Nume: Gheorghe Elena-Cornelia

Specializare : AF , anul I , grupa 511F

Profesor : Gheorghe Neață

Efectele febrei asupra organismului

Febra reprezintă creşterea temperaturii corporale consecutivă unei modificări la

nivelul centrului termoreglării (hipotalamus anterior). Hipertermia defineşte
situaţiile în care creşterea temperaturii nu mai este controlată de hipotalamus.
Temperatura normală este de cca 370C (axilar) şi este cu aproximativ 0,50C mai
mare central (bucal şi rectal). - stare subfebrilă = 37 (37,5)-380C - stare febrilă >
380C
Temperatura normală este menţinută în condiţiile variaţiilor temperaturii mediului
inconjurator prin capacitatea centrului termoreglării de la nivelul hipotalamusului
de a menţine echilibrul între termogeneză şi termoliză. Neuronii din hipotalamus
primesc 2 tipuri de semnale: - unul de la nervii periferici (receptorii pentru cald sau
rece) - celălalt de la temperatura sângelui care irigă zona. Pentru a creşte producţia
de căldură se declanşează tremorul; pentru scăderea temperaturii acţionează
vasodilataţia şi transpiraţia care disipează căldura de la nivelul tegumentului. Există
o variaţie diurnă a temperaturii, cu valori minime dimineaţa între orele 3-6 şi
maxime spre seară între orele 18-21.
Substanţele care produc febra se numesc substanţe pirogene şi pot fi endogene sau
exogene. - pirogenii exogeni sunt reprezentaţi în principal de microorganisme şi de
toxinele lor - pirogenii endogeni sunt citokine produse de celulele gazdei, în
principal de monocite şi macrofage (PG, IL1,6, TNFα, IFN → oricare, dacă este
administrată iv, determină apariţia de febră şi frisoane în maxim 1 oră).
Mecanismul de producere a febrei: pirogenii exogeni (endotoxine bacteriene, alte
proteine străine, anumite medicamente şi substanţe chimice) vin în contact cu
celulele organismului, în special monocite şi macrofage, determinându-le pe acestea
să elibereze citokine = pirogeni endogeni care acţionează la nivelul celulelor
centrilor nervoşi de control setându-i la o temperatură mai mare de reglare în
special prin intermediul PG.
Etiologia este multiplă, în ordinea frecvenţei fiind de menţionat:
1. febra infecţioasă (eg infecţii bacteriene, virale, micotice, parazitare, localizate
sau generalizate)
2. febra neoplazică (eg cancere viscerale, mai ales hepatic, renal şi pulmonar,
hemopatii maligne, limfoame)
3. febra de resorbţie (eg afecţiuni tisulare necrotice de tipul infarct miocardic, infarct
pulmonar sau hematoame extinse)
4. febra autoimună (eg boli de colagen, LES, miozite şi dermatomiozite, reumatismul
inflamator, febre alergice)
5. febra endocrină (eg hipertiroidie, criza addisoniană)
6. febra medicamentoasă (prin fenomene de idiosincrazie, alergice etc)
Nume: Gheorghe Elena-Cornelia
Specializare : AF , anul I , grupa 511F
Profesor : Gheorghe Neață

7. febra neurologică (eg boli neurologice cu interesarea hipotalamusului pot da febră

centrală → rar)
8. febra factitia (factice, falsă → provocată de pacient) (eg psihonevroze, simulare,
sdr Münchausen)
Consideraţii clinice:
În multe situaţii creşterea temperaturii poate ameliora supravieţuirea deoarece
virulenţa şi creşterea unor bacterii sunt afectate la temperaturi înalte; totuşi, febra
determină şi multe efecte negative cum ar fi creşterea consumului de O2 şi a
necesităţilor calorice, accelerarea catabolismului muscular (prin IL1 şi TNFα),
scăderea acuităţii psihice, creşterea riscului convulsiv. La nou-născuţi, vârstnici,
pacienţi cu insuficienţă renală sau hepatică, la pacienţi aflaţi în tratament cronic cu
glucocorticoizi etc apare hipotermia ca semn de infecţie severă, aceste persoane
nereusind să genereze febra. Febra poate fi de scurtă durată (cca 8-10 zile) sau de
lunga durată (> 10 zile).
Starea febrilă cuprinde: 1. perioada de invazie – în care temperatura creşte brusc
(se asociază cu frisonul ca mecanism de creştere a termogenezei musculare) sau
progresiv 2. perioada de stare.
3. perioada de efervescenţă – în care temperatura scade brusc („în criză”) sau
treptat („în liză”); se asociază transpiraţiile profuze ca mecanism de creştere a
termolizei
De obicei, creşterea temperaturii nu este un element izolat, febra aparând într-o
asociere de semne şi simptome şi alcătuind sindromul febril. Manifestările clinice ale
sindromului febril includ frisonul, transpiraţia, precum şi simptome generale:
- frisonul = perceput ca o senzaţie de frig intens, se manifestă sub forma
contracţiilor musculare intense continue, însoţite de vasoconsticţie cutanată şi
paloare; când este foarte intens = frison solemn (rigor) care reprezintă un frison
profund, însoţit de piloerecţie → apare de obicei în infecţiile severe.
- transpiraţia apare prin activarea mecanismelor de pierdere a căldurii şi are ca
efect scăderea temperaturii.
- simptome generale:
*stare generală de rău cu dureri musculare, osoase, articulare = curbatură
*cefalee febrilă, adeseori cu caracter pulsatil, datorată vasodilataţiei febrile
*manifestări neuropsihice cum ar fi modificările statusului mental (insomnie,
iritabilitate, alterarea stării de conştienţă cu apariţia stărilor confuzionale, delir,
halucinaţii) şi convulsiile (febra poate precipita convulsiile la pacientul epileptic)
*pot apare şi tulburări digestive: anorexie, greaţă etc
*pot apare şi tulburări cardiovasculare: tahicardii şi tahiaritmii
*febra poate reactiva virusuri latente de tipul virusului herpetic → herpes nazo-
labial.
Paraclinic
Nume: Gheorghe Elena-Cornelia
Specializare : AF , anul I , grupa 511F
Profesor : Gheorghe Neață

- modificările umorale corelate cu febra sunt numeroase: *cresc reactanţii de fază

acută ai inflamaţiei – proteina C reactivă, fibrinogen, VSH, α2-globuline *HLG
arată nivelul leucocitelor şi formula leucocitară (limfocite – limfocitoza (eg TBC,
febra tifoidă), neutrofile – neutrofilia (eg infecţii bacteriene), neutropenia (eg infecţii
virale, LES, boli infiltrative ale măduvei osoase), eozinofile – eozinofilia (eg reacţii
de hipersensibilitate la medicamente, boala Hodgkin, unele infecţii cu metazoare),
monocite – monocitoza (eg TBC, febra tifoidă, bruceloză, limfoame)) *biochimia ar
trebui să includă nivelul electroliţilor, glicemiei, ureei şi creatininei, testelor
hepatice, CK.
- hemoculturi
- examen de urină şi scaun
- examenul oricărei acumulări anormale de fluide (pleural, peritoneal, articular);
(frotiuri, culturi)
- examen spută
- examen LCR
- radiografia toracică (examinare de rutină)