1.

Virtutea creştină este deprinderea şi stăruinţa statornică de a împlini, cu ajutorul

harului dumnezeiesc, legea morală întreagă, din dragoste curată faţă de Dumnezeu şi faţă de
aproapele. Virtutea creştină înseamnă deci tăria şi statornicia pe calea binelui, în săvârşirea
faptelor bune şi biruinţa neîntreruptă asupra răului. Ea trebuie să cucerească întreaga fiinţă a
creştinului şi să-i fie întotdeauna podoaba cea mai aleasă. Datorită diferitelor aspecte sub care
este privită, virtutea este numită în Noul Testament „înțelepciunea spirituală”, „viață în duh,
nu după trup” (Rom. 8, 6-16; Gal. 5, 5-16); „sfințenie” și „sfințire” (I Petru 1, 15.; II Cor. 7,
11; Evr. 13, 14; I Tes. 4, 3; Rom. 6, 22); „dreptate”, „îndreptare”, „îndreptățire” (Mt. 5, 6; 6,
33; Efes. 4, 24; Iacob 1, 25); „credință”, „iubire”, „ascultarea poruncilor lui Dumnezeu” (Gal.
5, 6; I Cor. 6, 19), „năzuință spre fapte bune” (Rom. 2, 7; Tit 3, 8; 2, 8; 3, 14; Iacob 2, 14; Mt.
5, 16).

2. Lăcomia este o patimă ce se naște din relația sufletului uman cu lumea trupului și
asimțurilor, afectând ființa umană înreagă. În ierarhia patimilor evagriene ea este situată pe
primul loc și ține de facultatea concupiscientă a sufletului uman dacă este privită din
perspectivă „trihotomică”.

Desfrânarea se apropie mult de lăcomie și se spună că ia naștere din lăcomie: Sfântul

Nil numește lăcomia „maica destrăbălării”, iar Sfântul Ioan Casian spune că aceste două
patimi aparțin de trup, dar o privește și ca pe o relație de rod (desfrânare) și sămânță
(lăcomie).

Iubirea de arginți este o patimă ce afectează în mod deosebit partea poftitoare a

sufletului, se asociază deseori cu mândria.

Întristarea împreună cu mânia sunt patimi strâns legate în ierarhia evagriană. Întrucât
mânia este prima caracteristică a facultății irascibile, această strânsă legătură face ca și
întristarea să țină de aceeași facultate.

Akedia, se apropie de întristare, ea fiind raportată la facultatea irascibilă a sufletului,

fiind un echilibru fals al acestuia, un corespondent negativ al nepătimirii. Sfântul Nil o
definește ca o moleșeală a sufletului.

Slava deșartă aparține facultății raționale a sufletului și este deseori asociată cu

mândria.

Mândria văzută din perspectivă trihotomică, aparține domeniului minții și al facultății

raționale. Sfântul Nil o numește „umflare a sufletului” și duce la o viață marcată de iubirea de
sine, așa cum scrie Sfțntul Maxim. Mândria stabilește o relație greșită a omului cu Dumneeu,
dar și cu ceilalți semeni, prin mândrie, Adam și Eva pierzându-și locul din Rai.

3. Învățătura Bisericii și Revelația ne arată că Dumnezeu a creat lumea din nimic,

pentru viața omenească arătând o grijă nemăsurată. Sfântul Grigorie Teologul scrie foarte
frumos că „Vrând deci Cuvântul meșteșugar să arate și un viețuitor alcătuit din amândouă,
adică din natura nevăzută și văzută, creează omul. Și luând materie care preexista trupul, iar
de la Sine Însuși așezând în el suflarea, îl pune pe pământ ca o altă lume mare în cea mică, ca
un alt înger, închinător mixt [al lui Dumnezeu], vremelnic și nemuritor, văzut și nevăzut, la
mijloc între măreție și umilință, același duh și trup: duh pentru har și trup pentru înălțare.
Pe acesta l-a așezat în paradis cinstindu-l cu libertatea, pentru ca binele să fie al lui prin
alegere nu mai puțin decât al Celui ce i-a oferit semințele lui.” Așadar, viața omenească nu
este determinată doar de plăsmuirea omului din pământ, ci mai ales, de suflarea făcătoare de
viață a lui Dumnezeu.
Omul este deodată suflet viu și trup omenesc, conform Facerii, 2.7 este rațional, ceea
ce îl deosebește de animal. Fiind purtător al chipului lui Dumnezeu, orice nedreptate făcută
asupra omului de către semeni este o nedreptate făcută asupra lui Dumnezeu, „întrucât ați
făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei, 25, 40).
Biserica a adoptat dintotdeauna o poziție fermă împotriva avortului, ea permițând acest
act doar dacă viaţa mamei este în pericol prin sarcină sau naştere. În aceste condiţii, ar trebui
să fie acordată prioritate vieţii femeii, nu pentru că viaţa ei are o valoare mai mare în sine, ci
datorită relaţiilor şi responsabilităţilor faţă de alte persoane, care depind de ea și în cazul în
care investigaţia genetică descoperă la un copil nenăscut complicații anormale, recomandarea
este de a naşte copilul, respectându-i dreptul la viaţă, dar decizia o va avea familia, după ce i
se aduc la cunoştinţă de către duhovnic implicaţiile morale şi de întreţinere. Toate acestea
trebuie rezolvate din perspectiva semnificaţiei mântuitoare a prezenţei unei fiinţe cu handicap
în viaţa fiecărei persoane şi în viaţa comunităţii.

Avortul și practicile avortive sunt păcate grele, deoarece prin ele se ucide o ființă
umană, adică copilul, sunt afectate viața și demnitatea femeii și reprezintă riscul mutilării
trupului femeii, al îmbolnăvirii și chiar al morții premature a mamei. Avortul nu trebuie să fie
niciodată justificat de starea economică a familiei, de aspectul fizic sau alte neînțelegeri.

În plus, actul avortului duce la o umilire a femeii, fiind considerată doar obiect de
plăcere.