PRINCIPII

2 FUNDAMENTALE ÎN
ȘTIINȚA SOLULUI
2.1 SOLUL – PARTENER DE EXISTENȚĂ

De multe ori auzim sintagma “ce mică e lumea” dar în realitate, lumea noastră, planeta
Pământ, nu e chiar așa mică. Conform estimărilor din zilele noastre, suprafața Terrei este de
510 milioane de km2 (5,1 x 108 km2).
Datările radiometrice dar și alte surse, ne indică faptul că planeta noastră s-a format
cu mai mult de 4,5 miliarde de ani în urmă (Dalrymple, G. și Brent, T., 2001). Aproximativ
71% din suprafața planetei este acoperită de ape, preponderent mări și oceane (aprox. 97%).
Cele 29 de procente rămase (148.940.000 km2) sunt reprezentate de continente și insule. Zonele
polare sunt în permanență acoperite de gheață.
Ca și compoziție, planeta Terra este alcătuită în majoritate din fier (32,1%) și oxigen
(30,1%), silicați (15,1%), sulf (2,95), nichel (1.8%), calciu (1,5%), aluminiu (1,4%) iar cele
1,2% rămase, diferite elemente reprezentate în cantități mult mai mici (Morgan, J. W. și
Anders, E., 1980).
Solul reprezintă materialul neconsolidat, natural, de la suprafața Pământului, ce este
compus dintr-o parte solidă, una lichidă și una gazoasă. Regăsim materie organică și anorganică
intim amestecate și transformate prin procese naturale ce au avut loc în timp, rezultând un corp
poros, divers și parțial modificat antropic. Spațiul poros, se va umple ulterior cu apă și aer.
Așadar, cele patru elemente fundamentale care compun solul sunt materia minerală, materia
organică, aerul și apa.
Grosimea solului variază de la câțiva centimetri, în zona montană abruptă, până la
câțiva metri în pădurile ecuatoriale sau savane, solurile din aceste regiuni fiind considerate cele
mai profunde. Acest înveliș constituie fundamentul agriculturii, iar viața pe Pământ fără acești
1-2 metri de sol nu ar fi posibilă, momentan umanitatea fiind aproape întru totul dependentă de
fertilitatea acestuia.
Papacostea (1976) definește solul ca un sistem deschis, extrem de complex, organizat,
viu, un produs natural, rezultat din interacțiunea unei biocenoze cu o structură foarte variată
și a unui material parental mineral, reflectând condițiile climatice și geografice concrete în
care a luat naștere (Papacostea, P., 1976).
Considerăm solul un organism viu deoarece peste 90% din biodiversitatea planetei,
evaluată numeric, o regăsim în soluri (Berca, M., 2008).

2.2 INFLUENȚA PROCESELOR DE DEZAGREGARE ȘI ALTERARE

ASUPRA ROCILOR ȘI PĂRȚII MINERALE A SOLULUI

2.2.1. Dezagregarea
Sub influența permanentă și de durată a unor procese geologice endogene și exogene,
scoarța terestră se transformă continuu, sub aspect structural, compozițional și de relief (20).
Dezagregarea este un proces complex de natură fizico-mecanică sau biomecanică în
urma căruia, rocile și mineralele inițiale suferă o fragmentare în particule mai mici, de diferite

