Catullus și trăirile lui

Gaius Valerius Catullus (n.87 î.Hr.- d.54 î.Hr.) a fost un poet latin, reprezentant
principal al poeziei neoterice. Cca 87 î.Hr. , se naște la Verona într-o familie importantă,
care avea legături politice cu Cezar, Caius (se citește Gaius) Valerius Catullus. 66 î.Hr. , la
18 ani vine la Roma, unde erau și alți tineri talentați din aceeași provincie cu el, Galia
Cisalpina, cu care se împrietenește.

62 î.Hr. , la 22 de ani începe marea sa dragoste, iubirea pentru Lesbia, așa cum o
denumește în amintirea marii poete din Lesbos, Safo cea care a fost identificată drept
Clodia, sora tribunului P. Clodius Pulcher și soția consulului Q. Metellus Celer, așadar
provenind din vechea familie patriciană a Claudiilor. 58 î.Hr. , se pare că îi moare un
frate în Troada. 57 î.Hr. , pleacă împreună cu prietenul său, poetul C. Helvius Cinna,
în cohorta propretorului C. Memmius Gemellus în Bitinia, dar nu reușește să se
îmbogățească. 56 î.Hr. Catullus se întoarce la Roma, unde constată că iubita lui ducea o
viață de desfrâu și pornește o serie de atacuri foarte crude împotriva ei și a celor care o
înconjoară, adevărate mostre de spirit rustic roman în mijlocul unei poezii care pornise
sub egida rafinamentului alexandrin și a lui Calimah.

55-54 î.Hr. Catullus își trăiește ultima perioadă a vieții atacând, pe lângă Lesbia, și
pe partizanii lui Cezar și Pompei. 54 î.Hr. se pare că Lesbia a încercat o împăcare, dar a
fost refuzată; în același an poetul moare, lăsând în urma sa o operă de mici dimensiuni,
în care coexista rafinamentul alexandrin cu ecouri din poezia arhaică elină, dintr-un
Alceu sau din Safo și poate și de la Arhiloh în accentele crude ale poeziilor din ultimii ani,
asta pe lângă, poate, un acetum italicum, foarte posibil.

Catul va face mai mult o lirică personală, pentru că perceperea de om a

singularitații sale, chiar conștiința precisă, exista fara indoială în Antichitate. În ceea ce
privește sinele catullian, actul lui de a scrie este o încercare de a se repovesti, or, în
această scriitură s-a condensat istoria lui personală, poemele fiind nimic altceva decât
niște memorii ale vieții lui intime, sociale și culturale. Mai ales în poemele mici eul
poetic se exhibă cu multă elocvență compozițională.
 Pentru a defini tipul acesta de scriitura, este firesc să vorbim despre o poezie
personală, subiectivă, cu un mesaj subiectivist similar stilului postmodern de poezie,
care e o poezie a impresiilor ocazionale și a diferitelor trăiri individuale ale poetului;
sunt texte-sinteză a vieții boeme din cercul neotericilor, cu erot; ismul, viața de
petrecăreț și polemicile ei. Am putea îndrazni să susținem că, uneori, citindu-i poemele,
înclini a crede că poetul evadează din lume prin scriitura, care se întrepătrunde ca o
tesatură proiectată mai mult mental decât real.

Pornind cuminte de la o frumoasă lirică de dragoste, el alunecă dintr-un erotism

senzual într-o lubricitate pasională, care sparge granițele personalului, al intimului și se
transformă într-o polemică publică. Strigatul din poemele dedicate unei Lesbii care l-a
părăsit este o provocare manifestă, care invită prietenii, alți iubiți de-ai Lesbiei, soțul ei
și, desigur, cititorul într-un scandal amoros.

Victimă a iubirii, Catul exclama ‘’odi et amo’’ ( urasc și iubesc); este cazul unui eu
liric discontinuu scindat între dragoste și ură, este un tip de autodeconstrucție poetică,
de existență a unor semnificații antinomice. Dupa ce Lesbia îl tradează, nu atât
dragostea cât enunțarea ei ia dimensiuni intrepiditate. Iubind și urând, Catul știe foarte
bine să ironozeze și să persifleze lumea ce-l acaparează. În lirica satirică poetul se inspiră
și din așa-numita satură, un tip de reprezentație dramatică cu unele cuvinte glumețe, de
haz la adresa cuiva.

Cert este că el a fost un deschizător de drumuri în poezie, cel care a creat primul
un vocabular adecvat pentru poezie în limba latină, fiind considerat cel care a turnat cel
mai bine până la el în cuvinte latine metrii elini: hexametrul și pentametrul, dar și metri
lirici ca hendecasilabul lui Alceu și Safo. În ciuda laudei de sine a lui Horațiu (Carmina III,
30), Catullus a fost acela care a adaptat limba latină versului grecesc.