Capitolul 2. Fizica fluidelor.

Capitolul 2 Fizica fluidelor.

2.1. Statica fluidelor.

Prin fluid întelegem un corp ale cărui părţi componenete se pot deplasa
cu uşurinţă unele faţă de altele, cum sunt lichidele şi gazele. Fluidul perfect
este fluidul pentru care forţele de frecare dintre moleculele constituente sunt
nule. Exemplu de fluid perfect este gazul ideal, a cărui ecuaţie de stare este:
pV  nRT (2.1)
în care p este presiunea exercitată de gaz, V este volumul ocupat de acesta,
n este numărul de moli, R este constanta universală a gazelor, iar T este
temperatura absolută.
Gazele sunt fluide ale căror molecule ocupă întregul volum care îl au la
dispoziţie, iar lichidele sunt fluide care iau forma vasului în care sunt puse.
Fluidele aflate în stare de repaus exercită o presiune statică dată de relaţia:
F
p (2.2)
S
în care F este forţa exercitată de către fluid, iar S este suprafaţa asupra căreia
se exercită forţa. Pentru o coloană de fluid aceasta se numeşte presiune
hidrostatică şi mai poate avea expresia

G mg Vg
p    gh (2.3)
S S S

în care ρ este densitatea fluidului, g este acceleraţia agravitaţională, iar h este

înălţimea coloanei de fluid. Între două puncte din interiorul unui fluid aflate la
adâncimi diferite apare o diferenţă de presiune hidrostatică (principiul
fundamental al hidrostaticii)

p  gh (3.4)

Cum presiunile se transmit în toate direcţiile conform legii lui Pascal şi pereţii
vaselor care conţin fluidele sunt supuşi acestor presiuni.

57
Adriana Isvoran

Ca toate corpurile de pe Terra, fluidele sunt supuse gravitaţiei, motiv pentru

care suprafaţa unui lichid aflat în repaus este plană şi orizontală, indiferent de
forma vasului în care se găseşte acesta.

Atmosfera terestră este constitută dintr-un amestec de gaze şi este

susţinută de către Pământ. Ea exercită asupra Pământului o presiune
apreciabilă numită presiune atmosferică, valoarea acesteia depinzând
puternic de altitudine, temperatură şi umiditate. La nivelul solului, în mediu
uscat şi la o temperatură de 200C valoarea presiunii atmosferice este p0=760
mmHg=760 torr (1 torr=1 mmHg). În sistemul internaţional presiunea se
măsoară în N/m2, ceea ce se mai numeşte şi Pascal (Pa), iar valoarea
presiunii atmosferice măsurată în SI este p0=1,015.105 N/m2.

Studiul fenomenelor legate de statica fluidelor se bazează pe două

legi: legea lui Pascal şi legea lui Arhimede.

Legea lui Pascal: dacă asupra suprafeţei unui fluid se exercită o presiune
exterioară, acesta se transmite integral şi în toate direcţiile în fluid.

Legea lui Arhimede: asupra oricărui corp aflat într-un fluid se exercită o forţă
exercitată pe verticală de jos în sus şi egală cu greutatea volumului de fluid
dezlocuit de corp numită forţă arhimedică.

Fa   fluidVcorp g (2.5)

Una din cele mai importante aplicaţii ale legii lui Arhimede este plutirea
corpurilor. Asupra oricărui corp aflat într-un fluid se exercită concomitent atât
forţa de greutate cât şi forţa arhimedică. În funcţie de raportul acestor forţe,
distingem următoarele situaţii:

- dacă Fa  G (  fluid   corp ) corpul pluteşte la suprafaţa fluidului;

- dacă Fa  G (  fluid   corp ) corpul pluteşte în interiorul fluidului;

- dacă Fa  G (  fluid   corp ) corpul se scufundă.

