Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Institutul de Relații Internaționale din Moldova

Lucru individual la disciplina: Jurisprudența și jurisdicția internațională

TEMA: Tribunalul maritim

A elaborat studenta anului IV, Drept,

Zaharescu Adriana
A verificat:
Lazari Constantin,
Dr. Conf. Univ.

Chișinău 2020
Cuprins

Cuprins:.....................................................................................................................2

Aspecte introductive..................................................................................................4

Tribunalul maritim....................................................................................................5

Subiectele Dreptului mării.....................................................................................6

Convențiile internaționale.........................................................................................6

CELE TREI CONFERINȚE ONU DECODIFICARE A DREPTULUI MĂRII :

1958; 1960;1982........................................................................................................7

Prima Conferință ONU privind codificarea Dreptului mării din 1958 de la

Geneva (UNCLOS-I)............................................................................................8

A doua Conferință ONU privind codificarea Dreptului mării, din 1960 de la

Geneva (UNCLOS-II)...........................................................................................8

A treia Conferință ONU privind codificarea Dreptului mării, desfășurată între

1973 -1982 și semnată la Montego Bay - (UNCLOS III).....................................8

Codificarea Dreptului Mării a cuprins două etape:.............................................10

Convenția Națiunilor Unite privind dreptul mării...............................................11

Apele interne.......................................................................................................13

Apele teritoriale...................................................................................................13

Apele arhipelagice...............................................................................................13

Zona contigua......................................................................................................14

Zonele economice exclusive (ZEE)....................................................................14

platou continental................................................................................................14

Statutul navelor în apele maritime interioare..........................................................15

Concluzii:................................................................................................................17

2
Bibliografie:.............................................................................................................18

Aspecte introductive
Un element esențial pentru definirea și denumirea Dreptului Maritim îl
constituie apartenența acestuia la Dreptul Internațional Public.
Dreptul Maritim Internațional – Dreptul mării -, reprezintă o categorie
specială de norme, principii și instituții juridice cu referire la un domeniul limitat
de afirmare al relațiilor internaționale: domeniul mării. Aplicarea normelor și
principiilor Dreptului internațional la domeniul mării creează posibilitatea apariției
de norme și principii specifice care constituie caracterul original al acestei
componente a Dreptului Internațional Public.
Sfera de acțiune a acestei discipline este dată de obiectul de reglementare,
respectiv o categorie omogenă și specială de relații sociale care cad sub incidența
acestor ramuri de Drept. În sens larg, Dreptul Maritim Internațional Public
(Dreptul Mării) a fost definit ca un drept al activităților umane pe mare.
Dreptul Maritim este constituit din ansamblul normelor juridice care
guvernează activitățile desfășurate în mediul marin, diversele utilizări și raporturi
care se formează în legătură cu el sau se referă la el.
În condițiile evoluției tehnicii navale și portuare , diversitatea normelor
maritime din state situate uneori pe continente diferite, a început să stânjenească
schimburile comerciale internaționale, situație ce a determinat inițierea unor
acțiuni de uniformizare a reglementărilor convenționale prin convocarea mai
multor conferințe internaționale. În cadrul acestor conferințe au fost adoptate
reglementări uniforme în domeniu (convenția internațională).
Dreptul Maritim Internațional – Dreptul Mării - se individualizează în raport
cu alte ramuri de Drept înrudite prin caracterul complex al relațiilor reglementate,
precum și prin caracterul internațional al aplicabilității sale. Obiectul de
reglementare al acestei ramuri a Dreptului Internațional cuprinde raporturi juridice
privind marea teritorială , marea liberă ,zona contiguă, zona economică exclusivă,
3
sau alte tipuri de zone maritime (instituții juridice ale Dreptului mării) , nava,
asistența și salvarea pe mare, poluarea pe mare, protecția cablurilor submarine.