8
mărimi, asemănătoare din punct de vedere al compoziției chimice cu mineralul și roca din care
a rezultat.
a. Dezagregarea datorată variațiilor de temperatură, mai este cunoscută și sub numele
de dezagregare termodinamică sau termoclastie. Acest tip de dezagregare este datorat
insolațiilor, amplitudinii variațiilor diurne de temperatură care determină dilatări și contracții
ale mineralelor și frecvenței variațiilor de temperatură.
Variațiile de temperatură, fac ca rocile să se încălzească și să se răcească succesiv,
determinând la nivelul rocii dilatări și contractări repetate, rezultatul final fiind fragmentarea
acestora.
Acest tip de fragmentare a rocilor este foarte frecvent în zonele deșertice unde diferența
dintre temperatura maximă și minimă pe parcursul unei zile poate ajunge până la 60 oC.
b. Dezagregarea datorată înghețului si dezghețului se întâlnește mai ales în zonele cu
climat alpin, aspru, unde impactul dur dintre temperatura aerului, cu valori negative mai mult
de jumătate din an și care oscilează destul de des în anotimpurile de tranziție în jurul punctului
de îngheț al apei și rocă generează gelifracția. Acest proces afectează în primul rând spațiile
rocilor lipsite de înveliș, reprezentat de sol și vegetație. În manifestare singulară, gelifracţia are
totuși un rol destructiv redus, dar indirect și prin asociere genetică, pregătind acțiunea
proceselor de alterare chimică și biologică a proceselor gravitaționale și erozive (Loghin, V.,
1996).
c. Dezagregarea sub acțiunea biosferei (dezagregare biomecanică) este mai redusă ca
intensitate comparativ cu acțiunea hidrosferei ori a atmosferei asupra rocilor.
Acest tip de dezagregare are loc datorită forței exercitate de rădăcinile plantelor asupra
rocilor, producând tensiuni tangențiale puternice. Dezagregarea biologică poate fi însoțită și de
alterare chimică, prin producerea unor acizi de către rădăcinile plantelor sau de către
microorganismele din sol, proces ce va determina dizolvarea mineralelor. Astfel, prin respirația
rădăcinilor se elimină CO2 care în reacție cu apa va forma acidul carbonic (H2CO3).
În al doilea rând, animalele care sapă în sol pot contribui la accelerarea vitezei de
dezagregare a rocilor.
Și activitățile umane, prin construirea de diguri, baraje, clădiri, prin minerit etc.,
reprezintă un factor important în procesul de dezagregare a rocilor.
d. Dezagregarea sub acțiunea apelor curgătoare, a zăpezii și a ghețarilor. Apele
curgătoare acționează pe întreg cursul acestora, până la vărsare, prin erodare, transport spre
aval și depunere. Acțiunea erozivă este cu atât mai puternică cu cât cursul de apă este mai mare
(pârâu, râu, fluviu). Astfel, Dunărea transportă anual circa 80.000.000 de tone de material
erodat (aluviuni), iar fluviul Mississippi transportă o cantitate de patru ori mai mare (Stătescu,
F., Pavel, V.L., 2011).
Zăpada acționează asupra dezagregării rocilor în zonele montane, unde se acumulează
în cantități însemnate pe creste, ce pornesc la vale sub formă de avalanșe, antrenând blocuri
mari de rocă care se mărunțesc în timpul transportului prin izbire, frecare și rostogolire.
La vârful ultimei ere glaciare, care s-a încheiat cu aproximativ 20000 până la 15000 ani
în urmă, mai mult de 30% din suprafața Terrei era acoperită de gheață, așadar o mare parte din
suprafața uscatului prezintă forme de relief glaciare.
e. Dezagregarea prin acțiunea vântului este determinată de procesele de coroziune,
transport și sedimentare. Vântul detașează fragmente de material pe care le transportă iar
ulterior le triază și depune după mărime și greutate atunci când acțiunea acestuia încetează sau
când apare un obstacol, formând depozitele eoliene.
f. Dezagregarea sub acțiunea forței gravitaționale se produce în zone accidentate,
unde fragmentele de rocă desprinse alunecă sau se rostogolesc spre baza pantelor iar în cădere
se lovesc de alte roci mărunțindu-se și formând depozite gravitaționale.

9
 2.2.2. Alterarea
Alterarea este un proces chimic prin care mineralele primare din roci, instabile în
condițiile climatice actuale, sunt transformate sub influența agenților externi (apă, aer,
organisme), în minerale secundare stabile cu proprietăți noi, diferite de ale vechilor minerale.
Alterarea și dezagregarea sunt procese complementare care se petrec concomitent.
Dacă prin dezagregare se realizează o simplă mărunțire, prin alterare se realizează profunde
transformări chimice și biochimice.
Procesele chimice de alterare sunt:
Oxidarea este cea mai tipică reacție chimică care se produce între rocile magmatice și
metamorfice formate într-un mediu lipsit sau sărac în O2 și atmosfera umedă cu care intră în
contact. Foarte frecvent în sol, procesele de oxidare se regăsesc la compușii fierului, sulfului
sau manganului.
În condiții puternic aerobe, materia organică din sol este oxidată și descompusă până la
produșii finali, reprezentați de substanțele minerale (folosite de plante pentru nutriție), CO2 și
H2O.
Hidratarea rezultă în urma aderării moleculelor de apă la structura chimică a unui
mineral, determinând transformări profunde ce duc la apariția de minerale noi.
Hidroliza este un proces chimic complex, foarte răspândit la suprafața Terrei, ce
afectează mineralele silicatice, ducând la formarea de minerale argiloase. Hidroliza poate fi
definită și prin efectele pe care le produce, ducând la descompunerea unor săruri, în prezența
apei, în acidul și baza din care au provenit.
Carbonatarea este procesul chimic care rezultă din unirea CO2 dizolvat în apă cu
diferite baze existente în mineralele rocilor, dând naștere la carbonați și bicarbonați.
Dizolvarea este procesul de dispersie în apă a substanței minerale, până la nivel
molecular sau ionic.
Alterarea biochimică este rezultatul interacțiunii organismelor animale şi vegetale cu
mineralele din roci. Pentru pedogeneză acesta este un proces foarte important, prin el
formându-se humusul (Ene, M., 2012).

