-Revolutia Engleza-

Revoluția engleză, eveniment major al epocii moderne, dar și al istoriei Angliei s-a desfășurat în
perioada 1640-1688. Debutul său a fost marcat de convocarea parlamentului de către regele Carol I
Stuart, în 1640, fiind urmat de un război civil sângeros între susținătorii regelui (cavalerii) și tabăra
parlamentară („capetele rotunde”). În cele din urmă, tabăra parlamentară a ieșit victorioasă,
monarhia a fost înlăturată (1649) și s-a instaurat „republica”, apoi „protectoratul”, avându-l în
frunte pe Oliver Cromwell. La puțin timp după moartea acestuia, se va produce restaurația
Stuarților (1660-1688). Tentativele regilor Stuarți de a reinstaura absolutismul monarhic, precum și
frica de catolicism a unora dintre supuși, va determina burghezia, aliată cu noua nobilime, să
înlăture definitiv de la tronul Angliei dinastia Stuart și să-l aducă pe Wilhelm de Orania, ca regent
al Angliei, în noiembrie 1688. Instalarea pe tron a acestuia, fără nici un fel de incident, a intrat în
istorie sub numele de „Revoluția glorioasă”. Revoluția engleză a fost prima din marile revoluții ale
epocii moderne, urmată cronologic de Revoluția americană respectiv Revoluția franceză. Revoluția
engleză a impus în lume modelul monarhiei constituționale (nota bene: Anglia nu are o constituție,
în înțelesul modern al cuvântului, ci un pachet de legi care practic fac cât o constituție, de aceea este
numită monarhie parlamentară), bazată pe principiul separării puterilor în stat.

O
importantă particularitate a revoluției engleze a fost faptul că ideologia ei a
îmbrăcat o formă religioasă. Mișcarea îndreptată împotriva Bisericii
Anglicane este cunoscută sub denumirea de puritanism. Puritanii urmăreau
"purificarea" bisericii de toate rămășițele catolicismului, îndeosebi
suprimarea episcopatului și introducerea în forma cea mai exactă a
calvinismului. De asemenea cereau cult religios și o viață simplă, fără
strălucire, respectarea libertăților civile. Puritanii s-au împărțit treptat în
două grupuri: presbiterienii și independenții. Primii, grupând elemente mai
conservatoare, se pronunțau pentru păstrarea unității organizatorice a
Bisericii Anglicane, după principii calvine; conducerea parohiilor și fostelor
episcopate urma să fie atribuită unor consilii mixte, compuse din pastori și
laici, numite presbiterium (de la grecescul presbyteros care înseamnă "mai
bătrân"). Independenții se manifestau împotriva oricărei forme de organizări
a bisericii, singurul element de organizare recunoscut era comunitatea
locală, care nu depindea de nici un organ superior.

Numeroasele războaie au adus Anglia într-o nouă criză financiară. Regele

Carol I Stuart se vede astfel nevoit să convoace parlamentul, în 1628, pentru
a vota noi impozite. Parlamentarii refuză noile impozite și impun regelui să
semneze Petiția dreptului (1628) care garanta inviolabilitatea persoanei,
recunoștea rolul Parlamentului pentru impunerea de impozite și interzicea
legea marțială în timp de pace. Regele semnează actul, dar în scurt timp
dizolvă parlamentul, conducând după bunul său plac.

Pentru a mai atenua din nemulțumirea poporului, Carol I a declarat război

Scoției și Irlandei. Acesta a fost învins. Pentru a prelungi campania militară,
regele convoacă din nou parlamentul pentru a vota noi impozite. Parlamentul
a refuzat acest fapt. Opoziția parlamentară este din nou puternică, dar
parlamentul a fost din nou dizolvat (Parlamentul cel Scurt). În 1640,
Parlamentul a emis un act numit "actul trienal" prin care regele trebuia să
invoce Parlamentul o dată la 3 ani.

În 1642, se emite de către Parlament al treilea document al revoluției numit

"Mustrarea cea Mare". Regele Carol I cere să fie arestați semnatarii
documentului dar acest ordin nu a fost respectat. Astfel că, în 1642, este
începută a doua fază a revoluției engleze, faza militară, marcată de plecarea
regelui împreună cu armata din Londra, pe motivul nerespectării ordinului dat
cu privire la arestarea semnatarilor.

Revoluția se desfășoară în două etape: faza parlamentară (1640-1642) și

războiul civil (1642-1649). În prima etapă este convocat Parlamentul cel
Scurt care, pentru că refuză cererea regelui de noi impozite și îi prezintă
„Mustrarea cea Mare”, este dizolvat. Lipsit de bani, însă, Carol convoacă din
nou Parlamentul cel Lung (1640-1653) care votează impozitele, dar și o lege
prin care regele este obligat să convoace Parlamentul cel puțin o dată la 3
ani. Două gesturi ale puritanilor din Parlament care adâncesc conflictul cu
regele sunt: încercarea de a elimina din Parlament episcopii anglicani și
anularea unor serii de măsuri și impozite care îi permiteau regelui să obțină
bani/fonduri. Ca urmare, regele cere Parlamentului arestarea puritanilor în
frunte cu Cromwell (lucru care nu se întâmplă) și fuge la Oxford unde își
pregătește trupele. Astfel se încheie prima fază a revoluției și începe războiul
civil.

