NOTE DE CURS

INTRODUCERE ÎN RELAŢII
INTERNAŢIONALE

ȘTIINȚE POLITICE
ANUL I
2014-2015

1
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE
DESPRE
RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

I.1. Conceptul de relaţii internaţionale.

Relaţiile internaţionale constituie un domeniu academic, o ramură a ştiinţelor politice, care
studiază relaţiile dintre actorii statali din cadrul sistemului internaţional şi interacţiunile lor cu actori
non-statali (organizaţii interguvernamentale, organizaţii nonguvernamentale, corporaţii
internaţionale etc.).
Acest domeniu de studiu este unul interdisciplinar, cele mai importante contribuţii
provenind din ştiinţele politice, economie, geopolitică, studiile de securitate, istorie, filosofie, drept,
studii culturale. Principalele arii de cercetare înrudite domeniului relaţiilor internaţionale sunt:
economia politică internaţională, politica externă, studiile de securitate şi cercetările asupra păcii.
Sintagma relaţii internaţionale se referă la totalitatea interacţiunilor din cadrul sistemului
internaţional şi la domeniul de studiu care le cercetează.
In sens larg, relatiile internationale definesc legaturi, raporturi intre natiuni ca realitati
nemijlocite, care intra in contact intre ele, pe de o parte prin mijloace politice nestatale, precum si
profesionale (economice, sindicale, de tineret si femei, culturale, stiintifice etc.), iar pe de alta parte
prin intermediul structurilor, institutiilor si politicii statelor, guvernelor.
In sens restrans, relatiile internationale desemneaza raporturile dintre state, mai riguros
definite: relatii interstatale.
Într-o ierarhizare de tip didactic poate fi spus că termenul de politică externă care denumeşte
o parte a activităţii unui guvern, este parte a politicii internaţionale, care este la rândul ei e parte a
relaţiilor internaţionale. Prin politică internaţională se înţeleg relaţiile dintre două sau mai multe
state.
În mediul anglo-saxon pentru a denumi programe academice în domeniul relaţiilor
internaţionale se folosesc şi termenii de studii internaţionale (International Studies), politică
internaţională (International Politics) sau chiar afaceri internaţionale (International Affairs).
Relaţiile internaţionale se află, la ora actuală, în centrul atenţiei majorităţii cercetătorilor
politici, economici şi sociologici, considerându-se că problemele ce se află pe agenda discuţiilor pe
tărâm economic sau politic nu mai pot găsi răspuns decât printr-o abordare globală, care să vină în
întâmpinarea fenomenului însuşi ce poartă numele de globalizare.

I.2. Curente de gandire, teorii ale relatiilor internationale

Realismul
Realismul politic, are drept precursori pe Tucidide, Thomas Hobbes si Machiaveli, in efortul
de interpretare a naturii umane si a relatiilor sociale. Politica, in ansamblu apare ca lupta pentru
putere si dominatie, ca activitate concurentiala si nu cooperativa, guvernata de interese si ambitii, nu
de idealuri nobile sau norme morale. Actiunea politica a statelor sau natiunilor este descrisa in mod
analog , ca actiune impulsionata de interesele ,,egoiste" si vointa de dominatie, desfasurata in cadrul
unor definitorii raporturi de forta.

2
 In conceptia realistilor relatiile dintre state au loc in absenta unui guvern mondial ceea ce
inseamna ca sistemul international este anarhic, iar relatiile internationale pot fi cel mai bine intelese
prin descifrarea modului in care puterea este distribuita intre state. In ciuda egalitatii legale formale,
distributia inegala a puterii inseamna ca arena relatiilor internationale este o forma a ,,politicii de
putere" (power politics). Puterea este greu de masurat; distributia sa intre state se schimba in timp si
nu exista un consens al statelor cu privire la modul de a o distribui.
Conform acestor teorii actiunea politica nu poate niciodata sa se bazeze pe simpla respectare
a normelor si reglementarilor (internationale), din doua motive: intai , pentru ca statele isi decid
atitudinea politica pe baza distinctiei ,,dusman-prieten", si nu a normelor dreptului international,
astfel ca ele isi sprijina prietenii (aliatii) si cand sunt incalcate aceste norme, dupa cum combat
statele (percepute drept) inamice chiar daca acestea sunt aparate de normele respective; al doilea,
pentru ca suverane, in relatiile internationale sunt doar statele ce pot ,, decide asupra exceptiilor"
adica pot hotari cand se poate face exceptie de la normele recunoscute de drept
international(privilegiu ce revine de obicei marilor puteri). Cu alte cuvinte, dominatia internationala
revine marilor puteri, si nu dreptului international, tratatelor sau institutiilor internationale.
Relatiile internationale sunt prin urmare un domeniu al necesitatii (statele trebuie sa obtina
puterea pentru a supravietui intr-un mediu competitiv) si al continuitatii in timp.
Liberalismul
Liberalii considerind relatiile internationale ca o posibila sursa de progres si transformare
teleologica. Ei pun liberatea individuala mai presus de orice si considera ca statul se cuvine sa fie
oprit de la actiuni de natura a o submina. Pe plan intern, puterea statului liberal constitutional este
limitata de raspunderea sa democratica fata de proprii cetateni, de nevoia de a respecta cerintele
economiei de piata si normele de drept. Liberalii considera ca, in ciuda dificultatilor pe care le
presupune transferul acestor constrangeri la nivel international, ele trebuie instituite pentru a
promova stabilitatea atat in raporturile dintre statele suverane, cat si in interiorul acestora.
Ganditorii de seama ai liberalismului sustin ca razboiul este evitabil si ca un regim
permanent al pacii poate fi urmarit si realizat. O cale sigura este, in viziunea lor, raspindirea
democratiei in statele lumii si proiectarea principiilor ei pe plan international, unde sunt incorporate
in institutii internationale ca ONU. O a doua cale este instaurarea comertului liber, care conduce la o
interdependenta economica a statelor. Razboiul nu este endemic, este o maladie curabila, un
accident evitabil. Cauza razboaielor rezida in interesele de putere ale guvernelor nedemocratice si
cercurilor militariste, in instinctele agresive ale elitelor nereprezentative.
Teoriile critice/radicale
Ganditorii din acest curent sunt preocupati de sursele inegalitatii structurale, inerente
sistemului international, si de modalitatile in care acestea ar putea fi depasite. Inspirandu-se adesea
din gandirea traditionala marxista, dar nelimitandu-se la aceasta, ei pun in lumina modul in care
relatiile internationale fac posibile (si tind sa ascunda) inechitatile sistemului capitalist global. Acesti
ganditori isi exprima radicalismul in doua moduri: in primul rand, ei considera ca teoria si practica
nu sunt domenii separate si autonome de gandire si actiune. In al doile rand, isi exprima
nemultumirea fata de reformele internationale care se limiteaza la organizarea relatiilor dintre state,
mai ales cand se bazeaza pe capacitatea si pe vointa asa-numitelor ,,mari puteri".
Acestia considera ca atat realismul cat si liberalismul servesc mentinerii distributiei
elementare a puterii si a bunastarii. Ei afirma ca este necesara o reflectie critica privind conditiile

3
istorice care au condus la instaurarea inegalitatii, fortele materiale si ideologice care o sustin si
potentialul de a reforma radical sistemul in favoarea unei ordini mondiale mai drepte.
Teoria societatii internationale
Preocuparile autorilor importanti din aceasta sectiune se indreapta asupra notiunilor de drept
si moralitate care opereaza intre state. Ei ridica probleme centrale de teoria relatiilor internationale
pe care realistii si liberalii tind sa le neglijeze.
Termenul ,,societate internationala" inseamna ca, in ciuda absentei unei autoritati centrale,
statele adopta modele de conduita care se constiuie pe baza constrangerilor morale si legale si se
supun acestora. In acest caz, relatiile internationale nu pot fi intelese in mod adecvat ca manifestare
a politicii de putere (asa cum sustin realistii) si devine posibil sa nu fie necesara transformarea
radicala a ordinii internationale pentru a infaptui justitia si pacea globala (asa cum sustin radicalii).
Astfel, relatiile internationale pot fi privite ca pe o arena sociala unde competitorii - state suverane -
se relationeaza nu numai in calitate de concurenti la putere si bunastare, ci si ca detinatori ai unor
drepturi speciale, ai unor privilegii si obligatii.
Independenta si interdependenta in raporturile internationale
Interdependenta este efectul revolutiei stiintifice informationale de la mijlocul secolului XX
asupra comportamentului uman in relatiile interne si internationale, care leaga aceste relatii atat
de strans incat ele se integreaza, prin intermediul sinergiei, intr-un mediu ambiental superior si
diferit de insumarea lor totala.
Contradictia dintre suveranitate si interdependenta a preocupat in mod deosebit opinia
publica nationala si mondiala. Suveranitatea are doua aspecte: acestea sunt suveranitatea interna si
cea externa. Interdependenta le confera traiectorii separate dar le si leaga impreuna. Ea ameninta
suveranitatea externa a statului indiferent de marimea sau situarea lui geografica, constrangandu-l,
pe de o parte, sa-si coordoneze politicile si procesele de concepere a politicii in raport cu alte state,
si astfel sa imparta puterea cu acestea; iar pe de alta parte, prin penetrarea societatilor nationale, din
punct de vedere constitutional aflate sub jurisdictia statului respectiv, prin intermediul
transnatinalizarii economice, culturale(cunostinte si tehnologie) si politice care reprezinta motorul
interdependentei.
Suveranitate - principiu ce desemneaza instanta detinatoare de autoritate legitima; puterea exercitata
de stat (stabilirea de obiective politice) in limitele granitelor sale, fara interferente externe.
In societatea contemporana asistam la tendinta de restrangere a suveranitatii. Se considera ca
in locul suveranitatii traditionale este nevoie de realizarea unui echilibru intre guvernarea interna si
interdependenta regionala si mondiala. Progresele tehnice (ex. satelitii de observatie) creeaza situatii
in care natiunile pierd controlul asupra informatiei privind securitatea lor sau resursele proprii, ceea
ce aduce atingere suveranitatii. In ultimii ani au fost situatii in care s-a acceptat ideea ingerintei
umanitare in treburile interne ale unui stat si chiar dreptul de ingerinta si de interventie militara
din ,,motive umanitare".

I.3. Autorităţile statale cu atribuţii în domeniul relaţiilor internaţionale.

În fiecare stat, legislaţia internă, şi în primul rând dispoziţiile constituţionale, stabilesc
competenţele diferitelor instituţii în domeniul relaţiilor internaţionale. Legislaţia internă stabileşte
deci care sunt instituţiile şi persoanele care au calitatea de a acţiona în numele statelor, subiecte ale
dreptului internaţional.

4
 Politica externă a fiecărui stat se desfăşoară pe două planuri, cel intern, de elaborare şi
aplicare a politicii externe şi pe plan internaţional, unde accentul este pus pe realizarea practică a
politicilor naţionale în funcţie şi de politicile altor state. Ca urmare, instituţiile care se ocupă de
relaţiile internaţionale pot fi clasificate în organisme interne şi externe ale relaţiilor internaţionale.
De obicei, în majoritatea statelor aceste competenţe sunt atribuite şefului statului
(preşedinte, rege, monarh) şi Ministerului Afacerilor Externe. Competenţele respective sunt
delimitate în funcţie de forma de guvernare existentă în fiecare ţară, potrivit legii interne. Există şi
alte organisme sau instituţii care pot îndeplini funcţii în domeniul relaţiilor internaţionale, cum ar fi
Primul Ministru şi în anumite limite şi alte ministere, în funcţie de natura cauzei desbătute, cum ar fi
ministerul apărării, transportului, culturii, sănătătii şi altele. De asemeena, unele activităţi în
domeniul politicii externe desfăşoară chiar şi biserica. De aici derivă denumirea de diplomaţie în
sutană.
Constituţia României, în textul art. 10 intitulat sugestiv Relaţii internaţionale, înscrie în
domeniul constituţional relaţiile internaţionale, menţionând că „România întreţine şi dezvoltă relaţii
paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de bună vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe
celelalte norme general admise ale dreptului internaţional”.
Potrivit sistemului constituţional din România, au atribuţii în domeniul relaţiilor
internaţionale: Parlamentul, Preşedintele şi Guvernul, în cadrul căruia organul de specialitate este
Ministerul Afacerilor Externe.
Acestea pot fi definite, în sens larg, ca fiind instituţiile interne cu atribuţii în domeniul
relaţiilor internaţionale în ţara noastră.
Separarea competenţelor între aceste organe depinde de tipul de organizare statală. În
România, care poate fi definită, în opinia noastră, ca o republică prezidenţială (preşedintele fiind
ales prin vot popular), intens parlamentarizată (date fiind limitările pe care Parlamentul le exercită
asupra funcţiilor şi atribuţiilor prezidenţiale), această alegere se reflectă şi în competenţele
referitoare la politica externă.

a. Parlamentul României.
Potrivit articolului 62 din Constituţie, „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al
poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.” În procesul de revizuire, printr-un
amendament, s-a propus ca acest alineat să fie completat cu formularea: „care adoptă şi strategiile,
respectiv politicile de securitate naţională ale României”, propunere care nu a fost acceptată.
De asemenea, în noul text revizuit al Constituţiei s-a introdus un articol nou, articolul 75,
care prevede că proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor
acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative care decurg din aplicarea acestor tratate sau
acorduri, se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei deputaţilor, ca primă cameră sesizată, ceea ce,
potrivit noilor reglementări înseamnă că aceasta va fi Camera „specializată” în materia relaţiilor
internaţionale.
Potrivit art. 101, al. 1 din Constituţie, Parlamentul acceptă programul de guvernare al
Guvernului, care se referă atât la politica internă cât şi la cea externă. Aceste prevederi implică o
competenţă expresă pentru Parlament în materie internaţională, în special prin competenţa de a
ratifica tratatele internaţionale semnate de România, dar şi prin aprobarea programului de guvernare
şi a strategiei naţionale de apărare a ţării.

5
 Problema care se pune este dacă aceste competenţe prevăzute în mod expres în Constituţie,
la care se adaugă şi cele referitoare la competenţa comisiilor reunite pentru afacerile externe de a da
avize consultative referitoare la numirea de ambasadori sunt suficiente pentru ca Parlamentul să fie
considerat unul din organismele de specialitate în domeniul diplomatic, mai ales că de multe ori se
fac referiri la „diplomaţia parlamentară”.
Pornind de la definiţiile date diplomaţiei, în care se subliniază ca una din funcţiile cele mai
importante ale activităţii diplomatice este funcţia de negociere şi ţinând seama de faptul că
Parlamentul nu are nici un fel de atribuţii în acest domeniu suntem de părere că el nu poate fi definit
ca un organ de politică externă, în sensul propriu al acestei noţiuni. Aceasta nu înseamnă însă că
acest „organ reprezentativ suprem al ţării” nu ar avea o activitate importantă în materie, date fiind
competenţele şi reprezentativitatea sa. În literatura de specialitate din România, unii autori prevăd
între funcţiile Parlamentului şi pe cea de „conducere a politicii externe”, sau de „determinare a
cadrului general al politicii externe”. În fapt, orientările generale ale politicii externe ale ţării sunt
prezentate spre aprobare parlamentului de către executiv, odată cu programul de guvernare.
Rolul în politica externă a Parlamentului a crescut pe măsură ce România s-a integrat şi se
integrează în structurile europene şi euro-atlantice care au Adunări Parlamentare (Consiliul Europei,
UE, NATO, Organizaţia de cooperare din zona Mării Negre). De asemenea, chiar dacă nu negociază
în timpul contactelor cu parlamentarii altor ţări, atunci când se întâlnesc, deputaţii şi senatorii
promovează politica externă a ţării.

b. Şeful statului.
Şeful statului poate fi un organ unipersonal (preşedinte, monarh) sau un organ colegial. Are
drept de reprezentare generală a statului în relaţiile internaţionale în mod tradiţional, însă în limitele
dispoziţiilor constituţionale.
Se admite că şeful statutului este cel mai înalt reprezentant în relaţiile externe. Principalele
sale atribuţii sunt: declararea stării de război, încheierea păcii, careditarea şi rechemarea
reprezentanţilor diplomatici, primirea scrisorilor de careditare şi rechemarea şefilor misiunilor
diplomatice ai ţărilor străine, încheierea de acorduri şi tratate. În cazul României, şeful statutului
prezintă toate aceste atribuţii, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 80 alin. 1 şi art. 91 alin.1 şi 2 din
Legea Fundamentală.
Când se află pe teritoriul unui stat străin şeful statului se bucură de anumite imunităţi şi
privilegii, cum ar fi: imunitatea de jurisdicţie penală şi civilă deplină, precum şi imunităţi fiscale,
vamale. Legislaţia majorităţii statelor prevede măsuri speciale de protecţie pentru asigurarea
inviolabilităţii şefilor de state străine. De aceleaşi imunităţi se bucură şi personalul care îl însoţeşte
pe şeful statului în cadrul unor misiuni diplomatice în străinătate.
Pentru încheierea de tratate sau ducerea de tratative, şeful statutului nu are nevoie de o
împuternicire specială.

c. Guvernul.
Este instituţia centrală ce asigură, în majoritatea statelor conducerea generală în relaţiile cu
statele străine. Potrivit art. 102 din Constituţia României, Guvernul este cel care asigură politica
internă şi externă a ţării, potrivit programului său de guvernare ce a fost acceptat de către Parlament.

6
 Deşi şefii de state şi guverne au drepturi foarte largi în domeniul relaţiilor externe, ei
stabilesc rar legături directe cu celelalte state. Se acţionează, de regulă, prin intermediul
ambasadelor.
Fiind instituţia ce asigură conducerea generală a relaţiilor diplomatice, declaraţiile şi
angajamentele sale obligă statul în relaţiile externe. Guvernul controlează celelalte organe
însărcinate cu relaţiile externe, iar ministrul de externe, ca membru al guvernului, pune în discuţia
acestuia principalele probleme ale diplomaţiei naţionale la acel moment.
Guvernul este cel care numeşte şi recheamă unii reprezentanţi diplomatici, cum sunt şefii şi
membrii delegaţiilor împuternicite să negocieze acorduri internaţionale sau consulii generali.
Totodată acesta aprobă acordurile care nu sunt supuse ratificării.
Un rol important în relaţiile diplomatice îl joacă şi şeful guvernului, el îndeplinind în primul
rând, un rol de reprezentare. Acesta poate să invite şi să primească reprezentanţi ai statelor străine,
să ducă tratative, să încheie acorduri, să ia parte la conferinţe şi la activitatea unor organizaţii
internaţionale, fără împuternicire specială. Pe teritoriul altor state el se bucură de toate drepturile şi
împuternicirile reprezentanţilor diplomatici. În ultimii 50 de ani activitatea şefilor de stat şi de
guvern a crescut substanţial.

d. Ministerul Afacerilor Externe (M.A.E.).

Este instituţia specializată din cadrul guvernului, şi a puterii executive care organizează şi
conduce direct relaţiile externe ale statutului. Modul său de organizare şi atribuţiile sunt stabilite
potrivit legislaţiei naţionale. În România activitatea M.A.E. este reglementată de H.G. nr. 100/2004
modificată şi completată. Activitatea specifică ministerului este desfăşurată de personalul diplomatic
şi consular, al cărui statut, drepturi şi obligaţii sunt stabilite de Legea nr. 269/2003 privind Statutul
corpului diplomatic şi consular al României.
Numărul maxim de posturi pentru Serviciul exterior (relaţii internaţionale) din cadrul
M.A.E. a fost fixat la 1588. Serviciul exterior cuprinde misiunile diplomatice, oficiile consulare şi
instituţiile culturale.
M.A.E. dă directive reprezentanţilor diplomatici în străinătate şi le controlează permanent
activitatea. Menţine legătura cu reprezentanţii diplomatici careditaţi în diferitele state ale lumii,
poartă negocieri cu aceştia, ca şi cu delegaţiile străine, pregăteşte proiectele de acord, asigură
apărarea drepturilor şi intereselor statutului şi ale cetăţenilor săi în străinătate. Pe lângă M.A.E. sunt
careditaţi anumiţi reprezentanţi diplomatici, de rangul al doilea.
Ca şef al M.A.E., Ministrul Afacerilor Externe reprezintă Guvernul în relaţiile
internaţionale, fără a avea nevoie de împuternici speciale. Are dreptul de a duce tratative cu
reprezentanţii altor state, de a încheia tratate, de a contrasemna depline puteri şi instrumente de
ratificare emise de şeful statutului, de a transmite şi a primi note diplomatice, de a numi pe unii
reprezetanţi. El participă la discutarea în Guvern a principalelor probleme de politică externă. În
ceea ce priveşte România, odată cu intrarea în UE, Ministrul Afacerilor Externe participă la toate
întrunirile omologilor săi la nivelul UE, şi totodată, odată cu intrarea în vigoare a Tratatutului de la
Lisabona care a modificat tratatele iniţiale, va colabora cu Ministrul Afacerilor Externe al U.E.,
funcţie înfiinţată prin acest tratat.
Celelalte ministere, de care aminteam la început că au atribuţii în domeniul relaţiilor
internaţionale, se ocupă, cu aprobarea prealabilă a Guvernului, să încheie acorduri în numele său (al

7
guvernului). De asemenea, acestea pot încheia, tot cu aprobarea Guvernului, acorduri
interdepartamentale.

În România, activitatea personalului misiunilor diplomatice este reglementată de Legea nr.

269/2003 privind Statutul corpului diplomatic şi consular al României precum şi de Convenţia de la
Viena din 1961 cu privire la relaţiilor diplomatice, convenţie care face parte din dreptul intern
(potrivit art.11 şi 20 din Constituţie), fiind ratificată de ţara noastră încă din 18 aprilie 1961.
Misiunile diplomatice, în general, pot avea un caracter permanent, având rolul de a menţine
relaţiile diplomatice cu un alt stat/state sau cu organizaţii internaţionale, sau pot avea un caracter
temporar, fiind numite misiuni diplomatice ad-hoc, având rolul de a îndeplini o însărcinare specială,
cum ar fi negocierea unui tratat, participarea la o ceremonie, la lucrările unei reuniuni, etc.
Misiunile permanente au fost create pentru prima dată de republicile italiene la începutul
Evului Mediu. Ulterior, în secolul al XIV-lea şi alte state cum sunt Spania, Germania, Franţa şi
Anglia au început să aibă asemenea reprezentanţe diplomatice permanente.
După pacea de la Westfalia din 1640, încheiată la terminarea Războiului de 30 de ani,
misiunile permanente devin o instituţie generală.
Dreptul popoarelor de a trimite şi primi misiuni diplomatice este numit drept de legaţie, care
prezintă două faţete: una activă, dreptul de a trimite misiuni, şi una pasivă, dreptul de a le primi.
Dreptul de legaţie pasivă a fost recunoscut în prezent şi unor organizaţii internaţionale.
Convenţia de la Viena din 1961 prevede că deschiderea misiunilor diplomatice se face prin
acord între statele interesate. Statele nu pot refuza, în mod arbitrar, să primească misiuni diplomatice
permanente dacă stabilesc relaţii diplomatice între ele. Un astfel de refuz ar echivala cu întreruperea
relaţiior diplomatice.

a. Funcţiile misiunilor diplomatice.

Principalele lor funcţii, conform art. 3 din Convenţia de la Viena din 1961 sunt următoarele:
 dezvoltarea relaţiilor de prietenie între cele două state, relaţii de prietenei ce presupun
şi dezvoltarea unor relaţii de natură economică, culturală sau ştiinţifică.
 reprezentarea statutului trimiţător pe lângă statutul de reşedinţă.
 protecţia intereselor statutului şi ale cetăţenilor săi.
 ducerea de tratative cu statutul de reşedinţă.
 informarea, prin mijloace legale, despre situaţia şi evenimentele din statul de
reşedinţă şi informarea guvernului statutului trimiţător.
 în anumite condiţii, pot îndeplini şi funcţii consulare.
Obligaţiile personalului misiunilor diplomatice faţă de statul de reşedinţă sunt următoarele:
 să respecte legile şi reglementrile interne ale acestuia.
 să nu se amestece în treburile interne ale statutului de reşedinţă.
 să stabilească toate relaţiile oficiale conform regulilor din acest stat.
 să nu folosească localul reprezentanţei în alte scopuri decât cele necesare îndeplinirii
funcţiei sale.
Acestor obligaţii le corespund însă anumite drepturi sau înlesniri pe care statul de reşedinţă
trebuie să le acorde misiunilor diplomatice pentru îndeplinirea în bune condiţii a funcţiilor lor.
Aceste înlesniri, sau drepturi sunt:
 asigurarea libertăţii de circulaţie membrilor misiunii.
8
  înlesnirea obţinerii de localuri necesare atât desfăşurării activităţii misiunii
diplomatice, cât şi locuinţe pentru membrii personalului diplomatic.
 asigurarea posibilităţii de comunicare liberă a reprezentanţei în scopuri oficiale.

b. Deschiderea unei misiuni diplomatice.

Pentru aceasta este nevoie de existenţa unor relaţii diplomatice între cele două state, ceea ce
implică ab initio recunoaşterea reciprocă ca state ( a se vedea, de ex., problemele diplomaţiei
românesti în secoul al XIX pentru recunoaşterea unirii Principatelor, sau a Independeţei de stat, etc.)
şi de un acord de voinţă, stabilit printr-o înţelegere care fixează şi rangul misiunii diplomatice.
Desemnarea membrilor misiunii diplomatice se face de statul trimiţător, potrivit legislaţiei
sale. Numirea şefului misiunii diplomatice presupune, însă, acordul prealabil al statului de reşedinţă,
acord ce este denumit agrement. Acordarea agrementului este o prerogativă a statului de reşedinţă,
în cazul unui refuz acesta nefiind obligat să-l motiveze. Restul personalului ce compune misiunea
diplomatică (personal diplomatic, tehnic, administrativ şi de serviciu) nu are nevoie de acordul
statului de reşedinţă. Însă, membrii personalului diplomatic, dacă din varii motive nu sunt agreaţi de
către statul de reşedinţă, pot fi declaraţi persoană non grata, în timp ce restul personalului (tehnic
sau administrativ) în astfel de situaţii poate fi declarat ca inacceptabil. În acest caz, statul careditant
(trimiţător) va rechema persoana în cauză sau va pune capăt funcţiilor sale în cadrul misiunii, după
caz. O persoană poate fi declarată non grata sau inacceptabilă înainte de a ajunge pe teritoriul
statutului careditar (de reşedinţă).
Conform Convenţiei de la Viena din 1961 (art.11), statul de reşedinţă are dreptul de a cere
restrângerea numărului membrilor misiunii diplomatice, sau limitarea acestuia în limite considerate
ca rezonabile şi normale, având în vedere împrejurările şi condiţiile existente în acest stat şi nevoile
misiunii în cauză.
Şeful misiunii diplomatice primeşte din partea statutului trimiţător un document special,
scrisorile de acreditare, prin care se atestă numirea sa în ţara de reşedinţă. Scrisorile sunt adresate
şefului statutului de reşedinţă, căruia îi sunt înmânate într-un cadru solemn. Potrivit art. 14 din
Convenia de la Viena din 1961, şefii de misiune diplomatică sunt repartizai în trei clase:
 clasa primă, a ambasadorilor sau nunţilor careditaţi pe lângă şefii de stat.
 clasa trimişilor, a miniştrilor sau a internunţilor careditaţi pe lngă şefii de stat.
 clasa însărcinaţilor cu afaceri careditaţi pe lângă ministerele afacerilor externe.
Însărcinaţii cu afaceri nu primesc scrisori de careditare ci doar scrisori ale ministrului afacerilor
externe către omologul din străinante, numite scrisori de cabinet.
În afară de etichetă şi precădere între aceste trei clase nu există nici o deosebire.
Prezentarea scrisorilor de careditare în statul de reşedinţă este înconjurată de o precedură
protocolară, ce constă în următorii paşi:
 la venire, şeful de misiune se prezintă la şeful de protocol din statul de reşedinţă,
pentru a lua la cunoştiinţă de protocolul ţării. Va depune acolo scrisorile sale de careditare, precum
şi cele de rechemare ale prdecesorului său, precum şi discursul pe care îl va rosti la depunerea
scrisorilor în faţa şefului statutului de reşedinţă.
 va realiza o vizită misnistrului de externe al statutului de reşedinţă, căruia îi solicită o
audienţă la şeful statutului pentru a depune scrisorile de careditare.
 vizita, într-un cadrul solemn, de depunere la şeful statutului de reşedinţă a scrisorilor
de careditare. Acesta este momentul care marchează data intrării în funcţiune a şefului misiunii.
9
  efectuarea unor vizite de prezentare celorlalţi şefi de misiuni prezenţi în statutul de
reşedinţă.
Înmânarea unor noi scrisori de careditare este necesară în două situaţii: dacă rangul misiunii
diplomatice a fost ridicat şi dacă apar schimbări în forma de stat sau de guvernământ într-unul din
cele două state (au loc fuziuni de state, sau din contră diviuni ale acestora, înlocuirea unei forme de
guvernământ din republică în monarhie sau invers, schimbarea şefului statului).
Un stat poate să carediteze o persoană pe lângă două sau mai multe state, iar două sau mai
multe state pot caredita aceeaşi persoană ca şef al mai multor misiuni dacă statul de reşedinţă nu
ridică obiecţii.

c. Încetarea misiunii diplomatice.