2.3 PROPRIETĂȚILE FIZICE ALE SOLULUI

De-a lungul timpului, în multe studii, aspectele ce țin de starea fizică a solului și desigur
au influență asupra fertilității acestuia și asupra modului cum un sol funcționează în cadrul unui
ecosistem, au fost neglijate, punându-se de foarte multe ori accent doar pe proprietățile
agrochimice ale solurilor. Succesul sau eșecul unei afaceri în agricultură ține deseori și de
proprietățile fizice ale solului lucrat.
În lucrarea de față se tratează principalii indicatori sau proprietăți fizice, folosiți în
caracterizarea agronomică a solurilor, făcând trimitere la rezistența solului la penetrare,
permeabilitatea pentru apă și aer, categorii de porozitate, indicatori ce sunt direct influențați de
textura solului, structură, densitate aparentă etc., punând în evidență destul de precis
eventualele modificări în sens negativ ale solurilor, ca urmare a practicării diverselor sisteme
agricole de lucrare.
Cele trei faze de agregare sunt reprezentate în sol astfel: faza solidă formează matricea
solului, faza lichidă este reprezentată de apa din sol, sau soluția solului iar faza gazoasă o
reprezintă aerul din sol. Matricea solului este compusă din particule diferite din punct de vedere
mineralogic și chimic dar și ca mărime, formă sau așezare. Conține de asemenea material
amorf, în mod particular materie organică atașată de particulele elementare de sol, materie ce
poate să unească aceste particule în diverse ansambluri ce poartă denumirea de agregate. Modul
de organizare a componentelor solide ale solului determină caracteristicile geometrice ale părții
poroase ale acestuia, prin care aerul și apa circulă sau sunt reținute.

10
 Umiditatea solului și aerul pot varia ca și compoziție în timp și spațiu. Raportul dintre
partea solidă/apă/aer în sol nu este fix ci variază în mod continuu, depinzând de factori cum
ar fi clima, vegetația sau tehnologiile agricole. În figura 2.1 este ilustrat ipotetic din punct de
vedere al raportului volumetric dintre cele 3 componente, un sol cu textură medie, considerat
a îndeplini condiții optime pentru creșterea și dezvoltarea majorității speciilor agricole.

Fig. 2.1 - Compoziția unui sol tipic agricol [fracțiunea solidă a solului este reprezentată
de minerale (50-60%) și materia organică M.O. (1-5%). Aceasta face ca un procent cuprins
între 35 și 50% să fie ocupat de apă și aer, proporție ce poate varia în permanență]

