Hepatită C

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Hepatita C

Micrografie a virusului hepatitei C purificat din cultură de

celule (scala = 50 nanometri)

Specialitate boli infecţioase  

Simptome greaţă[1]
icter
vomă[1]
epuizare[*]
durere abdominală
dureri articulare[*]
anorexie[*]
ascites[*]
ciroză
cancer
Hepatită[1]  

Cauze Hepatitis C virus  

Metodă de diagnostic blood test[*]

liver biopsy[*]  

Clasificare şi resurse externe

ICD-9 070.70,070.4, 070.5

ICD-10 B17.1, B18.2

ICD-11   

ICD-9-CM 070.7[2][3]
070.41[3]
 070.54[3]  

OMIM 609532

DiseasesDB 5783

MedlinePlus 000284

eMedicine med/993 ped/979

Patient UK Hepatită C

MeSH ID D006526

Modifică date / text 

Hepatita C este o boală infecţioasă ce afectează în principal ficatul. Infecţia cu Virusul

hepatitei C (HCV) cauzează această boală.[4] Adeseori hepatita C nu se manifestă prin
simptome, dar o infecţie cronică poate afecta ficatul iar după o perioadă mai
îndelungată poate duce la ciroză sau cancer hepatic. În unele cazuri, persoanele cu
ciroză suferă şi de insuficienţă renală, cancer hepatic.[4] O complicaţie frecventă a
cirozei este hipertensiunea portală, care la rândul ei provoacă anastomeze care permit
sângelui să evite trecerea prin ficat; acest lucru producând vene varicoase la
nivelul esofagului şi stomacului, ce pot duce la sângerări până la deces.
Hepatita C se transmite la oameni mai ales prin contact direct cu sângele infectat prin
administrarea de injecţii intravenoase, folosirea echipamentului medical nesteril
şi transfuzii de sânge sau, posibil, relaţiile sexuale neprotejate cu persoane infectate.
Estimările arată că între 130–170 milioane de persoane în întreaga lume suferă de
hepatită C. Cercetătorii au început studiul virusului hepatic VHC în anii 1970, existenţa
acestuia confirmându-se în 1989.[5]
Infecţiile cronice pot fi vindecate în circa 95% din cazuri cu medicamente antivirale
ca sofosbuvir sau simeprevir(d).[6][7] Peginterferonul(d) şi ribavirinul(d) au fost tratamente de
generaţii anterioare cu o rată a vindecărilor sub 50% şi cu efecte secundare ample. [7]
[8]
 Accesul la tratamente mai noi poate fi însă costisitor. [7] Persoanele care prezintă
ciroză sau cancer hepatic pot avea nevoie de transplant de ficat, dar adesea virusul
recidivează după transplant.[9] Nu există vaccin pentru hepatita C.
În 2015 în lume erau circa 143 milioane de persoane (2% din populaţia mondială)
infectate cu hepatită C.[10] În 2013, fuseseră diagnosticate circa 11 milioane de cazuri
noi.[11] Incidenţa cea mai mare este în Africa şi Asia Centrală şi de Est. [12] În 2015, circa
167.000 de decese de cancer hepatic şi 326.000 deaths de ciroză au fost cauzate de
hepatita C.[13] Existenţa hepatitei C – la început identificabilă doar ca hepatită non-A şi
non-B – a fost sugerată în anii 1970 şi demonstrată în 1989. [14] Hepatita C infectează
numai oamenii şi cimpanzeii.[15]

Cuprins

 1Semne şi simptome
 o 1.1Infecţia cronică
o 1.2Afecţiuni extrahepatice
 2Cauze
o 2.1Transmiterea
 3Diagnosticul
o 3.1Teste hematologice
o 3.2Biopsie
o 3.3Examinare
 4Prevenire
 5Tratament
o 5.1Medicaţie
o 5.2Medicină alternativă
 6Prognostic
 7Epidemiologie
 8Istoric
 9Societate şi cultură
 10Cercetare
 11Referinţe
 12Legături externe

Semne şi simptome[modificare | modificare sursă]

