată în Figura 5.18, ceea ce a rezultat din balansul lateral al pantografului în
conformitate cu Figura 5.17.
Poziţiile limită ale firului de contact în funcţie de raza căii, prezentate în Figura 5.18, se
aplică la proiectarea instalaţiilor de linie de contact aeriene pentru DB. Datele din Figura
5.18 au la bază standardul DB 9 Ebs 02.05.06. Deplasarea corespunde numai cu
deformarea firului de contact datorită vântului, dacă firul de contact este pe axul căii în
centrul deschiderii, adică distanţa firului de contact de la axul căii în acest punct,
valoarea c este egală cu zero.

În alte cazuri, poziţia limită a firului de contact este suma valorii c şi deformarea datorată
vântului. Figura 5.19 indică cum sunt relaţionaţi aceşti factori.
SNCF specifică o poziţie limită uniformă de 350 mm pentru toate razele curbei. Aceasta
trebuie sa se adapteze la capuri ale pantografelor cu lăţimi efective mai mici decât la DB.

5.5.2.5 Determinarea lungimilor deschiderii longitudinale

Deplasarea conductorului datorată vântului este factorul decisiv pentru linia de contact
aeriană guvernând lungimile deschiderii longitudinale. Dacă sunt cunoscute poziţiile limită
permise ale firului de contact sub acţiunea vântului, ecuaţiile prezentate în clauza 5.4 pot fi
utilizate ca bază de calcul pentru deschiderile longitudinale maxime posibile.
Pentru linia dreaptă, lungimea deschiderii longitudinale maxime posibile rezultă din
denumirile conform Figurii 5.11 şi ecuaţia (5.64) cu bi = b1 şi bi+1 =- b2 , ceea ce va da:

În practică, această ecuaţie care se aplică numai firului de contact poate fi extinsă la
echipamentul liniei de contact. În acest caz

se foloseşte în loc de H şi

în loc de F’w. Dacă această aproximare este sau nu acceptabilă depinde de raportul
deformării firului de contact datorită vântului faţă de deformarea firului de catenară datorată
vântului. Dacă se doreşte un calcul mai exact al deschiderii maxime permise, interacţiunea
mecanică (prin pendule) a firului de catenară şi a firului de contact trebuie luată în calcul
după cum se descrie în clauza 5.4.3.
Pentru cazul în care dimensiunile b sunt toate egale, i.e. b1 = b2 = b, cum este folosit în
aplicaţiile practice, (5.86) poate fi simplificat la:

Exemplu: Care este deschiderea longitudinală maximă care poate fi folosită pentru o
instalaţie de contact aeriană standard DB la viteze de circulaţie de până la 200 km/h? Din
Figura 5.18, valoarea poziţiei limită este eper = 0,55 m şi încărcarea din vânt per unitate de
lungime este 11,5 N/m din Tabelul 5.7.
Forţele de întindere orizontale asupra firului de catenară şi asupra firului de contact sunt 10
kN fiecare. Pentru deplasare, valoarea b de 0,4 m

În cazul unei
reduceri de 8 % a forţelor de întindere lângă suportul median, ar fi permisă o lungime a
deschiderii maximă, i. e. distanţă între suporţi de 77,1 m, dacă reducerea este 11% iar distanţa
maximă admisă între suporţi ar fi de 75,8 m.
După cum s-a ilustrat în Figura 5.12, lungimea deschiderii longitudinale maxime posibile în
curbă depinde de vântul care suflă din interiorul curbei sau în exteriorul curbei. Pentru
aplicaţiile practice este important numai cazul în care vântul suflă din exteriorul curbei. Dacă
e = eper este introdus în ecuaţie (5.75), ecuaţia pentru lungimea deschiderii longitudinale
maxime posibile la o curbă este

Exemplu: Care este deschiderea longitudinală maximă care poate fi folosită

pentru o linie de contact aeriană standard DB pentru viteze de circulaţie până la 200 km/h într-
o curbă cu raza de 250 m?
Pentru acest calcul, trebuie luată în calcul o reducere a forţei de întindere de 8 %
la suportul median, i. e. forţa de întindere este 20 kN - 1,6 kN = 18,4 kN. În conformitate cu
Tabelul 5.7, încărcarea din vânt per unitate de lungime este 11,5 N/m. În conformitate cu Figura
5.19, pentru b = 0,4 m şi eper = 0,47 m

Dacă valorile deplasării b la suporţi consecutivi de-a lungul curbei nu sunt egale iar valorile bi
= b1 şi bi+1= b2 se aplică Figurii 5.12 sau ecuaţiei (5.74), se poate arăta că o ecuaţie pentru
determinarea lungimii deschiderii longitudinale maxime se poate aplica şi la sistemele liniei
de contact, cu condiţia ca substituţiile (5.81) şi (5.82) să fie aplicabile cazului respectiv.
Ecuaţia următoare, descrisă mai întâi la [5.5], se aplică în cazurile în care vântul bate din
exteriorul curbei:

Tabelul 5.9 conţine valori care descriu relaţia dintre lungimea deschiderii
longitudinale şi razele curbei după cum se specifică de către DB şi de către SNCF.
5.5.3 Calcularea lungimii secţiunii de întindere (lungime de întindere)
Standardul EN 50119 denumeşte acest parametru "zonă de ancorare / lungime
de întindere" şi îl defineşte ca "lungimea conductorului între două puncte de ancorare".
Totuşi, în general, un fir de contact sau echipament de linie de contact este întins prin tragere
în ambele direcţii de la un punct de ancorare localizat aproximativ în centrul secţiunii de
întindere. Pentru a putea descrie problemele fizice implicate, secţiunea dintre punctul de
ancorare şi echipamentul de întindere a fost denumită lungime L . Se poate presupune că
secţiunea de întindere (zona de ancorare) are atunci lungimea 2∙L, adică, punctul de ancorare
este considerat ca fiind în mijlocul secţiunii de linie în discuţie.
Tabel 5.9: Relaţia lungimii deschiderii longitudinale
cu raza curbei, după cum s-a specificat la DB şi SNCF.

Zonele de ancorare afectează investiţiile instalaţiei. Numărul de suprapuneri scade odată

cu mărirea zonelor de ancorare, ceea ce înseamnă că investiţiile instalaţiei scad în
consecinţă. Folosirea celei mai mari lungimi de întindere posibile fără pierderea
conformităţii cu parametrii de calitate specificaţi este unul din obiectivele principale
pentru proiectarea instalaţiei liniei de contact aeriene.

Zonele de ancorare care pot fi realizate depind de un număr mare de factori, după cum s-a
 prezentat în clauza 4.1.10. Factorii principali sunt:
Zonele de ancorare care pot fi realizate depind de un număr mare de factori, după cum s-a prezentat în
clauza 4.1.10. Factorii principali sunt:
- Raza de lucru a echipamentului de întindere;
- Variaţiile forţelor de întindere orizontale care acţionează asupra firelor datorită forţelor de reacţie
şi asupra unor deschideri în semizona de ancorare, zigzagul şi distanţa dintre stâlpi şi axul liniei;
- Efortul de întindere operaţional care se poate realiza, în funcţie de efortul de întindere al
materialului conductor;
- Variaţia deplasării laterale sau zigzagul firului de contact la suporţi datorită dilataţiei
şi contracţiei termice a conductoarelor, unde lungimile consolei şi temperatura
nominală au de asemenea un efect;
- Razele curbei;
- Viteza vântului dată, i. e. prevăzută;
- Gama de temperatură ale linei de contact aeriene, precum şi
- Proiect mecanic al mecanismelor de întindere.
Clauza 6.5 cuprinde discuţii viitoare cu privire la alegerea zonelor de ancorare (lungimi de
întindere).
6 Planificarea sistemelor de linie de contact

6.1 Obiective şi evoluţie

Obiectivul sarcinii de a proiecta înseamnă a crea documentaţie de planificare pentru un proiect de

electrificare specific bazat pe condiţii specifice, cum ar fi cerinţele tehnice, parametrii liniei şi
cerinţele clientului. Aceste documente permit montarea şi exploatarea sistemului liniei de contact
aeriene conform specificaţiilor operaţionale definite pentru o anumită linie.
Procesul de planificare a sistemului liniei de contact constă în următoarele faze:
- studiu preliminar proiectului,
- planificarea proiectului,
- planificarea implementării proiectului,
- pregătirea documentelor de revizuire.
Sistemul liniei de contact aeriană este o parte a activităţii de planificare pentru linii noi sau de
reconstrucţie sau electrificare a celor existente. Studiul de proiect examinează diferitele opţiuni pentru
sistemul liniei de contact aeriene şi, de asemenea, identifică orice lucrări suplimentare de infrastructură
necesare conform caracteristicilor ca de exemplu planul de situaţie a căii, tuneluri, poduri, etc.
Asigurarea compatibilităţii electrificării cu alte echipamente tehnice cum ar fi cele de semnalizare, este
de asemenea analizată în timpul acestei faze. Studiul preliminar de proiect oferă soluţii tehnice,
inclusiv proiectul pentru sistemul pentru linia de contact aeriană, adaptarea planului de situaţie a căii,
modificări structurale la tuneluri şi poduri, precum şi o evaluare a perioadei de implementare şi a
investiţiilor. Apoi se livrează un memoriu rezumativ al studiului de proiect companiilor de căi ferate
pentru a-l include în planificarea lor generală.
Planificarea proiectului începe cu pregătirea unei scheme de secţionare a sistemului liniei de contact
aeriană pe baza datelor furnizate de studiul preliminar de proiect (Figura 6.1). Acesta conţine fideri,
grupe electrice, subsecţiuni izolate, separatoare şi linii de tracţiune. Etapa următoare o constituie
identificarea restricţiilor traseului care au impact asupra aspectelor tehnice ale liniei de contact. Aceasta
se bazează pe documentaţia privind: planul de situaţie a căii, structura podului, tuneluri, sistemul de
semnalizare şi telecomunicaţii. De asemenea, linia de contact pentru aceste structuri care impun
restricţii trebuie definită şi ea în timpul acestei faze de început. Instalaţiile electrice aparţinând
sectoarelor intermediare sunt definite în timpul următoarei etape. Echipamentul de susţinere, cum ar fi
consolele pentru cale simplă, consolele pentru mai multe căi, traverse elastice sau traverse rigide, sunt
asociate punctelor de reazem ale sistemului liniei de contact aeriene. Amplasarea stâlpului se stabileşte
pe baza specificaţiilor şi a condiţiilor locale. Studiul de proiect, inclusiv toate documentele de
planificare, amplasarea stâlpilor şi schema planului de situaţie a sistemului liniei de contact, este apoi
distribuit împreună cu un memoriu explicativ tuturor părţilor interesate pentru eventuale comentarii.
O inspecţie pe linia în construcţie efectuată de toţi participanţii la proiect este prima fază a planificării
implementării proiectului pentru electrificarea liniilor existente.
 Figura 6.1: Procesul planificării proiectului.

Această inspecţie ajută la identificarea tuturor instalaţiilor care pot fi în dezacord cu amplasările
planificate ale stâlpilor. Articolele care trebuie luate în considerare includ lucrări executate sub pământ,
podeţe, drenuri, profilul suprastructurii, vizibilitatea semnalelor precum şi clădirile din vecinătate. Se
redactează un raport cu toate informaţiile obţinute în timpul inspecţiei precum şi concluziile trase pentru
planificarea sistemului liniei de contact aeriene.
Pentru liniile noi, planul proiectului este aprobat şi confirmat, în cadrul unei şedinţe comune, de către
toţi participanţii la proiect. Departamentele responsabile cu planificarea căii, construcţii civile, lucrări de
poduri, tuneluri, semnalizare, telecomunicaţii, alimentare cu energie electrică de 50 Hz, echipamente de
încălzire a macazurilor, substaţii şi sisteme de telecomandă a separatoarelor trebuie să ţină seama de
toate amplasările propuse pentru stâlpi pe parcursul tuturor lucrărilor ulterioare.
După fixarea amplasării stâlpilor de-a lungul şi de-a latul căii se execută un releveu al profilului
transversal, pentru fiecare amplasare a stâlpului pentru a stabili cerinţele de fundare şi lungimile
stâlpului.
Este necesară o verificare detaliată care să confirme că există un gabarit adecvat între părţile parcurse de
curent electric ale sistemului liniei de contact aerian şi alte construcţii. Amplasările şi lungimile stâlpului
trebuie să fie determinate astfel încât să se asigure minimum de gabarit cerut. După stabilirea planului de
situaţie a sistemului liniei de contact, materialele sunt selectate dintr-un set de planuri standard pentru
proiectul ales pentru sistemul liniei de contact, în conformitate cu calculele sarcinii statice.
Selecţionarea materialelor şi calculele sunt simplificate de o combinaţie de detalii standardizate în
echipamente standard. Un proiect viabil trebuie să aibă un plan de implementare a proiectului, care
include următoarele:
(1) Un raport explicativ care să cuprindă echipamentul sistemului liniei de contact şi aspectele de
construcţii civile ale proiectului,
Figura 6.2: Procesul de planificare a implementării proiectului.

(2) Planuri de situaţie pentru linia de contact aeriena la scară standard 1:1000 sau 1:500,
(3) Profile transversale pentru linie curentă şi staţii,
(4) Profile longitudinale pentru traseele neclare ale fiderilor de alimentare
(5) Profile longitudinale pentru reduceri de înălţime a liniei de contact,
(6) Structuri specifice proiectului cu desene şi calcule,
(7) Calcule pentru lungimea consolei şi pendulelor simple
(8) Calcule pentru poligonul pentru cablul purtător al traversei elastice
(9) Planuri de legare la pământ pentru staţii,
(10) Planuri de situaţie ale cablurilor pentru sistemul de telecomanda a separatoarelor,
(11) Lista completă de piese alcătuite din tabele de stâlpi şi fundaţii, tabel cu
echipamentul liniei de contact şi o listă cu alte materiale.

Un proces intern de revizuire a rezultatelor intermediare şi finale

timpul planificării implementării proiectului evitând erorile şi, în felul acesta, costurile şi
întârzierile. Procurarea materialelor şi începerea lucrărilor de construcţii după verificarea şi
aprobarea proiectului de către client. Procesul planificării implementării proiectului este ilustrat
în Figura 6.2.
Pentru a scurta programul implementării proiectului va fi necesar să se aprobe părţi ale
documentaţiei înainte de completarea tuturor documentelor. Această particularitate se aplică la
partea de lucrări de inginerie civilă referitor la stâlpi şi fundaţii şi include părţile (1), (2), (3) de
mai sus şi tabelele pentru stâlpi şi fundaţii din (11). Supervizarea construcţiei asigură faptul că
implementarea se desfăşoară în concordanţă cu proiectul. Când apar obstacole, inevitabil, vor fi
implementate modificările necesare, după ce vor fi convenite cu inginerul de proiect precum şi
cu celelalte părţi implicate.
Schimbările planului de implementare, care apar în timpul lucrărilor de construcţie,
trebuie înregistrate cu mare atenţie şi în mod continuu în documentaţia proiectului.
După finalizarea lucrării, documentele revizuite vor putea oferi o imagine exactă a liniei de
contact. Aceste documente oferă organului de exploatare baza pentru exploatare, administrare şi
întreţinere.

6.2 Date fundamentale şi iniţiale

6.2.1 Generalităţi

Lucrările de planificare şi construcţie a sistemului liniei de contact se bazează fie pe

specificaţiile standard pentru un anumit proiect pentru linia de contact sau pe specificaţii
funcţionale. Acestea din urmă oferă contractantului flexibilitatea de a dezvolta un sistem al
liniei de contact aeriene care să fie ajustat pentru proiect. Ambele variante necesită compilarea
datelor de planificare care reprezintă cerinţele tehnice. Acest set de date serveşte ca ghid iniţial
pentru toate datele implicate în proiect şi asigură un proces de planificare rapid şi corect.

6.2.2 Cerinţe tehnice

Cerinţele tehnice sunt prezentate sub formă de listă în sumar de date. Sumarul de date prezentate
în Tabelul 6.1 include parametrii de planificare pentru sistemul liniei de contact aeriene la DB,
proiect Re 200 ca un exemplu.

6.2.3 Documente de planificare

6.2.3.1 Introducere
Documentele de planificare reprezintă fie linia nou instalată fie cea existentă. Ele formează
baza proiectării sistemului liniei de contact aeriene şi includ informaţii referitoare la instalaţiile
existente şi topografie. Forma şi conţinutul documentului sunt diferite pentru liniile noi,
existente şi pentru cele electrificate anterior care urmează a fi modificate. Aceste variante sunt
tratate separat mai jos.
Tabel 6.1: Exemplu de cerinţe tehnice pentru DB, Re 200 proiect standard.
Cerinţe tehnice Re 200
Date generale

Tensiune nominală în kV / frecvenţă în Hz 15 / 16,7

Sistem de electro-alimentare a tracţiunii central

Viteza pe liniile principale/ liniile secundare 200 / 100

Proiect pentru liniile principale / liniile secundare Re 200/ Re 160

Pantograf U1C 608 Anexă 4a sau b

Presiunea statică de contact minimă / maximă în N 60 / 90

Presiunea dinamică de contact minimă/ maximă în.N 40 / 200

Capacitatea purtătoare de curent continuu fără fider de

întărire
la °C / A 70 / 560
Informaţii despre linie

Poziţia liniei (e - exclusiv, i - inclusiv) A-oraş (i) - B-oraş (e)

Ecartament în mm 1435

Specificaţie pentru ecartament DS 800 01

Lungimea liniei în km 63
Numărul liniilor 2
Raza minimă a curbei în m 900
Informaţii despre climă
Temperatura ambientală (valoare medie ale extremelor
anuale extremes)

în °C -15 / +37
Gama de temperaturi operaţionale ale liniei de contact

in ºC -30 / +70
Temperatura pentru poziţia central a consolelor în °C +20

Umiditate relativă medie în % max, 50

Zona climatică (de coastă sau continentala)

Poluarea mediului de zonele industriale da / nu nu

Altitudinea H a liniei deasupra nivelului mării în m 0 < H < 50

Viteza vântului uw în m/s 26

Toleranţe de construcţie
Distanţa dintre nivel superior şină şi nivel superior
fundaţie pilă
(dimensiune 'e') în mm ±30
Distanţa dintre centrul liniei şi faţa frontală a stâlpului

(dimensiune TP') în mm -50

Înălţimea sistemului SH în mm ±30
Zigzagul firului de contact la fixator fără vânt, în mm ±30

Înălţimea firului de contact la suport în mm ±10

Variaţia pantei firului de contact < 1 : 1000

Lungimea zonei de ancorare în m ±1
Informaţii tehnice pentru linia de contact

Tipul firului de contact / forţa de întindere în kN / max. Cn AC-100 / 10 / 20

uzură cablului
Tipul în % purtător / forţa de întindere în kN /
Cu terminaţie fixă sau cu tensionare automată Bz II 50 / 10 /
automatic
Pendula elastică prevăzută / tip / forţă de întindere în kN / da/Ball 25/1.8-2.3/14-
lungime în m 18
Tipul pendulei simple. Bz 11 10
Tensionarea firului de contact şi catenară, separat sau separat
împreună
Raportul de transmisie al dispozitivului de compensare. 1:3
...............................................................
Lungimea maximă a semizonei în m 750 m
Reducerea lungimii întinderii în curbe / specificaţii da / Ebs
Lungimea l maximă / minimă a deschiderii în m 80 / 33.4
Determinarea lungimii l a deschiderii în funcţie de raza R
orvw
sau de viteza vântului l = f(R)
Săgeata firului de contact f P în m în concordanţă cu Ebs
Înclinarea maximă a firului de contact la reducerile de
înălţime ale firului
de contact 1:500
Înclinaţia maximă în deschiderile de tranziţie 1:800
Înălţimea standard a firului de contact CWH / înălţimea
mină a firuluiCWH
de contact wiremin / înălţimea maximă a firului de
height 5.5 / 4.95 / 6.5
contact CWHmax in m
Înălţimea constructivă în linie curentă / în staţii în m 1.8 / 2.0
Gabarit minim fir catenară la fir de contact la mijlocul 0.5
deschiderii în mm
Deplasare laterală (zigzag) a fir contact la suporţi în linie
dreaptă
/ în curbe în m ± 0,4 / 9 Ebs 02.05.06
Deplasare maximă admisă sub acţiunea vântului (eperm) în 0,55
m
Deplasare laterală fir catenară (zigzag) în m Ca fir de contact

Ridicare dinamică la suport ca o ridicare cvasidinamică Ebs

Folosirea
în m dispozitivelor antivânt / contravântuirilor R> 1200 m
Tensiune
. de conturnare în kV (50 Hz uscat) 110
Linie de fugă pentru izolatoare la capete /izolaţie
/ izolaţia consolei în mm
intermediară 485 / 485 / 485
Distanţa dintre firele de contact, la joncţiunile cu 450
secţionare în mm
Numărul deschiderilor în joncţiunile cu secţionare 3 sau 5
Greutăţi de tensionare beton / oţel beton
Folosirea secţiunilor neutre nu
Lungimea secţiunilor neutre —
Instalaţie electrică punctuală: de intersecţie sau tangenţială intersecţie
Linii
Linie fider, aeriană EN 50182, 243-AL1
Linie fider, subterană N2XS2Y
Linie de ocolire —
Linie fider paralelă EN 50182, 243-AL1
Fider de întărire Cu95
Tipul conductorului / EN 50182, 243-AL1 /
conductor aerian sau subteran / izolat sau neizolat Conductor aerian /
Ne izolat
Izolatoare
Izolatoare pentru ancorări şi tip/material de izolare
intermediară Ebs 02.05.15 / porţelan
Tip / material izolatoare consolă Ebs 02.05.15 / porţelan
Pericole, normal/ situaţii de vandalism normal
1) Ebs: proiect standard pentru liniile de contact aeriene la _DB
Console
Material : aluminiu / oţel aluminiu
Proiect în sectoarele cu acces pentru public corespunzând : Ebs / altele Ebs
Conectarea la stâlp: mobile / fixă fixă / fixă
Stâlpi
Spaţierea standard TP de la partea din faţă a stâlpului la centrul căii în 3,70
m
Dist min. a feţei sâlpului dinspre cale până la centru căii TPmmin în m 2,55

Material : oţel / beton / lemn Oţel /beton

Stâlpi de oţel montaţi sau încastraţi . montaţi
Standard pentru stâlpii de oţel Ebs
Stâlpi simpli, traverse elastice sau traverse rigide Stâlpi simpli
Stâlpi terminali: cu /fără ancora stâlpului (guy) Cu ancoră de stâlp
(guy)
Standard pentru stâlpi de beton / stâlpi de oţel DIN 4228/
EN 50 341-3-4
Fundaţii
Spaţiere standard între faţa fundaţiei dinspre cale şi centrul căii în m 3,70 {concrete pole)
Tipul fundaţiei standard Pe piloţi
Tip de fundaţie pentru condiţii dificile de sol Fundaţii speciale
Armare: da / nu / dacă este necesar Dacă este necesar
Material pentru boţii de ancorare Oţel
Dimensionarea fundaţiilor pe piloţi / fundaţiile din beton în EN SO 341-3-4
conformitate cu
Risc seismic 310
Disponibilitate Raport subsol da
Măsuri de punere la pământ a căii ferate
Conductor de pământ : da / nu nu
Conectarea stâlpului direct la şină: da / nu da
Tipul de conectare Conductor flexibil

Gabarite de siguranţă
Pentru durată scurtă, distanţa părţilor sub tensiune până la părţile
împământate
ale căii, conform cu EN 50119 în mm. 100
Pentru durată lungă, distanţa părţilor sub tensiune până la părţile
împământate
ale căii, conform cu EN. 50 119 in mm 150
Înălţimea minimă a firului de contact la încrucişările cu calea ferată, 5,50
în m
Comanda la distanţă a separatorului electric
Tip de cablu NYY-J
Amplasarea unităţii de control Post manevră/de bloc Lh
Folosirea canalelor directe: da/ nu da, unde este posibil
Înălţime constructivă/liberă
Sistemul liniei de contact aeriene sub alte structuri în m 5,90
Secţiuni suprapuse sub alte structuri în m . 6,20
6.2.3.2 Linii noi
După redactarea cerinţelor tehnice, planificarea suplimentară necesară pentru o linie nouă
necesită informaţii privind planul de situaţie a căii, topografia, restricţiile sistemului şi
condiţiile solului. Documentaţia de detaliu care conţine aceste informaţii trebuie furnizată
în următorul format:
- Planul de situaţie întocmit de topograf care prezintă planul de situaţie a căii la scara de
1:1000 sau. 1:500, separat pentru linia curentă şi pentru staţii. Acest plan trebuie furnizat fie
în formă analogă ca desen pe hârtie sau în format digital, unde acesta din urmă este preferat.
- O listă de co-ordonate pentru planul de situaţie al căii şi declivitatea de-a lungul traseului.
- Profilul transversal al suprastructurii, aşa cum este proiectată pentru fiecare amplasare a
stâlpului.
- Planurile de situaţie a poziţiei semnalelor. Semnalul este gândit să fie folosit conform
specificaţiei tehnice ale sistemului de semnalizare. Dimensiunilesemnalului, ale treptelor
semnalului şi a scărilor de acces constituie baza verificărilor gabaritelor de siguranţă
dintre semnale şi părţile sub tensiune a sistemului liniei de contact aeriene.
- Planuri de situaţie a izolării căii, care constituie baza specificaţiei punerii la pământ a
căii.
- Planuri de situaţie a cablurilor şi informaţiile legate de operaţiile subterane care pot
afecta poziţiile fundaţiilor stâlpilor.
- O listă cu încrucişările cu calea ferată pentru a permite verificarea gabaritului liniilor
principale (magistrale) necesare pe baza distanţelor în kilometri şi unghiului încrucişării.
- Planurile podurilor care să prezinte kilometrajul, înălţimea de gabarit sub pod, lăţimea
tablierului şi unghiul de încrucişare. Amplasările stâlpilor, firul de contact şi înălţimile
sistemului de sub structură şi toate modificările la structură trebuie să fie oferite de acesta.
- Informaţii privind situaţia subsolului, constituie baza pentru alegerea tipului de fundaţie
precum şi a dimensiunilor fundaţiei. Condiţia solului oferă, de asemenea, o aproximare a
rezistenţei de împământare. Dacă nu sunt disponibile documentaţii privind solul, atunci
trebuie efectuate prelevări de probe sau alte investigaţii în amplasament în locurile
selectate în timpul fazei de planificare a implementării proiectului.
- Toate părţile implicate în planificarea de viitor,de exemplu construcţia de clădiri după
electrificare, transformarea liniilor şi prelungirea peroanelor din staţii trebuie consultate
în cursul proiectării sistemului liniei de contact aeriene. Aceasta duce la reducerea
modificărilor ulterioare şi deci la costurile de planificare şi de construcţie.
- Informaţii privind căile care trebuie conectate împreună cu detaliile gabaritului de sarcină şi
detaliile traseelor specifice care permit sarcini agabaritice.
- Plan de secţionare electrică, care prezintă montarea comutatoarelor electrice, subsecţiunile
izolate şi izolatorii de subsecţiune.
- Informaţii legate de liniile de alimentare pentru tracţiune, cum ar fi liniile de ocolire, fideri
paraleli, linii fideri şi cabluri cu conductoare de retur, care sunt prezentate în planul de
situaţie a sistemului aerian şi în plan longitudinal.
- Planificarea separatoarelor sistemului liniei de contact aeriană pentru comandă locală
sau la distanţă, care necesită informaţii privind controlul amplasării, traseul şi tipul de
cablu. Trebuie depuse eforturi pentru realizarea unei pozări coordonate de cabluri.
- Un acord între client şi contractant trebuie convenit în scopul proiectului pentru a evita
dublarea activităţilor şi neînţelegerile.
- Un program al proiectului pentru a asigure posibilitatea de a controla tehnologia
proiectului şi să ajute la respectarea datei de începere a construcţiei.
Documentaţia trebuie revăzută de inginerii care au efectuat planificarea atât cei din partea
clientului cât şi cei din partea contractantului. Se va încheia un acord cu privire la necesitatea
furnizării documentelor care lipsesc iar efectele acestei întârzieri vor avea impact asupra
procesului de planificare şi al datei de începerea construcţiei.

6.2.3.3 Linii existente

Electrificarea liniilor existente este adesea însoţită de câteva corecţii ale planului de situaţie a căii.
Planificarea sistemului liniei de contact aeriene pentru astfel de secţiuni se face pe baza
documentaţiei listate în subsecţiunea 6.2.3.2. Planuri de situaţie sunt necesare pentru secţiunea de
linie fără schimbări ale planului de situaţie a căii. Aceste planuri trebuie să arate amplasarea
semnalelor, poziţiile cablului, sistemul de conducte de alimentare şi drenare, încrucişări ale liniei
ferate, pasaje superioare şi inferioare şi informaţii legate de căile care urmează să fie echipate cu
sistem de linie de contact aeriană.

6.2.3.4Modificări
Trecerea la sistemele liniei de contact aeriene este adesea precedată de modificări ale căii
similare cu cele din secţiunea 6.2.3.3. De obicei această lucrare este executată într-un anumit
număr de Etape. Condiţiile de construcţie în etape necesită date suplimentare:
- Planul de situaţie a căii este proiectat pentru fiecare etapă de conversie. Modificările aduse
gării adesea necesită mai multe etape intermediare pentru cale. Fiecare dintre acestea necesită
planuri de situaţie a căii şi date legate de programul de construcţie.
- Un inventar sau un plan revizuit pentru sistemul liniei de contact existent . Planuri care nu
sunt valabile sau expirate pot necesita ca sistemul liniei de contact să fie revizuit sau
reexaminat.
Vor avea loc întâlniri între părţile implicate în proiect înainte şi în timpul planificării care vor
ajuta la activitatea de coordonare cu alte proiecte implicate.

6.2.3.5Linii c.f. şi topografie

Planul de situaţie a căii şi topografia sunt baze importante pentru planificarea sistemului liniei de
contact aeriene. Planul de situaţie al căii este prezentat în Planul de situaţie general. Dacă nu este
disponibil un plan de situaţie actualizat, atunci planul de situaţie a căii şi profilul terenului trebuie
să fie examinat pe teren înainte de începerea planificării. Cea mai comună formă de examinare a
căii şi terenului o constituie ridicările topo, în cursul cărora planul de situaţie a căii şi profilul căii
sunt înregistrate cu ajutorul teodolitelor. Sunt apoi executate planurile de situaţie a căii şi a
profilului transversal la amplasările stâlpilor. Înregistrările fotogrammetrice [6.1] pot analiza mai
rapid căile şi profilele căii ferate. Camerele stereo în infraroşu înregistrează linia dintr-un vehicul
care se mişcă pe calea ferată. Digitalizarea înregistrărilor spaţiale este efectuată cu ajutorul unui
proiector. Se poate obţine o acurateţe de 10 mm.
Fotografiile aeriene sunt adecvate pentru înregistrarea simultană a planului de situaţie a căii şi a
profilului transversal. Zborul [6.2] cu o cameră stereo şi digitalizarea ulterioară produc desene sau
planuri tridimensionale din care se obţin profilele longitudinale şi transversale. Corectitudinea
depinde de experienţa tehnicianului care analizează şi de vegetaţia de pe sol. Poate fi obţinută o
acurateţe de ±50 mm.
Ridicările topo de pe teren cu ajutorul Sistemului de Poziţionare Globală (GPS) este deja o
metodă stabilită pentru planificarea liniei de transmisie aeriană. Acesta este folosit pe liniile cf noi
pentru studiul topografic pentru pozarea căii şi pentru amplasamentele stâlpilor înainte de

Figura 6.3: Fideri şi subsecţiuni întreruptor legate de la DB.

construcţia căii. Prima citire se concentrează asupra unui punct cunoscut, în timp ce cea de a doua
citire primeşte coordonatele locaţiilor relevante de la câţiva sateliţi. Peste 24 de astfel de sateliţi
sunt în mod curent pe orbită în jurul pământului, din care numai câţiva sunt disponibili în orice
moment pentru înregistrarea unei anumite poziţii.
Programele de corecţie [6.3] calculează coordonatele pentru planul de situaţie a căii şi punctele
de pe teren mai interesante pe baza sistemului global de coordonare WGS 84 folosind datele
înregistrate. Prin conversie, pot fi obţinute coordonate pe baza sistemului de coordonate Gauss-
Kriiger cu o acurateţe mai bună decât ±10 mm.
Topografia împreună cu calea, structurile şi încrucişările sunt de asemenea prezentate în
documentele de proiectare, deoarece aceste caracteristici influenţează tipul şi dimensiunile
echipamentului de reazem, stâlpii şi fundaţiile.

6.2.3.6 Secţionarea liniei de contact

Lucrările de planificare includ şi întocmirea schemei de secţionare - care este concepută pentru
a corespunde reţelei – precum şi pentru a satisface cerinţele de exploatare şi protecţie a reţelei şi
a cerinţelor de proiectare a liniei de contact. Un plan schematic de situaţie a căii cu semnale,
conexiunile de macaz şi structurile importante constituie baza acestei proiectări. Substaţia
alimentează sectoarele electrice cu energie pentru tracţiune prin intermediul întreruptoarelor de
circuit. Pe sectoarele de cale dublă la DB. (a se vedea Figura 6.3) sunt adesea montate numai trei
ramificaţii de fideri. Aceşti fideri sunt prevăzuţi în acele staţii în care sunt amplasate substaţia şi
secţiunile de cale adiacente. Acolo unde o linie simplă este amplasată în paralel cu o linie dublă,
toate liniile de contact aeriene sunt alimentate de la singurul fider de alimentare; acolo unde
două linii duble sunt amplasate în paralel, fiecare linie este alimentata de la un fider de
alimentare separat. Sectoarele electrice sunt fiecare subdivizate longitudinal în subsectoare
conectate. Liniile de contact alimentate din staţii şi de pe linia curentă constituie subsectoare
electrice.
Limitele electrice dintre subsectoarele legate coincid cu limitele dintre linia curentă şi staţii (a se
vedea clauza 10.5). Subsectoarele din staţii sunt subdivizate în grupe electrice
 Figura 6.4: Extras din schema liniei, cu instrucţiuni de legare pentru o staţie tip.

Liniile principale pentru transportul de călători şi marfă şi liniile secundare formează fiecare
grupe electrice separate. Subsecţionarea grupelor electrice de pe liniile principale sunt
avantajoase din punctul de vedere al activităţilor de întreţinere şi de reparaţii în staţiile lungi.
Proiectarea secţionării electrice a liniei de contact trebuie efectuată întotdeauna cu consultarea
departamentului de trafic feroviar. Figura 6.4 prezintă un extract din schema monofilară de
legare a unei staţii tip. Poziţia normală a separatorului trebuie de asemenea stabilită în schema de
secţionare a liniei de contact. Limitele sectorului electric sunt proiectate ca lame de aer izolante
pe liniile directe şi sunt dispuse în aşa manieră încât nici un vehicul de tracţiune să nu se poată
opri cu pantograful ridicat pe intervalul lamei de aer izolante când semnalul afişează poziţia
stop. Separatoarele electrice pot conecta linia de contact în lamele de aer, şuntează lama. Sub-
sectoarele electrice şi grupele electrice pot fi interconectate cu separatoare.
Liniile auxiliare sunt alimentate de la linia de contact prin separatoare. În clauza 10.5 este
prezentată o listă a secţionărilor şi a separatoarelor.
Schema de alimentare, care prezintă modul de alimentare pentru o linie întreagă sau pentru
câteva linii într-o manieră clară, este derivată din schemele de secţionare. Figura 6.5 prezintă un
extras dintr-o schemă monofilară de alimentare a fiderilor de linie.

6.3 Zigzagul firului de contact şi forţele orizontale

Firul de contact – văzut în planul liniei de contact – nu este montat în paralel cu linia centrală a
liniei de cale ferată. Aceasta pentru a evita uzura neuniformă a periilor de carbon pe pantografe
şi pentru a garanta contactul continuu, în curbe precum şi sub acţiunea vântului. Acesta este, în
schimb, montat de-a lungul liniei c.f. cu o dezaxare laterală variabilă , cunoscută şi sub numele
de zigzag. La DB, la suporţii liniei aeriene, se foloseşte un zigzag al firului de contact de ± 0,4
m, tip Re 100 sau 200, în aliniament. Un zigzag de 0,3 m este folosit la suporţi în aliniament
pentru tipurile Re 250 şi 330, (a se vedea Figura 6), pentru situaţia de curbă,a se vedea Figurile
6.8 şi 6.9.
Figura 6.5: Extras dintr-o schemă de alimentare.

Figura 6.6: Zigzagul firului de contact în aliniament.

Figura 6.7: Stabilirea dimensiunilor la suporţii liniei de contact

Figura 6.8:
Zigzagul firului de contact în curbe cu raze mari.
La DB, sistemul liniei de contact aeriene tip Re 100 până la Re 200, firele catenarei pe linia
dreaptă sunt amplasate, la suporţi, vertical deasupra liniei centrale a căii iar în curbe vertical
deasupra firului de contact.
Totuşi, firele catenarei de pe sistemul liniei de contact aeriene de tipe Re 250 şi Re 330
sunt montate vertical deasupra liniei de contact atât pe liniile drepte cât şi în curbe.
Atunci când se determină zigzagul liniei de contact în curbe, deplasarea firului de contact cauzată
de vânt trebuie să fie luată în consideraţie atât pentru interiorul cât şi pentru exteriorul curbei.
Deplasarea maximă a poziţiei firului de contact într-o deschidere trebuie să fie mai mică sau egal
cu emax (a se vedea Figura 6.6).
În curbele cu raze mari, firul de contact trebuie să fie montat cu dezaxări.
Pentru a nu depăşi emax. În acest caz, b1 b2 aşa cum se prezintă în Figura 6.8.

Tabelul 6.2: Lungimile deschiderilor, firul de contact, zigzagurile la mijlocul

deschiderii(dimensiune"c") şi la suport (dimensiune "b") la linia de contact tip Re 200 la DB,
faţa de raza căii, pentru o viteză a vântului de 26 m/s, în
conformitate cu Ebs 02.05.06, la DB.