Tribunalul maritim
Tribunalul Internațional pentru Dreptul Mării (ITLOS) este o organizație
interguvernamentală creată prin mandatul celei de-a treia Conferințe a Națiunilor
Unite privind Dreptul Mării. A fost instituită prin Convenția Națiunilor Unite
privind Legea Mării, semnată la Golful Montego, Jamaica, la 10 decembrie 1982.
Convenția a intrat în vigoare la 16 noiembrie 1994 și a instituit un cadru
internațional pentru drept asupra tuturor oceanelor. spațiul, utilizările și resursele
sale ".
ITLOS este unul dintre cele patru mecanisme de soluționare a litigiilor
enumerate la articolul 287 din UNCLOS.
Tribunalul are sediul în Hamburg, Germania. De asemenea, Convenția a
înființat Autoritatea Internațională de Fundație, cu responsabilitatea pentru
reglementarea mineritului maritim dincolo de limitele competenței naționale, adică
dincolo de limitele mării teritoriale, ale zonei contigue și a raftului continental. În
prezent, există 168 de semnatari, 167 de state plus Uniunea Europeană. Începând
cu 2012, reducerile au inclus Statele Unite și Republica Islamică Iran.
Conform statutului său fondator, Tribunalul are un set de 21 de judecători
care servesc din diferite state părți, „conform unei metode care intenționează să
asigure o reprezentare geografică echitabilă” .
La solicitarea Chile și a Uniunii Europene, Tribunalul a înființat o cameră
specială compusă din 5 judecători care să se ocupe de Cazul privind conservarea și
exploatarea durabilă a stocurilor de pește spadă în Oceanul Pacific de Sud-Est
(Chile / Comunitatea Europeană).
Prin acordul părților Ghana și Coasta de Fildeș, Tribunalul a format o cameră
specială compusă din 5 judecători care să se ocupe de Disputa privind delimitarea

4
frontierei maritime dintre Ghana și Coasta de Fildeș în Oceanul Atlantic (Ghana /
Coasta de Fildeș) .
Prin acordul părților Mauritius și Maldive, Tribunalul a format o cameră
specială formată din 7 judecători permanenți și 2 judecători ad-hoc pentru a trata
Disputa privind delimitarea frontierei maritime dintre Mauritius și Maldive în
Oceanul Indian (Mauritius / Maldive).
Limbile oficiale folosite în Tribunalul Internațional al Mării sunt: limba
engleză și limba franceză.

Subiectele Dreptului mării

Subiectele Dreptului mării sunt statele – subiecte originare și unele din
organizații le internaționale interguvernamentale – subiecte derivate. Persoanele
fizice sau juridice pot fi destinatari ai unor norme de Dreptul Mării, cum ar fi:
normele internaționale în domeniul protecției mediului marin împotriva poluării,
fără ca prin aceasta să fie considerate subiecte ale acestui drept, ale cărui norme
reglementează relațiile dintre state în activitățile de utilizare a mediului marin și
resurselor sale.

Convențiile internaționale
De-a lungul istoriei activitatea maritimă și navală a fost reglementată prin
numeroase convenții internaționale datorită complexității ariei de cuprindere a
acestui domeniu. Putem enumera în continuare câteva Convenții Internaționale ca
exemplu:
1. Convenții adoptate la Bruxelles în cadrul Comitetului Maritim Internațional
(CMI)( Comitetul Maritim Internațional este o organizație neguvernamentala
fondată în 1897 la Anvers în Belgia, a cărui activitate constă în elaborarea
legislației maritime internaționale );
2. Convenția pentru protecția cablurilor submarine , Paris în 1910;
3. Convenția privind unificarea unor reguli în materie de conosamente ,
Bruxelles. 1924 (Regulile de la Haga);

