1.

Caracteristica generală și învățăturile filosofice ale Renașterii

Din a doua jumătate a sec. al XV-lea – sec. al XVI-lea Europa se afla într-o efervescență spirituală
într-o perioadă de radicale schimbări, în rezultatul căreia are loc risipirea întunericului tradiției.
Termenul care desemna aceste procese a fost utilizat în varianta franceză Renaissanse, ca în 1830 J.
Burckard să-l aplice la caracterizarea unei perioade istorice de tranziție dintre evul mediu și epoca
modernă.
Manifestările Renașterii sunt foarte bogate și variate pentru a fi cuprinse într-o scurtă definiție, iar
idealul ei îl găsim scris în introducerea cărții lui Rabelais, Mănăstirea din Theleme: „Fă tot ceea ce vrei”.
Așadar idealul Renașterii este libertatea față de autoritățile tradiționale, libertatea în știință, în artă, în
viața morală, dezvoltarea omului ca integritatea sufletului și corpului, și manifestarea împotriva idealului
medieval ascetic, care dezvolta numai spiritul și mortifica corpul.
Așadar, Renașterea este o perioadă de trecere de la tradiția în curs de dispariție a evului mediu la
vremurile moderne.
Aceasta nu este o epocă a marilor sisteme filosofice, ci a unei reorientări experimentale menită să
sondeze posibilitățile.
Noua orientare filosofică trebuie înțeleasă pe fundalul transformărilor culturale, care justifică
denumirea de Renaștere, și ca o etapă istorică a invențiilor și descoperirilor.
Perfecționarea tehnicii de navigație (busola - 1310), duce la marile descoperiri geografice (Columb –
America (1492), Vasco de Gama și Magelan – au demonstrat că Pământul este rotund), care au ca urmare
expansiunea europeană și, astfel, lărgirea cunoștințelor cu privire la țările și popoarelor străine.
Plus la aceasta, în rezultatul inventării pulberii de pușcă (1350) se produce cotitura radicală în arta
militară.
Inventarea tiparului cu litere mobile (1450) de către Gutenberg face posibil ca ideile scrise să fie
multiplicate și vehiculate într-o cantitate și cu o rapiditate necunoscute până atunci.
Perfecționarea telescopului (1609) de către Galileo Galilei a făcut posibilă demonstrarea concepției
heliocentrice, înaintate de N. Copernic.
Dezvoltarea comerțului și a economiei monetare conduce la transformări sociale, la fel cum
modificările înregistrate de tehnica de război perimează poziția cavalerimii medievale.
În timp ce lumea medievală se prezintă în ordinea ierarhică a stărilor și în predominanța bisericii ca o
societății compactă, acum se înregistrează începuturile unei societăți dinamice.
Caracteristicile principale ale filosofiei renascentiste pot fi reduse la următoarele:
- Reînvierea tuturor sistemelor filosofice greco-romane antice: atomismul, aristotelismul,
platonismul, stoicismul, epicurismul, neoplatonismul, neopitagorismul, etc.; Reînvierea acestor concepții
nu a fost determinată numai de curiozitate, dar și de dragostea pentru adevăr, cât și de dorința de a se
servi de aceste idei cu scopul de a conferi culturii un nou conținut;
- Individualismul și reforma, care constau în lupta împotriva autorității bisericii și a tiraniei
teocratice. Această luptă nu este împotriva concepției religioase creștine, ci împotriva hegemoniei
bisericii, iar dovada o constituie Mișcarea Reformistă, în rezultatul căreia se produce cea de-a doua
schismă și apare cea de-a treia încrengătură a creștinismului – Protestantismul.
- Acesta reușește să dezrădăcineze universalitatea autorității bisericii și să introducă principiul
individualismului, a libertății chiar și în sfera credinței.
- Drept rezultat, are loc înlocuirea conceptului teologic de Dumnezeu cu conceptul panteist (pan –
peste tot, teos-Dumnezeu).
- Umanismul, care înaintează un nou concept al omului, accentuând individualitatea-persoana, care
este înzestrată cu rațiune și a cărei caracteristică principală este activitatea;
- Redescoperirea naturii ca obiect demn de cercetare științifică; Știința naturii a fost schițată de
antici și neglijată de medievali, iar Renașterea înaintează un nou înțeles al naturii. Natura dobândește o
semnificație independentă, care face posibilă cercetarea sigură și unică – aceasta este o schimbare radicală
a înțelegerii raportului dintre om și univers. În aceasta perioadă are loc înlocuirea concepției geocentrice
(Ge – Pământ) cu concepția heliocentrică (Helios - Soare);
- Reforma metodelor de cercetare a naturii – în locul argumentării verbale dialectice silogistice,
deductive și sterile se impune experiența, care este cunoașterea metodică a realității.