Hepatita C prezintă simptome acute la doar 15% din cazuri. [16] Cel mai adesea,
simptomele sunt uşoare şi nespecifice, dintre acestea făcând parte
scăderea apetitului alimentar, oboseala, greaţa, durerile musculare şi articulare
şi scăderea în greutate.[17] Puţine dintre cazurile de infecţie acută sunt asociate cu icter.
[18]
 Infecţia dispare fără tratament la 10-50% din persoane şi cel mai adesea la femeile
tinere.[18]
Infecţia cronică[modificare | modificare sursă]
Optzeci la sută dintre cei expuşi virusului dezvoltă infecţie cronică. [19] Majoritatea
acestora prezintă simptome minime sau sunt complet asimptomatici în primele decenii
de la apariţia infecţiei,[20] cu toate că hepatita C cronică poate fi asociată cu oboseala.
[21]
 Hepatita C este cauza principală a cirozei şi a cancerului hepatic în rândul
persoanelor ce poartă infecţia timp de mulţi ani. [9] Între 10 şi 30% dintre persoanele ce
poartă infecţia timp de peste 30 de ani dezvoltă ciroză.[9][17] Ciroza apare cu precădere la
persoanele infectate cu hepatita B sau cu HIV, la alcoolici şi la bărbaţi.[17] Persoanele ce
suferă de ciroză sunt în proporţie de douăzeci la sută mai expuse riscului dezvoltării
cancerului hepatic, o proporţie de 1-3% pe an. [9][17] În cazul alcoolicilor, riscul este de o
sută de ori mai mare.[22] Hepatita C este cauza a 27% dintre îmbolnăvirile de ciroză şi a
25% dintre cazurile de cancer hepatic.[23]
Ciroza hepatică poate duce la hipertensiune la nivelul venelor ce se conectează la
ficat, acumulare de lichid în abdomen, învineţire sau sângerare la traumatisme minore,
dilatarea venelor, în special a celor de la nivelul stomacului şi a
esofagului, icter (îngălbenirea pielii), şi encefalită hepatică.[24]
Afecţiuni extrahepatice[modificare | modificare sursă]
Hepatita C este rareori asociată şi cu sindromul Sjögren (o boală autoimună), număr
scăzut al trombocitelor în sânge, afecţiuni cronice ale pielii, diabet zaharat şi limfoame
non-Hodgkin.[25][26]