58
 Capitolul 2. Fizica fluidelor.

2.2. Dinamica fluidelor

Mişcarea unui fluid este descrisă complet dacă se cunosc viteza şi

presiunea fluidului în fiecare punct al său. La curgerea fluidului printr-un tub, o
caracteristică importantă a curgerii este debitul, care poate fi exprimat ca:
- debit masic, adică masa de fluid care curge în unitatea de timp (kg/s)
m
Qm  (2.6)
t
- debit volumic, adică volumul de fluid care curge în unitatea de timp (m 3/s)
V
Qm  (2.7)
t
Dacă debitul este constant în timp, curgerea se numeşte staţionară, ceea ce
înseamnă că pentru două regiuni diferite ale fluidului avem
Q1  Q2 (3.8)
V1 V2 S1h1 S 2 h2
adică  ,  , de unde se obţine
t1 t2 t1 t2

S1v1  S 2 v2 (2.9)
relaţie numită ecuaţia de continuitate.
Curgerea staţionară a unui fluid este descrisă de către legea lui
Bernoulli
1 2
p v  gz  ct (2.10)
2
în care p este presiunea statică (presiunea pe care ar exercita-o fluidul în
1 2
toate direcţiile dacă un s-ar mişca), v este presiunea dinamică (presiunea
2
datorată mişcării fluidului cu viteza v), iar gz este presiunea de poziţie.
Pentru curgerea printr-o conductă orizontală termenul gz se anulează şi
obţinem
1 2
p v  ct (2.11)
2
Aplicaţii ale legii lui Bernoulli la organismele vii sunt: curgerea sanguină,
determinarea presiunii arteriale, respectiv zborul păsărilor.

59
Adriana Isvoran

A. Curgerea sanguină

În cazul curgerii sanguine viteza de curgere este foarte mică, debitul sângelui
în condiţii normale fiind 5 l/minut, astfel că putem neglija presiunea dinamică
1 2
în legea lui Bernoulli ( v  3 mmHg ). Aplicarea ecuaţiei (2.10) pentru a
2
determina presiunea la nivelul piciorelor (pp) în comparaţie cu presiunea la
nivelul inimii (pi) conduce la
p p  pi  ghi

unde hi este inălţimea la care se afla inima faţă de nivelul solului. Analog se
poate calcula presiunea sângelui la nivelul picioarelor faţă de cea la nivelul
creerului,
p p  pc  ghc

valori fiziologice ale acestor presiuni sunt: pc  9,3kPa , pi  13,3kPa ,

p p  26,8kPa .

Dacă o persoană se ridică brusc trebuie să ţinem cont şi de forţa de inerţie şi

legea lui Bernoulli se va scrie
pc   ( g  a )hc  pi   ( g  a )hi

de unde se obţine presiunea sângelui la nivelul creerului

pc  pi   ( g  a )(hc  hi )

şi se observă că la valori mari ale acceleraţiei a se poate anula presiunea

sângelui la nivelul creerului, ceea ce conduce la inconştienţă. Din acest motiv
viteza cu care un pilot poate ieşi dintr-un zbor în picaj este limitată.
Dacă o persoană suportă brusc o acceleraţie orientată pe verticală în
jos relaţiile anterioare devin
pc   ( g  a)hc  pi   ( g  a )hi

respectiv
pc  pi   ( g  a )(hc  hi )

se observă că la valori ale acceleraţiei a  g presiunea sângelui la nivelul

creerului creşte şi la valori mari ale acceleraţiei poate produce distrugerea

60
 Capitolul 2. Fizica fluidelor.

vaselor sanguine în creer. Din acest motiv şi viteza de intrare în picaj este
limitată.

B. Determinarea presiunii arteriale

Notăm cu p1 presiunea pe care inima o exercită asupra sângelui din aorte şi

cu p2 presiunea cu care sângele împinge pereţii aortelor şi aplicăm legea lui
Bernoulli neglijând presiunea dinamică
p1  gh1  p2  gh2

Dacă tesiomentrul se aşează pe braţ la nivelul inimii atunci h1  h2 şi se obţine

p1  p 2 , ceea ce ilustrează posibilitatea determinării corecte a presiunii
arteriale. Pentru a putea sa neglijăm presiunea dinamică în legea lui Bernoulli
când măsurăm presiunea arterială, trebuie ca pacientul să fie în stare de
repaus, deoarece orice activitate fizică măreşte viteza curgerii sanguine şi
implicit măreşte presiunea dinamică.