În curbele cu raze mai mici, firul de contact este tras în zigzag doar în partea exterioară a curbei.
Zigzagul firului de contact care variază la sistemele de transport urban ar trebui, pe cât posibil, să
producă aceiaşi uzură la banda colectoare de contact. Deplasările datorate vântului trebuie de
asemenea luate în consideraţie, la fel ca pe liniile principale.
Este bine să se înceapă configurarea / formarea zigzagului firului de contact în curbe, în care
dezaxarea este definită de raza căii. În curbele de racordare, poate deveni necesară o schimbare a

Figura 6.9: Zigzagul firului de contact

în curbele cu raze mici

Figura 6.10: Zigzagul firului de contact într-o deschidere, (a) pentru c1 = 0 mm cu l = 36
m şi (b) pentru c2 = 320 mm şi I = 47,9 m pentru sistemul liniei de contact aeriene tip Re 200
cu o viteză a vântului de 26 m/s, la DB.

a firului de contact de la partea interioară la partea exterioară a curbei.

Distanţa dintre firul de contact în atmosferă fără vânt şi centrul perpendicular pe planul de
rulare a şinelor (linia de centru a supraelevaţiei curbei liniei de c.f.) din centrul deschiderii,
cunoscută, de asemenea, ca dimensiunea "c" (Figura 6.8), serveşte ca o metodă de verificare
a poziţiei firului de contact în condiţii de vânt lateral. Tabelul 6.2 prezintă dimensiunile b şi
c şi lungimile deschiderii pentru linia de contact tip Re 200 pentru o viteză a vântului de
26 m/s. Calculul deplasării produse de vânt prezentat în capitolul 5 garantează o poziţie
corectă a firului de contact în deschidere pentru dimensiunile modificate. Tabelul 6.2
conţine zigzagul firului de contact la suporţi, pentru linia de contact de tip Re 200.
Stabilirea lungimii deschiderii este bazată pe zigzagul static al firului de contact plus
efectul vântului. La curbele cu raze mici, firul de contact în centrul deschiderii se află pe
partea opusă poziţiei firului de contact de la suporţi, aşa cum se vede de la linia de centru a
supraelevaţiei curbei liniei c.f. După cum se vede în Figura 6.10, în acest mod pot fi
realizate lungimi mai mari ale deschiderii.
Scara redusă a schemei planului de situaţie a liniei aeriene, transversal faţă de linia c.f.,
permite o tratare detaliată a zigzagului firului de contact pe linia c.f. în curbă, curbele de
racordare, pe lamele de aer şi pe zonele macazurilor.
 Figura 6.11: Zigzagul liniei de contact în joncţiuni.

Figura 6.12: Stabilirea distanţei

k la suportul B

Distanţa dintre firele contact în joncţiuni este fixă, este stabilită în funcţie de tipul secţiunii lamei
de aer, adică intervalul de aer izolat sau lame de aer neizolate de tensiune, şi tensiunea de
operare. Lungimile deschiderii şi zigzagul firului de contact la suporţi (Figura 6.11) sunt stabilite
luând în considerare viteza maximă a vântului şi poziţia permisă a firului de contact lateral e max.
Distanţa dintre firele de contact, la DB, este de 450 mm la joncţiunile izolate, şi 200 mm la
joncţiunile neizolate. La sistemele de 25 kV, SNCF foloseşte o distanţă de 500 mm în joncţiunile
izolate şi de 200 mm în joncţiunile neizolate.
Forţe radiale intervin în firele de contact şi în cablurile purtătoare din cauza schimbărilor de
direcţie a liniei de contact la suporţi. Forţa radială FH a firului de contact trebuie să rămână în
limitele specificate, de exemplu la DB între următoarele limite: 80 N < FH < 2500 N pentru un
fixator uşor. Poate apărea o cădere uşoară ca rezultat al unei devieri insuficiente a firului de
contact la suport. Această condiţie poate fi testată folosind ecuaţia (6.1) şi Figura 6.12 (a se
vedea şi capitolul 5).

cu
FH Forta radiala a firului de contact in N
HCW Forta de intindere a firului de contact in N
k distanţa între suportul examinat şi linia care conectează suporţii învecinaţi în m
(Figura 6.12)
l1,l2 lungimile deschiderii în m
l1’,l2’ lungime fir contact dintre suporţi în m.
Se poate obţine o acurateţe acceptabilă considerând l' = l. Distanţa k poate fi calculată sau
derivată din planul de situaţie al liniei aeriene cu scara redusă sau dintr-un plan de situaţie CAD.
Pentru lungimile deschiderii l 1 = l 2 = 65 m şi un zigzag al firului de contact pe linie dreaptă de b
= 0,30 m, cu o forţă de întindere a firului de contact HCw = 15 kN, rezultă o forţă radială a firului
de contact FH = 276,9 N. Aceasta este mai mare decât forţa minimă radială FH min = 80 N.
Figura 6.13: Lungimea deschiderii în funcţie de raza căii pentru linia de contact aeriene tip
Re 200.

Forţa radială a firului de contact poate fi mărită prin reducerea lungimii deschiderii sau prin
mărirea zigzagului firului de contact la suport. Este posibil să se depăşească valoarea
permisă printr-o deviere excesivă a sistemului liniei de contact aeriene şi o acţiune a forţei
vântului în aceiaşi direcţie cu forţa radială. De aceea, forţa radială trebuie analizată
împreună cu sarcina produsă de vânt.
Stabilirea forţelor radiale formează de asemenea, baza analizei torsiunii stâlpului în
conformitate cu clauza 7.5, care poate apărea atunci când sunt instalate două console pe un
stâlp.

6.4 Stabilirea lungimilor deschiderii

Atunci când se determină amplasarea stâlpului, din motive de economie, trebuie să se exploateze
la maximum, pe cât posibil, lungimile permise ale deschiderii.. Lăţimea pantografului, planul de
situaţie a căii şi proprietăţile şi viteza vântului determină lungimile deschiderii (a se vedea
clauzele 4.1.4 şi 5.5.2.4). Periile pantografului cu durată de folosire scurtă, curbele căii şi vitezele
mari ale vântului reduc lungimile deschiderii. Figura 4.4 ilustrează relaţia dintre lăţimea
pantografului şi lungimea deschiderii la diferite companii de căi ferate. Figura 6.13 prezintă
dependenţa dintre raza căii şi lungimea deschiderii folosind exemplul liniei de contact tip Re 200,
la DB, pentru viteze ale vântului de 26 m/s, 29,8 m/s şi 32,1m/s, în conformitate cu Ebs.
Lungimile deschiderii pentru linia de contact de tip Re 100 sunt de asemenea prezentate în Figura
6.13. Sistemele liniei de contact aeriene Re 250 şi Re 330 sunt folosite pentru liniile de mare
viteză cu razele căii mai mari decât 3000 m. Aceste sisteme folosesc o lungime maximă a
deschiderii de 65 m datorită cerinţelor de performanţă dinamică. Lungimi mai mici ale
deschiderii apar numai în zonele pasajelor superioare, la structuri şi în joncţiuni. Clauza 5.5.2.4
defineşte în detaliu lungimea deschiderii.
Figura 6.14: Dependenţa numărului de suporţi n per jumătatea lungimii zonei de ancorare la raza
R pentru sistemul liniei de contact aeriene tip Re 200.

6.5 Lungimile zonelor de ancorare

Zonele de ancorare sunt definite ca fiind lungimea liniei de contact de la un dispozitiv de
compensare la altul. Linia de contact inclusiv fixatorii şi consolele se mişcă în direcţia
dispozitivului de compensare cu creşterea temperaturii. O componentă a forţei longitudinale a
firului de contact acţionează prin consolă în direcţia stâlpului datorită rotaţiei consolelor. Aceasta
produce o diferenţă în forţele de întindere ale deschiderilor învecinate. Această forţă este
cunoscută ca forţă de reţinere. Diferenţele apărute în forţa de întindere în deschiderile individuale
se adună una cu alta în curbe şi duc la cele mai mari diferenţe în deschidere în punctul de
ancorare mediană. Pentru a limita diferenţele forţei de întindere lângă ancorarea mediană, DB
reduce lungimile secţiunii de tensionare pe o linie curbă, pe măsură ce razele curbei descresc. În
total, este permisă o reducere a forţei orizontale în fiecare semi-zonă de ancorare de aproximativ
11 % în catenară şi în firele de contact, din care 8% îi revine sistemului linie de contact iar 3 %
dispozitivului de tensionare [6.4].
Numărul maxim de suporţi n depinde de raza căii R şi poate fi stabilit pentru sistemul liniei de
contact standard de tip Re 200, cu HCA = 10 kN şi HCW = 10 kN, viteza vântului v = 26 m/s şi o
lungime a consolei de 3,5 m în conformitate cu Figura 6.14. Se determină lungimea semizonei de
ancorare într-o curbă, prin stabilirea lungimii deschiderii ca o funcţie a razei căii şi luând în
considerare viteza vântului. Lungimea semizonei de ancorare L este deci dependentă de lungimea
deschiderii l care poate fi obţinută, după cum este prezentat în Figura 6.15. Următoarea ecuaţie
cu valoare numerică este valabilă pentru DB [6.5]

Ecuaţia (6.2) este valabilă pentru linia de contact cu forţe nominale de 10 kN în cablul purtător şi
în firul de contact, la viteza vântului de 26 m/s şi o deplasare laterală de 0,4 m. Astfel, maximul
lungimii semizonei de ancorare este 750 m. Folosind [6.6], o relaţie optimizată dintre lungimea
semizonei de ancorare şi spaţierea suporţilor este realizată pentru o linie cu o distanţă de la linie
 Figura 6.15: Relatia dintre cea mai mare lungime permisa pentru zona de ancorare si
lungimea deschiderii

Figura 6.16: Lungimea semizonei de ancorare in functie de raza

 Figura 6.17: Amplasarea secţiunilor lamei de aer în funcţie de amplasarea
semnalelor şi macazurilor.
BS = începutul macazului

la stâlp de 2,5 m şi folosind avantajul oferit de forţa de reţinere admisibilă pentru aceiaşi linie de
contact. Se aplică următoarea ecuaţie cu valoare numerică:

Din aceasta rezultă că semizonele permise de 750 m sunt, de asemenea, realizabile cu lungimi
ale deschiderii de 68,6 şi un număr mai mare de deschideri. Cea mai mare semi-zonă realizabilă
este semnificativă pentru proiectarea liniilor de contact aeriene.
Pe baza ecuaţiei (6.2), a cărei valabilitate este asumată de SNCF, jumătatea lungimilor secţiunii
de tensionare este calculată şi prezentată în Figura 6.16 corespunzător razei liniei la DB şi la
SNCF. Lungimile deschiderii au fost stabilite la DB în conformitate cu (5.63) şi Figura 5.11. Se
aplică linia de contact standard pentru viteze de până la 200 km/h. Valorile din Tabelul 5.9sunt
considerate valabile pentru SNCF. În conformitate cu [6.6], jumătatea lungimilor secţiunii de
tensionare realizabile care rezultă sunt deplin utilizate atunci când au fost găsite pierderi de 8%
din forţa de întindere admisibilă pentru diferite lungimi de catenară lA,. Aceste rezultate sunt
ilustrate de asemenea cu numărul necesar de deschideri, în Figura 6.16. Nu este realizabilă semi-
zona mai mare decât 900 m. Lungimea zonei de ancorare este de asemenea dependentă de
limitele de lucru ale dispozitivului de tensionare şi gama de temperaturi a liniei aeriene pentru
mai multe detalii, a se vedea capitolul 5.

6.6 Secţiunile lamei de aer

Subdivizarea liniei de contact în subsectoare grupe electrice switching sections aşa cum este
descris în secţiunea 10.5 cere crearea de limite staţii şi linia curentă. Joncţiunile cu secţionare
prevăzute acolo trebuie să fie protejate de semnale, adică oprirea vehiculului de tracţiune la un
semnal de oprire cu pantograful ridicat nu poate fi localizat în cadrul deschiderilor lamei de aer
dintre semnalul de intrare şi punctul de intrare al macazului. Distanţa a prezentată în Figura 6.17
defineşte poziţionarea deschiderii lamei de aer în funcţie de semnal şi reprezintă distanţa dintre
semnal şi primul stâlp cu două console al deschiderilor.
Distanţa a se aplică în felul următor, pentru:
Liniile standard cu vmax ≤ 230 km/h 100 m
Sisteme suburbane de tranzit rapid 200 m
Linii echipate cu CIR-Elke (CIR-Elke reprezintă:

Computer Integrated Railroading pentru creşterea

performanţei pt reţeaua de trafic greu) 410 m
Linii de mare viteză cu vmax > 230 km/h 500 m

Pentru liniile standard care operează până la v = 200 km/h, distanţa ltotal dintre semnal şi
începutul primului macaz din staţie este stabilită aşa cum se arată în Figura 6.17. Distanţa ltotal
dintre semnal şi începutul macazului trebuie deci să fie la cel puţin 205 m pentru linia de
contact tip Re 200 cu l = l1 = 65 m pentru o lamă de aer de trei deschideri. Aceasta asigură
faptul că un vehicul de tracţiune care se apropie cu pantograful ridicat deja a ajuns la viteza
corespunzătoare atunci când trece prin zona firelor de contact ale lamei de aer, garantând că
încălzirea acelui punct al firului de contact, produs de curentul care circulă între subsectoare/
secţiuni electrice switching-sections prin pantograf, nu duce la arderea firului de contact.
Lamele de aer de pe liniile duble sunt montate în paralel. Stâlpii liniei de contact sunt de
asemenea amplasaţi la cel puţin 10 m distanţă faţă de semnale. În clauza 4.1.11 sunt descrise
diferite tipuri de lame de aer.

6.7 Linie de contact deasupra macazurilor

6.7.1 Introducere
Amplasarea stâlpilor şi a zigzagului firului de contact la macazurile căii sau la aparatele de cale,
poate fi configurată doar în limite restrictive. Linia de contact la acele aeriene necesită o atenţie
specială, deoarece acolo pot interveni forţe mari de contact între firul de contact şi pantograf.
Acele aeriene sunt dimensionate pentru a asigura o trecere optimă a pantografului pe liniile directe
şi o trecere sigură pentru toate celelalte direcţii.
Analiza unui macaz de linie individual poate servi ca bază pentru acele aeriene. Totuşi, numai
luarea în considerare a macazului căii ca parte a unei ramificaţii, un plan de situaţie cu dispozitivul
de linii şi condiţiile locale, ca de exemplu distanţa dintre căi şi poziţia macazului duce la realizarea
unei instalaţii electrice satisfăcătoare.

6.7.2 Stabilirea şi desenarea macazurilor căii

Termenul de macaz al căii este folosit aici ca un termen general pentru ace simple, TDJ-uri,
traversări dublă joncţiune şi bretelei. Diferenţierea se face şi între liniile directe şi cele de ramificaţie
ca în [6.7]. O linie directă este termenul dat unei linii drepte la macazurile simple. La macazurile pe
linia curbă, linia dreaptă este asociată sau cu forma de bară sau cu calea cu o prioritate operaţională
mai mare sau cu sarcină mai mare. În Figura 6.18, prescurtările au înţelesul PS – punctul de început
al macazului, PC – punctul de centru al macazului şi PF – punctul final al macazului. Dacă se
trasează un cerc de la începutul macazului cu raza căii de ramificaţie, atunci sfârşitul macazului din
calea de ramificaţie este amplasat acolo unde tangenta cercului ajunge 1 : n iar centrul macazului este
la intersecţia acestei tangente cu linia de centru a căii directe ca în Figura 6.19.
 Figura 6.18: Plasarea
unui punct

Figura 6.19: Prezentarea unui macaz simplu cu vârful inimii macazului în planurile de situaţie
ale liniei.
Punctul de început al macazului PS nu corespunde cu începutul limbii macazului BS din motive
geometrice.
Tangenta reprezentării, aşa cum se vede în Figura 6.19 a este folosită pentru ilustrarea
macazurilor în plan, scheme, în formă simplificată, care nu pot fi totuşi folosite pentru instalaţiile
electrice macazului.
Instalaţiile electrice au fost posibile numai după ce s-a încadrat raza în macazul liniei, plan în
diagrame analogice şi digitale (a se vedea Figura 6.19 b).
Parametrii liniei de ramificaţie cu raza R şi unghiul de ramificaţie al macazului J : n determină
tipul macazului şi viteza de trecere peste macaz pe linia de ramificaţie. Macazurile simple pot fi
depăşite în felul următor:
Raza liniei de ramificatie R = 190 m pana la v = 40 km/h,
Raza liniei de ramificatie R = 300 m pana la v = 50 km/h,
Raza liniei de ramificatie R = 500 m pana la v = 60 km/h,
Raza liniei de ramificatie R = 760 m pana la v = 80 km/h,
Raza liniei de ramificatie R = 1200 m pana la v = 100 km/h,
Raza liniei de ramificatie R = 2500 m pana la v = 130 km/h
Vitezele considerabil mai mari sunt posibile pe linia directă. Şi macazurile clotoide permit viteze
mai mari pe linia de deviaţie decât macazurile simple cu curbe constante.

Figura 6.20: Curbură la

un macaz clotoidal.

Cunoaşterea destinaţiei macazului căii şi apoi identificarea tipului de macaz al căii sunt
premize obligatorii pentru instalaţiile electrice ale macazurilor în uz. Schema configuraţiei
liniei conţine numai denumirile macazurilor standardizate. Convenţiile la DB sunt
60- 2500-1 : 26,5 fb
↓ Denumire suplimentară: Inimă de încrucişare mobilă
↓ Unghiul tangentei 1 : n cu 1 : 26,5,

↓ ↓ Raza liniei de ramificaţie 2500 m,

Tipul şinei UIC 60
Linia de ramificaţie are o curbură constantă de formamenţionată anterior. În plus, macazurile
clotoidale cu raze variabile pe linia de ramificaţie sunt olosite pe liniile de mare viteză.
Comutarea vitezelor pe linie până la 200 km/h poate fi obţinută în acest fel. Denumirea unui
macaz clotoidal tip ar putea fi
60 - 10000/4000/∞ -1 : 39,1131

↓ Unghi 1 : 39,1131
↓ Raze R = 10000/4000/∞ m
↓ Tipul Şinei UIC 60.
Figura 6.20 ilustrează curbura unui altui macaz clotoidal. Următoarele viteze sunt posibile
ramificaţiile liniei macazurilor clotoidale pentru conexiunile căii
UIC-60-3000/1500/∞ - 1:20 fb până la viteza v = 100 km/h,
UIC-60-4800/2450/∞ - 1:26,5 fb până la viteza v = 130 km/h,
UIC-60-10000/4000/∞ 1:33,5 fb până la viteza v = 160 km/h şi
UIC-60-16000/6100/∞- 1:41,5 fb până la viteza v = 200 km/h
Macazurile curbe asigură operaţiunile de comutare în curbe. Acestea sunt formate de
rotirea triunghiului macazului în jurul macazului central prin unghiul ∞ în timp ce se
blochează lungimea tangentei t şi unghiul aw al macazului, aşa cum se arată în Figura 6.21.
Dacă centrele curbelor liniilor directe şi de ramificaţie cu raze R1 şi R2, respectiv, se află pe
părţile opuse macazului după efectuarea rotaţiei, atunci ne referim la macaz ca un aparat
de cale cu curbură în direcţia opusă contrary flexure turnout aşa cum se arată în Figura
6.21b. Centrele curbei de ale macazurile cu curburi similare flexure points se află de
aceiaşi parte a schimbătorului de cale
(Figura 6.21 c).

Figura 6.21: Proiectarea unui aparat de

cale cu curbe de sens contrar (b) şi un
aparat de cale cu urbe similare (c) de la un
macaz simplu (a).
Tabelul 6.3: Înălţimi ale tipurilor de şine.

Forma şinei S 41 S 45 S 49 S 50 S 54 S 64
UIC 60 R 65
H şină în mm 138 142 149 152 154 172 172 180
Dacă nu se cunosc datele
macazului, ele pot fi aflate din planul de situaţie al căii în felul următor.Obiectivul este de a
afla punctul de început al macazului PS, care serveşte ca punct fix pentru ansamblul de
cabluri la un macaz şi amplasarea l. Procesul de curbare în concordanţă cu ecuaţia (6.4) şi
Figura 6.22 ajută la determinarea razei R a liniei de ramificaţie longitudinală a stâlpilor.
Măsurarea înălţimii sectorului de linie dă tipul şinei aşa cum se prezintă în Tabelul
6.3.Procesul de curbare în concordanţă cu ecuaţia (6.4) şi Figura 6.22 ajută la determinarea
razei R a liniei de ramificaţie.

R =ls2/ 8∙hf) (6.4)

Macazul de început poate fi localizat pe şantier datorită tipului de şină, raza liniei de
ramificaţie şi distanţa dintre limba macazului si începutul macazului aşa cum se prezintă

Figura 6.22: Stabilirea razei liniei de ramificatie

 folosind suprainaltarea hf cu lungimea corzii

Tabelul 6.4: Distanţa a dintre punctul de început ale macazului PS

şi punctul de început al limbii macazului.
Tip schimbător de cale UIC60 Distanţa a PS -
pentru forma şinei BS în mm
EW 60 - 300 -1 : 9 805
EW 60 - 300 - 1 : 14 805
EW 60 - 500 - 1 : 12 805
EW 60 - 500 - 1 : 14 805
EW 60 - 760 -1 : 14 805
EW 60 - 760 -1 : 15 805
EW 60 – 1200- 1:18,5 805
EW 60 – 2500-1:26,5 2005
EW 60 - 4800 / 2450 – 2402
1:24,257
EW 60 - 6000 / 3700 – 3102
1:32,5
EW 60 - 7000 / 6000 -1: 4723
42
în Tabelul 6.4. Se efectuează o verificare a poziţiei macazului precum şi a amplasării longitudinale a
stâlpilor în staţie sau de-a lungul liniei curente după stabilirea punctului de intrare şi de ieşire a
macazului marcând pe inima şinei cu semnul PS.

6.7.3 Principii de instalare a liniei de contact la macazuri (ace aeriene)

Instalarea liniei de contact prin intersectare şi în tangentă este posibilă pentru acele aeriene,
depinzând de tipul acului/macazului şi de lăţimea pantografului. Se face o reglare a firului de
contact când sunt prevăzute ace aeriene. Firele de contact sunt fixate vertical unul faţă de celălalt la
încrucişarea firului de contact printr-o bară de încrucişare. Firul de contact care nu este reglat este
de asemenea ridicat la bara de ridicare şi de o pendulă de încrucişare, aşa încât, poziţiile fixate local
sunt create pentru comutarea pantografului de la un fir de contact la următorul.
Acul aerian deschis tangenţial fixează liniile de contact în paralel una faţă de cealaltă, în acelaşi mod
ca în joncţiuni. Liniile de contact nu se intersectează în secţiunile reglabile ale firelor de contact
paralele. Acul aerian deschis tangenţial Tangential switch wiring poate fi realizat numai atunci când
acele sunt cu tangentă redusă, iar lăţimea pantografului permite paralelismul liniei de contact.

6.7.4 Zona liberă de cleme

Pantograful este în contact cu ambele fire de contact într-o zona a acului pentru o scurtă perioadă.
Firul de contact fie cel al liniei abătute sau al liniei directe trebuie să se găsească pe aceiaşi parte a
pantografului. Există un risc de coliziune între peria pantografului /banda de frecare şi orice element
de prindere instalate oblic, datorită ridicării dinamice. Examinările [6.8] au stabilit că acesta este
motivul care produce defecţiuni, ceea ce au dus la declararea acestei zone libere de cleme. Zona
liberă de cleme este formată în ideea unei ridicări dinamice a pantografului şi a mişcării laterale a
vehiculului, ca de exemplu, la DB, cu o lăţime de 450 mm aşa cum se prezintă în Figura 6.23.

Toate dimensiunile în mm
CWHexist: înălţimea fir contact existent
Ridicare în conformitate cu EN 50 119
Figura 6.23: Zona liberă de cleme la DB.

Figura 6.24: Condiţiile de abordare a firelor de contact deasupra acelor.

Zona liberă de cleme la stânga şi la dreapta a axului căii, măsurată de la centru perpendicular
din partea superioară a şinelor trebuie păstrată liberă de:
- Clemele fiderului, clemele firului de contact, fitingurile pendulului elastic şi izolatoare, luând
în consideraţie devierile cauzate de vânt,
- Clemele de tip pană de fixare a capătului de cablu şi
- Conexiuni cap la cap sau conexiuni directe a firului de contact.
Companiile de Căi Ferate din Elveţia, Norvegia şi Rusia de asemenea definesc zona liberă de
cleme.

6.7.5 Dispunerea acelor încrucişate la linia de contact

Pentru a obţine o calitate satisfăcătoare a construcţiei liniei de contact în zona acelor aeriene, se
aplică următoarele reguli:

(1)Se anticipează atingerea firului de contact la o anumită distanţă între firele de contact. La DB
distanţa ajunge până la 1,05 m între axul liniei căii liniei reglate şi firul de contact de acces,
care corespunde lăţimii pantografului. Din acest punct înainte, atât firele de contact – cele de
pe linia directă cât şi cele de pe abătută – trebuie să fie amplasate între cele două axe ale căii.
Firul de contact principal pregăteşte ridicarea firului de contact printr-o înclinare a capului
tronconic pan-head, aşa cum este prezentat în Figura 6.24 a. Poziţia zero a firului de contact
este permisă, de exemplu firul de amplasat la centru perpendicular pe planul părţii de sus al
şinelor (Figura 6.24 b). Dacă firul de contact principal trebuia să fie amplasat în jumătatea
opusă a periei de contact a pantografului care se apropie de firul de contact (Figura 6.24 c),
atunci poate apărea o abordare riscantă a firului de contact, cunoscută sub numele de capcana
pantografului. Aceasta poate duce la defectarea liniei de contact.
(2)Numai un fir de contact trebuie reglat la suporţi, pentru a evita punctele tari/rigide.
(3)Pentru linia abătută firele de contact se ridică până la 150 mm la suportul I (Figura 6.27),
unghiul de încovoiere a ridicării compensate a firului de contact la suportul comun nu poate fi
mai mare de 5° pe liniile directe şi 15° pe liniile abătute. Unghiuri de încovoiere mai mari pot
fi permise pentru firele de contact pe abătută care sunt ridicate la suport cu mai mult de 150
mm. Acestea sunt considerate nereglabile.
(4)Încrucişarea firului de contact trebuie să fie realizată pe cât posibil de la suporţi. Firul de
contact al liniei abătute poate fi ridicat la suport la înălţimea la care pantograful nu poate
ajunge ca urmare a ridicării dinamice pe linia directă.
(5)Distanţa dintre încrucişarea firului de contact şi centrul perpendicular de la planul faţa
superioară a şinei pe linia directă trebuie să fie mai mică decât distanţa dintre încrucişarea
firului de contact şi centrul perpendicular de la planul feţei superioare a şinei pe abătută.
(6)Lungimea deschiderii dintre suporţii I şi II ai acelor (macazului) trebuie să fie selecţionată
astfel încât poziţiile firului de contact pe directe şi abătute să rămână în limitele permise în
condiţii de vânt.
(7)Zona liberă de cleme asigură o tranziţie sigură între liniile de contact şi trebuie să fie
respectată.
(8)Indiferent de alte criterii ca de exemplu deplasarea cauzată de vânt şi restricţii privind
lungimile deschiderii, distanţa dintre stâlpi nu trebuie să depăşească 65 m.
Aceste criterii trebuie respectate întotdeauna pentru viteze de peste 160 km/h. Un compromis este
totuşi posibil pentru cerinţele (2), (3) şi (4) la viteze mai mici. Criteriile trebuie respectate numai
dacă geometria acului o permite; acesta poate fi imposibil în cazul razelor de 1200 m şi mai mici
cu forţe de întindere a firului de contact mai mari de 10 kN. Folosirea acelor cu raze mai mari
decât 1200 m devine deci necesară pentru liniile de mare viteză.
 Fig.6.25: Marcarea
deformarii caii
plasata in puncte pe
diagrama

Fig. 6.26: Profilul

gabaritului intre
suportii II si pantograf

6.7.6 Stabilirea suporţilor pentru firele de contact de încrucişare la ace aeriene

Stabilirea planului de situaţie a firului de contact şi a suporţilor poate fi efectuată fie local, pe
cale sau în schema planului de situaţie. Distanţele până la zona liberă de cleme şi până la
gabaritul profilului suporţilor în condiţii de trafic pe calea învecinată sunt măsurate local.
De mare ajutor ar fi mărirea planului de situaţie în lateral spre axul căii, de exemplu cu un raport
de 1 : 10, când firul liniei de contact la un ac apare într-un desen, sau când se foloseşte un
program CAD, pe ecran. Verificarea geometriei firului de contact în condiţii de vânt, poate fi
executată într-un mod sigur folosind o schemă, în condiţiile de respectare a zonei libere de cleme.
Zona liberă de cleme trebuie să fie identificată într-o schemă mărită a planului de situaţie a căii
aşa cum se prezintă în Figura 6.25. Amplasările dimensiunii profilului BF începutul secţiunii de
joncţiune BU, încrucişarea firului de contact Bl şi poziţia suportului I BI trebuie de asemenea să
fie marcate. Dimensiunea profilului BF garantează o trecere fără coliziune a pantografului la
suportul II aşa cum se prezintă în Figura 6.26 şi este de 1,22 m la DB. Aceasta rezultă din suma
mişcării orizontale a pantografului AF şi jumătate din intervalul de lucru al capului tronconic S/2.
poziţia unde distribuţia este egală cu BF trebuie să fie marcată în schemele planului de situaţie a
acului.

Figura 6.27: Poziţia preferată

a încrucişării firului de
contact la schimbătoare.

Aceasta rezultă din însumarea mişcării orizontale a pantografului F şi jumătatea intervalului de lucru al
capului tronconic 5/2. Poziţia în care dispersia este egală cu BF trebuie să fie marcată în schema
planului de situaţie a acului aerian.
Secţiunea de joncţionare începe acolo unde distanţa dintre axele liniei directe şi a abătutei este egală cu
zona liberă de cleme plus 6OO mm. La DB, BU = 1,05 m aşa cum este prezentat în Figurile 6.23 şi 6.25.
O joncţiune a firului de contact trebuie să fie considerată de la acest ax al liniei în direcţia începutului
acului aerian. Ambele fire de contact trebuie să fie poziţionate de la începutul secţiunii de joncţionare
spre poziţia de încrucişare a firului de contact BK astfel încât acestea să fie amplasate între axele căii,
inclusiv în condiţii de vânt. Firul de contact al unei linii poate fi plasat pe centru perpendicular faţă de
planul părţii superioare a şinelor în condiţii de vânt (Figura 6.24 b). Încrucişarea firului de contact este
poziţionată în mod convenabil atunci când axul căii este capătul B K este prezentată în Figura 6.27:

Pentru aceasta, bKS SI bKZ sunt distanţele dintre încrucişarea firului de contact si centrul
perpendicular de la planul părţii superioare a şinelor respectiv pe linia directă sau abătută.
Atunci rezultă numai vârfuri joase ale forţei de contact la încrucişările firului de contact
când bKZ ~ 2/3 bZ, şi bKS ~ l/2 bS. În ecuaţia (6.5) bZ şi bS semnifică zigzagul standard al
firului de contact pe linia directă la suporţi pentru tipurile liniei de contact folosite pe linia
abătută şi respectiv directă.
Mai mult decât atât, distanţa x dintre încrucişarea firului de contact şi suportul I cu BI
trebuie să fie identificată (Figura 6.28). Suportul I poate fi amplasat de la această poziţie în
direcţia începutului acelor aeriene.
Corespunzător acesteia (Figura 6.28), suportul I al firului de contact se află pe partea
suportului II spre partea finală a macazului. Suportul II de pe linia directă este întâi definit
aşa cum se prezintă în Figura 6.29. Pentru a evita ca suportul II să fie dislocat spre zona
liberă de cleme în timpul schimbărilor de temperatură, trebuie respectat un gabarit l SKS pe
directă şi un gabarit lSKZ pe ramificaţie, respectiv între suportul II şi intersecţia limitei
exterioare a zonei libere de cleme cu axul liniei respective. Valorile lSKS şi lSKZ depind de
mişcarea firului de contact datorită dilataţiei de temperatură şi prin urmare de lungimea
respectivei linii de contact. Deplasările longitudinale lSKS şi lSKZ sunt determinate de gama
 de temperaturi şi de distanţele dintre ancorare mediană şi suportul de la începutului acului
aerian şi suportul II pe partea sfârşitului acului aerian.
Suportul II de pe linia directă este definit conform Figurii 6.29. Pentru a evita deplasarea
suportului II în zona liberă de cleme, în timpul schimbărilor de temperatură, trebuie respectat un
gabarit lSKS pe linia directă şi un gabarit l SKZ pe linia abătută, respectiv între suportul II şi
intersecţia limitei exterioare a zonei libere de cleme cu axul liniei respective. Valorile l SKS şi l
SKZ sunt dependente de mişcarea firului de contact produsă de expansiunea termică şi de aceea de
lungimea respectivei linii de contact. Deplasările longitudinale l SKS şi l SKZ sunt determinate de
limitele de variaţie a temperaturii şi de distanţele dintre ancorarea mediană şi suport în
conformitate cu regulile descrise în secţiunea 5.3.

Figura 6.28:
Traseul firelor de contact deasupra macazelor.

Figura 6.29: Poziţia firului de contact (intersecţie)

Valorile lSKS şi lSKZ nu sunt egale deoarece diferitele linii de contact nu sunt egale. Gabaritul
profilului BF este de asemenea decisiv pentru valorile lSKS şi lSKZ, la trecerea pantografului pe
linia directă corespunzător suportului II de pe abătută şi vice-versa (Figura 6.29).
La suportul II, ar fi avantajos să se amplaseze firul de contact al liniei directe lângă axul căii,
pentru a se asigura că firul de contact poziţionat în zona de joncţiune, şi este între axele căii.
Limitele posibile pentru suportul II de pe linia abătută sunt determinate de o paralelă la axa liniei
directe la o distanţă egală cu dimensiunea profilului BF, printr-o poziţie laterală admisă bZ a
firului de contact la suportul II al căii abătute, prin distanţa lSKZ, şi printr-o posibilă lungime lA a
consolei de la axul liniei directe. Acest interval de variaţie este prezentat în Figura 6.28. Poziţia
suportului I pe linia directă este stabilită prin desenarea unei linii drepte de la suportul II prin acul
de încrucişat al firului de contact, care se află în poziţia BK la o distanţă de bs/2 de la linia
directă până când se ajunge la poziţia laterală admisă bS a firului de contact pe directă. Poziţia
laterală a firului de contact la suportul I pe linia abătută, poate atunci fi definită cu b max z = 0,55
m relativ la axul căii liniei abătute. Dacă se realizează încă o întoarcere de la acest ac cu o linie
dreaptă, prin acul de încrucişare spre suportul II de pe linia abătută, se poate obţine acolo un
zigzag convenabil pentru firul de contact. Dacă aceasta se află în cadrul intervalului
predeterminat, aşa cum este prezentat în Figura 6.29, soluţia astfel găsită poate fi folosită ca bază
pentru consideraţiile ulterioare, mai ales în privinţa examinării deplasărilor cauzate de vânt.

Figura 6.30: Traseul firului de contact deasupra unui ac.

Dacă nu este cazul, trebuie să se decidă, în funcţie de situaţie, asupra modului cum acul de
încrucişare sau poziţia suportului I trebuie modificate pentru a obţine o soluţie fezabilă.
Deplasările cauzate de vânt trebuie să fie verificate după stabilirea provizorie a suporţilor şi a
poziţiilor laterale ale firului de contact. Dacă rezultă poziţii laterale neadmise, ar fi adecvat să se
scurteze lungimile deschiderii dintre suporţii I şi II sau să se modifice poziţia laterală a firului de
contact la suporţi. Aceste măsuri sunt totuşi limitate de restricţiile stabilite în zona liberă de cleme.
Lungimea deschiderii dintre suporţii I şi II nu trebuie să depăşească 65 m pentru a restricţiona
impacturile dinamice pe linia de contact şi astfel să se realizeze caracteristici de tranziţie
convenabile în zona acului. Lungimile deschiderii trebuie să fie reduse în faţa acului, respectând
diferenţa maximă specificată a lungimilor deschiderilor. Un exemplu de la sfârşitul clauzei 6.7.7
ilustrează sistemul firelor liniei de contact tip încrucişare ale acelor.

