Sunteți pe pagina 1din 7

I: Statul si Dreptul

a) Definiţia dreptului

În definirea dreptului se confruntă nu numai opiniile strict


juridice, ci şi cele din domeniile cunoaşterii filozofice, sociologice,
istorice, economice, axiologice, antropologice, etice.

Varietatea definiţiilor dreptului este determinată îndeosebi de


poziţia pe care se situează cel care o formulează, de domeniul
cunoaşterii căruia îi aparţine. Totodată, diversitatea definiţiilor mai
este conturată şi de poziţia ideologică sau doctrinară, de curentul
istoric pe care-l reprezintă teoreticianul, fapt ce se reflectă în accentul
pus pe unul sau altul dintre elementele ce intră în sfera definiţiei.

Se discută astfel despre drept ca un ansamblu de norme ce


reglementează relaţiile sociale, ca rezultat a unei convenţii (contract)
prin care suveranitatea nelimitată are legitimitate în dreptul individual
(natural) delegat de fiecare individ, ca instrument de represiune a
statului; ansamblul prescripţiilor investite la nevoie cu forţa de
constrângere a statului etc.

În modernism şi postmodernism, se disting trei orientări principale:

a.1. Orientarea filozofică;

a.2. Orientarea sociologică;

a.3. Orientarea  formal-normativistă;

a.1.In orientarea Filozofică : cu titlu de exemplu

Immanuel Kant : "Dreptul este „totalitatea condiţiilor în care


voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturora, în
conformitate cu o lege universală a libertăţii";

Mircea Djuvara (tot pe optica lui Kant şi a succesorilor) -


Dreptul- "norma necondiţionată de conduita raţională referitoare la
faptele externe (exterioare) ale persoanelor în contact cu alte
persoane";

1
Eugeniu Speranţia - Dreptul - "un sistem de norme sociale
destinate ca printr-un maximum de justiţie realizabilă să se asigure
un maximum de sociabilitate într-un grup social determinat";

Karl Marx- Dreptul - "voinţa clasei dominante ridicată la rangul


de lege"; sau, dreptul comunist: "voinţa maselor ridicată la rangul de
lege" (inspiraţie din Feuerbach);

Hayek- deşi nu este preocupat de o definire a dreptului, vorbind


despre supremaţia dreptului- ca principiu ce caracterizează un stat
liber, înţelege prin drept sistemul de "reguli fixate şi anunţate în
prealabil, prin care se limitează arbitrariul în aplicarea forţei coercitive
a statului";

J. Rawls - "dreptatea reclamă o libertate egală iar dreptul este


măsura acestei libertăţi" etc.

a.2. În orientarea formal-normativistă:

Jean Louis Bergel- Dreptul: "ansamblul regulilor de conduită,


într-o societate, mai mult sau mai puţin organizată, care
reglementează raporturile sociale şi a căror respectare este
asigurată, la nevoie, prin constrângere publică";

André Hauriou- Dreptul: "un ansamblu de precepte de


conduită stabilite în formă de reguli obligatorii şi destinate a face să
domnească între oameni, trăind în societate, ordinea şi justiţia".

Gaston Jéze- "Dreptul unei ţări este ansamblul regulilor


judecate ca bune sau rele, faste sau nefaste, care la un moment dat
sunt aplicate efectiv de către practicieni sau tribunale".  

a.3. În orientarea sociologică:

Juristul francez Léon Duquit: "linia de conduită care se impune


indivizilor în societate, respectarea căreia fiind considerată la un
moment dat de către societate ca o garanţie a interesului comun şi a
cărei violare antrenează o reacţie colectivă împotriva autorului
acestei violări";

Jean Dabin - Dreptul poate fi definit ca "ansamblul regulilor de


conduită edictate sau cel puţin primite şi consacrate de societatea
civilă, sub acţiunea constrângerii publice, urmărind să realizeze în
2
raporturile dintre membrii unui grup, o anumită ordine care
postulează scopul societăţii civile, precum şi menţinerea societăţii  ca
instrument în slujba acestui scop".

Seria definiţiilor date dreptului poate continua, însă, de reţinut


ideea că nici o definiţie nu poate exprima integral şi perfect
fenomenul supus definirii, urmare a dificultăţilor operaţiilor de
abstractizare şi esenţializare la care dreptul este supus.