În cea de-a doua etapă a revoluției, odată cu fuga regelui la Oxford, se

conturează 2 tabere: pe de o parte Carol I și aristocrația regalistă, iar pe de
altă parte parlamentarii puritani conduși de Cromwell. Inițial, regaliștii au
succes de cauză, dar în urma reorganizării armatei de către Cromwell (The
New model Army), puritanii obțin în sfârșit victoriile de la Marston Moor
(1644), Naseby (1645) și Preston (1648). Speriat, Carol I fuge în Scoția unde
este arestat și predat Parlamentului englez. Acuzat de trădare, el este
judecat de un tribunal al Parlamentului, condamnat la moarte și decapitat pe
30 ianuarie 1649.

Odată cu înlăturarea lui Carol I de pe scena jocului politic, Anglia se

proclamă republică (Commonwealth). Revoluția puritană șochează Europa
prin actul ei de violență regicidă, dar nu înaintează prea mult pe calea acelor
transformări politice pe care lumea modernă le-a instaurat, ci doar le
prefigurează la nivelul intențiilor. Parlamentul proclamă principiul
suveranității poporului, încredințând puterea executivă unui Consiliu de stat
în care Cromwell este unul din cei 40 de membrii (dar are cuvântul
hotărâtor). Întreținerea stării de spirit războinice pe care o antrenează prin
războaiele cu olandezii permite Angliei să devină cea mai mare putere
maritimă a vremii („Actul de navigație” din 1651) și îi oferă stabilitate
politică. În 1653, Cromwell își ia titlul de lord-protector al Republicii,
instaurând astfel o dictatură militară în care el are toată puterea
(Protectoratul). Guvernează pe baza „Instrumentului de guvernare” (1653), un
document cu valoare constituțională. Pentru a distrage atenția opiniei
publice de la duritatea regimului său, zdrobește orice opoziție, atacă Irlanda
și Scoția și desființează biserica anglicană. La moartea sa, în 1658, fiul său
nu se poate menține la putere, iar englezii își doresc pace și stabilitate.

În 1660, prin „Declarația de la Breda”, se restaurează puterea monarhică și

pe tronul Angliei revine Carol al II-lea (1660-1685). Și el, ca și tatăl său, are
tendințe absolutiste, însă este silit să accepte o serie de legi care îi
limitează puterea: în 1673, „Bill Test” (prin care catolicii nu au acces la
funcții) și în 1679, „Habeas Corpus Act” (actul de naștere al libertăților civile
care previne arestarea și reținerea abuzivă). Fiul său, Iacob al II-lea (1685-
1688), cu simpatii catolice și tendințe absolutiste este silit însă să abdice.

În 1688, Parlamentul îi invită pe Mary, fiica lui Iacob al II-lea și pe Wilhelm de

Orania, soțul ei, guvernatorul Olandei, ambii protestanți, pe tronul Angliei. Ei
devin însă conducători cu drepturi depline în 1689 când semnează
„Declarația drepturilor”. Acest document stabilește clar limitele puterii
regale și atribuțiile Parlamentului, fiind actul de naștere al monarhiei
limitate/constituționale englezești. Aceasta este în plin proces de evoluție: în
1689, prin „Actul de toleranță” se oferă libertate de cult nonanglicanilor
protestanți, în 1701, prin „Act of Settlement” se stabilește că regele Angliei
nu poate fi catolic, iar în 1707, prin „Act of Union” legăturile dintre Anglia și
Scoția devin oficiale, cele două formând Marea Britanie.

O serie de conducători nu se implică sau se implică prea puțin în politică:

regina Ana, George I și George al II-lea (1714-1760; protestanți din dinastia
de Hanovra). Datorită lor se instituie principiul potrivit căruia regele
domnește, dar nu guvernează. Puterea executivă este deținută de Cabinetul
format din miniștrii susținuți de gruparea politică cu majoritatea locurilor în
Parlament și de rege, care numește în principalele funcții în stat și
sancționează legile (nu are drept de veto). Puterea legislativă este controlată
de un Parlament bicameral format din Camera lorzilor (ereditar) și Camera
comunelor (eligibil). Instanțe de judecată independente dețin puterea
judecătorească. Acest sistem politic beneficiază în urma apariției celor 2
partide politice: TORY (doreau putere regală mare) și WHIG (susțineau
monarhia limitată). Acest sistem politic, fiindcă favorizează cetățeanul și
pune accent pe drepturile sale, permite crearea unui context care face din
Anglia, vreme de două secole, cea mai mare putere economică, maritimă și
colonială a lumii.

Modelul politic britanic, teoretizat de John Locke în „Al doilea tratat despre
guvernare”, acela al democrației parlamentare și al liberalismului, funcțional
atât în Anglia cât și în colonii, a iradiat treptat spre exterior. Acest model
constituie avangarda lumii moderne.

Gogancea Vlad