6.7.7 Înălţimea firelor de contact în zona acelor aeriene

Firul de contact de pe linia directă este poziţionată sub aceia de pe linia abătută şi este pozat
paralel cu calea pentru viteze de până la 250 km/h în zona barei de încrucişare. Acesta este instalat
acolo cu 10 mm mai sus decât înălţimea nominală a firului de contact pentru viteze v > 250 km/h
[6.9]. Înălţimea mărită a firului de contact începe şi sfârşeşte cu pendulele adiacente barei de
încrucişare. Firul de contact de pe linia abătută este ajustat la încrucişare, şi anume cu 20 mm mai
înalt decât firul de contact de pe linia directă. Firul de contact rămâne la această înălţime pana la
următoarele pendule în direcţia sfârşitului acului pe linia de contact a liniei abătute până la
suportul II. Din această cauză, firul de contact în zona de joncţiune este cu aproximativ 30 mm mai
înalt pe linia abătută decât pe linia directă. Figura 6.31 ilustrează variaţia înălţimii firului de
contact în relaţie cu înălţimea nominală a firului de contact.
Pornind de la încrucişarea firului de contact, firul de contact de pe linia catenară a liniei abătute în
direcţia începutului acelor este ridicat la următorul suport având forma unei parabole pătratice cu
încă 120 mm.
 Figura 6.31: Variatia inaltimii firului de contact in zona acului

Aceasta duce la o diferenţă de înălţime de 150 mm relativ la înălţimea nominală stabilită a firului
de contact pe linia directă. Cu o ridicare dinamică ≤ 100 mm, pantograful nu poate să ajungă la
firul de contact ridicat la suportul I (Figura 6.31) pe linia abătută. În plus, la o înălţime exactă a
firului de contact, ridicarea dinamică a firului de contact reglat este transferată firului de contact
de încrucişare prin pendulele de încrucişare, înainte ca acesta să fie reglat. Vor rezulta condiţii de
tranziţie convenabile cu forţe de contact limitate în zona acelor.
Numai un singur fir de contact poate fi reglat o dată la suportul I la o viteză de v > 160 km/h.
Distanţa x dintre încrucişarea firului de contact şi suportul I trebuie să permită ridicarea firului de
contact al liniei abătute, ceea ce garantează că nu s-a ajuns la suportul ridicat de pe linia abătută,
nici ca urmare a ridicării dinamice a firului de contact de pe linia directă.
Un fir de contact care este ridicat până la 150 mm deasupra înălţimii firului de contact a liniei
directe este considerat reglabil în stare ridicat. Suportul I de pe linia abătută trebuie să fie
configurat cu o deplasare maximă laterală a firului de contact b = 0,55 m şi un unghi de încovoiere
a < 5° pentru liniile principale şi α < 15° pentru liniile secundare. Numai firele de contact care
sunt ridicate cu mai mult de 150 mm sunt considerate nereglabile în stare ridicată şi de aceea pot
fi configurate cu b > 0,6 m şi un unghi mai mare decât 5° sau respectiv 15°. Aceasta rezultă în
poziţia / postura de terminare a divergenţei firului de contact (Figura 6.30).
Verificarea creşterii înălţimii firului de contact y la suportul I este efectuată în conformitate cu
(5.22) cu o forţă de întindere a firului de contact HCW în kN.

y = G’CW∙ x2 / (2∙ HCW) (6.6)

cu y creşterea înălţimii firului de contact la suportul I în m,

G’CW sarcina specifică a firului de contact în N/m,

x distanţa dintre încrucişarea firului de contact şi suportul I în m şi
HCW forţa de întindere a firului de contact în N.
 Tabelul 6.5: Distanţele necesare x între încrucişarea firului de contact şi suportul I şi
proiectele specificate ale acelor.
Tipul firului Forţă Sarcina Distanţa Proiectele
de contact întindere specifică x specificate
Fir contact a firului ale acelor
de
HCW in N G’CW in N/m
contact in m
Cu AC-80 10 000 6,98 18,6 EW 60-1200-1:18,5
Cu AC-100 10 000 8,73 16,6 EW 60-1200-1:18,5
CuAg AC- 15000 10,48 18,6 EW 60-1200-1:18,5
120
CuMg AC- 27000 10,48 24,9 EW 60-2500-1:26,5
120

Figura 6.32: Instalaţii EW 60-1200-1:18,5 cu zona liberă de cleme care este valabilă la DB pentru
linia de contact tip Re 250.

Distanţele minime x pentru ridicarea firului de contact la 150 mm sunt prezentate în Tabelul 6.5.
Creşterea înălţimii este posibilă numai când geometria acelor o permite. Configuraţia acelor ce
urmează a fi folosite poate fi găsită în Tabelul 6.5.
Următoarea etapă este examinarea forţelor laterale ale firului de contact la suporţi, care trebuie să
varieze în anumite limite: 80 N < FH < 2500 N pentru fixatori uşori. În cele din urmă, trebuie
examinate deplasările în sens opus a consolelor şi lipsa de contact la limitele de temperatură.

6.7.8 Exemple de instalaţii ale acelor

Acul EW 60-1200-1:18,5 fb cu zona liberă de cleme care este valabilă pentru DB trebuie să fie
conectat la linia de contact tip Re 250 cu CuAg AC-120 (Figura 6.32). O viteză a vântului de vW =
26 m/s se ia în consideraţie în locul acului. Distanţa LAF dintre intersecţia limitei exterioare a zonei
libere de cleme cu axa liniei directe
(Figura 6.25) şi următoarea ancoră mediană a firului de contact de pe linia directă este 450 m.
Acul existent este amplasat într-o conexiune a căii care este formată din ace de acelaşi tip.
Distanţa dintre axele liniei este 4,7 m. Etapele de lucru sunt următoarele:
- Distorsiunea acelor: Planul căii trebuie să fie mărit cu factorul 10 aşa cum este explicat în
secţiunea 6.7.2, pentru a adăuga raza căii abătute. Acest lucru duce la o mai clară reprezentare
a poziţiei laterale a firului de contact.
- Marcarea zonei libere de cleme: Trasarea zonei libere de cleme în schema planului de situaţie
a celor paralele cu axele căii la o distanţă de 0,6 m şi cu o lăţime de 0,45 m.
- Trasarea locaţiilor pentru BF, BU, BK şi BI: Dimensiunea profilului este 1,22 m la DB.
Începutul zonei de joncţionare se află la BU = 1,05 m. Poziţia încrucişării firului de contact
corespunde tipului de catenară Re 250 în conformitate cu ecuaţia (6.5) la abaterea axului
liniei.
-
Încrucişarea firului de contact se află la poziţia în care abaterea axului căii este de 0,35 m la
o distanţă de 0,15 m de la linia directă. Marcajul BI pentru suportul I cu o distanţă x = 18,5 m
rotunjit la următoarea jumătate de metru rezultă din distanţele minime dintre încrucişarea
firului de contact BK şi suportul I în conformitate cu Tabelul 6.5.
- Determinarea suportului II pe linia directă: Suportul JI este amplasat pe linia directă astfel
încât clema firului de contact să nu intre în zona liberă de cleme datorită schimbărilor de
lungime dependente de temperatură. Gabaritul profilului trebuie de asemenea să fie în funcţie
de suportul II de pe linia abătută şi de pe linia abătută în funcţie de suportul de pe linia
directă. Cel puţin acesta este cazul la o distanţă de 4,5 m de intersecţia acului A la poziţia BF.
Se adaugă jumătate din distanţa dintre consolele la suportul II cu 0,6 m şi iniţial se obţine
amplasarea stâlpului cu lSKS, rotunjit la 5,5 m. Eficient ar fi să se amplaseze suportul II pe
linia directă astfel încât zigzagul firului de contact să fie zero.
- Determinarea suportului I de pe linia directă: Se trasează o linie dreaptă de la suportul II de
pe linia directă prin încrucişarea firului de contact la marcajul B1. Acul I al suportului firului
de contact este obţinut pe linia directă cu un zigzag de 0,2 m pentru o lungime a deschiderii
l1 = 47,5.
- Determinarea suportului I pe linia abătută: Poziţia suportului I pentru linia abătută
urmăreşte amplasarea suportului I pe linia directă care deja a fost determinată, la un zigzag al
firului de contact de 0,55 m corespunzător liniei abătute.
- Determinarea suportului II pentru linia abătută: Se trasează o linie directă în direcţia
capătului acului de la suportul I prin încrucişarea firului de contact. Suportul II este obţinut
pentru linia abătută la intersecţia A cu linia B-C cu un zigzag al firului de contact de 0,10 m.
Poziţia C marchează zigzagul admis de 0,3 m pentru suportul II de pe linia abătută şi un
gabarit al profilului BF- Suportul II de pe linia abătută poate să fie plasat numai între poziţiile
B şi C sau pe o linie paralelă în cazul unei dimensiuni mai mari a profilului BF
-Examinarea parametrilor instalaţiei: Examinarea lungimii deschiderii arată că lungimea
deschiderii care rezultă l1 = 47,5 m şi este mai puţin decât lungimea limită a deschiderii de 65
m. Forţele de contact nedorite din zona suporţilor I şi II nu vor apărea. Suportul II de pe linia
directă nu poate să se mişte în zona liberă de cleme. În acest sens deplasarea acestuia este
studiată. Aceasta depinde de distanţa dintre suportul II şi intersecţia A a limitei externe a zonei
libere de cleme cu axa căii liniei directe in suportul II din exemplu este de
Figura 6.33: Instalaţia EW 60-1200-1:18.5 corectată cu zona liberă de cleme, care este
valabilă pentru DB pentru linia de contact tip Re 250.

450 m de la cea mai apropiată ancoră mediană, coeficientul de dilataţie a = 17∙10-6 K_1 şi
jumătate din limitele de temperaturi (pentru linia de contact tip Re 250 v= 50 K). Deplasarea
Lw pentru suportul II de pe linia directă este LW = L∙ α∙Dv= 0,38 m.
Mişcarea clemei firului de contact la suportul II de pe linia directă este cu 0,38 m mai mică decât
L SKS = 4,5 m. Deplasarea la suportul ll de pe linia abătută poate fi ignorată pentru lungimi mai
mici ale liniei de pe linia abătută.
Atât firele de contact cât şi marcajul BU trebuie să fie dispuse în conformitate cu Figura 6.24.
Acesta este cazul pentru zigzagurile selecţionate pentru linia de contact. Este satisfăcută cerinţa
ca numai un fir de contact să fie reglat la suportul I. Distanţa x dintre încrucişarea firului de
contact şi suportul I este de 18,5 m şi corespunde valorii din Tabelul 6.5.
-Examinarea deplasării cauzate de vânt: Examinarea deplasării cauzate de vânt este marcată cu
o linie întreruptă în Figura 6.32. Firele de contact de pe linia directă şi cea abătută se mişcă
deasupra axului liniilor directă şi abătută şi sub influenţa vântului ceea ce poate duce la o
joncţionare incorectă a firului de contact între suportul II şi încrucişarea firului de contact. Un
remediu la această problemă poate fi găsit prin creşterea zigzagului firului de contact la 1,32 m la
suportul II (punctul D din Figura 6.33) de pe linia directă. O linie dreaptă de la suportul II de pe
linia directă cu poziţia laterală -0,10 m prin acul de încrucişare oferă suportului I de pe linia
directă la poziţia BI cu poziţia laterală -0,20 m. Suportul I de pe linia abătută este găsit la o
distanţă de 0,55 m de la axul căii abătute. O linie dreaptă este trasată de la acest suport prin
poziţia de încrucişare a firului de contact. Luând în consideraţie poziţia firului de contact sub
influenţa vântului, suportul II de pe linia bătută este găsit la poziţia C. Lungimea deschiderii l1
creşte la 50 m cu deplasarea suportului II de pe linia directă de la poziţia D la poziţia E.

Figura 6.34: Instalaţie tip a unei conexiuni de tranziţie cu zona liberă de cleme valabilă la liniile
principale la Căile ferate din Norvegia.

Suportul II de pe linia directă este, de asemenea, deplasat 50 m pe lungimea deschiderii. Poziţia

de încrucişare a firului de contact este uşor deplasată în direcţia PE şi se află la 0,15 m de la axul
liniei directe pentru varianta selecţionată. Aceasta satisface cerinţa 0,5 bs. Poziţia de încrucişare se
află la o distanţă de 0,20 m comparativ cu axul liniei abătute. Firul de contact al liniei abătute se
încadrează în limita admisă emax din zona de încrucişare a firului de contact.
- Examinarea forţelor orizontale: Respectarea forţelor orizontale ale firului de contact la suporţii
I şi II poate fi realizată cu ajutorul ecuaţiei (6.1). Următoarele forţe orizontale în N la suporţii
pentru instalaţiile selectate se află în cadrul limitelor admise 80 N < FH < 2500 N.
Suport I Suport II
Linie directa 159,5 128,2
Linie abatuta 379,5 317,2

Figura 6.33 prezintă instalaţia liniei de contact a acului EW 60-1200-1:18.5.

6.7. Ac aerian deschis (tangenţial/neîncrucişat)

Acul aerian deschis constă într-un traseu paralel a liniilor de contact în zona de joncţionare cu fire
de contact care se apropie de pantograf de deasupra şi nu din lateral. Căile Ferate din Franţa
(SNCF) folosesc ac aerian deschis simplu constând în două linii catenare pentru linii cu prioritate
redusă. În funcţie de tipul acelor, limita P este determinată, şi astfel amplasarea stâlpului B aşa
cum este prezentat în Tabelul 6.6 şi Figura 6.34.
Tabelul 6.6: Dimensiunea P a definit zona de Tip de ace Unghi ac Dimensiun
amplasare a suportului B (Figura 6.35) tan a eP
in m
GW 60-1200- 0,054 ±4,00
EW 60- 700-
1:18,5. 0,067 ± 3,30
EW
1:14 60- 500- 0,083 ± 2,30
EW
1:12 60- 300-1: 0,106 ± 2,00
EW
9,4 60- 300-1: 0,111 ± 1,80
EW
9 60- 190-1: 0,133 ± 1,50
7,5

Figura 6.35: Ac aerian deschis simplu fără linie de contact auxiliară.

Acul aerian deschis triplu care constă din trei linii aeriene este folosit pe liniile aeriene. O linie
de contact suplimentară, cunoscută şi ca linie de contact auxiliară, preia sarcina de ghidare a
pantografului în zona acelor aşa cum se prezintă în Figura 6.36 într-o manieră similară cu
ghidarea pantografului în joncţionări. Instalaţia care nu intersectează linia de contact în zona
acelor folosită cu echipament aerian deschis, neintersectat nu necesită o bară de încrucişare
reducând astfel cum este de dorit masa liniei de contact într-o manieră dinamică. Această
reducere a masei este totuşi anulată printr-o reglare cât se poate de nesatisfăcătoare a două fire
de contact la suport. Acele aeriene deschise necesită dezvoltări de lungimi nesatisfăcătoare
pentru ridicarea şi coborârea firelor de contact. În multe cazuri aceste condiţii nu sunt prezente
la acele folosite (Figura 6.36).
Costurile de investiţie şi de întreţinere sunt mărite prin adăugarea unei linii aeriene suplimentare
în zona acului iar eforturile de ajustare apar în timpul defecţiunilor. SNCF-ul foloseşte
pantografe cu o lăţime totală de 1450 mm şi o lăţime a periei de 800 mm. Prin comparaţie, DB
foloseşte pantografe cu o lăţime totală de 1950 mm şi o lăţime de lucru de 1450 mm. Acul
aerian deschis nu se poate folosi la DB [6.9], datorită geometriei diferite a pantografului. De
asemenea, experienţa demonstrează că acul aerian deschis nu este necesar.

Figura 6.36: Ac aerian deschis cu linie de contact auxiliară pentru ac de mare viteză, tg
1:65 pe linia Atlantic, la SNCF.

6.8 Obstacole pe traseu pentru instalaţii

6.8.1 Generalităţi
Restricţiile legate de traseu pentru linia de contact sunt următoarele:
- ace aeriene,
- semnale şi vizibilitatea semnalelor,
- intersecţii c.f.,
- structuri construite care influenţează amplasarea stâlpilor
- secţionare electrică.

6.8.2 Ace aeriene

Amplasările stâlpilor liniei de contact la ace sunt corelate în anumite poziţii. Posibilele amplasări
ale suporţilor în zonele acelor sunt prezentate în clauza 6.7.6. În timpul proiectării, acele pot fi
deplasate având ca rezultat necesitatea de a modifica amplasările stâlpilor. Apoi, se impun
adaptări ale instalaţiei prin schimbarea lungimilor deschiderii vecine. Dacă aceasta nu reprezintă
un succes este posibilă mişcarea suporţilor în zona acului în anumite limite, ceea ce duce la
evitarea înlocuirii instalaţiei acului afectat. Trebuie examinată respectarea gabaritelor minime
dintre cerinţele suportului la ace şi încrucişări şi suporţii necesari pentru alte grupe electrice de
comutare. În mod obişnuit gabaritele minime necesare pot fi realizate prin mici mişcări ale
suportului. Suporţii alocaţi liniilor individuale nu trebuie amplasaţi vis-a-vis unul faţă de altul la
conexiunile căii dintre liniile principale.
6.8.3 Semnale şi vizibilitatea semnalelor
Semnalele necesită un gabarit minim între stâlpul semnalului şi stâlpul liniei de contact. Acesta
este de 10 m la DB. De asemenea, trebuie respectate gabaritele electrice minime de 1500 mm de la
componentele liniei de contact de 15 kV aflate sub tensiune şi componentele împământate ale
semnalului.
Câmpul vizual al mecanicului de locomotivă spre semnal este o cerinţă de siguranţă pentru
exploatarea c.f. Stâlpii liniei de contact trebuie să fie astfel amplasaţi încât să permită o vizibilitate
neîntreruptă a semnalului de 300 m spre semnalul de apropiere şi de 500 m faţă de semnalul
principal. Trebuie efectuată o verificare a vizibilităţii semnalului. Este permisă o acoperire de
scurtă durată a semnalului de către componentele liniei de contact ca de exemplu consolele,
fixatorii şi izolatorii, aceasta nu necesită verificarea vizibilităţii.
6.8.4 Traversări la calea ferată
Trecerile la nivel permit viteze de până la 160 km/h pe liniile principale. Folosirea în siguranţă a
trecerilor la nivel de către participanţii la traficul rutier trebuie să fie garantată în timpul proiectării
liniei de contact. Trebuie de asemenea asigurate înălţimea de gabarit necesară şi, în unele cazuri,
configuraţia gabaritului pentru transportul de mare tonaj (a se vedea clauza 8.6). Stâlpii adiacenţi
trecerii trebuie să fie instalaţi simetric faţă de traversarea c.f. Suporţii firului de contact trebuie să
fie plasaţi în aşa fel încât săgeata firului de contact să permită trecerea vehiculelor indiferent de
condiţiile termice şi dinamice, inclusiv încărcarea cu gheaţă. Lungimea deschiderii influenţează
săgeata maximă la centrul deschiderii trecerii c.f. Liniile de tracţiune c.f. care se intersectează cu
trecerea c.f trebuie să fie suspendate la o asemenea înălţime încât gabaritele minime la părţile puse
sub tensiune ale liniei de contact şi liniile de tracţiune sub săgeata maximă testată la cea mai înaltă
temperatură a conductorului trebuie respectate în concordanţă cu clauza 6.11.3.
Dacă înălţimile standard necesare pentru firul de contact şi pentru liniile de tracţiune nu pot fi
realizate, atunci, pe ambele părţi ale trecerii c.f., trebuie asigurate porţi de gabarit (a se vedea
clauza 8.6.1).
Tabelul 6.7: Lame de aer in conformitate cu EN 50 119.
Lame de aer DC 0,75 kV DC 1,5 kV DC 3,0 kV AC 15kV AC
25 kV
Static in mm 100 100 150 150 270
Dinamic in mm 50 50 50 100 150

Figura 6.37: Gabaritele minimum

aplicabile in cazul unei inaltimi reduse a liniei de contact.

În conformitate cu BO Strab, gabaritul de la suprafaţa părţii carosabile a drumului la părţile sub tensiune ale
liniei de contact, pe liniile de transport urban, care operează la până la CC 1500 V şi CA 1000 V, trebuie să fie
de cel puţin 4,7 m. Această înălţime constructivă poate să fie redusă la 4,2 m sub structuri. Semnale conforme
cu reglementările pentru circulaţia rutieră atrag atenţia asupra restricţiei de înălţime constructivă. Indicarea
înălţimii pe semnul de atenţionare trebuie să specifice gabaritul real, mai puţin o limită de siguranţă de 0,2 m.

6.8.5 Structuri tehnologice

De cele mai multe ori, sub podurile existente, spaţiul disponibil este restrictiv sub podurile existente şi la alte
structuri tehnologice pentru instalarea liniilor de contact cu catenara suspendată fără a se impune restricţii şi fără
măsuri inginereşti speciale de construcţie. Podurile şi structurile formează obstacole pentru montarea liniilor de
contact deoarece nu pot fi alese locaţiile stâlpilor în mod liber, fiind nevoie în felul acesta ca firul să fie adaptat
în aşa fel încât să se potrivească structurilor individuale. Este dificilă dispunerea secţiunilor de suprapunere cu
lame de aer sub poduri arrangement of overlapping sections. Când se proiectează linia de contact sub poduri sau
alte structuri trebuie verificată cu mare atenţie respectarea gabaritului minim dintre părţile liniei de contact aflate
sub tensiune şi structura respectivă, precum şi dintre linia de contact şi partea de rulare a şinelor. Lama de aer
până la cea mai apropiată parte a liniei de contact aflată sub tensiune poate fi determinată din datele podului,
cum ar fi înălţimea constructivă, lăţimea, unghiul de încrucişare, înclinarea laterală şi transversală a podului
faţă de cale şi profilul de sub pod. Interstiţiile de aer specificate de EN 50119 sunt prezentate în Tabelul 6.7.
La DB, este în vigoare un gabarit de 300 mm pentru gabaritul static dintre părţile liniei de contact aflate sub
tensiune şi structură. Dacă nu se poate atinge gabaritul minim S,

Figura 6.38: Configurarea tranziţiei şi a deschiderilor centrale în cazul reducerilor înălţimilor

liniilor de contact.

aşa cum se poate vedea în Figura 6.37 pentru firul de contact standard şi înălţimile sistemului, atunci, ca
o primă etapă, firul de contact poate fi coborât prin reducerea lungimii deschiderii. O limită apare când
se atinge lungimea minimă a pendulului în centrul deschiderii (Figura 6.37). Dacă aceasta nu este
suficient, se poate evita reconstrucţia podului prin coborârea firului de contact la înălţimea minimă a
firului de contact. Înălţimea firului de contact nu trebuie să fie sub 5,15 m, ţinând cont de toate
influenţele, în ceea ce priveşte transportul de marfă care nu respectă gabaritul de sarcină. Dacă este
necesară o reducere viitoare a înălţimii sistemului, atunci pot fi folosite pendulele alunecătoare cu o
înălţime a instalaţiei de aproximativ 70 mm în loc de pendule standard. Totuşi, aceasta duce la o
reducere a elasticităţii liniei de contact. Poate apărea o uzură neuniformă a firului de contact ca urmare a
elasticităţii neuniforme. De aceea, pendulele alunecătoare sunt adecvate numai pentru viteze de până la
120 km/h.

Alte posibilităţi pentru reducerea spaţiului ocupat de instalaţie pentru linia de contact sunt folosirea
firelor de contact duble sau triple, fără un fir catenară. Apar numai mici ridicări datorită elasticităţii
reduse a unor sisteme de linie de contact de acest fel. Pentru structurile podurilor joase, firul catenarei
poate fi pus la pământ în zona structurii, ancorat la structură sau montat mai jos decât înălţimea firului
de contact şi dirijat prin structură ca un al doilea fir de contact. În condiţii extrem de restrictive, pot fi
montate sectoare neutre în linia de contact pe fiecare parte a podului. Legarea firului de contact la
pământ, realizată în acest fel permite restricţionarea gabaritului dintre firul de contact şi structură la
ridicarea dinamică plus un gabarit mecanic de siguranţă. Este totuşi necesar ca întreruptorul de circuit
principal al unităţii de tracţiune să opereze de fiecare dată când se circulă pe un astfel de pod. Dacă
astfel de construcţii speciale nu sunt suficiente, va fi necesar atunci de a monta calea mai jos, pentru a
se ridica sau reconstrui podul. Atunci când sunt folosite gabarite minime între pod şi secţiunile liniei de
contact puse sub tensiune, apar frecvent scântei produse de păsările care trec pe sub pod sau de ţurţurii
formaţi iarna care duc la perturbaţii ale liniei de contact. Firul catenarei trebuie să fie protejat de un
manşon de contracţie pentru a evita acest fenomen.
Uzura firului de contact trebuie luată în consideraţie în timpul verificării gabaritului. Uzura de 20 % a
firului de contact reduce sarcina firului de contact de pe firul catenarei şi conduce la o poziţie mai
ridicată a firului catenarei. Gabaritul de siguranţă poate să nu fie respectat în aceste circumstanţe.

Tabelul 6.8: Declivităţi pentru reducerile înălţimii liniei de contact [6.6].

vmax Declivitate maxima in Declivitate maxima in
km/h deschiderile de tranzitie 1) deschidere centru1)

100 1:400 1:200

120 1:500 1:250
160 1:600 1:300
200 1:800(2 deschideri inainte de 1:500
250 pod)
1:1200 ( deschidere inainte de 1:750
pod)
1:1000 (2 deschideri inainte de
pod)
1) a se vedea Figura 6.38

Figura 6.30: Determinarea gabaritelor în deschiderea podului pentru o linie de

contact cu înălţime redusă.
După determinarea înălţimilor şi suporţilor liniei de contact de sub pod, se poate trece la redactarea
planului de situaţie pentru declivitatea firului de contact în deschiderile învecinate. Se face
diferenţierea dintre deschiderile de tranziţie şi de centru (Figura 6.38). În funcţie de viteza admisă
vmax, trebuie respectate declivităţile maxime în deschiderile de tranziţie şi de centru la tipurile de
linii de contact ale DB , aşa cum este prezentat în Tabelul 6.8. Punctul cel mai de jos al firului de
contact în oricare deschidere de tranziţie sau de centru nu poate fi mai jos decât în deschiderea
podului.
Exemplu:date de referinţă (Figura 6.39):
Lungimea deschiderii podului l 45,0 m
Înălţimea constructivă a podului LH 6,1m
Lăţimea tablierului U 15,0 m
Unghiul de încrucişare dintre structură şi cale  90°
Distanţa dintre suportul liniei de contact şi pod a, 15,0m
Tipul liniei de contact Re 200
Sarcina specifică a liniei de contact G’OHL 14,0 N/m

Înălţimea standard a sistemului SHS 1,8 m

Înălţimea standard a firului de contact CWH 5,5 m
Viteza de rulare v 200,0 krn/h
Instalaţie cu înălţime standard a firului de contact, lungimea deschiderii 45 m:
Săgeata firului catenarei la mediana deschiderii sub pod

Determinarea săgeţii firului catenarei fx la punctul a = 15 m

Determinarea gabaritului existent Sv la pod

Reducerea înălţimii sistemului:

Înălţimea sistemului când se folosesc pendule flexibile cu o lungime minimă l Dmin = 0,5 m in

Având în vedere că Sv < S, urmează o reducere a înălţimii firului de contact în etapa

următoare.

Având în vedere că Sv >S, pot fi realizate gabaritele minime specificate. Nu este necesară folosirea
pendulelor alunecătoare.
Determinarea înclinaţiei firului de contact în deschiderile învecinate:
Înălţimile firului de contact pentru suporţii învecinaţi trebuie să fie determinate luind în
consideraţie înclinaţia admisă stabilită în Tabelul 6.8. Obiectivul de a modifica înclinaţia firului de
contact înseamnă de a obţine o formă sinusoidală pentru înălţimea firului de contact, dată fiind o
acceleraţie verticală constantă a pantografului, în special în tranziţiile în plan orizontal. Înălţimea
sistemului SH trebuie ridicată în mod uniform de-a lungul înălţimii firului de contact pentru a
realiza o creştere continuă a elasticităţii. Un profil longitudinal prezentat în clauza 6.11.3 arată, la
scară, toate datele relevante privind reducerea înălţimii liniei de contact.
La viteze mai mari de 230 km/h, presiunile de contact crescute în secţiunile reduse ale înălţimii
liniei de contact produce înclinarea clemelor pendulelor, ceea ce poate duce la perturbaţii ale liniei
de contact. Şi acesta este unul din motivele evitării unor reduceri proiectate a înălţimii firului liniei
 de contact pentru viteze mai mari de 230 km/h.
Podurile de cale ferată aduc restricţii şi poziţionări stâlpilor. Sarcini mai mari produse de vânt
necesită lungimi mai mici ale deschiderii. Stâlpii sunt poziţionaţi sub pilele podului din motive
arhitecturale şi tehnice. Aceste cerinţe permit numai posibilităţi limitate de poziţionare a stâlpilor pe
poduri. Grinzile longitudinale din beton de pe poduri, pe liniile noi, pot permite fundaţiile stâlpilor
(Figura 6.40). Aceste amplasări ale stâlpilor trebuie proiectate în strânsă cooperare cu proiectantul
podului.

Figura 6.40: Fundatia stalpului pe poduri.

6.8.6 Separările electrice în staţii şi pe linia curentă

Separările electrice reprezintă constrângeri pentru instalaţiile electrice. Aceasta se aplică în mod
special la lamele de aer, care sunt amplasate între staţii şi linia curentă, şi la separaţia de fază şi de
sistem to phase and system separation sections. Poziţia lamelor de aer este determinată în etapele
preliminare ale planificării liniei de contact, luând în considerare amplasarea semnalelor, punctele
de intrare în staţie şi diagramele circuitelor, lamele de aer separă linia de contact în linie curentă şi
liniile din staţii.
Şi izolatoarele de secţionare Section insulators sunt condiţionate de poziţiile precizate în
diagramelor circuitelor. Acestea influenţează instalaţia electrică mai ales în punctele de conexiune.
Lamele de aer şi izolatorele de secţionare nu vor fi amplasate şi în secţiunile de linie de la peroane.

6.9 Plan de situaţie

6.9.1 Obiective şi informaţii
Planul de situaţie al liniei, care conţine pozarea liniei şi informaţiile descrise în clauza 6.2.3, este
folosit pentru întocmirea diagramei liniei de contact. Planul de situaţie al liniei de contact este
format din combinarea planului firului de contact cu planul de situaţie a căii, rezultatul acesteia va
conţine:
- traseul firului de contact cu lame de aer, puncte de ancorare, şi ancore mediane,
- conexiunile electrice, izolaţiile electrice şi separatoare,
- echipament transversal deschiderii, cum ar fi firele aeriene transversale deschiderii,
izolatoarele intermediare pe linia de contact şi pe structura transversală deschiderii,
- stâlpi cu indicatorii echipamentului, ancore şi informaţii referitoare la lungimile deschiderii
dintre stâlpi,
- distanţele dintre stâlpi şi structuri, ca şi punctul de început şi final al acelor aeriene,
 - informaţii referitoare la linii şi şine,
- linii şi cabluri de alimentare,
- separatoare cu numărul, tipul mecanismului de acţionare şi dispozitivul de indicare a
scurtcircuitului, separator de linii cu legătură şi izolaţie intermediară,
- zone cu reduceri ale înălţimii liniei de contact, gabarite la trecerile la nivel,
- semnalele pentru operaţiuni electrice şi
- observaţii şi terminologie.
Diagrama de reglare/compensare prezintă traseul liniei de contact la o scară schimbată. Zigzagul
firului de contact şi înălţimea sistemului pot fi văzute pe lângă tipul suportului. Acesta ajută la
reinstalarea şi rearanjarea liniei de contact după situaţii de avarie.
Schema legării la pământ prezintă toate situaţiile echipamentului pentru circuitul curentului de
retur, cum ar fi
- legături longitudinale şi transversale la şină,
-legături transversale ale căii
- legături ale bobinei de joantă reactive/prin reactanţă,
-legături diagonale,
- legături -z la ace,
-cablu şi conductoarele curentului de retur şi legarea la pământ de protecţie, cum ar fi toate
legăturile dintre şine şi stâlpi şi
-părţile conductoare ale echipamentului care se află în zona de influenţă a liniei de contact
fără să-i aparţină.
Planul linie de contact este folosit pentru a prezenta sistemul de legare la pământ pe linia curentă.
Planul de situaţie la scara 1:500 sau 1:1000 trebuie să aibă un format uşor de accesat, dacă este
posibil de înălţimea unei foi DIN A4. Dacă firul liniei curente şi din staţie este prezentat pe câteva
foi, atunci suprapunerile planurilor trebuie să fie aranjate în aşa fel încât să nu apara repetitii.

6.9.2 Simboluri ale liniei de contact

Toate componentele sunt reprezentate în planul de situaţie al linie de contact folosind
simbolurile liniei de contact. Tabelele 6.9 până la 6.15 prezintă simbolurile folosite de DB
pentru linia de contact, elementele transversale deschiderii, stâlpi, posturi soffit, liniile de
alimentare de tracţiune, separatori, circuitele curentului de retur, legarea de pământ de protecţie
şi pentru alte echipamente.

6.9.3 Suporţii echipamentului liniei de contact şi amplasările stâlpilor

Suporţii echipamentului liniei de contat, definiţi ca fiind locurile de fixare aflate pe linia de
contact a pieselor de prindere a liniei de contact, pot fi determinaţi din planul de situaţie a firului
de contact. În mod iniţial, se defineşte planul de situaţie al firului de contact în punctele de
constrângere iar secţiunile intermediare vor urma odată cu datele de bază ca clauza 6.3.
Planul de situaţie al liniei locale, condiţiile de pe suprastructură precum şi cerinţele pentru
separarea mecanică a liniei de contact determină tipul elementului de susţinere cum ar fi consolă
simplă portal sau de întindere. Amplasarea stâlpilor trebuie să ia în considerare tipul
suprastructurilor, cablurile şi conductele subterane, canalele concave / albie, liniile de alimentare
legate pe stâlpii liniei de contact, cu gabarite minime faţă de obiecte şi de situaţiile din subsol. În
cazul liniilor duble, obiectivul principal îl reprezintă amplasarea stâlpilor faţă în faţă. La suporţii
de la ace pot fi folosite amplasări decalate ale stâlpilor la conexiunile de comutare. Stâlpii din
curbe pe liniile simple trebuie să fie aranjaţi, dacă este posibil, împreună cu stâlpii de pe cealaltă
parte a curbei. Lungimile deschiderii care desemnează distanţa dintre consolele adiacente în
poziţia lor centrală trebuie să fie introduse în plan. Pe plan trebuie să fie reprezentate şi pozarea
liniei de contact, suporţii liniei de contact şi stâlpii, folosind simbolurile prezentate în clauza
6.9.2.
6.9.4 Stâlpi simpli
Dispunerea stâlpilor simpli de-a lungul liniei este determinată de configuraţia specifică locală a
suporţilor liniei de contact. Distanţele laterale standard dintre linie şi faţa stâlpilor dinspre cale
(dimensiunea TP) trebuie folosite ori de câte ori este posibil. Aceasta permite folosirea
consolelor standard beneficiind de economii de investiţie ceea ce priveşte montarea şi
întreţinerea. Distanţa standard rezultă din însumarea jumătăţii de lăţime a bazei patului de balast
a căii, lăţimea canalului concav care trebuie pozat în faţa stâlpului, dacă există, şi din toleranţele
construcţiei care trebuie luate în consideraţie. De exemplu, această dimensiune standard este 3,7
m pentru liniile de mare viteză de la DB.
Dimensiunile maxime structurale ale consolelor limitează distanţa stâlpilor faţă de cale.
Gabaritul materialului rulant, cu extensii in curbe, limitează proximitatea stâlpilor faţă de cale.
Gabaritul minim dintre fundaţiile stâlpilor şi cale este determinat prin însumarea jumătăţii de
lăţime a gabaritului materialului rulant, GC fiind 2,5 m, toleranţa construcţiei de 0,05 m şi
toleranţa pentru efectul de curbă pe partea interioară a curbei. Gabaritul materialului rulant
trebuie de asemenea luat în considerare în timpul amplasării stâlpilor între căi. Staţiile în care
liniile de contact trebuie separate mecanic, pot avea nevoie de culoare pentru stâlpi între căi iar
aceasta va afecta întocmirea planului de situaţie al căii.
Stâlpii din zona staţiei şi din faţa acceselor la peron nu trebuie să împiedice circulaţia
pasagerilor. Ancorele stâlpilor şi dispozitivele flexibile de tensionare trebuie să fie evitate în
aceste zone datorită riscului de accidente. Liniile aeriene de pe căile ferate terminus trebuie să fie
continuate dincolo de linia terminus, şi, dacă este posibil, ancorate la următorul stâlp al
catenarei. Trebuie precizat că stâlpii pot fi prevăzuţi numai la 20 m dincolo de capătul căii sau în
afara gabaritului standard.
Diferitele simboluri sunt folosite pe schemele liniei aeriene pentru a reprezenta portfixatorii în
tuneluri şi pe stâlpi, astfel ca stâlpii mediani, stâlpii de ancoră şi stâlpii suport. Stâlpii pot fi
numerotaţi temporar în timpul fazei de construcţie şi trebuie echipaţi cu identificatori de
echipament, care să indice amplasarea şi numărul stâlpului înaintea punerii în funcţiune.
6.9.5 Traverse elastice
Distanţa dintre stâlpii traverselor elastice şi cale este variabilă. Folosirea traverselor elastice
necesită ca toţi suporţii firului linie de contact care urmează să fie instalaţi pe traversa elastică să
fie amplasaţi la aceeaşi coordonată longitudinală a căii. Culoarul stâlpilor, aşa cum se cere pentru
stâlpii simpli, nu este necesar. Lungimile traversei elastice nu sunt limitate din punct de vedere
tehnic, dar, din motive practice, trebuie restricţionate la aproximativ 80 m. Trebuie evitat ca
traversele elastice să traverseze platformele de încărcare. Stâlpii traverselor elastice permit
terminarea liniei de contact. Totuşi poate fi eficient să se prevadă stâlpi separaţi terminali cu
ancoră pentru a scurta liniile aeriene sau pentru a evita ramificaţii ascuţite şi intersecţii.

6.9.6 Console de cale multiplă

Consolele de cale multiplă se pot întinde pe maximum trei căi. Suporţii firului de contact care
trebuie asimilaţi trebuie să fie instalaţi la aceleaşi coordonate. Liniile aeriene susţinute de
consolele de cale multiplă sunt considerate separat una faţă de cealaltă. Ca la traversele elastice,
consolele de cale multiplă sunt poziţionate, mai flexibil, perpendicular pe cale.

6.9.7 Traverse rigide

Traversele rigide au o funcţie similară ca şi consolele de cale multiplă. Ele permit un număr mai
mare de căi şi de lăţimi ale deschiderii, dar sunt restricţionate la o lungime maximă de
aproximativ 45 m, din motive structurale (de rezistenţă). Traversele rigide pot fi de asemenea
instalate oblic faţă de axul căii, la fel ca traversele elastice. Traversele rigide oferă avantaje la
încrucişările acelor (la diagonale) pe liniile de mare viteză, deoarece acestea pot acomoda/adapta
suporţii liniilor de contact care nu pot fi susţinuţi de stâlpii simpli şi în acelaşi timp să permită
separarea mecanică a liniilor de contact.

6.9.8 Suporţi tunel

Selecţionarea suporţilor tunel este determinată de secţiunea transversală a tunelului şi de
înălţimea tavanului. Tipul suportului sau al echipamentului traversei elastice ca suporţi elastici
sau console este selecţionat în aşa fel încât să corespundă înălţimii constructive disponibile şi
cerinţelor specificate pentru linia de contact. Instalarea suporţilor între căi sau pe peretele
tunelului influenţează proiectarea lor.

