UIVERSITATEA VALAHIA TARGOVIȘTE

FACULTATEA DE DREPT SI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

DREPT ID

PROCESUL DE REVIZUIRE A CONSTITUȚIEI ROMÂNIEI

STUDEND:LUPOIU ION CATALIN

ANUL I
SEMESTRUL 1
1
 PROCESUL DE REVIZUIRE A CONSTITUȚIEI ROMÂNIEI DIN ANUL 2003

Constituția României, în forma inițială, a fost adoptată în ședința Adunării Constituante

din 22 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21
noiembrie 1991 și a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul național din 8
decembrie 1991.
Procedura revizuirii Constituției face parte din categoria procedurilor speciale. Ținând
cont pe de o parte de complexitatea, importanța și impactul politic, social și juridic pe care le
provoacă un asemenea demers asupra întregii societăți și pe de altă parte, luând în considerare
faptul că în 2002-2003 s-a realizat o revizuire a Constituției din 1991, considerăm oportună
prezentarea detaliată, cu referiri concrete la procedura concretă a revizuirii Constituției.
Analizând conținutul revizuirii Constituției propunerile pot fi grupate în jurul a trei mari
domenii:
a)Întărirea garanțiilor constituționale ale unor drepturi și libertăți fundamentale și
reglementarea unor noi astfel de drepturi și libertăți. Aceste modificări se referă la egalitatea de
șansă a cetățenilor, a femeilor și bărbaților; posibilitatea cetățenilor români cu dublă cetățenie de
a avea acces la funcțiile și demintățile publice;garantarea proprietății private, la răspunderea
statului pentru erorile judiciare din procesele penale și civile; la posibilitatea folosirii limbii
materne în justiție și administrarea publică de către persoanele aparținând minorităților naționale
etc.
b)Modificări aduse reglementărilor referitoare la organizarea și funcționarea unor
autorități și instituții publice, care se referă la menționarea expresă a principiului separației
puterilor în stat și a solidarității poporului român; la diferențierea atribuțiilor celor două Camere
ale Parlamentului în materia legislativă; la restrângerea conținutului imunității parlamentare; la
intrarea în vigoare a legilor la trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României; la
creșterea independenței justiției și mai buna funcționare.
c)Modificări aduse în vederea aderării României la structurile europene și euro-
atlantice, care se referă la: ratificarea tratatelor internaționale, care ar fi incompatibile cu
Constituția, numai după revizuirea corespunzătoare a acesteia; extrădarea și expulzarea
cetățenilor români în statele membre ale Uniunii Europene, numai după momentul integrării și în
conformitate cu legislația internă și regulile Uniuni Europene; participarea armatei române la

2
operațiuni de menținere a păcii, în cadrul și limitele stabilite cu privire la securitatea colectivă
încheiată de România; introducerea monedei unice europene, etc.
Cea mai importantă exigență față de Legea fundamentală este stabilitatea de a crea un
cadru juridic fundamental, durabil pentru funcționarea statului și a societății. În același timp
realitățile obiective, activitatea politică și cea socială sunt în permanentă schimbare și evoluție,
iar realitatea juridică este nevoită să țină pasul cu transformările ce intervin în diferite domenii.
Pe cale de consecință și prevederile legale, respectiv cele constituționale se află în permanentă
schimbare. Acest lucru este firesc, având în vedere că ele sunt expresia, pe plan normativ a unor
realități sociale dinamice. Astfel stabilitatea normelor constituționale și cu atât mai puțin a
celorlalte norme juridice nu poate fi impusă în mod artificial întrucât un asemenea demers ar
deveni o frână în calea evoluției raporturilor sociale pe care aceste norme tocmai le exprimă. În
concluzie stabilitatea necesară unei legi fundamentale trebuie să fie corelată cu posibilitatea
acestuia de a se adapta noilor realități politice și sociale și de a-și corecta imperfecțiunile ivite pe
parcursul aplicării sale în timp. Problematica revizuirii Constituției ne aduce în atenție teoria
puterii constituante și conceptele de putere constituentă originară și putere constituantă derivată,
instituită.
Astfel puterea constituantă desemnează autoritatea statală ce are în competența sa
adoptarea Constituției. Puterea constituantă se manifestă sub două forme și anume puterea
constituantă originară și puterea constituantă instituită.
Puterea constituantă originară intervine atunci când nu există sau nu mai există
Constituție în vigoare, iar puterea constituantă instituită, sau cum se mai numește putere de
revizuire, este prevăzută de Constituția în vigoare, atât în ceea ce privește competența, cât și
organizarea și funcționarea ei.
Modalitatea, respectiv procedura de revizuire a Constituției este strict legată de
caracterul flexibil sau rigid al Legii fundamentale. Astfel, în cazul în care modificarea
Constituției se poate realiza după aceeași procedură, după care se modifică legea, suntem în
prezența unei Constituții suple sau flexibile.
În schimb, dacă revizuirea Constituției se face după alte reguli decât cele după care se
modifică legile de obicei, ordinare sau organice, ne aflăm în fața unei constituții rigide. Prin
caracterul rigid al Constituției, respectiv prin diverse modalități de realizare a rigidității se