C .Zborul păsărilor

Grosimea aripilor păsărilor este mică, motiv pentru care putem neglija
presiunea de poziţie în legea lui Bernoulli în acest caz, deci obţinem
1 2 1
p1  v1  p2  v22
2 2
respectiv
1
p1  p2   (v22  v12 )
2
Pentru a putea învinge acestă diferenţă de presiune, forţa pe care o dezvoltă
aripile păsărilor (forţa portantă) trebuie să fie
1
F  ( p1  p2 ) S  S (v22  v12 )
2
Cum cele două viteze sunt proporţionale cu viteza aerului, obţinem pentru
forţa portantă expresia

61
Adriana Isvoran

1
F SCv 2
2
în care C este o constantă numită coeficient de zbor şi a cărei valoare
depinde de forma aripilor şi de unghiul de atac.

2.3. Vâscozitatea fluidelor

Fluidele reale prezintă forţe de interacţiune între particulele

constituente, există deci mişcări de frecare internă în timpul curgerii care sunt
exprimate prin noţiunea de vâscozitate. Legea lui Bernoulli se modifică în
acest caz, ea conţine încă un termen care exprimă energia eliberată datorită
frecărilor interne, Q,
1 2
p v  gz  Q  ct (2.12)
2
Vâscozitatea fluidului dă naştere unei forţe care se opune curgerii numită forţa
de vâscozitate care este dată de relaţia lui Newton

v
F  S (2.13)
x
în care  este coeficientul de vâscozitate ce depinde de natura lichidului şi de
v
temperatură, S este suprafaţa de frecare, iar este gradientul de viteză.
x
Atunci când coeficientul de vâscozitate este independent de gradientul de
viteză lichidul se numeşte newtonian (de exemplu apa), iar în caz contrar
lichidul se numeşte nenewtonian (soluţii macromoleculare, sângele).
Dacă viteza de curgere a fluidului este mică, atunci curgerea se face în
straturi a căror viteză scade dinspre centrul tubului spre pereţii acestuia şi se
numeşte laminară. În acest caz este valabilă legea lui Poisseuille:
pr 4 t
V (2.14)
8l
în care V este volumul de lichid scurs în timpul t printr-un tub capilar de rază r
şi lungime l sub o diferenţă de presiune Δp, iar η este coeficientul de
vâscozitate. Această relaţie permite determinarea coeficientului de
vâscozitate

62
 Capitolul 2. Fizica fluidelor.

  P r  t
4

8Vl (2.15)
Unitatea de măsură a coeficientului de vâscozitate în SI este kg/m.s. Ea
este de 10 ori mai mare decât unitatea în sistemul CGS - astăzi doar
tolerat - numită Poise. In practică, se foloseşte încă submultiplul Poiseului
- centipoise,
1cP = 10-3 kg.m/s
Valoarea coeficientului de vâscozitate depinde de natura substanţei şi de
temperatură, iar la soluţii şi de concentraţie. De exemplu, la 20 oC apa are
vâscozitatea de 1 cP. Determinarea coeficientului de vâscozitate pentru
lichidele din organismele vii este o metodă importantă de diagnoză deaorece
în condiţii fiziologice aceste lichide sunt caracterizate prin anumite valori ale
coeficienţilor de vâscozitate, valori care se modifică în prezenţa unor maladii.
De exemplu, valori fiziologice pentru coeficientul de vâscozitate al sângelui
sunt cuprinse între 3.5 şi 5.4 cP, pentru plasma sanguină între 1.9 şi 2.3 cP,
iar pentru lichidul amniotic coeficientul de vâscozitate în condiţii fiziologice
este 1 cP.
Pentru lichidele nenewtoniene coeficientul de vâscozitate depinde de
condiţiile în care are loc curgerea. De exemplu, pentru sânge, coeficientul de
vâscozitate depinde de diametrul vasului sanguin, ceea ce ii permite curgerea
prin capilarele sanguine:

 (2.16)
(1  2 d ) 2
D
în care d este diametrul eritrocitului, D este diametrul vasului sanguin,  este
coeficientul de vâscozitate al sângelui la curgerea prin vase cu D  1 mm şi
are valoarea fiziologică de circa 4 cP. Se observă din relaţia (2.16) că pentru
D  d se obţine     . Comportamentul nenewtonian al sângelui se
datorează atât compoziţiei sale neomeogene, cât şi elasticităţii eritrocitului
care ii permite să se deformeze reversibil.
În cazul în care curgerea fluidului nu este laminară, în funcţie de viteza
de curgere, în interiorul fluidului pot să apară turbioane şi curgerea se

63
Adriana Isvoran

numeşte turbionară. Pentru a distinge între cele două regimuri de curgere se

foloseşte numărul lui Reynolds
rv
R (2.17)

şi pentru R  1000 curgerea este considerată laminară, iar pentru
R  1000 curgerea este considerată turbulentă. Există şi situaţii în care deşi
R  1000 avem de-a face cu o curgere laminară, dar aceasta este foarte
sensibilă la perturbaţii şi trecerea de la regimul laminar la cel turbulent se face
foarte rapid. În cazul curgerii turbulente legea lui Poisseuille nu mai este
valabilă, dependenţa dintre debitul de curgere şi diferenţa de presiune sub
care are loc curgerea nemaifiind liniară. În acestă situaţie, cu cât gradientul de
presiune creşte mai mult, cu atât debitul creşte mai puţin.

2.4. Fenomene superficiale

Fenomenele legate de suprafaţa de separaţie dintre un lichid şi mediul
înconjurător se numesc fenomene superficiale.
O moleculă din interiorul unui lichid este supusă acţiunii forţelor
intermoleculare ale moleculelor înconjurătoare. Datorită repartiţiei uniforme a
moleculelor în interiorul lichidului, rezultanta acestor forţe va fi nulă. Pentru
moleculele de la suprafaţa lichidului, rezultanta nu va mai fi nulă, deoarece
moleculele de deasupra lichidului au o acţiune neglijabilă asupra moleculelor
de la suprafaţa lichidului (forţele intermoleculare la gaze sunt practic nule).
Deci moleculele de la suprafaţa lichidului formează un strat cu proprietăţile
unei membrane elastice, numit strat superficial (figura 2.1).

Figura 2.1. Forţe intermoleculare

64
 Capitolul 2. Fizica fluidelor.

Între moleculele stratului superficial se exercită forţe tangenţiale la suprafaţa

numite forţe superficiale. Acestea au tendinţa de a micşora suprafaţa lichidului
şi sunt cu atât mai mari cu cât lungimea pe care se exercită este mai mare
F  L (2.18)
în care σ este coeficientul de tensiune superficială dependent de natura
lichidului, de temperatură, iar la soluţii şi de concentraţie, iar L este lungimea
conturului suprafeţei de separaţie. Unitatea de măsură în SI pentru
coeficientul de tensiune superficială este N/m, iar unitatea de măsură în
sistemul CGS este dyn/cm, 1 N/m=1000 dyn/cm.
Dacă suprafaţa de separaţie nu este plană atunci există o diferenţă de
presiune între faţa internă şi cea externă dată de relaţia lui Laplace
 1 1 
p  pi  pe      (2.19)
 R1 R2 
în care R1 şi R2 sunt razele de curbură ale suprafeţei interne şi respectiv
externe. Pentru o sferă R1=R2.
Pentru a mări suprafaţa de separaţie cu ΔS trebuie să mărim conturul
acesteia cu Δx, fiind necesar un consum de lucru mecanic
W  Lx  S (2.20)
şi la temperatură constantă variaţia energiei libere necesare acestui proces
este
E  W (2.21)
Compararea relaţiilor (2.20) şi (2.21) conduce la
E
  (2.22)
S
relaţie care ne permite definirea coeficientului de tensiune superficială ca
energia liberă aferentă unităţii de suprafaţă a stratului superficial. Condiţia de
echilibru pentru stratul superficial impune un minim al energiei potenţiale
superficiale, astfel că suprafaţa liberă a oricărui lichid va tinde spre o formă
care să-i asigure energie potenţială minimă.
Proprietăţilor stratului superficial i se datorează o serie de fenomene
observate în lichide, ca de exemplu formarea picăturilor, ascensiunea şi
depresiunea capilară.