Cauze[modificare | modificare sursă]
Virusul hepatitei C este un mic virus ARN, încapsulat, monocatenar, cu sens pozitiv.
[9]
 Acesta face parte din genul Hepacivirus(d) al familiei Flaviviridae.[21] Există şapte
genotipuri majore ale VHC.[27] În Statele Unite, genotipul 1 este responsabil de 70% din
cazuri, genotipul 2 de 20% din cazuri, şi fiecare dintre celelalte genotipuri afectează
fiecare în proporţie de 1%.[17] Genotipul 1 este cel mai răspândit în America de Sud şi
Europa.[9]
Transmiterea[modificare | modificare sursă]
Principalul mod de transmitere în ţările dezvoltate este administrarea intravenoasă a
stupefiantelor ("drogurilor") cu ace şi seringi deja utilizate (practica "needle-sharing").
În ţările în curs de dezvoltare, principalele căi sunt transfuzia de sânge şi procedurile
medicale nesigure.[28] În 20% din cazuri, cauza îmbolnăvirii este în continuare
necunoscută;[29] dar multe dintre aceste cazuri se datorează, foarte probabil,
autoadministrării intravenoase de droguri cu instrumente infectate. [18]
Administrarea intravenoasă a stupefiantelor ("drogurilor")[modificare | modificare sursă]
Administrarea intravenoasă a drogurilor prezintă un factor de risc major pentru hepatita
C în multe părţi ale lumii.[30] Un studiu efectuat în 77 de ţări arată că în 25 dintre acestea
rata contractării hepatitei C în rândul populaţiei care consumă droguri cu administrare
intravenoasă este între 60% şi 80%, printre acestea numărându-se şi Statele Unite[19] şi
China.[30] În douăsprezece dintre aceste ţări rata depăşeşte 80%. [19] Până la zece
milioane de consumatori de stupefiante cu administrare i.v. ajung să fie infectaţi cu
hepatita C; China (1,6 milioane), Statele Unite (1,5 milioane), şi Rusia (1,3 milioane)
numără cele mai multe cazuri.[19] Rata hepatitei C în rândul deţinuţilor din închisori în
Statele Unite este între zece şi douăzeci de ori mai mare decât în rândul populaţiei de
rând, fapt atribuit, în cadrul acestor studii, comportamentului de mare risc cum ar fi
injectarea intravenoasă de droguri şi tatuarea, folosindu-se instrumente nesterile. [31][32]
Expunerea în cadrul îngrijirilor medicale[modificare | modificare sursă]
Transfuziile de sânge, produsele de sânge şi transplantul de organe fără testarea
prealabilă în vederea detectării VHC prezintă un risc mare de infecţie. [17] În Statele Unite
s-a implementat examenul universal în 1992. De atunci, rata infecţiilor a scăzut de la
unu la 200 pe unitate de sânge[33] la unu la 10.000 - 10.000.000 pe unitate de sânge. [18]
[29]
 Acest nivel scăzut al riscului se menţine totuşi din cauză că există o perioadă de
circa 11 - 70 de zile între o posibilă infecţie a donatorului de sânge cu hepatita C şi
depistarea acestuia prin testare serologică. [29] În unele ţări examenul de depistare a
hepatitei C nu se realizează din cauza costurilor implicate. [23]
O persoană cu o zgârietură cât un vârf de ac cauzată de o persoană cu HCV are în jur
de 1,8% şanse să contacteze boala.[17] Riscul este mai mare atunci când se foloseşte
un ac chirurgical şi înţepătura este adâncă.[23] Există riscul intrării în contact a mucoasei
cu sângele; dar acest risc este mic, şi nu există risc în cazul contactului sângelui cu
pielea intactă.[23]
Hepatita C se transmite şi prin intermediul echipamentului de spital inclusiv prin
refolosirea acelor şi a seringilor, folosirea repetată a recipientelor pentru medicamente,
pungi de perfuzie şi prin folosirea echipamentelor medicale nesterile. [23] Standardele de
calitate slabă a instrumentelor medicale şi dentare sunt cauza principală a transmiterii
HCV în Egipt, ţara cu cea mai mare rată a infecţiilor din lume. [34]
Contactul sexual[modificare | modificare sursă]
Nu se ştie dacă hepatita C se poate transmite pe cale sexuală.[35] Deşi există asocieri
între activităţi sexuale cu risc înalt şi hepatita C, nu este clar exact dacă transmiterea
bolii se datorează folosirii de droguri sau însuşi contactului sexual. [17] Dovezile sunt în
favoarea lipsei riscului pentru cuplurile heterosexuale ce nu întreţin relaţii
extraconjugale.[35] Activităţile sexuale cu risc sunt cele care implică un nivel înalt de
traumatism al ţesutului interior al canalului anal, precum penetrarea anală, sau cele
întreţinute pe fondul infecţiilor transmise pe cale sexuală, inclusiv infecţia cu HIV
sau ulceraţia genitală.[35] Guvernul Statelor Unite recomandă doar
folosirea prezervativului ca metodă de prevenire a transmiterii hepatitei C în cazul
persoanelor cu mai mulţi parteneri.[36]
Piercing corporal[modificare | modificare sursă]
Tatuarea este asociată cu dublarea sau triplarea riscului de contractare a hepatitei C.
[37]
 Cauza poate fi folosirea echipamentului nesteril sau contaminarea tuşului folosit.
[37]
 Tatuarea sau piercingul corporal înainte de mijlocul anilor 1980 sau realizate în mod
neprofesional sunt deosebit de îngrijorătoare întrucât standardele calităţii şi condiţiile
nesterile lasă de dorit. Riscul sporeşte în cazul tatuajelor mai mari. [37] Aproape jumătate
dintre deţinuţii din închisori folosesc în comun echipament de tatuare nesteril. [37] Rareori
tatuarea efectuată în saloanele ce deţin autorizaţie de funcţionare se asociază în mod
direct cu o infecţie HCV.[38]
Contactul cu sângele[modificare | modificare sursă]
Obiectele de îngrijire personală ca aparatul de ras, peria de dinţi şi setul de manichiură
sau pedichiură pot ajunge în contact cu sângele. Folosirea la comun a acestora implică
riscul expunerii la HCV.[39][40] Oamenii ar trebui să aibă grijă la tăieturi şi inflamaţii sau
alte forme de sângerare.[40] HCV nu se contractează prin contact ocazional precum
îmbrăţişarea, sărutul sau folosirea la comun a tacâmurilor sau a ustensilelor de gătit. [40]
Transmiterea de la mamă la copil[modificare | modificare sursă]
Hepatita C se poate transmite de la mama ce poartă infecţia la copilul ei în mai puţin de
10% din sarcini.[41] Nu există măsuri de prevenire a acestui risc.[41] Boala se poate
transmite în timpul sarcinii şi în timpul naşterii.[29] O naştere grea şi de durată este
asociată cu un risc mai mare de transmitere. [23] Nu există dovezi privind transmiterea
HCV prin alăptare; totuşi, mama infectată ar trebui să evite alăptarea la sân
dacă mameloanele(d) sunt fisurate şi sângerează,[42] sau dacă încărcătura virală este
ridicată.[29]
Diagnosticul[modificare | modificare sursă]

