Consilierea copilului în cazul divorţului

Accentuarea aspectelor pozitive

Autori: Maggie Martin, Don Martin

Traducere: Anda Păcurar

În mod tipic, copiii din familii divorţate sunt văzuţi ca afectaţi sau privaţi de social. Au fost
adesea trataţi şi consiliaţi ca şi cum ar fi avut un handicap sau ar fi fost în vreun fel deosebiţi.
Pentru ei, divorţul e o boală rară, ceva ce e şoptit pe la colţurile şcolii. Copiii ai căror părinţi au
divorţat nu sunt trataţi normal (Desimore, O’Mahoney & Hunt, 1979). De exemplu, copiii care se
înscriu la şcoală şi numele lor e diferit de al mamei sunt etichetaţi imediat ca fiind din familie
divorţată. Zilnic, ei poartă stigmatul de a fi diferiţi, sunt ostracizaţi şi astfel şcoala şi societatea le
întăresc imaginea distorsionată (Cantor, 1979). În loc să-i ajute să gestioneze divorţul, cultura
noastră îi face să fie copii afectaţi emoţional. Terapeuţii sunt în poziţia de a pune sub semnul
întrebării valorile societăţii şi să întărească mai degrabă consecinţele pozitive ale divorţului şi nu
cele negative. Credem că mulţi consilieri văd divorţul într-o manieră negativă, bazându-se pe
concepţiile sociale greşite sau limitate la experienţele personale. Dacă pentru ei divorţul a fost
“îngrozitor”, atunci înseamnă că e la fel pentru fiecare. Dacă un copil are dificultăţi în a face faţă
rupturii maritale, atunci toţi copiii ar trebui puşi în grupul celor divorţaţi şi focusul este pe cât de
îngrozitoare trebuie să fie viaţa.

Ani de zile Adler (1924), Dreikurs (1964), Ellis (1973) şi Simon (1979) au insistat pe
consecinţele dăunătoare, iraţionale ale focusării pe emoţiile negative (de exemplu furia, mila,
neajutorarea). Şi totuşi consilierii insistă să discute aceste emoţii cu copiii, la fel cum fac şi
ceilalţi adulţi din viaţa lor (părinţi, bunici, rude, profesori). Din fericire, faptele spun o poveste
diferită. Cei mai mulţi adulţi reuşesc să treacă printr-un divorţ. Cei mai mulţi se recăsătoresc şi
au mai mulţi copii. Nicio cercetare nu arată că un copil din familie divorţată va fi mai delincvent
decît predecesorii (Gardner, 1979). Chiar şi cercetările lui Wallerstein şi Kelly (1974), care s-au
concentrat pe aspectele negative ale divorţului, au afirmat în mod repetat că copiii cu o viziune
pozitivă dezvoltă abilităţi de adaptare. Credem că, în general, copiii sunt pozitivi prin natura lor
şi acţionează faţă de criză fără să catastrofizeze. Copiii se uită după aspectele pozitive şi
modalităţi de a experimenta lucrurile.

Copiii în aceste situaţii trebuie trataţi după principiul egalităţii. Terapeuţii pot ajuta la înlăturarea
stigmatului pus de şcoală şi societate şi nu la dezvoltarea lui. Datele demografice arată că
divorţurile vor continua să apară pe măsură ce societatea redefineşte familia modernă. Părintele
singur sau familiile mixte devin semnificative ca număr.
Astăzi, copilul poate să simtă că nu mai este jenant sau neobişnuit să aibă părinţi divorţaţi. Mai
degrabă este un mod comun de a trăi viaţa. Copilul nu este responsabil de ce se întâmplă în
legătură cu divorţul şi este doar produsul relaţiei. Viaţa copilului poate progresa. De regulă,
copiii fac 3 greşeli de interpretare negativă a divorţului: 1. Din cauza divorţului crede că părinţii
nu-l iubesc 2. Crede că e vinovat de divorţ 3. Dau vina adesea cu furie pe unul dintre părinţi
pentru divorţ.

Terapeutul trebuie să lucreze cu aceste credinţe greşite şi să ajute copilul să vadă aspectele
pozitive. Asta presupune maximizarea experienţelor emoţionale pozitive şi nu concentrarea pe
problemele negative. E adevărat că copilul va experimenta multe emoţii. Dar, contrar credinţei
colective, aceste emoţii pot fi sănătoase şi pozitive (Rohrlich, 1977). Adesea emoţiile negative
sunt modelate de părinţi şi de aşteptările adulţilor. Şocul sau surpriza, teama, furia şi suferinţa
sunt câteva din emoţiile negative pe care părintele le demonstrează copilului (Sabalis & Ayers,
1977).