Întregul curent umanist are un caracter precumpănitor literar, caracterizat de admirația față de
elocvența antică. Domeniul limbii (gramatica, retorica, dialectica) devine obiectul privilegiat al gândirii
umaniste, impulsionat prin activitatea filologică implicată de reeditarea unor texte antice.
Umanismul renascentist avea caracter specific național: în țări precum Anglia, Olanda, Franța,
Germania, Elveția, preocupările filosofice erau direcționate spre dezvoltarea logicii, a politologiei și
dreptului, iar în Italia accentul se punea pe filosofia naturii.
Ca întemeietor al umanismului este considerat Francesco Petrarca (1304-1374), care este condus,
îndeosebi prin respingerea formației universitare conservatoare din Evul Mediu, la redescoperirea
filozofiei și literaturii antice.
Operele Antichității clasice sunt considerate, de către acesta, exemplare prin conținut și formă.
El a adunat texte latine originale, de la Cicero preluând forma dialogului și informația despre filosofia
greacă. Petrarca îl numește pe Platon prinț al filosofiei.
Ca istoric, gânditorul italian dorește să transmită filosofia antică contemporanilor săi.
Dintre cele două mari centre ale culturii și civilizației antice: Grecia și Roma, Petrarca alege Roma,
apreciind-o ca model clasic al civilizației.
Tratatul său polemic Despre ignoranța mea și a multor altora, exprimă independența gândirii autorului
în raport cu învățăturile scolastice.
Petrarca acceptă creștinismul, eliberat de tălmăcirile scolastice.
În confruntările filosofiei antice cu religia, el ia poziția religiei, menționând: „Nu mă îngrijesc de ce
spune Aristotel, mă îngrijesc de ce spune Cristos.
A-l cunoaște pe Dumnezeu, iată fără îndoială adevărata și suprema filosofie.
Preocuparea majoră este preocuparea de om și problemele acestuia”.
Petrarca formulează ideea conform căreia: nu slujesc la nimic cunoștințele oricare ar fi ele, dacă nu
recunoaștem posibilitatea schimbării naturii umane.
Petrarca se întreabă: „La ce poate sluji cunoașterea fiarelor, a păsărilor, a peștilor, a șerpilor, dacă
ignorăm omul sau nu ne pasă de el; dacă ignorăm scopul vieții noastre, de unde venim și încotro mergem?
Și răspunde: „m-am născut pentru a fi om bun și nu pentru a fi învățat: cultura are acest scop sau nu are
niciunul”.
În lucrările sale, Petrarca opune teocentrismului medieval- antropocentrismul.
El formulează concluzii prin care susține capacitatea omului de a se realiza, de a se personaliza.
În dialogul filosofic Taina mea, Petrarca elucidează conținutul conflictelor interne, adânci, indicând
metodele de înlăturare ale lor.
Pentru el filosofia contribuie la victoria virtuții.
Numai datorită virtuții, omul poate cunoaște fericirea.
În competiția inovației și a rațiunii, Petrarca susține rațiunea.
În Disputele dialectice ale lui Lorenzo Valla (1407-1437), care sânt o cercetare cu privire la concepte,
propoziții și concluziile logice, devine evident faptul cum logica este dedusă și abordată din structura
limbajului.
Legată de aceasta este critica scolasticii: aceasta induce în eroare prin formațiunile verbale absurde,
cărora nu le corespunde nimic real. În consecința se impun următoarele constatări:
- reîntoarcerea la lucrurile în sine și înțelegerea interacțiunii dintre cuvânt și obiect. Obiectul principal
al filozofiei, trebuie să fie omul, condițiile sale de viață, sub aspect istoric și politic, și desfășurarea liberă
a forțelor sale creatoare;
- de aici, denumirea de umanism, ca demers de a cuprinde ființarea umană (studia humanitatis).
Idealul umanismului este uomo universale, cel care se situează deasupra stărilor sociale, are o educație
universală, care prin lărgirea cunoștințelor își îndeplinește determinarea ca ființă aptă de a fi educată.
O personalitate cunoscută a mișcării umaniste este și Erasmus de Rotterdam (1466-1536) - savant,
filosof, teolog olandez.
În lucrarea Elogiul nebuniei, filosoful supune criticii instituțiile sociale ale epocii și moravurile
adoptate de acestea.
Utilizând posibilitățile pe care le deschide aplicarea fabulei, autorul prin personajul central al operei –
Nebunia, supune criticii unele “adevăruri”.
Nebunia este însoțită de doamnele de onoare: Lingușirea, Uitarea, Trândăvia, Plăcerea, Pofta și
Sminteala. În opinia savantului umanist, Nebunia este cea care guvernează întreaga activitate a omului și
se amestecă în toate proiectele acestuia.
Autorul elucidează caracterul fals al moralei catolice și explică necesitatea revenirii la morala
autentică a creștinismului.