6.9.9 Conexiuni electrice

Conexiunile electrice asigură legătura electrică dintre firul de contact şi firul catenarei, între două
linii cu linii de contact sau dintre o linie cu linie de contact şi fideri paraleli. Acestea asigură
conexiuni între şinele aeriene care se încrucişează la ace sau între linii de contact reglate şi
nereglate
Figura 6.41: Circuite de declanşare a căii (a) cu izolaţie simplă a şinei, (b) izolaţie dublă a şinei,
(c) trecerea de la izolaţia dublă a şinei la izolaţie simplă a şinei şi (d) bobină de joantă specială
reactivă special reactance coil joint.

ca în joncţiuni sau în secţiunile neutre. În cazul în care firul catenar este întrerupt sub poduri,
asigurarea unei conexiuni electrice înainte şi după structură serveşte la distribuţia sarcinii de
curent. Acelaşi lucru se aplică instalaţiei de conexiuni electrice suplimentare de lângă structurile
împământate ca de exemplu semnale şi blocaje.Instalarea ulterioară a unor conectori electrici este
eficientă în secţiunile cu sarcini electrice mari induse de vehiculele de tracţiune electrică, de
exemplu pe panta abrupta.. Conexiunea Z între firul catenarei şi firul de contact îndeplineşte
funcţia de conector electric astfel încât nu este necesară asigurarea de conexiuni electrice la
ancora mediană. Pendulele trebuie să fie proiectate aşa încât să servească drept conexiuni
electrice (a se vedea clauza 4.1.12.4).

6.9.10 Circuite de retur şi legare la pământ

Masuri pentru circuitele pentru curentul de retur pentru tracţiune şi legarea la pământ de
protecţie a structurilor trebuie definite în detaliu în timpul proiectării liniei de contact.

Figura 6.42: Circuit de declanşare a căii pentru un ac.

Detaliile trebuie să fie incluse în întocmirea documentelor şi în special diagrama de

împământare. Trebuie luate în consideraţie specificaţiile care rezultă din diferitele proiecte
pentru izolaţia şinei faţă de traverse. Este posibil ca ambele căi să nu fie izolate faţă de
traverse, o şină să fie izolată şi cealaltă neizolată sau ambele şine să fie izolate faţă de
traverse (Figura 6.41 b), corespunzător cerinţelor sistemului de declanşare a căii. Măsura în
care joantele izolate ale şinei sunt asigurate în şine, este dependentă de proiectul pentru
circuitele de declanşare a căii. În cazul circuitelor de declanşare a căii cu frecvenţe de 100
Hz sau 42 Hz, aşa cum sunt folosite în sistemele de curent continuu C.C., joantele izolate
ale şinei trebuie şuntate folosind bobine reactive. In mod special joantele izolate ale şinei
în ace şi în staţii trebuie să fie stabilite în timpul proiectării circuitului de retur pentru
tracţiune (Figura 6.42), deoarece izolaţia simplă a şinei este folosită în principal
acolo.Când se folosesc frecvenţele audio de 1.6 kHz sau 10 kHz pentru circuitele de
declanşare a căii, legături la şină/joantă de cale /conector electric de şină în formă de „S”
formează limitele secţiunii de declanşare individuală a căii. În acest caz joantele izolate ale
şinei nu sunt prevăzute pe linia curentă. Circuitele de declanşare a căii pot să fi de
asemenea folosite pentru detectarea unei defecţiuni în şină – în consecinţă şinele pot fi
folosite numai pentru legarea la pământ a căii ferate în conformitate cu aceste sisteme.
Este în sarcina proiectanţilor să conceapă măsurile detaliate pentru un retur sigur al
curentului de tracţiune şi o legare la pământ sigură a căii ferate. Principiile de bază sunt
specificate în EN 50 122-1 [6.10] şi Directiva c.f germană [6.11]. Toate joantele şinei
trebuie să fie controlate în timpul inspecţiei pe teren şi să fie prevăzute cu conectori
longitudinali care constau în cabluri de cupru. Legăturile dintre şinele căilor individuale şi
dintre căile paralele trebuie de asemenea configurate. Legăturile şinei şi căii trebuie
stabilite, în general, luând în consideraţie circuitele de declanşare a căii. În circuitele de
cale cu frecvenţe audio, astfel de legături se găsesc la capetele circuitelor de declanşare a
 căii. Legăturile şinei şi căii trebuie înregistrate pe planurile de situaţie folosind simboluri
corespunzătoare. Configuraţia conexiunilor curentului de retur la substaţii este un aspect
important. Legăturile şinei şi ale căii la aceste locaţii trebuie proiectate astfel încât să
corespundă curenţilor totali.
Specificaţiile sistemului de declanşare a căii trebuie stabilite în timpul conectării/amplasării
??? inter-meshing staţiilor sau acelor. O şină este adesea definită ca şina de împământare
din această zonă, care se poate totuşi schimba de la o şină la alta. Legăturile dintre şinele
individuale trebuie să fie configurate corespunzător dispunerii şinelor de împământare. În
principiu, împământarea de protecţie se poate face direct la şina de împământare în
sistemele CA. Numărul de legături la pământ este restricţionat prin intervale de aproximativ
500 m
Figura 6.43: Planul de situaţie al liniei de contact (vedere parţială)
cu sistemele de declanşare a căii care sunt de asemenea folosite pentru detectarea fracturării
şinei. Toate structurile care urmează să fie incluse în împământare trebuie conectate în acest caz
prin fideri de retur paraleli.
Legarea la pământ directă a căii ferate nu poate fi folosită ca o măsură de protecţie în sistemele
CC, deoarece aceasta implică curenţi vagabonzi. Măsurile care trebuie adoptate în acest caz sunt
dependente de tensiunea de operare. Conexiunile la şină necesare sunt făcute prin limitatori de
tensiune, care stabilesc o conexiune de conductor după ce o tensiune de prag este depăşită, in
special în cazul scurtcircuitelor.
Conexiunile dintre căi şi componentele care trebuie legate la pământ pe sistemele de cf în CC
trebuie executate din cablu de oţel galvanizat, conductor galvanizat sau conductor flexibil din
cupru. Pe căile ferate în C.C., aceste conexiuni trebuie să satisfacă cerinţele capacităţii
curentului. De aceea acestea sunt în mod normal implementate drept conductori de cupru. În
situaţiile foarte importante şi critice, ca de exemplu peroane cf şi drumuri de încărcare, trebuie
pozate doua conductoare de legare la pământ în paralel. Măsurile individuale pentru
împământare şi traseul curentului de retur pentru tracţiune trebuie să fie coordonate cu proiectul
de tehnologie a semnalelor.
Măsuri adecvate sunt folosite pentru a crea o diagramă de împământare, care să fie inclusă în
diagrama planului de situaţie pentru linia curentă şi să apară ca un document separat în staţii.

6.9.11 Semnale pentru tracţiunea electrică

Atât timp cât semnele pentru tracţiunea electrică sunt necesare în conformitate cu clauza 4.4,
amplasarea lor trebuie să fie inclusă în planul de situaţie al catenarei, marcate cu un simbol
grafic prezentat în Tabelul 6.15. Reglementările operatorului constituie baza acestora. Este
necesară coordonarea cu departamentul de operare.

6. 9.12 Elaborarea planurilor de situaţie

Planul de situaţie al liniei de contact trebuie să conţină toate informaţiile importante din planul
de situaţie al căii pe o distanţă de 15 m de la axul liniei căii exterioare. Interacţiunea dintre linia
de contact şi alte echipamente poate fi văzută din simbolurile descrise (Figura 6.43).
Planul de modificare poate fi folosit în gări, sub forma unei reprezentări clare a traseului liniei de
contact (Figura 6.44). El a fost redactat la scara de 1:500 longitudinal pe cale şi la 1:50
transversal pe cale.
In gări, diagrama circuitului prezintă circuitul liniei de contact.
Acesta este folosit pentru operaţiile de comutare din reţeaua liniei de contact şi reprezintă starea
standard a separatoarelor (Figura 6.45).
Diagrama de împământare adecvată numai pentru staţii, conţine echipamentul pentru întoarcerea
curentului de armătură şi împământarea de protecţie (Figura 6.46).
Diagrama planului de situaţie pentru comanda la distanţă a separatoarelor permite identificarea
traseului, tipul şi punctele de conexiune ale cablului de control pentru comanda la distanţă a
separatoarelor liniei de contact.
Figura 6.44: Diagrama de modificare (vedere parţială).

6.10 Diagrama profilului vertical

6.10.1 Obiectiv şi informaţii
Diagrama profilului vertical arată dispunerea şi tipul de suporţi, echipamentul traverselor
elastice, stâlpii cu liniile de alimentare a tracţiunii şi dimensiunile geometrice într-o secţiune prin
suprastructura cf. Ea contribuie la determinarea materialului necesar instalării şi întreţinerii.

6.10.2 Tipuri de stâlpi şi clasificarea acestora

Selecţionarea stâlpilor pentru amplasările individuale este de asemenea inclusă în proiectarea
liniei de contact. Diferenţierea dintre diferitele tipuri de stâlpi din sistemul liniei de contact
precum stâlpi de suspensie, stâlpi de ancorare mediană, stâlpi terminali, se face corespunzător
funcţionalităţii acestora, în conformitate cu EN 50119. Proiectantul pregăteşte o vedere generală
a tipurilor de stâlpi care urmează să fie folosiţi pe baza datelor caracteristice ale tipului liniei de
contact care trebuie proiectată şi pe baza analizei statice din care se va selecţiona stâlpii
respectivi. Figura 6.47 prezintă tipurile de stâlpi pentru DB, pentru linia de contact Re 330.
 Figura 6.45: Diagrama liniei
simple cu instructiuni de
comutare (vedere partiala)
Figura 6.46: Diagrama legării la pământ (vedere parţială).

Figura 6.47: Tipuri de stâlpi pentru linia de contact standard tip Re 330 la DB.

Numerele reprezintă următoarele tipuri de stâlpi:

1 stâlpi de suspensie cu consolă simplă;
3 şi 4 stâlpi de suspensie cu consolă dublă în joncţiuni;
5 stâlp median;
6 stâlp de ancorare mediană;
8 stâlpi terminali.
Stâlpii pot fi montaţi pe partea superioară a fundaţiei (Figura 6.48 a), inseraţi în fundaţie (Figura
6.48 b) sau puşi peste un tub (Figura 6.48 c). Lungimea stâlpului depinde de proiectul conexiunii
dintre stâlp şi fundaţie, care trebuie determinată în cursul lucrării de proiectare.

Figura 6.48: Interfaţa dintre stâlpi şi fundaţie, (a) stâlpi montaţi cu buloane, (b) stâlpi inseraţi şi
(c) stâlpi montaţi prin ridicare.

Distanţa dintre axul căii şi faţa stâlpului îndreptate către cale este desemnată ca fiind dimensiunea
TP. Diferenţa de înălţime dintre partea superioară a şinei şi suprafaţa superioară a fundaţiei este
dimensiunea e iar tragerea / ridicarea sau lungimea de inserţie pull-over or insertion length este
dimensiunea E (conform Figurii 6.48).

6.10.3 Geometria stâlpilor

Geometria stâlpilor prezintă stâlpii cu console şi liniile într-un profil transversal la cale şi
determină stabilirea tipului de stâlp. Figura 6.53 prezintă geometria tip a stâlpilor pentru
linia de contact tip Re 330 cu elementele lor de identificare.

6.10.4 Linii transversale de comutare, separatoare pe stâlpi

Fiderii transversali de cale conectează separatoarele la sistemul liniei de contact. Aceşti
fideri ajung direct la joncţiunile liniei de contact, unde comutarea transversală este
amplasată direct adiacent liniei de contact la care urmează să fie conectată (Figura 6.49 a).
Liniile catenare de pe căile care nu sunt amplasate direct la stâlpul pe care este montat
separatorul, sunt conectate la separatoare prin fiderii transversali de cale şi fideri drop
feeds. (Figura 6.49 b). Fiderii transversali la cale sunt adesea montaţi în staţiile cu traverse
elastice.
Amplasarea fiderilor drop trebuie să ţină seama de efectul vântului şi de mişcarea liniei de
contact. Aceşti fideri trebuie să fie alocaţi atunci când se secţionează stâlpii. Separatoarele
cu fiderii lor sunt fixate în amplasamentele joncţiunilor care se pot comuta. Poziţionarea
separatoarelor liniilor de contact pe stâlpi pentru conexiunea grupurilor de circuit din staţii
pot fi alese în cadrul anumitor limite. Traseele scurte ale cablurilor dintre separatoare şi
amplasarea controlului, folosirea comună a canalelor de cabluri şi a presetupelor trebuie
luate de asemenea în considerare.

6.10.5 Determinarea lungimii stâlpilor

Dimensiunea TP trebuie să fie definită înaintea determinării lungimii stâlpului, adică
amplasarea stâlpului în profilul transversal. Stâlpii pull-on, inseraţi şi montaţi trebuie să
fie clasificaţi în profilul transversal cum se arată în Figura 6.48. În final, distanţa verticală
este stabilită între suprafeţele superioare ale pilotului bătut, fundaţia de beton sau tub şi
suprafaţa superioară a celei mai joase şine de pe cea mai apropiată cale, dimensiunea e.
Trebuie asigurată o acoperire cu pământ de 0,5 m grosime pentru stâlpii de beton care sunt
ridicaţi deasupra unui tub sudat la pilotul bătut. Tubul bătut trebuie să se ridice în stâlp cu
cel puţin 0,50 m. Fundaţia pentru stâlpi montaţi cu buloane sau inseraţi trebuie să se
proiecteze la cel puţin 0,2 m deasupra nivelului terenului.
Lungimile stâlpilor trebuie să se conformeze acestor condiţii. Profilul c.f. existent în
respectiva amplasare, firul de contact şi înălţimile sistemului, o extensie a stâlpului Ue
deasupra consolei îmbinării articulate şi orice linie de alimentare pentru tracţiune care
trebuie să fie instalată, vor fi luate de asemenea în consideraţie. Lungimea stâlpului este
ilustrată în Figura 6.50 pentru stâlpii din beton cu fundaţii cu piloţi bătuţi şi în Figura 6.51
pentru stâlpi montaţi cu buloane, cu fundaţii bloc, fiecare într-o curbă a căii. Lungimea
stâlpului pentru stâlpi de beton ridicaţi este însumarea:

Figura 6.49: (a) Diagramă schematică a liniilor separatorului dintre separator şi linia de contact,
(b) linia transversală dintre braţul transversal/suport pentru izolator across track şi stâlpul opus.

- Dimensiunii B pull-over de ridicare,

- Distanţa dintre suprafaţa superioară a fundaţiei şi suprafaţa superioară a şinei e,
- Înălţimea firului de contact CWH,
- Supliment pentru supraelevaţie 2/3 u,
- Înălţimea sistemului şi
- Supraînălţimea stâlpului Ue.

Exemplu: Lungimea stâlpului Mltotal a unui stâlp de beton pentru o linie de contact a DB tip
Re330 trebuie găsită, e = 1,15 care deja a fost stabilită din profilul căii. Supraelevaţia este 0,15 m.
supralungimea overlength Ue 0,30 m
înălţimea sistemului SH 1,80 m
înălţimea firului de contact CWH 5,30 m
supliment pentru supraelevaţie 2/3 u for u = 0,15 m 0,10 m
lungimea stâlpului MlTR deasupra TR. 7,50 m
diferenţa e dintre TR şi suprafaţa superioară a stalpului 1,15 m
dimensiunea de tragere/ridicare pull-over E 0,50 m
lungimea totală a stâlpului Mltotal 9,15 m

Figura 6.50: Dispunerea

stalpilor de beton cu fundatie cu piloti batuti la limita terasamentului si curbelor.
 Figura 6.51: Instalarea unui stalp cu
profil H cu fundatie din beton la limita
terasamentului

Figura 6.52: Dimensiunile pentru fabricarea unei console la DB cu suport de întindere a firului
de contact.
Lungimea stâlpului trebuie să fie mărită pentru a corespunde cu dimensiunea rasterului de 0,25
m, deci mărită la 9,25, pentru a reduce numărul dimensiunilor stâlpului. Dimensiunea e trebuie
corectată corespunzător şi implementată la 1,25 m.

6.10.6 Console
Un program de calcul al consolelor este folosit pentru determinarea tipului de consolă luând în
calcul lungimile tubului şi configuraţia. Este executată o verificare a dimensiunilor după
montarea stâlpului. Calcularea şi fabricarea consolelor se efectuează ţinând cont de toate
deviaţiile care pot apărea în timpul fazei de construcţie.
Datele generale ale liniei de contact, greutăţile specifice, datele privind suportul şi traseul sunt
necesare pentru determinarea tipului de consolă şi calcularea lungimilor nete ale elementului.
Datele generale ale liniei de contact constau în stabilirea secţiunii de tensionare, sistemului,
tipului de izolare, limitele de temperatură, tipului de consolă, forţele de întindere din catenară şi
din firele de contact, şi alte tipuri de conductoare şi cabluri. De asemenea sunt necesare
următoarele date suport: numărul stâlpului, tipul stâlpului, lungimea deschiderii, înălţimea firului
de contact, zigzagul firului de contact si a firului catenarei, distanţa dintre latura stâlpului dinspre
cale şi axul căii, înclinarea stâlpului, raza căii şi declivitatea liniei. Rezultatele sunt prezentate
într-un grafic sau într-un tabel care prezintă dimensiunile pentru fabricarea consolei (Figura
6.52).

Tabelul 6.16: Tipuri de stalpi de beton pentru tipul Re 330 pentru viteze ale vantului de 33 m/s,
raza mai mare de 2000 m
Stâlp Diametrul Tipul Tipurile Tipul Tipul
tubului al stalpului stalpului stalpului stalpului
pilotului batut 1 3,4, 6 5 8

21 R1 NB 2 NB 4 NB 3 NB 5
22 R2 NB 2 NB 4 NB 3 NB 5
23 R3 NB 2 NB 4 NB 3 NB 5
24 R2 NB 2 NB 4 NB 3 NB 5
Model stalp 21 cu Model stalp 22 cu Model stalp 23 cu Model stalp 24 cu

-Linie de contact -Linie de contact -Linie de contact -Linie de contact

-Conductor de retur -Conductor de retur -Conductor de retur -Conductor de retur
pe latura interioara
a stalpului
-Fideri paraleli la -Fideri paraleli -Fideri paraleli -Fider
la capatul stalpului pe latura interioara a pe latura interioara a
stalpului stalpului
-Fider
Figura 6.53: Modele de stâlpi pentru sistemul de catenară standard Re 330.

6.10.7 Selectarea stâlpului şi a fundaţiei

Selectarea tipului de stâlp, configurarea lui şi rezistenţa lui mecanică se efectuează pentru fiecare
amplasament individual al stâlpului. Tabelele de selectare sunt folosite pentru aplicaţiile tip sau
calculele statice pentru amplasările individuale ale stâlpilor (a se vedea clauza 7.5). Tabelul 6.16
prezintă selectarea tipurilor de stâlpi pentru Re 330. Desemnarea tipului de stâlp NB 3 se referă la
aplicarea to unui stâlp de betoane de tipul 3, cum se prezintă în Figura 6.47 pentru liniile noi.

Exemplu: Trebuie instalat un stâlp de beton pentru legarea consolelor duble într-o joncţiune
folosind sistemul catenar Re330, la DB, pe o curbă cu raza căii R = 4000 m fără supraelevaţie. Pe
stâlp este montat un fider paralel de linie la capatul stâlpului în plus faţă de sistemul liniei de
contact. Un pilot bătut, montat cu un tub sudat susţine stâlpul de beton. e = 0,7 m a fost stabilită
din profilul transversal al căii.
Tipul de stâlp este luat din Figura 6.47. În Figura 6.53, modelul stâlpului 21 corespunde criteriilor
din exemplu. Tipul de stâlp Nti 4 este selecţionat cu o dimensiune pull-over E = 0,5 m în Tabelul
6.16 pentru o rază R = 4000 m.

Figura 6.54: Tipuri importante de

fundaţii,
(a) fundaţie pentru stâlpii montaţi cu
buloane, (b) fundaţii bloc pentru stâlpii
inseraţi, (c) fundaţii cu piloţi bătuţi, (d)
fundaţie cu tuburi bătute, (e) încastrare
directă a unui stâlp de beton.
Tipul de fundaţie este determinat de proprietăţile solului, resursele de construcţie şi proiectul
stâlpului. Stâlpii de oţel şi beton cu bază fixată cu buloane necesită bloc de beton sau fundaţii
rotunde sau fundaţii cu piloţi bătuţi cu buloane de ancorare (Figura 6.54a). De asemenea stâlpii
pot fi legaţi la structuri, ca de exemplu tablierele podurilor. Fundaţiile de beton cu pahar acceptă
stâlpi din oţel sau beton care sunt încastraţi în beton sau în piatră concasată după montare (Figura
6.54b). Stâlpii de beton pot deasemenea să fie încastraţi în pământ (Figura 6.54e). De asemenea
ei pot să fie montaţi pe piloţi bătuţi de oţel sau beton şi turnaţi în mortar (Figura 6.54 c). Oţelul
sau tuburile piloţilor bătuţi pot fi de asemenea folosite pentru a susţine stâlpii de beton sau oţel
(Figura 6.54d).
Fundaţiile sunt selecţionate în conformitate cu aplicaţia respectivă, tipul de sol şi sarcina de
încovoiere, conform tabelelor sau, în cazuri individuale, cu ajutorul calculelor statice (a se vedea
clauza 7.5).Diagramele profilului transversal combinat cu profilele longitudinale conferă o
reprezentare clară a dimensiunilor geometrice şi a materialelor care trebuie folosite (Figurile
6.55 şi 6.56).

6.10.8 Traverse elastice

Traversele elastice pot suporta atât greutatea cât şi fixarea sistemului de contact. Firul
deschiderii transversale de mai sus, pus sub tensiune, trebuie să fie configurat conform forţelor
laterale ale firului deschiderii. Firul deschiderii transversal de deasupra este legat la pământ
într-o rază a căii mai mare de 800 m şi este pus sub tensiune într-o rază a căii mai mică de 800
m. Tipul suporţilor firului catenarei este ales în mod adecvat. Secţionarea, dispunerea secţionării
determină izolarea intermediară în partea de jos şi în partea de sus a firului deschiderii
transversale pus sub tensiune. Arcurile de tensionare ale deschiderii transversale sunt folosite
pentru a compensa variaţiile de lungime ale conductorului dependent de temperatură şi
solicitările conductorului asociat. Diferenţele de înălţime ale căii de până la 0,5 m se pot rezolva
prin modificarea înălţimii sistemului. Firele deschiderii transversale mai joase sunt necesare
pentru diferenţe mai mari de înălţime a căii (Figura 6.57).
Din motive de siguranţă, DB asigură cel puţin două traverse elastice. Patru traverse elastice sunt
folosite câteodată, în funcţie de numărul suporţilor şi de lungimea traversei elastice.
 Modul Număr Un Modul Funcţie Număr Un
Funcţie itat module i
Numărul
module NO.A161 eta No,
stâlpului tat AI6I
Fundaţie A1000- 1 Fundaţie A1000- 1
A11 A11
Stâlp B 2200 - 1 Stâlp B 2200 1
B21 - B21
Suportul C 1100- 1 Suportul C1100- 1
firului C1 firului catenar C1
Suportul
catenar C 1200- 1 Suportul
support C I200- 1
firului
supportde C1 firului de C2
contact
Legarea C 1300- 1 contact
Legarea C1300- 1
consolei C301 consolei C301
Grindă RC
attachment G 2210- 1 Grindă RC
attachment G22I0- 1
G2 G2
Suport RC G 2110- 1 Suport RC GS110- 1
G3 G3
Suport FL E 2130- 1 Suport FL E213Q 1
E1 -E1
Pământ c.f. G 1000- 1 Pământ c.f. G1000- 1
G8 G8

Figura 6.55: Profil transversal al liniei duble cu stâlpi individuali.

Figura 6.56: Profilul longitudinal al ancorarii
Figura 6.57: Rezolvarea diferenţelor de înălţime a căii, (a) cu ajutorul înălţimilor diferite
pentru sistem şi (b) prin coborârea firelor deschiderii transversale.

Săgeata firului traversei elastice este dependentă de lăţimea deschiderii traversei elastice şi
de relaţia dintre săgeată şi lăţimea deschiderii traversei elastice, care trebuie să fie între 1/5
şi 1/10.
Stâlpii trebuie să fie montaţi în profilul căii în diagrama profilului transversal şi să fie
determinate lungimile stâlpului. Poligonul arată lungimile firelor pentru traversa elastică şi
permit prefabricarea în atelier. Separatoarele, fiderii care traversează calea şi conductoarele
de ocolire jumpers împreună cu izolatoarele intermediare în conductoarele traversei
elastice apar în diagrama profilului.
Programele configuraţiei ofera o reprezentare a geometriei traversei elastice cerinţele
privind materialele (Figura 6.58). Acest tip de reprezentare simplifică instalarea şi asigură
date privind materialele de reconstrucţie pentru o traversă elastică după eventuala ei
deteriorare.

6.10.9 Traverse rigide

Proiectul modular pentru traverse rigide cu capăt standard şi cadre intermediare este pus în
practică la Calea Ferată Norvegiană Pentru Lung Parcurs (JBV), (Figura 6.59) permite o
configuraţie simplificată. Aceste traverse rigide din cadre cu zăbrele susţin suporţii in staţii
şi pe liniile curente sinuoase, pentru a evita comprimarea fixatorilor firelor de contact.
Deschiderea poate fi pentru un maxim de 9 căi.
Din 1997 JBV a folosit traverse rigide de tip 12 şi 14. Acestea au diferite secţiuni de unghi
şi pot fi selecţionate conform Tabelului 6.17. Traversa rigidă tip 12 este folosită pentru a
asigura deschiderea
 Lungime .............................

Figura 6.58: Profil transversal în gări, cu traversă elastică şi separatoare, fideri transv.căii şi
călăreţi la CF de Stat din Portugalia CP.

Figura 6.59: Traversă elastică la CF de Lung Parcurs din Norvegia JBV.

Tabel 6.17: Tipuri de traverse rigide la CF din Norvegia JBV.
Tip trav rigide 12 14
L trav rigide in m 11 - 28-43
type
Număr linii
mmmrigidmmm 2
33 >2
mmmmmmin in
m
peste două căi cu lăţimea de traversare a deschiderii de până la 33 m, şi traversa rigidă tip
14 pentru mai mult de 2 căi cu lăţimi de traversare a deschiderii variind de la 28 m până la
43 m.
Lungimea traversei rigide rezultă din distanţa dintre centrii stâlpilor care este determinată de
sistemul căii şi este rotunjită până la metru (până la cea mai apropiată valoare). Suporţii
consolei sunt montaţi pe traversa rigidă pentru a susţine consolele standard. Diferenţa de
înălţime a căii este rezolvată prin modificarea înălţimii sistemului la consolă sau prin
schimbarea înălţimii suporţilor consolei de pe traversa rigidă.
Sarcinile radiale în curbe şi lungimea traverselor rigide determină tipurile de stâlpi care
trebuie folosiţi pentru a susţine traversele rigide. Acolo unde sarcinile radiale sunt mai mici de
6000 N şi lungimile traversei rigide mai mici de 30 m, se foloseşte un stâlp cu dublu profil pe
o parte a traversei rigide şi un stâlp cu zăbrele de oţel confecţionat din secţiuni cornier pe
cealaltă parte. Stâlpii din zăbrele de oţel sunt folosiţi pe ambele părţi ale traversei rigide unde
sarcinile radiale sunt mai mari de 6000 N şi traverse rigide mai lungi de 30 m.

6.11 Profile longitudinale

6.11.1 Conţinut
Profilele longitudinale indică conturul înălţimii în zone ca cele de joncţiune, reducerile şi
creşterile înălţimii liniei de contact deasupra sau sub obstacole, linie de alimentare pentru
tracţiune şi dispunerea pendulelor.

6.11.2 Dispunerea pendulelor

Lungimile pendulelor sunt calculate printr-un sistem computerizat folosind următorii parametrii:
- Zigzagul firului de contact b la suport,
- Declivitatea longitudinală a liniei,
- Supraelevaţia căii u,
- Raza căii R,
- Înălţimea sistemului SH,
- forţa de întindere în firul catenarei şi în firul de contact,
- folosirea pendulului elastic şi
- sarcina specifică per unitate de lungime.
Spaţierea pendulelor în deschideri depinde de linia de contact şi de lungimile deschiderii.
Dispunerea pendulelor simple şi a pendulelor elastice poate fi obţinută pentru linia de
contact din sistemul Re 200 din Tabelul 6.18. Distanţa de 9,5 m între pendulele simple este
necesară pentru o deschidere de 75 m (Figura 6.60).
Calcularea pendulelor simple în timpul fazei de proiectare ajută la evaluarea procurării de
materiale ca şi în cazul consolelor. Lungimile exacte ale pendulelor simple pot fi calculate
Tabelul 6.18: Dispunerea pendulelor elastice şi a pendulelor simple la suporţii liniei tip Re
200.
Lungimea Lungimea Numarul de Distanta de la Distanta de la Numarul de
Deschiderii pendulei pendule pendula pendula pendule
in m elastice in m elastice pe elastica la elastica la elastice
suport in m suport pendula ramase in
elastica in m lungimea
deschiderii
Suport A
l = 80 18 4 2,5 3,5 6
l ≥ 79,8 18 4 2,5 3,5 6
l ≥ 71,6 14 2 2,5 2) 6
l ≥ 65,1 12 2 2,5 2) 4
l ≥ 42,5 1) 1) 1) 1) 5

Suport B
l = 80 14 2 2,5 2) 6
l ≥ 79,8 18 4 2,5 3,5 6
l ≥ 71,6 14 2 2,5 2) 6
l ≥ 65,1 12 2 2,5 2) 4
l ≥ 42,5 1) 1) 1) 1) 5

1) Fără pendul elastic

2) Numai două pendule elastice, pendule simple dispuse simetric în punctul suportului

şi fabricate în locul de construcţie după măsurarea poziţiei fitingurilor suportului liniei de

contact.

6.11.3 Reducerea înălţimii firului de contact

Diagramele profilului longitudinal prezintă reduceri ale înălţimii firului de contact în
conformitate cu calculul din clauza 6.8.5. Acestea ilustrează înclinaţiile firului de contact şi
înălţimile sistemului la o scară distorsionată, scara longitudinală 1:2500 şi verticală faţă de cale
1:10 (Figura 6.61). Scara exagerată amplifică efectele săgeţii, înălţimii sistemului şi a
gabaritelor minime.
Săgeata firului de contact aflată sub sarcina gheţii este reprezentată deasupra a patru sau cinci
deschideri adiacente structurii unui pod, pentru a verifica dacă s-au îndeplinit criteriile de gabarit
minim între suprafaţa superioară a şinei şi firul de contact.

6.11.4 Profilul longitudinal al liniei de alimentare pentru tracţiune

Profilul longitudinal pentru liniile de alimentare pentru tracţiune conţine gabaritele până la
structură şi alte echipamente. Similar cu reprezentarea profilului longitudinal, profilele
longitudinale sunt redactate la diferite scări, de obicei la scara 1:500 de-a lungul căii şi 1:100
vertical faţă de cale. Figura 6.62 prezintă un extras dintr-un profil longitudinal.

Figura 6.60: Distanţele şi lungimile pendulei simple în deschidere la tipul Re 200 pentru
pendulele simple care nu pot să conducă curenţii.

6.11.5 Gabaritele minime pentru linii aeriene şi liniile fideri de tracţiune

Gabaritele minime necesare dintre părţile puse sub tensiune ale liniei de contact cum ar fi
liniile de contact, suporţi, separatoare, obiecte terţă parte şi până la gabaritul standard al
liniei sunt dependente de tensiunea de operare. Gabaritele existente trebuie să fie
determinate ţinând cont de temperatură, sarcinile rezultate din gheaţă şi vânt. Dacă liniile
de alimentare pentru tracţiune sunt legate de structurile liniei de contact, atunci ele
constituie o parte a sistemului liniei de contact. Gabaritele minime în conformitate cu EN
50119 sau cu cerinţele operatorilor cum ar fi directiva 997 a CF din Germania, valabile
pentru DB din 1997 şi sunt aplicabile, aşa cum sunt prezentate în Tabelul 6.19.
Gabaritele minime în zone libere în conformitate cu EN 50341-1 şi EN 50341-3-4 se aplică
pentru liniile de alimentare pentru tracţiune care nu sunt conectate la stâlpul liniei de contact,
ci la stâlpi speciali.
Tabelul 6.20 prezintă această situaţie.

Figura 6.61: Extras din reducerea înălţimii firului de contact la DB tip Re 200

6.11.6 Linii de alimentare pentru tracţiune

6.11.6.1Introducere
Liniile de alimentare pentru tracţiune cum ar liniile fider, liniile fider auxiliare, liniile ocolitoare
şi conductoarele curentului de retur sunt toate părţi ale sistemului de tracţiune electrică. Acestea
sunt în mare parte instalate pe stâlpii liniei de contact. Gabaritele minime cerute pentru legarea la
pământ a echipamentului în conformitate cu linia de tensiune şi cu condiţiile climatice.

6.11.6.2Conectarea liniei pe stâlpi

Liniile de alimentare a tracţiunii sunt conectate la un post de secţionare sau la izolatorii de
suspensie din vârful liniei de contact. Dacă există mai mulţi fideri ai liniei de alimentare sunt
legaţi la acelaşi stâlp al liniei de contact, pe stâlp se montează traversele. Traversele
asigură menţinerea gabaritului minim între linie şi stâlp sau până la alte obiecte.
Suporţii secţiunii formează/constituie puncte fixe pe linie şi sunt dotaţi cu seturi de izolatori de
capăt.
Suporţii de capăt pot fi găsiţi la începutul sau la sfârşitul secţiunilor de linie.
Tabelul 6.19 prezintă gabaritul minim până la obiectele aflate în zona deţinută de calea ferată, iar
Tabelul 6.20 prezintă gabaritul aplicabil în cazul în care liniile de alimentare pentru tracţiune sunt
amplasate în zone care nu aparţin operatorului c.f.
Figura 6.62: Extras din profilul longitudinal al liniei de alimentare

6.11.6.3 Verificarea gabaritului

Traseul unei linii de alimentare pentru tracţiune şi montarea ei la suporţi determină
geometria liniei şi a suporţilor. Variaţiile de temperatură, acţiunile vântului şi sarcinile
rezultate din încărcările cu gheaţă induc anumite poziţii ale conductorului care pot să nu
producă violări ale gabaritului minim dintre diferitele conductoare sau conductoare şi
diferite alte obiecte. Gabaritele acceptabile trebuie să fie verificate în cazul celor mai
 nefavorabile temperaturi şi încărcări ale conductorului.
De exemplu, la DB se consideră o temperatură maximă a conductorului de 80ºC pentru
fider, fiderul auxiliar şi liniile de ocolire. Acţiunea vântului cu presiunea specificată
produce o oscilare a conductoarelor măsurată prin unghiul φ de la axele verticale. Atunci,
poate fi determinat coeficientul k din EN 50 341-3-4 [6.12] Tabelul 5.4.3/DE.2, ceea ce

Tabelul 6.19: Gabaritul minim de la diferitele obiecte până la componentele aflate sub tensiune
aparţinând liniei de contact la Căile Ferate din Germania Directiva 997 [6.11], tensiune AC 15 kV.
DE ATASAT TABEL PAG 330

1) exterior, proprietate DB 2) proprietate DB, 3) pt. Re 75 până la Re 200, 4) pt.Re 250 până la Re 330 ,
5) poate fi redus la 0,6 m în anumite circumstanţe, 6) până la componenta, 7) până la axul liniei

este folosit pentru a calcula gabaritul minim cerut în zona mediană. În cazul acţiunii vântului,
este necesar să fie luate în considerare numai săgeţile care apar în cazul unei temperaturi a
conductorului de 40° C. Verificarea gabaritelor dintre conductoarele adiacente, până la pământ,
sau până la alte obiecte aflate sub sau aproape de linie, este necesară şi pentru săgeţile şi poziţia
conductorelor care pot să apară în cazul acestor temperaturi şi sarcini ale conductoarelor. De
exemplu, se verifică gabaritele dintre conductorul de retur şi echipamentul de ancorare rigidă a
liniei de contact. Se aplică următoarele condiţii:
- Gabaritul considerat acceptabil trebuie să fie verificat până la poziţia conductorului, atât în
condiţii de
Tabel.................................

atmosferă liniştită cât şi în situaţia când oscilează, cu rezultate până la cea mai apropiată
proximitate.
- Directiva 997 [6.11] a Căilor Ferate din Germania cere un gabarit minim de 500 mm pe
verticală şi 1250 mm pe orizontală dintre dispozitivele de prindere ale conductoarelor de retur şi
părţile aflate sub tensiune ale liniilor fider. Mai mult decât atât, trebuie respectat un gabarit de
cel puţin 300 mm în situaţiile în care conductorul de retur se apropie pe termen scurt de părţile
aflate sub tensiune. Tipul conductorului şi rezistenţa sa la întindere trebuie alese cu mare grijă
pentru a asigura respectarea cerinţelor din Tabelul 6.21, care corespunde EN 50 119, Tabelul
5.9, specifică gabaritele în condiţii statice şi dinamice depinzând de tensiunea de alimentare.
Pentru un curent alternativ de CA 15 kV se aplică o valoare de 100 mm. Conform EN 50122-1,
trebuie menţinut un gabarit minim de 3,0 m până la clădiri şi unul de 2,5 m până la copaci sau
tufişuri, în orice condiţii. În cazul conductoarelor de curent de retur, se aplică aceleaşi cerinţe ca
cele între suprafaţa fixă şi conductoare, pentru conductoarele aflate sub tensiune, conform cu EN
50 122-1.
- În condiţiile in care se aplică la DB pentru reţeaua liniei de contact, se consideră o temperatură a
conductorului de 60°C, în condiţii climatice fără vânt, pentru conductoarele 40-AL1 cu săgeată,
cu o rezistenţă la întindere de 20 N/mm2 şi o temperatură de 40ºC, în condiţii de balans, cu un
unghi de oscilaţie de 65º.
- Conductorul de retur poate face o săgeată sub înălţimea firului de contact în vertexul curbei de
deformaţie. Gabaritul specific dintre componentele active ale liniilor de contact trebuie să fie
conform cu Tabelul 6.19 care prezintă lista gabaritelor stipulate pentru instalaţiile folosite la DB,
în conformitate cu Directiva lor 997 [6.11].
 Figura 6.63: Vedere de sus asupra părţii terminale a liniei de contact şi a conductorului pentru
curentul de retur deviat. Unde:
TPA distanşa dintre latura spre cale a stâlpului A şi axul căii în m,
TPB ca mai sus pentru stâlpul B,
DA Diametrul stâlpului A la înălţimea punctului de suspensie a conductorului cu curent de
retur,
DB ca mai sus pentru stâlpul B,
b deplasarea laterală a firului de contact a unei linii de contact terminale în m,
kR distanţa axului conductorului de curent de retur până la conexiunea liniei de contact la
stâlpul A în m, kR = DA /2 + T,
T lungimea traversei în m,
I lungimea deschiderii între stâlpii A şi B în m,
a distanţa de la axul stâlpului A la punctul de verificare în m,
unde a măsoară spre capătul părţii active/sub tensiune a izolatorului.