Modul tipic de încetare este ruperea relaţiilor diplomatice, urmată de retragerea permanentă
sau temporară a misiunilor (exemplul cel mai recent, îl constituie retragerea misiunilor diplomatice
de căte Serbia din statele care au recunoscut independenţa Kosovo).
Statul de reşedinţă este, însă, obligat, chiar în cazul unui conflict armat, să asigure şi să
respecte protecţia localului misiunii, a bunurilor ce aparţin acesteia precum şi a arhivei. În cazul
retragerii misiunii diplomatice, statul care face acest lucru poate încredinţa protecţia localului ca şi
apărarea intereselor sale şi ale cetăţenilor săi unui stat terţ, cu acordul acestuia, evident.
O misiune îşi poate înceta activitatea şi prin dispariţia unuia din state, în cazul unirii sau
fuziunii sau al dezmembrării, sau prin închiderea ei din raţiuni bugetare.
Funcţia unui agent diplomatic poate să înceteze prin rechemare de către statul trimiţător sau
prin declararea sa ca persoană non grata de către statul de reşedinţă.

d. Personalul reprezentanţelor diplomatice.

Rangurile sau clasele agenţilor diplomatici, şefi de misiune, sunt ambasador extraordinar şi
plenipotenţiar, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, însărcinat cu afaceri. După rangul lor
misiunile diplomatice sunt ambasade sau legaţii. Este de precizat că în prezent majoritatea
misiunilor diplomatice au rang de ambasade, numărul legaţiilor fiind în restrângere. Rangul şefilor
de misune ca şi al misiunii diplomatice în sine este stabilit prin acord între cele două state.
Personalul unei misiuni diplomatice este unul complex, şi este alcătuit din:
 personalul diplomatic ce cuprinde şeful misiunii şi ceilalţi diplomaţi, consilieri,
secretari şi ataşaţi (ataşatul cultural, militar, comercial, etc.). Întregul personal diplomatic împreună
cu membri familiilor lor aflaţi în statul de reşedinţă (ai tuturor statelor) formează corpul diplomatic.
Corpul diplomatic este reprezentat de un decan, care este cel mai vechi diplomat careditat dintre
şefii reprezentanţelor şi cu rangul cel mai mare. În ţările catolice, decan este nunţiul papal.
 personalul tehnic şi administrativ , alcătuit din cancelarişti, translatori, secretari
tehnici, dactilografi, cifratori.
 personalul de serviciu, compus din şoferi, portari, bucătari, grădinari, oameni de
serviciu.

e. Imunităţile şi privilegiile diplomatice.

Pentru îndeplinirea misiunii lor diplomaţii beneficiază în ţara de reşedinţă, dar şi în statul
trimiţător, de o serie de imunităţi, privilegii sau facilităţi.

10
 Temeiul juridic al acordării acestor imunităţi şi privilegii se consideră în prezent că îl
reprezintă principiul egalităţi suverane a statelor, în baza căruia, reprezentantul unui stat trebuie să
se bucure în ţara de reşedinţă de anumite drepturi, pe bază de reciprocitate, pentru a îndeplini cât
mai bine misiunea, fără a încălca suveranitatea statutului de reşedinţă.
În teoria şi practica diplomatică se face deosebirea între imunităţile şi privilegiile
personalului şi cele ale misiunii diplomatice, în sine.
Dintre cele mai cunoscute imunităţi şi privilegii pentru misiunea diplomatică amintim:
 inviolabilitatea sediului, a bunurilor şi a arhivei, oriunde s-ar afla acestea, pentru
misiunea diplomatică.
 deplina libertate de comunicare cu guvernul său în scopuri oficiale, pentru membrii
misiunii.
 inviolabilitatea valizei şi a corespondenţei diplomatice.
 inviolabilitatea curierului diplomatic.
 dreptul de a arbora propriul drapel şi stema statului trimiţător, pe localul misiunii şi al
maşinilor diplomatice.
 scutirea de taxe şi impozite, scutirea de plata unor taxe vamale.
Dintre cele mai cunoscute imunităţi şi privilegii pentru membrii personalului diplomatic,
amintim:
 inviolabilitatea domiciliului şi a imunităţii de jurisidicţie pentru membrii misiunii
diplomatice.
 inviolabilitatea personală ce presupune, că diplomatul nu poate fi reţinut sau arestat.
 statul de reşedinţă este obligat să ia măsuri pentru acordarea unei anumite protecţii
membrilor misiunii diplomatice contra oricăror pericole, ameninţări sau presiuni. Singura măsură
legală ce se poate lua împotriva unui diplomat este declararea sa ca persoană non grata.
 scutirea de taxe şi impozite, scutirea de plata taxelor vamale pentru obiectele
destinate uzului său personal sau al familiei.
 imunitatea deplină de jurisdicţie, în materie penală, civilă şi administrativ-fiscală.
Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie penală trebuie să fie expresă.
Personalul tehnic şi administrativ se bucură de imuniate de jurisdicţie penală, civilă,
administrativ-fiscală în ceea ce priveşte actele săvârşite în exercitarea atribuţiilor de serviciu,
precum şi de celelalte privilegii şi imunităţi ale agenţilor diplomatici, în timp ce personalul de
serviciu se bucură de imunitate de jurisidicţie doar pentru actele realizate în cadrul funcţiilor pe care
le realizează, şi nu plătesc impozit pe salariu.
Diplomaţii se bucură de aceste imunităţi şi privilegii şi pe teritoriul statelor terţe în care se
află în tranzit.

I.4. Oficiile consulare.

Oficiile consulare au apărut din necesitatea de a dezvolta relaţiile economice, şi mai ales
comerciale dintre state şi de a acorda ocrotire persoanelor fizice şi juridice ale statutului trimiţător pe
teritoriul celui de reşedinţă.
Regimul consulilor şi al consulatelor este stabilit la nivel internaţional prin Convenţia
încheiată tot la Viena dar în anul 1963 cu privire la relaţiile consulare, dar şi prin acorduri sau
convenţii bilaterale, ca şi prin legi interne.

11
 Funcţiile consulare sunt îndeplinite de către consuli. Aceştia se deosebesc de reprezentanţii
diplomatici prin aceea că nu îndeplinesc funcţii de reprezentare politică şi nu sunt careditaţi pe lângă
guvernul statului de reşedinţă. Ei au legături directe numai cu autorităţile locale ale acestui stat. Au
imunităţi şi privilegii restrânse. Sunt subordonaţi şefului reprezentanţei diplomatice din ţara de
reşedinţă.
De aceea, instituţia consulatelor este puţin studiată în cadrul relaţiilor internaţionale din
prezent, ea având un rol important până la finalul secolului al XIX-lea, când pe lângă îndeplinirea
unor funcţii economice realizau şi funcţii de reprezentare în cadrul relaţiilor diplomatice.
În prezent, consulii pot îndeplini şi acte diplomatice, dar, doar cu consimţământul statului de
reşedinţă, în situaţia în care nu există ambasadă.
Instituţia consulară are rădăcini în cele mai îndepărtate timpuri ale antichităţii, consulatele
precedând, cu multe secole, înfiinţarea misiunilor diplomatice permanente.

a. Trăsăturile specifice practicii noastre consulare.

În ceea ce priveşte relaţiile consulare din ţara noastră amintim, în continuare câteva dintre
trăsăturile specifice practicii noastre consulare:
 Instituţia consulatelor din România a apărut şi a fost folosită atunci când ţara noastră,
prin nivelul său de dezvoltare, prin ceea ce putea oferi, a reprezentat un interes pentru expansiunea
economică străină.
 Dacă alte state şi-au înfiinţat la noi consulate de timpuriu, în schimb ţara noastră a
înfiinţat în străinătate consulate foarte târziu şi fără a cunoaşte o extindere prea mare.
 Reprezentarea consulară a constituit o etapă în asigurarea reprezentării statelor
străine în ţările române, având şi un rol de reprezentare diplomatică. De altfel, multe din aceste
consulate s-au transformat ulterior în legaţii şi în cele din urmă în reprezentanţe diplomatice.
 Consulatele străine aflate pe teritoiul ţării noastre au îndeplinit, până în secolul al
XIX, inclusiv şi rolul de reprezentanţe politice.
 Consulatele străine din ţările române au fost create şi au funcţionat în epoca în care
relaţiile dintre staten erau stabilite în dispreţul general faţă de principiul independenţei şi
suveranităţii, când se practicau relaţii inegale şi intervenţia în treburile interne ale statelor mici.
Aceste consulate aveau un drept de jurisdicţie şi practicau sistemul capitulaţiilor.
 Lupta împotriva abuzurilor consulatelor străine a reprezentat o parte integrantă din
lupta generală pentru recunoaşterea ţării noastre, a Principatelor Unite, şi a independenţei sale de
stat. De exemplu, consulii statelor europene până în 1859 erau numiţi cu asentimentul Porţii. După
această dată s-a tins, din partea statului român la limitarea puterii consulatelor străine la noi.
 Apariţia instituţiei consulatelor în ţara noastră constituie expresia luptei pentru
independenţă, precum şi pentru apărarea şi afirmarea naţiunii române.

b. Istoricul consulatelor în ţările române.

Datorită statutului special pe care Principatele Române l-au avut în Evul Mediu faţă de
Sublima Poartă aceasta a permis întreţinerea de relaţii şi cu alte state, dar şi cu Imperiul otoman.
Destrămarea relaţiilor feudale şi pătrunderea relaţiilor capitaliste şi pe teritoriul ţării noastre
a determinat mutaţii şi în cadrul politic al ţărilor române.
Astfel, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, şi în special după Tratatul de la Adrianopol
(1829), Principatele şi-au întărit autonomia şi şi-au dezvoltat relaţiile economice, fapt ce a generat şi
12
crearea primelor consulate. Acestea au fost înfiinţate la Bucureşti şi Iaşi de către Rusia (1781),
Austria (1783), Prusia (1785), Franţa (1789) şi Anglia (1803).
Totuşi, abia după războiului Crimeei (1853), consulii ruşi au avut discuţii directe cu
autorităţile române fără a mai cere asentimentul Porţii. La rândul său guvernul român s-a folosit,
până în 1869, în relaţiile cu Rusia, de forma misiunilor speciale, deşi acesta avea consuli la
Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Brăila şi Ismail.
Începând cu deceniul al VI-lea al secolului al XIX-lea s-a oficializat sistemul de numire al
consulilor ruşi în ţările române, în timp ce consulatul general al Rusiei de la Bucureşti a fost ridicat
la rangul de agenţie diplomatică.
Statul grec şi-a înfiinţat primele reprezentanţe consulare în ţările române, mai ales pentru
apărarea intereselor grecilor care emigraseră la noi în ţară. În Moldova, primul consulat general
grecesc se înfiinţează la data de 25 februarie 1835 la Iaşi şi un viceconsulat la Galaţi. După aceea se
mai înfiinţează agenţii consulare la Focşani, Bârlad, Fălciu. În Ţara Românească primul cnsulat este
înfiinţat în 1841 la Bucureşti, şi în acelaşi an un viceconsulat la Brăila. Ulterior se înfiinţează agenţii
consulare la Ploieşti, Craiova şi Giurgiu. La 24 ianuarie 1876, consulatul general al Greciei la
Bucureşti este ridicat la rangul de agenţie diplomatică şi consulat general.
După înfiinţarea de către marile Puteri a unor consulate în ţările române, în 1838, odată cu
câştigarea independenţei sale, Belgia caută să strângă relaţiile cu principatele şi înfiinţează primul
său consulat la Galaţi, având misiunea de a o reprezenta în ambele principate. După 1880, când
reprezentanţa diplomatică a Belgiei la Bucureşti devine legaţie, se va înfiinţa un consulat belgian în
capitala României, şi alte două consulate la Constanţa şi Sulina.
La rândul ei Olanda, reluând relaţiile economice cu ţările române înfiinţează la 21
decembrie 1841 un consulat comercial la Galaţi, iar la 25 august 1856 stabileşte la Bucureşti o
misiune cu atribuţii mai largi, o agenţie şi un consulat general. Relaţiile dintre cele două ţări
dezvoltându-se, Olanda mai înfiinţează în ţările române în 1857 consulate onorifice, la Botoşani,
Bârlad, Focşani, Roman, iar în 1858 la Giurgiu. După recunoaşterea independenţei României, la 13
februarie 1880, consualtul general este transformat în misiune diplomatică, acesteia adăugându-se
două consulate la Bucureşti şi Galaţi, patru viceconsulate la Brăila, Sulina, Tulcea şi Giurgiu şi o
agenţie consulară la Focşani.
În primul an de domnie al lui Alexandru Ioan Cuza în 1859, SUA au decis trimiterea unui
consul în Principate cu scopul de a iniţia negocieri pentru încheierea unui tratat de amiciţie, comerţ
şi navigaţie. Bunele intenţii nu s-au concretizat din păcate datorită opunerii Imperiului Otoman.
Relaţiile diplomatice şi consulare dintre cele două state s-au păstrat, astfel că în 1871 se înfiinţează
un consulat american la Bucureşti, şi apoi alte consulate şi viceconsulate la Galaţi, Brăila şi Iaşi.
Dezvoltarea relaţiior inclusiv la nivel diplomatic şi consular dintre România şi SUA se realizează
după dobândirea independenţei noastre, când în 1881 în cele două capitale se înfiinţează legaţii.
În ceea ce priveşte înfiinţarea de către România a unor consulate în străinătate aceasta s-a
realizat mai întâi în Grecia, la Patras şi Corfu în 1880 (consulate onorifice). Dezvoltarea relaţiilor cu
SUA au îndreptăţit România să înfiinţeze în această ţară consulate, deziderat realizat în timpul
primului război mondial în 1917-1918 la New York, Chicago şi Washington.

13
 CAPITOLUL II

LUMEA POLITICĂ
DE LA EVUL MEDIU LA REVOLUŢIA ROMÂNĂ DE LA 1848

II.1. Înlocuirea vechii concepţii de universalitate cu concepţia raţiunii de stat şi a

echilibrului sau balanţei puterii.
Ceea ce istoricii numesc astăzi drept „raţiune de stat” sau „raison d’etat”, sau, uneori,
echilibrul sau balanţa puterii, sunt concepte care au apărut în secolul al XVII-lea, ca urmare a căderii
în desuetudine a concepţiei medievale de „universalitate”, doctrina ce a vizat ordinea mondială şi a
reprezentat fundamentul filozofic atât al Imperiului Roman de Origine Germană cât şi al bisericii
catolice.
Potrivit viziunii filozofice din Evul Mediu, lumea era o copie a cerurilor. Prin urmare, aşa
cum Dumnezeu conduce raiul aşa împăratul ar conduce lumea, iar Papa biserica catolică. Potrivit
aceleaşi viziuni fiozofice, transpusă de data acesta în politică, statele feudale ale Germaniei şi cele
din nordul Italiei au format Sfântul Imperiu de Origine Germană, imperiu ce şi-ar fi dorit să fie
elementul dominant din punct de vedere politic al Europei. Acest lucru a fost nerealizabil deoarece
Franţa şi Anglia erau încă ţări cu o poziţie geografică şi politică importantă, deloc de neglijat.
Factorului extern (opoziţia politică a Franţei şi Angliei) i s-a adăugat şi un factor intern şi
anume: lipsa de centralizare a imperiului.
Lipsa de coeziune la nivelul Imperiului Roman de Origine Germană a fost determinată de
cauze subiective şi obiective. Printre cauzele de ordin obiectiv amintim: lipsa unui sistem adecvat de
transport şi comunicaţii în interiorul imperiului; dubla putere a bisericii şi a împăratului, ai căror
slujbaşi nu dădeau semne de cooperare între ei. În ceea ce privesc cauzele subiective, una dintre
acestea o reprezintă faptul că feudalii considerau puterea împăratului ca fiind nominală, purtându-se
pe feudele lor ca adevăraţi stăpâni, deşi nu contestau făţiş puterea centrală.
În secolul al XVI-lea împăratul Carol al V-lea a reuşit să instaureze puterea centrală în
Imperiu formând un stat ce curpindea o întindere vastă, ale cărui componente erau Germania,
Austria, Nordul Italiei, Cehia, Franţa de Est şi Ţările de Jos. Conjunctura i-a fost favorabilă datorită
slăbirii puterii papale, ca urmare a Reformei. Toţi aceşti factori au contribuit decisiv la căderea în
desuetudine a conceptului medieval de „universalitate”.

II.2. Protagonişti şi opozanţi ai conceptelor de „raţiune de stat” şi de „balanţa sau

echilibrul puterii”.
Odată cu colapsul conceptului de „universalitate”, continuarea ideologică a fost reprezentată
de conceptele de „raţiune de stat” şi „balanţă a puterii”, ambele intercondiţionându-se. Noţiunea de
„raţiune de stat” a fost echivalentă cu „bunăstarea statului” în numele căreia orice mijloc era permis
pentru asigurarea interesului naţional, acest concept constituindu-se în jurul concepţiei medievale a
„moralităţii universale”. Cealaltă noţiune de „balanţa a puterii” a înlocuit nostalgia după monarhia
universală cu consolarea că fiecare stat, în conformitate cu propriile interese ar trebui să contribuie
la siguranta şi progresul tuturor celorlalte state.

14
 Cel mai cunoscut reprezentant al ideii de „raţiune de stat” a fost Armand Jean du Plessis
cardinal de Richelieu, prim ministru al Franţei între anii 1624-1642. Deşi prinţ al bisericii catolice în
Franţa, a fost un om politic care a ignorat multe percepte religioase al epocii sale. În primul rând cel
al „universalităţii”, sacrificându-se în beneficiul conceptului de „raţiune de stat” care i-a servit mai
mult ca sigur pentru a se absolvi pe sine de unele acte înteprinse.
Richelieu a fost părintele sistemului de stat modern, iar prin modul său de acţiune a
contribuit la creşterea prestigiului Franţei în Europa şi a reuşit să preîntâmpine dominaţia
Habsburgilor pe vechiul continent.
Printre susţinătorii conceptului „raţiunii de stat” a fost şi Daniel de Priezac, un doctrinar
apropiat lui Richelieu, ce sublinia faptul că o politică ce urmăreşte, în primul rând, interesul naţional
are valoare de lege morală. Un vajnic opozant al acestor concepte noi a fost Ferdinand al II-lea de
Habsburg care considera că un „stat există în scopul de a servi religia, nu viceversa.”

II.3. Războiul de 30 de ani – Edictul restituirii.

Războiul a început în 1618 şi s-a finalizat în 1648, moment în care centrul Europei era
devastat, iar Germania pierduse o treime din populaţie. Cauzele războiului au fost pe de-o parte
tentativa, nereuşită de altfel, a lui Ferdinand al II-lea de Habsburg (1578-1637) de a restabili
autoritatea puterii centrale imperiale asupra principatelor din centrul Europei şi pe de altă parte
Contra-reforma.
În timpul războiului Richelieu a transformat conceptul de „raţiune de stat” în baza politicii
externe a Franţei. Deşi Richelieu era un prinţ al bisericii catolice, a pus interesele Franţei mai presus
decât cele ale bisericii catolice aflându-se din acest punct de vedere în opozitie cu Ferdinand al II-lea
de Habsburg. Pentru cardinal lupta lui Ferdinand împotriva Reformei nu era decât o manevră
politică, îmbrăcată în flamuri religioase ce urmărea stabilirea dominaţiei austriece în Europa
Centrală şi în consecinţă împingerea Franţei în rândul puterilor de mâna a doua. Temerea lui
Richelieu era întemeiată, căci Franţa era o insulă latină într-o mare germană condusă de Habsburgi
de la Praga până la Madrid.
În cel de-al XI-lea an al războiului de 30 de ani un eveniment interesant ar fi putut să
oprească măcelul din centrul Europei. Principii protestanti erau gata să accepte condiţiile impuse de
Ferdinand al II-lea de Habsburg dacă li se lăsa liberă posibilitatea de a urma propria convingere
religioasă şi de a nu fi nevoiţi să-şi cedeze pământul pe care ei îl confiscaseră în timpul Reformei
bisericii. Optuz însă, Ferdinand a refuzat această ocazie de reconciliere, publicând „Edictul
restituirii”, prin care cerea ca pământul luat în timpul Reformei de către principii protestanţi să fie
restituit bisericii. Spre deosebire de acesta, Richelieu fără scrupule de ordin religios, garantează
protestanţilor francezi libertate religioasă, evitând astfel un război civil în Franţa şi consolidând şi pe
plan politic, în exterior, puterea ţării sale.
În scopul de a stăvili Imperiul Habsburgic, Richelieu nu s-a dat înlături de la a folosi orice
mijloc pentru a prelungi războiul; de exemplu, sprijinind financiar pe protestanţi, mituind
conducătorii acestora, realizând diverse insurecţii în anumite părţi ale imperiului german.
Iată cum concepea Richelieu ideea de „raţiune de stat”: „Logica cere ca lucrurile şi forţa
care urmează a fi sprijinite să fie într-o proporţie geometrică una faţă de alta. În politică nimic nu
este încremenit, un om de stat trebuie să se modeleze în gândire după realităţi şi nu invers. La urma
urmei, politica este arta de a face posibil ccea ce este necesar.”

15
 Procedând asfel Richelieu a subordonat atât religia cât şi morala raţiunii de stat, şi în esenţă,
interesul Franţei. Un continuator al ideilor sale a fost Daniel de Priezac, care spunea că „regele şi
cardinalul celei mai devotate şi catolice ţări din Europa care este Franţa, au procedat la ajutarea
protestanţilor, dar au servit în acelaşi timp interesele franceze; prin urmare oamenii politici
francezi au servit, în fapt, cel mai bine religia catolică”. Priezac, ca şi Richelieu, a plecat de la
premisa că „întărirea statului fancez” este în interesul bunăstării bisericii catolice, voinţa politică
este prin urmare, principalul instrument care trebuia luat în considerare şi nu mijloacele. În
concluzie, pentru el scopul scuză mijloacele.
După finalizarea războiului doctrina raţiunii de stat s-a răspândit în Europa şi a devenit
principiul de baza al relaţiilor internaţionale şi al diplomaţiei europene. Consecinţele esenţiale ale
conceptului raţiunii de stat, au constat în:
 cel care deţine puterea în politică are întotdeauna dreptate.
 revigorarea încrederii popoarelor în ele însele.
 întârzierea unificării Germaniei câteva secole.
Într-adevăr Germania nu şi-a putut dezvolta o cultură politică naţională, stratificându-se într-
un provincialism din care va ieşi abia după două secole, când Bismark va unifica ţara. Când în fine
Germania se va unifica va avea puţină experienţă în definirea cu precizie a intereselor sale naţionale,
fapt ce va genera ulterior tragice evenimente în Europa.
Odată ce statele au reuşit să se conducă după principiul raţiunii de stat jocul politic devine
din ce în ce mai greu pentru că neexistând un cod al moralei cel mai puternic domina întotdeauna iar
cel slab putea să supravieţuiască numai prin realizarea unor coaliţii. Astfel s-a creat conceptul de
balanţă a puterii. Prin urmare, el s-a născut din necesitatea de a preveni dominarea mai multor state
de către un singur stat.
În secolul al XVIII-lea iluminismul filozofic şi literar îşi face loc şi în politică. El îi are ca
exponenţi de seamă pe Voltaire (1694-1778) şi pe Montesquieu (1689-1744).
Voltaire îşi imagina Europa creştină unită într-o armonie chiar dacă anumite state erau
monarhice iar altele aveau o formă de guvernământ mixtă, toate trebuind în opinia lui să se ghideze
după aceleaşi principii politice şi de drept public.
Montesquieu concepea balanţa puterii ca o unitate în diversitate, deoarece statele depindeau
unele de celelalte, el văzând Europa ca pe un stat cu mai multe provincii.

II.4. Poziţia lui Frederic cel Mare al Prusiei cu privire la conceptele de raţiune de stat
şi de echilibru al puterii.
Finalul secolului al XVIII-lea aducea în Europa o dorinţă de dominare a diveselor state
central şi vest europene ai căror principi se luptau între ei pentru supremaţie. Într-o astfel de Europa
dezmembrată conceptele de raţiune de stat şi de echilibru al puterii au fost magistral folosite de
Frederic cel Mare (1712-1786).
În momentul ridicării Austriei ca mare putere în Europa, Spania şi Suedia deveniseră puteri
de mâna a doua, Polonia fusese împărţită şi dispare ca stat, în timp ce Rusia şi Prusia încep să se
afirme ca mari puteri.
Concepţiile lui Frederic cel Mare cu privire la politica de stat:
 Superioritatea armată a nemţilor faţă de vecinii lor; Prusia fiind mult mai bine
organizată în comparaţie cu vecini săi.

16
  Anglia şi Franţa fiind rivale, Prusia se putea alia cu oricare dintre ele.
 Anglia nu era intresată de Silezia şi nu-şi dorea pe continent duşmani,ci amici.
 Olanda contractase nişte împrumuturi pentru Silezia, dar indiferent de modul în care
juca, Olanda îşi primea banii.
 Deşi Prusia agrea ideea unei alianţe cu Anglia şi cu Olanda, dacă aceasta ar fi eşuat,
nici ideea unei alianţe cu Franţa nu era de înlăturat.
 Rusia nu s-ar fi angrenat împotriva Prusiei deoarece Ecaterina cea Mare era de
origine germană. În plus, la moartea acesteia ruşii ar fi fost preocupaţi de succesiunea la tron şi mai
puţin de politica externă.
Cu alte cuvinte, când un stat era pe cale să devină dominant în Europa, vecinii acestuia
făceau o coaliţie pentru a bloca ascensiunea statului respectiv.

II.5. Practica engleză a conceptului de echilibru al puterii. Politica „wait and see”.
Percepând că interesul său viitor era păstrarea balanţei Europei, Anglia a fost singura ţară
care nu a cerut nimic de pe continent pentru sine. În schimb, a dorit să prevină dominarea Europei
de o singură putere. Vârful ei de lance a vizat Franţa şi apoi Germania, iar în zilele noastre le
vizează pe amâdouă, ambele ţări jucând un rol de locomotivă al U.E., cu scopul de a contrabalasa
dominarea economică şi politică a lumii de S.U.A.
La final de Ev Mediu, Anglia a jucat rolul de balansoar, s-a implicat atât în conducerea
Franţei cât şi a Spaniei, făcând în aşa fel ca Franţa să nu devină unica mare putere europeană, iar
Spania o mare putere economică. Către finele secolului al XVIII-lea opinia publică engleză a
înclinat către o politică externă de izolare, deşi regele Angliei, William de Orania, s-a opus. Însăşi
Parlamentul britanic era împărţit în două tabere, una care susţinea angajarea Angliei, în continuare,
pe continent doar când balanţa puterii ar fi fost în pericol (wighs), în timp ce o altă aripă dorea o
implicare mai mare, în sensul în care vroiau să creeze balanţa puterii şi nu doar s-o protejeze (torii).
Torii consideră că a aborda politica externă din perspectiva conceptului de „wait and see” ar
dezechilibra irevocabil balanţa puterii permiţând inamicilor Angliei să avanseze. Aripa wighs vedea
alianţele ca pe ceva temporar care lua final o dată cu victoria, în timp ce torii vedeau participarea
Angliei ca ceva permanent în ideea de a dirija evenimentele şi de a păstra pacea.

II.6. Preambul la Congresul de la Viena. Situaţia Europei la final de secol XVIII şi

început desecol XIX.
După 1789, Franţa nu a mai invocat conceptul raţiunii de stat, ci a făcut război pentru a-şi
impune ideile sale revoluţionare. Sub conducerea lui Napoleon Bonaparte, Franţa devine o mare
putere, iar Imperiul şi dominaţia ei în Europa ating apogeul. Este de altfel momentul culminant al
dominaţiei politice şi militare franceze în Europa.
A apărut în schimb, în răsăritul continentului Rusia. După ce la începutul secolului al XVIII-
lea se constituie ca stat, sub domnia ţarului Petru cel Mare, la finalul aceluiaşi secol începe să devină
o mare putere şi începe să se extindă spre Europa. La 1792 înglobase Ucraina şi atentează şi la
Polonia, pe care o împarte cu nemţii.
La 1804, Alexandru I, ţarul Rusiei, contactează pe primul ministru al Angliei, Wiliam Pitt
cel Tânăr, opozantul lui Napoleon Bonaparte, făcându-i o propunere vagă pentru pacea universală.

17
 Primul ministru englez considera că principala cauză a instabilităţii în Europa era tendinţa
expansionistă şi dominatoare a Franţei; de aceea, aceasta trebuie deposedată de toate cuceririle sale
post-revoluţionare, iar pentru contrabalansare constituirea unui stat german era o soluţie ideală. El
propunea totodată, constituirea unei alianţe permanente împotriva agresiunii franceze, alcătuită din
Anglia, Prusia Austria şi Rusia.
În acest fel, la trecerea dintre secole, era practicat conceptul de balanţă a puterii.
Congresul de la Viena va stabili, în baza acestui concept, un secol de pace în Europa,
nemăcinată de nici un război general.

II.7. Congresul de la Viena din 1814-1815.

Revoluţia franceză a transformat substanţial modul de gândire, atât la nivel individual cât şi
la nivel de politică statală. Ceea ce la nivel individual era privit ca libertate la nivel stat era privit ca
independenţă naţională. Succesul lui Napoleon, urmat de înfrângerea acestuia, a determinat ţările
europene să-şi pună probleme cu privire la viitorul Europei împreună.
Dacă până la 1814 alianţele erau doar formale şi potrivit cu raţiunile de stat ale fiecărei părţi
implicate, momentul 1814-1815 reprezintă un moment de cotitură important. Reprezintă momentul
în care pentru prima dată în Europa, şi chiar în lume, marile puteri europene se adună la Viena
pentru a decide împreună şi de comun acord asupra viitorului Europei. Ţările care au jucat un rol
însemnat în trecut au avut şi acum un cuvânt de spus, şi cu toate că Franţa fusese învinsă a reuşit să
iasă cu faţa curată de la Congres, dându-i-se poasibilitatea de a participa la această manifestare
internaţională şi de a-şi expune punctul de vedere. Măiestria lui Talleyrand a făcut ca acele state care
se constituiseră într-o coaliţie antifranceză să fie împiedicate să-şi realizeze ţelul (marginalizarea
politică a Franţei).
La acest Congres, Austria a fost reprezentată de prinţul Metternich, Prusia de prinţul Von
Hardenberg, Franţa de prinţul Talleyrand Perigord şi Anglia de lordul Castlereagh.
Miza politică a Congresului a fost restabilirea status-quo-lui european. Şi în acest context a
fost pusă şi problema Poloniei. Relativ la acest ultim aspect, la Congres, dezbătând situaţia ţărilor
central europene, Franţa, Anglia şi Austria au descoperit că aveau un punct comun în politica
externă, şi anume crearea unei Polonii unite, puternice în răsărit. Acestei propuneri i s-a opus Rusia
lui Alexandru I, fapt ce s-a dovedit o gafă a diplomaţiei ruseşti. O altă gafă a statelor învingătoare a
fost faptul că la Congres nu au fost invitate Spania, Portugalia, Suedia, state ce fuseseră semnatare al
tratatului de la Paris din 1814, aspect de care a beneficiat Franţa.
Un document internaţional, de o mare valoare juridică, ale cărui consecinţe şi practici le
întâlnim şi astăzi a fost actul final care conţinea regulamentul cu privire la rangurile diplomatice şi
la ordinea de precădere.
Un alt succes al Congresului a fost stabilirea regimului de navigaţie pe Dunăre, Elba,
Escaut, Oder, fluvii pentru care s-au încheiat şi convenţii speciale.