5
 4. Convenția privitoare la regimul strâmtorilor (Gibraltar/ 1904; Marea
Neagră – Montreux/ 1936; Magelan/ 1981;
5. Convenția internațională asupra Mării Teritoriale și Zonei Contigue, Mării
Libere și Platoului Continental , Geneva,1958
6. Convenția referitoare la unificarea unor reguli în materie de abordaj ,-
Bruxelles. 1910;
7. Convenția privind asistența și salvarea pe mare ,Bruxelles, 1910.8.
Convenții adoptate în cadrul Organizației maritime internaționale (IMO). (fondat ă
în anul 1848 având ca principal obiectiv intensificarea colaborărilor între state în
toate probleme de ordin tehnic care interesează navigația) :
a) Convenția de la Bruxelles 1969 privind responsabilitatea civilă pentru
daunele rezultate ca urmare a poluării cu hidrocarburi;
b) Convenția de la Londra 1976 referitoare la limitarea de răspundere în
materia creanțelor maritime.
9. Convenții adoptate în cadrul Comisiei pentru Dreptul comerțului
internațional (comisie ONU):
a) Convenția Națiunilor Unite privind transportul mărfurilor pe mare,
Hamburg 1968 (Regulile de la Hamburg).

CELE TREI CONFERINȚE ONU DECODIFICARE A

DREPTULUI MĂRII : 1958; 1960;1982
Începând cu 1947, ONU a pus problema codificării principiilor și normelor
Dreptului internațional. A fost creată Comisia pentru dezvoltarea progresivă a
dreptului internațional și codificarea lui , și Comisia de Drept Internațional (CDI).
După discuții prelungite, la a opta sesiune a CDI (23 apr. – 7iul. 1956) a putut fi
elaborat un proiect de codificare a Dreptului mării, proiect intitulat “ Articole cu
privire la Dreptul mării”. Acest proiect conținea 73 de articole și a fost supus
aprobării Comisiei a VI- a (juridică) a Adunării Generale a ONU în 21 februarie
1957, care a convocat o Conferință Internațională a reprezentanților diplomatici a

6
statelor membre cu scopul adoptării uneia sau mai multor Convenții, având ca bază
de discuții “Articolele cu privire la Dreptul mării”, elaborate de CDI.

Prima Conferință ONU privind codificarea Dreptului mării din

1958 de la Geneva (UNCLOS-I)
Prima Conferință Internațională a reprezentanților diplomatici a statelor
membre ONU (24.02 - 29.04 1958) ( United Nations Convention on the Law of the
Sea , « UNCLOS-I» ) pentru codificarea Dreptului maritim s- a desfășurat la
Geneva, adoptându-se la finalul acesteia patru convenţii, un protocol și nouă
rezoluții, care au fost semnate de reprezentanții celor 87 de state participante.

A doua Conferință ONU privind codificarea Dreptului mării, din

1960 de la Geneva (UNCLOS-II)
Nici cea de a doua Conferință privind Dreptul mării -UNCLOS II , ( United
Nations Convention on the Law of the Sea II )care a avut loc la Geneva în 1960, nu
a reușit să stabilească limitele Mării Teritoriale și nici limitele zonelor de pescuit .
Marile Puteri au încercat să impună limita Mării Teritorială la 3 Mile marine
(Mm),ca o respectare a unei așa zise reguli istorice pe care o considerau ca fiind o
regulă cutumiară. Miza unei astfel de reglementări, era posibilitatea acestora de a
exploata resursele mării până la o distanță de trei mile marine de coastele statelor
riverane. Ulterior au încercat impunerea unei limite de 6 Mm și stabilirea unei zone
de 12 Mm în care statul riveran să aibă drepturi exclusive de pescuit, socotită de la
limita exterioară a apelor teritoriale, urmărind în fapt împiedicarea încheierii unei
Convenții generale cu privire la aceste probleme.