Verificarea gabaritelor minime este efectuată în următoarele etape:

- Determinarea punctului a a celui mai mic gabarit dintre conductorul cu curent de retur şi
ancorările rigide ale liniei de contact;
- Determinarea poziţiei punctului de verificare, adică la poziţia a;
- Determinarea poziţiei axului conductorului cu curent de retur la poziţia a;
- Calculul săgeţii conductorului cu curent de retur fRC la punctul a;
- Calculul gabaritului spaţial RRC-CA dintre punctele de oscilaţie a conductorului cu curent de
retur şi punctul a.
Figura 6.63 prezintă dispunerea conductorului de curent de retur şi ancorările rigide ale liniei de
contact, vedere în plan. Figura 6.64 prezintă secţiunea AA.
Săgeata conductorului cu curent de retur fRL, în punctul a, văzută de la suportul A, pentru curentul
de retur se obţine în conformitate cu (5.34) şi (5.36),
Figura 6.64: Secţiunea AA a liniei de contact deviată cu conductor cu curent de retur în
punctul a. Unde (toate dimensiunile în m):
RCA conductor de retur deviat,
RC axul conductorului de retur,
RCR poziţia de repaus a conductorului de retur,
CA firul catenarei,
CW firul de contact,
RRC-CA gabarit spaţial între linia cu conductor de retur şi firul catenarei,
Z RC-CA distanţa verticală între linia cu conductor de retur şi firul catenarei,
Z RC-RA distanţa verticală între axul liniei cu conductor de retur şi linia cu conductor de
retur deviat;
Y RC-CA distanţa orizontală dintre linia cu conductor de retur şi firul catenarei,
Y RC-RA distanţa orizontală dintre axul liniei cu conductor de retur şi linia cu conductor
de retur deviat,
z RC-TR distanţa verticală dintre axul liniei cu conductor de retur şi TR, (TR = suprafaţa
superioară a şinei)
fRC săgeata liniei cu conductor de retur la  = 40°C în punctul a,
ΦR unghiul deviaţiei liniei cu conductor de retur în grade.
Distanţele Z RC-RA şi Y RC-RA rezultate in punctul a (Figura 6.64)

Săgeata conductorului cu curent de retur fRC la punctul a este calculată pentru diferite
înălţimi ale punctului suport din (5.37)
 h RC este diferenţa de înălţime dintre punctele de suspensie ale conductorului cu curent de
retur la stâlpul A şi la stâlpul B. Rezultă pentru z RC-RA şi y RC-RA

Figura 6.65: Vedere laterală a liniei de contact terminală linie de contact de retur.

Pozitia in spatiu a cablului purtator si punctul de verificare a cu referire la stalpul A, conform

figurii 6.65 rezulta urmatoarele formule:

si

unde kR =DA/2 + T. T =0 si kR =DA/2 conectarea conductorului de retur direct la stâlp. Distanţa în

spaţiu R RC-CA în punctul a este

Aceasta trebuie să fie mai mare decât gabaritul minim s:

Exemplu: Gabaritul dintre conductorul curentului de retur şi catenara ancorat se află la a.

1. Date iniţiale:
Tipul conductorului cu curent de retur 240-E-A1-DIN 48 201
Forţa de întindere a conductorului cu curent de retur sH 20 N/mm2
Lungimea deschiderii l dintre stâlpii A şi B 65 m
Poziţia punctului de verificare a 25 m de la stâlp A
Punctele de suspensie a conductorului cu curent de retur: inaltime egala
Săgeata maximă fRC max40 1,87 m
Lungimea transversală/traversă T a conductorului cu curent de 0,55 m
retur
Săgeata maximă f CAmax40) a cablului purtator pentru tipul Re 200 0,739 m
văzut de la un punct mai înalt al suportului

Tip de stâlp: stâlp de beton NB 4

Planurile de situaţie geometrice corespund figurilor de la 6.62 la 6.65 cu: ZCAA-TR = 6,70 m, ZCAB
-TR = 7,30 m, ZRCA-TR = ZRCB-TR = 7,10 m, DA/2 = 0,15 m, TPA = TPB = 3,60 m.

2. Calculul distanţelor YRC-CA and Z RC-CA

3. Calculul gabaritului minim dintre firul catenarei şi conductorul cu curent de retur

Cu gabaritul minim S = 0,30 m care trebuie respectat, rezultă că S < RRC-CA

Nu intervine nici o modificare a gabaritelor minime dacă sunt respectate toleranţele de construcţie.
Dacă gabaritul minim este modificat, este posibil să se mărească înălţimea instalaţiei
conductorului cu curent de retur sau să se folosească o consolă/brăţară mai mare. Conductorul cu
curent de retur este în mod normal instalat la înălţimea firului catenarei. Conductorul cu curent de
retur este legat la o traversă sau la un stâlp atunci când catenarele finale sunt poziţionate spre
ancoră sau cu un cablu de ancoră centrat. În acest context, verificările gabaritului pentru fider şi
liniile cu fider auxiliar sunt executate pentru alte obiecte. Gabaritul RRC-CA trebuie să fie
reverificat dacă se modifică geometria locală.

6.12 Documentele proiectului

Documentele proiectului includ toate informaţiile necesare pentru: aprobări, procurarea
materialelor, implementarea construcţiei şi inspecţii. Acestea sunt, în detaliu, următoarele:
- Liste conţinut,
- Liste de modificări,
- Aprobări pentru construcţie,
- Raporturi explicative cu instrucţiuni pentru construcţii montaj,
- Diagrame cu linia de contact, scheme cu modificări, scheme de împământare, scheme cu
lungimea cablului pentru controlul la distanţă a separatoarelor,
- Schemele profilului transversal, ca de exemplu: schemele profilului transversal al căii,
poligoane pentru deschideri transversale,
- Profile longitudinale, ca: reducerile înălţimii liniei de contact, schemele privind înălţimea
liniei,
- Proiecte privind structurile cu desene şi calcule, dacă sunt necesare, şi
- Listă de materiale care include stâlpi şi masa fundaţiei.

Obiectivul raportului explicativ este de a stabili problemele fundamentale ale proiectării şi

ipotezele referitoare la proiect, pentru a-l informa pe expert şi respectivul şef de şantier în
ceea ce priveşte problemele configuraţiei. Astfel, pot fi evitate pierderile de informaţii în
timpul remiterii proiectului de construcţie.
Raportul explicativ conţine cerinţele tehnice, documentele de proiectare, instrucţiunile
tehnice pentru echipament şi aprobările necesare pentru implementarea proiectului.
Cerinţele tehnice pentru configuraţia liniei de contact se găsesc în Secţiunea 6.2.2. dacă
configuraţia este bazată pe un proiect standard, atunci cerinţele tehnice sunt definite înainte
şi este suficient să se stabilească tipul liniei de contact. Documentele de proiectare care
corespund clauzei 6.2.3, constituie baza configuraţiei şi trebuie să fie citate. Rapoartele, ca
de exemplu cele de inspecţie şi alte rapoarte de control care conţin informaţii relevante
planului de situaţie a sistemului, trebuie de asemenea să fie listate.
Instrucţiunile tehnice privind echipamentul din proiect sunt subdivizate în: stâlpi,
elementele deschiderii transversale, linie de contact, linie de alimentare pentru tracţiune,
sistemul de curent de retur, împământarea căii ferate şi măsurile de protecţie, precum şi
gabaritul profilului. Structurile speciale cu notele de calcul şi desenele sunt de asemenea
necesare.
Descrierea subsolului pe baza unor cercetări privind subsolul existent şi tipul de fundaţie
trebuie incluse în instrucţiunile tehnice din proiectul de construcţie. Orice fundaţii speciale
trebuie să fie listate în proiectul de construcţie. Schemele liniei de contact formează
raportul explicativ. Schemele de împământare, de modificare şi profilele transversale şi
longitudinale trebuie să fie anexate proiectului, deoarece este nevoie de acestea.
Listele cu materiale care includ stâlpii şi masa fundaţiei la DB, constituie baza pentru
construcţia-montaj a instalaţiei liniei de contact şi prin urmare pentru inventarul de piese de
schimb. Este eficient să se folosească bazele de date pentru a administra toate datele
proiectului care pot de asemenea să-l ajute pe operator să execute întreţinerea şi să
efectueze mai rapid reparaţiile eventualelor defecte.

6.13 Configuraţia asistată de calculator

6.13.1 Obiectiv
Metodele de configuraţia asistată de calculator sunt din ce în ce mai folosite. Acestea fie
folosesc programe pentru a susţine fazele individuale ale configuraţiei sau un proces
 integrat cu un computer. Folosirea modulelor interactive este avantajoasă. Structura şi
metoda de operare a configuraţiei interactive folosind computere este explicată utilizând
exemplu sistemului de programe SICAT MASTER® [6.13] dezvoltat de Siemens. Lucrarea
de configurare bazată pe procesul SICAT MASTER® permite ca toate procesele lucrării să
fie executate interactiv cu computerul. Principalele puncte sunt următoarele:
- Procesarea instalaţiei electrice şi calculele aferente,
- Pregătirea schemelor,
- Selectarea materialelor şi
- Implementarea fără redundanţă şi administrarea modificărilor.

Figura 6.66: : Structură modulară a

SICAT MASTER®.

Procesarea sistemelor pentru ambele staţii şi linia curentă cu diferite cerinţe şi parametri
tehnici este posibilă.

6.13.2 Structură şi module

Programul SICAT MASTER® constă în diferite module (Figura 6.66) care sunt legate
sistematic unul cu celălalt. Cei mai importanţi moduli sunt următorii:
- Achiziţia, administrarea şi furnizarea de date globale,
- Înregistrarea planului de situaţie al căii,
- Diagrama circuitului liniei de contact,
- Instalaţia electrică (Figura 6.67),
- Reducerea înălţimii echipamentului liniei de contact (Figura 6.68),
- Tipuri de material şi cantităţi şi
- Selectarea elementelor şi listele de capacităţi.

6.13.3 Managementul datelor

Datele de proiectare pentru linia de contact şi datele globale specifice proiectului sunt ţinute
în programul SICAT MASTER®. Configuraţia începe cu definirea datelor globale specifice.

Figura 6.67: Introducerea elementelor liniei de contact în reprezentare la scală

distorsionată.
 Figura 6.68: Fereastră interactivă pentru reducerea înălţimii liniei de contact.

Figura 6.69: Structura ierarhică a elementelor liniei de contact.

Datele de sistem specifice proiectului sunt generate în timpul lucrării de configurare.

Sistemul administează ambele categorii de date în baze de date separate. O nouă bază de
date pentru proiect este creată pentru fiecare proiect în parte.

6.13.4 Hardware şi software

Sistemul funcţionează pe o platformă PC. Este suficient un computer standard de mare
performanţă pentru aplicaţiile grafice. Programele CAD ca de exemplu AutoCAD sunt
recomandate pentru procesarea grafică şi pentru ceea ce se face la ploter. Limbajul de
programare orientat pe obiect C++ s-a dovedit eficient pentru dezvoltarea sistemului. Linia
de contact este prezentată ca un sistem complet în calculator într-o ierarhie a claselor de
obiecte (Figura 6.69). Structura de funcţiune a grupului descrisă în clauza 4.7 formează
baza acesteia. Un filtru import/export pentru dosarele DXF asigură interfaţa grafică a
sistemului. Acest format grafic este folosit pe scară largă şi poate fi importat şi exportat la
aproape toate sistemele CAD.

6.13.5 Aplicaţii
Structura sistemului de programe corespunde fazelor proiectului prezentat în Figurile 6.1 şi
6.2. Procesarea modulelor consecutive individuale obligă pe inginerul proiectului să
folosească procese standard, care asigură o calitate uniformă a proiectului. Flexibilitatea şi
uşurinţa de folosire a sistemului aduce beneficii considerabile în ceea ce priveşte economia
de timp şi de costuri, în special în timpul modificărilor specificaţiilor proiectului, cum ar fi
de exemplu planul de situaţie al căii şi amplasării semnalelor.
Toate documentele de configuraţie şi o bază de date completă pentru sisteme, care pot fi
folosite pentru întreţinere trebuie să fie disponibile la terminarea lucrărilor de configuraţie.
6.14 Referinte
7Structuri cu secţiune transversală, stâlpi şi fundaţii

7.1 Ipoteze de încărcare

7.1.1 Introducere
Liniile de contact sunt supuse diferitelor încărcări. Greutăţile proprii de la conductoare, fitinguri,
izolatoare şi suporţi acţionează permanent şi pot fi determinate cu exactitate din datele şi
dimensiunile tehnice. De asemenea, acţionează şi forţele de întindere ale conductoarelor. Totuşi,
acestea depind de temperatura conductorului în cazul instalaţiilor fără întindere automată.
Dacă nu sunt instalate în tunele sau alte zone protejate, liniile de contact sunt expuse
intemperiilor şi ocazional suportă încărcări suplimentare mari datorate acţiunii vântului asupra
conductoarelor şi componentelor structurale, precum şi depunerii gheţii pe conductoare. Aceste
încărcări pot fi determinate prin evaluări statistice ale condiţiilor meteo pe termen lung. Vântul şi
gheaţa sunt variabile distribuite aleatoriu; frecvenţa apariţiei lor poate fi descrisă de legile
probabilisticii [7.1]. În timpul construcţiei şi întreţinerii, liniile de contact pot fi supuse
încărcărilor suplimentare care trebuie susţinute de structuri, pentru a asigura siguranţa personală.
Specificarea încărcărilor de proiectare include un factor suplimentar pentru încărcările de
construcţie şi întreţinere.
7.1.2 Încărcări permanente
Greutăţile proprii ale structurilor, fitingurilor şi conductoarelor actionează vertical, iar
încărcările care rezultă din forţele de întindere ale conductoarelor acţionează orizontal în cazul
punctelor de fixare la nivel. Greutăţile proprii sunt independente de temperatura conductorului şi
rezultă din dimensiunile instalaţiei. În timpul duratei de viaţă a unei instalaţii, acestea variază
numai din cauza uzurii firului de contact. Forţele de întindere ale conductorului sunt mai mult
sau mai puţin constante în cazul firelor de contact şi de catenară cu întindere automată. În cazul
firelor şi conductoarelor cu ancorare rigidă, acestea depind de temperatura conductorului care
variază ca o funcţie a temperaturii ambientale, încărcărilor curente şi încărcărilor gheţii, dacă
există. Calculul de rezistenţă trebuie să ia în considerare forţele de întindere maxime generate.
Încărcările verticale rezultă din (a se vedea clauza 5.1.3.2)

unde li şi li+1 sunt lungimile deschiderii adiacente la suporţi, NNi este înălţimea suporţilor, iar H
este forţa de întindere orizontală a conductorului.Forţa de întindere orizontală a conductorului
rezultă din efortul de întindere al conductorului şi secţiunea transversală. Acestea determină de
asemenea încărcările orizontale la suporţi în conformitate cu condiţiile geometrice. Determinarea
acestor componente este analizată în clauza 5.1.3.2. Pentru un suport cu lungimi ale deschiderii
adiacente li şi li+1 având raza liniei R, rezultă următoarele:
FHi=H[(li+li+1)/(2R)+(bi–bi-1)/li+(bi–bi+1)/li+1] (7.2)

Valorile bi reprezintă zigzagul orizontal la suporţi.

7.1.3 Încărcări variabile

7.1.3.1 Generalităţi
Încărcările variabile datorate condiţiilor climatice sunt adăugate la încărcările permanente.
Toate liniile de contact sunt expuse vântului în zone deschise. În multe regiuni, inclusiv Europa
Centrală şi de Nord, în Rusia, China de Nord, Japonia şi America de Nord, depunerea gheţii pe
conductoare apare pe lângă acţiunea vântului. Condiţiile climatice extreme duc la încărcări
maxime ale liniilor de contact.

7.1.3.2 Încărcări datorate vântului

Încărcările din vânt sunt determinate de vitezele vântului care variază în funcţie de timp şi
locaţie. Viteza vântului creşte cu înălţimea deasupra solului în conformitate cu:

(7.3)
unde h este înălţimea deasupra solului, α este parametrul de rugozitate, iar v10 este viteza
vântului de referinţă la 10 m deasupra solului. Vitezele meteorologice ale vântului pot fi
evaluate conform standardului [7.1] care se aplică liniilor de transmisie şi care fac diferenţa între
patru categorii de teren:
- Categoria A: suprafeţe de apă extinse în direcţia vântului, zone plane de coastă şi deşert.
- Categoria B: teren deschis cu foarte puţine obstacole, e.g. ferme cu puţini copaci şi clădiri.
- Categoria C: teren cu numeroase obstacole mici precum gard viu, copaci şi clădiri.
- Categoria D: zone suburbane cu densitate de clădiri mai mare sau mai mică şi /sau mulţi
copaci.
Pentru aceste categorii de teren, exponentul α poate fi considerat 0,12; 0,16; 0,22 şi respectiv
0,28 [7.1]. Ecuaţia (7.3) se aplică valorilor medii ale vitezelor vântului cu o medie calculată de
peste 10 min sau 1 h. Pentru determinarea vitezelor vântului de proiectare pe regiuni, vedeţi
[7.2].
În practică, proiectul instalaţiilor liniei de contact se referă la standardele pentru liniile de
transmisie şi construcţii civile. Figura 7.1 descrie regiunile cu vânt şi vitezele de referinţă ale
vântului pentru Germania, în conformitate cu [7.3]. Germania este împărţită în patru regiuni cu
vânt. Vitezele vântului se referă la o perioadă medie de 10 min. şi o perioadă de revenire de 50
ani. Vitezele vântului de proiectare vR rezultă din aceste ipoteze de bază. La proiectare, se face
diferenţa între încărcările care nu trebuie să aibă nici un efect asupra exploatării trenurilor şi
încărcările în condiţii extreme care nu trebuie să producă daune la suporţi.
 Figura 7.1: Harta cu vânt pentru
Germania conform cu ENV 1991-2-4

Vitezele de referinţă ale vântului

Regiunea 1 24 m/s

Regiunea 2 28 m/s

Regiunea 3 32 m/s

Regiunea 4 33 m/s

Aceasta se aplică în special în zonele unde apar vânturi foarte puternice, de exemplu uragane. Ca
un exemplu, DB AG (Căile Ferate din Germania) au proiectat liniile de contact pentru reţeaua
clasică astfel încât să garanteze exploatarea nerestricţionată până la 26 m/s. În zonele de coastă
unde se prevăd viteze mari ale vântului, se utilizează o valoare de 29 m/s. Pentru liniile de mare
viteză care circulă parţial pe viaducte înalte, se utilizează o valoare de 37 m/s. Pe baza vitezelor
de proiectare ale vântului VR, presiunea aerodinamică a vântului este dată de
q0 =  /2  vR2 (7.4)

unde γ este densitatea aerului de 1,25 kgm-3 în majoritatea cazurilor.

Presiunea vântului determină încărcările din vânt asupra componentelor structurale precum
conductoare, console şi stâlpi. Încărcarea din vânt asupra deschiderii unei linii de contact cu
lungime l pe fiecare suport adiacent este:

unde cw este coeficientul de rezistenţă de la 1,0 până la 1,2 pentru conductoare (a se vedea
Tabelul 5.7), d este diametrul conductorului, iar / este lungimea deschiderii. Unghiul ψ
corespunde liniei, pentru ψ = 90°, direcţia vântului este perpendiculară pe linie. Încărcarea
vântului, conform cu (7.5), acţionează direct asupra conductoarelor. Pentru a determina
acţiunea totală a vântului asupra unui suport, încărcările din vânt de la deschiderile adiacente
sunt însumate geometric. Încărcarea vântului la suporţi, în special la stâlpi, acţionează în
direcţia vântului în centrul de gravitate al stâlpului şi este dată de:

Tabel 7.1: Vitezele vântului în m/s pentru proiectarea instalaţiilor liniei de contact DB AG în
comparaţie cu valorile standardelor de proiectare.
Exploatare EN 50341-3-4 ENV 1991-2-
DB stâlpi conductori 4
Germania de Sud 26 30 26 24
şiCentrală
Câmpiile din 29 34 29 28
Germaniei
nordul rman
Zona de coastă 32 — 32
Elevaţii peste 37 43 37
100 m

unde A este zona totală prevăzută a stâlpilor sau secţiunilor de stâlpi. Coeficientul de rezistenţă
cw depinde de proiectul stâlpului. În cazul stâlpilor din oţel cu zăbrele, coeficientul variază
într-o gamă largă în funcţie de raportul de soliditate, i. e. parte din zona cu secţiuni de oţel
raportată la zona totală (a se vedea [7.2]). Pentru aplicaţiile practice ale liniei de contact, se pot
adopta valorile prevăzute în Tabelul 5.7.
Multe standarde conţin informaţii despre vitezele vântului şi forţele de vânt corespunzătoare.
Standardul european ENV 1991-2-4 pentru acţiunea vântului şi EN 50 341-1 combinate cu EN
50341-3-4 sunt considerate relevante în acest caz. Trebuie menţionat că, în conformitate cu EN
50 341-3-4, presiunea vântului asupra stâlpilor si conductoarelor diferă cu un factor de 0,75.
Aceasta se datorează reacţiei reduse a conductoarelor la rafale de vânt scurte. Numai rafalele
de vânt cu o durată mai mare de 30 sec produc o forţă echivalentă pe suporţi în comparaţie cu
stâlpii la care rafalele de vânt de câteva secunde produc o reacţie completă. Prin urmare,
Tabelul 7.1 prezintă şi date folosite pentru verificarea fiabilităţii operaţionale în Germania. În
standardele europene pentru liniile de contact aeriene, se specifică încărcările specifice
datorate vântului.

7.1.3.3 Încărcări datorate gheţii

Încărcările datorate gheţii cu caracteristici diferite apar pe conductoare şi stâlpi. Cu excepţia câtorva
instalaţii expuse, numai depunerea gheţii pe conductoare poate crea condiţii de restricţii în
funcţionare şi încărcări suplimentare, mai ales acele depuneri de gheaţă din precipitaţii caracterizate
prin densitate mare şi aderenţă ridicată. Ploaia îngheaţă pe conductoare la temperaturi de circa 0°C
şi, în funcţie de durata condiţiilor meteo nefavorabile, se formează gheaţă sub formă de cilindru.
Gheaţa transparentă sau opacă, are o secţiune transversală aproximativ circulară şi, având mare
densitate, aderă la conductor. O astfel de depunere de gheaţă poate împiedica contactul dintre
pantograf şi firul de contact. În cazul instalaţiilor cu întindere automată, săgeţile cresc considerabil şi
împiedică funcţionarea.
Ca şi în cazul încărcărilor de vânt, încărcările datorate gheţii urmează regulile statistice care sunt
prezentate în detaliu la [7.2]. Pentru proiectarea cu privire la încărcările datorate gheţii, se face
deseori referire la cerinţele pentru liniile de transmisie aeriene. Conform cu standardul german [7.4],
încărcările gheţii proiectate ar fi:

G’ice = (5+ 0,1d) in N/m, (7.7)

unde d este diametrul conductorului în milimetri. Pentru Germania, perioada de revenire a acestor
încărcări cu gheaţă se poate evalua la câţiva ani [7.5]. DB AG îşi proiectează liniile de contact
folosind jumătatea valorii care rezultă din (7.7), din cauza încălzirii curente a conductoarelor şi a
efectului de curăţire a gheţii produs de funcţionarea pantografului sub firul de contact. Totuşi,
depunerea gheţii s-a produs pe scară largă în reţeaua DB AG pe perioade lungi şi a împiedicat în
mod substanţial funcţionarea. În cazul liniilor de contact cu întindere automată, aceasta se datorează
creşterii considerabile a săgeţilor şi nu suprasarcinilor mecanice.

7.1.3.4 Acţiunea simultană a vântului şi gheţii

Acţiunea vântului asupra conductoarelor acoperite cu gheaţă măreşte încărcarea mecanică asupra
conductoarelor şi suporţilor şi trebuie luată în considerare când formarea gheţii este intensificată de
acţiunea vântului, vezi [7.2]. În cazul liniilor de contact, acţiunea vântului şi a gheţii se ia în
considerare când este necesar, combinând încărcarea gheţii cu o încărcare a vântului redusă la
jumătate din încărcarea fără gheaţă (vezi clauza 7.8.2.3).

7.1.4 Încărcări datorate construcţiei şi întreţinerii

În timpul construcţiei şi întreţinerii unei linii de contact apar încărcări suplimentare datorate reviziei
liniei, ancorării temporare şi fixării dispozitivelor precum şi operaţiunilor de întindere a
conductoarelor. Aceste încărcări suplimentare trebuie de asemenea luate în considerare la
proiectarea unei instalaţii. Stâlpii, consolele şi traversele de stâlpi trebuie verificate pentru o
încărcare verticală de 1,5 kN, produsă de revizorul de linie care acţionează din cea mai nefavorabilă
poziţie.

7.2 Echipamente de susţinere transversală şi stâlpi

7.2.1 Echipamente de susţinere transversale

7.2.1.1 Tipuri de echipamente de susţinere
Din această categorie fac parte consolele cu diferite structuri, inclusiv console peste câteva
linii, deschideri transversale flexibile şi traverse rigide. Secţiunea 4.2 ilustrează proiecte
curente ale acestor componente şi funcţiile lor în cadrul liniei de contact aeriene. În general,
acestea se folosesc pentru a susţine echipamentul liniei de contact, pentru a fixa poziţia
laterală a firului de contact şi a firului de catenară şi pentru a transfera în mod corespunzător
încărcările care acţionează asupra echipamentului liniei de contact aeriene către stâlpi.

7.2.1.2 Console pivotante

Design-ul cel mai frecvent folosit pentru suporţii individuali la o instalaţie a liniei de contact
aeriene sunt consolele pivotante cu secţiune tubulară. Acestea sunt fixate de stâlpi, clădiri
sau alte structuri şi pivotează pe o axă verticală. Consolele fixate rigid de stâlpi nu mai sunt
utilizate pentru instalaţiile noi. Totuşi, acestea se mai găsesc în exploatare. Figura 4.28
ilustrează un tip de consolă cu clemă pivotantă pe firul catenarei care este fixat de tubul
consolei.

Figura 7.2: Consolă

pentru două linii de
contact cu troleibuz

Pe lângă susţinerea firelor de catenară, acestea asigură racordarea cu partea superioară a tubului
sau cu partea superioară a cablului de ancorare. La acest tip de design apar în principal forţe de
întindere la partea superioară a tubului, permiţând în mare măsură folosirea cablurilor în locul
tuburilor. În principal forţele axiale formează încărcările elementelor structurale ale consolei
pentru aceste tip de design. Consola prezentată în Figura 4.31 foloseşte o clemă a firului de
catenară care se deplasează de-a lungul părţii superioare a tubului. În consecinţă, momentele de
încovoiere apar la partea superioară a elementului de ancorare, necesitând o evaluare adecvată.
Elementele de catenară eficiente din punct de vedere mecanic constau în tuburi de oţel, fire din
aliaj de oţel sau cupru, tuburi de aluminiu şi bare sau tuburi din material plastic armat cu fibră de
sticlă care sunt folosite ca izolatoare. Design-ul şi geometria, precum şi magnitudinea şi direcţia
forţelor de acţionare stau la baza determinării şi analizei secţiunilor transversale a elementelor
împreună cu materialele utilizate.

7.2.1.3 Console peste linii

Dacă suporţii se pot instala doar pe o singură parte a liniilor, consolele peste mai multe linii
reprezintă o alternativă viabilă. Diferite tipuri de console pentru mai multe linii sunt folosite în
exploatare. Desenul din Figura 4.33 prezintă un braţ de consolă alcătuit din două canale în formă
de U conectate faţă în faţă sau un tub pătrat. După cum se arată în Figură, braţul consolei este
fixat de stâlp printr-o balama şi preia încărcările verticale cu consolele pivotante ataşate. Sarcinile
verticale sunt susţinute de cabluri de ancorare tip funie dispuse oblic între braţul consolei şi stâlp.
Consolele peste mai multe linii realizate din secţiuni tubulare din plastic (GRP) dispuse în paralel
sunt adesea adoptate pentru instalaţiile de tranzit în masă. Aceste console sunt folosite pentru a
susţine bridele liniilor de contact cu troleu (fără un fir de catenară continuu) sau liniile de contact
cu troleibuz. (Figura 7.2).
Cablurile de ancorare de tip funie aranjate oblic sunt de asemenea folosite în aceste cazuri pentru
a susţine sarcinile verticale. Spre deosebire de liniile ferate principale, componentele de plastic
sunt folosite pentru a asigura izolarea, ceea ce face ca izolatorii separaţi să fie inutili. Frecvent,
aceste instalaţii sunt alimentate în curent continuu 600 V sau 750 V.
Consolele peste mai multe linii trebuie să susţină încărcări verticale şi orizontale ale
echipamentului liniei de contact. Lungimea acestora trebuie limitată la aproximativ 10 m din
cauza dificultăţilor de construcţie şi întreţinere.

Figura 7.3: Traversă cu zăbrele din

aluminiu (Foto: Miiller-Gerlach).

7.2.1.4 Echipament de susţinere transversal flexibil

Echipamentul de susţinere flexibil pentru liniile de contact pot aduce avantaje în zone precum
staţiile cu mai mult de două fire paralele, deoarece nu este necesar spaţiu pentru instalarea
stâlpilor între linii. Suporţii individuali pot fi dispuşi în interiorul deschiderii transversale după
cum e cazul. Acesta reprezintă un avantaj în special pentru montarea instalaţiilor electrice la
capetele staţiei cu mai multe macaze. Aceste tipuri de traverse elastice au ajuns la lungimi de
până la 80 m.
În practică, acestea trebuie limitate la 40 m din cauza aspectelor operaţionale şi de întreţinere.
Figura 4.34 arată principiile de dispunere. Sarcinile verticale care rezultă din încărcările
individuale ale liniilor de contact sunt susţinute de cablurile traversei elastice, iar fixarea
orizontală este susţinută de cablurile deschiderii transversale. Cablurile de sus susţin sarcinile
orizontale care rezultă din fixarea cablurilor purtătoare ale catenarei iar cele de jos susţin
cablurile liniilor de contact.
Cablurile traversei elastice şi ale deschiderii transversale conectează liniile de contact în mod
mecanic. Orice alte mişcări sunt transferate între linii. Acest lucru nu este de dorit la traficul de
mare viteză. În consecinţă, ghidul DB Gbr 997.0101 [7.6] recomandă stâlpi separaţi pentru
fiecare fir de pe liniile de mare viteză DB. Aceste ghiduri au fost în general adoptate în întreg
sistemul.
Cablurile traversei elastice au o săgeată între o optime şi o zecime din lungimea deschiderii
transversale. Proiectul echipamentului traversei elastice implică calculul încărcărilor cablului
traversei elastice şi alegerea dimensiunilor. Totuşi, calculul de bază al cablului deschiderii
transversale este simplu deoarece săgeata lor poate fi neglijată.

7.2.1.5 Traverse rigide

În cazul traverselor rigide, o traversă rigidă susţine liniile de contact individuale. Traversa este
susţinută de stâlpi pe ambele părţi ale liniei. Unele structuri folosesc pinteni cu console pivotante
(cu balamale) fixate de traversă, în timp ce la celelalte traversa susţine sarcinile verticale şi este
folosită numai pentru fixarea laterală a firelor de catenară. Un cablu al deschiderii transversale
inferioare se foloseşte pentru a fixa firele de contact. Figura 4.39 prezintă o traversă proiectată ca
o grindă cu zăbrele. Traversele rigide sunt utilizate pentru lungimi până la 40 m.. Proiectarea de
tip zăbrele metalice se dovedeşte a fi avantajoasă pentru traverse lungi. Pentru deschideri de până
 la 25 m, se pot folosi grinzi de tip H sau secţiuni din oţel cu goluri. Pentru a reduce întreţinerea,
s-au folosit traverse din aluminiu la unele instalaţii de tranzit în masă (Figura 7.3).

Figura 7.4: Secţiune de întindere a unei linii de contact aeriene

Traversele sunt încărcate de forţele verticale şi de momente de la pintenii pentru consolele din
plan vertical. Încovoierea suplimentară în plan orizontal apare dacă punctul median sau
echipamentul de întindere sunt dispuse pe o traversă.

7.3 Stâlpi
7.3.1 Tipuri de stâlpi
Stâlpii folosiţi ca suporţi la o linie de contact trebuie să îndeplinească diferite funcţii. Figura 7.4
descrie o secţiune de întindere a unei linii de contact în afara staţiilor (traseu deschis).
Echipamentul liniei de contact începe la un stâlp de întindere (Tip 4 sau 8). Acest stâlp trebuie să
susţină încărcarea de la consolă precum şi forţele exercitate de întinderea firelor de contact şi de
catenară. În unele cazuri, ancorele sunt dispuse pentru a contracara forţa de întindere care
acţionează în direcţia liniei (Tip 8), reducând astfel încărcarea pe stâlp şi fundaţie.
Stâlpii intermediari (Tip 3 şi 4) din cadrul secţiunii lamei de aer trebuie să susţină două console
dispuse pe braţe. Aceştia sunt încărcaţi de momentele de încovoiere şi de momentele de torsiune
datorate diferitelor forţe radiale ale liniilor de contact individuale. Aceşti stâlpi necesită rigiditate
la torsiune.
Stâlpii de suspensie (Tip 1) sunt echipaţi cu o singură consolă şi trebuie să reziste la încărcările
produse de firul de contact şi zigzagul firului de catenară, forţele radiale din curbe şi încărcările
din vânt. Stâlpul median (Tip 5 ) este dispus aproximativ în mijlocul secţiunii de întindere.
Acesta este încărcat de linia de contact şi de ancorele mediane. Există stâlpi de ancorare pentru
ancorele mediane (Tip 6 şi 7) adiacente stâlpului median, care sunt încărcaţi de forţele din
direcţia liniei şi ancoraţi în mod frecvent. Stâlpii din următoarea lamă de aer sunt similari celor
descrişi anterior. Stâlpii pentru traversele elastice susţin încărcările de la firele traversei elastice,
cablurile deschiderii transversale precum şi cele ale echipamentului de întindere care acţionează
în direcţia liniei, dacă e cazul. Înălţimea acestor stâlpi trebuie să ia în considerare săgeata firului
traversei elastice.
Stâlpii care susţin traversele sunt încărcaţi cu sarcini verticale şi transversale numai după ce
traversele sunt fixate de stâlpi prin articulaţii cu balamale, pentru a evita momentul de
încovoiere. Încărcările de la cablurile deschiderii transversale, console şi linii de contact ancorate
trebuie adăugate la încărcările de la traverse. Pe lângă faptul că sunt folosiţi pentru console,
stâlpii din instalaţiile liniei de contact sunt de asemenea folosiţi pentru fixarea radială a liniei de
contact şi stâlpi terminali fără console. Aceşti stâlpi trebuie calculaţi în conformitate cu
încărcările aplicate. Liniile de alimentare a tracţiunii sunt adesea instalate pe stâlpii liniei aeriene
ceea ce duce la diferite configuraţii ale conductoarelor şi stâlpi suplimentari. Liniile de
alimentare a tracţiunii sunt de obicei susţinute de izolatoare de suspensie sau întindere.