Profil serologic al infecţiei Hepatita C

Testele de diagnosticare a hepatitei C includ: anticorpi anti-HCV, ELISA, tehnica

Western blot şi ARN VCH cantitativ.[17] Reacţia de polimerizare în lanţ poate detecta
ARNul VHC la una sau două săptămâni după infecţie în timp ce testele care depistează
anticorpii pot detecta doar mai târziu infecţia, pentru că formarea acestora durează mult
mai mult.[24]
Hepatita C cronică este o infecţie cu virusul hepatitei C care persistă mai mult de şase
luni pe baza prezenţei ARN-ului acestuia. [20] Dat fiind faptul că infecţiile cronice pot
persista timp de zeci de ani fără simptome, [20] medicii le descoperă de obicei în cadrul
testelor serologice asociate examenului gastroenterologic sau în timpul examenelor de
rutină la persoane cu risc înalt. Examenele nu fac deosebire între infecţiile acute şi cele
cronice.[23]
Teste hematologice[modificare | modificare sursă]
Testele pentru detectarea hepatitei C încep în mod tipic cu analizele de sânge cu
scopul de a detecta prezenţa anticorpilor anti-VHC prin testul imunoenzimatic (test EIA).
[17]
 Dacă acest test este pozitiv, se realizează un al doilea test imunoenzimatic cu scopul
de a confirma prezenţa anticorpilor şi a determina gravitatea. [17] Testele de tip RIBA
(metoda recombinantă de imunoblot) confirmă prezenţa anticorpilor, în timp ce testele
care fac apel la PCR (reacţia în lanţ cu polimerază) determină nivelurilor de ARN al
VHC, şi astfel determină gravitatea infecţiei.[17] Dacă nu se detectează ARN şi testul
imunoblot este pozitiv, înseamnă că persoana a suferit o infecţie anterioară, dar care a
dispărut fie prin tratament, fie spontan; dacă testul imunoblot este negativ, testul
imunoenzimatic a fost eronat.[17] Rezultatele testului imunoenzimatic sunt pozitive abia
după şase-opt săptămâni de la infectare. [21]
Enzimele hepatice variază în stadiul iniţial al infecţiei; [20] în medie, acestea încep sa
crească după şapte săptămâni de la infectare.[21] Enzimele hepatice nu reprezintă
indicatori fiabili ai gravităţii afecţiunii. [21]
Biopsie[modificare | modificare sursă]
Prin biopsia hepatică se poate determina gradul de afectare a ficatului, dar procedura
presupune riscuri.[9] Modificările tipice detectate prin biopsie sunt cele legate
de limfocitele din ţesutul hepatic, foliculii limfoizi din triada portală şi modificările căilor
biliare.[9] Există o serie de analize de sânge prin care se poate determina gradul de
afectare şi care elimină necesitatea efectuării unei biopsii. [9]
Examinare[modificare | modificare sursă]
Doar 5–50% dintre persoanele infectate din Statele Unite şi Canada au cunştienţă de
acest fapt.[37] Se recomandă testarea în cazul persoanelor cu risc crescut, inclusiv al
purtătorilor de tatuaje.[37] De asemenea, examenele medicale sunt recomandate
persoanelor cu valori crescute ale enzimelor hepatice, acesta fiind în mod frecvent
singurul semn al hepatitei cronice.[43] Examinarea de rutină nu este recomandată în
Statele Unite.[17] Totuşi, în 2012, Centrul pentru controlul şi prevenţia bolilor (CDC)
recomandă o examinare de rutină pentru cei născuţi între anii 1945 şi 1965. [44]