A treia Conferință ONU privind codificarea Dreptului mării,

desfășurată între 1973 -1982 și semnată la Montego Bay - (UNCLOS
III)
Între anii 1973 și 1982, ONU a organizat o a treia Conferință a Națiunilor
Unite asupra Dreptului mării ( United Nations Convention on the Law of the Sea ,
« UNCLOS III» ), care s-a finalizat prin semnarea la Montego Bay în 1982 a unei

7
Convenții internaționale privind Dreptul Mării. A treia Conferință ONU privind
Dreptul mării , poate fi calificată drept una de codificare. Însă unii experți în
domeniu consideră că i s-ar potrivi mai bine denumirea de Conferință pentru
dezvoltarea progresivă a Dreptului mării , adică, pentru elaborarea unor reguli
asupra unor subiecte nereglementate de Dreptul internațional sau în legătură cu
Dreptul care nu este suficient dezvoltat în practica statelor.
Sesiunile Conferinței s - au ținut după cum urmează: New York - 1973;
Caracas - 1974; Geneva - 1975; New York - 1976. Pe măsura evoluției
negocierilor legislative s- a ajuns la concluzia că este necesară rezolvarea "la
pachet" a principalelor probleme și legiferate în cadrul unei singure convenții,
pentru întreaga problematică a Dreptului mării abordată în cadrul Conferinței.
Interesele economice, cerințele asigurării pentru toate statele și îndeosebi
pentru cele în curs de dezvoltare , a accesului pe baze echitabil e și egale la
resursele maritime au căpătat dimensiuni globale. Acestea au generat probleme și
tendințe noi și au determinat un proces general de creare a unei noi opinii
economice internaționale, identificarea unor soluții juridice adecvate care să ducă
la consacrarea unui nou Drept internațional al mării.
Convenția definește drepturile și responsabilitățile națiunilor cu privire la
utilizarea mărilor și oceanelor lumii, precum și managementul marin a resurselor
naturale. Convenția, încheiată în 1982 la Montego Bay, a înlocui t cele patru
Convenții din 1958, intrând în vigoare în 1994.
Negocierile și elaborarea documentelor celei de a treia Conferințe asupra
Dreptului mării a durat aproape un deceniu. Textele neoficiale elaborate în cadrul
celor trei Comisii principale au fost unificate în anul 1977 într- un document
denumit „Text de negociere Compozit Oficios”, care a devenit, cu unele
amendamente în anul 1981, „Proiect (oficial) al Convenției asupra Dreptului mării”
.
Convenția de la Montego Bay, semnată în anul 1982, cu privire la D reptul
mării este apreciată ca fiind instrumentul cel mai util în crearea unei noi ordini

8
juridice maritime internaționale. În literatura de specialitate este exprimată și
opinia potrivit căreia Convenția a erodat libertatea mărilor, principiu fundamentat
de Hugo Grotius, recunoscându- se însă că necesitățile economice ale statelor mai
mici și mai slabe au impus această erodare, zonele exclusive propuse de acestea
fiind recunoscute de statele maritime puternice.
Prin regimurile juridice maritime stabilite și determinate, Dreptul mării devine
astfel un drept al participării egale și echitabile a statelor mai puțin dezvoltate,
alături de celelalte state, la exploatarea și utilizarea resurselor oceanului mondial și,
totodată, un drept al cooperării tuturor statelor pentru soluționarea în condiții
reciproc avantajoase în acest domeniu a problemelor economice, politice și
tehnico- științifice, a relațiilor dintre ele în procesul creării noilor principii juridice
maritime internaționale.
Preşedintele celei de a III -a Conferințe a Națiunilor Unite asupra Dreptului
Mării , Tommy T. B. Koh, a denumit documentul semnat, “ o Constituţie pentru
Mările și Oceanele lumii” 27 , iar secretarul General ONU din acea perioadă Javier
Pérez Cuéllar, afirma că prin adoptarea acestei Convenţii “Dreptul internaţional
este, în mod irevocabil, transformat ˮ . Documentul a fost semnat în prima zi de
110 state, fapt nemaiîntâlnit până atunci în istoria Dreptului Internațional . În
ianuarie 2015, 166 de state și Uniunea Europeană aderaseră la această Convenție.