Tabel 7.2: Condiţia de încărcare pentru stâlpii liniei de

Denumirea
contact Tipul stâlpului Încărcări permanente Încărcări variabile
stâlpului)
1 Stâlp de suspensie - greutate proprie a - încărcări din vânt
cu o consolă conductoarelor,
consolelor şi stâlpilor
- forţe datorate acţiunii
radiale şi zigzagului
3,4 Stâlp de suspensie - la fel ca 1 - la fel ca 1
cu consolă dublă - moment de torsiune - moment de torsiune
datorat forţelor radiale şi datorat acţiunii vântului
zigzgului
5 Stâlp median - la fel ca 1 - la fel ca 1
- încărcări datorate
ancorării catenarei
6,7 Stâlp median - la fel ca 1 - la fel ca 1
- încărcări datorate
ancorării catenarei
2,8 Stâlp de întindere - la fel ca 1 - la fel ca 1
- încărcări datorate
ancorării catenarei
1) A se vedea Figura 7.4

Figura 6.53 prezintă unele configuraţii ale stâlpilor adoptate pentru liniile de mare viteză DB AG
din Germania. Liniile de alimentare pot fi linii de fider paralele având acelaşi potenţial ca linia
de contact. Prin urmare, acestea necesită un gabarit redus la linia de contact. Fiderii de
alimentare sau fiderii de ocolire pot fi susţinuţi separat de linia de contact. În conformitate cu
standardele din Germania, aceştia necesită un gabarit de cel puţin 2,0 m de la linia de contact.
Tipurile de stâlpi se pot clasifica în stâlpi de susţinere echipaţi cu seturi de izolatori de susţinere,
stâlpi de întindere intermediari şi stâlpi de capăt echipaţi cu seturi de izolatori de întindere.
Dimensiunile părţii superioare a stâlpului trebuie determinate în corelare cu sistemul liniilor de
alimentare a tracţiunii. Acestea asigură conformitatea cu gabaritele minime, după cum s-a
specificat în standardele relevante precum EN 50 341-1. În Germania, gabaritele solicitate sunt
0,20 m pentru 15 kV şi 0,35 m pentru 25 kV. Săgeata liniilor de alimentare a tracţiunii trebuie de
asemenea luată în considerare la mijlocul deschiderii.
7.3.2 Ipoteze de încărcare
Diferite tipuri de încărcări externe acţionează simultan asupra suporţilor liniilor de contact
aeriene. În funcţie de utilizarea stâlpilor, aceste încărcări trebuie combinate pentru a acoperi toate
combinaţiile posibile de încărcări în timpul funcţionării şi a minimiza riscul de defecţiune.
Standardele relevante precum EN 50119 şi IEC 60 913 stipulează aceste ipoteze de încărcare.
Pentru aceste condiţii, se aplică diferite cerinţe de fiabilitate. Acestea sunt luate în considerare
pentru diferite eforturi admise sau diferiţi factori parţiali. Unele standarde fac diferenţa între
încărcările normale şi excepţionale. Încărcările asupra stâlpilor rezultând de la liniile de contact
sunt considerate încărcări normale. Tabelul 7.2 arată combinaţii de încărcări adoptate în mod
obişnuit. Încărcările excepţionale se pot produce dacă liniile de alimentare a tracţiunii sunt
instalate pe stâlpi. Acestea sunt legate de condiţiile de încărcare mai puţin probabile, e. g.
depunerea neuniformă a gheţii pe deschideri individuale sau încărcări care rezultă din defectarea
componentelor. La calculul stâlpilor, trebuie aleasă combinaţia încărcărilor rezultată din efortul
maxim. Încărcările rezultate din întinderea liniilor de contact sunt mari şi acţionează permanent.
Pentru a se adapta la această caracteristică, aceştia sunt descompuşi în factori parţiali măriţi.
Încărcările datorate liniilor de alimentare a tracţiunii trebuie să fie determinate în conformitate cu
utilizarea stâlpului, e.g. conform ipotezelor din EN 50341-1. Vitezele vântului sunt specificate în
Tabelul 7.1 şi trebuie stipulate separat pentru fiecare instalaţie. Pentru stâlpii traversei elastice,
dispunerea traversei rigide, stâlpii ancorelor mediane şi stâlpii de întindere, încărcările trebuie să
fie combinate conform principiilor stabilite. Acoperirea tuturor combinaţiilor relevante în
practică se situează în afara scopului acestei lucrări. Stâlpii trebuie să fie calculaţi pentru cazurile
date de încărcare şi pentru forţele care rezultă din încărcările care apar la o utilizare specifică.
Metodele de proiectare şi diferiţii factori de calcul afectează rezultatele.

7.3.3 Calculul rezistenţei şi materiale

Pentru suporţii liniei de contact se foloseşte o mare varietate de tipuri de stâlpi. Stâlpii metalici
cu zăbrele conform Figurii 7.5 sunt construiţi cu patru picioare, făcuţi din secţiuni unghiulare şi
contravântuire încrucişată. Rezistenţa lor poate fi uşor adaptată la condiţiile de încărcare
specifice. DB AG foloseşte un grup de stâlpi cu dimensiunile de 800 x 600 mm la partea
inferioară şi secţiuni unghiulare de L 80 x 8 până la dimensiuni de 1600 x 2000 mm şi secţiuni
unghiulare L 150 x 14. Acestea se folosesc pentru stâlpii de întindere pe secţiunile de linie din
afara staţiilor şi susţin traversele rigide.
Stâlpii cu profil dublu (Figura 7.6) constau în două profile U care sunt legate prin platbandă la
intervale de 500 mm. Aceştia sunt conici în direcţie verticală. Se folosesc frecvent profilele [100,
[120, [140 şi [160. Stâlpii cu profile duble sunt caracterizaţi prin diferite capacităţi ale
momentului de încovoiere pe fiecare axă. În consecinţă, aceştia sunt folosiţi în principal pentru
zone de susţinere fără echipament de întindere de-a lungul secţiunilor de linie din afara staţiilor.
Multe instalaţii ale liniei aeriene folosesc stâlpi de oţel cu grinzi H, care sunt disponibili în stoc.
Dezavantajul lor este greutatea relativ mare în comparaţie cu rezistenţa lor. În plus, deviaţia,
care adesea guvernează calculul, este mai mare pentru acest tip de stâlp în comparaţie cu stâlpii
cu profile duble şi necesită grinzi mai grele decât ar fi necesar pentru încărcarea propriu-zisă.
Mai mult, aceştia oferă o rezistenţă redusă la torsiune, ceea ce limitează utilizarea lor pentru
stâlpii cu console duble.
Stâlpii de oţel subţiri zidiţi conici constituie o alternativă interesantă deoarece dimensiunile lor
pot fi adaptate la cerinţele de încărcare. În mod frecvent, aceşti stâlpi sunt folosiţi pentru
instalaţiile de tranzit în masă în zonele urbane. Aceştia sunt realizaţi prin laminare, tragere sau
sudare, permiţând fabricarea stâlpilor cu dimensiuni transversale, rezistenţă şi rigiditate la
torsiune specifice.
Stâlpii de beton centrifugaţi sunt de asemenea folosiţi pentru instalaţiile liniei de contact (Figura
7.7) [7.7]. Aceştia sunt caracterizaţi prin secţiuni transversale circulare, goluri şi o creştere
conică a diametrului de sus în jos cu cel puţin 15 mm/m.

Figura 7.5: Stâlp de oţel cu zăbrele pentru Figura 7.6: Stâlp cu profil
liniile aeriene de contact. dublu
Aceştia sunt centrifugaţi în carcase orizontale duble care sunt rotite pe axa lor longitudinală.
Procesul de centrifugare realizează o rezistenţă mare a betonului de 70 N/mm2 în
conformitate cu C70/80, şi de curând până la 100 N/mm2 în conformitate cu C95/105.
Densitatea mare a betonului protejează armătura împotriva coroziunii şi împiedică formarea
crăpăturilor. Armătura stâlpului de beton se poate realiza prin bare de armătură
convenţionale sau precomprimate, folosind conductoare de oţel cu mare rezistenţă la rupere.
Stâlpii precomprimaţi au devenit mai populari pentru aplicaţiile feroviare. Precomprimarea
conductoarelor de oţel se realizează înainte de centrifugare. După întărirea betonului, se taie
mustăţile precomprimate la capetele cofrajului ceea ce induce o forţă compresivă în stâlpul
de beton. În timpul încovoierii, această precomprimare trebuie terminată înainte ca betonul
să suporte eforturi de rupere şi crăpături ulterioare. Figura 7.8 arată structura unui stâlp de
beton centrifugat. În ultimii ani, s-au raportat diferite tipuri de defecte la stâlpii de beton
centrifugaţi [7.8, 7.9, 7.10]. Aceste defecte includ crăpături de-a lungul zonelor de separare a
cofrajelor, crăpături longitudinale de diferite lungimi şi lăţimi, crăpături transversale şi
crăpături de torsiune. Rezultatele diferitelor investigaţii ale defectelor sugerează că acestea s-
au datorat erorilor calculului de rezistenţă inclusiv grosimi inadecvate ale betonului şi
armătură, armare elicoidală insuficientă şi manevrare defectuoasă în timpul fabricaţiei.
Modificările aduse standardelor şi măsurilor de asigurare a calităţii luate de producători
indică faptul că defecte similare nu vor reapare în viitor iar stâlpii de beton centrifugaţi pot fi
consideraţi componente cu durată de viaţă lungă.

Figura 7.7: Stâlp de beton centrifugat pentru o linie de Figura 7.8: Structura unui stâlp
contact aeriană. de beton centrifugat.

Unii operatori feroviari, e.g. OBB folosesc stâlpii de beton cu miez plin, realizaţi cu mase
vibrante. Armarea este dispusă în carcase dreptunghiulare. Betonul este turnat şi compactat
cu ajutorul vibratoarelor exterioare. Ca urmare a rezistenţei reduse a betonului şi a secţiunii
transversale pline, aceste tipuri de stâlpi sunt considerate mai grele decât stâlpii de beton
centrifugaţi.
Când sunt fabricaţi în conformitate cu cele mai înalte standarde, stâlpii de beton au o durată
de viaţă lungă fără întreţinere. Pentru instalaţiile liniei de contact aeriene, s-au dovedit a fi
avantajoşi în mod special în legătură cu fundaţiile directe [7.11]. Totuşi, pentru stâlpii de
întindere este nevoie de secţiuni transversale relativ mari. Dacă nu se pot folosi susţineri,
aceştia pot avea un aspect grosolan.

7.4 Calculul suporţilor deschiderii transversale

7.4.1 Introducere
Suporţii deschiderii transversale precum console, traverse elastice şi traverse rigide sunt
încărcate de sarcinile produse de linia de contact şi de alte sarcini auxiliare susţinute de
structură. Calculul unui stâlp include determinarea forţelor interne şi momentelor şi
calcularea componentelor luând în considerare standardele relevante. Partea următoare
tratează proiectele cel mai des utilizate pentru console şi traverse elastice. Se pot calcula
alte proiecte prin adoptarea forţelor detaliate aici şi folosind metodele statice standard pentru
construcţii civile.

Figura 7.9: Încărcarea unei console.

7.4.2.1 Încărcări, forţe interne şi momente

Elementele componente care transportă sarcini ale unei console pivotante (cu balama) de tip
tub sunt ancora superioară, tubul consolei, portfixatorul şi contrafişa, dacă există (Figura
4.28), susţinând tubul consolei spre partea superioară a tubului şi reducând deformarea. Pe
console şi pe stâlpi acţionează diferite combinaţii de încărcări în funcţie de:
- poziţia stâlpului, fie în exteriorul sau interiorul curbei,
- tipul suportului: cu montaj tensionat sau comprimat,
- acţiunea vântului şi
- efectul gheţii, dacă există.
Componentele individuale ale încărcării rezultă din:
- incărcarea verticală datorată liniei de contact în conformitate cu ecuaţia (5.6a),
 - incărcarea verticală datorată liniei de contact acoperite cu gheaţă,
- incărcarea radială a firului de catenară în conformitate cu ecuaţia (5.10),
- incărcarea radială a firului de contact în conformitate cu ecuaţia (5.10),
- incărcările din vânt pe firul de catenară şi pe firul de contact în conformitate cu ecuaţia
(5.7),
- greutatea proprie a consolei pivotante de tip tub, care se presupune că acţionează
aproximativ la jumătatea lungimii consolei.
Figura 7.9 prezintă forţele care acţionează asupra unei console. Trebuie să se ia în
considerare o acţiune a vântului în ambele direcţii alternativ. Pentru a simplifica analiza,
intrările individuale sunt adunate la componentele verticale şi orizontale.

Forţa Ftop care acţionează asupra ancorei superioare este după cum urmează, dacă efectul
minor al forţei FCA este neglijat:

Forţele din tubul consolei sunt în secţiunea 3-4

 Figura 7.10: Încărcarea unui portfixator

şi în secţiunea 4-5

Fără o contrafişă, apare un moment de încovoiere la punctul 4, unde este fixat portfixatorul.

Contrafişa modifică sistemul existent într-unul nedeterminat static. Totuşi, deoarece contrafişa
este aplicată pe cât posibil ca la punctul 4 (Figura 7.9), ar fi rezonabil să se presupună că,
contrafişa susţine toate forţele care acţionează perpendicular pe tubul consolei şi le transferă
părţii superioare a tubului. Apoi, forţa care acţionează în contrafişa FD se poate obţine prin:

Momentul de încovoiere care acţionează la partea superioară a tubului la punctul 2 este

 determinată prin:

Figura 7.10 arată solicitarea din portfixator produsă de încărcarea de la firul de contact. Astfel,
Vcw este greutatea deschiderii firului de contact susţinută de fixator împreună cu greutatea
proprie a fixatorului, incluzând fitingurile şi portfixatorul. În cazul unei console de comprimare,
forţa FDr din pendul
este:

şi în cazul unui suport de tensionare

Dacă Fcw • hs ≥ Vcw • l4-7, ar aparea o forţă de compresiune în pendul conducând la o ridicare
care trebuie evitată la proiectarea unei console. Dacă este necesar, trebuie prevăzută o
contrafişă în locul unui pendul slăbit. Momentul de încovoiere din zona de fixare a pendulului
este

MB6FCWhSVCWl6-7 (7.19)

7.4.2.2 Calcul pe baza Eurocodurilor

Pentru calculul pe baza Eurocodului (ENV 1993-1-1) [7.12], valorile de proiectare ale
acţiunilor trebuie determinate în primul rând conform cu
Următorii factori parţiali se aplică:
- pentru acţiuni permanente GOHL-  G = 1,35 când acţiunea este nefavorabilă,
G = 1,00 când acţiunea este favorabilă,
- pentru acţiuni variabile QOHL: Q =1,50
şi factorii de combinare
- pentru vânt: Ψ0 = 0,60
- pentru zăpadă /gheaţă; Ψ0 = 0,70 .
Observaţi că adunarea (7.20) nu poate fi înţeleasă aritmetic. Din totalul acţiunilor în
secţiunea transversală luată în considerare o componentă trebuie determinată având în vedere
locaţia şi direcţia acţiunii. Valorile de proiectare pot fi de asemenea momente. Demonstraţia
se poate realiza folosind relaţia de interacţiune în cazul componentelor încărcate la întindere
sau compresie.

În (7.21) NSd, My,Sd şi Mz,Sd reprezintă acţiuni la întindere şi încovoiere conform cu (7.20) iar
Npl,Rd şi Mpl,y,Rd, reprezintă rezistenţa plastică conform cu

si

Aici, σf este limita de curgere a materialului, A este secţiunea transversală, Wpl este modulul
secţiunii plastice iar S este modulul static. În cazul tuburilor
unde R este diametrul exterior şi r diametrul interior.
În cazul compresiei şi a încovoierii, demonstraţia se face conform cu

Aici, xmin este determinat prin

si ky,z prin

Tabel 7.3: Caracteristicile tuburilor de aluminiu şi oţel folosite la liniile de

contact aeriene
Material Diametru, A I Wel i wpl
grosime
rnm mm2 104 mm4 103 mm3 mm 10s mm2
26 x 3,5 247,40 1,603 1,233 8,13 1,786
32 x 3,5 313,37 3,230 2,019 10,15 3,433
Oţel 42x4 477,52 8,715 4,150 13,51 5,798
55x4 640,88 20,960 7,624 18,08 10,425
70x5 1020,50 54,210 15,490 23,05 21,167
26 x 3,5 247,40 1,603 1,233 8,13 1,786
42x4 477,52 8,715 4,150 13,51 5,798
Aluminiu 55x6 923,63 28,136 10,231 17,45 14,778
70x6 1206,37 62,309 17,803 22,73 24,648
80x6 1394,87 96,106 24,027 26,25 32,928
Dacă (7.27) prezintă o valoare mai mare, atunci se aplică kmax= 1,50. Coeficientul de zvelteţe
nedimensional λ care se aplică tuburilor este
si  rezulta din

Coeficientul de imperfecţiune a se poate lua ca fiind 0,21 în cazul tuburilor. Valoarea  din
(7.27) se obţine din:

deoarece
P = 1,3 se aplică la tuburile din console şi anume

Datele pentru Wpl şi Wel se pot obţine din Tabelul 7.4.2.2. Exemplul prezentat în clauza 7.8 arată
diferite proceduri de verificare.Pentru a garanta durabilitatea utilizării, deformarea
componentelor consolei este limitată la 1/100 din lungimea elementului. Această limitare poate fi
decisivă în cazul consolelor fără contrafişe. În cazul unei demonstraţii bazată pe o teorie de
ordinul 1st, componenta forţei din portfixator perpendicular pe tubul consolei conform cu (7.15)
produce deformarea. Folosind denumirile conform Figurii 7.9 şi cu condiţia ca l5-4 să fie mai mic
decât l 4-3 deformarea maximă rezultă din [7.13]

În cazul consolelor cu un proiect complicat nedeterminat static, se recomandă ca deformarea să

se calculeze printr-un program de computer disponibil pe piaţă pentru structurile cu zăbrele care
poate fi folosit pe un computer standard.
 Figura 7.11: Forţele şi săgeţile într-o traversă elastică

7.4.3 Structuri de susţineri transversale flexibile

7.4.3.1 Introducere
Structurile de susţinere transversale flexibile, numite traverse elastice, susţin încărcările
verticale datorate forţelor greutăţii liniilor de contact şi suporţilor, prin forţa de întindere din
firele traverselor elastice. Firele traversei elastice sunt îndoite în punctele de fixare a liniilor
de contact. Calculul traverselor elastice urmăreşte proiectarea firelor traverselor elastice şi
determinarea încărcărilor care acţionează asupra stâlpilor.

7.4.3.2 Încărcări, forţe interne şi săgeata firelor traverselor elastice

Forţele datorate liniei de contact sunt obţinute din deschiderile longitudinale adiacente calculând
o medie a lungimilor deschiderii li pe ambele părţi ale traversei elastice.
Greutatea proprie este echivalentă cu o încărcare verticală de 220 până la 250 N pentru fiecare
suport.

În plus faţă de încărcările suportului, trebuie să se ia în considerare greutatea proprie a traversei

elastice şi a firelor deschiderii transversale, a izolatoarelor de secţionare şi o încărcare de montaj
convenţională de 1000 N. Aceste încărcări trebuie distribuite suporţilor individuali pentru a
simplifica analiza. Firele traversei elastice sunt întinse cu o săgeată ymax egală cu 1/8 până la 1/10
din lungimea traversei elastice a (Figura 7.11). Observaţi că se poate neglija efectul variaţiei
lungimii în funcţie de temperatură pe săgeata firelor traversei elastice.Calculul forţelor şi a
săgeţii firelor traversei elastice se poate determina grafic sau cu ajutorul momentelor echivalente.
Metoda grafică de determinare a forţelor şi a săgeţii este prezentată în detaliu în [7.14].Figura
următoare 7.11 reprezintă o traversă elastică susţinând trei linii de contact de-a lungul căilor.
Calculul analitic al firelor traversei elastice este explicat mai jos. Componentele orizontale ale
forţei de întindere a conductorului în punctele A şi B sunt cunoscute ca forţe de reacţie
superioare. Ambele componente orizontale au aceeaşi valoare:

FAx = FBx = Hax (7.34)

Deoarece săgeata ymax este dată, componenta orizontală a forţelor în cablul traversei elastice se
obţine din momentul echivalent maxim Mmax
Hax = Mmax / ymax
(7.35)

Componentele verticale la stâlpi sunt obţinute din

unde n este numărul suporţilor liniei de contact. Începând cu echilibrarea momentelor în A

componenta verticală a forţelor de susţinere la stâlpul B se obţine din

Din (7.36) şi (7.37) se pot obţine forţele verticale în A

Conform Figurii 7.11, echilibrul la suportul k conduce la

În poziţia săgeţii maxime, valoarea yk este egală cu ymax-. Apoi, din (7.39) se poate obţine
componenta orizontală a forţei cablului traversei elastice

Valoarea ymax rezultă din săgeată şi din lungimile alese pentru stâlp.
Figura 7.12: Determinarea lungimilor stâlpilor de la o traversă elastică

7.4.3.3 Înălţimea instalaţiei, determinarea lungimii stâlpilor

Înălţimea firului de contact CWH deasupra părţii superioare a şinei este o referinţă pentru
determinarea lungimii stâlpilor. Înălţimea cablului deschiderii transversale inferiore (LSWH)
este = 0,40 până la 0,50 m deasupra firului de contact. Înălţimea sistemului SH al liniei de
contact este între 1,40 m şi 2,00 m, fiind un alt parametru de luat în considerare. Trebuie să
se adauge înălţimea susţinerii structurale SSH a suportului traversei elastice. Aceasta
depinde de structura cablului deschiderii transversale superioare activă sau legată la pământ
şi variază între 0,80 m şi 1,20 m. Pe baza dimensiunilor din Figura 7.12, înălţimea necesară a
liniei care leagă punctele de fixare a cablurilor deschiderii transversale la ambii stâlpi
măsurată în punctul momentului maxim al cablului deschiderii transversale este

Săgeata cablului traversei elastice reprezentând ultimul termen din (7.41) este aleasă între 10
şi 15 % din deschidere. Dimensiunea em rezultă din diferenţa de înălţime dintre partea
superioară a ambelor fundaţii şi partea superioară a şinei de referinţă
Relaţia dintre înălţimile fixării cablului traversei elastice şi valoarea hm conform cu (7.41)
este (Figura 7.12)

Dintr-o listă de lungimi de stâlpi disponibili, se aleg hA şi hB, iar săgeata ymax trebuie să fie
determinată în final din ecuaţia (7.41):

Această valoare se foloseşte pentru a calcula expresia de la (7.40).

7.4.3.4 Încărcări şi forţe interne ale cablurilor deschiderii transversale

Cablurile deschiderii transversale sunt încărcate de forţa de pretensionare Fps, forţele radiale ale
liniei de contact şi încărcările din vânt. Forţele radiale acţionează în direcţii determinate de
poziţiile suporţilor, în timp ce încărcările din vânt îşi schimbă direcţia. Forţele FUC8 din cablul
deschiderii transversale superioare rezultă din

si

Forţele FCA,,Hk şi F’CW,Wk rezultă din (5.10) şi respectiv (5.17) pentru cablurile catenarei. Pentru
forţa F lcs din cablurile deschiderii inferioare, se aplică în mod analog

si

Forţele FCW,Hk şi F’CW, Wk rezultă din (5.10) şi respectiv (5.17). Arcurile cablului deschiderii
transversale se instalează la stâlpul cu cea mai redusă încărcare care rezultă din forţele radiale.
Când se determină forţele cablului deschiderii transversale din încărcările liniei de contact
individuale, trebuie luată în considerare situaţia în care forţele radiale şi forţele vântului se
echilibrează reciproc. De exemplu, încărcările din vânt nu trebuie luate în considerare pentru
stâlpul B dacă forţele radiale care acţionează asupra stâlpului A sunt mai mari decât forţele
vântului.

7.4.3.5 Calculul cablurilor traverselor elastice, cablurilor deschideri transversale şi

suporţi

Cablurile traversei elastice şi cablurile deschiderii transversale trebuie calculate luând în

considerare forţele maxime determinate prin ecuaţia

unde Q şi γM1 sunt factori parţiali, n este numărul cablurilor paralele, iar A este secţiunea lor
transversală. În majoritatea cazurilor se adoptă cel puţin două cabluri de bronz, pentru
deschiderile lungi, alteori patru cabluri cu secţiune transversală de 50, 70 sau 95 mm 2 în
conformitate cu DIN 48 201, partea 2. În cazul calculelor aplicabile la instalaţiile DB AG, γQ
este 2,7, γM1 este 1,1 iar σ = 560 N/mm2. Pentru deschideri transversale, trebuie folosite cabluri
de cel puţin 70 mm2 din bronz, fiind suficiente în majoritatea cazurilor. Se verifică prin
următoarea ecuaţie (7.49).

Figura 7.13: Dispunerea deschiderii transversale pentru o linie de contact cu troleu.

Stâlpii sunt încărcaţi de traverse elastice cu forţele Hax, Fucs si Flcs. În mod frecvent, trebuie
adăugate încărcările de la liniile fiderilor de tracţiune, de la ancorarea liniilor de contact şi de la
consolele fixate direct de stâlpi. Calculul stâlpilor va fi tratat în clauza 7.5. Abordarea prezentată
acolo se poate adopta şi în cazul calculului stâlpilor deschiderii transversale. Fundaţiile pot fi
proiectate prin metodele descrise în clauza 7.7. pentru calculul traverselor elastice, se folosesc
programe de calculator sau formate de tabele care utilizează principiile de calcul descrise mai
sus.

7.4.4 Dispunerea fixării orizontale

Dispunerea fixării orizontale şi deschiderile transversale se găsesc în zonele urbane centrale cu

instalaţii de tranzit în masă. Acestea permit susţinerea sistemelor de cabluri troleu de zidurile
clădirilor sau de stâlpi relativ îndepărtaţi de linii. Acestea permit de asemenea dispunerea liniilor
de contact ale liniilor de trecere şi abătute pe suprafeţe mari. Stâlpii se pot construi în
amplasamente departe de linii, unde nu afectează traficul rutier. Figura 7.13 prezintă o
deschidere transversală pentru o linie dublă. Încărcările V1 şi V2 conform cu (5.7) rezultă din
firele de contact precum şi din forţele radiale FCW,H1 şi FCW,H2 în conformitate cu (5.27). Deoarece
forţele radiale acţionează în direcţia stâlpului A, cablul întins 0-1 trebuie să fie astfel ales pentru
a susţine încărcarea V1. Înclinarea cablului trebuie aleasă între 1:10 şi 1:15. Se aplică
următoarele

Cablul transversal dintre suporţi trebuie să susţină încărcarea

Cablul întins care susţine suportul 2 trebuie să preia forţa rezultantă de la H12, FCW,H2 şi V2 şi
trebuie amplasat în direcţia de acţionare a liniei. Deoarece înclinarea cablurilor de întindere este
mică,se aplica
 Figura 7.14: Dispunerea orizontală a catenarei

Înclinarea cablului de întins rezultă din

Diferenţa dintre înălţimea suportului 2 şi fixarea la stâlp rezultă din distanţa a23 la stâlp:

Calculul cablurilor de susţinere şi cablurilor funie se poate determina din ecuaţia (7.49). Stâlpii
trebuie să fie calculaţi pentru forţele H01 şi respectiv H23 care acţionează la o înălţime
corespunzătoare sumei înălţimii firului de contact, înălţimii de proiectare a suporţilor şi
valorilor hA si hB.
Pe fixarea orizontală a liniilor tangente, se folosesc dispuneri conform Figurii 7.14. Când
distanţele dintre suporţii individuali nu depăşesc 20 m, zigzagul se distribuie la mai multe
deschideri. Deci, la suporţi se exercită numai încărcări verticale, cu excepţia încărcărilor din
vânt. Forţele de întindere şi înălţimile de proiectare pot fi aproximate după cum urmează:

Luând în considerare simetriile, n1 ar trebuie ales din nou între 10 şi 15. Înălţimea la punctul 3
va fi

Forţa de întindere dintre 1 şi 3 este

iar între 3 şi 3' acţionează forţa

Înălţimea de fixare la un stâlp este în final

Suporţii trebuie calculaţi prin aceste forţe si prin înălţimile lor. În mod frecvent, mai multe forţe
de întindere acţionează asupra unui stâlp. Aceste forţe trebuie combinate geometric. Detalii
referitoare la calculul configuraţiilor fixării orizontale se găsesc la [7.15] şi [7.16].

7.5 Calculul stâlpilor

7.5.1 Introducere
Stâlpii folosiţi pentru instalaţiile liniei de contact pot fi clasificaţi ca stâlpi individuali pentru
console, chiar când se folosesc stâlpi de oţel cu zăbrele. Încărcarea stâlpilor este carac-
terizată prin momentele de încovoiere care trebuie restricţionate în mod corespunzător.
Calculul stâlpilor include determinarea lungimilor, forţelor interne sau momentelor şi
alegerea sau proiectarea tipurilor de stâlpi corespunzători.

7.5.2 Determinarea lungimii stâlpilor

Determinarea lungimii stâlpilor trebuie să includă un surplus pentru susţinerea liniilor de
contact aeriene, dispunerea liniilor de alimentare a tracţiunii şi nivelul superior al fundaţiei
în raport cu nivelul superior al şinei. Pentru stâlpii de pe liniile curente, înălţimea este
determinată de:
- distanţa e dintre nivelul superior al şinei (TR) şi nivelul superior al fundaţiei (TOF),
- înălţimea firului de contact (CWH),
- înălţimea sistemului (SH),
- distanţa dintre consola tip balama superioară şi suspensia sau ancorarea liniilor de
alimentare a tracţiunii (TPLH),
- spaţiul necesar pentru izolarea liniei de alimentare a tracţiunii,
- lungime suplimentară (AL)- partea superioară a stâlpului şi linia de alimentare a
tracţiunii sau fixarea consolei. AL este 0,10 până la 0,15 în cazul stâlpilor de oţel şi
0,20 până la 0,30 m în cazul stâlpilor de beton.

Exemplu: Pentru e = 0,70 m, CWH = 5,50 m; SH = 1,80 m şi AL = 0,10 m, va rezulta o

lungime a stâlpului de 8,10 m. Deoarece lungimile stâlpilor sunt disponibile în trepte de 0,25
m sau 0,50 m, se alege o lungime de 8,00 m. Compensarea se realizează prin alegerea valorii e=
0,60 m pentru construcţia părţii superioare a fundaţiei.

7.5.3 Încărcări, forţe interne şi momente

După cum s-a menţionat anterior, asupra suporţilor liniei de contact acţionează forţe din
diferite surse. Încărcările care acţionează prin console sunt:
- încărcări din liniile de contact, inclusiv greutăţi proprii şi încărcări din vânt şi
- greutăţi proprii ale consolelor propriu-zise (a se vedea 7.4.2.1).

Încărcările care acţionează la ancorări includ:

- forţele de întindere rezultate din linia de contact ancorată şi
- încărcări datorate greutăţilor proprii ale echipamentului de întindere.
Încărcările de la punctele mediane includ:
- forţele datorate ancorelor mediane şi
- forţele datorate ancorării punctului median.
Încărcările liniei de alimentare a tracţiunii includ:
- încărcări din vânt,
- încărcări radiale şi
- încărcări din ancorări intermediare sau de capăt.
 La suporţii deschiderii transversale există:
- încărcări de la firele traverselor elastice şi ale deschiderii transversale.
Încărcările de la liniile de alimentare a separatoarelor şi alte echipamente precum
transformatoarele şi echipamentul de iluminat trebuie luate în considerare dacă este aplicabil.
Greutăţile proprii şi vântul acţionează asupra elementelor structurale în toate cazurile.
În conformitate cu terminologia utilizată în construcţiile civile, încărcările pot fi clasificate ca
acţiuni permanente şi variabile. Greutăţile proprii şi forţele de întindere care acţionează
permanent fac parte din prima categorie; încărcările datorate vântului şi gheţii intră în a doua
categorie. Conform regulilor stipulate în standardele europene, încărcările de proiectare ale
acţiunilor rezultă din acţiunile permanente Fs,j şi din combinaţiile acţiunilor variabile Fv,j

unde G şi γQ sunt factori parţiali, iar Ψ0 este factorul de combinaţie. Acestea sunt
G = 1,35 pentru încărcări care sporesc acţiunile permanente,
G = 1,00 pentru încărcări care reduc acţiunile permanente,
Q = 1,50 pentru acţiuni variabile,
o = 0,60 pentru vânt,
o =0,70 pentru gheaţă.
Momentele şi forţele transversale de la partea superioară a fundaţiei pot fi calculate în
conformitate cu Figura 7.15. Încărcările perpendiculare pe linie duc la momentul My şi forţele
transversale Qz, în timp ce încărcările paralele cu linia produc momentul Mz şi forţele Qy. Forţa
Qx reprezintă suma încărcărilor verticale. Momentul Mx care reprezintă momentul de torsiune la
axul stâlpilor, poate rezulta din acţiunea asimetrică a încărcărilor în raport cu axa stâlpului. La
partea superioară a fundaţiei, forţele verticale vor fi

unde γGK şi γQi reprezintă factorii parţiali individuali, iar Vi, Vk sunt încărcările verticale care
rezultă din ecuaţia (5.7) pentru fire şi conductoare.

Figura 7.15:
Încărcările, forţele interne şi momentele la un stâlp al liniei de contact

ariene

Încărcările perpendiculare pe linie rezultă din

Forţele FHk rezultă de la liniile de contact şi liniile de alimentare a tracţiunii în conformitate cu

ecuaţiile (5.10), (5.14) şi (5.17). Forţele FW,zk sunt încărcările de vânt din ecuaţia (5.27) pentru
liniile de contact. Acestea pot acţiona în direcţii alternative. Forţele paralele cu linia
rezultă în majoritatea cazurilor din ancorările liniei de contact şi liniilor de alimentare a tracţiunii.
Acţiunea vântului trebuie luată în considerare numai dacă nici o consolă nu este prinsă de stâlp, e.
g. stâlpii pentru ancorările liniei de contact fără suspensia consolelor. Încărcarea maximă
permanentă creşte cu un factor parţial factor γG,i de 1,15.
Momentele de încovoiere datorate forţelor transversale şi forţelor de greutate care acţionează la
distanţele yi şi zb de axul central al stâlpului sunt:

si

Figura 7.16: Fortele din montanti ale unui stalp cu zabrele Figura 7.17: Forţe de
contravantuire ale unui stalp cu zabrele

Încărcările datorate ancorărilor liniilor de contact şi alte încărcări pot acţiona excentric faţă de axul
central al stâlpului şi pot crea momente Mx în jurul axei centrale. De exemplu, aceasta se aplică la stâlpii
prevăzuţi cu console duble, dacă încărcările de la liniile de contact individuale diferă. Dacă zk şi yi
efectuează acţiuni de încărcare excentrică, se aplică

Aceste forţe interne şi momente sunt folosite pentru calcularea stâlpilor şi fundaţiilor sau pentru
alegerea lor din documentaţia disponibilă referitoare la capacităţile de încărcare. În cazul
structurilor zvelte, e. g. grinzi H, deformările trebuie limitate la înălţimea firului de contact pentru
a nu împiedica exploatarea feroviară.

7.5.4 Calculul secţiunilor transversale

7.5.4.1 Introducere

Calculul secţiunilor transversale utilizează standardele pentru calculul de rezistenţă al

structurilor de oţel şi beton armat pentru diferite tipuri de stâlpi, inclusiv alegerea materialelor, e.
g. clasa oţelului. Deoarece greutăţile proprii şi încărcările din vânt afectează forţele interne şi
momentele, determinarea secţiunilor transversale este un proces interactiv. În cazul stâlpilor liniei
de contact, încărcările datorate liniilor de contact aeriene le înlocuiesc pe celelalte, deci paşii de
reiterare sunt limitaţi.

7.5.4.2 Stâlpi de oţel cu zăbrele

Sistemul static al stâlpilor de oţel cu zăbrele este alcătuit din grinzi cu zăbrele tridimensionale.
Elementele individuale sunt în principal încărcate de forţele axiale de întindere şi de compresie şi
sunt formate din secţiuni unghiulare. În cazul proiectelor adoptate în mod obişnuit cu secţiuni
transversale dreptunghiulare, este permisă analizarea stâlpilor faţă în faţă, considerând feţele ca
structuri cu zăbrele bidimensionale.
În conformitate cu Figura 7.16, forţele din fiecare picior sunt

unde lz si /y reprezintă distanţele dintre axele centrale ale picioarelor. Forţele de compresie
primesc un semnal negativ, iar forţele de întindere unul pozitiv. Forţele de contravântuire pot fi
calculate în conformitate cu Figura 7.17 pe baza [7.2] de la

si

În ecuaţiile (7.68) şi (7.69), by,,k şi bz,,i reprezintă lăţimea stâlpului în punctele de aplicare a
încărcărilor. ld este lungimea sistemului de contravântuiri, iar by0, byu şi bz0, bzu sunt lăţimile
stâlpului deasupra şi dedesubtul contravântuirii analizate. Δy şi Δz reprezintă creşterea latitudinii.
Factorul m are valoarea 2 pentru grinzi cu zăbrele simple warren ???? şi 4 pentru grinzi cu
zăbrele duble warren ??????.
Fiecare element structural trebuie evaluat pentru a se asigura că secţiunile transversale pot rezista
la forţele de întindere şi de compresie aplicate şi că proiectul comun este corespunzător.
Introducerea standardizării europene necesită luarea în considerare a ENV 1993-1-1 [7.12] care
urmăreşte abordări diferite faţă de codurile de proiectare anterioare. Pentru elementele încărcate
cu forţa de compresie Nd, se aplică

unde Xmin rezultă din 7.26, Aeff este secţiunea transversală, σf este efortul de curgere, iar γP este
factorul parţial pentru material. În cazul forţelor de întindere, se aplică

unde Anet este secţiunea transversală netă a elementului, σu este rezistenţa maximă la curgere, iar
γM2 este factorul parţial, în acest caz 1,20. Dacă un singur picior înclinat este asamblat printr-un
singur bolţ, atunci rezultă

unde bi este lăţimea piciorului înclinat legat, d este diametrul găurii, iar t este grosimea. În cazul
a două sau mai multe bolţuri, rezultă 0,9 • Anet din

unde b2 este lăţimea piciorului fără gaură. Rezistenţa unei asamblări cu buloane cu secţiuni
transversale de forfecare n1 A5 rezultă din

Verificarea capacităţii portante a îmbinărilor cu bolţuri n3 rezultă din

unde α este cea mai mică dintre următoarele valori

unde e1 este distanţa de margine în direcţia forţei, e2 este distanţa găurilor în direcţia forţei, iar e3
este distanţa de margine perpendiculară pe direcţia forţei.
Exemplu: Rezistenţa va fi determinată pentru un picior L100 • 10, S235, lungime de flambaj
1,95 m, asamblat prin 4 buloane M20 5.6 în ambele picioare, în conformitate cu ENV 1993-1-1.
ENV 1993-1-1: σf= 235 N/mm2; E = 210 000 N/mm2.

 = 0,49 (linie de flambaj c)

Pentru e1 = 40; e2 = 60; e3 = 40 mm, rezultă αmin == 0,884;

În practică, familiile de stâlpi preproiectate sunt folosite dacă stâlpii sunt caracterizaţi prin
capacităţile lor de rezistenţă în ambele direcţii. Figura 7.18 arată momentele limită admise pentru
stâlpi de oţel cu zăbrele cu dimensiuni ale bazei de 600 800 mm şi 800 • 1000 mm, cu diferite
secţiuni ale unghiului şi lungimi ale stâlpilor. Prin urmare, se aplică

sau

Factorul parţial γP trebuie să fie 1,1 în acest caz.