II.8. Principii care au rezultat în urma Congresului de la Viena.

Un nou concept politic care s-a născut atunci şi care a înlocuit vechile idei de raţiune de
stat, de echilibru al puterii, de iluminism politic, a fost ideea comună de justiţie şi morală.
În urma sesiunilor congresului nu au rezultat doar discuţii sterile relative la viitorul Europei,
ci ele s-au concretizat şi în crearea unor alianţe.

18
 Astfel, la iniţiativa ţarului Alexandru I au avut loc negocieri paralele care au condus la
semnarea unui tratat prin care s-a constituit „Sfânta Alianţă”, un pact al marilor monarhi împotriva
naţiunilor, alianţă menită să oprească valul stârnit de revoluţia franceză şi să favorizeze restauraţia
monarhică. Sfânta Alianţă a fost alcătuită din Rusia, Prusia şi Austria. Cancelarul Rusiei spunea în
septembrie 1818 că : „Sfânta Alianţă, această nobilă şi mare fratenitate a suveranilor, valoarează
mai mult ca toate tratatele şi rolul Franţei trebuie reconsiderat”.
Totodată, ca o expresie a relaţiei dintre balanţa puterii şi principiu legitimităţii restaurării
monarhiilor absolutiste, s-a mai acreat o altă coaliţie, şi anume: Cvadrupla Alianţă, formată din
Anglia, Rusia, Austria şi Prusia.
Sfânta Alianţă pornită cu scopul iniţial de a conserva monarhiile absolutiste şi-a orientat pe
parcurs intenţiile transformându-se într-o alianţă care a urmărit să înăbuşe orice formă de liberalism.
Sfânta Alianţă a reprezentat prin activitatea sa cel mai original model de impunere a respectului
aranjamentelor de la Viena.

II.9. Rolul Sfintei Alianţe ca rol premergator în cadrul revoluţiei de la 1821 şi

implicarea sa în revoluţia de la 1821.
La 1820 Sfânta Alianţă e confruntată cu izbugnirea insurecţiilor militare în Spania, Regatul
Neapole, şi al Piemontului (Italia de nord), precum şi în Portugalia. Rezultatul acestor mişcări a fost
înlocuirea monarhiilor absolutiste şi instaurarea unor regimuri constituţionale. Acest aspect nu putea
să convină celor trei împăraţi, motiv pentru care Sfânta Alianţă trece la represalii. Pentru a se pune
de acord în acest sens, au avut loc două congrese la Troppau în 1820 şi Laibach în 1821. Ca urmare
a înţelegerii intervenite la congrese s-a decis ca Austria prin Metternich să intevină cu forţa în Italia,
(Neapole, Piemont), Turcia în ţările române iar Franţa să restabilească vechiul regim în Spania. În
1828 a fost reprimată şi mişcarea revoluţionară din Portugalia.
Prin toate aceste intervenţii s-a creat impresia de forţă a Sfintei Alianţe şi de linişte în
Europa, însă era doar o linişte aparentă. În ceea ce priveşte poziţia Angliei în Sfânta Alianţă,
această, constantă politicii sale de stat “wait and see”, preferă o poziţie neutră, de neimplicare.
Anglia prefera ca Europa să se întâlnească prin miniştrii de externe la întruniri periodice
unde să se examineze starea generală din bătrânul continent, fapt ce s-a şi realizat. Ea propunea o
politică de securitate colectivă, care în practică era greu de realizat, deoarece erau dificil de
armonizat interesele marilor puteri, creându-se mai degrabă o tendinţă spre inacţiune decât spre
acţiune.
În anii 1820 Europa s-a confruntat cu o nouă problemă „chestiunea orientală”. Ajunse la
maturitate după zeci, sau chiar sute de ani de oprimare străină popoarele din centrul, estul şi sud-
estul Europei s-au trezit la viaţă. În esenţă chestiunea orientală a apărut ca rezultat al contradicţiilor
dintre marile puteri europene (Austria, Turcia, Franţa, Anglia, Prusia, Rusia), pe de o parte, şi
năzuinţa de independenţă a popoarelor din Balcani, în special, pe de altă parte.
În această chestiune orientală, Anglia are o poziţie aparte. Pentru scurt timp părăseşte
politica sa de neutralitate, şi intervine în cadrul întâlnirilor miniştrilor de externe, în timpul revoltei
din Grecia, izbucnită în 1821. Intervenţia sa era justificată de interesul pe care îl manifesta pentru
Egip, interes pe care îl vedea ameninţat de poziţia Rusiei în această zonă. De aceea a solicitat ca
Rusia să nu intervină alături de Turcia în reprimarea revoltei din Grecia, pe motiv că Turcia era
suficient de puternică pentru a face faţă singură acestei situaţii. Datorită ei Rusia nu a mai intervenit
lăsând ca jocurile militare să fie rezolvate de Poartă.
19
 II.10. Mişcarea lui Tudor Vladimirescu de la 1821.
Pe fondul unui aer revoluţionar ce a străbătut Europa la 1821 nici ţările române nu au fost
excluse. Integrându-se în acest curent în ianuarie 1821 izbugneşte în Ţara Românească revoluţia lui
Tudor.
Ea a avut la bază două înţelegeri:
 una internă dintre Tudor şi trei mari boieri: Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi
Barbu Văcărescu, ce viza emanciparea naţională şi socială a ţării.
 a două, externă, dintre Tudor şi fruntaşii Eteriei, Iordache Olimpiotul şi Ioan
Farmache, înţelegere care viza sprijin militar.
Chiar dacă nu a existat o înţelegere, Tudor, în calitate de fost ofiţer în armata rusească, se
baza pe sprijinul ruşilor. Însă relativ la acest aspect, el manifesta prudenţă. În final s-a văzut că
această atitudine a fost întemeiată, căci prin congresul de la Laibah ţarul dezavuează cele două
mişcări şi permite intervenţia otomanilor pentru a le înfrânge.
Deşi nu a fost declarat, scopul lui Tudor a fost înlăturarea regimului fanariot şi
independenţa naţională. Tudor e trădat la Goleşti de către greci deoarece nu tolerase indisciplina şi
jafurile acestora. Mişcarea sa e sortită eşecului iar intervenţia otomană este extrem de sângeroasă.
O dată cu dezavuarea celor două mişcări de către Imperiul Ţarist şi relaţia dintre Tudor şi
Eterie se înrăutăţeşte, acestea având scopuri şi interese diferite.
Totuşi, mişcarea lui Tudor nu a fost în zadar, căci deşi, interveţia otomană a fost drastică,
Imperiul Otoman cedează: domniile fanariote au fost înlăturate, stabilindu-se doi domni pământeni
care să guverneze fiecare în Ţara Românescă şi Moldova. Instaurarea domnilor pământeni se
realizează destul de rapid, şi anume în vara anului 1822. Pentru Ţara Românească este desemnat
domn Grigore Ghica, iar în Moldova Ioniţă Sandu Sturza.
Ca un element specific se poate observa că mişcarea lui Tudor a cuprins doar Muntenia
singura legătură externă având-o cu grecii de care era mai apropiat. Nici un mare imperiu nu a
sprijinit şi nu a dorit succesul acestor două mişcări chiar dacă ele se aflau în sfera de influenţă
otomană.

II.11. Revoluţia română de la 1848-1849.

La distanţă de un sfert de veac, revoluţia de la 1848 exprimă o viziune înaintată, unitară a
personajelor care au condus-o. Revoluţia a izbugnit în toate cele trei ţări române (fără Dobrogea şi
Basarabia), însă se remarcă faptul că liderii celor trei mişcări au acţionat în calitate de români, şi nu
în calitate de munteni, ardeleni sau moldoveni.
Cu toate acestea lipsa unor mijloace tehnice sau a unor posibilităţi de comunicare între
fruntaşii celor trei ţări a făcut ca revoluţia să fie asincronă. În cazul revoluţiei de la 1848
revoluţionarii nu au avut înţelegeri cu alte mişcări similare din Europa, dar au avut astfel de modele.
Mulţi dintre fruntaşii revoluţiei ajunşi să studieze în Franţa au acţionat din exterior creând un câmp
unitar de acţiune cel puţin în Muntenia. Chiar dacă s-a soldat cu un eşec revoluţia a arătat potenţialul
unor viitori diplomaţi ca Dimitrie Brătianu şi a inaugurat o nouă etapă în istoria diplomaţiei
punându-se bazele unei diplomaţii moderne ale cărei obiective s-au stabilit atunci: independenţa şi
unirea.

20
 CAPITOLUL III

LUMEA POLITICĂ EUROPEANĂ ŞI ROMÂNEASCĂ

DE LA UNIREA PRINCIPATELOR LA RĂZBOAIELE BALCANICE

III. 1. Sfânta Alianţă şi războiul Crimeei.

Revoluţia de la 1848 din Ţările Române nu a fost un caz singular în Europa, ca şi mişcarea
de la 1821. Ea a fost o contaofensivă a naţiunilor subjugate faţă de imperiile care le stăpâneau. Dacă
în Ţările Române revoluţia nu a avut un succes notabil în Austria s-a soldat cu înlăturarea prinţului
Metternich, creatorul Sfintei Alianţe. Înlăturarea sa a reprezentat de altfel începutul sfârşitului
Sfintei Alianţe. Cântecul de lebădă atât al Sfintei Alianţe cât şi al Cvadruplei Alianţe a fost însă
războiul Crimeei, război precipat de Franţa.
În 1852 Napoleon al III-lea, împăratul Franţei îl obligă pe sultan să-l recunoască drept
protector al creştinilor din Imperiul Otoman, rol pe care şi-l asumase prin tradiţie Rusia. Deranjată
Rusia, prin ţarul Nicolae I, cere sultanului cel puţin un rol egal cu cel al lui Napoleon al III-lea, însă
cererea sa este refuzată. Adevărata problemă nu era protecţia ortodoxismului în Imperiul Otoman,
problema era de extindere a sferei de influenţă în Balcani şi în Marea Neagră.
Nicolae I dorea Constantinopolul şi strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Napoleon al III-lea a
văzut în această acţiune sfârşitul izolării Franţei şi sfârşitul oficial al Sfintei Alianţe. În dorinţa lui de
a se extinde în Marea Neagră şi în Balcani ţarul Nicolae I ordonă ocuparea principatelor Moldova şi
Ţara Românească invocând faptul că „numai toţi cei patru din Cvadruplă îmi pot dicta ce să fac în
Balcani”. În această confruntare ruso-turco-franceză au intervenit şi celelalte mari puteri. Ca şi în
1821, văzându-şi ameninţate interesele în Marea Mediterană, Anglia prin ministru Palmerstone
intervine şi îşi trimite flota în Marea Neagră. Austria care ar fi dorit să păstreze relaţiile bune cu
Rusia a început a se teme de Franţa, deoarece aceasta sprijinea mişcarea de eliberare din Italia unde
Austria avea importante posesiuni.
Dată fiind temerea faţă de Franţa, Austria prin ministru de externe Buol îi trimite Rusiei un
ultimatum cerându-i să părăseacă principatele. Acesta a fost ultimul act oficial ce a pus capăt Sfintei
Alianţe şi intereselor conservatoare a monarhiilor absolutiste din Europa. Cu aceasta, totodată,
izbucneşte în 1853 războiul Crimeii.
În 1853 după ce principatele sunt ocupate de ruşi principalele activităţi beligerante se
desfăşoară pe mare, ruşii înving flota otomană la Sinope, pentru ca la finalul anului flota reunită a
Angliei şi Franţei să pătrundă în Marea Neagră. În 1854 au loc mai multe bătălii însă soarta
războiului se va decide la Sevastopol. E ultimul act al războiului în care Rusia a fost înfrântă de
armatele comune ale Angliei şi Franţei. Rusia se retrage din principate iar Austria urmăreşte să
convoace o conferinţă în 1855 la Viena, pentru a pune capăt războiului, dar eşuează.
În finalul războiului ţarul Nicolae I moare, iar Rusia e lovită şi din interior. Necesitatea
stabilirii unui urmaş face ca Rusia să fie într-un moment de cumpănă din punct de vedere extern.
Noului ţar Alexandru al II-lea i se adresează invitaţia de a participa la Congresul de la Paris din
1856. Cu aceasta se demonstrează că Franţa redevine, după jumătate de secol, o nouă mare putere în
Europa şi arbitrul continentului.

21
 III.2. Congresul şi Conferinţa de Pace de la Paris 1856-1858.
În conformitate cu hotărârile Congresului de la Paris principatele au un nou statut:
 sunt scoase de sub protectoratul rus şi sunt puse sub garanţia celor şapte mari puteri
europene.
 se înfiinţează Comisia europeană a Dunării.
 Marea Neagră e declarată neutră.
 strâmtorile sunt închise pentru navele de război ruseşti.
 se stabileşte consultarea nemijlocită a românilor din principate cu privire la viitorul
acestora.
Congresul a stabilit că orice hotărâre privind principatele, inclusiv intervenţia armată, se
putea face cu hotărârea unanimă a celor şapte puteri garante. Principatele române sub suzeranitatea
otomană, puse sub garanţia colectivă a puterilor garante, puteau avea o administraţie independentă,
naţională, deplina libertate a cultului, o legislaţie a comerţului şi a navigaţiei. Rusia consimte să
înapoieze principatelor cele trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Izmail şi Bolgrad.
Conferinţa de la Paris adaugă noi elemente relativ la pricipatele române. La această
convenţie semnată la 7/19 august 1859, la care au participat Austria, Rusia, Prusia, Anglia, Franţa,
Sardinia şi Poarta, s-au decis:
 titulatura pe care principatele unite urmau s-o poarte era „Principatele unite ale
Moldovei şi Munteniei”, chiar dacă urmau să aibă doi domni, două guverne, două administraţii, două
adunări legislative.
 la Focşani urma să funcţioneze o unică Curte de Casaţie.
 primeau dreptul de a se administra singure fără intervenţia Porţii.
 se plătea în continuare tribut Porţii, domnii deşi erau aleşi de români trebuiau să
primească investitura sultanului.
 Poarta nu putea interveni oricum în problemele externe ale principatelor, acestea
trebuind să fie consultate, de asemenea trebuind să existe şi consensul puterilor garante.

III.3. Unirea principatelor, sub politica faptului împlinit.

Conferinţa de la Paris din 1858 a dat posibilitatea pricipatelor să pună în practică pentru
prima dată „politica faptului împlinit”. Aceasta s-a soldat prin alegerea la 24 ianuarie 1859 ca unic
domn atât în Moldova cât şi în Muntenia a lui Alexandru Ioan Cuza.
Cea dintâi problemă a acestui act, faţă de prevederile tratatului de la Paris, a fost aceea a
recunoaşterii actului alegerii unicului domn în principate. România a beneficiat de personalităţi de
elită care au reuşit să îmbine calităţile personale cu sentimentul naţional făcând posibil ca un ideal
de veacuri al românilor să devină realitate. Astfel Vasile Alecsandri, care în acel moment devenise
ministru de externe al ambelor principate, a mers la Paris, Londra, Constantinopol, doctorul Ludovic
Steege la Berlin şi Viena, Ştefan Golescu la Berlin şi Paris.
Ca urmare a demersurilor realizate de aceste personalităţi sprijiniţi de oameni politici din
ţară, în martie-aprilie 1859 se convoacă la Paris o nouă conferinţă care urma să aibă ca temă
validarea alegerii lui Cuza în cele două principate. Eforturile nu au fost lipsite de urmări pozitive
căci în cele trei sedinţe ale conferinţei cinci din cele şapte puteri garante au sancţionat actul istoric al
alegerii lui Cuza. Turcia şi Prusia au acceptat acest fapt ulterior.
Primul obiectiv fiind îndeplinit era necesar ca mai departe să se realizeze unirea politico-
administrativă şi obţinerea recunoaşterii acesteia. România trebuia să treacă de la unirea personală la
22
un stat unitar, acest fapt petrecându-se în 1861. Bătălia a început la Constantinopol unde a acţionat
Costache Negri, iar problema era privită pentru noul stat, ca fiind de viaţă şi de moarte. Însăşi
domnitorul Cuza mărturisea consulului general al Austriei că era nevoit să-şi petreacă o parte din
timp pe naveta Iaşi-Bucureşti. Pe lângă domn până în 1861 unicul element comun la nivel politic şi
administrativ a fost ministrul de externe. În cele din urmă Imperiul Otoman a sfârşit prin a
recunoaşte unirea politico-administrativă a celor două principate fapt comunicat într-un mod festiv
de Cuza la 24 ianuarie 1862, în mesajul său de aniversare a trei de la alegerea sa ca domn al
principatelor, mesaj intitulat „Unirea definitivă a principatelor”.
Ulterior conferinţei de la Paris din 1859 şi din 1861 românii nu au încetat să uimească prin
acţiunilor lor Europa. Cuza a luat următoarele măsuri:
 a confiscat/secularizat averile mănăstirilor care aparţineau comunităţilor religioase
străine.
 a adoptat o constituţie şi o nouă lege electorală, cu toate că potrivit convenţiei de la
Paris din 1858 acest fapt era intezis, fiind considerat un element tipic al unui stat independent.
Relativ la acest ultim aspect pentru a face acesta Cuza a realizat o lovitură de stat şi a
organizat ulterior acesteia un plebiscit să sancţioneze lovitura de stat, acesta era un alt aspect al
politicii faptului împlinit, însă toate aceste demersuri s-au relizat pe fondul unei activităţi continue
din partea diplomaţiei româneşti care nu a încetat dialogul cu marile cancelarii europene. Sultanul a
fost obligat să recunoască „Statutul dezvoltator al convenţiei de la Paris” precum şi toate
consecinţele juridice ce au decurs de aici. Astfel i se recunoştea dreptul noii Românii de a emite
paşapoarte, şi chiar dreptul de a refuza intrarea trupelor otomane pe teritoriul ţării. Despre această
lovitură de stat s-a spus în epocă că a fost un act de sfidare al naţionalismului român pe care îl
aruncase protectoratului european.

III.4. Conceptul de Realpolitik.

Dispariţia Sfintei Alianţe a generat în Europa o puternică stare de înstabilitate politico-
militară. Marile puteri nu au mai ţinut cont decât de propriile lor interese ceea ce a dus la aproape
două decenii de războaie locale, după cum urmează:
 1859- războiul Franţei şi Piemontului împotriva Austriei;
 1864- războiul pentru districul Schleswig-Holstein;
 1866- războiul austo-prusian;
 1870- războiul franco-prusian.
După războiul Crimeii în Europa Centrală şi de vest s-au afirmat într-o continuă confruntare
de idei şi de interese Franţa lui Napoleon al III-lea şi Germania al cărei cancelar era Otto von
Bismark.
Realpolitik reprezintă într-o primă accepţiune o noţiune politică nouă care s-a edificat pe
bazele fostei idei de raţiune de stat, dar ceea ce aceasta aduce ca noutate este ideea că trebuie
folosită oricare ocazie favorabilă pentru realizarea interesului naţional fară a ţine seama de
concepţiile şi ideologiile conservatoare perimate. Aşadar realpolitik-ul era un raisson d’etat al
finalului de secol XIX, aşa cum Bismark era un Richelieu al epocii moderne.
Napoleon al III-lea a fost în 1848 ales preşedinte al Franţei pentru ca în 1852, printr-o
lovitură de stat să devină împărat al Franţei. Otto von Bismark provenea dintr-o veche familie
prusacă şi era un oponent al mişcărilor revoluţionare. Cele două personalităţi supranumite „sfinxul
de la Tuilleries” şi „cancelarul de fier” erau total diferite, singurul lucru pe care îl aveau în comun
23
era faptul că manifestau o aversiune făţişă faţă de sistemul lui Metternich instituit cu prilejul
Congresului de la Viena din 1815.
Franţa a sprijinit naţionalismul în Europa, inclusiv pe români, însă politica ei externă s-a
dovedit a fi dezastruoasă. Napoleon al III-lea mult prea idealist, a eşuat în cele din urmă datorită
faptului că nu a ştiut să-şi stabilească priorităţile. În opozitie cu acesta, Bismark, deşi a plecat în
politică drept conservator, a reuşit să treacă de aceste concepte limitatoare. Cancelarul s-a manifestat
în viaţa politică drept prea democrat pentru conservatori şi prea autoritar pentru liberali, însă a reuşit
totuşi să creeze unitatea Germaniei prin foc şi sabie.

III. 5. Războiul franco-prusian şi consecinţele sale.

După ce s-a implicat în unificarea Italiei împotriva Austriei, după ce a susţinut România,
Napoleon al III-lea s-a implicat şi în treburile interne ale Spaniei, care aprecia el că-l privesc. Aceste
treburi interne vizau problema succesiunii la tron. Tronul Spaniei rămăsese vacant şi urma a fi
ocupat de Leopold de Hohenzollern, fratele mai mare al lui Carol I. A avea un rege prusac şi pe
tronul Spaniei a fost percepută de Franţa ca fiind o ameninţare din ambele părţi şi prin urmare
Napoleon al III-lea face demersuri ca Prusia şi Leopold să renunţe. Prusia renunţă la tronul Spaniei,
însă regele Wilhelm respinge alte demersuri făcute de ambasadorul fancez la Berlin. Cu privire la
această situaţie împăratul prusac, care se afla la cură la Ems, îl informează pe Bismark printr-o
telegramă. Abil, conştient de forţa armatei sale, Bismark falsifică conţinutul telegramei şi o dă spre
publicare presei. Conţinutul „noii” telegrame aducea serioase jigniri Franţei. Acesta a fost pretextul
începerii războiului franco-prusac ce s-a soldat cu înfrângerea Franţei, cu abdicarea lui Napoleon la
III-lea şi cu încoronarea lui Wilhelm ca împărat al Germaniei în sala oglinzilor din palatul
Versailles.
Bismark devine în acest context promotorul şi realizatorul unificării lumii germanice care
avea ca pilon principal Prusia. Bismark şi-a început viaţa într-un spaţiu germanic dominat de trei
elemente: echilibrul german al puterii între Prusia şi Austria; sistemul de alianţe european bazat pe
unitatea valorilor conservatoare şi echilibrul european al puterii. La toate acestea Bismark a devenit
conştient de următoarele:
 pentru a deveni un stat puternic Prusia nu are nevoie de Sfânta Alianţă şi nici de
Rusia.
 unitatea conservatoare germană (interesul comun al Prusiei şi Austriei) trebuia
înlocuit cu realpolitik.
 Austria reprezenta un obstacol şi nu un partener în unificarea Germaniei.
Realpolitikul lui Bismark a reprezentat o linie politică care a presupus idei şi acţiuni
flexibile, menite în a exploata orice ocazie favorabilă unificării Germaniei, fără a fi constrânse de
prejudecăţi sau ideologii de vreun fel. Pentru Otto von Bismark realpolitikul reprezenta obligaţia
omului politic de a cântări ideile sale forţă cu ideile forţă ale altora iar în baza elementelor ce rezultă
din această evaluare să se desprindă într-un mod realist ceea ce este eficient pentru interesele
naţionale, fără a renunţa la ceea ce este valoros din ideile moştenite din trecut. Realpolitikul lui
Bismark a distrus lumea din care el a ieşit şi s-a format. Cancelarul a fost liberal, şi după caz
conservator, ori de câte ori interesele Prusiei au cerut-o, el spunea că diplomaţia prusacă nu trebuie
să se bazeze pe sentimente sau legitimitate ci, pe o corectă evaluare a situaţiei. Politica sentimentală
nu recunoaşte reciprocitatea şi mai adaugă el: „politica este arta posibilului, nici chiar regele nu are
dreptul să subordoneze intereselor statului simpatiilor sau aspiraţiilor sale personale”. Napoleon al
24
III-lea a început ca un revoluţionar în timp ce Bismark a rămas pe plan personal conservator,
gândind în mod raţional reapolitikul ţării sale.

III.6. Politica externă europeană bazată pe calculul politic şi al interesului naţional.

Realpolitikul a condus la unificarea Germaniei, însă o dată ce acest fapt s-a realizat
reapolitikul s-a întors împotriva acesteia, întrucât acesta nu a reuşit să evite cursa înarmărilor şi
războiul. Cu toate că din 1870 până în 1890 s-a păstrat un oarecare echilibru în Europa, nici Bismark
nici Germania nu au reuşit să determine marile puteri să adopte un singur sistem care să ajusteze
relaţiile dintre ele ţinând seama de schimbarea continuă a împrejurărilor.
După unificare, Germania a devenit cea mai puternică ţară europeană şi cu fiecare deceniu
forţa sa economică şi militară deveneau tot mai evidente. De la Richellieu marile puteri situate la
marginea continentului Anglia, Franţa şi Rusia exercitau presiuni asupra centrului. Acum pentru
prima dată centrul Europei a devenit suficient de puternic să exercite presiuni asupra periferiei.

III. 7. Poziţia Rusiei după 1870.

În istorie nu i se poate nega Rusiei contribuţia importantă pe care a avut-o în stăvilirea atât a
lui Napoleon I cât şi a lui Hitler, însă la fel de adevărat este că ea a destabilizat periculos echilibrul
european şi nu numai, al cărui element cheie a fost şi este, chiar dacă nu pe deplin. La începutul
secolului al XIX-lea Rusia a avut o poziţie retrogradă şi de aceea în perioada 1815-1848 era
considerată „jandarmul Europei”. Însă din această perioadă Rusia începe asaltul asupra Balcanilor,
zona încorporată până în deceniul al optulea al secolului XIX Imperiului Otoman. „Întâmplător”
majoritatea creştinilor din Balcani erau slavi.
Dostoevski scria despre războiul ruso-româno-turc din 1876 următoarele: „dacă întrebi
soldatul rus de ce merge la război, el îţi va răspunde că va lupta pentru cruce, Hristos şi pentru a
elibera pe creştinii oprimaţi de turcii necredincioşi”. „Misionarismul” rusesc avea nevoie de
argumente de aceea Rusia se defineşte ca a treia Romă după Constantinopol şi Roma, precum şi
continuatoarea Bizanţului în Europa creştin ortodoxă.
Rusia din totdeauna a afişat misionarismul şi a avut, ca şi Germania, teama bolnavicioasă a
lipsei de securitate. Ea a ţinut să se întindă creându-şi în faţa altora un element de forţă. În faţa
acestei ţări puteai adopta doar două atitudini: cooperare sau confruntare, însă nici una de lungă
durată căci „partenerul rus” era extrem de nesigur.

III.8. Liga celor trei împăraţi şi războiul ruso-româno-turc din 1876-1878.