3
urmărește asigurarea supremației legii fundamentale în cadrul sistemului ierarhizat al actelor
normative.
Prin urmare modificarea Constituției, și îndeosebi procedura specifică de revizuire a
Legii fundamentale constituie o consencință juridică a supremației Constituției.
În legislatura 2001-2004, mai precis la 25 iulie 2002 Parlamentul a hotărât constituirea
unei Comisii speciale pentru elaborarea propunerii legislative privind revizuirea Constituției, iar
procedura de revizuire a Constituției s-a încheiat prin adoptarea Legii nr.429/2003 aprobată prin
referendumul național din 18-19 octombrie, confirmat prin Hotărârea Curții Constituționale nr.3
din 22 octombrie 2003.
Analizând procedura revizuirii Constituției nu numai teoretic prin prisma
reglementărilor constituționale, ci și prin oportunitățile, motivațiile politice și juridice realizării,
la modul concret ale modificării Constituției, invocăm acele aspecte, intenții, experinețe și
exigențe de natură diversă, care au determinat acest proces al revizuirii Legii fundamentale.
Raportându-se la situația politico-juridică, din 2000-2002, ce a determinat și a dat
naștere unei voințe politice de a revizui Constituția din 1991, ce s-a și realizat în 2003 reținem
mai întâi că Legea fundamentală din 1991 ”a consacrat pe plan juridic idealurile și năzuințele
milioanelor de români, pentru înlăturarea sistemului dictatorial comunist și înlocuirea lui cu
statul de drept, pentru suprimarea hegemoniei partidului unic și înlocuirea acestuia cu
pluripartidismul, pentru înlocuirea sistemului hipercentralizat al economiei de comandă cu
economia de piață”.
Nici o Constituție nu poate fi veșnică și imuabilă, cu atât mai puțin una elaborată și
adoptată la începutul perioadei de tranziție de la un sistem totalitar la unul democratic. În
deceniul ce a urmat intrării în vigoare a Constituției României s-au produs schimbări esențiale și
reforme de substanță și de structură în evoluția politică, economică și socială a țării.
Pentru constituționalitatea procedurii revizuirii Constituției sunt necesare îndeplinirea
unor condiții de fond și de formă cu privire la modalitatea inițierii proiectului sau propunerii de
revizuire, supunerii avizului Curții Constituționale și a Consiliului Legislativ, a regulilor speciale
procedurii de modificare a Legii fundamentale precum și a limitelor privind conținutul revizuirii.
Potrivit art.150 din Constituție dreptul inițiativei revizuirii aparține celor trei categorii
de subiecți de drept, executivul, legislativul și populația, care exercită și dreptul inițiativei
legislative, dar în condiții mult mai severe, mult mai stricte.

4
 Alineatul 1 din articolul 150 din Constituție prevede că ”revizuirea Constituției poate fi
inițiată de Președintele României la propunerea Guvernului, de cel puțin o pătrime din numărul
deputaților sau al senatorilor, precum și de cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot ”.
Revizuirea Constituției din 2003 a fost inițiată de parlamentari în urma redactării
textului propunerii legislative de revizuire a Constituției, realizată de o Comisie comună, specială
ale celor două Camere. Comisia a depus propunerea de revizuire a Constituției, însoțită de 233
de semnături ale deputaților și 94 ale senatorilor inițiatori, la Birourile permanente ale celor două
Camere.
Această Comisie pentru elaborarea propunerii legislative privind revizuirea Constituției
a fost compusă din 21 de deputați și senatori cu drept de vot, și alături de parlamentari, un
reprezentant desemnat de Președintele României, un membru al Guvernului și Avocatul
Poporului. Hotărârile au fost adoptate cu votul a cel puțin două treimi din numărul membrilor cu
drept de vot ceea ce constituie un element important de constituționalitate a procedurii revizuirii.
În contextul revizuirii Constituției, ce a avut loc în 2003, Curtea Constituțională a
pronunțat Decizia nr. 148/2003 cu ocazia verificării constituționalității inițiativei de revizuire.
Atribuțiile Curții Constituționale în acest sens, sunt circumscrise deosebit de precis în Legea
fundamentală.
Prin Decizia nr. 256/2003, Curtea a constatat că nu intră în atribuțiile sale controlul
constituționalității Legii de revizuire a Constituției României după adoptarea aceleia de către
Parlament.
Atribuțiile Curții Constituționale în ceea ce privește inițiativele de revizuire a
Constituției sunt limitativ prevăzute în Constituție, în Legea nr.47/1992 privind organizarea și
funcționarea Curții Constituționale și în Legea nr. 9/2000 privind organizarea și desfășurarea
referendumului. Curtea Constituțională s-a pronunțat din oficiu prin Decizia nr. 148/2003 cu
privire la constituționalitatea inițiativei de revizuire, astfel încât ea nu mai poate pronunța o altă
decizie.
Curtea Constituțională în Decizia nr. 356/2003 a reținut că ” de principiu, atunci când
poporul, deținătorul suveranității naționale, este chemat să se pronunțe prin referendum asupra
legii de revizuire a Constituției și din momentul în care Parlamentul a adoptat legea respectivă,
cu respectarea procedurii și limitelor stabilite de Constituantă, nici o autoritate publică nu se mai
poate pronunța. Astfel se explică faptul că, în cadrul unui control a priori, instanța de contencios