Recunoaştem că aceste emoţii negative există şi trebuie discutate deschis. Totuşi, în multe cazuri
sunt exagerate. Terapeutul poate să-l ajute pe copil să reacţioneze faţă de propriile lui sentimente
şi nu faţă de cele ale părintelui. Copilul are nevoie de ajutor pentru a clarifica confuzia care
rezultă din experimentarea mai multor emoţii. Identificarea sentimentelor şi învăţarea faptului că
pot reacţiona pozitiv, fiind experienţe ce facilitează creşterea, va fi recompensator pentru ei.

Paşi vitali în procesul pozitiv

Iniţial, în procesul divorţului terapeutul trebuie să ajute copilul să beneficieze de situaţie. Un

copil nu poate vedea toate oportunităţile şi experienţele. Aşa cum arăta Dreikurs (1964), copiii
sunt buni observatori, dar au abilităţi de interpretare limitate. Aceste experienţe sunt diferite de
cele de până atunci, dar pot fi privite ca experienţe de creştere. Copiii trebuie să înceapă să
identifice cum se pot purta cu părinţii lor ca indivizi separaţi şi cum să înveţe să comunice cu
fiecare. Au nevoie să ştie cum să le spună prietenilor despre divorţ şi cum să se adapteze la viaţa
cu un părinte sau într-o familie mixtă. Iniţial vizitele la celălalt părinte vor fi dificile. Să înveţe
să-şi prezinte deschis sentimentele va fi o provocare. Un terapeut pozitiv e vital în acest proces.
Unul negativ va contribui la dezvoltarea durerii copilului.

Pentru a-i ajuta pe aceşti copii să se dezvolte trebuie discutate temele legate de emoţii. Se poate
face individual sau în grup. Prin intermediul consilierii, un copil poate dezvolta atât un raport
terapeutic, cât şi un sistem de suport cu un adult important. Aşa cum adulţii caută un sistem de
suport, aşa fac şi copiii. Uneori terapeuţii uită ce înseamnă suport (grijă, împărtăşire).

Relaţia părinte-prieten

Mulţi terapeuţi pot să înţeleagă greşit punctul nostru de vedere în privinţa relaţiei părinte-copil,
mai ales într-o astfel de criză. Contrar multor opinii, copilul poate avea nevoie de un prieten în
această perioadă. E ceva ce înţelege.
Prietenia permite copilului să ofere implicare, grijă şi nu un comportament egocentric. Fiind
prieten cu copilul şi invers îl ajută pe acesta să crească şi să-şi depăşească limitele. Nu susţinem
că relaţia ar trebui să fie integral aşa, dar în anumite momente aduce multă împlinire.

Una dintre primele experienţe ce trebuie experimentate de copil este să se împrietenească cu

oameni care se schimbă (părinţii). Este important să înţelegem poziţia copilului în aceste relaţii.
În loc să-l încurajeze să se plângă de fiecare părinte în parte, terapeutul trebuie să-l încurajeze pe
copil să-i accepte aşa cum sunt, ca indivizi, şi să vadă că au sentimente. Când un copil petrece
timp cu fiecare dintre părinţi, acest timp trebuie structurat spre dezvoltarea relaţiei prezente, nu
pe ideea de a trăi în trecut. Oportunitatea pentru o bună relaţie este în unicitatea faptului de a fi
singur cu fiecare părinte şi a petrece timp împreună cu el. Copilul este pentru părinte o persoană
specială, poate mai mult acum decât era înainte. E nevoie ca terapeutul să-i arate copilului
diverse metode de comunicare pentru ca el să poată obţine cât mai mult din această oportunitate.
Acest copil poate experimenta complet acest timp prin faptul că vorbeşte, ascultă şi ajunge să-şi
cunoască fiecare părinte. E ca şi cum ar găsi doi prieteni noi. Un aspect pozitiv este acela că
relaţia poate fi mai bună decât înainte. Poate să însemne o viaţă nouă, două case sau mai mult
decât o familie. Copilul poate experimenta două stiluri de viaţă diferite şi poate fi fericit.
Cercetările arată că adesea părinţii după divorţ dezvoltă stiluri de viaţă diferite (Gardner, 1979).
Adulţii îşi vor menţine independenţa şi individualitatea. Experienţa optimă pentru copil este să
înveţe să fie un individ independent într-o relaţie, iar asta va face relaţia mai puternică şi
durabilă. Aceste relaţii pot fi mult mai pline de viaţă şi interesante pentru că ambii părinţi devin
independenţi şi sunt modele puternice de creştere şi grijă.