Ca o esenţă a politicii externe a lui Bismark putem menţiona documentul intitulat „dictatul
de la Kissingen” (15 iulie 1877). Acest document a catalizat întreaga politică a cancelarului de fier şi
a fost pasul determinant în realizarea Ligii celor trei împăraţi, formată din împăratul Germaniei,
Austriei şi Rusiei. Ulterior acestui eveniment tot germanii sunt promotorii unui alte alianţe în centrul
Europei, o alianţă la care ne-am alăturat şi noi românii printr-un pact secret încheiat de Regele Carol
I. E vorba de crearea Triplei Alianţe în 1882 formată din Austria, Italia şi Germania.
Liga celor trei împăraţi se dorea a fi o replică a Sfintei Alianţe, însă ea nu a durat nici măcar
un deceniu. Această replică, nereuşită de altfel, a făcut însă ca Anglia să iasă din „amorţeala” în care
căzuse mai bine de un secol. Deşi nu prea agrea tendinţele imperialiste ale Rusiei, Anglia agrea la
fel de puţin o Germanie dominantă pe continent. Astfel, prin premierul său Disraeli a căutat să se
apropie de Rusia, Austria şi Italia fapt ce a determinat în final desfacerea Ligii celor trei împăraţi.
25
 În această conjunctură internaţională în care Anglia se trezeşte şi în care Germania
urmăreşte să împace marile puteri (mai puţin Franţa) are loc la finalul anului 1876 războiul ruso-
româno-turc. La 16 aprilie la solicitarea părţii ruse se încheia la Livadia, ulterior la Bucureşti, o
convenţie militară prin care se reglementa trecerea trupelor ruseşti prin România. Cu toate că această
convenţie trebuia ratificată de parlament pentru a intra în vigoare trupele ruseşti trec Prutul şi Rusia
declară război Turciei.
Armata turcă atacă oraşele porturi de la Dunăre ale României şi realizează incursiuni armate
pe malul românesc al Dunării. În această situaţie România declară război Turciei iar la 9/21 mai
1877 în parlamentul României Mihail Kogălniceanu proclamă independenţa ţării şi solicită
ratificarea convenţiei militare cu Rusia.
Era un nou act al politicii faptului împlinit pe care România îl oferea Europei.
Cu toată fala lor ruşii erau pe cale de a pierde războiul, însă intervenţia salutară a armatei
române a întors la Plevna soarta războiului. Armata rusă şi cea română au fost puse sub comanda lui
Carol I care a repurtat o victorie strălucită. În amintirea acesteia coroana sa regală a fost făcută din
oţelul tunurilor turceşti capturate la Plevna.
Cu toată contribuţia română determinantă la acest război, ignorând convenţia de la
Bucureşti, Rusia încheie la 3 martie 1878 la San Stefano un tratat cu turcii, România nefiind invitată.
Ca şi consecinţe ale tratatului se crează Bulgaria Mare, limitându-se astfel teritorilul Imperiului
Otoman, Rusia îşi vede împlinit visul de a prelua controlul asupra strâmtorilor Bosfor şi Dardanele.
Aşa cum arătam anterior Anglia interesată în Mediterana de est adoptă o atitudine energică
împotriva acestui tratat. În acest context britanicii cer revizuirea tratatului de la San Stefano pe un
teritoriu neutru, este ales în acest scop Berlinul. În această situaţie România cere măcar să fie
ascultată.
Cu toate abilităţile diplomaţiei româneşti, România nu a fost susţinută, nici măcar de Franţa,
(ce va regreta ulterior) şi nici de Germania. Această nesusţinere politică determină posibilitatea
Rusiei de a acţiona. Astfel cele trei judeţe din sudul Basarabiei revin Rusiei, ţarul Alexandru al II-
lea făcând din aceasta o chestiune de onoare.
Congresul de la Berlin a avut ca rezultat încheierea la 13 aprilie 1878 a tratatului de la
Berlin între Anglia, Austria, Franţa, Italia, Rusia şi Turcia. Potrivit tratatului se recunoştea
României, în mod condiţionat însă, calitatea de subiect de drept internaţional, ceea ce însemna
recunoaşterea independenţei de stat. Delta Dunării şi nordul Dobrogei reveneau României ca o
compensare nelegitimă pentru cele trei judeţe din sudul Basababiei pierdute în favoarea Rusiei.
Totodată insula Şerpilor revine României. Bulgaria capătă statut de principat autonom în cadrul
Imperiului Otoman, în timp ce Imperiul ţarist îşi consolidează cuceririle în Armenia, iar Anglia
beneficiază de dreptul de a folosi insula Cipru ca baza navală.
Ca urmare a tratatului relaţiile dintre Germania şi Austria devin mai stânse, astfel încât în
1879 între cele două state se iniţiază o alianţa secretă. Anglia prin şeful diplomaţiei sale lordul
Salesbury susţine discret această convenţie deoarece nu dorea expansiunea ruşilor în Balcani şi
aprecia că ea putea fi stopată printr-un sistem activ de alianţe.

III. 9. Tripla Alianţă.

26
 După încheierea tratatului secret cu Austria spiritul neobosit al lui Bismark face ca în 1882
să aducă Italia în acest tratat punând astfel bazele Triplei Alianţe. Prin urmare în condiţiile în care
atât Austria cât şi Rusia urmăreau expansiunea în Balcani, sferele de influenţă ale acestora se cereau
regândite. Noul ţar al Rusiei Alexandru al III-lea nu avea abilitatea unui diplomat fiind intolerant şi
autoritar, nu avea încredere în Bismark şi nici nu-i înţelegea politica.
Cu toate că Rusia se dorea protectoarea slavilor din Balcani ceea ce presupunea un control şi
o dominare a acestora, noua Bulgarie se unifică sub un prinţ german (1885), aceasta fiind o lovitură
de graţie căci Rusia acuză Germania de complot împotriva panslavismului. Cu toate acestea
nedorind să piardă alianţa cu Rusia şi nedorind ca aceasta să se alieze cu Franţa, Bismark acţionează
pentru ca Germania şi Imperiul Ţarist să-şi reafirme din nou opţiunile comune în cadrul Alianţei
celor trei împăraţi.
Noile poziţii presupuneau ca în caz de război cu o terţă putere fiecare dintre cele trei naţiuni
să rămână neutre în afara cazului în care Germania ar fi atacată de Franţa sau Rusia de Austria.
Totuşi ca urmare a alianţelor secrete din cadrul Ligii celor trei împăraţi aceasta sucombează definitiv
în 1887 iar politica lui Bismark se apropie de sfârşit.
Anglia iese din neutralitate şi izolare, Bismark e înlăturat de la putere de noul împărat
german Wilhelm al II-lea, iar echilibrul european devine rigid, Europa îndreptându-se către o
catastrofă pe care nimeni nu o considera posibilă. Marile puteri se aruncă într-o strategie bipolară
care duce la edificarea a două blocuri militare anticipând parcă războiul rece ce urma să se
declanşeze peste 50 de ani.

III.10. Situaţia României şi a Europei la începutul secolului XX.

După o perioadă de acalmie la nivel general în Europa şi alte naţiuni din Balcani care
tindeau spre independentă încep să-şi manifeste aceste tendinţe. Spre finele secolului XIX şi
începutul secolului XX, România îşi manifestă în mod constant preferinţa către menţinerea unui
status-quo în zonă promovând o politică de neutralitate activă.
Momentul de cotitură relativ la situaţia din Balcani l-a reprezentat anul 1908. Profitând de
revoluţia „junilor tineri turci”, Austria încalcă flagrant tratatul de la Berlin şi ocupă Bosnia şi
Herzegovina. În acelaşi timp, Bulgaria unită cu Rumelia se proclamă regat. Pentru diplomaţia
română devine evident că nu Bucureştiul, ci Sofia întră în linia de preferinţă a Vienei. Era şi normal
pentru că Bucureştiul era capitala spirituală a peste 3 milioane de români din imperiul dualist.
Între 1908-1914 România devine un factor important de echilibru în Balcani, parteneriatul
său fiind căutat atât de Tripla Alianţă cât şi de Antanta (Franţa, Anglia şi Rusia). În 1909 au loc la
Bucureşti două vizite semnificative ale moştenitorilor imperiali austriac şi german Frantz Ferdinand
şi Frederik Wilhelm, cele două vizite având scopul de a întări alianţa secretă a României cu
Germania şi Austria.
În acelaşi timp conştientizând rolul şi poziţia României precum şi greşelile trecute, Franţa şi
Rusia încep să desfăşoare o puternică ofensivă de a atrage Bucureştiul în sfera lor de forţă. Un rol
important în acest sens l-a avut şi principesa Maria, viitoarea regină Maria a României.
Dezechilibrul din Balcani este accentuat de dorinţa de stapânire a unui teritoriu minuscul:
Macedonia. Trei state balcanice doreau împărţirea Macedoniei între ele: Bulgaria, Serbia şi Grecia.
Între timp la 13 martie 1912 se încheie o convenţie militară şi un tratat de alianţă sârbo-
bulgar, iar o lună mai târziu Bulgaria încheie un tratat asemănător şi cu Grecia. Miza celor două
înţelegeri viza neutralizarea Turciei în zonă şi, indirect atenta la integritatea teritorială a Macedoniei.
27
 Prin urmare, fără a putea fi oprit, în octombrie 1912 izbucnea războiul dintre cele trei ţări
aliate şi Turcia. Aliaţii balcanici reuşesc să se impună într-un mod surprinzător. Situaţia de pe front
este dificilă pentru armatele otomane, aliaţii ajungând să asedieze Adrianopolul şi chiar
Constantinopolul. În aceste condiţii Turcia cere semnarea unui armistiţiu în decembrie 1912 ale
cărui preliminarii se desfăşoară la Londra.
Situaţia era departe de a fi stabilă căci războiul reizbucneşte în februarie 1913. De această
dată, intrigate de succesul balcanicilor, marile puteri ies din expectativă. Austro-Ungaria e gata să
atace Serbia, iar ruşii sunt contrariaţi de perspectiva cuceririi Constantinopolului de bulgari, în
condiţiile în care Adrianopolul fusese deja cedat. Sub presiunea exercitată de marile puteri,
ostilităţile încetează pentru ca la 30 mai să se semneze preliminariile de pace de la Londra.
După primul război balcanic situaţia în zonă se prezenta astfel:
 Creta este cedată Greciei.
 Albania dominată de turci, capătă un statut special: devine un stat independent, dar cu
un statut internaţional special. Ea urma să fie condusă de un principe protestant Wilhelm von Wied
în calitate de rege.
Situaţia agitată din Albania, revoltele necontenite au destabilizat situaţia, iar prinţul de Wied
a fost obligat să fugă la nici trei luni de la urcarea sa pe tron.

III. 11. România în acest context politico-militar.

Desfăşurând astfel de forţe militare în preajma graniţei de sud a României, Parlamentul
român nu putea fi indiferent. Marile puteri europene vedeau în Bucureşti un mare factor de
stabilitate politico-economică în zona Balcanilor. România a contribuit la aplanarea războiului italo-
turc precum şi a limitării acestui război asupra imperiului Otoman dorind să păstreze status-quo-ul
instituit de Congresul de la Berlin. În calitate de ministru de externe Titu Maiorescu atrage atenţia
ministrului bulgar de la Bucureşti că în „limitele tratatului de la Berlin neutralitatea României e
naturală, dacă totuşi în Balcani se vor produce schimbări teritoriale România va avea un cuvânt de
spus”.
Cum aceste modificări par inevitabile România cere modificarea frontierei sale dobrogene
considerată ca nemaifiind de actualitate în noile condiţii şi chiar nedreaptă încă din 1878. Noile
pretenţii teritoriale ale României deranjează Austro-Ungaria care se vedea ameninţată de o posibilă
revendicare a Transilvaniei. Habsburgii intră în conflict cu diplomaţia germană care găsea legitime
pretenţiile teritoriale ale României. În acest context, Rusia speculează momentul şi comunică la
Bucureşti că rectificarea frontierei dobrogene ca o compensaţie pentru România e o condiţie a păcii.
Diplomaţia austriacă îşi dă seama că România se află la o cotitură a politicii sale externe.
III. 12. Al doilea război balcanic. Pacea de la Bucureşti.
În vara lui 1913 se încheie un acord sârbo-grec care determină precipitarea relaţiei din
Balcani. Viena merge în continuare pe cartea bulgară ignorând sugestiile Bucureştiului de a permite
Serbiei să aibă ieşire la Marea Adriatică. Datorită acestui fapt unul dintre diplomaţii austro-ungari
arăta în mod plastic: „cuarda care leagă monarhia Austro-Ungara de România este cât se poate de
întinsă. Va fi foatre greu să fie reînodată dacă se rupe”.
În acest context Bulgaria atacă Grecia şi Serbia ceea ce face ca Romania să se mobilizeze.
Datorită situaţiei de pe front România este obligată să declare război Bulgariei şi această poziţie
adoptată de guvernul român este considerată o sfidare la adresa Austro-Ungariei. Ostilităţile durează
o lună şi se încheie cu Pacea de la Bucureşti.
28
 Conferinţa de la Bucureşti s-a realizat sub preşedenţia lui Titu Maiorescu, ministru de
externe al României. Potrivit acestei convenţii din august 1913, zonele de influenţă din Balcani s-au
împărţit astfel:
 Serbia lua o parte din Macedonia.
 Grecia lua sudul Macedoniei precum şi o parte din Tracia de Vest.
 Turcia căpăta Tracia de est cu oraşul Adrianopole.
 România lua Dobrogea de Sud până la linia Turtucaia-Ecrene.
În problemetica Balcanilor după încheierea păcii de la Bucureşti, Anglia şi Franţa l-au
felicitat pe Carol I subliniind faptul că rolul României fusese determinant în a pune capăt acestui
conflict. Spre deosebire de relaţiile cu Anglia şi Franţa, şi în ciuda unui anumit sprijin german
relaţiile cu Austro-Ungaria se înrăutăţesc. În acest context, Wilhelm al II-lea dădea dispoziţie ca
toate comunicatele celui de-al doilea Reich către contele Tisza să înceapă cu cuvintele „Domnule,
gândeşte-te la români”.
După 1914 guvernul conservator este înlocuit cu un guvern liberal condus de Ionel Brătianu.
Este momentul în care liberalii iau la cunoştinţă de tratatul secret încheiat de ţara noastră cu Tripla
Alianţă în 1883, însă premierul îşi manifestă opinia că un astfel de tratat va fi foarte greu de pus în
aplicare.
Ca o recunoaştere a poziţiei României, are loc la Bucureşti vizita ţarului Nicolae al II-lea, ce
a stârnit o adevărată furtună la Berlin, Viena, Budapesta şi Sofia. Această vizită a fost urmată şi de
cea a ministrului de externe rus, Sazonov. Un eveniment inedit a marcat această vizită: o excursie în
Transilvania a ministrului rus alături de Brătianu, aspect care i-a nemulţumit profund pe austriecii.
La finalul lui 1914, România era înconjurată de puteri ostile care nu doreau altceva decât să
ocupe teritoriul român. De aceea pentru a nu pune în pericol situaţia şi aşa destul de fragilă a
României clasa politică românească preferă neutralitatea în primul război mondial până în august
1916.

CAPITOLUL IV

DIPLOMAŢIA ROMÂNEASCĂ
ÎN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
29
 IV.1. Relaţiile internaţionale ale României în perioada 1914-1918.
Aceata etapă din istoria României cuprinsă între 1914-1918 poate fi împărţită în trei etape:
a. Perioada neutralităţii 1914-1916;
b. Participarea României la război:
- România alături de Antantă.
- încheierea păcii separate cu Puterile Centrale.
- reintrarea în război alături de Antantă 1918.
c. Conferinţa de pace de la Paris.

a. Perioada neutralităţii.
a.1. Situaţia politică în Balcani înainte de 1914.
Relaţiile României cu Austro-Ungaria deveniseră din ce în ce mai reci, iar României îi era
clar că respectarea tratatului secret semnat în 1883 nu mai putea constitui decât o ficţiune politică
imposibil de urmat. Pe de altă parte prin ţarul Nicolae al II-lea Rusia dorea să reînvie visul lui Petru
cel Mare de a cucerii strâmtorile astfel ca Rusia să poată avea ieşire la Marea Mediterană. În plus,
Rusia va rămâne un aliat oscilant şi pe viitor, fiind dispusă să încalce orice consecinţe atunci când
momentul era potrivit. Nici la sud de Dunăre România nu va avea o situaţie mai fericită, căci cu
toate că războaiele balcanice se terminaseră Bulgaria nutrea la realizarea Bulgariei Mari pe seama
României, Greciei şi Serbiei. Prin urmare poziţia de neutralitate adoptată de România pe doi ani a
fost justificată de aceste împrejurări şi pe de altă parte de faptul că armata română era insuficient
dotată şi instruită.
În concluzie, la momentul declanşării primului război mondial prin declaraţia de război a
Austriei faţă de Serbia, România a fost pusă într-o situaţie dificilă, dar a ales să rămână neutră.
Poziţia ţării noastre a fost justificată de faptul că nu a fost consultată de Austria, una dintre
semnatarele Triplei Alianţe, în momentul declarării stării de război împotriva Serbiei şi, totodată,
pentru că nu Serbia fusese cea care atacase Austria, ci imperiul dualist invadase teritoriul sârb. Prin
urmare nu erau îndeplinite condiţiile de casus foederis (cazul fortuit) aşa cu prevedea tratatul secret
reînoit în 1913. România făcea paşi înceţi dar siguri spre desprinderea politică şi juridică de Puterile
Centrale.
a.2. „Bătălia” pentru România între Antantă şi Puterile centrale.
Atât Puterile Centrale cât şi Antanta erau conştiente de importanţa rolului pe care România
urma să-l joace în acest război şi de aceea au căutat s-o încânte cu darurile lor. Germania promitea
Basarabia, sudul Bucovinei (judeţul Suceava şi Rădăuţi) şi concesii pentru românii din Transilvania,
Antanta promitea Transilvania.
În condiţiile de mai sus între România şi Rusia se încheie, printr-un schimb de scrisori, la
Petersburg în septembrie 1914 o convenţie politico-militară. Cunoscând atitudinea oscilantă a Rusiei
diplomaţia română a urmărit ca prevederile convenţiei să fie consemnate şi într-un tratat semnat cu
celelalte puteri ale Antantei la care să se adauge şi unele garanţii politico militare.
La începutul războiului fiecare dintre părţile beligerante consideră că acesta va fi de scurtă
durată, de exemplu Germania avea un plan de cucerire a Franţei în 40 de zile, iar aliaţii au apreciat
că vor face faţă armatei germane fără prea mari risipe de timp şi de oameni. Totuşi lucrurile nu s-au
dovedit exacte, căci Rusia înregistrează un eşec în apărarea Poloniei, iar Franţa şi Anglia sunt
30
înfrânte pe mare la Galilopi de generalul turc Kemal Ataturk, ce va deveni primul preşedinte al
Turciei moderne.
În faţa eşecului de la Galipoli ruşii pun frontal problema strâmtorilor învinuind ceilalţi aliaţi
de eşec. Această situaţie însă a fost cunoscută de Diamandi, ministrul român la Petersburg, care o
aduce la cunoştinţa diplomaţie de la Bucureşti. Mizând pe victoria aliaţilor de la Galipoli fără a
anunţa România, cu care încheiase două acorduri secrete în 1914 şi 1915, Italia iese din sfera Triplei
Alianţe şi se alătură Antantei declarând război Austriei dar nu şi Germaniei.
În această situaţie temându-se că România îi va urma exemplul, Germania face presiuni
pentru ca România să între în război alături de ea, avertizând chiar că existenţa ca stat a României va
fi pusă sub semnul întrebării. Şi imperiul Austro-Ungar prin reprezentantul la Bucureşti Ottokar von
Czernin face presiuni pentru intrarea României în război, dar răspunsul regelui Ferdinand a fost că
„vom încerca să rămânem neutrii, dar conducătorii nu pot face întotdeauna ce vor”.
Intrarea Italiei în război a fost din punct de vedere militar un eşec.
Situaţia Antantei în vara lui 1915 din punct de vedere militar era dificilă deoarece ruşii sunt
înfrânţi în Galiţia; însă, situaţia Rusiei avantaja România. Diamandi declara: „După intrarea
României în război şi cât timp ruşii erau în vecinătatea Carpaţilor, ni s-a arătat că concursul
nostru nu mai are aceeaşi valoare. În ziua căderii Przemislului, ni s-a dat a înţelege că putem
obţine Prutul şi Cernăuţiul; după evacuarea Lembergului (Lvov), ritmul concesiunilor s-a
accelerat. Aproape în ziua recuperării Varşoviei de nemţi (5 august 1915) toate cererile noastre
erau satisfăcute”.
Pozitia interesantă şi oscilantă a Rusiei era împărtăşită şi de celelelte puteri ale Antantei.
Nici Antanta şi nici Tripla Alianţa nu-şi doreau în răsărit o Românie întregită, puternică şi cu toate
convenţiile secrete sau nesecrete dintre noi şi Antantă sau Tripla Alianţă pentru Brătianu era clar că
totul urma să se reia de la capăt la momentul păcii generale. Rusia dorea o Românie care să-şi
lărgească teritoriul pe seama Austriei şi care să nu fi avut forţa necesară să iasă din sfera de influenţă
rusă. Anglia dorea o Ungarie puternică pentru a rezista tendinţelor expansioniste ale Germaniei şi de
aceea consideră cererile românilor exagerate. Franţa deşi ne susţinea era preocupată de încorporarea
Alsaciei şi Lorenei şi părea „plictisită” de cererile ambasadorului român de la Paris.
La acel moment România nu părea că are nici un aliat sigur şi de nădejde, în schimb era
înconjurată şi la vest, şi la est şi la sud de ţări ostile. În acest sens temerile lui Brătianu că România
ar putea fi atacată şi de la sud de Dunăre, de bulgari, au devenit realitate. În septembrie 1915
Bulgaria intră în război alături de Puterile Centrale şi este gata să atace Serbia.

b. Participarea României la război.

b.1. Anul 1916, o răscruce la nivel politic şi social.
În contextul în care România se vedea ameninţată şi de la sud de Dunăre, Brătianu iniţiază
negocieri cu ruşii pentru a stabili în ce fel şi unde vor acţiona cele două armate în mod conjugat
împotriva Puterilor Centrale şi a aliaţilor acesteia. Brătianu cerea ca armata română să joace un rol
activ în Ardeal pe o singură linie iar ruşii să acţioneze în Bulgaria. Această manevră a premierului
urmărea să asigure rolul ţării noastre la conferinţa generală de pace, în sensul de a putea contribui
decisiv la luarea unor decizii privind situaţia ţării şi totodată pentru a evita ca ţara nostră să fie
datoare moral Rusiei. Brătianu mai dorea să evite ca războiul să fie purtat pe teritoriul României şi
ca noi să fim prinşi între două fronturi.

31
 În august 1916, după tratativele de a încheia o convenţie politico-militară cu Rusia, Brătianu
îşi exprima părerea către ministrul francez la Bucureşti cu privire la momentul intrării României în
război: „sunt hotărât să merg cu voi, dar la momentul meu potrivit şi cu garanţiile pe care le cere
salvarea ţării mele”.
În aceeaşi perioadă se încheie convenţia militară dintre Rusia şi România prin care s-a
prevăzut totodată garantarea solidară de către Franţa, Rusia şi Italia a integrităţii teritoriale a
României precum şi tratamentul egal cu ceilalţi parteneri la viitoarea conferinţă de pace. De
asemenea aliaţii se obligau să ofere sprijin militar şi armament României, fapt ce i-ar fi permis ţării
noastre să facă faţă eforturilor de război. S-a încheiat astfel prima etapă strategică, politică şi
militară din timpul primului război mondial a României. Prevederile arătate mai sus au fost
menţionate şi într-o altă convenţie separată pe care România a încheiat-o cu Rusia, Franţa, Anglia şi
Italia la Bucureşti la 4/17 august 1916.
b.2. Purtarea războiului de către România.
La 14/27 august 1916 România declara război Austro-Ungariei, intrarea în război s-a
petrecut totuşi într-un moment care nu ne era favorabil căci forţele armate ale Puterilor Centrale
reuşiseră până atunci să învingă pe toate fronturile trupele Antantei. Cu toate acestea contribuţia
României începând cu august 1916 şi chiar în 1917 a fost de o importanţă extraordinară pentru aliaţi.
Intrarea României în război a presupus degajarea frontului aliat de la Verdun, a uşurat victoria
italienilor la Carso şi a scăzut presiunea pe frontul rusesc. Împotriva României Germania mobilizase
18 divizii, Austria 14, Turcia şi Bulgaria 8 divizii, în total 40 de divizii în loc de 7 cât estimau aliaţii
noştri în momentul semnării convenţiei militare cu România.
Dificultăţile armatei române în campania din 1916 s-au datorat şi faptului că promisiunile
de armament pe care Antanta le făcuse ţării noastre nu au fost respectate. Situaţia dificilă de pe front
a determinat şi alte mişcări diplomatice la nivel internacional. Astfel printr-un document secret,
descoperit ulterior, se preciza că Rusia dorea să încheie pace separată încă din 1916 cu Germania.
Căderea Bucureştiului în 1916 a generat în Puterile Centale gândul încheierii unui tratat de
pace cu Antanta al cărui arbitru să fie Statele Unite ale Americii, aceste propuneri au fost însă
respinse. Acest gând „pacificator” a fost insuflat Puterilor Centrale datorită faptului că şi situaţia lor
de pe front era una dificilă. Mareşalul Ludendorff spunea că Puterile Centrale reuşiseră să înfrângă
armata română dar nu s-o nimicească: „cu toată victoria noastră asupra armatei române, noi eram
mai slabi ca înainte în ceea ce priveşte desfăşurarea generală a războiului”.
b.3. Dificiul an 1917 pentru România.
Anul 1917 reprezintă un an de cotitură atât politic cât şi militar în situaţia României. În
aprilie 1917 S.U.A. declară război numai Germaniei. Americanii au jucat o carte propie în acest
război; au ajutat Antanta politic şi militar, dar s-a dovedit că aveau propriile lor interese. Statele
Unite prin preşedintele W. Wilson considera Anglia şi Rusia nu ca aliaţi ci ca asociaţi. Guvernul
american nu dorea să-şi lege prea mult soartă de puterile Europei păstrându-şi libertatea de acţiune
pentru a-şi putea impune punctul de vedere la conferinţa de pace. Mai mult decât atât în 1918 prin
preşedintele Wilson sunt elaborate aşa numitele „14 puncte” în care se prevedea printre altele ca
Austro-Ungaria să fie menţinută ca stat, în timp ce România era necesară doar pentru a înfrânge
Puterile Centrale, fără a se specifica însă nimic despre drepturile naţionale ale acesteia.
Această atitudine a creat greutăţi României în atingerea obiectivelui ei principal:
reîntregirea. În plus situaţia de pe frontul rus şi din politică era una de dezordine totală, aşa cum

32
avea să constate generalul Brezan şi Brătianu trimişi în misiune diplomatică la Petersburg în mai
1917.
Şi diplomaţia austriacă medita la ideea încheierii unei păci separate, nu numai diplomaţia
rusă. Armata austro-ungară nu era foarte bine pregătită şi dădea evidente semnale de slăbiciune, de
aceea primul ministru de externe al imperiului dualist, Otto Czerni, făcea demersuri disperate pentru
a încheia o pace separată cu România care să conducă la salvarea imperiului. Tentativele au eşuat.
Au rămas însă în istorie planurile lui Czerni de a împărţi România. Ca argument al încheierii unei
păci separate cu Bucureştiul ministrul de externe austro-ungar ameninţa România că acesta urma să
fie împărţită între Bulgaria, Austro-Ungaria şi Rusia. Ca atare România urma să rămână un stat mic,
de mărimea statului Monaco, la gurile Dunării. Datorită curajului armatei române şi unei
diplomaţii active un astfel de plan nu a fost viabil.
Austro-Ungaria continua şi alte tratative secrete pentru a-şi menţine teritoriul. Aceste
demersuri erau susţinute şi de Papa Benedict al XV-lea care-şi făcuse un deziderat din păstrarea
integrităţii imperiului dualist, deoarece acesta reprezenta în acel moment cel mai mare stat catolic
din Europa.
Un alt moment special din punct de vedere diplomatic l-a reprezentat ceea ce s-a numit
„misiunea conţilor” şi care a însemnat realizarea unor discuţii secrete în Elveţia, la Fribourg, în
august 1917, între contele francez Armand şi contele austriac Reverta. Franţa propunea la această
întâlnire secretă :
 restabilirea Belgiei şi Poloniei.
 unirea Serbiei şi a Muntenegrului.
 restabilirea Românie în graniţele tratatului de la Bucureşti din 1913.
 demilitarizarea Germaniei.
 restituirea Alsaciei şi Lorenei de către nemţi fracezilor.
Prin urmare, misiunea conţilor urmărea să evite dezmembrarea imperiului dualist şi să
creeze o federaţie dunăreană cu o largă autonomie a statelor slave. Schimbarea prim-ministrului
francez cu J. Clemenceau, supranumit „Tigrul”, a făcut ca această misiune să eşueze deoarece
Austro-Ungaria nu era de accord cu revenirea la Franţa a provinciilor Alsacia şi Lorena.
Între timp pe câmpul de luptă, pe frontul de est, situaţia devine dezastruoasă. La 7 noiembrie
1917 (stil nou) are loc ceea ce este cunoscut în istorie ca „marea revoluţie socialistă din
octombrie”. Deşi generalii armatei ruse, printre care şi Scerbacev, considerau că Rusia trebuie să
lupte în continuare, soldaţii ruşi fugeau de pe front, mulţi dintre ei dezertând, ne mai subordonându-
se propriilor comandanţi. Schimbarea regimului politic în Rusia de la monarhia ţaristă la regimul
socialist-comunist a lui Lenin a creat o mare degringoladă în cadrul armatei, care nu mai ştia de cine
să asculte.
În decembrie 1917 generalul rus Scerbacov îi propunea lui Makenzen să înceapă discuţiile
pentru încheierea unor tratative de pace. Finalul lui 1917 şi începutul lui 1918 punea din nou trupele
române într-o situaţie delicată. Guvernul şi regele se retrăseseră la Iaşi şi aproape trei sferturi din
teritoriul României fusese ocupat de germani. Austro-Ungaria dorea să-şi mute diviziile în Ucraina
pentru a stânge din nou armata română ca într-o chingă. Sunt momentele dificile în care tezaurul
României a fost dat spre păstrare Rusiei şi în care chiar guvenul împreună cu familia regală se
gândea să se retragă în Rusia la Odessa. Din fericire, acesta nu s-a realizat.
Datorită faptului că se afla într-o poziţie delicată din punct de vedere militar şi politic
România încheie cu Puterile Centrale armistiţiul de la Focşani şi tratatul de pace de la Buftea-
33
Bucureşti din februarie-martie 1918 izbutind astfel să-şi păstreze fiinţa naţională. Cu toate că acest
tratat, un veritabil dictat, era o necesitate şi unicul lucru posibil în acel moment Alexandru
Marghiloman, prim-ministrul de la acea vreme, a fost considerat un trădător.
La momentul semnării păcii Antanta îi cere lui Brătianu să continue rezistenţa armată. Cu
această ocazie, dată fiind situaţia delicată şrin care trecea România, acesta îşi exprimă regretul că
statele Antantei preocupate de propriiile interese le este indiferent faptul că este în joc însăşi
existenţa României ca stat. Reamintind sacrificiile făcute de români Brătianu le cere aliaţilor să
examineze cu multă atenţie noua situaţie în care ne aflăm. Nici Statele Unite ale Americii nu au o
poziţie favorabilă drepturilor naţionale pe care România le revendica. Apoi ca situaţia să devină din
ce în ce mai tensionată Rada ucrainiană începe să emită pretenţii asupra teritoriului Bucovinei şi
Basarabiei pe care dorea să le încorporeze, deziderat considerat actual şi astăzi de diplomaţia de la
Kiev.
Chiar dacă la nivel diplomatic ţările Antantei au lăsat să se înţeleagă că pacea de la Buftea-
Bucureşti a fost încheiată în condiţiile în care alte alternative nu se întrevedeau, România va fi
„taxată” la Conferinţa de Pace de la Paris pentru nerespectarea convenţiei încheiate cu aliaţii în
1916.
b.4. Reintrarea în război alături de Antantă în 1918.
Un moment de răscruce în favoarea României l-a reprezentat data de 10 mai 1918 când
secretarul de stat al Statelor Unite ale Americii, Robert Lansing, îi adresa preşedintelui W. Wilson o
scrisoare în care-şi exprima opinia potrivit căreia guvernul american ar trebui să sprijine lupta
popoarelor asuprite din cadrul imperiului Austro-Ungar. Această schimbare de direcţie în politica
americană va fi salutată de România, căci toată lumea era convinsă că Austro-Ungaria nu mai putea
fiinţa ca stat. De altfel în toamna anului 1918 rând pe rând statele ce compuneau Austro-Ungaria îşi
declară independenţa şi se formează ca naţiuni de sine stătătoare cu excepţia Transilvaniei care
revine României.
Din primăvara până în toamna lui 1918, contraofensiva Antantei face ca Puterile Centrale şi
aliaţii acestora să cadă rând pe rând: Bulgaria capitulează în septembrie şi încheie armistiţiul de la
Salonic, Turcia învinsă în Siria încheie în octombrie armistiţiul de la Mudros. Finalizarea războiului
găseşte armatele României de partea Antantei. La momentul semnării ultimului armistiţiu dintre
aliaţi şi învinşi România avea asigurări de sprijin atât din partea Statelor Unite ale Americii cât şi
din partea Angliei pentru momentul păcii generale, însă realitatea va fi diferită de promisiunile
făcute.
Este de subliniat că Puterile Centrale hotărâseră, la finele lunii august 1918 să redeschidă
campania militară cu România, să o ocupe complet şi, pe cale de consecinţă, să o desfiinţeze ca stat.
Pentru aceasta se luaseră toate măsurile militare necesare. Ofensiva generalului d’Esperey în
Bulgaria şi apoi în Serbia, cu obiectivul de a atinge Budapesta (fapt nerealizat deoarece primul
ministru al Franţei, Clemenceau, îi cere să se oprească) a pus capăt definitiv acestor pretenţii.
În noile condiţii mareşalul Mackensen preia iniţiativa diplomatică şi readuce în discuţiile cu
Marghiloman posibilitatea revizuirii clauzelor tratatului de la Buftea-Bucureşti, cu condiţia ca
România să îl ratifice şi să nu revină de partea Aliaţilor în această ultimă fază a războiului. România
nu acceptă asemenea propuneri, ba din contră, la 4 noiembrie 1918 regele Ferdinand îi remite lui
Saint-Aulaire două scrisori, una pentru Poincaré şi cealaltă pentru Clemenceau, prin care le făcea
cunoscut că armata română va intra în acţiune şi va face joncţiune cu armata de la Dunărea lui
Berthelot, consolidând astfel, flancul drept al frontului comandat de către d’Esperey.
34
 La 6 noiembrie 1918 guvernul Marghiloman este destituit. Noul guvern condus de generalul
Coandă dizolvă Camerele alese în 1918 şi declară nule şi neavenite toate măsurile guvernului
precedent, inclusiv Tratatul de la Buftea-Bucureşti, mai puţin reintegrarea Basarabiei la patria-
mamă.
La 9-10 noiembrie 1918 întreaga armată română este mobilizată iar ministrul de război
generalul Eremia Grigorescu remite mareşalului Mackensen o notă ultimativă: „Spre a preveni ca
România să nu fie din nou trasnformată în câmp de bătaie este absolut necesar ca trupele germane
să părăsească teritoriul român în 24 de ore. După acest termen, trupele vor trebui să depună
armele şi să se abţină de la orice distrugeri şi violenţe pentru care guvernul german va fi făcut
răspunzător....”
La 10 noiembrie 1918 armata franceză trece Dunărea la Giurgiu, Zimnicea şi Turnu
Măgurele, iar armata germană se retrage.
Semnarea armistiţiului Aliaţilor cu reprezentanţii învinşilor în vagonul din pădurea de la
Compiègne la 11 noiembrie 1918 găseşte deci România alături de Aliaţi. Articolul 25 din acest
armistiţiu impunea renunţarea la Tratatele de pace de la Buftea-Bucureşti şi de la Brest-Litovsk şi la
tratatele complementare acestora. Este ultimul act juridic favorabil din partea Aliaţilor faţă de
România.

c. Conferinţa de pace de la Paris (Versailles).