65
Adriana Isvoran

La suprafaţa de separaţie dintre un lichid, aer şi peretele vasului se

exercită forţe de interacţiune între moleculele de lichid numite forţe de
coeziune, Fc, respectiv forţe de interacţiune între lichid şi peretele vasului
numite forţe de adeziune, Fa. În funcţie de mărimile acestor forţe lichidele se
impart în:
- lichide care udă pereţii vasului şi a căror suprafaţă liberă formează
menisc concav, pentru care Fa>Fc, de exemplu apa (figura 2.2.a);
- lichide care nu udă pereţii vasului şi a căror suprafaţă liberă formează
menisc convex, pentru care Fc>Fa, de exemplu mercurul (figura 2.2.b).

 
Fa  R
Fa

  
R Fc Fc

a b
Fig. 2.2. Lichid care udă pereţii vasului (a), respectiv lichid care nu udă pereţii
vasului (b)

Dacă suprafaţa liberă a lichidului nu este plană, forţa de tensiune superficială

se descompune în două componente: o componentă în lungul razei calotei
sferice care formează meniscul, F1, şi o componentă perpendiculară pe
acesta, F2 (figura 2.3). Rezultanta componentelor de tip F1 este nulă (ele se
anulează reciproc, două câte două), dar rezultanta componentelor de tip F2
este nenulă şi determină urcarea în tuburile capilare a lichidelor care
formează menisc concav (figura 2.3.a), respectiv coborârea în capilare a
lichidelor care formează menisc convex (figura 2.3.b).

66
 Capitolul 2. Fizica fluidelor.


R
   
F   F F1 F1
F2 F2

   
F1 F1 F2 F2 
 F
F 
R

a b
Figura 2.3. Asscensiunea (a) şi depresiunea (b) capilară

Urcarea sau coborârea lichidelor în tuburile capilare se stabilizeză la echilibru,


adică atunci când rezultanta forţelor de tip F2 egalează greutatea coloanei de
lichid (figura 2.4), ceea ce în modul se scrie
F2  G
cu
F2  L   2r şi G  mg  Vg   r 2 hg
obţinându-se înălţimea de urcare (coborâre)
2
h (2.23)
rg
în care r este raza tubului capilar, σ este coeficientul de tensiune superficială,
ρ este densitatea lichidului, g este acceleraţia gravitaţională. Acesta expresie
poarta numele de legea lui Jurin pentru ascensiunea capilară şi este valabilă
doar pentru lichide care udă complet pereţii vasului, ca de exemplu apa.

Figura 2.4. Ascensiunea capilară

Dacă lichidul nu udă complet pereţii vasului, atunci apare un unghi de udare,
 (figura 2.4) şi înălţimea la care urcă lichidul în capilar se scrie
67
Adriana Isvoran

2 cos
h (2.24)
rg
pentru lichidele care udă complet pereţii vasului   0 şi relaţia (2.24) devine
echivalentă cu relaţia (2.23).
Substanţele care introduse într-un lichid modifică tensiunea superficială
a acestuia se numesc substanţe tensioactive. De exemplu detergenţii
introduşi în apă micşorează tensiunea sa superficială, deversarea de
detergenţi în râuri şi lacuri afectând puternic viaţa în aceste medii. În
organsimul viu sărurile biliare sunt substanţe puternic tensioactive, efectul lor
fiind de micşorare a tensiunii superficiale ceea ce asigură emulsionarea
grăsimilor în intestin. În acest fel, suprafaţa totală a lipidelor expusă acţiunii
lipazei e mult crescută, asigurându-se o digestie optimă a lor.
Măsurătorile de tensiune superficială a unor lichide din organismul viu
sunt folosite ca metode de diagnoză. De exemplu urina normală are
tensiunea superficială de 70 dyn/cm (apropiată de cea a apei). Prezenţa
sărurilor biliare şi a acizilor biliari, scad mult tensiunea superficială a urinei,
aducând-o chiar pînă la 50 dyn/cm. Modificarea tensiunii superficiale, alături
de alte probe este folosită pentru diagnosticarea unori cazuri de icter sau
leziuni hepatice.

68