2.3.1 Porozitatea solului

Prin porozitate înțelegem proporția din volumul solului care nu este ocupată de
particulele solide, putând fi ocupată cu apă sau aer.
Valorile variază în general între 30-60% (sau 0,3 – 0,6). Solurile cu textură grosieră
tind să fie mai puțin poroase decât solurile cu textură fină, cu toate că dimensiunea medie a
porilor individuali este mai mare la primul tip textural. În solurile argiloase, porozitatea este
foarte variabilă, deoarece solul se umflă, își micșorează volumul când pierd apă, se structurează
(formează agregate), dispersează, se compactează și formează crăpături în perioadele cu deficit
de umiditate.
Tabelul 2.1
Clase de valori ale porozității totale (ICPA, 1987, vol. 3)
Valori (% v/v) pentru solurile minerale cu textură:
Denumire Nisipo- Luto- Luto-
Nisipoasă Lutoasă Argiloasă
lutoasă nisipoasă argiloasă
Extrem de mare peste
peste 53 peste 56 peste 58 peste 61 peste 65
sol foarte afânat 55
Foarte mare
49 - 53 51 - 55 52 - 56 54 - 58 57 – 61 61 - 65
sol moderat afânat
Mare
44 - 48 46 - 50 47 - 51 49 - 53 52 – 56 56 - 60
sol slab afânat
Mijlocie
39 - 43 41- 45 42 - 46 44 - 48 47 – 51 51 - 55
sol slab tasat
Mică
34 - 38 36 - 40 37 - 41 39 - 43 42 – 46 46 - 50
sol moderat tasat
Foarte mică
sub 34 sub 36 sub 37 sub 39 sub 42 sub 46
sol foarte tasat

11
 Valorile ridicate ale PT indică o capacitate ridicată de reținere a apei, permeabilitate
mare și aerație bună dar pot indica o portanță redusă (Canarache, A., 1990). Valorile PT trebuie
interpretate în mod obligatoriu în corelație cu textura solului (tabelul 2.1).
Caracteristicile porilor au o importanță deosebită pentru descrierea indicatorilor de
calitate ai solurilor. Volumul total și distribuția porilor după mărime și formă influențează
multe procese și funcții, cum ar fi capacitatea solului de înmagazinare și circulație a apei,
mișcarea aerului în sol, activitatea microbiologică sau rezistența opusă de sol la dezvoltarea
rădăcinilor plantelor. Cunoașterea distribuției porilor după mărime prezintă importanță pentru
înțelegerea mai bună a o serie de procese ce au loc în sol, ca stabilitatea structurală, mișcarea
apei și a soluției solului sau sechestrarea carbonului organic.

2.3.2 Textura
Fragmentele de rocă și particulele minerale din sol variază extrem de mult în cea ce
privește dimensiunea lor, de la bolovani și pietre de dimensiuni mari la particule foarte mici ce
sunt dincolo de puterea de vizualizarea a unui microscop optic (< 0,2 μm în diametru).
Textura reprezintă proporția în care particulele elementare mai mici de 2 mm (argilă,
praf sau lut și nisip) participă la formarea solului. În funcție de mărimea lor, aceste particule
se grupează în 3 clase și poartă numele de fracțiuni granulometrice. Argila are diametrul mai
mic de 0.002 mm, praful (lut) are diametrul cuprins între 0.002 și 0.02 mm iar nisipul între 0.02
și 2 mm.
În sistemele agricole, textura este o proprietate ce influențează în foarte mare măsură
decizia în alegerea unui anumit sistem tehnologic precum și momentul executării diferitelor
lucrări ale solului.
Textura solului influențează în mod direct starea sa de fertilitate. Solurile nisipoase au
o fertilitate mai scăzută iar cele cu un conținut mai mare de argilă sunt mai fertile.
În România, prin clasificarea elaborată de către I.C.P.A (Institutul Național de
Cercetare-Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie și Protecția Mediului – București),
solurile se împart din punct de vedre textural în trei grupe de clase texturale, 6 clase și 23 de
subclase. Grupa de clase a texturilor grosiere (soluri ușoare) cuprinde clasa nisip și nisip lutos,
grupa de clase a texturilor mijlocii cuprinde clasa lut nisipos și lut iar grupa de clase a
texturilor fine (soluri grele) cuprinde lutul argilos și argila, fiecare dintre clase cuprinzând mai
multe subclase, la care nu vom face referire aici.

2.3.3 Densitatea solului

Densitatea (ρ) – reprezintă raportul dintre masa și volumul unui corp.
Densitatea particulelor solide este folosită la calcularea porozității totale sau a altor
indicatori ai stării de așezare a solurilor. Acest parametru este influențat direct de compoziția
chimică și structura cristalină a mineralelor ce alcătuiesc strict partea solidă a solului.
Valorile densității solului pot varia între 2,50 și 2,80 g/cm3 în funcție de raportul dintre
elementele constitutive ale solului dar pentru țara noastră, pentru majoritatea solurilor, valorile
variază între 2,65 și 2,76 g/cm3.
În general nisipurile au o valoare medie a densității de 2,65 g/cm3 iar argilele în medie
2,75 g/cm3. Densitatea specifică a solurilor organice poate varia foarte mult. O argilă organică
poate avea o densitate de 2,60 g/cm3 în timp ce o turbă poate avea și 1,3 g/cm3.