Sfârşitul răboiului şi victoria Antantei au făcut ca oamenii să creadă că o nouă eră începe în
historia universală. Un a fost să fie aşa, căci, cu toate că vechiul model al relaţiilor internaţionale a
dispărut un a dispărut odată cu el şi moda discuţiilor secrete, a planurilor de împărţire a lumii şi a
sferelor de influenţă cu caracter general sau regional.
Majoritatea specialiştilor care s-au aplecat asupra acestui moment al istoriei relaţiilor
internaţionale sunt de acord că ceea ce a contat în primul rând au fost interesele marilor puteri.
Astfel, la începerea Conferinţei de pace de a Paris-Versailles, interesele politice şi teritoriale
ale marilor puteri se prezentau după cum urmează:
- Franţa, ţara ce a avut cea mai mare contribuţie la înfrângerea Puterilor Centrale urmărea
alipirea Alsaciei şi Lorenei, precum şi încorporarea la propriul imperiu colonial a unor părţi
importante din imperiul colonial german şi otoman şi stabilirea frontierei cu Germania pe Rin ,
ocuparea regiunii Saar ţi a Renaniei.
- Anglia, ca principal oponent al Franţei, dorea limitarea puterii acesteia şi extinderea
posesiunilor coloniale germane în detrimentul Franţei.
-Italia, dorea şi ea extinderea imperiului ei colonial, problemă care un i-a reuşit.
- Japonia, avea în vedere intărirea rolului ei în Extremul Orient.
- SUA, nutrea speranţa că îşi va institui controlul politic asupra problemelor internaţionale,
prin intermediul Ligii Naţiunilor, care ar fi trebuit să servească drept instrument în acest scop.
Finalizarea Conferinţei a determinat dezamăgiri nu doar în rândul statelor mici ci şi în
rândul marilor puteri învingătoare, ceea ce a reprezentat baza celui de-al doilea Război Mondial.
După această succintă prezentare vom înţelege mai bine de ce Marile Puteri deloc interesate
în a proteja stalele mici şi care participaseră alături de ele la purtarea războiului au avut o atitudine
la început ostilă şi apoi de indiferenţă faţă de România (dar şi faţă de alte state).
Revenid la situaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris prima problemă cu care
aceasta s-a confruntat a fost aceea a caducităţii Convenţiei încheiate la 4/17 august 1916 cu Antanta.
35
 Căutând orice prilej pentru a mai îndepărta un stat cu pretenţii la “împărţirea pradei” de
război, Marile Puteri au considerat că, deoarece România încheiase Pacea (mai exact Dictatul) de la
Buftea-Bucureşti separată cu Puterile Centrale din data de 24 aprilie/07 mai 1918, rezultă că fusese
încălcat punctul V al Convenţiei cu Antanta din 1916, şi, prin urmare, această Convenţie devenise
caducă (deoarece, considerau aliaţii, România nu-şi respectase promisiunile). În această situaţie
Marile Puteri nu au ţinut cont de situaţia extrem de dificilă de pe front în care se găsea România, de
faptul că din punct de vedere militar urma să fie înconjurată din toate părţile şi că ar fi trebuit să
lupte cu trei armate, cea germană (la nord şi est), cea austro-ungară (la vest) şi cea bulgară (la sud).
Totodată, la momentul de început al Conferinţei, acestea nu doreau să ţină cont nici de faptul că
după ce situaţia militară de pe front s-a mai îmbunătăţit, România denunţase Tratatul de la Buftea-
Bucureşti (pe care Regele Ferdinand nu-l sancţionase şi promulgase niciodată) şi că reluaseră armele
împotriva Puterilor Centrale şi alături de Antanta.
În consecinţă, baza juridică a mandatului delegaţiei române la Paris a constituit-o Convenţia
de alinţă cu Antanta din 1916, hotărârile de unire cu ţara ale Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei,
precum şi cele 14 puncte lansate de preşedintele american Wilson.
Acest moment dificil pentru ţara noastră a fost depăşit totuşi datorită abilităţii politice şi
diplomatice ale lui Ionel Brătianu, care a reuşit în cele din urmă să obţină admiterea României la
Conferinţa de la Versailles ca ţară cu interese limitate. Relativ la acest ultim aspecte este de
menţionat că din punct de vedere al organizării conferinţei o prima încălcare flagrantă a principiului
democraţiei a fost împărţirea arbitrară a statelor, în state cu interese generale (marile puteri) şi state
cu interese limitate / speciale (ţările mici). Acest fapt a avut repercursiuni şi în ceea ce priveşte
negocierea tratatelor cu ţările învinse căci, aşa cum menţionam anterior delagaţilor statelor mici nu li
s-a permis să examineze textul tratatelor de pace, textul fiind elaborat de cele patru mari puteri. De
data aceasta marile puteri au fost cele care au adoptat politica faptului împlinit vizavi de ţările mici,
însă în detrimentul acestora.
Relativ la acest aspect, secretarul de stat al SUA, de atunci, Robert Lansing, afirma, fără să
greşească că: “ţările mici, printre care şi România, nu-au fost tratate cu mai multă consideraţie
decât inamicii înşişi, la Conferinţă. O astfel de atitudine a constituit o adevărată insultă la adresa
ţărilor mici iar poziţia marilor puteri a fost un adevărat act de demenţă”.
În acest context, România a primit tratatul cu Germania doar cu o zi înainte şi aceasta în
rezumat, tratat care după cum vom vedea aducea mari prejudicii materiale ţării noastre. Tratatul
prevedea ca României urma să-i revină, drept despăgubire de război, o suma ce ar fi reprezentat doar
1% din prejudiciul material suferit de ţara noastră.
De aceea pentru a nu deveni un precedent delegaţia română a acţionat viguros pentru ca un
astfel de regim juridic să nu devină pecedent la negocierile şi pacea cu Austro-Ungaria şi Bulgaria,
unde interesele noastre aveau şi componenta împlinirii dezideratului naţional.
Un aspect pozitiv din punct de vedere al organizării conferinţei au fost comisiile pe
probleme, unde au participat experţi de valoare ale căror studii şi concluzii au fost bine argumentate
ştiinţific. Din acest punct de vedere relativ la interesele României au fost elaborate două rapoarte
unul întocmit de Charles Seimour pe problemetica Transilvaniei, Banatului, Basarabiei şi Bucovinei
ce ţinea cont de principiul naţionalităţilor, iar cel de-al doilea întocmit de Cleve Dey ce viza
problemele din Balcani şi avea în vedere şi teritoriul Banatului.
România a făcut parte din Comisia economică şi din alte şapte comisii din cele 58 existente.

36
 La plenara Conferinţei, statele mici erau reprezentate de către doi delegaţi, cu excepţia
Belgiei şi Serbiei, care au avut trei delegaţi, în timp ce marile puteri aveau fiecare câte cinci delegaţi.

IV.2. Tratatul de pace cu Austria semnat la Saint-Germain la 10 septembrie 1919.

Şi în acest caz, proiectul de tratat a fost elaborat fără consultarea statelor noi care apăruseră
pe ruinele fostului Imperiu Austro-Ungar. De aceea, un rol important în elaborarea tratatului l-a avut
aportul ştiinţific şi documentar al muncii experţilor care au acţionat pe comisii.
Lansing arăta, relativ la stabilirea prevederilor tratatului că: „interesele naţionale (în Europa
Centrală) sunt atât de mari, atât de numeroase încât se aseamănă cu un ghem de aţe încurcate.
Apucă un cap de aţă şi încearcă să tragi de el şi vei vedea că toată aşa se încurcă şi mai rău. Pare
aproape imposibil să pui ordine într-o astfel de situaţie.”
De la începutul negocierilor s-a putut observa că problema Tratatului cu Austria a constat în
protejarea de către Marile Puteri Aliate a minorităţilor naţionale aflate pe teritoriile noile state
formate. În realitate s-a dorit protejarea intereselor evreilor din aceste noi state şi amestecul în
treburile interne ale ţării din partea marilor finanţe internaţionale, interesată în protejarea
reprezentanţilor lor recrutaţi pretutindeni dintr-o anumită minoritate ori încrucişări de minorităţi.
Prin urmare, Consiliul Suprem al Conferinţei alcătuit din cei patru „Mari” a dispus crearea
unei comisii „însărcinată să determine garanţiile necesare pentru a asigura protecţia minorităţilor
încorporate în noile state, precum şi a minorităţilor din celelalte state care se vor obţine sporiri
teritoriale”.
La 1 mai 1919, Consiliul Suprem a căzut de acord să insereze în Tratatul cu Austria un
articol care „să impună României aceleaşi obligaţii faţă de minorităţi pe care le vom impune şi
cehoslovacilor şi polonezilor”. Se conferea totodată marilor puteri „dreptul de a controla tranzitul
şi comerţul exterior al României”. Aceste două aspecte urmau să fie tratate cu minuţiozitate într-un
tratat special cu România cunoscut sub numele de „Tratatul minorităţilor”, document ce urma a fi
semnat odată cu Tratatul cu Austria.
Aceste aspecte prezintă un interes actual, motiv pentru care le vom prezenta în cele ce
urmează.
În preambulul proiectului de tratat cu Austria se afirma că în „Tratatul de la Berlin din 1878
independenţa Regatului României nu a fost recunoscută decât sub rezerva unor anumite condiţii (şi
anume modificarea art. 7 din Constituţie cu privire la acordarea unor drepturi egale şi evreilor)”. De
aceea, s-a dispus să se insereze în Tratatul cu Austria că „principalele Puteri Aliate şi Asociate îşi
rezervă dreptul de a proteja interesele locuitorilor din România care diferă de majoritatea
populaţiei pin rasă, limbă şi religie”.
Pentru o mai mare înţelegere a problematicii abordate, să vedem care era situaţia în
România Mare a minorităţilor.
După Marea Unire, conform unor statistici oficiale, în România Mare convieţuiau
următoarele naţionalităţi:
- 74% români.
- 8,4 % secui şi unguri.
- 5% evrei.
- 5 % sârbi.
- 4,3 ruşi şi ucrainieni.
- 3,3% bulgari şi turci.
37
 Odată cu încheierea Tratatului de la Berlin din 1878 ce consfinţea independenţa de stat a
ţării noastre, România luăsese măsurile necesare pentru protejarea tuturor minorităţilor naţionale
care convieţuiau alături de români pe teritoriul nostru. Prin urmare, Tratatul minorităţilor nu era
altceva decât un instrument juridic de intervenţie din exterior în treburile noastre interne. Conform
acestui clauze, România ar fi trebuit să semneze o convenţie specială, potrivit căreia timp de 5 ani să
acorde liberul tranzit pentru toate mărfurile, mijloacele de transport şi supuşii Puterilor Aliate şi
Asociate, fără nici o vamă şi în condiţii cel puţin egale cu cele ale persoanelor fizice şi juridice
române şi să acorde şi acestor categorii regimul naţional.
Datorită acestei clauze delegaţia română condusă de Ionel Brătianu a căutat să întreprindă
un demers comun şi cu reprezentanţii celorlalte state interesate în sensul să nu asiste la remiterea
Tratatului către delegaţia austriacă, deoarece nu au fost consultaţi în legătură cu prevederile sale.
Reprezentanţii Greciei, Poloniei şi Cehoslovaciei au abandonat această luptă, delegaţia
română rămânând sigură în acest demers dificil.
La 27 mai 1919 Ionel Brătianu răspunzându-i lui Berthelot, sublinia că „România nu ar
putea în nici un caz admite intervenţia guvernelor străine în aplicarea legilor ei interne”, şi arăta că
ţara noastră acorda un tratament egal tuturor cetăţenilor ei indiferent de naţionalitate, după cum
rezulta din adoptarea şi aplicarea Decretului-Lege nr. 2285 din 22 mai 1919.
De aceea, guvernul român a declarat participanţilor la Conferinţa de Pace de la Versailles că
refuză să semneze un tratat cu Austria în al cărui text ar fi clauze privind minorităţile şi comerţul
exterior al ţării noastre.
În aceeaşi linie, delegaţia României a propus amendamente la tratat pentru a-l face
acceptabil ţării noastre. În acest sens, din nou Ionel Brătianu sublinia: „România este gata să
accepte toate dispoziţiile pe care toate statele făcând parte din Liga Naţiunilor le-ar admite pe
propriile lor teritorii în această materie. În alte condiţii, România nu ar putea admite în nici un caz
intervenţia unor guverne străine în aplicarea legilor sale interne”. Legat de situaţia minorităţilor
Brătianu sublinia că România nu poate să acorde minorităţilor mai multe drepturi decât pentru
cetăţenii români prin naştere, mai ales că un astfel de statut nu este acordat de ţări importante cum ar
fi SUA, Franţa sau Italia.
Cu toate argumentele şi lupta diplomatică dusă de delegaţia României, Consiliul Suprem nu
s-a lăsat convins de necesitatea revizuirii clauzelor tratatului, însă nici reprezentanţii români nu au
cedat. Ca urmare a acestui ultim fapt, şi neizbutind să schimbe cu ceva deciziile Consilului Suprem,
Brătianu, şi întreaga delegaţie, părăseşte masa tratativelor, iritând marile puteri care nu se putea
obişnui cu gândul că reprezentantul unui stat mic, cu „interese limitate” li se poate opune.
Bucureştiul primeşte 12 ultimaturi însoţite de ameninţarea că România este pasibilă şi de sancţiuni
financiare şi că ar putea fi chiar exclusă din rândul Puterilor Aliate dacă nu revine la masa
tratativelor.
La finele lunii august 1919, relaţiile României cu Consiliul Suprem devin din ce în ce mai
încordate, ca urmare a elaborării unui nou text pentru Tratatul minorităţilor, pe care ţara noastră
refuzase să-l semneze în ianuarie acelaşi an. Este de remercat că guvernele francez şi italian, sub
presiunea opinei publice din ţările lor erau net favorabile României. Contra obiecţiunilor ţării
noastre erau în vara anului 1919, SUA şi Anglia.
La nivel internaţional, reacţiile ziarelor şi al presei în general faţă de poziţia României era
una de simpatie şi de susţinere, inclusiv în Anglia şi SUA.

38
 Până la momentul semnării tratatului, însuşi regele face o serie de demersuri pe lângă
omologii săi, din Italia, Franţa şi Anglia, în speranţa reconsiderării punctului lor de vedere, şi al
modificării Tratatului cu Austria în sensul celor deja arătate.
Toate aceste demersuri rămân fără un rezultat, căci Tratatul cu Austria se va semna la 10
septembrie 1919, fără prezenţa României şi a Yugoslaviei.
În acest context, guvernul liberal îşi dă demisia la 11 septembrie 1919, noul guvern fiind
condus de către Arthur Văitoianu, care va adopta o poziţie similară. Un fapt este cert: poziţia lui
Brătianu era împărtăşită atât de Guvern, cât şi de Rege şi de Parlament, practic de întreaga opinie
publică din România. Iar încercarea marilor puteri de a face o breşă în rândul forţelor politice din
România eşuează.
Un fapt anume va ajuta însă politica de rezistenţă a României faţă de clauzele impuse ei prin
cele două tratate.
În cadrul Conferinţei, divergenţele dintre Franţa şi Anglia în problema Siriei se accentuează
în lunile octombrie-noiembrie 1919, fapt ce nemulţumeşte inclusiv Italia, care va părăsi Conferinţa
de pace. Cu alte cuvinte, exemplul României era unul „contagios şi periculos”.
După o nouă schimbare de guvern, venind acum la putere Alexandru Vaida-Voievod,
politica României în această direcţie nu se modifică, totuşi.
De aceea, la 15 noiembrie 1919 Consiliul Suprem dă un ultimatum în termeni foarte
energici, potrivit căruia România va trebui să semneze în 8 zile tratatul cu Austria şi cel al
minorităţilor, aşa cum era. România nu cedează, dar solicită un termen mai lung pentru a putea
instala noul guvern al lui Alexandru Vaida–Voievod, în realitate o tragere de timp. Acest timp a fost
favorabil României, căci spre finalul anului 1919, SUA şi Anglia îşi shimbă poziţia faţă de ţara
noastră.
În final, toate cele patru mari puteri sunt de acord, faţă de refuzul constant al României, să
modifice art. 10 şi 11 din Tratatul minorităţilor, dispoziţii care instituiau anumite privilegii speciale
pentru evrei, şi art. 59 din Tratatul cu Austria care recunoştea dreptul nostru asupra Bucovinei,
graniţa fiind cea specificată în Declaraţia de Unire cu Ţara a acestei provincii istorice realizată la 29
noiembrie 1918.
În consecinţă, la 10 decembrie 1919, generalul Coandă ca reprezentant al României
semnează atât Tratatul cu Austria cât şi Tratatul minorităţilor.
Se încheie astfel o pagină nu numai de istorie diplomatică, dar şi de demnitate care, din
păcate va fi repede uitată şi nu va mai fi repetată la intensitatea, competenţa şi exigenţele acestei
adevărate inginerii diplomatice, la baza căreia a stat ilustrul om politic, inginerul Ionel Brătianu şi
poporul român însuşi.

IV.3. Tratatul de pace cu Ungaria semnat la Trianon la 4 iunie 1920.

În noiembrie 1918 armistiţiul de la Belgrad numai ţinea de loc seama de tratatul încheiat de
România cu Antanta în 1916, relativ la frontiera de stat a Ungariei deoarece potrivit acestui
document frontiera dintre cele două state urma a fi stabilită pe Mureş lăsând în afara teritoriului
României o mare parte dintre conaţionalii noştri.
Deşi stat învins Ungaria a beneficiat de o poziţie privilegiată, chiar şi faţă de România, care
era un stat învingător. Delegaţia maghiară a acţionat sistematic, susţinută şi de marile puteri într-o
anumită măsură, ca graniţa dintre cele două state să fie cât mai în favoarea ei.

39
 Tratatul cu Ungaria a fost semnat în Palatul Marelui Trianon de la Versailles la 4 iunie 1920
de către delegaţii Franţei, Marii Britanii, Italiei, SUA, Japoniei, României, ex Yugoslaviei, ex
Cehoslovaciei şi a altor state.
Prin acest Tratat, ca şi prin cel încheiat cu Austria la Saint-Germain, în 1919, s-a consfinţit o
situaţie geopolitică nouă în Europa centrală, ca rezultat al luptei de emancipare naţională a
popoarelor ce făcuseră parte din Imperiul Austro-Ungar.
Acest Tratat a primit de-a lungul timpului mai multe calificări printre care şi aceea de
“dictat” pentru Ungaria. Faţă de acest fapt se impun anumite clarificări, mai ales că poziţia actuală a
unor lideri politici şi militari (cum ar fi generalul american Wesley Clak) este aceea de a reveni la
această calificare a Tratatului de la Trianon.
Argumente în defavoarea unei astfel de opinii (potrivit căreia Tratatul de la Trianon ar fi fost
un veritabil “dictat” pentru Ungaria istorică):
a. Un prim argument îl constituie Convenţia de alianţă din 4/17 august 1916 semnată de
primul ministru al României şi de ambasadorii la Bucureşti ai Marii Britanii, Franţei, Italiei ţi
Rusiei, prin care se recunoştea dreptul ţinuturilor locuite de românii aflaţi sub stăpânire habsburgică
de a se uni cu România. Această recunoaştere era fundamentată pe principiul naţionalităţilor.
La finalul Conferinţei de pace, frontiera ce a fost stabilită între Ungaria şi România s-a
îndepărtat sensibil de la cele stabilite potrivit Convenţiei de alianţă din 4/17 august 1916, căci dacă
aceasta ar fi fost respectată întru-totul atunci graniţa dintre cele două state ar fi trebuit să cuprindă în
favoarea României Banatul istoric, Szegedul şi o mare parte a bazinului mijlociu al Tisei.
Cum s-a ajuns la o astfel de situaţie, totuşi ?
Izolată pe front ca urmare a defecţiunii ruse din toamna lui 1917, şi a venirii la putere a
bolşevicilor, România afaltă în imposibilitatea de a lupta pe două fronturi, se vede nevoită se încheie
umilitoarea Pace de la Buftea-Bucureşti din 24 aprilie/7 mai 1918.
Cu toate că, aşa cum arătam, acest tratat a fost denunţat inclusiv de către Germania, la
momentul încheierii armistiţiului de la Compiègne, totuşi la Conferinţa de pace puterile aliate au
considerat că România nu şi-a respectat promisiunile făcute.
Totuşi, pentru guvernul român încheierea acestui tratat nu a constituit decât un moment de
respiro pentru a putea relua la momentul oportun (care s-a ivit în toamna lui 1918) ofensiva alături
de Aliaţi. Acesta a fost un tratat care nu a fost niciodată promulgat de către şeful statului român şi a
fost denunţat de Aliaţi. În plus, în toamna lui 1918 România dădea un ultimatum Germaniei pentru a
părăsi ţara, iar la momentul încheierii celor două armistiţii cu Germania şi Ungaria, România lupta
alături de Aliaţi împotriva Puterilor Centrale.
Cu toate acestea, la semnarea armistiţiului cu Ungaria, la Begrad, la 1/13 noiembrie 1918,
România nu a fost prezentă, dar, cu toate acestea, la presiunea „aliaţilor” armata română a respectat
condiţiile armistiţiului şi şi-a oprit înaintarea pe linia Mureşului.
b. În acest timp în Transilvania, la Oradea, s-a format Comitetul Naţional Român (C.N.R.),
care la 12 octombrie 1918 adoptă cunoscuta rezoluţie prin care declara că nu se recunoaşte
guvernului maghiar „calitatea de reprezentant al românilor”.
La 20 noiembrie 1918, după ruperea ultimelor tratative cu guvernul Ungariei a fost emis de
către C.N.R. Apelul „Către popoarele lumii” prin care se afirma că sub nici o condiţie românii nu
mai doresc să trăiască sub stăpânire maghiară şi că oricare ar fi decizia puterilor lumii, „românii
sunt hotărâţi mai degrabă a pieri, decât a suferi mai departe sclavia”. La această ocazie a fost

40
convocată la Alba Iulia o Adunare Naţională, prin care românii urmau să hotărască asupra viitorului
Ardealului la data de 1 decembrie 1918.
La 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a proclamat Unirea
„tuturor teritoriilor locuite de românii din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” cu România.
Această decizie de la Alba Iulia a exprimat voinţa liberă a românilor din Ardeal de a se uni cu
România (şi nu a fost impusă cu baionetele aşa cum susţine iredentismul maghiar). Din contră, la
acel moment în Alba Iulia nu erau prezente decât trupele germane care se retrăgeau, în timp ce
trupele române se aflau pe Mureş.
Datorită faptului că trupele române au fost atacate de cele ungureşti, armata română a
contraatacat la 1 mai 1919 şi preluând iniţiativa a atins Tisa, unde s-a şi oprit. În faţa acestei situaţii
care punea în cauză însăşi capitala Ungariei, într-o încercare de a câştiga timp, guvernul comunist al
lui Bela Kun a declarat oficial la 30 aprilie 1919 că „recunoaşte pretenţiile teritoriale ale
Cehoslovaciei, Yugoslaviei şi României”.
Prin urmare, este de remarcat că valoarea hotărârii Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia
este superioară celei a Convenţiei din 1916 înceiată cu Aliaţii, deoarece exprimă voinţa majorităţii
populaţiei din Transilvania şi se întemeiază pe principiul naţionalităţilor.
Deşi la Paris s-au făcut auzite idei care pledau pentru menţinerea statutului Austro-Ungar,
Puterile Aliate au fost puse în faţa faptului împlinit şi nu au avut altă posibilitate decât să ia act de
exprimarea voinţei românilor din Transilvania, în baza dreptului la autodeterminare al popoarelor.
c. La Conferinţa de pace de la Paris rămâsese de stabilit graniţa dintre cele două state, dar
încă de la început a fost clar că Franţa, Marea Britanie şi Italia nu mai erau dispuse să accepte ca
frontieră linia de demarcaţie convenită prin Convenţia de alianţă din 1916, pe care de altfel, o
garantaseră prin semnarea acelui document. În aces context, linia de demarcaţie dintre Ungaria şi
România a fost stabilită de către Comisia teritorială, din care delegaţii români nu au făcut parte. La
11 iunie 1919 Comisia a comunicat delegaţiilor Cehoslovaciei, Yugoslaviei şi României frontiera
stabilită cu Ungaria. În cazul României, această frontieră lăsa în afara statului român localităţi în
care majoritatea populaţiei era românească, adică aproape 200.000 de români, la acel moment. De
asemenea, Ungariei i-a fost lăsat sectorul de la vărsarea răului Mureş în Tisa.
Prin urmare, Tratatul de la Trianon nu poate fi considerat un dictat aşa cum susţine
iredentismul maghiar, câtă vreme Ungaria a fost mai degrabă protejată decât defavorizată de acest
tratat şi de aliaţi.
*
Ceea ce a surpins a fost modul cum unele state învingătoare, printre care şi România au fost
tratate la Conferinţa de pace. Consiliul Conferinţei a refuzat orice încercare a premierului român I.C.
Brătianu de a discuta nu doar traseul frontierei ci şi modul cum a fost stabilită. Aşadar, nefiind
consulată şi fără a ni se da posibilitatea de a ne expune chiar şi ulterior puntul de vedere, România a
fost pusă în faţa faptului împlinit, acordându-i-se un statut care nu avea nimic comun cu acela al
unui stat ce făcea parte din tabără învingătorilor.
În ciuda disconfortului creat la Bucureşti de configuraţia frontierei româno-ungare, astfel
cum a fost stabilită de Conferinţă, nu a existat de la aceea dată şi până în prezent, în intenţia
guvernelor române care s-au succedat, ca şi în rândurile opiniei publice româneşti, dorinţa de a
anexa teritorii aflate dincolo de frontiera sa.