Prevenire[modificare | modificare sursă]
Până în anul 2011, nu există niciun vaccin pentru prevenirea hepatitei C. Vaccinurile de
acest tip sunt în curs de dezvoltare, iar unele prezintă rezultate încurajatoare. [45] Riscul
de hepatită C în cazul persoanelor dependente de droguri cu administrare intravenoasă
scade cu aproximativ 75% printr-o combinaţie de strategii preventive, cum ar
fi programele de schimbare a acelor şi de tratare a dependenţei de droguri.[46] Este
importantă examinarea donatorilor de sânge la nivel naţional, precum şi aderarea
la precauţiile universale în cadrul centrelor medicale.[21] În ţările în care aprovizionarea
cu seringi sterile este insuficientă, se recomandă prescrierea de medicamente pe cale
orală şi nu prin injectare.[23]

Tratament[modificare | modificare sursă]
Virusul HCV provoacă apariţia infecţiei cronice la 50–80% dintre persoanele infectate.
Între 70-80% de cazuri în care virusul este lăsat fără tratament, poate să ducă la:
cancer de ficat, insuficienţă hepatică sau ciroză. Aproximativ 40-80% dintre aceste
cazuri se vindecă prin tratament.[47][48] În cazuri rare, infecţia se poate vindeca fără
tratament.[18] Persoanele cu hepatită C cronică trebuie să evite consumul de alcool şi
medicamente hepatotoxice[17] şi trebuie vaccinate împotriva hepatitei A şi a hepatitei B.
[17]
 În cazul persoanelor cu ciroză trebuie efectuate ecografii cu ultrasunet pentru
depistarea cancerului hepatic.[17]
Medicaţie[modificare | modificare sursă]
Persoanele cu anomalii ale ficatului în urma infecţiei diagnosticate cu VHC trebuie să
urmeze tratament.[17] Până în anul 2011 [49], tratamentul aprobat era o combinaţie
de interferon pegilat şi ribavirină, un medicament antiviral, pe o durată de 24 sau 48 de
săptămâni, în funcţie de tipul VHC.[17] În cazul a 50–60% dintre pacienţii trataţi se obţin
rezultate îmbunătăţite.[17] În anul 2011 au fost licenţiate spre
utilizare boceprevir(d) şi telaprevir(d) pentru tratarea pacienţilor cu genotipul 1 al
hepatitei[49]. Combinaţia de boceprevir(d) sau telaprevir(d) cu ribavirină şi peginterferon alfa
îmbunătăţeşte răspunsul antiviral în cazul pacienţilor cu genotipul 1 al hepatitei C. [50][51]
[52]
 Tratamentul provoacă reacţii adverse frecvente; jumătate dintre persoanele supuse
tratamentului dezvoltă simptome caracteristice gripei, iar o treime prezintă probleme de
ordin emoţional.[17] Tratamentul în primele şase luni este mai eficient decât după
cronicizarea hepatitei C.[24] Dacă o persoană dezvoltă o infecţie nouă care nu dispare
după 8-12 săptămâni, se recomandă tratamentul cu interferon pegilat timp de 24 de
săptămâni.[24] În cazul persoanelor cu talasemie (o boală hematologică), ribavirina pare
a fi benefică, dar creşte necesitatea transfuziilor. [53]
În anul 2014 au fost aprobate spre utilizare în Europa 3 noi medicamente antivirale cu
acţiune directă: Sofosbuvir, Simeprevir(d) şi Daclatasvir(d), ca parte a terapiilor combinate
pentru tratarea hepatitei C[49].
Din anul 2015 pentru pacienţii cu hepatită cronică C, incluzând pacienţii fără ciroză şi
pacienţii cu ciroză compensată (Child-Pugh A) există o plajă mai largă de combinaţii
medicamentoase, tratamentul depinzând de genotipul/subgenotipul HCV, gradul de
afectare al ficatului şi/sau rezultatul terapiilor anterior utilizate [54].
Medicamentele disponibile în Uniunea Europeană pentru tratarea hepatitei C începând
cu anul 2015 sunt[55]:

 PegIFN-α2a
 PegIFN-α2b
 Ribavirină
 Sofosbuvir
 Simeprevir
 Daclatasvir
 Ledipasvir/Sofosbuvir
 Paritaprevir/ombitasvir/ritonavir
 dasabuvir(d)
Medicină alternativă[modificare | modificare sursă]
Partizanii medicinei alternative susţin că există câteva terapii alternative eficiente în
combaterea hepatitei C, inclusiv armurariul (ciulinul laptelui), ginsengul şi argintul
coloidal.[56] Totuşi, nu s-a demonstrat eficienţa niciunei terapii alternative în combaterea
hepatitei C şi nu există dovezi care să ateste faptul că terapiile alternative ar avea vreun
efect asupra virusului.[56][57][58]

Prognostic[modificare | modificare sursă]
Răspunsurile la tratament variază în funcţie de genotip. Se obţine un răspuns susţinut la
aproximativ 40-50% dintre pacienţii cu genotipul 1 al VHC care au urmat un tratament
de 48 de săptămâni.[9] Se obţine un răspuns susţinut în 70-80% dintre pacienţii cu
genotipurile 2 şi 3 ale virusului HCV în urma unui tratament de 24 de săptămâni. [9] Se
obţine un răspuns susţinut în 65% din cazurile cu genotipul 4 cu tratament de 48 de
săptămâni. Dovezile privind tratamentul în cazul genotipului 6 sunt nesemnificative, iar
cele existente se referă la tratamentul de 48 de săptămâni cu doze identice celor pentru
genotipul 1.[59]

Epidemiologie[modificare | modificare sursă]
Incidenţa hepatitei C la scară globală în anul 1999

Anii de viaţă ajustaţi în funcţie de incapacitate în cazul hepatitei C în anul 2004 per 100.000 de locuitori
      fară date       35-40