2.3.4 Densitatea aparentă

Densitatea aparentă – reprezintă masa unității de volum a solului absolut uscat la
105 oC, în așezare naturală. Acest volum include atât partea solidă cât și partea poroasă. Din
punct de vedere matematic densitatea aparentă (Da) se exprimă ca raport între masa unei probe
de sol absolut uscat (M) și volumul (Vt) acesteia, ocupat de particulele minerale și organice.
12
 𝑀
Da = unde,
𝑉𝑡
Da = densitatea aparentă a solului (g/cm3),
M = masa solului (g), Vt = volumul total (cm3);
Vt = Vs + Vp , unde:
Vs = volumul părții solide cm3, Vp = volumul porilor cm3.
Valori mici ale Da (de regulă sub 1,3 g/cm3) indică un raport echilibrat între partea
solidă și cea poroasă, dar în această analiză trebuie ținut cont și de textura solului. Valorile mari
ale acestui parametru ne semnalează unele probleme, fiind afectată aerația solului, existența
unor disfuncționalități în circulația și reținerea apei în sol, împiedicarea creșterii normale a
rădăcinilor plantelor, sau mărirea rezistenței opuse de sol la efectuarea lucrărilor mecanice.
În cele mai multe dintre solurile răspândite pe teritoriul României, densitatea aparentă
are valori cuprinse între 1,0 și 1,6 g/cm3, fiind în strânsă corelație cu gradul de tasare al solului.
Orizonturile superioare ale solului au de regulă valori mai mici ale Da, excepție făcând stratul
de sol aflat imediat sub adâncimea de lucrare a plugului, cunoscut sub numele de hardpan
(engl.) sau „talpa plugului”, strat ce prezintă un grad ridicat de compactare (fig. 2.2).

Fig. 2.2 – Valori frecvente în profil ale

densității aparente în solurile agricole
Valori similare ale Da pot fi optime dezvoltării plantelor pe un sol cu textură nisipoasă
în timp ce în cazul unei texturi argiloase, aceleași valori pot fi considerate total nefavorabile,
de aceea, interpretarea acestui indicator trebuie făcută în concordanță cu textura solului.

2.3.5 Structura solului

Structura este o caracteristică definitorie a orizonturilor de sol. Proprietatea
particulelor elementare de sol de a forma agregate de diferite forme și mărimi, prin intermediul
unor agenți ce au rol de lianți, cum ar fi coloizii – argilă, humus, oxizi de fier – sau carbonații
de calciu, se numește structură.
Un orizont de sol prezintă un singur tip structural, dar orizonturile diferite ale aceluiași
tip de sol pot avea structuri diverse. Dintre toți factorii de solificare, clima influențează cel mai
mult ce tip de structură va fi generat, pe diverse adâncimi. Structurile granulară și grăunțoasă
le regăsim, de obicei, în partea superioară a profilului de sol, în orizontul A. În orizonturile
inferioare, B de exemplu, regăsim următoarele tipuri de structuri: columnară, prismatică,
poliedrică angulară sau subangulară. Structura lamelară se întâlnește la diverse tipuri de orizont
E.
Formarea structurii solului. Structura se formează ca rezultat al acțiunii agenților
naturali de structurare, îngheț–dezgheț, umezire–uscare, dezvoltarea rădăcinilor plantelor,
organismele din sol, dar și a sistemului de management al solului, asupra elementelor
granulometrice.