Codificarea Dreptului Mării a cuprins două etape:

o Prima etapă a cuprins lucrările de codific are a Dreptului mării pe
timpul celor două Conferințe a Națiunilor Unite desfășurate la Geneva și
finalizate în 1958 respectiv 1960.
o A doua etapă a procesului de codificare a Dreptului mării s- a
desfășurat pe durata celei de a treia Conferinţă ONU asupra Dreptului
mării, care a reuşit în urma unor negocieri complexe, susţinute şi
îndelungate (1973-1982) să elaboreze un nou Drept al mării, consacrat
printr - o singură Convenţie, semnată la Montego Bay în 1982.
9
 Convenția Națiunilor Unite privind dreptul mării
Convenția Națiunilor Unite privind dreptul mării (UNCLOS), denumită și
Convenția legii mării sau tratatul dreptului mării, este acordul internațional care a
rezultat din a treia Conferință a Națiunilor Unite privind dreptul mării (UNCLOS
III), care a avut loc între 1973 și 1982.
Convenția Legea Mării definește drepturile și responsabilitățile națiunilor cu
privire la utilizarea lor în oceanele lumii, stabilind linii directoare pentru
întreprinderi, mediu și gestionarea resurselor naturale marine. Convenția, încheiată
în 1982, a înlocuit Convenția din 1958 cu patru tratate privind mările înalte.
UNCLOS a intrat în vigoare în 1994, un an după ce Guyana a devenit cea de-a 60-
a națiune care a ratificat tratatul.
În iunie 2016, 167 de țări și Uniunea Europeană s-au aderat la convenție. Nu
este sigur în ce măsură Convenția codifică dreptul internațional obișnuit.
În timp ce secretarul general al Națiunilor Unite primește instrumente de
ratificare și aderare, iar ONU oferă sprijin pentru reuniunile statelor părți la
convenție, ONU nu are niciun rol operațional direct în punerea în aplicare a
convenției. Cu toate acestea, există un rol jucat de organizații precum Organizația
Maritimă Internațională, Comisia Internațională pentru Balenare și Autoritatea
Internațională de Fundație (ISA). (ISA a fost stabilită prin Convenția ONU.)
UNCLOS înlocuiește conceptul mai vechi de „libertate a mărilor”, care
datează din secolul al XVII-lea: drepturile naționale erau limitate la o centură de
apă specificată care se extindea de pe coasta unei națiuni, de obicei 5 mile marine
(5,6 km) (limită de trei mile), potrivit la regula „împușcării tunului” dezvoltată de
juristul olandez Cornelius van Bynkershoek. Toate apele dincolo de granițele
naționale au fost considerate ape internaționale: libere tuturor națiunilor, dar care
nu aparțin niciuna dintre ele (principiul mare liberum promulgat de Hugo Grotius).
La începutul secolului XX, unele națiuni și-au exprimat dorința de a extinde
pretențiile naționale: includerea resurselor minerale, protejarea stocurilor de pește
10
și furnizarea mijloacelor de a impune controalele poluării. (Liga Națiunilor a
convocat o conferință din 1930 la Haga, dar nu au rezultat niciun acord.) Folosind
principiul dreptului internațional obișnuit al dreptului unei națiuni de a-și proteja
resursele naturale, președintele Harry S. Truman în 1945 a extins controlul Statelor
Unite la toate resursele naturale ale raftului său continental. Alte națiuni au urmat
repede. Între 1946 și 1950, Chile, Peru și Ecuador și-au extins drepturile la o
distanță de 200 de mile nautice (370 km) pentru a-și acoperi bazele de pescuit
actuale Humboldt. Alte națiuni și-au extins mările teritoriale la 12 mile marine (22
km).
Până în 1967, doar 25 de națiuni încă mai foloseau vechea limită de 3 mile
(4,8 km), [citare necesară] în timp ce 66 de națiuni au stabilit o limită teritorială de
22 de mile nautice [citare nevoie] și opt au stabilit 200 - mile (370 km) limit
Începând cu 28 mai 2008, doar două țări încă mai folosesc limita de 3 mile
(4,8 km): Jordan și Palau. Această limită este folosită și în anumite insule
australiene, o zonă din Belize, unele strâmtoare japoneze, anumite zone din Papua
Noua Guinee și câteva teritorii britanice de peste mări, cum ar fi Anguilla.
Problema diferitelor revendicări privind apele teritoriale a fost ridicată la
ONU în 1967 de Arvid Pardo din Malta, iar în 1973 a fost convocată la New York
Conferința Națiunilor Unite privind dreptul mării. În încercarea de a reduce
posibilitatea grupurilor de state-națiune care domină negocierile, conferința a
folosit un proces de consens și nu votul majorității. Cu peste 160 de națiuni
participante, conferința a durat până în 1982. Convenția rezultată a intrat în vigoare
la 16 noiembrie 1994, la un an după cel de-al 60-lea stat, Guyana, a ratificat
tratatul.
Convenția a introdus o serie de dispoziții. Cele mai semnificative probleme
abordate au fost stabilirea limitelor, navigația, statutul arhipelag și regimurile de
tranzit, zonele economice exclusive (ZEE), jurisdicția continentală a raftului,
minereurile de fund adânc, regimul de exploatare, protecția mediului marin,
cercetarea științifică și soluționarea litigiilor.