41
 La o analiză obiectivă, Tratatul de la Trianon rămâne un document de referinţă de natură a
asigura stabilitatea în zonă. Prevederile acestui tratat cu privire la graniţa dintre Ungaria şi România
au fost reconfirmate prin Tratatul de pace de la Paris din 1947.
Tratatul de la Trianon este şi rămâne un document de referinţă chiar dacă nu a corespuns în
întregime aspiraţiilor României din aceea vreme.
El se prezintă în faţa contemporanilor ca un adevărat arbitraj înfăptuit de Conferinţa de la
Paris, care a decis o delimitare oarecum echitabilă a frontierelor de stat între cele două ţări.

IV. 4. Tratatul de la Paris relativ la alipirea Basarabiei la România, semnat la Paris la

28 octombrie 1920.
Având ca fundal juridic spiritul şi litera Pactului Societăţii Naţiunilor, Tratatul semnat la
Paris, la 28 octombrie 1920 recunoştea plebiscitul de la Chişinău din 27 martie 1918. Acest tratat nu
a fost ratificat de către Japonia ca urmare a presiunilor fostei URSS, deşi a fost semnat de principale
puteri aliate, prezente la Conferinţă.
Documentul a fost principalul obiect de dispută în relaţiile diplomatice române-sovietice în
întreaga perioadă interbelică. Pactul Ribbentrop-Molotov, un pact bilateral încheiat între Guvernul
societiv şi cel nazist a constituit o rană deschisă în relaţiile dintre România şi fostele ţări sovietice, în
special Ucraina şi Federaţia Rusă, care au refuzat să condamne acest pact şi să coopereze la
lichidarea efectelor acestuia asupra Basarabiei şi nordului Bucovinei.
Problema a fost, din păcate, definitiv închisă când în anul 1997, guvernul român de atunci a
semnat la Neptun tratatele politice de bază dintre România, pe de o parte, şi Ucraina şi Republica
Moldova pe de altă parte. S-a acceptat deja de către România consecinţele Pactului Ribbentrop-
Molotov cu privire la sudul Basarabiei şi nordul Bucovinei. Eventuala semnare şi ratificare a unui
tratat politic de bază şi cu Chişinăul va adăuga segmentul care lipseşte fostei frontiere româno-
sovietice stabilită unilateral de către fosta URSS în anul 1940.

42
 CAPITOLUL V

DIPLOMAŢIA ROMÂNEASCĂ
ÎNAINTE ŞI ÎN TIMPUL
CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

V.1. Reunificări de forţe în centrul şi estul continentului. Crearea Micii Înţelegeri şi a

Înţelegerii Balcanice. Succese politice româneşti.
În deceniul al III-lea şi al IV-lea România este iniţiatoarea a două înţelegeri regionale: Mica
Antantă sau Mica Înţelegere (1926), alcătuită din România, fosta Yugoslavie şi fosta Cehoslovacie
şi Înţelegerea Balcanică (1934), compusă din România, fosta Yugoslavie, Grecia şi Turcia.

a. Mica Înţelegere.
Ceea ce a unit cele trei ţări încă din 1921 şi le-a determinat să construiască o “mică
înţelegere” a fost voinţa lor comună de a se respecta şi de a respecta Tratatul cu Ungaria, de la
Trianon. Născute în urma primului război mondial, cele trei state aveau multe ţeluri şi obiective
comune între care şi promovarea unei politici externe în consonanţă cu principiile Ligii Naţiunilor.
Înţelegerea lor politică a fost însă precedată şi de două înţelegeri militare: prima încheiată între
România şi fosta Cehoslovacie la 23 aprilie 1921, iar cea de-a doua încheiată între România şi
Regatul sârbo-croato-sloven la 7 iunie acelaşi an. Aceste convenţii militare aveau un rol defensiv.
Mica Înţelegere apare astfel ca o organizaţie defensivă şi antirevizionistă, faţă de tendinţele
Ungariei de a modifica Tratatul încheiat cu ea la Conferinaţ de pace de la Paris.
Dorinţa României era de a crea un parteneriat în zona balcanică, dar nu numai, între state de
acelaşi calibru ca putere economică, teritorială şi socială, pentru a-şi mări astfel posibilităţile de
rezistentă în faţa unor forţe ostile lor.
În acest sens, având şi acordul partenerilor de coaliţie, România încearcă în anii 1920-1921
să atragă şi Polonia în această înţelegere. Ca urmare a două convorbiri purtate la Bucureşti între
diplomaţia românească, pe de o parte şi generalul Rozwadowski şi prinţul Sapieha, din partea
poloneză, pe de altă parte, între cele două state se încheie două convenţii: Convenţia de alinaţă
defensivă şi o convenţie militară.
Orientate, în principal, pe asistenţa mutuală în cazul unui atac din est, cele două convenţii
vizau şi menţinerea statu quo-ului teritorial stabilit prin tratatele de la Trianon şi Neuilly. Cele două
convenţii şi-au încetat valabilitatea la 26 martie 1926 ca urmare a încheirii unui alt tratat de garanţie
între cele două ţări.
Mica Înţelegere progresează de la acordul politic la un acord economic. Astfel în 1927, la
Conferinţa de la Ioachimov, cele trei state membre pun şi bazele cooperării lor pe plan economic, iar
la reuniunea de la Strbske Pleso din 1930, din fosta Cehoslovacie, îşi crează şi un statut.
Situaţia evoluează favorabil, iar la 16 februarie 1933 este semnat la Geneva, Pactul de
organizare al Micii Înţelegeri, pact în care se subliniază că scopul organizaţiei nu îl reprezintă doar
menţinerea păcii, cât şi crearea unui spaţiu de cooperare economică, care să dea stabilitate în zonă.

43
 Nicolae Titulescu devinea pactul ca un “instrument de conservare a fiinţei naţionale a
membrilor săi”.
Cu toate că presa britanică şi americană vedea cu ochi buni organizarea acestei înţelegeri, nu
aceeaşi “privire galeşă” aveau pentru acest pact Budapesta, Roma sau Berlinul.
Pe de altă parte, România urmăreşte să încheie o convenţie militară cu Turcia, precum şi un
Tratat de amiciţie, neagresiune, arbitraj şi conciliaţiune, realizat în octombrie 1933, fapt ce va
apropia țara noastră de acestă țară și va crea o breșă pozitivă în alăturarea Turciei la Înțelegerea
Balcanică.

b. Înţelegerea Balcanică.
Înţelegerea balcanică se creează pornind de la Mica Înţelegere, mai exact de o întrunire din
cadrul acesteia. Astfel, la 22 ianuarie 1934, în cadrul întâlnirii de la Zagreb a Micii Înţelegeri, partea
română şi yugoslavă expun partenerului cehoslovac politica balcanică ce viza crearea unei înţelegeri
similare dar pentru zona balcanică, cu rolul de a menţine statu quo-ul din această parte, destul de
tulbure, a Europei. Reprezentantul cehoslovac şi-a dat acordul pentru crearea acestei noi înţelegeri,
dată fiind ameninţarea crescândă manifestată de Germania hitleristă şi de Italia fascistă. Astfel, s-a
creat Înțelegerea Balcanică, compusă dn următoarele state: România, Grecia, Turcia, şi fosta
Yugoslavie. România face demersuri și pe lângă Bulgaria să se alăture acesteia din urmă, însă
aceasta refuză, ca urmare a intervenției guvernelor din Italia şi Germania, care nu doreau realizarea
unei alte înţelegeri, ce urma să conducă la întărirea poziţiei statelor din Balcani; în acest sens, cele
două guverne intervin la Sofia, pentru ca ţara de la sud de Dunăre să nu se alăture acestei înţelegeri.
În acest context politic, este semnat la Atena la 09 februarie 1934 Pactul Înţelegerii
Balcanice.
Din punct de vedere al dreptului internaţional această înţelegere, spre deosebire de prima a
avut ca bază juridică nu doar principiile promovate de Liga Naţiunilor, ci şi Tratatul multilateral de
renunţare la război (Pactul Briand-Kellog). Ca şi primul pact, acesta a reprezentat un acord de
securizare a zonei balcanice în baza principiilor dreptului internaţional şi a avut drept scop
menţinerea statu quo-ului teritorial, prin garantarea reciprocă a frontierelor. În plus, acordul
prevedea că semnatarii săi nu puteau întreprinde vreo acţiune politică faţă de alte ţări balcanice
nesemnatare fără un aviz prealabil din partea tuturor. Această prevedere viza în realitate Bulgaria.
Ţările din Înţelegerea Balcanică şi din Mica Înţelegere nu au avut nici un moment vreo notă
de ostilitate faţă de fosta URSS. Din contră, ele au adresat acestui stat invitaţia de a adera la pactul
Ligii Naţiunilor.
În iunie 1934, având acordul statelor din Mica Înţelegere, Nicolae Titulescu începe tratative
cu Litvinov, ministrul de externe rus, în vederea reluării relaţiilor diplomatice dintre noi şi fosta
URSS. Acordul statelor din Mica Înţelegere era necesar, deoarece se preconiza completarea pactului
de creare a acesteia cu un Pact de asistenţă mutuală româno-sovietic. Finalizarea ideii nu s-a produs
datorită intervenţiei Angliei, precum şi a schimbării intervenite în politica externă a Franţei.
În acest context România încearcă pe cont propriu să încheie un astfel de pact, dar şi acest
demers eşuează datorită lipsei acordului dintre cele două state cu privire la menţionarea Basarabiei
în textul acordului.
Totuşi, un eveniment neprevăzut modifică echilibru de forţe în Europa centrală. Tendinţele
revizioniste câştigaseră. La 20 ianuarie 1934, fără a anunţa Franţa, Polonia încheie un Pact de
asistenţă mutuală cu Germania. Acest pact a avut rolul de a apropia Polonia de Ungaria, ambele cu
44
vederi revizioniste, deoarece Ungaria dorea în continuare Transilvania, în timp ce Polonia o parte
din fosta Cehoslovacie.
Însăşi Turcia avea unele planuri strategico-politice în zonă. Ea preconiza un Pact al Mării
Negre de care era interesată şi România, ca ţară riverană. Totodată, Franţa concepea un pact al Mării
Mediterane. Acesta din urmă, care s-a numit şi pactul Mussolini-Laval, s-a încheiat la 07 ianuarie
1935, dar numai între Franţa şi Italia, fiind excluse astfel Germania şi Turcia.
În plus, pactul nu preciza nici o referire la participarea Italiei la asistenţa mutuală dintre
aceasta şi ţările Înţelegerii Balcanice.
Pe lângă toate acestea, Grecia este lovită din interior, de mişcări ale populaţiei pentru
restaurarea monarhiei, ceea ce a dat posibilitatea Bulgariei de a ameninţa cu atacarea Traciei
greceşti.
Constantă promisiunilor făcute în Înţelegerea Balcanică, România acţionează cu
promtitudine avertizând guvernul bulgar, că în cazul atacării Greciei, forţele armate române vor
riposta.
În concluzie, până la începerea celui de-al doilea război mondial, cele două înţelegeri au
funcţionat, chiar dacă nu au fost sprijinite de Europa occidentală, fie ea progresistă sau revizionistă.

V. 2. Situaţia politică şi militară în Europa în ajunul celui de-al doilea război mondial
şi la începutul războiului.
După moartea lui Ionel Brătianu, în toamna anului 1927 şi a Regelui Ferdinand în vara
aceluiaşi an, diplomaţia românească îl are ca protagonist principal, ala cum am văzut de altfel, până
în 1936, pe diplomatul şi juristul Nicolae Titulescu, în timp ce la conducerea statutului, fostului
monarh îi urmează Regele Carol al II-lea, fiul său cel mare.
Însă realităţile politice şi militare ale decenului al IV-lea al secolului trecut nu mai erau
deloc unele încântătoare, şi cu toate că se crease Liga Naţiunilor al cărei principal scop, cel puţin
declarat, era realizarea unui climat de pace şi colaborare între state, situaţia în fapt era departe de a fi
una liniştită.
Multe din ţările învinse în primul război mondial au plecat frustate de la masa tratativelor,
şi, ulterior, cu îngăduinţa Marilor Puteri au început un program de înarmare şi de propagandă contra
unor prevederi din Tratatele pe care le încheiaseră în 1919-1920. (vezi, Germania şi Ungaria).
Astfel, Germania avea o serie de planuri de înarmare şi de ocupare a zonelor din jur, şi de
creare pentru sine a unui „spaţiu vital” economic, fapt ce va genera o influenţă nefastă asupra
echilibrului european.
a. Potrivit planurilor strategice germane, remilitarizarea zonei renane însemna o etapă
importantă în pregătirea celui de-al doilea război mondial, căci o astfel de acţiune presupunea
construirea unui şir de fortificaţii de-a lungul frontierei franceze şi belgiene, pentru a preîntâmpina şi
incomoda, până la anulare, ajutorul pe care Franţa l-ar fi putut da aliaţilor săi.
Cu toate acestea guvernul francez, deşi informat despre pregătirile făcute la Berlin, ca şi în
zonă, în vederea remilitarizării, nu a luat nici un fel de măsuri concrete.
Anglia, în schimb, a pregătit toate argumentele necesare pentru a convinge Franţa să rămână
pasivă. În acest context ambasadorul Angliei la Paris a fost instruit să reamintească celor în drept în
Franţa că zona fusese creată în primul rând pentru apărarea securităţii Franţei şi Belgiei.
Datorită, atitudinii de ocrotire a intereselor germane de către Anglia precum şi a pasivităţii
Franţei, la 7 martie 1940 Germania reocupă zona renană.
45
 Faţă de situaţia nou creată, poziţia Franţei, ţară direct vizată de Germania şi interesată în
această chestiune, este lamentabilă. Guvernul francez îşi explică inactivitatea prin lipsa de hotărâre a
Angliei în a-i acorda ajutorul necesar şi prin lipsa ei de pregătire militară şi politică.
Poziţia Angliei în situaţia dată a fost mai degrabă una de încurajare, căci ea s-a opus oricărei
propuneri de aplicare a unor sancţiuni economice Germaniei, deoarece dezvoltând relaţii comerciale
cu această ţară, intrarea în criză a Germaniei ar fi determinat probleme similare şi Angliei.
În ceea ce priveşte Germania, planurile sale de remilitarizare a zonei renane aveau drept
scop extinderea influenţei în regiunea centrală şi de sud-est a Europei. Cât timp avea în faţă o zonă
demilitarizată, în speţă Renania, Franţa ar fi putut recurge la presiuni asupra Germaniei, însă odată
cu remilitarizarea şi ocuparea acestei zone nu-şi mai putea asuma riscul unor asemenea iniţiative.
b. Totodată, în planurile sale Hitler, respectiv cel de-al treilea Reicht, nu omitea şi
destrămarea Micii Înţelegeri precum şi a Înţelegerii Balcanice, căci avea nevoie, cel puţin de
neutralitatea acestei zone precum şi de resursele pe care ea le oferea (esenţiale pentru al treilea
Reich odată cu începerea războiului). Acţiunea pe care Germania a exercitat-o pentru destrămarea
celor două alianţe sud-est europene a fost atât una directă, prin atragerea de partea ei a Ungariei şi
Yugoslaviei, cât şi indirectă, prin expansiunea doctrinei fasciste în ţările din zona carpato-balcanică.
La aceasta a mai contribuit şi lipsa de fermitate şi sprijinul real din partea Angliei şi Franţei
faţă de ţările din Mica Înţelegere.
În consecinţă, faţă de situaţia nou creată după 7 martie 1940, cercurile conducătoare din
România vor căuta să evite pe cât posibil un conflict cu Germania, atâta timp cât Franţa şi Anglia nu
se arătau dispuse să garanteze cu forţa armelor statu quo-ul ei teritorial şi politic.
Întărirea puterii Germaniei în zona răsăriteană a Europei a fost favorizată şi de consecinţele
crizei care bântuia comerţul mondial, ceea ce a dus la micşorarea exportului ţărilor mici şi mijlocii
spre pieţele ţărilor occidentale. Necesităţile dictate de asigurarea unei stabilităţi interne şi a monedei,
a plăţilor pentru datoriile externe, au împins ţările baltice şi dunărene spre comerţul cu Germania.
Mare consumatoare şi importatoare de produse cerealiere, petroliere şi alimentare, Germania era
gata să cumpere excedentele de producţie a acestor ţări şi să plătească preţuri mai mari, chiar, decât
cele de pe piaţa internaţională.
În acest cadru, România prezenta pentru Germania un interes din ce în ce mai mare.
Speranţa nutrită la Berlin însă, că, odată cu înlocuirea lui Nicolae Titulescu se va schimba şi optica
în politica externă a ţării noastre a rămas doar o speranţă. Chiar şi după demiterea lui Nicolae
Titulescu, România a continuat să rămână un factor activ al luptei pentru apărarea securităţii
colective din zonă, a statu-quo-lui teritorial. Ea era hotărâtă să nu părăsească nici una din alianţele
sale şi să rămână credincioasă obligaţiilor care decurgeau din Pactul Societăţii Naţiunilor.
În schimb, în relaţiile cu statele fasciste, pentru a nu crea motive sau pretexte de ripostă,
cercurile conducătoare din România au promovat o politică de prudenţă, cu toate că o astfel de
poziţie devenea din ce în ce mai precară. Transformarea Germaniei într-o putere militară, constant
interesată în expansiune spre centrul şi sud-estul continentului, politica de „neamestec” a Angliei,
politica oscilantă şi neputincioasă a Franţei, poziţia periculoasă a Italiei faţă de Europa centrală au
modificat radical situaţia, şi au dezmembrat Mica Înţelegere.
Un prim pas în acest sens, s-a produs când, Yugoslavia încheie în ianuarie 1937, fără a ţine
cont de opinia celorlalte state din Mica Înţelegere, pe care de altfel nici nu le consultă, un Tratat cu
Bulgaria, iar apoi în martie acelaşi an cu Italia.
Cele două acţiuni unilaterale ale Yugoslaviei au avut două consecinţe importante:
46
  pe de o parte au dus la destrămarea încet dar sigur a Micii Înţelegeri,
 iar, pe de altă parte, a dus la slăbirea situaţiei Cehoslovaciei şi la izolarea ei, care era
printre principale ţări ameninţate cu ocuparea de către Germania nazistă.
Din punct de vedere al situaţiei ţărilor din centrul şi sud-estul Europei aceasta se înrăutăţea
continuu. Evoluţia nefavorabilă din politica Yugoslaviei, eşecul tratativelor dintre Mica Înţelegere şi
Ungaria (datorită tendinţelor revizioniste ale acesteia pe seama unor state din Mica Înţelegere,
precum şi datoritpă protectoratului indirect al Germaniei), accentuarea caracterului defetist al
politicii externe a Poloniei, creşterea presiunii ţărilor revizioniste împotriva României şi
Cehoslovaciei au subminat securitatea ţărilor din această zonă în faţa agresiunii fasciste.
Totodată, întărirea organizaţiilor fasciste din interior, sporirea înrîuririi lor asupra politicii
externe au dus şi acestea la slăbirea şi diminuarea posibilităţilor de rezistenţă a acestor ţări.
Între timp, Germania a reuşit să-ţi menţină nestingherit nivelul înarmărilor şi a profitat din
plin de pe urma divergenţelor şi disensiunilor existente între ţările care ar fi trebuit să i se opună.
Germania s-a folosit de asemenea, pentru a grăbi declanşarea războiului, de contradicţiile dintre
puterile occidentale, de contradicţiile dintre acestea şi Italia, precum şi de situaţia complexă creată în
Europa Centrală.
c. În planurile de extindere a influenţei sale, Germania avea nevoie de un „spaţiu vital” în
care intrau majoritatea statelor din centrul şi estul Europei.
Cu toate că aceste planuri erau preconizate pentru anii 1943-1944, ele au putut fi puse în
aplicare începând chiar cu anul 1938. Anexarea Austriei şi distrugerea Cehoslovaciei au fost
prezentate ca părţi componente ale unui plan mai cuprinzător, pentru realizarea căruia Hitler a arătat
că se poate conta „pe evidenta imobilitate a Franţei” şi pe „bunăvoinţa Angliei”. Astfel, în locul
unei politici ferme, noul guvern englez, condus de Nevill Chamberlain, instalat la Londra în 1937
era dispus la noi concesii.
Din păcate, diplomaţia românească a rămas mai departe cuprinsă într-o letargie dăunoasă în
speranţa ajutorului pe care Franţa şi Anglia ni l-ar fi putut da.
În primăvara anului 1937, mareşalul Göring, primul-ministru al Germaniei, în cadrul unei
întrevederi cu ministrul român la Berlin, devenit ulterior ministru de externe al ţării noastre, Nicolae
Petrescu-Comnen, cerea României să nu se angajeze într-o alianţă contra Germaniei, arătând
totodată că chiar şi o politică de neutralitate din partea noastră faţă de Germania ar fi fost de dorit, în
schimbul asigurării sprijinului său politic şi militar, la nevoie, pentru păstrarea unităţii noastre
teritoriale.
Propunerea germană a fost ignorată şi a rămas fără răspuns de la liderii români, care în ciuda
realităţii au continuat, aşa cum spuneam, o politică patetică faţă de Franţa şi Anglia, patetism
alimentat de interesele comune ale marii finanţe şi magnaţilor industriei din ţara noastră cu cercurile
similare din Anglia şi Franţa.
De aceea, anexarea Austriei la 13 martie 1938 a produs la Bucureşti o adevărată stupoare, la
care se adăuga un sentiment de vie îngrijorare.
Patetismul Bucureştiului faţă de Anglia şi Franţa a continuat şi după acest eveniment, deşi
neoficial, cercurile engleze erau evident iritate de posibilitatea angajării într-un fel sau altul a
României în Balcani.
Anexarea Austriei a asigurat Germaniei bogăţii naturale şi industriale a căror valoare
depăşea ceea ce i-ar fi putut procura reocuparea fostului ei imperiu colonial. În plus, acest act de
forţă, a asigurat Germaniei o frontieră comună cu Italia, Ungaria şi Yugoslavia. Tot ca urmare a
47
acestui fapt, Germania a devenit controlorul căilor de comunicaţie care porneau din Cehoslovacia
spre est. Astfel, frontierele germane încercuiau aproape complet Cehoslovacia.
După anexarea Austriei, obiectivele celui de-al treilea Reich erau crearea unui mare spaţiu
economic, în care Yugoslavia, Bulgaria şi România să producă cele necesare maşinii de război
germane şi în acest scop, Germania îşi dorea ca acest spaţiu economic, strategic pentru ea, să rămână
în afara unui eventual război.
d. Chiar şi după anexarea Austriei, România rămâne încă legată de Franţa şi Anglia. Aşa
cum arătam, nu răspunde în nici un fel propunerii făcute de mareşalul german Göring şi arăta puţină
simpatie Germaniei.
Totuşi, nu rămâne pasivă. Însă încercările noastre diplomatice nu au rezultatul scontat.
Diplomaţia românească a încercat la aceea vreme realizarea unei înţelegeri între
Cehoslovacia şi Polonia, dar s-a lovit de împotrivirea unor cercuri poloneze care sperau să câştige
din punct de vedere teritorial de pe urma dezmembrării Cehoslovaciei.
România rămânea fidelă Micii Înţelegeri, şi propunea Yugoslaviei să facă demersuri comune
pe lângă Marile Puteri pentru a atrage atenţia asupra consecinţelor care ar decurge din atacarea
Cehoslovaciei şi de către Ungaria. De data aceasta, guvernul yugoslav a răspuns afirmativ, acesta
din urmă punând bază pe alianţa cu România în eventualitatea intervenţiei împotriva Ungariei, în
cazul când aceasta ar ataca Cehoslovacia.
Un alt stat interesat de situaţia Cehoslovaciei era URSS, motiv pentru care în vara anului
1938 spaţiul aerian românesc este survolat de către avioane ruseşti ce se îndreptau spre aceasta.
Mai mult decât atât în martie 1938, ministrul sovietic la Praga, Alexandrovski, face o vizită
la Bucureşti în care discută posibilitatea trecerii trupelor sovietice pe teritoriul României în ajutorul
Cehoslovaciei. Guvernul român s-a arătat disponibil faţă de o astfel de acţiune, dar un răspuns ferm
nu a putut da, căci ar fi avut nevoie de acordul Poloniei. Lipsa acestui acord ar fi însemnat aruncarea
ţării în război.
Într-o încercare de lămurire a situaţiei din Balcani şi din centrul Europei are loc la München
la 29 septembrie 1938 o întrunire, „colegiu”, al celor patru mari puteri europene, Germania –
reprezentată prin Hitler, Franţa – reprezentată prin Daladier, Anglia – reprezentată prin Chamberlain
şi Italia – reprezentată de Mussolini. La această Conferinţă s-a decis nu numai soarta Cehoslovaciei,
ci s-a deschis, oficial drumul destrămării statu quo-ului în Balcani şi ţările dunărene.
Direct interesate, România şi Cehoslovacia vor face demersuri pe lângă puterile semnatare
ale acordului de la München pentru acordarea de garanţii frontierelor Cehoslovaciei. La Londra, ele
au fost respinse, pentru că se făceau pregătiri în vederea lărgirii colaborării industriale şi de sporire a
resurselor de devize ale Germaniei; iar la Paris au avut aceeaşi soartă.
În fine, ceea ce era inevitabil, în condiţiile date, se produce. La 15 martie 1939 trupele
germane ocupă Praga, realizând un alt punct din planul lui Hitler, şi anume de a distruge
Cehoslovacia în viitorul cel mai apropiat.
e. În 1939 venise şi ceasul Poloniei. Deşi îşi făcuse planuri pentru a ciuguli frimituri
teritoriale din dezmembrarea Cehoslovaciei, Polonia îi împărteşte soarta. Nici nu se desmeticise bine
lumea europeană după acţiunea oficială de dezmembrare a Cehoslovaciei, că guvernul francez şi
englez sunt încunoştiinţate că von Ribbentrop a cerut guvernului polonez să înceapă tratative cu
Germania.
Aceste tratative însemnau practic o adevărată stirbire a suveranităţii şi independenţei
Poloniei, căci Germania dorea să impună Poloniei modificarea statutului oraşului liber Danzing,
48
stabilirea, în favoarea Reich-ului a unei căi ferate şi a unei autostrăzi cu caracter extrateritorial,
rectificarea frontierei în regiunea Oderberg, precum şi precizarea atitudinii faţă de axa Roma-Tokio-
Berlin.
Acest moment este „preludiul” nefericit al începerii celui de-al doilea Război Mondial, căci
la 1 septembrie 1939 Germania atacă Polonia.
Anterior acestei date, o minimă contraofensivă faţă de atitudinea Germaniei s-a încercat să
se realizeze din partea statelor occidentale, care au iniţiat pe durata a aproximativ 5 luni (aprilie-
august 1939), discuţii pentru realizarea unei înţelegeri politice durabile, ce ar fi trebuit dublată şi de
o convenţie militară de ajutor reciproc. La negocieri au participat Franţa, Anglia şi URSS, însă
interesul care l-au arătat fiecare dintre aceste ţări faţă de negocieri a fost minim, ceea ce a condus
fireşte la eşecul lor.
Un rezultat a fost sigur, din păcate: negăsind un partener viabil de discuţii în occident,
URSS-ul a renunţat la această carte şi a jucat pe cea progermană, care oricum îi va da mai multe
satisfacţii în viitor. Astfel, la 23 august 1939 apropierea dintre Germania şi URSS se produce, prin
semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov.

V.2. Pactul Ribbentrop-Molotov şi urmările sale.