13
 Înghețul solului duce la spargerea unor fragmente de sol și influențează mai ales
straturile de la suprafața solului.
Uscarea solului duce la formarea unor crăpături în masa acestuia. În solurile argiloase
aceste crăpături pot fi foarte profunde.
Râmele și alte organisme au un rol pozitiv în afânarea solului, menținând o rețea de
canale prin care solul se poate drena și consolidând structura.
Rădăcinile plantelor au efect major în structurarea agregatelor, crescând între interspații
și menținând porii deschiși.
Multe studii arată că unele fracțiuni granulometrice ale solului joacă un rol decisiv în
formarea agregatelor structurale, influențând totodată și celelalte caracteristici fizice.
Importanța structurii solului – proprietăți ce depind de starea structurală a
solului. Un management sustenabil al solului și un sistem adecvat de cultură asigură o stare
optimă în ceea ce privește proprietățile fizice ale acestuia, ce se regăsesc în:
- o permeabilitate bună a solului pentru rădăcini, ceea ce va duce la explorarea unui
volum de sol mai mare, aceasta însemnând și un grad ridicat de aprovizionare cu nutrienți și
apă pentru plante;
- un grad optim de aerație la nivelul solului, ceea ce asigură dezvoltarea
corespunzătoarea a rădăcinilor și o activitate intensă a microorganismelor din sol;
- un nivel optim de aprovizionare cu apă;
- un semănat de calitate și o răsărire uniformă;
- rezistență sporită a agregatelor macrostructurale la acțiunea dispersantă a apei, la
formarea crustei, eroziunea hidrică și eoliană.
Crusta. Destructurarea solului poate duce și la apariția crustei la suprafața acestuia.
Crusta – reprezintă stratul întărit < 1 cm până la 10 cm grosime, ce se formează la
suprafață după uscarea părții superficiale a solului.
Aceasta poate afecta răsărirea plantelor și cantitatea de apă care se pierde neproductiv,
prin evaporație, la suprafața solului.

2.4 MATERIA ORGANICĂ DIN SOL - HUMUSUL

Partea organică a solului reprezintă un amestec de complex cu structură chimică

specifică, partea uscată fiind în proporție de 10-40% iar apa reprezentând 60-90%. Carbonul
este predominant (44%), pe locul doi se regăsește oxigenul (40%) fiind urmat de hidrogen (8%)
și în cantități mai reduse (8%) alte elemente minerale (14). Cu toate că se regăsesc în cantități
mici, Ca, Mg, Fe, K, P, S etc. sunt elemente ce au un rol foarte important în fertilitatea solului.
Fertilitatea reprezintă capacitatea solului de a pune la dispoziția plantelor verzi pe tot
parcursul perioadei de vegetație, substanțe nutritive și apă, în mod permanent, simultan și în
cantități suficiente, de a asigura condițiile fizice, chimice, biochimice și activitate
microbiologică necesare creșterii acestora, pe fondul satisfacerii și celorlalți factori de
vegetație.
Cu toate că are o pondere redusă în faza solidă a solului, fluctuând în cele mai multe
cazuri între 2 și 5%, materia organică prezintă influențe semnificative asupra unei serii
importante de proprietăți fizice, chimice și biologice. Excepții pot fi considerate turba și
solurile mlăștinoase, unde procentul de materie organică poate atinge 50%. Odată cu creșterea
conținutului de materie organică cresc capacitatea de schimb cationic a solului, conținutul de
azot total, capacitatea solului de reținere a apei, activitatea microbiologică, capacitatea de
adsorbție și se reduce efectul a unei serii largi de erbicide aplicate la sol, în preemergență.
Humusul este o componentă esențială a solului ce îi conferă acestuia un caracter
specific cât și un anumit grad de fertilitate.