11
 Convenția a stabilit limita diferitelor zone, măsurată dintr-o linie de referință
atent definită. (În mod normal, o linie de bază urmează linia cu ape scăzute, dar
atunci când linia de coastă este adânc adâncită, are insule franco sau este foarte
instabilă, pot fi utilizate linii de bază drepte.) Zonele sunt următoarele:

Apele interne
Acoperă toate apele și căile navigabile din partea de jos a liniei de bază. Statul
de coastă este liber să stabilească legi, să reglementeze utilizarea și să utilizeze
orice resursă. Navele străine nu au dreptul de trecere în apele interne. O navă în
mare își asumă jurisdicția în conformitate cu legile interne ale statului său de
pavilion. Urmărirea unei nave de către statul de coastă nu poate avea loc decât în
apele interne și trebuie să se încheie atunci când ajunge în zona contiguă.

Apele teritoriale
La 12 mile marine (22 kilometri; 14 mile) de la linia de bază, statul de coastă
este liber să stabilească legi, să reglementeze utilizarea și să folosească orice
resursă. Navelor li s-a acordat dreptul de trecere nevinovată prin apele teritoriale,
cu strâmtoare strategice care permit trecerea ambarcațiunilor militare ca trecere de
tranzit, deoarece vaselor navale li se permite să mențină posturi care ar fi ilegale în
apele teritoriale. „Pasajul nevinovat” este definit de convenție ca trecând prin ape
într-un mod expeditiv și continuu, ceea ce nu este „prejudiciabil păcii, bunei ordini
sau securității” statului de coastă. Pescuitul, poluarea, practica armelor și spionajul
nu sunt „nevinovate”, iar submarinele și alte vehicule subacvatice sunt necesare
pentru a naviga la suprafață și a arăta pavilionul lor. De asemenea, națiunile pot
suspenda temporar trecerea nevinovată în anumite zone ale mărilor lor teritoriale,
dacă acest lucru este esențial pentru protecția securității lor.

Apele arhipelagice
Convenția a definit definiția statelor arhipelagice din partea a IV-a, care
definește, de asemenea, modul în care statul își poate desena granițele teritoriale. O
linie de bază este trasă între punctele cele mai exterioare ale insulelor
ultraperiferice, sub rezerva ca aceste puncte să fie suficient de apropiate unele de
12
altele. Toate apele din interiorul acestei linii de bază sunt denumite apele
arhipelagice. Statul are suveranitate asupra acestor ape (cum ar fi apele interne),
dar este supus drepturilor existente, inclusiv drepturile tradiționale de pescuit ale
statelor imediate. [10] Navele străine au dreptul de trecere nevinovată prin apele
arhipelagice (precum apele teritoriale).