Relaţia părinte-persoană care ajută

O altă oportunitate pentru copil este de a-şi ajuta părintele în mod eficient. Dacă copilul îl ajută
pe părinte prin faptul că acceptă situaţia, acesta din urmă poate elimina modelarea tristeţii. În
discuţiile cu terapeutul copilul poate învăţa cum să vorbească şi să împărtăşească cu părintele.
Copilul poate fi conştient emoţional şi poate înţelege divorţul sau se poate referi la el în funcţie
de nivelul său de maturizare. Prea des terapeuţii îi tratează pe copii ca şi cum nu ar avea emoţii
sau nu ar fi conştienţi despre ceea ce înseamnă sentimentele. Noi credem că copiii pot fi foarte
perceptivi şi oneşti în special faţă de adulţi. Copiii pot învăţa să-şi ajute părinţii şi să se ajute pe
ei. Adesea părintele recent divorţat şi-ar dori să vorbească cu copilul şi să-i împărtăşească
sentimente de iubire. Copilul va fi întotdeauna parte din viaţa părintelui. Să ignori asta este
antiterapeutic. Atât copilul, cât şi părinţii au nevoie să fie supravieţuitori. Responsabilitatea
terapeutică este de a-l învăţa abilităţile necesare pentru a funcţiona cu succes acasă şi la şcoală.
Un copil poate fi pentru adult un sistem de suport foarte cald şi plin de viaţă. Terapeutul poate
încuraja acest rol.
Relaţia părinte-familie

Explorarea împreună cu copilul a paşilor necesari pentru a începe o nouă familie. O familie este
un grup de oameni care împărtăşesc lucrurile împreună. Conceptul tradiţional legat de familie
este că e formată din mama, tata, sora, fratele. Copilul învaţă că a nu avea o astfel de familie
înseamnă a fi diferit. E nevoie ca părinţii să înţeleagă că ei dezvoltă un nou tip de familie şi
copiii trebuie să înţeleagă că au dreptul de a-şi continua viaţa ca şi copii. Terapeutul îi poate ajuta
şi pe unii şi pe alţii să pornească în acestă călătorie interesantă. Copilul poate învăţa să fie parte a
noii familii. Familiile cresc şi învaţă să gestioneze lucrurile pe măsură ce trece timpul. În această
nouă familie copilul învaţă să facă parte, nu să profite de ea. Nu e totdeauna în interesul copilului
să se întâmple lucrurile cum vrea el, mai ales în perioade de criză (Dreikurs, 1964). Copiii învaţă
să câştige o identitate pozitivă şi independenţă în situaţii structurate. Părinţii eficienţi fac ceea ce
e necesar pentru a ajuta copiii să se poarte. În această situaţie copilul învaţă cum să se poarte
datorită unui părinte adult, independent, nu a unuia căruia îi pare rău pentru el sau care devine
copleşit de propria problemă. Un terapeut poate ajuta părintele şi copilul să dezvolte legături
puternice în aceste circumstanţe.

Când un copil învaţă să devină un individ care se dezvoltă şi e responsabil e mai uşor să aibă
sentimente pozitive faţă de viaţă şi mai puţin să fie “săracu’ copil”. Cu sprijinul unui terapeut
orientat spre dezvoltare, copiii devin indivizi pozitivi.

Concluzii

Consilierii pot face mai mult rău decât bine punând accentul pe aspectele negative ale divorţului.
E nevoie ca cei care vor să ajute să le arate copiilor aspectele pozitive ale situaţiei lor şi să-i ajute
în mod pozitiv să facă faţă acelor aspecte ale vieţii ce pot fi dureroase.

Divorţul poate fi de mare ajutor multor copii. De exemplu, copiii vor funcţiona mai bine în casă
cu un singur părinte decât cu amândoi într-o dizarmonie permanentă (certuri constante). Nu e
neobişnuit ca familiile disfuncţionale să crească copii disfuncţionali (Ackerman, 1966).

În terapiile cu familii am descoperit că adulţii care ca şi copii au trecut prin divorţul părinţilor s-
au maturizat. Au devenit persoane mai bune şi mai funcţionale şi au putut reprezenta modele de
rol mai bune pentru copiii lor. În alte situaţii copiii au învăţat să trăiască în două familii şi au
profitat considerabil de această experienţă de învăţare.

Tratarea divorţului ca o experienţă negativă şi traumatizantă pentru copil îl învaţă pe acesta că

durerea întâlnită în viaţă cauzează răni de netratat. Învăţându-i pe copii că divorţul poate fi
pozitiv şi că poate produce dezvoltare le poate arăta copiilor cum să-şi atingă, ca adulţi,
potenţialul.