Definiţie: Literatura de specialitate, încercând o sintetizare a


acestor definiţii stabileşte că "dreptul este reprezentat de sistemul
normelor elaborate şi consacrate (preluate)  de către puterea de stat,
norme ce orientează comportamentul uman în conformitate cu setul
de valori al unei societăţi, stabilind drepturi şi obligaţii, principii şi
definiţii, structuri şi relaţii de organizare şi activitate socială a căror
respectare este obligatorie, fiind asigurate le nevoie de forţa
coercitivă a puterii publice" (Gh. Boboş, Teoria generală a dreptului).

Sau: dreptul este "ansamblul regulilor asigurate şi garantate de


către stat care au ca scop disciplinarea şi organizarea
comportamentului uman în principalele relaţii dintr-o societate, într-un
climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor
esenţiale ale omului şi justiţiei sociale" (Nicolae Popa).

     b) Definitia statului                 

Fenomenul dreptului nu poate fi înţeles, analizat şi explicat în


afara interdependenţelor sale cu statul.

 Corelaţia dintre acestea este obiectivă şi este dată de procesul


apariţiei şi evoluţiei lor de-a lungul istoriei.

  Termenul "stat" provine din latinescul "status" exprimând


"stabilitatea" relativă a unui proces; cu timpul, asociat cu alţi termeni,
"statusul" roman primeşte şi o semnificaţie politică în sintagme
precum "status civis" (starea guvernării cetăţii) sau "status rei
romane" (starea lucrurilor romane), sau "status rei publicae" (starea
lucrurilor publice) .

Sensul actual al cuvântului "status" este cel introdus de către


Nicolo Machiavelli care în "Il Principe" afirma : "Toate statele, toate
stăpânirile care au avut şi au putere asupra oamenilor au fost şi sunt
fie republici, fie principate". Legând însă statul de persoana
3
principelui, Machiavelli personalizează puterea politică,
inconsecvenţă ce se mai menţine şi azi în analiza politicului şi a
puterii politice. Ceea  ce este totuşi de remarcat, este faptul că,
începând cu Machiavelli, termenul "stat" desemnează instituţia
organizării  într-o formă de organizare a societăţii. În orice limbă, azi,
termenul "stat" prezintă două accepţiuni:
- accepţiunea istorico-geografică
- accepţiunea politico-juridică
(a se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan şi Gh. Boboş )

Sensul istorico-geografic vizează populaţia organizată pe un


anumit teritoriu, delimitat prin frontiere, precum şi relaţiile economice,
politice, culturale, juridice, etc. ale acesteia. Sensul este larg şi este
aproape sinonim cu termenul "ţară", "patrie". Această accepţiune
prezintă ca elemente definitorii: populaţia, organizarea politică a
populaţiei şi teritoriul delimitat prin frontiere.

Sensul politico-juridic este mai restrâns ca sferă, însă mai


precis; prin stat se înţelege organizaţia politică de pe un anumit
teritoriu, formată din totalitatea organelor, mecanismelor sau
instituţiilor autorităţii publice prin intermediul cărora se realizează
conducerea generală a societăţii. Această accepţiune, care surprinde
doar o latură a sensului juridic, indică utilizarea unor termeni diferiţi
precum: putere de stat, putere publică, autoritate publică, forţă
publică, aparat de stat, organisme ale statului, regim politic al statului.
De regulă, utilizarea lor ca termeni sinonimi nu schimbă sensul
politico-juridic al statului dar ridică probleme de identificare întrucât,
prin stat se înţelege întregul fenomen, fiind termen de maximă
generalitate, în timp ce ceilalţi termeni exprimă aspecte
particularizate:
- aspecte de structură-prin termeni ca aparat, organ
- aspecte funcţionale mecanisme ale statului
- însuşiri ale mecanismului -autoritate de stat, putere de stat-
respectiv procedee prin care la nevoie, în temeiul normelor de drept,
se realizează organizarea şi conducerea acelei societăţi prin
constrângere juridică.

Ca organizare politică a puterii, statul apare drept un sistem


articulat de instituţii sau organe investite cu autoritate prin care se
realizează o ordine socială.

Într-o asemenea accepţiune, statul presupune:


- constituirea (instituirea) forţei publice-aparat specializat în
4
asigurarea ordinii sociale şi în care dispune de posibilitatea
constrângerii ( de aici identificarea statului cu "puterea publică") şi pe
această bază, instituţionalizarea puterii politice.
Şi în domeniul statului apar diferenţieri în elaborarea unei definiţii. În
schimb, orice definiţie porneşte de la luarea în consideraţie a acestor
sensuri prezentate mai sus.