      <10       40-45

      10-15       45-50

      15-20       50-75

      20-25       75–100

      25-30       >100

      30-35

Între 130 şi 170 de milioane de persoane, adică ~3% din populaţia lumii suferă de
hepatită C cronică.[60] În fiecare an se înregistrează 3–4 milioane de cazuri noi, iar peste
350.000 de persoane mor anual din cauza unor afecţiuni induse de hepatita C. [60] Rata
incidenţei a crescut substanţial în secolul al XX-lea datorită utilizării de droguri
intravenoase combinată cu medicaţia intravenoasă sau utilizarea de echipamente
medicale nesterilizate.[23]
Aproximativ 2% din populaţia Statelor Unite suferă de hepatită C, [17] înregistrându-se
anual între 35.000 şi 185.000 de cazuri noi. S-a înregistrat o scădere a incidenţei bolii în
ţările vestice începând din anii '90, datorită îmbunătăţirii examenelor hematologice
înaintea tranfuziilor.[24] Numărul anual de decese înregistrate în Statele Unite din cauza
HCV variază între 8.000 şi 10.000. Se preconizează o creştere a ratei mortalităţii
datorită îmbolnăvirii şi decesului persoanelor infectate în urma transfuziilor înainte de
efectuarea testelor HCV.[61]
Ratele de infectare sunt mai ridicate în unele ţări din Africa şi Asia.[62] Printre ţările cu
rate de infectare foarte ridicate se numără Egiptul (22%), Pakistanul (4,8%) şi China
(3,2%).[60] Incidenţa foarte ridicată în Egipt este legată de campania de tratament în
masă, în prezent întreruptă, împotriva schistosomiazei, în care erau utilizate seringi din
sticlă sterilizate necorespunzător.[23]
Istoric[modificare | modificare sursă]
La mijlocul anilor '70, Harvey J. Alter, directorul Secţiei de Boli Infecţioase din cadrul
Departamentului de Medicină Transfuzională al Institutului Naţional de Sănătate din
S.U.A., împreună cu echipa sa de cercetători, a demonstrat că majoritatea cazurilor de
hepatită în urma transfuziilor sangvine nu sunt provocate de virusul hepatitei A sau al
hepatitei B. În ciuda acestei descoperiri, eforturile de cercetare internaţionale de a
identifica virusul nu au avut succes în deceniul care a urmat. În 1987, Michael
Houghton, Qui-Lim Choo şi George Kuo din cadrul Chiron Corporation(d), în colaborare
cu Dr. D.W. Bradley din cadrul Centrului de control şi prevenire a bolilor (CDC), au
folosit o nouă abordare a clonării moleculare cu scopul de a identifica organismul
necunoscut şi a dezvolta un test de diagnostic.[63] În anul 1988, Alter a confirmat virusul,
verificând prezenţa acestuia într-un grup de specimene de hepatită non A non B. În
aprilie 1989, ştirea descoperirii VHC a fost publicată în două articole din
revista Science.[64][65] Descoperirea a dus la îmbunătăţiri semnificative în stabilirea
diagnosticului şi administrarea tratamentului antiviral. [63] În anul 2000, Dr. Alter şi Dr.
Houghton au primit Premiul Lasker pentru cercetare clinică medicală pentru „activitatea
inovatoare care a dus la descoperirea virusului hepatitei C şi dezvoltarea de metode de
examinare care au redus riscul de hepatită asociată transfuziilor de sânge în Statele
Unite de la 30% în 1970 la aproape zero în anul 2000.” [66]
Chiron a formulat numeroase cereri de brevetare a virusului şi diagnosticării acestuia.
[67]
 În anul 1990, CDC a abandonat o cerere de brevet concurentă, după ce Chiron a
plătit 1,9 milioane USD centrului CDC şi 337.500 USD Dr. Bradley. În 1994, Dr. Bradley
a dat în judecată corporaţia Chiron, solicitând anularea brevetului, includerea sa în
calitate de co-inventator, precum şi daune şi venit din drepturile de autor. În 1998, Dr.
Bradley a renunţat la proces după ce a pierdut în faţa unei curţi de apel. [68]

Societate şi cultură[modificare | modificare sursă]

Alianţa Mondială pentru Hepatită coordonează Ziua Mondială a Hepatitei, organizată
anual la data de 28 iulie.[69] Costurile economice ale hepatitei C sunt semnificative atât
pentru individ cât şi pentru societate. În Statele Unite, costul mediu pe viaţă al bolii a
fost estimat la 33.407 USD în 2003,[70] costul unui transplant de ficat fiind de aproximativ
200.000 USD în 2011.[71] În Canada, costul unui tratament antiviral a fost de 30.000
CAD în 2003,[72] în timp ce costurile în Statele Unite variau între 9.200 şi 17.600 USD în
1998.[70] Bolnavii din numeroase ţări de pe glob nu îşi permit un tratament antiviral
deoarece fie nu au asigurare medicală, fie asigurarea de care beneficiază nu le acoperă
costurile unui asemenea tratament.[73]

Cercetare[modificare | modificare sursă]
În 2011, aproximativ o sută de medicamente pentru tratamentul hepatitei C sunt în curs
de dezvoltare.[71] Acestea includ vaccinuri de tratare a hepatitei,
medicamente imunomodulatoare şi inhibitori ai ciclofilinei.[74] Aceste tratamente noi au
fost posibile datorită unei mai bune înţelegeri a virusului hepatitei C. [75]