Zona contigua
Dincolo de limita de 12 mile marine (22 km), există încă 12 mile nautice (22
km) de la limita teritorială de bază a mării, zona contiguă, în care un stat poate
continua să aplice legile în patru zone specifice: vamală , impozitarea, imigrația și
poluarea, dacă încălcarea a început pe teritoriul statului sau în apele teritoriale sau
dacă această încălcare urmează să se producă pe teritoriul statului sau în apele
teritoriale [11]. Acest lucru face ca zona contiguă să fie o zonă de urmărire
fierbinte.

Zonele economice exclusive (ZEE)

Acestea se extind la 200 de mile nautice (370 kilometri; 230 mile) de la linia
de bază. În această zonă, națiunea de coastă are drepturile unice de exploatare
asupra tuturor resurselor naturale. În uz normal, termenul poate include marea
teritorială și chiar platforma continentală. ZEE au fost introduse pentru a stopa
confruntările din ce în ce mai aprinse asupra drepturilor de pescuit, deși petrolul
devenea, de asemenea, important. Succesul unei platforme petroliere off-shore în
Golful Mexic, în 1947, s-a repetat curând în alte părți ale lumii, iar până în 1970
era practic tehnic să funcționeze în apele de 4.000 de metri adâncime. Națiunile
străine au libertatea de navigație și de suprasolicitare, sub rezerva reglementării
statelor de coastă. Statele străine pot, de asemenea, să pună conducte și cabluri
submarin.

platou continental
Raftul continental este definit ca prelungirea naturală a teritoriului terestru
până la marginea exterioară a marginii continentale, sau la 200 de mile nautice
(370 km) de la nivelul de bază al statului de coastă, oricare dintre acestea este mai
13
mare. Raftul continental al unui stat poate depăși 200 de mile nautice (370 km)
până la terminarea prelungirii naturale. Cu toate acestea, nu poate depăși niciodată
350 de mile nautice (650 de kilometri; 400 de mile) de la linia de bază; sau nu
poate depăși niciodată 100 de mile nautice (190 kilometri; 120 mile) dincolo de
izobatul de 2.500 de metri (linia care leagă adâncimea de 2.500 de metri). Statele
costiere au dreptul să recolteze materiale minerale și nocive în subsolul raftului său
continental, cu excluderea altora. De asemenea, statele costiere au un control
exclusiv asupra resurselor vii „atașate” de raftul continental, dar nu și creaturilor
care trăiesc în coloana de apă dincolo de zona economică exclusivă.
În afară de dispozițiile sale care definesc limitele oceanelor, convenția
stabilește obligații generale pentru protejarea mediului marin și protejarea libertății
de cercetare științifică în marea liberă și creează, de asemenea, un regim juridic
inovator pentru controlul exploatării resurselor minerale în zonele de fund adânc,
dincolo de jurisdicția națională, prin o autoritate internațională pe fundul mării și
principiul patrimoniului comun al omenirii.
Convenția a fost deschisă pentru semnare la 10 decembrie 1982 și a intrat în
vigoare la 16 noiembrie 1994 la depunerea celui de-al 60-lea instrument de
ratificare. Convenția a fost ratificată de 168 de părți, care include 167 de state (164
de state membre ale Națiunilor Unite plus statul Observator al ONU Palestina,
precum și Insulele Cook, Niue și Uniunea Europeană).
La începutul lunii august 2019, Statele Unite au creat Construcția de
Securitate Maritimă Internațională pentru a preveni escaladarea noii crize din Golf.