14
 O primă teorie privind importanța pentru plante a materiei organice, respectiv a
humusului, a fost elaborată de către filosoful grec Aristotel (384-322 î.Hr.), teorie ce afirmă că
plantele își iau hrana din sol, prin intermediul rădăcinilor, într-o formă gata elaborată, hrană ce
reprezintă materia organică (Carlsson, Br., 2002).
Humificarea reprezintă un proces foarte de complex, mult influențat de condițiile de
mediu, care duce într-un final la formarea mai multor tipuri de humus, în solurile României
identificând-se patru categorii principale: mullul, moderul, morrul și turba. Humusul din
solurile agricole dar îndeosebi din cele forestiere se regăsește sub o mare diversitate de tipuri
și subtipuri.
Dintre principalele roluri ale humusului în sol, putem enumera:
- influențează în mod direct dezvoltarea plantelor, prin efectele fiziologice și de nutriție
pe care substanțele humice și fulvice din humus le au. Unele dintre aceste substanțe se comportă
ca hormoni vegetali naturali (auxinele și giberelinele) fiind capabile să îmbunătățească
germinația semințelor, înrădăcinarea, absorbția elementelor nutritive dar pot servi și ca sursă
de N, P și S (Bot, Alexandra și Benites, J., 2005).
- substanțele humice au capacitatea de a interacționa cu ionii metalici, oxizi, hidroxizi,
compuși minerali și organici, inclusiv poluanții toxici, formând complexe solubile sau
insolubile în apă. Acumularea acestor complexe poate duce la reducere toxicității, de ex. a
aluminiului în solurile acide (Tan, K.H. și Binger, A., 1986) sau la reducerea unor poluanți cum
ar fi erbicidele (atrazinul) sau a unor insecticide (teflutrin) (Vermeer, A.W.P., 1996).
- are funcție tampon, reducând fluctuațiile de aciditate sau efectul negativ al solurilor
saline;
- humusul din sol are o influență favorabilă asupra regimului de apă din sol prin
creșterea gradului de infiltrare, reducerea evaporării și creșterea capacității de stocare a
acesteia. Materia organică humificată poate reține o cantitate de apă de câteva ori mai mare
decât greutatea sa uscată;
- humusul mărește gradul de structurare al solului, crescând hidrostabilitatea
macroagregatelor iar în mod indirect reduce eroziunea hidrică sau eoliană;
- humusul influențează pozitiv capacitatea de schimb cationic a solurilor, permițând
acestora să rețină Ca2+, K+, Mg2+, NH4+ evitând ca aceste elemente să fie levigate în straturile
profunde.
- îmbunătățește efectul îngrășămintelor chimice;
- creșterea conținutului de humus din sol poate reduce gradul de compactare;
- stimulează activitatea microorganismelor din sol;
- îmbunătățește asimilația nutrienților, în special a fosforului și calciului;
- reprezintă catalizatorul pentru creșterea nivelului de C din sol;
- influențează favorabil regimul de aer al solului;
- mărește durata de eficiență a azotului – ex: efectul ureei va fi mai mare cu 60-80 de
zile (Bot, Alexandra și Benites, J., 2005).
- acizii humici care imprimă culoare neagră solurilor, măresc absorbția radiațiilor
calorice ducând la o încălzire mai rapidă a solurilor;
- humusul „brut” poate să influențeze negativ regimul hidric al unor soluri care sunt
reci, absorb și rețin multă apă sau sunt deficitare în ceea ce privește permeabilitate pentru apă
sau aer.

15
Bibliografie

Berca, M., 2008 - Probleme de ecologia solului. Ed. Ceres, București.

Bot, Alexandra, Benites, J., 2005 - The importance of soil organic matter - Key to drought-
resistant soil and sustained food and production. ISBN 92-5-105366-9.
Canarache, A., 1990 - Fizica solurilor agricole. Editura Ceres, Bucureşti.
Carlsson, Br., 2002 - Ecological understanding 1: Ways of experiencing photosynthesis.
International Journal of Science Education, 24(7), 681–699.
Dalrymple, G., Brent, T., 2001 - The age of the Earth in the twentieth century: a problem
(mostly) solved. Special Publications, Geological Society of London. 190 (1): 205–21.
Ene, M., 2012 - Geomorfologie - Note de curs.
I.C.P.A., 1987. Metodologia elaborării studiilor pedologice. Editori: Florea, N., Bălăceanu,
V., Răuţă, C., Canarache, A., Partea I-III. Ed. C.M.D.P.A., Bucureşti.
Loghin, V., 1996 - Degradarea reliefului şi a solului. Edit. Universităţii din Bucureşti.
Morgan, J. W., Anders, E., 1980 - Chemical composition of Earth, Venus, and Mercury.
Proceedings of the National Academy of Sciences. 77 (12).
Papacostea, P., 1976 - Biologia solului. Ed. Științifică și Enciclopedică București.
Stătescu, F., Pavel, V.L., 2011 - Știința solului. Ed. Politehnium, Iași. ISBN 978-973-621-
373-1.
Tan, K.H., Binger, A., 1986 - Effect of humic acid on aluminium toxicity in corn plants. Soil
Science, 14: 20–25.
Vermeer, A.W.P., 1996 - Interactions between humic acid and hematite and their effects on
metal ion speciation. Wageningen University, The Netherlands. (PhD thesis).

16