Filosoful umanist sublinia că creștinismul trebuie să se elibereze de dogmatism, de ideile
pseudoștiințifice și să se transforme în etică, întemeiată pe învățătura lui Iisus.
Filosofia trebuie să coboare din cer pe pământ, să studieze problemele principale ale vieții naturale ale
omului.
 Sensul vieții, este descoperit de el în filosofia bunurilor vitale, iar ascetismul –este amoral.
Creștinismul nu este o religie relevantă, ci un ansamblu de principii naturale, morale, care pot aduce,
fiind acceptate și cultivate, liniștea și fericirea generală.
Creștinismul a preluat de la Platon ideea opoziției dintre corp și suflet, disprețuirea materiei și a
trupului, care ar împiedica sufletul să contemple adevărul, și să se bucure de el.
Efortul de a izola sufletul de corp, sau efortul stoicilor de a transforma omul într-o ființă insensibilă,
conduce la monstruozități, deoarece cine nu se urăște pe sine nu poate iubi pe ceilalți.
Din multitudinea principiilor propagate de creștinism, Erasmus reține doar unul – dragostea.
Filosoful crede că omul a fost creat pentru a cunoaște prietenia, pentru a trăi în comunitate.
De asemenea, el s-a pronunțat pentru o guvernare înțeleaptă: un rege poate fi socotit mare, dacă
domnește bine; fericit – dacă îi face fericiți pe supușii săi; ilustru – dacă conduce o țară de oameni liberi;
bogat – dacă are un popor bogat, în plină prosperitate – dacă are cetăți înfloritoare.
În ciuda faptului că numeroase dintre ideile sale au influențat Reforma, ulterior Erasmus s-a distanțat
de această mișcare, fapt care devine evident, îndeosebi în disputa cu Martin Luther privind problema
liberului arbitru, pe care el O susține cu obstinație.
Cel care își propune să armonizeze sistemele filosofice, elaborate de Platon și Aristotel, a fost savantul
umanist Giovanni Pico della Mirandola (1463-1495).
Filosofia sa, are la bază două teze fundamentale: 1.Toate școlile religioase și filosofice prezintă
manifestări particulare ale unui adevăr și pot fi împăcate în creștinism, înțeles universal; 2. Despre
situația deosebită a omului (fidelitatea lui) în structura lumii.
Omul penetrează tot ce este pământesc și celest, de la inferior la superior, în îmbinarea cu libertatea
voinței. Grație capacității sale de a se autodefini, omul se aseamănă cu Dumnezeu.
În concepția lui Mirandola, omul este un microcosmos, ce unește în sine începutul terestru, constituit
din patru elemente tradiționale: pământ, apă, aer și foc, animalic și divin.
Omul este creație divină, fiind capabil să se coboare până la animal și să se înalțe până la Dumnezeu,
adică să-și perfecționeze nelimitat natura sa.
Având libertatea voinței, omul poate deveni „al său propriu creator și sculptor”.
Cu alte cuvinte, Mirandola expune teza umanistă, în conformitate cu care: omul este creatorul
propriului destin, apărând consecvent demnitatea și libertatea umană.
În concepția sa, în natură totul se petrece conform legilor obiective.
Apreciind stelele ca corpuri inferioare în raport cu omul, filosoful subliniază: „a accepta influența
aștrilor asupra destinului uman, înseamnă a accepta situația în care ceva inferior ar putea restrânge
libertatea a ceva superior, ceea ce este absurd.
Lumea, constituită în mod ierarhic din cele trei sfere (Lumea naturii, lumea omului și lumea divină),
este frumoasă în armonia și contrarietatea sa complexă.
Lumea senzorială apare nu din „nimic”, ci din începutul suprem incorporabil, din „haos”, neordinea
căreia o integrează Dumnezeu.
Contrarietatea lumii este explicată prin faptul că, pe de o parte, lumea se află înafara lui Dumnezeu,
iar pe de altă parte – devenirea ei este divină.
Dumnezeu nu există în afara naturii, el este permanent prezent în ea. Dumnezeu este esența finală a
lumii.
Ajuns la sfârșitul zilelor creației, Dumnezeu epuizase proprietățile pe care le acorda, astfel încât pentru
om nu a mai rămas nimic altceva ce să îi devină propriu, astfel încât i-a spus omului: „Nu ești împiedicat
de nici un fel de bariere insurmontabile, ci trebuie ca, în conformitate cu libera ta voința, să îți
predetermini tu însuți natura.
Te-am creat ca și centru al lumii pentru ca, situându-te acolo, să privești în jurul tău și să vezi ce există
în această lume... Poți alege să degenerezi până la lumea inferioară a animalelor.