Statutul navelor în apele maritime interioare

Navele comerciale aflate în apele maritime interioare, nu beneficiază de
imunitate de jurisdicție civilă sau penală, însă statul riveran poate să renunțe la
exercitarea jurisdicției când este vorba de infracțiuni care nu se extind înafara
navei.
Navelor de stat afectate unor scopuri necomerciale li se recunoaște imunitatea
de jurisdicție civilă și penală când se află în mod legal în ape străine. În această
14
categorie intră navele folosite în scopuri de salvare, asistență medicală, cercetări
științifice, poștale, control al navigației, vamal, sanitar și fiscal, controlul
pescuitului și în alte scopuri guvernamentale necomerciale inclusiv navele far.
Navelor militare intrate în mod legal în apele interioare ale unui stat li se
recunoaște imunitatea totală de jurisdicție penală sau civilă, adică nu se poate
efectua urmărirea penală sau civilă la bordul acestora. Aceste nave nu pot fi
controlate, reținute, sechestrate sau rechiziționate de statul riveran. În cazul în car e
la bordul acestor nave se comit infracțiuni prevăzute și pedepsite de legile penale
ales tatului riveran, acesta va cere statului de pavilion să ia măsurile
corespunzătoare.
Navele de stat la bordul cărora se află șefi de stat sau de guverne,
reprezentanți diplomatici, atașați militari, înalți demnitari de stat și sunt comandate
de ofițeri militari, sunt considerate nave militare.
Navele militare au dreptul să acorde azil la bord unor persoane care se
refugiază la bord pentru infracțiuni politice. În cazul în care refugiatul este acuzat
de infracțiuni de drept comun, reprezentanții autorităților legale nu au dreptul de a
intra la bord. Comandantul n avei poate să îl predea sau nu. Diferendul se rezolvă
pe cale diplomatică.

15
 Concluzii:
În concluzie, Dreptul Maritim este constituit din ansamblul normelor juridice
care guvernează activitățile desfășurate în mediul marin, diversele utilizări și
raporturi care se formează în legătură cu el sau se referă la el.
În condițiile evoluției tehnicii navale și portuare , diversitatea normelor
maritime din state situate uneori pe continente diferite, a început să stânjenească
schimburile comerciale internaționale, situație ce a determinat inițierea unor
acțiuni de uniformizare a reglementărilor convenționale prin convocarea mai
multor conferințe internaționale. În cadrul acestor conferințe au fost adoptate
reglementări uniforme în domeniu (convenția internațională).
Dreptul Maritim Internațional – Dreptul Mării - se individualizează în raport
cu alte ramuri de Drept înrudite prin caracterul complex al relațiilor reglementate,
precum și prin caracterul internațional al aplicabilității sale. Obiectul de
reglementare al acestei ramuri a Dreptului Internațional cuprinde raporturi juridice
privind marea teritorială , marea liberă ,zona contiguă, zona economică exclusivă,
sau alte tipuri de zone maritime (instituții juridice ale Dreptului mării) , nava,
asistența și salvarea pe mare, poluarea pe mare, protecția cablurilor submarine.
Un element esențial pentru definirea și denumirea Dreptului Maritim îl
constituie apartenența acestuia la Dreptul Internațional Public.
Dreptul Maritim Internațional – Dreptul mării -, reprezintă o categorie
specială de norme, principii și instituții juridice cu referire la un domeniul limitat
de afirmare al relațiilor internaționale: domeniul mării. Aplicarea normelor și
principiilor Dreptului internațional la domeniul mării creează posibilitatea apariției
de norme și principii specifice care constituie caracterul original al acestei
componente a Dreptului Internațional Public.
Sfera de acțiune a acestei discipline este dată de obiectul de reglementare,
respectiv o categorie omogenă și specială de relații sociale care cad sub incidența

16
acestor ramuri de Drept. În sens larg, Dreptul Maritim Internațional Public
(Dreptul Mării) a fost definit ca un drept al activităților umane pe mare.

Bibliografie:
1. Dreptul Maritim Internațional, Adrian Filip, Craiova 2017.
2. https://www.optiuni.ro/specializations/557
3. https://fr.wikipedia.org/wiki/Droit_de_la_mer
4. https://en.wikipedia.org/wiki/International_waters
5. https://en.wikipedia.org/wiki/International_Tribunal_for_the_Law_of_the_S
ea
6. https://en.wikipedia.org/wiki/Intergovernmental_organization
7. https://en.wikipedia.org/wiki/Dispute_resolution

17