SCRISOAREA I

Meditația-este specie a liricii filozofice, în care poetul își exprimă ideile privitore la legile
care conduc universul, provocandu-i acestuia tristețe, neliniște,melancolie, nefericire.
Scrisorile au apărut în anul 1881, în rev. Convorbiri literare, cu excepția Scrisorii a V-
a, apărută parțial în 1886 și integral după moartea potului. Poetul le numise inițial Satire, dar
numele le-a fost schimbat de Titu Maiorescu, scrisoarea fiind specia literară foarte veche,
cunoscută încă din Antichitate.
Tema: fiind un poem filozofic de factură romantică, ilustrează condiția nefericită a omului de
geniu, în raport cu timpul și societatea preocupată de lucruri mărunte , efemere, evidentiindu-
se astfel contrastul dintre ideal și real;
-este și un poem cosmogonic(studiază originea și nașterea universului)
Omul de geniu este întruchipat diferit în cele cinci scrisori:
I-savantul(omul de știință, bătrânul dascal); II-creatorul de frumos; III-omul politic(figura
emblematică a lui Mircea cel Bătrân); IV și V-poetul satirizează profanarea(desconsiderarea)
sentimentului de iubire
Surse de inspirație:
-pasionat de limba sanscrită, Eminescu se inspiră din filizofia indiană, Imnul creațiunii lumii,
culegerea Rigveda(veda=cunoaștere, știință)
-Poemul naturii, de Lucrețiu- geneza universului se realizeaza prin mișcarea atomilor în vid;
-gândirea lui Heraclit- preia ideea idenitatii omenirii,, unul e în toți ,tot astfel precum una e în
toate”;
-filozofia lui Kant și Laplace, care radă geneza și moartea universală;
-mitologia populară românească , din care preia ideea că la început exista doar apa și
întunericul, iar spuma marii a dat naștere lumii.
Structura și compoziție:
Poemul cuprinde 156 de versuri, structurate în cinci tablouri:
Tabloul I: Incipitul-meditația poetului la trecerea timpului, într-un cadru romantic, sub forma
unei confesiuni lirice ,,când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare”
-ilustrează cadrul nocturn, prezența lunii, că stăpână a Universului și martoră a faptelor ce se
petrec ,,luna varsă peste toate voluptoasă ei văpaie”
-tot în primul tablou, poetul își exprimă opinia cu privite la timpul bivalent:
-timpul individual, curgător, măsurabil: ,,doar ceasornicul urmează lunga-a timpului cărare”
-timpul universal, eternitatea:,, ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate”
Tabloul II: Reia ideia că luna este stăpână Universului, stăpână peste pustiuri, codrii, izvoare,
mări, locuințe și până la gândurile oamenilor;
-în ipostaza de martoră, luna meditează la problemele omenirii, imaginile fiind prezentate în
relație de opoziție ,,un rege ce-mpanzeste globu-n planuri peun veac/Când la ziua cea de
mâine abia cuget-un sărac”
-poetul ilustrează ideea egalității oamenilor în fata morții, indiferent de statutul pe care l au
avut în timpul vieții ,,deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții/Deopotrivă-i stăpânește raza
ta și geniul morții,/La același șir de patimi deopotrivă fiind robi,/Fie slabi,fie puternici, fie
genii ori neghiobi!”
-portretul omului de știință simbolizează superioritatea acestuia, preocupat de probleme de
cercetare, indiferent de problemele mărunte ale existenței:,,iar colo bătrânul dascal, cu-a lui
haină roasă-n coate/Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate[...] Uscățiv așa cum este,
gârbovit și de nimic,/ Universul fără margini e în degetul lui mic”
Tabloul III:-poetul prezintă geneza Universului prin intermediul savantului, care se întoarce
în timp: ,,îl poartă gândul îndărăt cu mii de viacuri”
-conform mișcării atomilor în vid, poetul își imaginează creearea lumii prin mișcarea unui
punct central ,,Dar deodată-un punct se mișcă...cel dintăi și singur:Iată-l!/ Cum din chaos face
mumă, iar el devine Tatăl”
-poetul redă în mod ironic efemeritatea lumii în raport cu veșnicia Universului: ,,în lumea asta
mare, noi copii ai lumii mici,/ Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici[...] Muști de-o
zi pe-o lume mică de se măsoară cu cotul/ În acea nemărginire ne-nvartim uitând cu totul”
-în raport cu veșnicia universului,în viață oamenii nu cunosc tainele firii, pentru că ,,îndărătu-i
și-nainte-i întuneric se arată”;
-savantul își imaginează sfârșitul Universului cu ,,mii de veacuri înainte”, prin stingerea
soarelui, a stelelor, înghețarea planetelor, totul devine la haosul inițial, iar timpul devine
veșnicie: ,,Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit/Timpul mort și-ntinde trupul și
devine veșnicie[...] Și în noaptea nefiintii totul cade, totul tace/ Căci în sine împăcată
reîncepe-eterna pace”.