La fel îți stă la dispoziție ca, pe baza deciziei propriului tău spirit să te ridici în lumea elevată a
divinului”. Așadar, omului îi este dat ca, determinat de spiritul său, să contemple toate formele create de
Dumnezeu și este liber să-și creeze propria sa esență. El se află în centrul lumii.
Cel mai important reprezentant al aristotelismului, în perioada Renașterii, este considerat Pietro
Pomponazzi (1462-1525). Operele Principale ale acestuia sunt Despre imortalitatea sufletului (1516),
Despre cauzele fenomenelor naturale (1520) și Despre fatum, liberul arbitru și predestinație (1520).
Pomponazzi subliniază coeziunea dintre suflet și trup.
Pentru a cunoaște, sufletul omului are nevoie de concursul percepțiilor senzoriale, deci cunoașterea nu
poate fi concepută în afara trupescului.
Așadar, la el întreaga cunoaștere se bazează pe experiență, astfel încât nu înțelegem decât inter-
dependențele perceptibile din natură, neputând ști nimic despre cauzele existențiale care le dublează.
Din rațiuni intelectuale, nemurirea sufletului nu poate fi demonstrată.
Sufletul este muritor ca și corpul, ele sunt nedespărțite.
Totuși, pentru morală, acest fapt este insignifiant, întrucât virtutea nu trebuie să constituie o aspirație
datorită recompensei de apoi.
Doar știind despre faptul că și sufletul este muritor, omul va practica binele în mod dezinteresat, fără a
mai aștepta răsplata sau pedeapsa în viața de apoi, și, astfel, se va ridica la cele mai înalte culmi ale
moralității.
Astfel, în opinia lui Pomponazzi, prioritatea omului constă nu în nemurire, ci în capacitatea de a
cunoaște și a poseda virtuțile.
Fericirea este posibilă în viața cotidiană, ea constă în virtuțile oamenilor, în binele lor.
În natura umană, se conține atât tendința spre binele suprem, cât și tendința spre rău: deci omul absolut
necesar are înclinație atât spre fapte bune, cât și spre fapte rele, ceea ce determină existența necesară, atât
a virtuților, cât și a viciilor.
Fiecare om în parte poartă singur răspundere pentru faptul ce prevalează în comportamentul lui, care
aspect – binele sau răul.
În ceea ce privește abordarea ideii de Dumezeu, Pomponazzi susține că trebuie să ne dezicem de
reprezentările antropomorfice (atribuirea însușirilor umane Divinității) și să-l concepem ca identic cu
Destinul (Fatumul), cu necesitatea ce domnește în Univers.
 Dumnezeu – Destinul este începutul, cauza a tot ce există, izvorul mișcării, dar el nu poate transforma
lumea, el singur acționează în mod determinat.
Pentru Univers nu sunt aplicabile noțiunile de bine-rău, el fiind o perfecțiune absolută.
Astfel, dezicându-se de reprezentările antropomorfe, Pomponazzi înclină spre rezolvarea panteistă a
uneia dintre problemele fundamentale ale filosofiei renascentiste: coraportul dintre Dumnezeu și Lume,
problemă abordată de filosofii N. Cusanus și G. Bruno.

Concluzii
Așadar, ca orice mișcare socio-culturală, Renașterea, după o perioadă de apogeu, a cunoscut un declin
care a fost favorizat de decăderea politică și economică a Italiei, începând în prima jumătate a secolului al
XVI-lea, bântuită de războaie nesfârșite ce au culminat cu jefuirea Romei în anul 1527 de către trupele de
mercenari ale lui Carol Quintul, fapt ce a slăbit puterea și prestigiul papalității și a contribuit la decăderea
orașelor-state, ca Florența și Milano.
De asemenea, descoperirea unui nou drum spre India prin înconjurul Capului Bunei Speranțe a slăbit
substanțial situația economică a Veneției și a Genovei.
Ca reacție la Reforma religioasă inițiată în Germania de Martin Luter, Biserica Catolică a instituit
Contrareforma și tribunalele inchizitoriale, o adevărată lovitură de grație împotriva libertății de gândire.
S-a alcătuit o listă a cărților interzise, considerate eretice, și filozofii, oamenii de știință au fost
constrânși să renunțe la convingerile lor.
Ideile Renașterii nu au putut fi însă înăbușite, ele fiind apărate, mai târziu, de oameni curajoși care își
propuneau ca obiectiv fundamental transmiterea unui mesaj eliberator și purtător de bucurie pe care o dă
cunoașterea, iar în secolul al XVIII-lea va fi reluat spiritul Renașterii sub forma iluminismului francez.
Renașterea a fost epoca de aur a acestui mileniu , ea determinând apariția omului liber, deschis tuturor
experiențelor vieții. Inovațiile și evoluțiile din perioada Renașterii au constituit fundamentul pentru
întreaga artă modernă, dar și pentru știința și politica care au cunoscut un progres remarcabil.