Încheierea acestui document la 23 august 1939, care după cum se va afla mai târziu conţinea
şi o anexă secretă de împărţire a teritoriilor, a căzut ca un trăznet asupra lumii politice şi diplomatice
din Europa şi nu numai. Evenimentul a luat pe nepregătite şi România pentru care devenea din ce în
ce mai clar că eforturile adoptării Declaraţiei celor patru patru puteri şi eventuala încheiere a
Pactului sud-est european urmăreau, în final, formarea unui bloc de natură să atragă după sine
schimbarea gândirii tactice a lui Hitler care, din motive economice, nu dorea atragerea ţărilor din
sud-estul Europei într-un conflict european sau chiar mondial.
Potrivit strategilor de la Londra şi Paris ţările sud-est europene trebuiau să se opună
Berlinului, să refuze statutul de „protectorate economice” şi astfel stârnind furia lui Hitler, armatele
germane sau o parte importantă a acestora să fie angajate în această zonă europeană pentru a uşura
situaţia Vestului european în eventualitatea unei agresiuni a Germaniei.
De altfel, Hitler avertizase guvernul român că dacă acceptă garanţiile URSS, Germania se va
vedea obligată să ia măsuri drastice faţă de noi.
La rândul ei, România nu putea accepta, fie chiar şi teoretic, garanţii ruseşti atâta timp cât pe
hărţile militare sovietice Basarabia apărea cu inscripţia „Sub ocupaţia militară a României”.
Iată de ce, vestea încheierii pactului Ribbentrop-Molotov a produs stupoare la Bucureşti.
Două zile mai târziu, la 25 august 1939, Bucureştiul a făcut cunoscut, oficial Varşoviei că,
într-un eventual conflict polono-german, România va rămâne neutră.
La 26 august 1939, Grigore Gafencu îi comunica ministrului Germaniei la Bucureşti că
„România era hotărâtă să rămână neutră în orice conflict, care ar avea loc între Germania şi
Polonia, chiar dacă Franţa şi Anglia ar interveni în război”.
În fine, după începerea celui de-al doilea război mondial odată cu atacarea Poloniei,
România îşi declară oficial neutralitatea.
La puţin timp după atacarea Poloniei de către Germania, aceasta este atacată şi de către
URSS la 17 septembrie 1939. Situaţia nu determină declararea stării de război dintre URSS, pe de o
parte, şi Franţa şi Anglia, pe de altă parte, cu toate că acestea se aflau în război cu Germania, după
ce aceasta atacase Polonia.
49
 De asemenea, Polonia nu a declarat „casus foederis belli” faţă de România, ceea ce ar fi
implicat şi ţara noastră în conflict. Această atitudine a permis însă României să îşi declare
neutralitatea şi faţă de URSS la 21 septembrie 1939.
Cu toate acestea, guvernul român a permis celui polonez aflat în criză să se refugieze pe
teritoriul ţării noastre, împreună cu 80.000 militari polonezi şi cu tezaurul naţional al Poloniei, gest
de prietenie care nu a fost apreciat la justa valoare nici de cei ajutaţi şi nici de ţările aliate la
Conferinţa de Pace de la Paris.
După intrarea armatei ruseşti în Polonia, Armand Călinescu nota în acele zile.: „Intrarea
trupelor ruseşti în Polonia a schimbat situaţia. Pericolul german se îndepărtează. Acum, pericolul
rusesc are prioritate”.
În acele zile de septembrie ale anului 1939 şi de început de război, acţiunile germano-
sovietice împotriva României păreau ipotetice, dar azi, când se cunosc prevederile anexei secrete ale
Pactului Ribbentrop-Molotov, constatăm că ele au fost reale.
Astfel, potrivit acestui pact secret, se preciza: „Cu privire la Europa sud-estică, partea
sovietică accentuează interesul pe care-l manifestă faţă de Basarabia. Partea germană îşi declară
dezinteresul politic total faţă de aceste teritorii.”.
Totodată, în schimbul districtului Varşovia şi a Lublinului, Stalin a cerut să i se dea
Lituania, stat care potrivit aceluiaşi Pact aparţinea Germaniei. Lui Stalin i-a fost satisfăcută cererea
privind încorporarea Lvovului la URSS, teritoriu polonez.
Declarea neutralităţii de către România a convenit şi Angliei care, în baza garanţiilor
acordate şi ţării noastre ar fi fost obligată să îi acorde asistenţă în cazul unui atac concertat împotriva
ei de către Germania şi alţii.
După un respiro de mai puţin de un an, scadenţa a venit şi pentru România. Jumătatea anului
1940 a făcut din acesta un an negru pentru ţara noastră.
La 26 şi 27 spre 28 iunie 1940 Guvernul URSS adresa ţării nostre două note ultimative prin
care solicita cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, ce cuprindea şi Ţinutul Herţei; la 30 august
1940, prin dictatul de la Viena, Ungariei îi revenea partea de vest şi nord-vest a Transilvaniei, pentru
ca o săptămână mai târziu, la 07 septembrie, prin Tratatul de la Craiova dintre România şi Bulgaria,
aceasta din urmă să ne răpească Cadrilaterul, adică Dobrogea de sud.
Criza politică românească, care începuse cu pierderea Basarabiei, moment politic ce a
determinat hotărâtor instalarea guvernului progerman al lui Ion Gigurtu, la 4 iulie 1940, s-a adâncit
ca urmare a încorporării nordului Transilvaniei la Ungaria, urmată la scurt timp de „cesiunea
voluntară” a Cadrilaterului.
În această situaţie, Regele Carol al II-lea, sub domnia căruia au avut loc toate aceste
amputări, s-a aflat izolat pe plan intern şi extern şi, ca urmare a fost silit să abdice în favoarea fiului
său Mihai. La 8 septembrie 1940, fostul rege părăseşte ţara.
În consecinţă după abdicare, conducerea ţării este preluată în fapt la 6 septembrie 1940 de
către generalul Ion Antonescu, ca şef al guvernului şi conducător al statutului.

V.3. Finalizarea răboiului şi Conferinţa de pace de la Paris.

a. Anul 1944 va găsi România într-o situaţie delicată. Începând cu luna martie Antonescu şi
Maniu realizau un schimb de mesaje cu privire la schimbarea poziţiei ţării noastre în cuprinsul
războiului, şi revenirea de partea aliaţilor.

50
 Cu toată cooperarea României în sensul celor arătate, interesul revenirii noastre de partea
Aliaţilor îl reprezenta angajarea potenţialului economic şi militar al ţării împotriva armatelor
hitleriste, într-un moment critic al evoluţiei conflictului al cărui final era departe de a fi întrezărit,
fără a se lua totuşi faţă de noi vreo obligaţie fermă privitoare la viitor.
Ca şi în alte situaţii din teribila noastră istorie, înţelegând că forţa necesară schimbării
drastice a destinului ţării rezidă în noi înşine, factorii responsabili ai ţării au declanşat actul de la 23
august 1944, eveniment major, cu largi repercusiuni interne şi internaţionale, punând în faţa faptului
împlinit, ca în anii 1859, 1877 şi 1918, întregul spectru politic, militar şi social al vremii.
Proclamaţia Regelui Mihai I din seara zilei de 23 august 1944 reprezenta opţiunea liberă a
poporului român de a ieşi din războiul dus de Axă, precum şi hotărârea irevocabilă a ţării de a se
alătura coaliţiei antihitleriste.
În condiţiile grele în care a debutat actul de la 23 august 1944, poporul român şi armata sa
au dat lumii întregi o strălucită probă de eroism. Fără a intra în foarte multe detalii militare şi
economice, este totuşi importantă de reţinut contribuţia României la război, pentru a înţelege ulerior
nedreptatea care ni s-a făcut la Conferinţa de pace de la Paris.
Astfel, între 23 şi 31 august 1944, în condiţiile unui front total destabilizat, armata română a
eliberat circa 150.000 kmp din teritoriul ţării, au eliminat peste 60.000 de ostaşi germani, adică 6
divizii ale Wehrmachtului, au capturat 222 de avioane şi 438 de nave. Pentru aceasta jertfa adusă a
fost de 8586 de militari şi de civili.
Importanţa actului de la 23 august 1944 a fost deosebită nu numai pentru poporul român, ci
şi pentru soarta războiului în general, conducând la prăbuşirea rezistenţei germane în întreaga
Peninsulă Balcanică, ceea ce a dus implicit la scurtarea războiului, cu cel puţin 6 luni, în condiţiile
în care oamenii de ştiinţă germani se aflau la capătul unor descoperiri ştiinţifice cu adevat
revoluţionare în domeniul armanentului nuclear, de natură a pune în cauză victoria aliată asupra
puterilor Axei.
Consecinţele şi importanţa strategică şi tactică a actului de la 23 august 1944, iniţierea
acţiunilor armate de dezrobire a Transilvaniei împotriva forţelor armate ale Germaniei şi Ungariei,
îndreptăţeau guvernul român să ceară şi să obţină la Moscova, statutul de aliat, sau cel puţin, de
cobeligerant.
Cu toate că la 25 august 1944 guvernul rus prin Molotov preciza că: “armata şi guvernul
sovietic nu au intenţia de a anexa nici o parte din teritoriul român, oricare ar fi ea, sau de a
schimba regimul politic sau social al României sau să aducă vreo atingere independenţei
României”, la 12-13 septembrie 1944 Moscova impune un nou dictat României, cu singura
deosebire că acum ea avea acordul, şi nu doar tacit, al SUA şi Angliei.
Prin armistiţiul încheiat la Moscova între România, reprezentată de o delegaţie condusă de
generalul Sănătescu şi guvernul Federaţiei Ruse la data de 12-13 septembrie 1944, ţării noastre i se
impuneau obligaţii greu de suportat:
- România era obligată să înlesnească, prin propiile sale mijloace, armatei ruse şi aliaţilor
mişcarea liberă pe teritoriul nostru, în orice direcţie.
- România trebuia să pună la dispoziţie toate obiectivele militare în bună stare de funcţionare
şi cu personalul necesar funcţionării lor.
- România trebuia să plătească ritmic, în monedă românească, tot ceea ce Înaltul
Comandament Aliat (sovietic) solicita.

51
 - România trebuia să plătească URSS despăgubiri de război în valoarea de 300 milioane
dolari, plătibili în cursul a 6 ani, în mărfuri (cereale, petrol, nave maritime şi fluviale, lemn).
- căile de comunicaţii şi funcţionarea PTTR erau supuse controlului sovietic.
- aceluiaşi regim de control erau supuse şi corespondenţa diplomatică, vifrul, comunicaţiile
telefonice cu ţările şi ambasadele străine, cu legaţiile şi consulatele României din străinătate.
- erau controlate în mod riguros publicaţiile, periodicele, spectacolele de teatru şi film.
- şi ceea ce este mai grav şi mai important, convenţia de armistiţiu impunea României
frontiera de stat exact aşa cum fusese stabilită de Ribbentrop şi Molotov în anexa secretă, pe care am
amintit-o, cu alte cuvinte, fără Basarabia şi nordul Bucovinei.
Relativ la întâlnirea dintre cele patru delegaţii la Moscova, ambasadorul A. Harriman, chiar
la 15 septembrie 1944, într-un raport către Casa Albă, menţiona: “deşi delegaţiile mixte sovieto-
anglo-americane s-au întâlnit, în total, timp de şapte ore cu românii, discuţii serioase asupra
vreunui punct al condiţiilor de armistiţiu au fost puţine. Molotov, care avea funcţia de preşedinte al
delegaţiilor aliate, nu a analizat în detaliu nici un argument şi nici o propunere avansată de
români”.
Opinia ambasadorului american nu face decât să întărească ideea de dictat avansată anterior.
Un comentariu asemănător a fost făcut şi de către presa germană, prin Radio Berlin, în
aceeaşi zi de 15 septembrie, arătând că “suveranitatea naţională a României a fost pierdută cu
sprijinul şi aprobarea SUA şi Angliei”.
La finalul războiul România se alăturase din nou foştilor ei aliaţi, Antanta, dar condiţiile din
1944 erau complet diferite, de cele din 1916. Fascismul făcuse serioase victime între politicienii şi
oamenii de stat români, şi afectase moral ţara noastră. Comunismul abia de exista, şi cu toate acestea
va lăsa urme adânci în istoria naţională. Deşi, în mod real la 23 august 1944 armata română întoarce
armele şi luptă alături de armata rusă împotriva nemţilor, deşi prin gestul nostru am scurtat războiul
cu aproape 6 luni, nu am primit nici o mulţumire, şi, ca şi în trecut, de alianţa noastră au provitat
alţii. Doar că de data asta, cei care au provitat nu au mai fost exact aceeaşi ca în 1919-1920.
În fine, terminarea războiului a însemnat şi încheierea unei convenţii între statele
beligerante, la care a participat şi ţara noastră.

b. Conferinţa de pace de la Paris.

Ca urmare a invitării de către guvernul francez, în numele Naţiunilor Unite, guvernul român
a definitivat, la 9 august 1946 poziţia sa de principiu şi a stabilit componenţa delegaţiei române ce
urma să participe la Conferinţa de pace de la Paris.
Delegaţia română a fost condusă de către ministrul afacerilor externe Gheorghe Tătărăscu şi
era compusă din membrii ai Partidului comunist.
Mandatul şi obiectivele delegaţiei române erau următoarele:
- dreptul de a obţine calitatea de cobeligerant.
- îmbunătăţirea condiţiilor privind limitarea armamentului şi a forţelor armate.
- cererea de reparaţii şi restituiri să nu depăşească cele deja stabilite în Convenţia de
armistiţiu cu URSS.
- înlăturarea din tratate a obligaţiei de a acorda clauza naţională pentru toate Naţiunile Unite.
Dintre toate aceste obiective cel mai important de obţinut era statutul de cobeligerant pentru ţara
noastră.
52
 Totuşi situaţia de la Conferinţa de pace nu a fost deloc favorabilă nouă şi nici măcar aliaţii
noştri de tradiţie (a se citi Franţa) nu ne-au mai susţinut.
Dispoziţiile oneroase din proiectul de tratat ce viza România au fost combătute de delegaţia
română, însă nu cu acelaşi succes ca la 1919.
Astfel, primele probleme cu care s-a confruntat delegaţia noastră au fost:
- cele de natură teritorială.
- considerarea datei de 24 august 1944 ca dată a intrării României în război, şi
- cobeligeranţa.
Tot ce s-a obţinut au fost numai recunoaşteri parţiale ale unei realităţi văzută de marile
puteri doar prin prisma propriilor lor interese.
Astfel, în Tratatul de pace încheiat cu România, s-a acceptat să se înscrie ca dată în care ţara
noastră a participat activ la război alături de Naţiunile Unite data de 12 septembrie (data încheierii
armistiţiului, n.n.), cu toate că operaţiunile militare contra URSS au încetat încă din data de 24
august 1944, şi cu toate că în realitate, armata română participase la război în mod activ încă din
această dată.
În ceea ce priveşte cobeligeranţa, rezultatul a fost unul similar. Deşi majoritatea lumii
occidentale precum şi presa erau de acord cu acordarea cobeligeranţei României, totuşi în Tratatul
de pace aceasta nu este recunoscută explicit.
Articolul 1 arată că “România a rupt relaţiile cu Germania şi sateliţii săi şi a intrat în
război şi luptă alături de Puterile Aliate şi Asociate”.
Articolul 11 prevede că “România nu numai că s-a retras din războiul contra Naţiunilor
Unite, dar că, declarând război Germaniei şi sateliţilor acesteia, s-a alăturat coaliţiei
antihitleriste”.
Cobeligeranţa României s-a discutat în şedinţa din 27 august 1946 a Comisiei politice şi
teritoriale pentru România, formată din 31 de persoane din 12 state: Australia, Bielorusia, Canada,
SUA, Franţa, India, Noua Zeelandă, Anglia, Cehoslovacia, Ucraina, Uniunea Sud-Africană şi
URSS.
Solicitarea noastră nu a fost susţinută decât de reprezentanţii Cehoslovaciei, Bielorusiei,
Ucrainei şi Franţei, motiv pentru care a fost respinsă.
Singurul aspect obţinut de România în urma Tratatului de pace a fost recuperarea teritoriului
din Transilvania, revenit Ungariei prin dictatul de la Viena.
În ceea ce priveşte frontiera de est a ţării, la 4 februarie 1948 s-a semnat la Moscova,
Protocolul referitor la precizarea liniei frontierei de stat între România şi URSS, care cu toate că
invoca Tratatul de pace din 1947 stabileşte, contrar prevederilor acestui Tratat, că Insula Şerpilor
situată în Marea Neagră la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul URSS. Protocolul respectiv nu a
fost niciodată ratificat de România. În consecinţă, pe lângă faptul că pierdusem Basarabia şi
Bucovina de nord, mai pierdeam şi Insula Şerpilor.
La 20 ianuarie 1947 la Washington a avut loc ceremonia semnării de către SUA a tratatelor
de pace, şi şase zile mai târziu documentul a sosit în capitala României , reprezentanţii ţării noastre
hotărând să-l semneze. De interes pentru noi sunt clauzele politice, din care amintim:
- deşi s-a recunoscut jertfa poporului român, nu s–a dat ţării noastre statutul de cobeligerant.
- s-a consfiinţit anularea “arbitrajului de la Viena” şi s-au recunoscut drepturile României
asupra Transilvaniei.
- Puterile Aliate şi-au dat angajamentul de a sprijini România să devină membră ONU.
53
 CAPITOLUL VI
RĂZBOIUL RECE

Războiul Rece, într-o primă etapă, s-a instalat odată cu revoluţia bolşevică din octombrie-
noiembrie 1917, fapt ce a împărţit lumea în două sisteme social-politice şi economice foarte diferite:
lumea capitalistă şi lumea comunistă.
În accepţiunea comună în care este cunoscut termenul de Războiul Rece el desemnează
perioadă cuprinsă între 1947, finalizarea Conferinţei de la Paris, şi 1989, destrămarea fostei URSS şi
căderea blocului comunist din estul şi centrul Europei.
Aşadar, conflictul dintre cele două sisteme a debutat încă din 1917 şi a continuat până în
1941, când a cunoscut o pauză necesară supravieţuirii în condiţiile războiului cu tentă rasială dus de
Hitler, ca după 1945 să reizbucnească cu o forţă şi mai mare.
Dar de ce a fost numit Războiul Rece ?
Pe de o parte pentru că a urmat unui război “prea cald”, ucigător de cald, dacă luăm în
consideraţie actele devastatoare de la Hiroshima şi Nagasaki.
Pe de altă parte, acest război, nu s-a dus cu forţa armelor, ci a fost o luptă a inteligenţei (mai
degrabă a fost o luptă a serviciilor secrete sovietice şi americane), o luptă a secretelor de tot felul, şi
nu în ultimul rând o luptă economică şi ideologică.
Etapele Războiului Rece:
 1947-1952 - maxima confruntare între SUA şi URSS; adoptarea Planului Marshall,
formarea NATO, CAER, Pactul de la Bagdad.
 1953-1963 - relativa destindere; vizite reciproce ale şefilor de state, formarea Pactului de
la Varşovia, construirea Zidului Berlinului; criza rachetelor din Cuba 1962.
 1963-1985 accentuarea competiţiei şi încercări de cooperare; programul militar Războiul
Stelelor, telefonul roşu, Tratatele SALT.
 1989 – căderea comunismului, în centrul şi estul Europei.

a. Perioada 1947-1985. Relaţiile fostei URSS cu celelalte puteri.

După ce răul reprezentat de Puterile Axei a luat sfârşit prin înfrângerea acesteia pe
continentul european, urmată de zdrobirea militarismului japonez, disensiunile de esenţă dintre cele
două sisteme au răbufnit cu o forţă şi mai mare. În plus, după înfrângerea foştilor duşmani
(Germania, Japonia, Italia), datorită legăturilor economice dintre aceste state, precum, şi a faptului
că împărţeau aceleaşi valori, sociale, politice şi economice, având şi o economie de piaţă, SUA şi
Anglia au acţionat pentru a restabili relaţiile cu aceste trei state înfrânte.
Un moment de răsunet şi cu rezonanţe speciale în ceea ce priveşte începerea Războiului
Rece a fost întâlnirea celor “trei mari” de la Postdam în iulie-august 1945. Aceştia erau SUA, Anglia
şi fosta URSS. Întâlnirea a avut drept scop garantarea unor alegeri libere în Europa de est,
recunoaşterea de către cele două puteri occidentale a guvernelor din România şi Bulgaria, precum şi
recunoaşterea de către fosta URSS a guvernului din Italia, situaţia Germaniei şi Austriei. Datorită
emfazei cu care Stalin a abordat întâlnirea, aceasta s-a constituit mai degrabă într-un dialog al
surzilor, singurul aspect discutat fiind împărţirea Germaniei în cele patru zone iniţiale, una

54
americană, una engleză, alta franceză, care ulterior s-au unit şi au format fosta RFG, şi o a patra
zonă, cea sovietică, ce a dat naştere fostei RDG.
Proiectele rămase în discuţie la Postdam trebuiau să aibă şi o urmare, la Viena, după cum
mărturisea Churchill în 1951, însă moartea lui Stalin a făcut ca urmaşii acestuia la conducerea ţării
să nu îşi mai asume răspunderea pentru ele, fiind abandonate.
În perioada de tranziţie de la al doilea război mondial la ceea ce s-a numit Războiul Rece,
aliaţii occidentali încep să manifeste o neîncredere substanţială faţă de partenerul sovietic,
reprezentat de un Stalin complet satisfăcut de mersul războiul şi care poza în plus în marele
învingător al lui Hitler în faţa lui Truman şi Bevin. În acelaşi timp şi sovieticii erau îngrijoraţi de
planurile occidentale privind restabilirea economică a Germaniei.
“Nerezolvarea” la Postdam a problemelor Europei de est a creat neînţelegeri şi mai mari din
punct de vedere strategic şi politic între puterile aliate. Pe fondul disensiunilor economice şi
ideologice dintre est (fosta URSS) şi vest (statele capitaliste din Europa şi America), precum şi cu
concursul acoliţilor din ţările estice, unde pătrunsese “puterea” comunistă, fosta URSS a creat
premisele izbucnirii Războiului Rece.
Conceptul “celor patru poliţişti ai lumii” ce a aparţinut preşedintelui american F.D.
Roosevelt este înlocuit, după moartea acestuia de “Doctrina Truman”, ce a avut în vedere găsirea
unor soluţii rapide pentru împiedicarea decăderii economice a Franţei, Italiei şi Angliei. Totodată
noul preşedinte american Truman devine preocupat, în special în cel de-al doilea mandat, de
contracararea efectelor comunismului şi a răspândirii acestuia, la nevoie chiar prin forţă. Cu toate că
la începutul primului mandat a urmărit să continue politica dusă de Roosevelt de alianţă cu URSS,
şi-a dat seama rapid că datorită modului de acţiune al fostei URSS aceasta nu mai era cu putinţă.
Faţă de toate acestea nu mai era nici o surpriză eşecul dialogului sovieto-occidental asupra
Germaniei în problema reparaţiilor de război petrecută la Moscova în martie-aprilie 1947, ceea ce a
dus la oferta americană de ajutor pe termen lung pentru reconstrucţia Europei occidentale.
În iulie 1947 sovieticii resping Planul Marchall; o altă întrunire care se soldează cu un eşec o
reprezintă întâlnirea celor “patru mari” (celor “trei mari” li se adaugă şi Franţa) de la Londra din
decembrie 1947.
Anul 1947 reprezintă un an de răscruce la nivel mondial, când încep să fie relevate opiniile
antisovietice ale americanilor şi antiamericane ale sovieticilor, opinii care, chiar mai mult decât atât
devin veritabile politici de stat.
Ceea ce numim Războiul Rece se instalează prin urmare, temeinic şi formal după Postdam,
în 1949, prin crearea NATO, prin apariţia celor două state germane (RFG şi RDG), prin formarea
celor două blocuri occidental şi sovietic între care contradicţiile de tot felul sunt din ce în ce mai
evidente, şi ulterior prin apariţia Pactului de la Varşovia.
Văzându-se “proprietar” al Europei de est, URSS nu numai că nu urmărea realizarea unei
politici externe paşnice, dar datorită slăbiciunii economice şi militare a europeni occidentale, nici
nu-i păsa de atitudinea foştilor ei aliaţi, cu excepţia SUA. Discursul lui Stalin la Teatrul Balşoi din
09 februarie 1946 reprezenta în fapt un îndemn public la reluarea politicii agresive faţă de vest.
După eforturi de lungă durată, în august 1953, URSS a experimentat cu succes prima bombă
termonucleară, deschizând o nouă etapă a cursei înarmărilor. Din acest moment istoric, U.R.S.S. şi
S.U.A. s-au detaşat cu mult, devenind "superputeri".
O acţiune surprinzătoare, care ar fi putut schimba radical evoluţia Războiului Rece, s-a
produs în 31 martie 1954, când URSS a cerut oficial să adere la NATO, printr-o notă adresată
55
guvernelor SUA, Marii Britanii şi Franţei. Cererea a fost respinsă, după 5 săptămâni de analize, iar
puţin după aceea, marile puteri occidentale au invitat Germania (RFG+) să facă parte din NATO şi
din Uniunea Europeană, la 7 mai 1955. Aderarea Germaniei la organizaţie s-a făcut la 23 octombrie
1955. Există analişti care consideră că aderarea U.R.S.S. la N.A.T.O. ar fi putut scurta Războiul
Rece cu 35 de ani. Chiar dacă nu s-ar fi realizat performanţa încheierii Războiului Rece, este cert că
un asemenea act ar fi afectat bipolaritatea politico-militară a lumii, care, după cum s-a văzut, a fost
un obiectiv care a slujit ambele tabere ale Războiului Rece, mai ales Occidentul. Refuzul primirii
U.R.S.S. în Alianţa Nord-Atlantică a mărit contradicţiile dintre est şi vest.
În mai 1955, la Viena, s-a semnat Tratatul de stat pentru restabilirea statului unei Austrii
libere şi independente, în urma căruia, conform angajamentelor asumate, Armata Roşie s-a retras
din această ţară.
Ca urmare a unei sume de evenimente, îngrijorări şi proiecte ale URSS, la 14 mai 1955, a
luat fiinţă Tratatul (sau Pactul) de la Varşovia.
Intransigenţa Occidentului faţă de blocul sovietic s-a înăsprit. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi
cu regimul controlului sovietic asupra ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia. Această tutelă a
afectat dezvoltarea social-politică a ţărilor comuniste.
În perioada următoare (1963-1985), între cele două tabere au loc atât accentuarea
competiţiei cât şi tentative de cooperare. Se escaladează cursa înarmărilor inclusiv a celei nucleare,
dar este iniţiată o informare reciprocă prin stabilirea unei linii telefonice directe între şefii celor două
mari puteri, aşa - numitul telefon roşu. Între 1972 şi 1979, SUA şi URSS semnează acorduri de
limitare a armamentului strategic nuclear (tratatele SALT).
SUA îşi schimbă doctrina urmărind o ripostă adaptată (o selecţie a obiectivelor adverse,
simbolice, dar semnificative), iar în lume au loc conflicte militare locale: Vietnam (1964-1973),
Afghanistan (1979-1989). În Europa se desfăşoară lucrările Conferinţei de la Helsinki (1975), care
hotărăşte crearea Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE). Tratatul este
semnat atât de statele democrate cât şi de cele comuniste şi se referă la respectarea frontierelor şi
nerecurgerea la forţa militară. Se fac concesii reciproce: occidentalii recunosc statele comuniste, iar
acestea se angajează să respecte drepturile omului.
Noua politică a SUA vizează crearea în spaţiul cosmic a unui sistem defensiv antirachetă
(programul Războiul Stelelor). Pentru că URSS pierde cursa înarmărilor, liderul acesteia, Mihail
Gorbaciov, optează pentru destindere. De altfel, la nivel înalt între cele două superputeri au avut loc
întâlniri, neobişnuite până atunci.
Ca urmare a acestor întâlniri dintre Mihail Gorbaciov şi Ronald Reagan, de la Geneva (19-
21 noiembrie 1985) şi Reykjavik (11-12 octombrie 1986), s-a deschis un lanţ de discuţii la vârf între
cele două supraputeri, al căror conţinut nu este încă suficient cunoscut, contacte care aveau să
culmineze cu Conferinţa sovieto-americană la vârf din Malta (2-3 decembrie 1989), unde s-au adus
importante amendamente Tratatului de la Yalta şi s-a actualizat problema raporturilor dintre cele
două mai mari puteri ale lumii. S-a realizat transferul pieţelor economice ale CAER către Occident.
SUA au fost reprezentate de noul preşedinte, George Bush şi de predecesorul său, Ronald Reagan,
iar URSS de Mihail Gorbaciov. Ca urmare a hotărârilor de la Malta, încă insuficient cunoscute în
profunzimea lor, Războiul Rece s-a încheiat. Rivalitatea şi lupta mondială pentru promovarea
intereselor marilor puteri continuă, dar Rusia şi-a schimbat strategia.
Arthur Schlesinger jr. a arătat în 1992 că în anii 1950 au existat voci care propuneau un atac
atomic împotriva URSS şi a Chinei. Tot el ne-a destăinuit că, în 1992, după succesele militare facile
56
împotriva Irak-ului, au existat propuneri pentru un război preventiv împotriva comunismului, în
statele unde acesta prezenta un potenţial pericol. De asemenea este foarte probabil ca URSS să fi
intenţionat, în 1962, să bombardeze atomic SUA, când Hruşciov a aprobat instalarea de rachete
nucleare în Cuba. (criza rachete lor 1962).

b. Situaţia ţărilor din estul şi centrul Europei aflate sub “tutela” fostei URSS în
perioada 1947-1952.
În perioada anilor 1945-1948, comunismul s-a răspândit mult în zona occidentală de
dominaţie şi avea serioase şanse să acceadă la guvernare în unele ţări, mai ales în Italia, Franţa şi
Grecia. Acest lucru se petrecuse într-un moment în care URSS nu dăduse încă ajutor material şi
organizatoric mişcării comuniste din acea zonă. Trei elemente au prevenit acest pericol: Doctrina
Truman, Planul Marshall şi NATO. Aceste trei elemente au asigurat hegemonia americană asupra
Europei Occidentale. Trebuie însă menţionat că această hegemonie s-a instaurat la cererea
guvernelor Europei Occidentale îngrozite de pericolul comunist, care părea că atrăsese de partea sa,
în statele amintite mai sus, mai mulţi adepţi decât sistemul aflat la putere. Nici una dintre ţările
Europei Occidentale nu accepta ajungerea comuniştilor la putere, chiar dacă aceştia ar fi fost
superiori din punct de vedere numeric şi ar fi câştigat cinstit alegerile. Democraţia se termina în
acest moment. Împotriva comuniştilor s-au folosit toate mijloacele, inclusiv cele care nu au nimic în
comun cu democraţia afişată de aceste state şi de către SUA. Din alt punct de vedere, lichidarea
ascensiunii comuniştilor în zona occidentală de dominaţie, inclusiv prin mijloace neconstituţionale
şi violente, a contribuit la eşecul politicii de presiuni asupra URSS. Puterea de la Răsărit s-a simţit
încurajată să realizeze sovietizarea zonei ei de dominaţie prin violenţă.
După Conferinţele de la Yalta şi Postdam, s-a declanşat o concurenţă nedeclarată între
S.U.A., pe de o parte şi Marea Britanie, cu sprijin francez, pe de altă parte, pentru controlul asupra
zonei din afara sferei sovietice de influenţă. S.U.A. se simţeau îndreptăţite să pretindă influenţă
sporită în Europa, avându-se în vedere contribuţia lor la ajutorarea englezilor în război, pe toate
fronturile, ca şi a faptului că Europa de Vest, epuizată de război nu ar fi putut face singură faţă
expansiunii URSS, care avea resurse şi armate care le depăşeau pe cele ale Europei. În acest context,
Planul Marshall nu avea doar menirea de a ridica Europa capitalistă mai sus decât era cea comunistă,
ci şi de a oferi Statelor Unite o influenţă crescută în Europa, după deviza "cine plăteşte hotărăşte".
De altfel, pe parcursul derulării Războiului Rece, pe măsură ce SUA şi-a asumat sarcina stopării
expansiunii comunismului în Europa, au acţionat în paralel pentru a întreţine astfel de relaţii cu
Marea Britanie care să-i asigure acesteia maximă securitate şi să nu resimtă pierderea de influenţă
reprezentată de încetarea prezenţei sale în actele decizionale mondiale, alături de U.R.S.S. şi S.U.A.
Reuşita deplină a Planului Marshall şi a înfiinţării N.A.T.O. au instalat S.U.A. în calitatea de
hegemon absolut al Europei de Vest.
La 12 martie 1947, în faţa Congresului S.U.A., preşedintele S.U.A. a lansat "Doctrina
Truman", acordând garanţii de securitate Greciei şi Turciei. El a cerut Congresului să aprobe un
credit de 400 milioane dolari pentru ajutorarea regimurilor aflate la putere în aceste două ţări, pentru
combaterea pericolului comunist. Îngrijorarea S.U.A. era legată şi de faptul că U.R.S.S. revendica
Anatolia. Conform acestei doctrine, S.U.A. se angajau să acorde sprijin militar şi economic ţărilor
"libere" împotriva pericolelor care ar plana asupra lor. Prin formularea ţări "libere", se aveau în
vedere ţările care se aflau în zona occidentală de dominaţie, ale căror regimuri politice erau protejate