5
constituțional se pronunță din oficiu numai asupra inițiativelor de revizuire a Constituției.” Prin
urmare, jurisdicția constituțională a procedat în mod corect atunci când a respins sesizarea venită
de la grupul de deputați. În același timp s-a mai menționat în literatura juridică faptul că nici un
text constituțional sau legal nu împiedică Curtea Constituțională să se pronunțe din oficiu asupra
textului legii de revizuire a Constituției, ci dimpotrivă.
Constituția în Titlul VII ( Revizuirea Constituției art. 150-152) prevede doar câteva
reguli privind procedura de adoptare a proiectului sau propuneri de revizuire ( alin.1 și 2),
respectiv definitivarea ei prin aprobarea referendumului, organizat în cel mult 30 de zile de la
data adoptării proiectului sau propunerii revizuirii.
Limitele revizuirii se pot analiza de asemenea în contextul raportului dintre puterea
constituantă originară și puterea constituantă derivată.
”Frauda la constituție” poate fi considerată, ca un procedeu, prin care autoritatea de
revizuire utilizează puterile sale într-un alt scop decât cel care i-a fost conferit, adică în scopul de
a stabili un regim politic total diferit. Astfel deși procedurile constituționale sunt formal
conservate în realitate este o radicală schimbare a spiritului instituțiilor”. În doctrină se vorbește
de limite exprese și limite tacite ale revizuirii. Limitele exprese sunt cele prevăzute în mod
expres în textul constituțional. În acest sens Constituția franceză din 1958 ( art.89 alin.ultim)
enunță că forma republicană de guvernământ nu poate face obiectul unei revizuiri. Legea
fundamentală de la Bonn ( din 1949) interzice suprimarea structurii federale sau a instituției
consiliului federal din Germania. Constituția României în art. 152 de asemenea prevede în mod
expres o serie de valori, principii, dispoziții ce nu pot fi modificate. În privința limitelor tacite se
precizează că ” nefiind, deci prevăzute în textul Constituției, trebuie deduse pe calea interpretării
acestuia. Admiterea unei limite tacite ale revizuirii Constituției este susceptibilă de formularea
unor precizări. Astfel, că în materia revizuirii constituției regula este admisibilitatea modificării
Legii fundamentale, iar limitele constituie doar excepții de la această regulă.
O altă categorie de limite constituie limitele superioare și limitele inferioare. La aceste
categorii de limite se invocă Legea fundamentală a Elveției care prevede imposibilitatea abolirii
structurii federale ca fiind o limită superioară, sau a articolului care consacră principiul egalității
tuturor elvețienilor în fața legii ca fiind inferioară a revizuirii.
În final, distincția între limitele heteronome și limitele autonome ale revizuirii. Limitele
heteronome fiind acelea, care sunt impuse de dreptul internațional, dacă în sistemul de drept se

6
admite ideea superiorității acestuia, sau a priorității sale în anumite domenii. În acest sens putem
incoca art.20 alin.2, din Constituția României, privind prioritatea tratatelor internaționale la care
România este parte și care au ca obiect de reglementare drepturile fundamentale ale omului, sau
art.148 alin.2 din Constituție, cu privire la tratatele constitutive ale Uniunii Europene.
Limitele formale constau cel mai adesea, în stabilirea unor condiții procedurale speciale,
ce trebuie îndeplinite pentru a se putea realiza o modificare a Constituției. Articolul 152(3) din
Constituție mai prevede că Legea fundamentală nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu
sau a stării de urgență și nici în timp de război. Prin urmare aceste ipoteze sunt excluse datorită
caracterului excepțional al stărilor respective, pe durata cărora exercitarea suveranității naționale
ar risca să fie mult mai dificilă decăt în condiții normale.
Limitele materiale pot fi exprese, cuprinse în textul Constituției, sau implicite, inerente
textului constituțional, respectiv rezultând din angajamentele internaționale pe care un stat și le-
ar fi asumat anterior.
În concluzie, se poate afirma că prin obiectivele propuse și realizate cu ocazia revizuirii
Constituției, respectând limitele stabilite de Legea fundamentală și asigurând totodată
constituționalitatea procedurii revizuirii s-a ajuns la o modificare amplă a Constituției, capabilă a
răspunde și a corespunde noilor exigențe ale democrațiilor și sistemelor constituționale
contemporane.

BIBLIOGRAFIE

Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, Tratat elementar. Editura

Lumina Lex, București 1998
Tudor Drăgan, Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, București,
2000.
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura ACTAMI;
București, 1999
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituției
României, Editura Rosetti, București, 2003