Definiţie:

„Statul este o organizaţie politică formată din reprezentanţi ai


populaţiei de pe un anumit teritoriu, care sunt investiţi cu atribuţii de
putere care constau în posibilitatea de a putea lua decizii obligatorii,
în numele întregii populaţii, decizii concretizate în norme de drept sau
în acte de aplicare a dreptului care, dacă nu sunt respectate de
bună-voie, sunt aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere". (Gh.
Boboş)

Sau, M. Djuvara:

"Statul reprezintă ..suveranitatea unei populaţii numită naţiune,


aşezată pe un teritoriu", sau "autoritatea pe care o organizaţie
publică o deţine şi care-i dă libera facultate, de organizare şi de
creare a dreptului pe teritoriul respectiv".

Sintetic: statul este o putere organizată asupra unei populaţii,


pe un anumit teritoriu. (F. Ricaux).

c) Relatia Stat - Drept

Statul şi dreptul sunt produse ale evoluţiei istorice a omenirii


care s-au cristalizat ca valori fundamentale ale civilizaţiei.

Concepţiile privitoare la originea, conţinutul şi formele statului şi


dreptului pot fi grupate în trei orientări:

a. concepţiile care susţin preeminenţa dreptului asupra statului


(anterioritatea dreptului): normele fundamentale s-ar fi constituit
înainte de apariţia statului; nu statul creează dreptul ci îl consacră
doar în forme juridice concrete (şcoala dreptului natural: omul s-a
născut liber, cu drepturi naturale inalienabile -teoria contractului
social- dreptul -voinţa naţiunii);

5
b. dreptul este un produs al statului (preeminenţa statului). Jellink
(doctrina germană)- dreptul este o "emanaţie a statului"; Marx: statul
creează dreptul ca unul dintre instrumentele sale de constrângere şi
represiune;

c. concepţiile ce explică interacţiunea şi interdependenţa stat-drept,


unele mergând până la identificarea acestora (ex: concepţia statului
de drept: Kelsen – « statul este ordinea de drept »; « personificarea
normelor juridice în societate »).

Interacţiunea nu presupune suprapunere, identificare, chiar


dacă exclude ideea că ele doar sunt realităţi separate. Statul care
concentrează puterea presupune un minimum de organizare a
societăţii în întregul ei, iar această organizare nu se poate realiza fără
un minim de norme de organizare şi conduită general obligatorii în
teritoriul locuit de o populaţie. Ansamblul acestor norme investite cu
autoritatea puterii de stat a primit denumirea de "drept" iar
organizarea în ansamblu a societăţii sub autoritatea unui mecanism
instituţionalizat al puterii generale în acea societate -denumirea de
"stat".

Normele sociale pot deveni norme de drept numai prin


intermediul statului, care le investeşte cu autoritatea puterii generale
din societate, iar organizarea socială devine "stat" prin forma
normelor de drept general-obligatorii în acea societate.

Statul "creează" sau "etatizează" normele generale de conduită


din societate, transformâdu-le în drept, dreptul "normativizează" statul
conferindu-i o anumită structură instituţională, atribuţii şi funcţii
determinate.  

Statul conferă dreptului obligativitate generală; dreptul conferă


statului stabilitatea structurilor, fixând şi permanentizând instituţii,
relaţii şi funcţii specifice ordinii şi organizării statale.

Interdependenţa stat-drept decurge din:


- interdependenţa lor obiectivă, reală;
- din logica unitară a procesului de cunoaştere ştiinţifică a acestora.

Concluzii:

6
a.  din perspectiva apariţiei statului şi dreptului, corelaţia stat-drept
este nedisociabilă: acolo şi atunci (unde şi când) a apărut statul, a
apărut şi dreptul, întreaga lor evoluţie istorică fiind conexă;

b.  logica unitară presupune definiţii corelate în conţinut:


- în definiţia statului, dreptul este cuprins ca element definitoriu care
reglează caracterul instituţionalizat, organizat al puterii, caracter ce
nu poate fi conceput fără drept
- în definiţia dreptului sunt cuprinse elemente specifice statale, în
sensul că normele de drept sunt fie create, fie consacrate de către
stat, iar caracterul lor de obligativitate poate fi impus prin
constrângere statală.

Categoria actuală - "stat de drept"- exprimă această interdependenţă

S-ar putea să vă placă și