Figura 7.18: Momentele stărilor limită admise pentru stâlpii de oţel cu zăbrele

7.5.4.3 Stâlpi cu dublu profil

Stâlpii cu dublu profil constau în două profile racordate prin eclise, astfel încât distanţa dintre
profile scade către partea de sus a stâlpului. Distanţa ecliselor este de aproximativ 500 mm
(Figura 7.6). Aceşti stâlpi au cea mai mare rezistenţă în direcţia axei lor transversale. Numai
rezistenţa la încovoiere a profilelor individuale este eficientă când este perpendiculară pe această
direcţie. Prin urmare, aceştia sunt folosiţi acolo unde încărcarea acţionează în principal într-o
direcţie, ca în cazul stâlpilor de suspensie pe liniile curente. Se poate evalua rezistenţa unor
asemenea stâlpi dacă sunt trataţi ca grinzile Vierendeel prezentate în [7.17]. La DB se folosesc
stâlpii cu profile U100, U120, U140 şi în mod excepţional U160. Figura 7.19 prezintă rezistenţele
maxime admise. Trebuie să se verifice că
 (7.78)
unde P = 1,1 în conformitate cu analiza structurilor de oţel în Europa.
Stâlpii cu dublu profil sunt racordaţi de fundaţiile lor prin bolţuri de ancorare M30 pentru tipul
U100 şi M36 pentru tipurile U120, U140 şi U160.

Figura 7.19: Momentele stărilor limită admise pentru Figura 7.20: Secţiune
stâlpii cu dublu profil. transversală la o grindă H

7.5.4.4 Stâlpi cu grindă H

Stâlpii realizaţi cu grinzi H în comparaţie cu stâlpii din oţel cu zăbrele şi stâlpii cu dublu profil
necesită o procedură de fabricaţie relativ redusă. Aceştia sunt potriviţi în special pentru spaţiile
limitate, e.g. între linii. Totuşi, raportul rezistenţă - greutate este scăzut. Aceştia sunt slabi la
încovoiere şi suferă deformări mari la aceeaşi capacitate de încărcare statică ca secţiunile
prefabricate. Deformarea trebuie limitată la înălţimea firului de contact pentru a asigura
funcţionarea corectă a liniei de contact aeriene. Grinzile H au o rezistenţă considerabil mai mare
în raport cu axele lor transversale y-y decât cea raportată la axele z- z (Figura 7.20). Pentru a
ranforsa axa lor mai slabă, două grinzi pot fi dispuse în paralel şi sudate direct sau legate prin
eclise. Grinzile H simple au o rigiditate de torsiune scăzută în jurul axei lor longitudinale. În
cazul stâlpilor cu console duble, precum stâlpii tip 4 conform Figurii 7.4, trebuie verificată
torsiunea stâlpilor. Nu trebuie să depăşească 6°. Conform standardelor de proiectare recente,
trebuie să se demonstreze că
unde σf este egal cu efortul de curgere precum şi

Figura 7.21: Proiect pentru baza stâlpilor cu secţiuni de

grinzi H.

sunt forţele interne şi momentele în cazul stării plastice complete a secţiunilor transversale.
Pentru grinzile H, momentele de ordin 1st Sy şi SZ se pot obţine din
si

La [7.18], aceste valori pot fi găsite în tabele. Dimensiunile b, h, t şi s pot fi luate din Figura
7.20. Figura 7.21 arată proiectul bazei pentru stâlpii făcuţi din grinzi H. În plus faţă de
încovoiere, trebuie verificată torsiunea. Grinzile H sunt slabe la torsiune deoarece sunt secţiuni
deschise. Rotaţia de torsiune se poate obţine conform cu [7 .19] pentru o grindă H cu o lungime h
măsurată în grade de la

Tabel 7.4: Beton pentru stâlpi de beton armat.

Denumire Rezistenţă nominală Rezistenţă în serie Valoare pentru calcul R

WN WS
N/mm2 N/mm2 N/mm2
C35/45 45 50 27
C45/55 55 60 30
C55/65 65 70 33
C75/95 95 100 42
unde modulul de torsiune Jt este

Modulul de forfecare G este 8 • 104 N/mm2 în cazul oţelului.

7.5.4.5 Stâlpi de beton armat

Încărcările externe ale stâlpilor de beton armat rezultă din clauzele 7.5.2 şi 7.5.3, care pot fi
folosite pentru a determina sarcina de lucru echivalentă necesară. Este forţa totală care
acţionează orizontal la partea de sus a stâlpului fără încărcarea vântului asupra stâlpului propriu-
zis în conformitate cu
unde Myd şi Mzd se pot calcula din (7.64) şi respectiv (7.65), iar h este lungimea stâlpului. Cu
această valoare, se poate alege stâlpul necesar din cataloagele producătorilor sau din tabele de
selecţie pentru stâlpii precomprimaţi sau slab armaţi.
Secţiunile transversale trebuie proiectate în conformitate cu standardele relevante. Momentele
sunt determinate din sarcina de lucru echivalentă şi încărcările vântului sau din forţele
individuale conform teoriei de ordinul 2. Pentru stâlpii de beton fabricaţi în atelier, se aplică EN
12 843. În conformitate cu EN 12 843, betonul din clasa C35/45 reprezintă minimul care poate fi
folosit la stâlpii de beton. Pentru stâlpii de beton precomprimat centrifugaţi, se foloseşte şi beton
de înaltă rezistenţă din clasele C55/65 şi C75/95.
Pentru a determina cele mai nefavorabile eforturi, trebuie evaluate următoarele cazuri de
încărcare:
— Cazul de încărcare 1: încărcări permanente,
— Cazul de încărcare 2: încărcări normale şi
— Cazul de încărcare 3: încărcări datorate transportului şi montajului.
Încărcările verticale şi forţele de întindere ale conductoarelor acţionează ca încărcări permanente.
În cazul încărcărilor normale, trebuie de asemenea luate în considerare încărcările vântului asupra
conductoarelor şi asupra stâlpilor.
Forţele interne acceptabile şi momentele pentru cazurile de încărcare 2 şi 3 trebuie determinate
pentru starea limită maximă de rezistenţă, utilizând valorile teoretice ale rezistenţei care se pot
obţine împărţind rezistenţa nominală a betonului βWN, conform Tabelului 7.4, la 0,7 şi limita de
curgere βs pentru beton sau oţel de armare la factorii parţiali yc şi respectiv s, conform Tabelului
7.5, rândurile 3, 4 şi 5.

Tabel 7.5: Factorii parţiali raportaţi la starea limită de rezistenţă.

Cazul de Cazul de încărcare 3
încărcare 2 Încărcări din
Încărcări transport şi montaj
normale
Pentru analiza rezistenţei
Precomprimare acţionând f 0,80 1,00
1 2 favorabil acţionând f 1,20 1,00
nefavorabil
3 4 Beton c1) 1,50 1,30
Beton centrifugat c1) 1,40 1,25

5 Beton şi oţel pretensionat c1) 1,25 1,10

Pentru analiza deformării conform teoriei de ordinul 2
6 Beton şi beton centrifugat c2) 1,20 -
7 Beton şi oţel pretensionat 7cs 1,15 -
1) raportat la 0,7 WN
2) raportat la 0,85 ori momentele interne maxime.
Figura 7.22: Curba efort-solicitare pentru Figura 7.23: Curba efort-solicitare pentru
beton pentru calculul momentelor interne beton armat şi oţel precomprimat pentru
admise şi starea limită de rezistenţă calculul momentelor interne admise şi al
(diagrama parabolă -dreptunghi). deformărilor la starea limită de rezistenţă.

Pentru beton, se poate lua în considerare o curbă efort-solicitare conform Figurii 7.22, iar pentru
beton şi oţel precomprimat o linie mixtă (conform Figurii 7.23), unde modulul de elasticitate Łs
poate fi folosit fără nici o modificare. În cazul stâlpilor precomprimaţi, nu sunt permise eforturi
de întindere ale betonului sub acţiunea încărcărilor permanente şi nici sub acţiunea a 40 % din
momentul datorat încărcării normale.
Forţele interne şi momentele pentru starea limită de rezistenţă sunt determinate prin adoptarea de
γf ori a încărcării normale, luând în calcul deformarea stâlpului (teoria de ordinul 2). Trebuie
luată în calcul o balansare (înclinare) neintenţionată a stâlpului neîncărcat de 5 mm/m. Balansarea
are în vedere de asemenea efectele datorate curburii cauzată de încălzirea inegală. Efectele
deformării stâlpului pot fi neglijate dacă momentul suplimentar datorat deformării şi balansării
este mai mic de 5 % în secţiunea transversală la partea superioară a fundaţiei sau este mai mic de
10 % în cazul celei mai nefavorabile secţiuni. În acest scop, este suficientă o estimare a părţii
sigure.

Aceste condiţii sunt în special îndeplinite de stâlpii liniei de contact aeriene.

Proiectele tehnice îmbunătăţite ale stâlpilor de beton armat, în special stâlpi de beton centrifugaţi,
trebuie să elimine posibilele deteriorări, aşa cum s-au produs în trecut [7.10]. Următoarele
articole trebuie luate în considerare în mod corespunzător:
- O armare elicoidală suficientă este necesară pentru a distribui eforturile de întindere la
suprafaţă. Armarea elicoidală trebuie să fie alcătuită din fier beton /beton armat striat şi trebuie
prevăzută independent de solicitările statice. Armarea trebuie să fie după cum urmează: cablu cu
diametrul 5 mm şi un pas maxim de 60 mm, cu diametrul 4 mm şi un pas maxim de 40 mm, cu
diametre de până la 3 mm şi un pas maxim de 30 mm.
- Zidul de beton trebuie să fie suficient de gros, cel puţin de 40 mm.
- Gabaritul dintre barele de armătură unidirecţionale trebuie să fie numai jumătate din
diametrul barei, cu excepţia secţiunii de suprapunere. Vor fi cel puţin la fel de late ca diametrul
agregatului maxim.
- Acoperirea betonului va fi cel puţin 15 mm deasupra armării elicoidale sau 20 mm deasupra
oţelului precomprimat.
Coeficientul apă/ciment este redus sub 0,4 în timpul procesului de centrifugare. Stâlpii de beton
centrifugaţi sunt produşi folosind carcase/cofraje care pot fi distribuite de-a lungul rosturilor
longitudinale în care armarea elicoidală semifabricată este dispusă mai întâi şi apoi suplimentată
de armare longitudinală slabă sau pretensionată. În cazul pretensionării, pe fiecare bară este pus
un cap. Stâlpii pentru liniile de contact aeriene au prize sau alte elemente pentru legarea
componentelor liniei de contact dispuse de-a lungul armării. După pregătirea armării, betonul
este turnat iar cofrajul este asamblat prin buloane. Barele de armare sunt pretensionate cu eforturi
de până la 800 N/mm2. Numărul de rotaţii în timpul centrifugării depinde de diametrul stâlpului
şi cofraj. Se prevede o accelerare centrifugă între 10 şi 50 g. După 12 până la 15 minute, procesul
de centrifugare se termină, iar cofrajul cu stâlpul centrifugat este depozitat într-o cameră de
încălzire unde, pe o perioadă scurtă, aburul este direcţionat în afara cofrajelor. Temperatura în
camera de încălzire nu trebuie să depăşească 50°C iar stâlpii trebuie să rămână în cofrajele de
oţel timp de 24 de ore. Tratamentul la cald la temperaturi mai ridicate a fost folosit în trecut,
totuşi acesta s-a dovedit a fi unul din motivele crăpăturilor longitudinale [7.10]. Stâlpii fabricaţi
conform procedurii descrise mai sus ajung la 70% din rezistenţa lor nominală în timpul
depozitării în carcase/cofraje. Producţia fiabilă şi tehnologia adecvată reprezintă o precondiţie
pentru durata de viaţă lungă a stâlpilor, fără o deteriorare prematură.

7.5.4.6 Deformare
La încărcări, toţi suporţii se deformează deoarece sunt realizaţi din materiale elastice. Stâlpii de
oţel cu zăbrele relativ larg răspândiţi sunt structuri rigide, şi numai în cazul stâlpilor înalţi ai
traverselor elastice apar deformări vizibile. În mod frecvent, aceşti stâlpi sunt poziţionaţi în
direcţia opusă încărcării, astfel încât stâlpul stă vertical după aplicarea încărcării. Stâlpii cu dublu
profil sunt, de asemenea, relativ rigizi în direcţia încărcării lor principale. În general, verificarea
deformării nu este necesară. În contrast cu stâlpii relativ slabi precum grinzile H, limitarea
deformării poate guverna proiectarea proprietăţilor secţiunii. În general, deformarea la o înălţime
hp deasupra bazei unui stâlp cu modul de secţiune variabil de-a lungul axei verticale încărcate
prin încovoiere va fi:

Conform Figurii 7.15, coordonata x începe de la punctul de unde trebuie determinată deformarea.
Deoarece integrala de la (7.88) nu poate fi întotdeauna rezolvată analitic, metodele numerice, în
special programele de calculator au fost dezvoltate pentru a determina deformarea stâlpilor în
conformitate cu (7.88). Se face referire la [7.2]. Pentru stâlpii din secţiuni de grinzi H, momentul
de inerţie I este constant de-a lungul grinzii, iar (7.88) poate fi rezolvat analitic. Conform cu
[7.13], deformarea într-un punct a produsă de aplicarea forţei F la o înălţime h deasupra bazei
fundaţiei este
şi datorat unui moment

şi datorat încărcării distribuite uniform pentru o grindă cu o lungime totală l

În cazul liniilor de contact, următoarele cazuri prezintă un interes deosebit:

- Deformarea la încărcarea vântului la înălţimea hp a firului de contact. DB limitează această
deformare la 25 mm.
- Deformarea la încărcarea permanentă la înălţimea firului catenarei. DB limitează această
valoare la 1 % din înălţimea firului catenarei.
- Deformarea la încărcarea maximă la înălţimea firului catenarei. DB limitează această valoare
la 1,5 % din înălţimea firului catenarei.
Folosind denumirea conform Figurii 7.15, se pot folosi următoarele formule pentru calcularea
deformării:

- La înălţimea firului de contact sub încărcarea vântului:

-La înălţimea firului catenarei sub încărcări maxime

În ecuaţia (7.92) până la (7.94), valorile FCWH, FCAH şi FEH se pot obţine din (5.10) sau (5.11),
FCWW, FCAW ŞI FEW din ecuaţia (5.17), iar VOHL ŞI VE conform cu (5.6). FEH, FEW SI VE se referă
la fiderii sprijiniţi de stâlp. În aceste ecuaţii, modulul de elasticitate pentru oţel a fost folosit cu
2,1 • 105 N/mm2; pentru I, unitatea este cm4 după cum se foloseşte în principal în tabelele
standard. Forţele au fost introduse în kN, iar lungimile în m. Rezultatele au unitatea în mm.
Exemplul dat în clauza 7.8 demonstrează folosirea acestor formule.

7.6 Subsol
7.6.1Introducere
Fundaţiile suporţilor liniei de contact aeriene vor fi proiectate astfel încât să transfere în siguranţă
diferitele încărcări structurale care rezultă din încărcări diferite la subsol, fără mişcări
inacceptabile ale corpului fundaţiei. Deoarece starea subsolului în amplasamentul suporţilor este
critică pentru selectarea şi proiectarea fundaţiilor, aceasta trebuie cunoscută suficient la calculul
fundaţiilor. Investigaţiile subsolului furnizează această informaţie prin clasificarea solului întâlnit
conform cu seriile standard DIN 4022, BS CP 2001 sau cu alte standarde naţionale şi prin
pregătirea caracteristicilor solului necesare pentru alegerea şi proiectarea fundaţiilor.
Ingineria mecanică a solului clasifică subsolul care formează crusta pământului ca sol netulburat
(rocă afânată), rocă (rocă tare) şi umplutură de pământ. Roca afânată este o formaţiune naturală
de particule minerale. Fără a aplica vreo forţă, aceasta poate fi separată în particule existente. În
cazul rocii, aplicarea unei forţe este necesară pentru separare. Această clasificare este
caracteristică pentru construcţiile civile şi diferă de termenii folosiţi curent în geologie.

7.6.2 Sol netulburat

7.6.2.1 Clasificare
Solul netulburat s-a format pe pământ printr-un proces geologic vechi, prin eroziune chimică şi
fizică şi descompunerea rocilor, sau poate avea origine organică. Pentru construcţiile civile, solul
netulburat se clasifică în anorganic sau organic. Subsolul anorganic constă din două tipuri
principale: soluri necoezive, sfărâmicioase şi soluri coezive. Acestea se disting prin dimensiunile
particulelor. Majoritatea subsolurilor întâlnite pe teren sunt combinaţii de particule de diferite
dimensiuni şi se vor clasifica în funcţie de proporţia principală.

Tabel 7.6: Dimensiuni ale particulelor pentru soluri necoezive şi coezive

Nume Simbol Dimensiuni

Soluri necoezive blocuri Y particule
mai în mmde
mult
Gama de particule pietre X 200 63 până la 200
pe sită pietriş G 2 până la 63
 pietriş grosier gG 20 până la 63
pietriş mediu pietriş mG 6,3 până la 20
fin fG 2,0 până la 6,3
nisip S 0,06 până la 2,0
nisip cu granulaţie gS 0,6 până la 2,0
mare mS 0,2 până la 0,6
nisip mediu nisip fin fS 0,06 până la 0,2
Sol coeziv Gama praf U 0,002 până la 0,06
de particule fine
praf grosier praf gU 0,02 până la 0,06
mediu mU 0,006 până la 0,02
praf fin fU 0,002 până la 0,006
argilă (cea mai fină) T mai mic de 0,002
7.6.2.2 Soluri necoezive ondulate
Subsolurile necoezive sunt caracterizate de particule cu dimensiuni mai mari de 0,06 mm.
7.6.2.3 Soluri coezive
Solurile coezive sunt caracterizate de particule cu dimensiuni mai mici de 0,06 mm care nu pot fi
vizibile cu ochiul liber. Solurile coezive se disting de asemenea prin dimensiunile granulelor
(Tabel 7.6). Solul granulat mixt este considerat necoeziv dacă conţine mai puţin de 15 % din
greutatea particulelor cu dimensiuni mai mici de 0,06 mm. Componentele necoezive determină
caracteristicile solului mixt granulat. Altfel, solul este clasificat ca sol coeziv cu aditivi cu
particule grosiere.
7.6.2.4 Soluri organice
Solurile organice conţin reziduuri de plante şi organisme de animale descompuse. În afară de
solurile organice pure, solurile mixte care au caracteristici apropiate de argilă şi praf cu conţinut
organic substanţial se numesc mâl. Deoarece compresibilitatea acestor tipuri de soluri este mare,
ele nu sunt potrivite să susţină încărcări. Datorită efectului determinant al componentelor
organice asupra caracteristicilor solului, solurile necoezive şi coezive cu mai mult de 5 % din
greutatea aditivilor organici sunt considerate soluri organice.Acestea includ grupuri necoezive
care constau în nisip, pietriş, pietre şi blocuri (Tabel 7.6).

7.6.3 Rocă
Termenul rocă include toate subsolurile tari care formează partea tare şi solidă a crustei
Pământului. DIN 4022 clasifică diferitele tipuri de rocă. Gradul lor de deteriorare este important
pentru capacitatea de încărcare.
7.6.4 Umplutură de pământ
Umplutura de pământ este în mod obişnuit întâlnită la terasamentele feroviare construite
artificial. Pentru aceste terasamente construite, materialul solului este atent selecţionat pentru a
realiza o structură compactă şi densă. Materialul obţinut din forarea tunelului este folosit deseori
la terasamente. Fundaţiile care urmează a fi realizate în terasamentele feroviare compactate ar
trebui să fie proiectate astfel încât să corespundă densităţii solului care se poate măsura prin
sondaje.
7.6.5 Investigaţii ale solului
Suporţii liniei de contact aeriene se extind asupra unei secţiuni lungi, unde se întâlnesc diferite
condiţii de sol. Investigaţiile solului sunt destinate obţinerii informaţiilor necesare pentru a lua o
decizie asupra celui mai bun tip de fundaţie şi proiectare aferentă. Investigarea solului reprezintă
baza pentru analiza statică a fundaţiilor. De aceea, amploarea investigaţiilor solului şi
aprofundarea studiilor individuale trebuie să fie corespunzătoare necesităţilor proiectului.
Adâncimea investigaţiilor solului depinde de tipul de fundaţie şi de încărcările aplicate. Dacă se
constată existenţa solului portant adecvat până la suprafaţa terenului, ar putea fi suficient în cele
mai multe cazuri să se realizeze teste ale solului la 1 m sub substratul prevăzut al fundaţiei.
Deoarece investigaţiile solului sunt rareori realizate la fiecare amplasament de suport individual,
proiectarea fundaţiei se bazează pe documentaţia disponibilă şi pe ipotezele specifice.
Corectitudinea ipotezelor trebuie să fie verificată în timpul realizării fundaţiilor. Nu trebuie să se
renunţe la investigaţiile solului când este clar că se constată existenţa solurilor cu o capacitate
portantă foarte scăzută precum mâlul. In astfel de cazuri, trebuie investigată adâncimea straturilor
de sol cu capacitate portantă adecvată.
Inspectarea secţiunilor de linie poate fi utilă pentru a decide tipul de investigaţie a solului.
Informaţiile preliminare asupra solului se pot obţine prin instalarea infrastructurii. Metodele de
investigare a solului trebuie să folosească metode corespunzătoare de obţinere a mostrelor de sol
pentru a determina densitatea straturilor solului.
7.6.6 Metode de obţinere a mostrelor de sol

7.6.6.1 Introducere
Metodele de obţinere a mostrelor de sol sunt standardizate în DIN 4021. În cazul liniilor de
contact, este suficient să se obţină mostre tulburate, deoarece investigarea caracteristicilor solului
prin teste de laborator nu este necesară. Mostrele de sol tulburat se folosesc pentru a studia
ordinea straturilor de sol, limitele acestora, tipul straturilor, distribuţia granulometrică,
consistenţa, nivelul apei freatice şi componente organice.

Figura 7.24: Foreză elicoidală

În acest scop, investigaţiile nivelului calităţii 4 conform cu DIN 4121, Tabel 1 sunt suficiente în
toate cazurile, totuşi, acestea nu se pot executa pe fiecare linie, nici la fiecare amplasament.

7.6.6.2 Foraje de investigaţie

În cazul solurilor, forajele de investigare netubate cu diametrul 300 până la 500 mm vor avea
rezultate corespunzătoare pentru definirea tipurilor de sol, nivelul apei freatice, rigiditatea şi
densitatea stratificării. Pentru forajele de investigare, se folosesc de asemenea maşini de forat
uşoare cu diametre ale forezei de 100 până la 150 mm. Pentru ridicarea solului, se folosesc
foreze elicoidale (Figura 7.24). Aceste dispozitive se pot folosi pentru a investiga straturile mai
puţin ferme şi cu conţinut de apă. Se pot atinge uşor adâncimi până la 12 m. Mostrele de sol
obţinute din foraje se vor amesteca. Profilul straturilor se poate observa când solul aderă la
individuale ale forezei.

7.6.6.3 Investigaţii prin sondaje

Investigarea prin sondaje cu penetrometru cu tijă canelată pentru prelevarea mostrelor tulburate
de sol este potrivită pentru investigarea solului în amplasamentele de-a lungul liniei de contact.
Acest penetrometru constă într-o tijă de sondare canelată, având un canal (canelură) longitudinal
de 1,0 m lungime la capăt. După introducerea sondei, este prelevată o mostră de sol în canelura
longitudinală, fiind recuperată la extragerea din gaura de foraj. Nisipurile de la suprafaţa pânzei
freatice nu pot fi recuperate deoarece acestea sunt spălate. Pentru astfel de tipuri de soluri,
sondajele sunt echipate cu prelevator de mostre tubular pentru solurile care urmează a fi adunate.
Investigaţiile prin sondaje indică profile de sol continue în pământuri care nu sunt prea ferme.

Tabel 7.7: Date ale sondajelor acţionate conform cu DIN 4096, partea 1.

Dispozitiv Greutatea ciocanului în Înălţimea de cădere în

kg m
Sondaj de mică capacitate 10 0,50
(DPL) Sondaj de capacitate 30 0,20
medie (DPM) 30 0,50
(DPM-A) 50 0,50
Sondaj de capacitate mare
(DPH)
Tabel 7.8: Date orientative pentru corelarea dintre numărul de lovituri şi densitatea stratificării
Tipul de sol, Numărul de lovituri n10
Stratificare
¦ blows uşor
Sondaj mo Heavy
Sondajprobe
greu
Nisip,
densitate medie 15 5
dens 30 10
Amestec nisip-
pietriş densitate 15 5
medie -1) 18
dens1) sondaj de capacitate mică necorespunzător

7.6.7.1 Introducere
În funcţie de aplicaţie, sondajele pot fi atât acţionate cât şi de tip compresie. Rezistenţa
penetrării solului este înregistrată în timpul penetrării sondajului în sol. Sondajul completează
profilele solurilor prin constatări cantitative referitoare la densitatea de stratificare şi pot fi
suficiente pentru a obţine datele necesare pentru proiectarea fundaţiilor la multe instalaţii ale
liniei de contact aeriene. Sondajele sunt disponibile în multe tipuri, cele folosite pentru
construcţia liniei de contact aeriene sunt prezentate mai jos.

7.6.7.2 Sondaje acţionate în conformitate cu DIN 4094

Dimensiunile sondajelor acţionate şi instrucţiunile de utilizare sunt date în DIN 4094. În

condiţii speciale, o tijă cu un capăt conic este introdusă în sol, înregistrând numărul de
lovituri necesare pentru o penetrare de 100 mm (n10). Acest număr reprezintă o referinţă
pentru densitatea stratificării şi consistenţa straturilor explorate. Tabelul 7.7 indică unele
caracteristici ale diferitelor sondaje acţionate. Pentru fundaţiile liniilor de contact, sondajul
de capacitate mică (DPL) este folosit în majoritatea cazurilor. Rezultatele sondajelor depind
de diferiţi parametri şi condiţii (a se vedea DIN 4094, partea 2). Prin urmare, nu este posibil
să se ajungă la nişte concluzii asupra tipului de sol pe baza rezistenţei de penetrare a
sondajului ( indentation resistance????). Conform cu [7.20], numărul de lovituri şi densitatea
straturilor sunt corelate, după cum se arată în Tabelul 7.8.

Tabel 7.9: Sondaj SPT în soluri necoezive şi coezive

Test de Penetrare Standard pentru

Sol necoeziv Sol coeziv
Numărul de lovituri Stratificare Numărul de lovituri Consistenţă
0n30până la 4 Foarte afânat 0n30până la 2 Foarte moale
4 până la 10 loose
Afânat 2 până la 4 soft
moale
10 până la 30 Densitate 4 până la 8 mediu
30 până la 50 dens
medie 8 până la 15 tare
>50 Foarte dens 15 până la 30 Foarte tare
>30 tare
7.6.7.3 Test de Penetrare Standard
Testul de Penetrare Standard Test (SPT) a fost creat în SUA, iar acum este utilizat în
întreaga lume. Mai întâi, este realizat un foraj (shuttered borehole?????). Apoi, un cilindru cu
diametrul intern de 35 mm la capătul tijei este introdus în gaura de foraj şi acţionat la o
adâncime de 150 mm printr-un ciocan cu greutatea de 63,2 kg care cade de la o înălţime de
760 mm. Este înregistrat numărul de lovituri (n30) necesare pentru penetrarea sondajului la
300 mm. Mostra de sol, intrată în cilindru în timpul penetrării, poate fi recuperată şi studiată.
Conform cu [7.21], corelarea dintre condiţia de stratificare a solurilor necoezive precum şi
consistenţa solurilor coezive este prezentată în Tabelul 7.9.

7.6.8 Evaluarea investigaţiei solului

Investigaţiile solului pot fi evaluate în conformitate cu DIN 4022 şi înregistrate în jurnale de
foraj. Specificaţiile pentru proiectarea şi descrierea tipurilor de sol sunt date în DIN 4022 sau BS
CP2001. Acestea nu vor fi repetate aici. Pentru detalii, a se vedea [7.2]. Informaţiile asupra
evaluării şi clasificării rocilor şi starea de alterare se pot găsi la [7.22]. Gama de la afânat la rocă
tare este împărţită în şase clase, care se diferenţiază după gardul de alterare al rocii şi componenţa
particulelor; acestea sunt denumite după cum urmează:
- w0 rocă nealterată,
- w1 alterare minoră,
- w2 alterare medie,
- w3 alterare ridicată,
- w4 alterare totală,
- w5 sol.
Fundaţiile în rocă, e. g. ancorări în rocă, se pot utiliza în condiţiile de alterare de la w0 până
la w2. Apa subterană şi solurile pot ataca betonul, dacă acestea conţin acizi liberi, sulfuri,
sulfaţi, săruri de magneziu, săruri de amoniac sau grăsimi şi uleiuri. Pericolul apei subterane
asupra betonului poate fi uşor recunoscut printr-o coloratură închisă, un miros de mâl şi
emisia de bule de gaz. Dacă se suspectează că betonul este deteriorat de apa subterană,
trebuie prelevate mostre de sol conform cu DIN 4030, clauza 5 şi investigate în laborator.
Tabelul 7.10 rezumă informaţii asupra pericolului apei subterane asupra betonului.
 Tabel 7.10: Evaluarea gradului de agresivitate a apei subterane şi solurilor cu compoziţie
predominant naturală

Gradul de agresivitate
Uşor agresiv Puternic agresiv Foarte puternic agresiv
Valoarea pH Valoarea pH Valoarea pH
6,5 până la 5,5 5,5 până la 4,5 mai mică de 4,5
Tipuri de apă:
chalk soluble carbon 15 până la 40 40 până la 100 mai mare de 100
acid??? (CO2) în mg/1
determinat prin marble test
??????? 15 până la 30 30 până la 60 mai mare de 60
amoniu (NH4+) în mg/1 300 până la 1000 1000 până la 3000 mai mare de 3000
magneziu (Mg2+) în mg/1 200 până la 600 600 până la 3000 mai mare de 3000
sulfat (SO42-) în mg/1
Soluri: ¦
2-
sulfat (SO4 ) în mg per kg 2000 până la mai mare de 5000
sol uscat la aer 5000
7.6.9 Caracteristicile solului
Deoarece proiectul fundaţiilor liniilor de contact este foarte apropiat de tehnologia liniei de
putere aeriană, caracteristicile solului specificate în standardul relevant EN 50 341-1 [7.23] şi EN 50
341-3-4 [7.4] sunt folosite ca bază. Tabelul 7.11 prezintă acele caracteristici care sunt de asemenea
relevante pentru liniile de contact. Pentru tipurile individuale de sol, se ia în considerare greutatea
unitară, unghiul de fricţiune intern şi presiunea admisibilă a solului. Utilizarea acestor valori
necesită compactarea solului după amplasarea materialului de umplutură. Presiunea admisibilă a
solului depinde de greutatea unitară. Presiunea admisibilă, conform Tabelului 7.11, se aplică la o
adâncime de 1,5 m. t admisibil creşte cu încărcarea suplimentară conform creşterii adâncimii
înmulţită cu factorul K (Tabelul 7.11).

În cazul apei subterane, este luată în considerare greutatea unitară redusă prin forţa
ascensională (emersiune) conform Tabelului 7.11, coloana 3.

7.6.10 Aplicaţii practice

Cu privire la tipurile de fundaţii cel mai des folosite pentru instalaţiile liniei de contact, precum
fundaţiile cu blocuri de beton şi cu piloţi bătuţi, investigaţiile solului realizează în principal
următoarele:
- capacitatea portantă în cazul compresiei;
- adâncimea straturilor de sol cu o bună capacitate portantă şi densitatea stratificării lor
- investigarea rezistenţei solului pentru baterea de piloţi până la adâncimea lungimii prevăzute
a pilotului.
În consecinţă, se adoptă sondajul de capacitate mică conform cu DIN 4094 şi penetrometrul
cu sondă canelată (a se vedea clauza 7.6.6.3).

Tabel 7.11: Caracteristicile solului pentru proiectarea fundaţiilor conform cu EN 50341-3-4.

1 2 3 4 5 6
Tipul solului Forţa greutăţii unitare Unghiul Presiunea Coeficient
E (Valori de de admisibilă K
proiectare) fricţiune a solului
internă la
adâncime
a 1,5 m -
natural cu forţa kN/m2
umede ascensional
ă
3
kN/m kN/m3

Soluri netulburate
Soluri necoezive 17 9 30 2001) 3,5
1 nisip, afânat 18 10 32,5 3001) 4
2 nisip, semiafânat 19 11 35 4002) 5
3 nisip, dens 17 9 35 4002) 5
4 pietriş, bolovani, 18 10 35 4002) 5
uniform 18 10 35 4002) 6
5 pietriş-nisip, uniform
6 bolovani,
pietre,macadam,
sortat
Soluri coezive
7 foarte moale 16 8 0 0 1
8 moale (uşor de modelat), 18 9 15 40 2
pur coeziv
9 moale, cu adaos necoeziv 19 10 17,5 40 2,5
10 ferm (dificil de 18 9 17,5 100 2,5
modela),
pur coeziv 19 10 22,5 100 3
1)
11 ferm, cu adaos 18 10 22,5 200 3
necoeziv 19 11 25 2001) 3,5
12 tare, pur coeziv 18 - 27,5 4002)
13 tare, cu adaos necoeziv 19 - 30 4002) 3,5
14 vârtos, pur coeziv 4
Soluri organice
15 vârtos, cu adaosşi soluri cu 5 până la 0 până la 7 15 1
adaosuri
necoeziv organice 16
Rocă
cu fisuri considerabile sau 20 1000
stratificare
necorespunzătoare în
condiţii de nealterare cu 25 3000
Teren rambleiat
fisuri minore sauşi
umplutură corespunzătoare 12 până la 6 până la 10 10 până 30 până la
stratificare terasament 2
necompactat 16 la 25 100
terasament compactat Clasificare conform tipului de sol, densităţii de
stratificare şi consistenţei

1) presiunea permisă a solului conform cu standardul intern DB 3 Ebs 02.01.02 250 kN/m2
2) presiunea permisă a solului conform cu standardul intern DB 3 Bbs 02.01.02 400 kN/m2384

Figura 7.25: Investigarea solului pentru o fundaţie pe piloţi

Tabel 7.12 Numărul de lovituri pentru sondajul de
capacitate mică pentru exemplul din Figura
Adâncime Numărul
7.25. de lovituri n10
0 până la 1,0 4 4 2 2 6 8 10 10 12 13

1,0 până la 12 16 14 20 20 18 22 24 20 20
2,0
2,0 până la 19 24 24 22 26 23 23 24 28 30
3,0
3,0 până la 30 32 26 30 32 38 40 42 38 40
4,0
4,0 până la 36 40 40 46 50 53 52 55 54 56
5,0

Se pot obţine câteva date preliminare asupra condiţiilor solului de la managerul de infrastructură
feroviară şi, în cazul liniilor noi, de la companiile care instalează calea ferată sau de la experţii de
poduri. Informaţii suplimentare se pot obţine prin inspectarea liniei, ţinând cont de înălţimea şi
panta terasamentelor, porţiunile cu rocă de suprafaţă, zonele umede, instalaţiile de dren şi altele.
Pe baza inspectării liniei şi a tipului de fundaţie prevăzut, se poate determina amploarea
investigaţiilor solului. Investigaţiile solului ar trebui să aibă ca scop obţinerea de informaţii
sigure şi continue asupra condiţiilor solului de-a lungul liniei. Investigaţiile la fiecare
amplasament individual al stâlpului ar fi optime din punct de vedere tehnologic, dar costisitoare
şi consumatoare de timp. Cu privire la caracterul continuu al liniilor ferate, investigaţiile solului
pot fi limitate la zonele cu condiţii variabile ale solului şi la amplasamentele stâlpilor de capăt sau
de la ancorele mediane.
Prin testul cu sondajul de capacitate mică, mai mult de 8 lovituri la 100 mm adâncime de
penetrare au indicat prezenţa solului portant. Sondajul trebuie apoi continuat pe încă 3,5 m în
cazul stâlpilor de suspensie şi 4,5 m în cazul stâlpilor de capăt şi trebuie oprit când se ajunge la o
adâncime de 0,5 până la 1,0 m sub point of pile?????.
Figura 7.25 prezintă metoda de sondare la un amplasament al stâlpului de capăt, iar Tabelul 7.12
arată numărul de lovituri efectuat cu sondajul de capacitate mică. Au fost efectuate mai mult de 8
lovituri pentru a ajunge la 0,5 m sub nivelul suprafeţei. Prin urmare, sondajul a fost continuat
până la o adâncime de 5,0 m.

Figura 7.26: Fundaţii pentru stâlpii liniei de contact

e = diferenţa de înălţime între partea superioară a şinei şi partea superioară a fundaţiei
E = adâncimea de penetrare a
stâlpilor introduşi în fundaţie
x = dimensiunea dintre partea
superioară a fundaţiei şi
nivelul inferior al tranziţiei
către sol
t0 = adâncimea de încastrare a
fundaţiei
Sub 1,5 m, structura solului este medie către densă, iar sub 3,0 m este densă către foarte densă cu
o presiune admisă a solului de 250 şi respectiv 400 N/rnm2. Aceste date sunt tipice, iar la DB sunt
specificate fundaţiile standardizate pentru aceste date de referinţă. Pentru proiectul unei fundaţii
pe piloţi, straturile 0,5 rn sub nivelul suprafeţei pot fi considerate ca având o bună capacitate
portantă laterală.

7.7 Fundaţii
7.7.1. Bază de proiectare

Tipul fundaţiei depinde de tipul stâlpului, încărcare, condiţiile solului şi tehnologia disponibilă
pentru instalarea fundaţiei. Deoarece există o strânsă colaborare între proiectul stâlpului şi al
fundaţiei, alegerea stâlpilor trebuie realizată luând în considerare aspectele legate de fundaţie.
Fundaţiile stâlpilor liniei de contact pot fi clasificaţi ca fundaţii compacte caracterizate de
susţinerea stâlpului printr-un singur corp de fundaţie. Încărcările în aceste cazuri sunt în principal
momente precum şi încărcări orizontale şi verticale. Încărcările structurale sunt transmise
subsolului prin presiunea solului în substratul fundaţiei sau prin rezistenţa laterală a pământului,
în funcţie de tipul fundaţiei compacte.
Pentru proiectul fundaţiilor, trecerea către noile abordări este în curs de realizare acolo unde
verificarea nu mai este efectuată pentru sarcinile de lucru, ci pentru încărcările limită şi rezistenţa
limită. Această abordare a proiectului stă la baza noilor standarde de Construcţii Civile în Europa.
Rezistenţa limită a fundaţiei este un criteriu care, dacă este depăşit, fundaţia nu va îşi mai
îndeplini funcţia sau va ceda. În prezent, nu sunt disponibile astfel de forme preliminare ale
standardelor, deci încă se mai folosesc metodele convenţionale pe baza sarcinilor de lucru.
Cerinţele şi baza de proiectare au fost relaţionate cu standardul EN 50119. Denumirile din Figura
7.26 au fost introduse pentru fundaţiile liniei de contact aeriene, conform practicii DB.

7.7.3. Fundaţii bloc fără trepte

Fundaţiile cu blocuri de beton sunt realizate cu elemente prismatice, de obicei cu feţe verticale
sau cu elemente cu una sau mai multe trepte. Cu acest tip de fundaţie, presiunea solului la bază
precum şi rezistenţa laterală a pământului se adaugă la rezistenţa limită.

Figura 7.27: Caracteristica de susţinere a

încărcărilor unei fundaţii bloc fără trepte
Rezistenţa pământului poate fi luată în considerare, în conformitate cu densitatea stratificării şi
caracteristicile solului, numai dacă solul rămâne netulburat. În cazul corpurilor de fundaţie
prismatice unde înălţimea este considerabil mai mare decât lăţimea, încărcarea este în principal
transmisă de fixările laterale (portanţă laterală). Ca o primă aproximare, contribuţia substratului
poate fi neglijată. Folosind abordările descrise, se pot de asemenea verifica fundaţiile care
constau în elemente de beton cu secţiuni transversale circulare.
În conformitate cu Figura 7.27, încărcarea externă este transmisă subsolului prin presiunea dintre
faţa fundaţiei perpendiculară pe direcţia încărcării şi sol. Dacă se are în vedere o creştere lineară
a presiunii admise a solului pe adâncime

precum şi un pivot la o adâncime de două treimi din adâncimea fundaţiei, rezultă un model
parabolic al presiunii solului în adâncime exprimat prin

Forţele totale de reacţie deasupra şi dedesubtul pivotului se pot obţine de la

Figura 7.28: Dispunerea fundaţiilor bloc

Distanţa dintre ambele forţe F0 şi Fu rezultă din centrele de presiune s0 şi su care se obţin de la

si
Distanţa centrelor de presiune este

Mai mult, se presupune că încărcările orizontale sunt contracarate de fricţiunea de la feţele

fundaţiei în paralel cu direcţia de încărcare. Prin urmare,

Deoarece Qz • hz = My, se obţine

Pentru aplicaţiile la DB, se ia în considerare h2= 8,0 care se aplică stâlpilor de pe liniile curente
în afara staţiilor. Conform Figurii 7.28, se pot distinge patru condiţii cu privire la amplasamentul
fundaţiilor bloc:
- În teren plan, iar marginea fundaţiei este mai mare de 0,8 m de la marginea terasamentului;
- În teren plan, iar marginea fundaţiei este mai mică de 0,8 m de la marginea terasamentului;

Tabel 7.13: Momentele admise pentru fundaţiile bloc în kN-m:

 Amplasament I Amplasament II Amplasament III Amplasament IV
spre linie În afara spre În afara liniei
liniei linie
P1) 0,125 0,1 0,1 0,1 0,1 0,1
2 2 2
K1(t0) t0 t0 (t0 + x2) t02 (t0 + x2/2)2
t02
K2(t0) 12,3 + t0 12,3 + to 12,6 +t0 12,75 + t0 13,05 + t0 13,2+ t0
Lăţime Adâncim
b (m) e
1,00 t0 (m) 37,0 29,5 40,5 28,5 39,5 27,5
1,00 1,60 52,0 41,5 55,0 40,0 53,5 38,5
1,00 1,80 70,0 56,0 72,5 54,0 70,0 52,5
1,20 2,00 125,0 100,0 125,0 97,0 121,5 94,0
1,20 2,30 158,5 127,0 156,0 123,0 151,5 119,5
în N/(mm2 · m)
1) p2,50

- la marginea terasamentului şi
- la terasament.
La determinarea încărcării admise, trebuie avut în vedere efectul dispunerii asupra rezistenţei. In
acest caz, ecuaţia (7.103) este transformată cu σperm = p  to şi t = to + x1, obţinând rezultatul

În primul caz, se aplică t = t0 şi x1 = 0, 2 şi se ia în considerare p = 0,125 N/ (mm2  m). În al

doilea caz, se aplică t = t0+x2 dacă încărcarea acţionează spre linie, altfel t = t0 şi (x1 + x2) în loc de
x 1 . Valoarea p se consideră 0,100 N/(mm2m). În al treilea caz, se aplică t = to + x2/2 dacă
încărcarea acţionează spre linie, altfel t0 = t0 şi (x1 + x2) în loc de x1. Tabelul 7.13 arată momentele
admise pentru fundaţiile bloc folosite la DB.

7.7.3. Fundaţiile bloc în trepte

Fundaţiile bloc cu trepte, numite şi gravity or slab foundations?????, sunt alese dacă solul nu este
adecvat pentru fundaţii cu capacitate portantă laterală. Încărcările externe mari pot de asemenea
necesita fundaţii bloc cu trepte. Prin urmare, acest tip de fundaţie este adesea adoptat pentru
stâlpii traverselor elastice.
În acest caz, încărcarea este în principal
transmisă solului prin zona bazei fundaţiei.
Feţele verticale adaugă foarte puţin la
capacitatea portantă, deoarece fixarea
laterală nu mai este eficientă în umplutură.
În literatura de specialitate, multe metode de
proiectare pentru fundaţiile bloc în trepte
încărcate prin impuls / energie cinetică
??????? (momentum-loaded) se pot găsi la [7.24] până la [7.30]. Pentru proiectele practice ale
liniei de contact, se foloseşte adesea o abordare conform cu [7.24]. Se presupune că încărcarea este
în principal transmisă prin zona bazei (Figura 7.29). Fixarea laterală este luată în considerare prin
forţele de greutate ale unui corp de pământ, începând de la baza fundaţiei cu un unghi β spre
verticală şi terminându-se la suprafaţă.

Figura 7.29:Caracteristica de susţinere a încărcărilor unei fundaţii bloc în trepte

Figura 7.30: Gama admisă de excentricităţi

ey şi ez ale încărcării totale Qx într-o bază de
fundaţie dreptunghiulară

Acest corp de pământ are forma unei piramide trunchiate, volumul corpului fundaţiei fiind
scăzut.Când momentele My şi Mz acţionează ca încărcări, forţa Q care rezultă din presiunile
solului în bază trebuie să se situeze în cadrul elipsei conform cu Figura 7.30, dacă marja de
siguranţă împotriva răsturnării este cel puţin 1,50. Pentru zonele cu baza dreptunghiulară, aceasta
va fi respectată dacă

unde ey = My/Qx şi ez = Mz/Qx. Forţa rezultantă Qx este suma tuturor încărcărilor verticale.
Presiunea teoretică a solului conform cu Qx
nu poate depăşi valorile admise. Având în vedere tipurile de soluri întâlnite în mediul feroviar,
fundaţiile sunt proiectate pentru presiuni admise ale solului de 400 N/mm2 şi 250 N/mm2. Unghiul
trunchiului β este considerat ca fiind 27,5°.

Exemplu: Momentul de încovoiere admis va fi determinat pentru o fundaţie bloc în trepte conform
Figurii 7.31. Greutatea unitară a betonului este 22 kN/m3 iar cea a solului este 18 kN/m3.

Figura 7.31: Exemplu de fundaţie bloc în

trepte

Tabel 7.14: Factorul Kn care se ocupă de efectul pantei taluzului

asupra rezistenţei fundaţiilor bloc în trepte.
(Pentru simbolurile utilizate, a se vedea Figura 7.32.)

Distanţa B Raportul înălţimii taluzului / Panta taluzului

adâncimea fundaţiei G/to n
m de la până la 1,00 1,50 2,00
0,25 0,50 1,10 1,07 1,04
0 0,50 0,75 1,20 1,15 1,09
1,0 ≥ 1,0 1,30 1,22 1,13
0,25 0,50 1,08 1,06 1,04
0,20 0,50 0,75 1,17 1,12 1,07
0,75 ≥ 1,0 1,25 1,18 1,11
0,25 0,50 1,06 1,05 1,03
0,40 0,50 0,75 1,13 1,09 1,05
0,75 ≥ 1,0 1,19 1,14 1,08
0,25 0,50 1,05 1,03 1,02
0,60 0,50 0,75 1,09 1,07 1,04
0,75 ≥ 1,0 1,14 1,10 1,06
0,25 0,50 1,03 1,02 1,01
0,80 0,50 0,75 1,05 1,04 1,03
0,75 ≥ 1,0 1,08 1,06 1,04
 0,25 0,50 1.01 1,01
1,00 0,50 0,75 1,00
0,75 ≥ 1,0 1.02 1,01
1,10 0,25 ≥ 1,0 1,00
1,01 1,00
1,00
1.03 1,02
Forţa greutăţii corpului de beton 1,01

Forţa greutăţii corpului de pământ

Figura 7.32: Fundaţie cu blocuri de beton

în trepte montată pe terasament

Forţa de greutate totală 1830 kN

Momente admise:
Din ecuaţia (7.105) rezultă:

Presiunea solului este obţinută de la (7.110)

si

Dacă σperm = 250 kN/m2, atunci din ecuaţia (7.111) rezultă mai întâi ez = 1,428 m şi apoi ey = 1,304m,
ducând la

Dacă fundaţiile bloc în trepte sunt instalate în apropiere sau direct în terasamente, capacitatea lor
de încărcare este redusă în funcţie de condiţiile de montare şi de panta şi înălţimea terasamentului.
Momentele admise determinate prin abordarea descrisă mai sus trebuie reduse împărţind la factorii
relevanţi kn conform Tabelului 7.14. Simbolurile utilizate sunt conform Figurii 7.32.

7.7.4 Fundaţii cu piloţi bătuţi

Fundaţiile pe piloţi bătuţi reprezintă o alternativă economică faţă de fundaţiile de beton turnate
monolit şi sunt potrivite în special pentru amplasamentele cu sol cu o bună capacitate portantă
laterală de adâncime sau cu suprafaţă mare de pânză freatică, care altfel ar necesita o
cofrare????? (shuttering) costisitoare a săpăturii şi drenarea apei subterane. Există o mare
varietate de piloţi de oţel aleşi conform tipului de stâlp care au devenit din ce în ce mai
importanţi. Aceştia sunt de asemenea potriviţi pentru locaţiile înguste. Ei necesită săpături
limitate şi minimizează dislocarea solului şi stratificarea în terasamentele critice.
Profilele cu piloni de oţel (palplanşe) conform Figurii 7.33 pot fi avantajoase pentru stâlpii de
oţel cu grinzi cu zăbrele, cei cu dublu profil şi cei cu grinzi H asamblaţi cu bolţuri. Un cap de
beton pe piloţi facilitează fixarea bazei stâlpului cu bolţuri de ancoră standard. Secţiunile
piloţilor sunt alese în conformitate cu încărcarea.
 Figura 7.33: Pilot de oţel bătut cu cap de
beton

Figura 7.34: Stâlp de beton Figura 7.35: Stâlp de beton centrifugat Figura 7.36: Stâlp
de beton
pe un stâlp cu piloţi de oţel cu centrifugat
introdus
centrifugat pe o fundaţie tub sudat la partea superioară a pilotului. într-un tub de oţel
bătut.
cu tuburi bătute.

Tabel 7.15: Coeficientul presiunii solului λp pentru profile în taluzuri conform cu [7.31], în funcţie de
unghiul de fricţiune internă φ şi panta taluzului βW = arctan n. βW este pozitiv dacă încărcarea
acţionează spre taluz şi negativ dacă încărcarea acţionează în afara taluzului.

Panta Unghiul de fricţiune internă φ în 

taluz βW 40 35 e 30 25 friction
of internal 20 ip in
15° 5 10 0
+40° 70,923
+35° 34,051 18,817
+30° 21,592 13,226 8,743
+25 ° 14,929 9,951 6,982 5,075
+20° 11,062 7,822 5,737 4,319 3,312
+15° 8,570 6,331 4,807 3,723 2,926 2,321
+10° 6,840 5,228 4,080 3,235 2,595 2,099 1,704
+ 5° 5,572 4,375 3,492 2,823 2,304 1,894 1,564 1,291
0° 4,599 3,690 3,000 2,464 2,039 1,698 1,420 1,191 1,000
- 5° 3,826 3,124 2,577 2,143 1,792 1,504 1,262 0,992
-10° 3,193 2,643 2,204 1,848 1,552 1,295 0,970
-15° 2,660 2,224 1,866 1,566 1,299 0,933
-20° 2,201 1,848 1,548 1,277 0,883
-25° 1,796 1,502 1,231 0,821
-30° 1,428 1,163 0,750
-35° 1,076 0,671
-40° 0,587

Pot fi sudate două profile individuale pentru a forma un pilot cu dublu profil pentru transferul
încărcărilor mari care acţionează simultan în două direcţii.
Pentru stâlpii de beton, se folosesc tuburile bătute de care este fixat stâlpul [7.11], (Figura 7.34).
Deoarece diametrele tuburilor trebuie să fie mai mici decât diametrul interior al stâlpilor de beton
centrifugat cu pereţi relativ groşi, sunt necesare tuburi grele şi scumpe. Ca o alternativă, se pot
adopta profilele de palplanşe cu un tub sudat la partea superioară. Acestea constituie o combinaţie
favorabilă de stâlpi de beton centrifugat şi fundaţii cu piloţi bătuţi de mare capacitate (Figura
7.35). După amplasare, spaţiul dintre stâlpul de beton şi tubul de oţel este injectat cu mortar.
Stâlpul de beton protejează pilotul de oţel împotriva coroziunii în zona de tranziţie aer/sol. Nu sunt
necesare alte măsuri de protecţie împotriva coroziunii.
Ca un proiect alternativ, stâlpii de beton şi cei cu grinzi H pot fi introduşi în tuburi de oţel cu
diametre mai mari (Figura 7.36). Spaţiul este umplut cu beton sau cu pietriş fin. În cazul tuburilor
de oţel cu stâlpi de oţel, sunt necesare măsuri corespunzătoare de protecţie împotriva coroziunii.
Pentru verificarea eficienţei geotehnice a unei fundaţii cu piloţi, se poate utiliza metoda de la
[7.32]. Metoda a fost dezvoltată pentru proiectarea piloţilor de mari dimensiuni din porturi şi deşi,
nu necesită cerinţe sofisticate cu privire la amploarea şi exactitatea investigaţiilor solului, duce la
un proiect sigur. Această abordare se bazează pe ipotezele indicate în Figura 7.37. Se presupune că
rezistenţa portantă a pământului creşte linear cu adâncimea începând cu partea superioară a
solului portant. Pentru a crea un moment de reacţie, pilotul trebuie să suporte deformări.
Corectitudinea acestor ipoteze a fost confirmată prin multe aplicaţii test fără nici o problemă la
fundaţia piloţilor.
Figura 7.37: Proiect cu baza pilotului conform cu [7.32].

Abordarea foloseşte rezistenţa pământului fw = γEλp, unde coeficientul de presiune al

pământului λp în teren plan rezultă din.

p = tan2 (45 +  /2), (7.107)

unde φ reprezintă unghiul de fricţiune internă. Pentru fundaţiile în pantă cu unghiul βw al

coeficientului de presiune al pământului, λp poate fi luat din Tabelul 7.15. Greutatea unitară γE a
solului trebuie considerată ca fiind 10 kN/m3 cu privire la nivelul apei freatice. Conform acestei
abordări, folosind informaţiile din Figura 7.37, amplasamentul xm al momentului de încovoiere
maxim poate fi obţinut din

Forţa transversală QZ,R reprezintă suma forţelor orizontale şi se corelează cu momentul de la partea
superioară a piloţilor prin
Pentru fundaţiile piloţilor cu încărcări în direcţia axei ambelor profile, rezultantele corespunzătoare
trebuie folosite pentru Mz şi QZ,R. Momentul maxim este

Adesea al doilea termen de descreştere al sarcinii de la (7.109) este şters şi se obţin următoarele,
într-o manieră simplificată:

unde xz este grosimea stratului de sol neportant.

Pentru adâncimea de încastrare în solul portant, se aplică tE = 1,2t0 în conformitate cu
[7.32], unde t0 provine din

care se rezolvă numeric. Lungimea totală a pilotului este

unde se presupune că pilotul se termină la 0,2 m sub partea superioară a fundaţiei. În practică,
lungimea pilotului poate fi rotunjită la trepte de 0,5 m, acolo unde este acceptabilă o rotunjire în
minus până la 0,15m. În cazul stâlpilor de întindere, adâncimea de încastrare minimă t E trebuie să
fie 3,0 m în cazul stâlpilor intermediari - suprapuneri 3,5 m, şi 4,5 m în cazul stâlpilor de capăt.
Dacă stâlpii situaţi în terasament sunt încărcaţi paralel cu calea, proiectul poate fi realizat
adăugând un strat de sol neportant corespunzător cu grosimea z' = 0,945/n unde 1/n este panta
terasamentului. La terasamentele cu o înălţime mai mare decât adâncimea la care au fost bătuţi
piloţii pe un teren plan minus 1,0 m, adâncimea de încastrare nu este luată de la t = 1,2t0 ci de la
t E= 1,7 t0, dacă direcţia de încărcare este în unghiuri drepte cu terasamentul.
Pe lângă siguranţa geotehnică, trebuie verificată rezistenţa oţelului., unde efortul de încovoiere
pentru S235 în conformitate cu EN 10 025 nu trebuie să depăşească 140 N/mm2.
Mai mult, deplasarea la capul pilotului se poate obţine de la

unde hz este înălţimea ideală de aplicare a forţei transversale rezultante. Deplasarea pilotului or-
izontal trebuie limitată la 30 mm sau de 0,005 ori lungimea pilotului, unde se aplică valoarea mai
mică. Proiectul pilotului conform acestei abordări este arătat ca exemplu în clauza 7.8

7.7.5 Fundaţii cu ancoră

Pentru stâlpii liniei de contact, ancorele sunt proiectate pentru a reacţiona la încărcările
longitudinale care sunt prezente permanent într-o direcţie dată, e.g. încărcări de la ancorările
firelor de contact sau de catenară care, altfel, ar conduce la încărcări mari ale stâlpilor şi fundaţiilor
lor. După cum se poate vedea din Figura 7.38, fundaţiile cu ancore sunt încărcate cu forţele de
ancorare în direcţie verticală prin componenta verticală FAV şi în direcţie orizontală prin
componenta orizontală FAH. Rezistenţa împotriva smulgerii este creată de greutatea proprie a
fundaţiei şi frecarea superficială cu solul înconjurător:

cu V = volumul fundaţiei,
γg = greutatea unitară a fundaţiei, e. g. a betonului,
Ac = zona de fricţiune,
τr = valoarea frecării de suprafaţă. Valoarea fricţiunii τr depinde de materialul folosit pentru
fundaţie şi de tipul solului. Tabelul 7.16 listează datele pentru fricţiunea dintre beton şi sol.

Figura 7.38: Fundaţie pentru stay (guy) anchors ????????

Tabel 7.16: Valorile de fricţiune dintre sol şi beton

Tipul de sol Valoarea

fricţiunii
τr în kN/m2
nisip, foarte dens 20
nisip, dens 15
nisip, densitate medie 10
nisip, afânat 5
argilă, vârtoasă 12
argilă, semivârtoasă 6
Fundaţia cu ancoră este proiectată suficient în vederea ridicării dacă
Factorul vA este cel puţin 1,5, dacă FAV este sarcina de lucru.
Încărcarea orizontală este contracarată de presiunea pasivă a pământului, care se presupune că
creşte linear cu adâncimea

unde γE este greutatea unitară a solului şi

În aceste ecuaţii φ este unghiul de fricţiune internă (a se vedea Tabelul 7.11).

În total, presiunea unui corp de pământ cu adâncimea t0 şi lăţimea b este apoi

Stabilitatea este asigurată dacă rezistenţa modificată cu factorul vA este mai mare decât
încărcarea orizontală şi s-ar putea produce o răsturnare a fundaţiei de ancoră numai la un
moment de încărcare înmulţit cu factorul vA.
Tabel 7.17: Date ale liniei de contact aeriene tip Re330 (DB).

Fir de Cablu Fider Fider

contact purtător de retur paralel
CuMg AC- BzII 120 A1 240 A1 240
Masa per lungime unitară 120
1,07 1,06 0,67 0,67
kg/m
Diametru 13,2 14,0 20,3 20,3
Forţa
mm de întindere 1) 27 21 4,8 8,5
Încărcare
kN din vânt per lungime 13,3 14,1 17,4 17,4
unitară
N/m1) cleme şi pendule luate în considerare

Exemplu: O forţă de ancorare FA de 40 kN acţionează la un unghi de 50°. În acest caz, FAV=FA

 sin50° = 30,6 kN şi FAV = FA  cos 50° = 25,7 kN. Se presupune că solul este nisip stratificat cu
densitate medie şi caracterizat de γE = 16 kN/m3,  = 30° şi r = 10 kN/m2. Fundaţia de ancoră are
dimensiunile t0 = 1,80 m, bz = 1,20 m, bY = 1,00 m.Prin urmare, V = 1,8  1,0  1,2 = 2,16 m3 şi AR
= 1 , 3  2  (1,0 + 1,2) = 5,72 m2, dacă valoarea de peste 0,5 m este considerată neportantă, se ia în
considerare conform cu (7.114)

Din (7.117) şi (7.118), se va obţine

precum şi conform cu (7.119)

 Marja de siguranţă împotriva smulgerii este

şi împotriva răsturnării

Fundaţia cu ancoră corespunde tuturor cerinţelor.

7.8 Exemplu

7.8.1 Date pentru linia de contact

Proiectul consolelor, stâlpilor şi fundaţiilor va fi demonstrat printr-un exemplu de stâlp pentru linie
de mare viteză echipat cu linie de contact tip Re 330 şi console cu balama, folosind noile standarde
europene, unde este aplicabil.
În Tabelul 7.17 sunt date câteva date esenţiale pentru linia de contact. Se pot aplica de asemenea
următoarele informaţii suplimentare.
Figura 7.39: Dimensiuni si actiuni asupra unui stalp al liniei de contact

Înălţimea firului de contact 5,300 m

Înălţimea sistemului 1,80 m
Zigzag 0,30 m
Raza căii 10 000 m
Lungimea deschiderii 65 m
Viteza vântului 37 m/s
Presiunea vântului: 372/l,6 = 855 N/m2
Forţa greutăţii firului de contact per lungime unitară 22,5 N/m. Stâlpul susţine o ancorare de la
fiderul de retur. Dimensiunile şi forţele sunt arătate în Figura 7.39.

În exemplu, sunt furnizate numai datele numerice în cazul unor etape intermediare de calcul.
Unităţile sunt folosite după cum s-a observat mai sus.
7.8.2 Proiect conform standardelor europene recente
7.8.2.1 Încărcări

Încărcări verticale (a se vedea (5.6a))

echipament linie de contact: VOHL= 22,5 65 = 1465 N
Consolă: VCAN = 1500 N
Linie de fider paralel: VFL = 6,7 65 = 440 N
Fider de retur: VRC = 6,7 65/2 = 220 N
Echipament al capului stâlpului: VG = 1000 N

Încărcări orizontale (a se vedea (5.17))

Fir catenară: FCAW = 14,1 65 = 920 N

Fir de contact: FCWW = 13,3  65 = 865 N
Fider paralel: FFLW = 17,4 65 = 1130 N
Fider de retur: FRCW = 17,4  65/2 = 565 N
Stâlp (HE-B260): Fw = 1,7 8550,268,5 = 3215 N
În cazul proiectului conform standardului european [7.12] pentru structuri de oţel ENV 1993-1-1,
trebuie specificaţi factorii parţiali şi factorii de combinaţie pentru acţiuni. Aceştia sunt:

Acţiuni permanente γG = 1,35 (dacă efortul creşte)

γG = 1,00 (dacă efortul scade)
Acţiuni variabil e γQ = 1,50
Factor de combinaţie Vânt Ψ0 = 0,60

Gheaţă Ψ 0 = 0,70

Greutatea proprie a conductoarelor, consolelor şi stâlpilor precum şi forţele radiale ale

conductoarelor sunt luate în considerare ca acţiuni permanente, în timp ce vântul şi gheaţa sunt
acţiuni variabile. Factorul de combinaţie trebuie luat în calcul dacă sunt prezente încărcări ale
gheţii. Încărcările calculate mai sus trebuie înmulţite cu factorii parţiali care sunt luaţi în calcul la
calcularea forţelor interne şi momentelor.

7.8.2.2 Proiect de stâlp

Forţele de forfecare şi momentele de încovoiere la baza stâlpului
Qyd = 1,35 (530 + 675 + 55 + 15) +
1,50 (920 +865 +1130 +565 +3215)=11763 ==11,8 kN
Mzd = 1,35(14653,7 +15000,54 –3,70 +5308,2 +6756,4 +55 9,0
+158,20)+1,50(9208,2+8656;4+11309,0+5658,2
+ 32158,5/2) = 86 220Nm = 86,2kNm
Qzcl = 1,354800 = 6480 N = 6,5 kN
Myd = 1,35 48008,2 = 53140 N = 53,2 kN

Forţele verticale
- efort sporit
Qx = 1,35 (1465 + 1500 + 440 + 220 + 1000) = 6245 N = 6,3 kN
- efort scăzut
Qx = 1,00 (1465 + 1500 + 440 + 220 + 1000) =4625 N = 4,6kN

Calcularea rezistenţei
Efort de curgere σf = 235 N/mm2; Mo = 1,1
Wplz = 1283  103 mm3 (a se vedea [7.18])
Wply = 602  103 mm3

Rezistenţa plastică????? (Plastic strength), forţa axială (a se vedea (7.22))

Rezistenţa plastică????? (Plastic strength), moment de încovoiere (a se vedea (7.23))

De la (7.21), se obţine

6,3/2520 + 86,2/274 + 53,2/129 = 0,73 < 1,00

Rezistenţa este mai mare decât forţele interne şi momentele.

Trebuie verificată deformarea fără factori parţiali
Verificarea deformării
Deformarea perpendiculară pe linie este critică. Deformarea sub acţiunea vântului la înălţimea
firului de contact este conformă cu (7.92)

Deformarea la înălţimea firului de catenară sub acţiunea încărcărilor permanente este conformă cu
(7.93)
 Figura 7.40: Geometria consolei

Deformarea la înălţimea firului de catenară sub acţiunea încărcărilor maxime este în final
conformă cu (7.94)

7.8.2.3 Consolă
Ca un exemplu, proiectarea unei console din aluminiu este verificată pentru un suport de
comprimare. Figura 7.40 arată geometria consolei.
 Lungime Dimensiune

Partea de sus a tubului. 3700 mm 42*4

Tub de consolă 4285 mm 70*6
Contrafişă 1657 mm 26*3,5
Tub de fixare 3951 mm 55*6
Se verifică două combinaţii de încărcări
- Încărcare din vânt, fără încărcare din gheaţă (cazul de încărcare 1)
- Jumătate din încărcarea din vânt proiectată, depunerea gheţii pe firul de catenară şi consolă
(cazul de încărcare 2)
- Încărcări verticale
Echipamentul liniei de contact fără gheaţă: VOHL = 1465 N
Firul de catenara cu gheata depusa: VCW = 10,7  65 = 700 N
Fir de contact gCAE = 5+ 0,10  14 + 10,6 =17 N/m
Greutatea proprie proportionala consolei: VCAE = 750 N
Greutatea proprie proporţională a consolei cu gheaţă: VCANice = 850 N
Încărcări orizontale
Fără gheaţă (cazul de încărcare1)
Cu gheaţă (cazul de încărcare 2):
Fir de catenară:
Diametrul conductorului: dE = [ 6,4 4 /(  7500) + 0,0142] 0,50 = 0,0358  0,036 m
FCAW = 1,0 855/2 65 0,036 = 1710 N
Fir de contact: FCWW = 0,50 865 = 435 N
Încărcările trebuie să fie înmulţite cu factorii parţiali.
-Verificarea părţii superioare a tubului 42 x 4, AlMgSil, F31
Forţele interne la partea superioară a tubului (a se vedea (7.11))

Cazul de încărcare l: Ftop = ((1465 + 750)1,35 3,70 + (5301,35 + 9201,5)2,16)/2,16 = 7200 N

Cazul de încărcare 2: Ftop = ((14651,35 + 7501,35 + 3400,71,5 + 1000,71,5) 3,70 + (530
1,35 + 1710 1,5)2,16)/2,16 = 9195 N.
Forţele interne la contrafişă (a se vedea 7.15))
Cazul de încărcare 1 (decisiv)

Ecuaţia (7.21) se aplică rezistenţei în cazul încărcării cu forţe axiale şi momente, dacă forţa de forfecare este
mică. Npl, Rd se poate obţine de la (7.22), folosind σ{ = 260 N/mm2

Mpl, Rd rezultă din (7.23) şi Tabelul 7.3

Apoi, se obţine

Prin urmare, este verificată rezistenţa la partea superioară a tubului.

Verificarea tubului de consolă 70 x 6, AlMgSil, F31

Forţele interne la tubul consolei (a se vedea (7.13))

Cazul de încărcare 1 (încărcare de compresiune)

Cazul de încărcare 2

Cazul de încărcare 2 este decisiv.

Verificarea conform cu (7.25) fără momente de încovoiere.

sk = 4280 mm; i = 12,73 mm;  = 4280/22,73 = 188;

Fără momente, următoarele se obţin de la (7.25)

Prin urmare, este verificată rezistenţa tubului de consolă.

Verificarea tubului de fixare 55 x 6, AlMgSil, F31
Se foloseşte ca un suport de întindere
Forţele interne la tubul de fixare, cazul de încărcare 1

Momentul intern (a se vedea (7.19))

Având ky = 1,50, rezultă ecuaţia (7.25)

Prin urmare, este verificată rezistenţa tubului de consolă.

- Verificarea contrafişei 26 x 3,5, AlMgSil, F31

- Forţa internă în contrafişă: -1115 N.

Prin urmare, este verificată rezistenţa contrafişei.

 7.8.3 Fundaţii
La momentul redactării acestui manual, nu erau disponibile forme finale ale Standardelor
europene pentru fundaţii pe baza metodelor de proiectare avansate. Deci, aici s-a adoptat
procedura de proiectare convenţională la care încărcarea este determinată fără factori parţiali.
Ca exemplu, s-a adoptat o fundaţie cu piloţi bătuţi cu o palplanşă specială de oţel cu grinzi H
Psp370 (marca oţelului S235).
Datele sunt:

Lăţimea efectivă 0,38 m.

Amplasament: Teren plan, sol portant: nisip, 1,0 m sub suprafaţă. Suprafaţa solului 0,5 m sub
partea superioară a fundaţiei
Încărcare

Momentul rezultant:

Forţa orizontală rezultantă:

Înălţimea efectivă pentru acţiunea forţei deasupra solului portant

Greutatea unitară a solului γ = 10 kN/m3; unghiul de fricţiune internă φ = 30°

Presiunea specifică a solului conform cu Tabelul 7.15: λp = 3,0; adâncimea momentului intern maxim (a se
vedea (7.108))

Aceasta duce la tm= 0,95 m Lungimea de încastrare (a se vedea (7.112))

Prin urmare, t0 ≈ 2, 75 m .
Lungimea de încastrare. tE = 1,2  2,75 = 3,30 m
Lungimea totală a pilotului (7.112) L = 3,30 + 1,0 + 0,5 - 0,2 ≈ 4,60 m
Efortul pilotului admis 140 N/mm2
Deplasarea părţii superioare a pilotului (a se vedea (7.113))

Fundaţia corespunde tuturor cerinţelor.

 7.9 Referinte

7.1 IEC 826, Loading and strength of overhead transmission lines. IEC Genf, 1991.

7.2 Fischer, R.; KieBling, F.: Fischer, R.; KieBling, F.: Preileitungen, Planung, Berech-
nung, Ausfiihrung (Overhead contact lines, planning, analysis and design). 4th edition,
Springer-Verlag, Berlin, Heidelberg, New York 1993.

7.3 ENV 1991-2-4: Eurocode 1: Basis of design and actions on structures, Part 2-4: Wind
actions', CEN Brtixelles, 1994.

7.4 EN 50 341-3-4 : Overhead electrical lines' exceeding AC 45 kV. Part 3-4: National nor-
mative aspects for Germany. 2001

7.5 KieBling, F; Ruhnau, J.: Eislasten und ihre Auswirkungen auf Zuverlassigkeit und
Ausle-gung von Freileitungen (Ice loads and their impacts on reliability and design of
overhead power lines). IWAIS 1993, Budapest 1993.

7.6 DB: German railway directive Gbr 997.0101 - Oberleitungsanlagen (Overhead contact
lines). 1997.

7.7 Bauer, K.~H.; KieBling, F.: Fiihrung einer Bahnstromleitung am Oberleitungsgestange

(Construction of overhead traction power lines on contact line poles). In: Elektrische
Bahnen 78(1980)10, pp. 257 to 260.
7.8 Brandt, E.; FieB, H.-J.: Analyse und Ursache von Betonmastschaden (Analysis and
reasons for damage at concrete poles). In: Elektrizitatswirtschaft 85(1986), pp. 312 to
315.
7.9 Conrad, K.-H.; u.a.: Sanierungsverfahren fiir schadhafte Betonmaste (Methods for
repair of damaged concrete poles). In: Elektrizitatswirtschaft 85(1986) pp. 89 to 94.

7.10 Wagner, C.: Ursache von Langsrissen in Betonmasten und daraus abzuleitende Produk-
tionsmai3nahmen (Reasons for longitudinal cracks in concrete poles and consequences
resulting thereof for production). In: Elektrizitatswirtschaft 85(1986)2, pp. 95 to 97

7.11 Bauer, K.-H.; Stotz, W.: Rammrohrgrundungen fiir Betonmaste (Driven tube founda-
tions for concrete poles). In: Elektrische Bahnen 78(1980)10, pp. 260 to 264.

7.12 ENV1993, Bemessung und Konstruktion von Stahlbauten, Teil 1-1: Allgemeine
Bemes-sungsregeln, Bemessungsregeln fiir den Hochbau (Design of steel structures,
Part 1-1: General design rules, design for buildings). German edition, Beuth-Verlag,
1993.
7.13 Dubbel: Taschenbuch Maschinenbau (Mechanical engineering hand book, 11th
edition). Springer-Verlag, Berlin - Heidelberg - New York, 1970.
7:14 Altmann, S.: Die grafische Bestimmung der Quer- und Richtseillangen bei PahrieitUngen fur 15 kV und
16,7 Hz (Graphical determination of head span and cross span wire length for AC 15 kV 16,7 Hz contact
lines). In: Signal und Schiene 6(1962)11, 12, pp. 410 to 415, pp. 455 to 458 and 7(1963)1, pp. 25 to 32.
7.15 Sachs, K.: Die ortsfesten Anlagen elektrischer Barmen (The fixed installations of electric
railways). Verlag Orell-Fussli, Zurich - Leipzig, 1938.

7.16 Siiberkriib, M.: Technik der Bahnstrom-Leitungen (Technology of overhead contact lines).
Verlag Wilhelm Ernst & Sohn, Berlin, 1971.

7.17 Petersen, C: Stahlbau (Steel structures). 3rd edition, Verlag Vieweg, Braunschweig, 1993.

7.18 Schneider-Burger, M.: Stahlbauproiile, (Sections for steel structures),. 21st edition, Verlag
Stahleisen, Diisseldorf, 1996.
7.19 Hiitte I, Des Ingenieurs Taschenbuch, Theoretische Grundlagen (The engineer's hand book,
Volume I, 28th edition). Verlag Wilhelm Ernst & Sohn, Berlin, 1955.

7.20 Grundbautaschenbuch (Soil mechanics hand book, 3rd edition). Verlag Wilhelm Ernst &
Sohn, Berlin, 1980.

7.21 Terzaghi, K.; Pech, R.: Bodenmechanik in der Baupraxis (Soil mechanics in civil engi-
neering practice). Springer-Verlag, Berlin - Heidelberg - New York, 1961..
7.22 Beitfeld, K.H.: Ingenieurgeologische Probleme im Grenzbereich zwischen Locker- und
Festgestein (Geological engineering problems within the transition between loose soil and
rock). Springer-Verlag, Berlin - Heidelberg - New York, 1985.
7.23 EN 50 341-1: Overhead electrical lines exceeding AC 45 k'V. Part 1: General requirements
- common specifications. 2001
7.24 Mohr, O.: Abhandlungen aus dem Gebiet der technischen Mechanik (Basics on technical
mechanics, 3rd edition). Verlag Wilhelm Ernst & Sohn, Berlin, 1928.

7.25 Frohlich, H.: Beitrag zur Berechnung von Mastfundamenten (Contribution to the cal-
culation of tower foundations, 3rd edition). Verlag Wilhelm Ernst & Sohn, Berlin, 1936.

7.26 Paschen, R.; Bliimel, W.: Beitrag zur Bemessung von flachdimensionierten Einblock-
griindungen im Mastbau (Contribution to the design of fiat mono-block foundations for '
overhead lines). Elektrizitatswirtschaft 82(1983)2, pp. 105 to 114.
7.27 Biirklin, A.: Berechnung von Mastgriindungen (Calculationof tower foundations). Beton
und Eisen 39(1940), pp. 171 to 181.
7.28 Biirklin, A,: Neues Verfahren zur Berechnung von Blockfiindamenten fur Preileitungen (A
new method for calculation of mono-block foundations for overhead power lines). Beton
und Eisen 39(1940), pp. 210 to 243.
7.29 Sulzberger, G-: Die Fundamante der Freileitungstragwerkc und ihre Berechnung (The
foundations for overhead line supports and their calculation). Bull. Schweizerischen
Elekrotechnischen Vereins 36(1940), pp. 240 to 243.
Wagner, W.: Statik der Starkstromfreileitungen (Statics of overhead power lines). VWEW-Verlag, Frankfurt,
1959
7.31 Hiitte: Des Ingenieurs Taschenbuch, Band I. 28 (The engineer's hand book, Volume I, 28th
edition). Veriag Wilhelm Ernst & Sohn, Berlin, 1955.
Blum, H.; Wirtschaftliche Dalbenformen und deren Berechnung (Economic design of piers and their
calculation). Bautechnik 9(1932)2, pp. 50 to 55.