57
să nu piardă controlul asupra ţării şi cărora le-a fost impus modelul politic, cultural, economic,
anglo-american.
Un eveniment important al istoriei relaţiilor internaţionale europene l-a constituit conflictul
dintre URSS şi Yugoslavia. În ciuda faptului că preşedintele Iugoslaviei, Tito, era convins de
identitatea de interese dintre Iugoslavia şi Uniunea Sovietică, conflictele dintre cele două părţi au
început, încă din perioada celui de al doilea război mondial. Primele divergenţe au fost legate de
faptul că lui Stalin i se păruse că înaintarea partizanilor lui Tito este lipsită de precauţie. Mai târziu,
când Armata Roşie a intrat în Yugoslavia, fărădelegile militarilor ruşi au trezit multe reacţii
yugoslave negative. Societăţile comerciale mixte, sovieto-yugoslave au fost exploatate prioritar în
interesul Uniunii Sovietice, care nu a sprijinit demersurile yugoslave pentru acapararea oraşului
Triest. În acelaşi timp, yugoslavii au dat ajutor partizanilor comunişti din Grecia. Stalin privea
problema Greciei şi a Triestului în conformitate cu sferele de influenţă convenite cu SUA şi Marea
Britanie şi nu dorea să se amestece, pentru a nu declanşa amestecul american în zona de influenţă a
puterilor occidentale, în timp ce Tito acţiona în afara acestui cadru. Conflictul se va acutiza în iarna
dintre anii 1947-1948, când, pe linia efortului de unificare a pieţei est-europene, conducerea
sovietică a încercat să orienteze economia yugoslavă spre necesităţile U.R.S.S. Astfel, Yugoslavia
urma să-şi dezvolte aproape exclusiv industria grea şi să-şi rezume relaţiile externe la ţările din zona
sovietică de dominaţie. Politica stalinistă nu se potrivea tradiţiilor istorice de libertate ale popoarelor
yugoslave. Tito dorea să ridice nivelul de trai al populaţiei, să diversifice producţia, nu să o
unilateralizeze, să extindă sectorul produselor de consum şi să-şi lărgească relaţiile cu ţările vestice.
Dorea independenţa Yugoslaviei. Kremlin-ul a redactat conducătorilor de partid yugoslav şi bulgar o
notă prin care li s-a atras atenţia că atitudinile de ne subordonare nu sunt agreate şi conducerea
sovietică avea dreptul să intervină în interesul socialismului. Dimitrov, secretarul general al PC
bulgar, s-a deplasat personal la Moscova pentru a ridica documentul acestui dictat, în timp ce Tito a
trimis doi reprezentanţi, arătând în acest fel că nu este dispus să cedeze. El nu s-a lăsat impresionat.
Stalin a încercat să-l înlocuiască pe Tito cu o echipă mai loială Moscovei, condusă de Andrija
Hebrang şi Zretan Zujovic, cu care a luat legătura. Comitetul Central al PC al Yugoslaviei a hotărât
să adopte linia politică de independenţă propusă de Tito. Hebrang şi susţinătorii lui au fost arestaţi.
Conflictul a devenit virulent. Tito i-a dat lui Stalin asigurări de loialitate faţă de mişcarea comunistă
mondială. Moscova a ordonat tuturor experţilor economici şi consilierilor militari să părăsească
Yugoslavia. U.R.S.S. şi celelalte ţări est-europene au reziliat toate contractele economice cu
Yugoslavia, au declanşat o blocadă economică împotriva ei şi au rupt relaţiile diplomatice cu
Belgrad-ul. Împotriva lui Tito s-a iniţiat o puternică agresiune propagandistică. Yugoslavia a adresat
şi ea critici detractorilor ei.
La 4 iulie 1948, Tito, în numele Comitetului Central al partidului, a trimis o notă
Kominform-ului, în care a protestat împotriva ordinii de zi a ultimei sale conferinţe. Gestul a fost
urmat de acuzarea yugoslavilor şi a lui Tito de deviaţionism şi pactizare cu imperialismul.
Yugoslavia a fost exclusă din Kominform. Cât timp a trăit Stalin, relaţiile dintre cele două ţări s-au
menţinut formal. Ruperea relaţiilor diplomatice s-a produs târziu, la 15 iunie 1954. După un an de
zile, în contextul rectificărilor de linie politică a URSS, Hruşciov şi Tito au acceptat reluarea
relaţiilor diplomatice între cele două ţări.
În perioada 1950-1952, Yugoslavia s-a aflat în pragul unei invazii sovietice. Linia politică
sovietică era promovată în ţările est-europene prin mijloacele statului poliţienesc, exemplul sovietic
devenind amprenta lor dominantă. Doar Iugoslavia a putut scăpa de sovietizare. După moartea lui
58
Stalin, noua conducere sovietică a oprit războiul nervilor cu Belgrad-ul. Prestigiul mondial al lui
Tito a crescut enorm. Linia lui politică învinsese, iar Yugoslavia se găsea pe un drum ascendent,
invidiat de multe alte ţări, dezvoltând o societate din care lipseau multe dintre racilele societăţilor
capitaliste occidentale şi a celor comuniste est-europene şi asiatice.
La puţin timp după declanşarea confruntării dintre URSS şi Yugoslavia, un nou eveniment
se produce: blocada Berlinului, începută în 24 iunie 1948, din ordinul lui Stalin, care dorea să
determine retragerea armatelor americane, engleze şi franceze din zona vestică a oraşului şi să
saboteze procesul de consolidare al vestului. Puţin cunoscut de către opinia publică este faptul că,
după declanşarea blocadei, preşedintele Truman a ordonat întocmirea unui plan strategic de
bombardare atomică a 70 de oraşe din U.R.S.S., semnificative din punct de vedere economic, militar
şi administrativ-politic. Specialiştii militari americani au raportat preşedintelui că, în ciuda
distrugerilor foarte mari ale războiului, respectivele bombardamente atomice nu ar fi fost suficiente
pentru distrugerea şi capitularea U.R.S.S. În plus, preşedintele se temea de puterea Rusiei, pericol
pentru tot vestul Europei, în condiţiile în care numai în Germania se aflau 280 de divizii sovietice,
iar U.R.S.S. avea "pe picioare" 500 de divizii. Îndrăzneala lui Stalin a descumpănit şi ea factorii
americani de decizie, neştiindu-se pe ce se bazează dictatorul sovietic şi dacă va respecta înţelegerile
de la Yalta şi Potsdam. Occidentalii au pus în aplicare Planul Vittles, prin care au creat un pod
aerian de aprovizionare a Berlinului de Vest. În prima zi, au fost introduse în Berlin 80 de tone de
produse, iar în următoarea lună, peste 3.000 de tone pe zi. Au avut loc 733 de incidente între aviaţia
sovietică şi cea occidentală. Au murit 75 de piloţi occidentali. După 11 luni, blocada a eşuat, datorită
podului aerian foarte eficient realizat de puterile occidentale. Stalin a ordonat ridicarea împresurării
capitalei germane.
Blocada Berlinului a catalizat urgentarea încheierii Tratatului Nord-Atlantic. La 4 aprilie
1949, la Washington, a fost semnat Tratatul NATO, de către Canada, Danemarca, Franţa, Islanda,
Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie, SUA. Într-un timp scurt a fost
dislocată pe aerodromurile din Marea Britanie o parte a aviaţiei de bombardament a SUA şi s-a
realizat conceptul strategic al represaliilor masive. Conform acestuia, în cazul unui atac din partea
statelor comuniste, urmau să fie lovite nuclear marile centre demografice şi industriale ale URSS.
Forţele militare americane desfăşurate în Europa Occidentală se ridicau, la ora conceperii planului,
la 100.000 soldaţi. Acest concept a fost menţinut în strategia NATO până la sfârşitul anului 1960.
Primul Comandant Suprem al Forţelor Aliate din Europa a fost generalul Dwight Eisenhower, cel
care condusese celebra debarcare americano-engleză din Normandia şi viitor preşedinte al SUA.
Imediat după război, SUA a încercat să-şi consolideze poziţia în Ţările Baltice. Datorită
poziţiei geografice, acest lucru a eşuat, ceea ce a determinat reorientarea politicii externe către sudul
continentului, şi anume spre Albania.
În această ultimă situaţie, intenţia era de a se răsturna guvernul comunist şi de a se crea o
breşă în zona sovietică. Condiţiile erau favorabile: ţara era mică, se învecina cu Yugoslavia şi
Grecia, state care, la nivelul anului 1949, erau ostile lui Stalin şi, astfel, Albania putea fi izolată de
Cortina de Fier a restului blocului comunist. Reuşita acţiunii ar fi dus la începutul procesului de
eliminare a influenţei sovietice la Marea Adriatică. În Marea Britanie şi în SUA, operaţiunea făcea
parte din strategia naţională. Ea purta numele de cod Operaţiunea Extremă Urgenţă. Conducătorul
Albaniei comuniste era Enver Hodja, pe care englezii îl ajutaseră în timpul războiului, dându-i arme,
informaţii şi asistenţă tactică. Acum, doreau să-l răstoarne de la putere. Au fost infiltrate câteva
grupuri de comando, ca să antreneze partizanii localnici, coordonate şi sprijinite din afara ţării.
59
Acţiunea l-a determinat pe Enver Hodja să înăsprească la maximum regimul politic, să instituie un
control absolut asupra ţării. Dictatura a devenit una dintre cele mai crâncene din Europa. Regimul
politic comunist nu a fost răsturnat, urmarea fiind doar ruptura Albaniei de Occident şi îngreunarea
vieţii poporului albanez. Grecia a fost solicitată să participe la Operaţiunea Extremă Urgenţă, dar
cutremurată de războiul civil din propria ţară, a refuzat.
În anul 1952, în scopul dezorganizării programului de consolidare al vestului, URSS a
propus statelor occidentale renegocierea Tratatului de la Postdam şi reunificarea Germaniei într-un
stat neutru. SUA, Marea Britanie şi Franţa nu au fost de acord.

c. Perioada 1953-1985. Situaţia fostelor ţări comuniste în perioada amintită.

Un moment important al Războiului Rece l-a constituit moartea lui Iosif Visarionovici
Stalin, survenită oficial la 5 martie 1953, orele 21,50. Dispariţia lui a însemnat ieşirea din scenă a
celui care făcuse din înapoiata Rusie a doua mare putere a tuturor timpurilor, cel care-i terorizase pe
opozanţii comunismului şi pe prezumtivii lui adversari, cel care trezise deopotrivă dragoste şi ură,
un adevărat Petru cel Mare la pătrat.
După moartea lui Stalin are loc o modificare în relaţiile dintre Rusia şi fostele ţări
comuniste, în sensul că noii lideri sovietici au încurajat guvernele din ţările comuniste să slăbească
controlul economic şi să adopte un nou curs de dezvoltare. Totuşi, URSS nu a lăsat garda în ceea ce
priveşte controlul asupra ţărilor din estul şi centrul Europei şi uneori a făcut aceasta chiar prin
intermediul forţei armate. Aşa se explică intervenţia în forţă în 1953 pentru a înăbuşi revolta
oamenilor din Berlinul de est, pe cea din acelaşi an de la Plzen (Cehoslovacia), de la Budapesta din
1956 şi pe cea de la Praga din 1968.
Situaţia de la Berlin din 1953 a fost generată de nemulţumirile populaţiei din RDG faţă de
politica autorităţilor sovietice, ceea ce a dus la proteste de amploare. Pe 16 iunie 1953, mii de
oameni au ieşit în stradă în Berlinul de Est. Demonstranţii cereau reducerea normelor de producţie
care fuseseră impuse de curând şi alegeri prin vot secret. Ştirile privitoare la demonstraţiile
muncitoreşti au fost transmise pe tot cuprinsul Germaniei de Est de către postul de radio al armatei
americane din sectorul SUA ("RIAS"). SUA a refuzat să se implice militar în această revoltă a
berlinezilor, pentru a evita un conflict de proporţii cu această ţară sau, eventual, anularea tratatelor
semnate la sfârşitul celui de al doilea război mondial, care erau avantajoase şi pentru SUA.
Demonstraţiile s-au răspândit în toată ţara, în zilele de 17 şi 18 iunie 1953, dar au fost înăbuşite de
armata sovietică de ocupaţie, care a preluat controlul asupra oraşului, în 19 iunie 1953. Autorităţile
est-germane au anunţat un număr de 21 morţi, 187 răniţi şi 1200 de arestaţi.
Blocada Berlinului şi răscoala locuitorilor oraşului împotriva regimului sovietic a
transformat capitala germană din fost simbol al agresivităţii şi militarismului german în emblemă a
luptei germanilor împotriva sovieticilor şi pentru reintegrare în tabăra occidentală. De altfel, acestea
au fost şi principalele direcţii în care a acţionat politic cancelarul K. Adenauer.
O situaţie similară s-a produs în Ungaria, trei ani mai târziu în toamna lui 1956. Revoluţia
din Ungaria a fost înăbuşită de intervenţia masivă a Armatei Roşii şi de lipsa de atitudine a SUA.
Practic, în Consiliul de Securitate al ONU, SUA s-a unit cu URSS pentru a nu permite intervenţia
Angliei şi Franţei în Canalul de Suez, dar implicit a admis intervenţia fostei URSS în Ungaria, cu
toate că cele două situaţii s-au produs aproape în acelaşi timp.
Prin restabilirea în forţă a controlului asupra Ungariei fosta URSS a făcut ca astfel de
evenimente să nu mai aibă loc în viitorul apropiat, cel puţin în această ţară.
60
 Şi totuşi, o situaţie oarecum similară s-a produs în 1968 la Praga, Cehoslovacia, moment
cunoscut sub denumirea de “Primăvara de la Praga.
Momentul 1968 a reprezentat o veritabilă schismă în dominarea sovietică asupra statelor
satelit, dar a fost doar vârful aisbergului, căci anumite semnale existau mai dinainte.
De exemplu, în aceeaşi perioadă se produce ruptura dintre Albania şi fosta URSS, precum şi
alăturarea celei dintâi Chinei, situaţia specială a Yugoslaviei, care îşi urma drumul început încă din
1948 - de independenţă faţă de fosta URSS, când a fost exclusă dintre statele de democraţie
populară. În plus şi România, după 1960 a început o linie originală, de ieşire de sub tutela fostei
URSS, atât în ceea ce priveşte politica internă cât şi în ceea ce priveşte politica externă, fapt ce a
iritat Moscova, care a contemplat posibilitatea unei intervenţii militare şi la noi, cu ocazia
evenimentului din 1968 de la Praga, mai ales şi datorită atitudinii ţării noastre, de neparticipare la
acesta. Mai mult la nivel militar, manifestările de independenţă ale regimului Ceauşescu, fac ca ţara
noastră să se retragă din structurile de comandă ale Pactului de la Varşovia, contribuţia militară
limitându-se doar la operaţiunile de concepţie pe hartă, la nivelul comandamentelor.
Revenind la momentul Praga 1968, el a fost determinat de manifestările de independenţă, de
desprindere faţă de fosta URSS. Astfel, reformele interne şi externe iniţiate de către regimul lui
Dubcek, secretarul general al Partidului Comunist Cehoslovac, au fost privite de conducerea de la
Moscova ca ameninţări serioase pentru întreaga sferă de influenţă comunistă şi ca o ameninţare la
adresa coeziunii Pactului de la Varşovia, mai ales după “defecţiunea” României. Eforturile sovietice
de a-l obliga pe Alexandru Dubcek de a schimba cursul politicii sale de liberalizare nu au avut efect.
La 17 august 1968, în Biroul Politici al PCUS s-a hotărât invazia trupelor sovietice în
Cehoslovacia. Spre deosebire de modul în care s-a acţionat la Berlin şi Budapesta când trupele
sovietice au acţionat singure, de această dată liderul sovietic Leonid Brejnev a informat în legătură
cu această decizie conducerile RDG, Poloniei, Bulgariei şi Ungariei pe care le-a invitat să participe
la invazie. Răspunsul acestora a fost pozitiv. Nu s-a considerat oportun să se facă “o invitaţie”
similară şi liderilor români, pentru că aceştia tocmai făcuseră o vizită oficială la Praga unde s-a şi
semnat un Acord bilateral de asistenţă mutuală, documentul urmând a fi supus ratificării
parlamentelor celor două ţări. Rusia a mobilizat pentru acest eveniment mai mult de 400.000 de
soldaţi, în timp ce celelalte state comuniste, cu excepţia României, menţionate mai sus, au adunat
împreună o forţă militară de 80.000 de militari. Operaţiunea s-a numit: “Operaţiunea Dunărea”.
Invazia Cehoslovaciei a scos în evidenţă doctrina lui Brejnev relativ la conceptul de
suveranitate limitată, potrivit căreia dacă în una din ţările comuniste, “socialismul ştiinţific” ar fi
fost pus în pericol celelalte ţări erau datoare să intervină.
Rând pe rând însă, manifestările de desprindere de sub tutela fostei URSS ale ţărilor din
fostul bloc socialist capătă aspecte dintre cele mai diverse. Peste 12 ani, vine rândul Poloniei să-şi
manifeste dorinţa de independenţă.
Aceasta a debutat relativ modest sub forma unor proteste referitoare al creşterea preţurilor la
alimente în iunie 1980.
Soluţia găsită de Polonia a fost una interesată: în paralel cu Partidul Comunist, se creează un
sindicat, numit “Solidaritatea”, independent şi foarte popular, ce a manifestat de la început intenţia
de a prelua puterea.
Creşterea în importanţă a acestui fenomen a trezit şi ostilitatea liderilor sovietici, consternaţi
de influenţa crescândă a bisericii catolice în această ţară.

61
 Polonia reprezenta pentru Rusia şi o poziţie geostrategică importantă, iar situaţia din zonă
îngrijora şi sub acest aspect. Venirea la putere în Polonia a unui guvern necomunist ar fi însemnat
schimbarea politicii externe a acestei ţări, şi deci ieşirea din sfera de influenţă a Rusiei. Ceea ce de
fapt dorea fosta URSS era rezolvarea de către liderii polonezi a acestei situaţii, cât mai repede, fără a
fi nevoie de intervenţia, ei, chiar şi militară. De aceea, s-a impus în Polonia legea marţială, dar
opozanţii regimului au rămas cu un sentiment de frustrare şi cu certitudinea că lupta va fi reluată.

CAPITOLUL VII
ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE ÎN SFERA POLITICĂ

VII.1. Liga Naţiunilor sau, Societatea Naţiunilor, cum a mai fost cunoscută, a fost
înfiinţată în 1919, prin semnarea Pactului Ligii Naţiunilor sau a Societăţii Naţiunilor în data de 28
aprilie a acelui an, pact ce a fost considerat ca făcând parte din cadrul Tratatului de la Versailles.
Propunerea de înfiinţare a unei astfel de organizaţii, a venit din partea preşedintelui american
Wilson, însă paradoxul a făcut ca însăşi S.U.A. să nu semneze pactul de înfiinţare, deoarece nu a
semnat nici Tratatul de la Versailles. Pactul de constituire a fost semnat iniţial de 44 de state, printre
care şi România, din partea ţării noastre participând la dezbateri şi la semnarea pactului Nicolae
Titulescu şi dr. Ioan Cantacuzino. De altfel, Nicolae Titulescu, reprezentatul permanent al României
în cadrul Societăţii Naţiunilor între anii 1928-1932 a fost ales de două ori preşedinte al acestui
organism internaţional în anii 1930 şi 1931.
În ceea ce priveşte membrii acestei Ligi a Naţiunilor, amintim că în 1934 au părăsit
organizaţia Japonia şi Germania, care adoptaseră o orientare făţiş agresivă în politica lor. În acelaşi
an fosta U.R.S.S. a intrat în Ligă, spre a folosi orice posibilitate de a frâna agresiunea.
Liga Naţiunilor îşi propunea să garanteze un sistem de securitate colectivă care respecta
status-quo-ul statelor membre, respecta şi menţinea, împotriva oricărei agresiuni din afară,
„integritatea teritorială şi independenţa politică a tuturor membrilor Societăţii”.
Cu toate acestea, Pactul Ligii Naţiunilor nu elimina legitimitatea ca atribut al războiului, ci o
circumstanţia prin instituirea unui moratoriu pe trei luni.
Liga Naţiunilor nu a putut preveni conflicte majore ca:
- agresiunea Japoniei împotriva Chinei (1931-1937), caz în care Liga Naţiunilor nu a luat
nici o măsură împotriva agresorului;
- invazia Italiei în Etiopia (1947) a fost urmată de impunerea unor sancţiuni minore Italiei ca
agresor;
- violările Tratatului de la Versailles de către Germania (1935 şi 1936);
- intervenţiile Germaniei şi Italiei în războiul civil spaniol;
- dezmembrarea şi anexarea Cehoslovaciei de către Germania (1938-1939).
Principalele cauze ale eşecului Ligii Naţiunilor au constat în:
- inexistenţa unei stări reale de încredere între membrii organizaţiei;
- lipsa principiului universalităţii;
- lipsa egalităţii între state;
- procedualizarea războiului şi nu interzicerea lui;
- ineficienţa sancţiunilor;
- formularea cu multă ambiguitate a numeroase prevederi ale Pactului;
62
 - competenţa şi activitatea nerelevantă a Consiliului;
- inexistenţa dimensiunii economice şi sociale a raporturilor între statele membre.
Liga Naţiunilor avea în structura sa o Adunare, un Consiliul şi un Secretariat şi în sistemul
creat de ea, dar independentă de aceasta, funcţiona şi Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională.
Liga Naţiunilor şi-a încetat existenţa după 1940, la începutul celui de-al doilea război
mondial, şi s-a desfiinţat din punct de vedere juridic în anul 1946.
Experienţa sa a fost totuşi utilă pentru crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite (O.N.U.).

VII. 2. Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.) este cea mai importantă organizaţie
internaţională, la ora actuală. A fost înfiinţată pe „ruinele” Societăţii Naţiunilor, sau a Ligii
Naţiunilor ce eşuase în activitatea sa tocmai prin izbucnirea celui de-al doilea război mondial.
„Actul său de naştere” îl reprezintă Carta O.N.U., ce a fost semnată la San Francisco, S.U.A., în data
de 26 iunie 1945, cartă ce a intrat în vigoare la data de 24 octombrie acelaşi an, dată ce constituie şi
în prezent “Ziua Naţiunilor Unite”. Primele state care au semnat carta, denumite membrii originari,
au fost în număr de 51, printre aceşti amintim: S.U.A., fosta U.R.S.S., Ucraina, China, India,
Argentina, Brazilia, Mexic, Polonia, Danemarca, Franţa, Anglia, Olanda şi altele. În prezent au
aderat la carta O.N.U. 193 de state. România a devenit membră O.N.U., în anul 1955, semnând în
aceeaşi zi cu Spania, 14 decembrie, aderarea la acest organism internaţional. Sediul organizaţiei se
află la New York. Limbile oficiale sunt în număr de şase şi anume: araba, chineza, engleza,
franceza, rusa şi spaniola. Toate documentele şi comunicările se traduc în toate cele şase limbi
oficiale.
ONU are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea
internaţională şi respectarea dreptului internaţional.
Din structura sa fac parte:
- Adunarea Generală, există reprezentaţi ai fiecărui stat membru. Fiecare stat are drepturi
egale de vot. De asemenea, rezoluţiile Adunării nu sunt legi, ci doar recomandări.
- Consiliul de Securitate este compus din 15 membri, din care 5 permanenţi (China, Rusia,
Franţa, Regatul Unit şi S.U.A.), şi restul aleşi pentru un mandat de doi ani. În fiecare an sunt aleşi
cinci noi membri. Deciziile importante ale Consiliului de Securitate trebuie să fie votate de 9
membri, dintre toţi aceşti membri, în principal aici se vorbeşte de dreptul de veto.
- Consiliului Economic şi Social, acestuia fiindu-i subordonate multe din organizaţiile
speciale.
- Consiliul de Tutelă care şi-a suspendat momentan activitatea.
- Curtea Internaţională de Justiţie – are un sediul diferit de cel al O.N.U., şi anume la Haga.
- Secretariatul Naţiunilor Unite - cea mai mare funcţie administrativă este cea de Secretar
General al O.N.U., care în prezent este ocupată, începând cu anul 1997 de Kofi Annan, care în
virtutea activităţii desfăşurate primeşte în anul 2001 Premiul Nobel pentru Pace.
Nefiind propriu-zis în structura organizaţiei, dar făcând parte din sistemul O.N.U., sunt şi
următoarele instituţii specializate:
- Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (A.I.E.A.), înfiinţată în 1957.
- Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (I.D.A.), înfiinţată în 1960, şi devenind
instituţie specializată O.N.U. în 1961;
- Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), înfiinţată în 1945;
- Fondul Internaţional de Dezvoltare Agricolă (F.I.D.A.), înfiinţat în 1962;
63
 - Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.), înfiinţat în 1945;
- Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (O.A.C.I.), înfiinţată în 1944;
- Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.) – înfiinţată în 1919, dobândind statut de
instituţie specializată O.N.U. în 1946;
- Organizaţia Maritimă Internaţională (O.M.I.), înfiinţată în 1948;
- Organizaţia Meteorologică Mondială (O.M.M.), înfiinţată în 1950, şi devenind instituţie
specializată O.N.U. în 1959;
- Organizaţia Mondială a sănătăţii (O.M.S.), înfiinţată în 1948;
- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.) , înfiinţată în
1945;
- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (O.N.U.D.I.), înfiinţată în 1965,
şi devenind instituţie specializată O.N.U. în 1979;
- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.), înfiinţată
în 1945;
- Societatea Financiară Internaţională (S.F.I.), înfiinţată în 1955;
- Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (U.I.T.), înfiinţată în 1865, şi dobândind
statutul de instituţie specializată O.N.U. în 1947;
- Uniunea Poştală Universală (U.P.U.), înfiinţată în 1874, şi dobândind statut de instituţie
specializată O.N.U. în 1947.
Obiectivele ONU.
Carta Naţiunilor Unite este elementul constitutiv al organizaţiei, precizând drepturile şi
obligaţiile statelor membre, stabilind organele de control ale acesteia precum şi procedurile sale.
Acest tratat internaţional codifică cele mai importante principii ale relaţiilor internaţionale – de la
absoluta egalitate a statelor până la interzicerea folosirii forţei în relaţiile internaţionale sub orice
formă incompatibilă cu scopurile organizaţiei.
Preambulul Cartei exprimă ideile şi scopurile comune ale tuturor celor ale căror guverne
formează Naţiunile Unite: „noi oamenii organizaţiei unite suntem hotărâţi să salvam generaţiile
viitoare de la calamitatea războiului, care de două ori în viaţa noastră a adus o inimaginabilă
durere omenirii, şi să reafirmăm încrederea în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi
în valoarea individului, în egalitatea drepturilor bărbaţilor şi femeilor şi a naţiunilor mari şi mici,
şi să creăm condiţii sub care dreptatea şi respectul pentru obligaţiile ce parvin din tratate şi din
alte surse de drept internaţional pot fi menţinute, şi să promovăm progresul social şi standarde de
viaţă mai bune într-o mai mare libertate, să practicăm toleranţa şi să trăim în pace unii cu alţii ca
nişte buni vecini, şi să ne unim forţele pentru a menţine pacea şi securitatea internaţională şi să
asiguram, prin acceptarea principiilor şi prin instituirea metodelor, că forţa armata nu va fi
folosită, şi să angajăm mecanismul internaţional pentru promovarea progresului economic şi social
al tuturor oamenilor”.
Obiectivele Naţiunilor Unite, conturate în Carta ONU pot fi identificate astfel:
- menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;
- dezvoltarea de relaţii prietenoase între naţiuni bazate pe respectul pentru principiul
egalităţii drepturilor şi pentru autodeterminarea indivizilor;
- cooperarea statelor în soluţionarea problemelor internaţionale de ordin economic,
social, cultural şi umanitar şi în încurajarea respectului pentru drepturile omului şi pentru libertăţile
fundamentale;
64
 - asigurarea unui centru pentru armonizarea acţiunilor naţiunilor în realizarea acestor
scopuri comune.

VII.3. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).

NATO este o organizaţie internaţională orientată spre colaborarea defensivă stabilita în
1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la Washington în 4 aprilie, 1949.
Obiectivul principal permanent al NATO este apărarea libertăţii şi securităţii tuturor
membrilor săi, prin mijloace politice şi militare şi asigurarea păcii şi stabilităţii în regiune. Valorile
comune care stau la baza Alianţei şi pe care aceasta îşi propune sa le apere sunt democraţia,
drepturile omului şi respectarea legilor.
Principiul fundamental al funcţionării organizaţiei este cel al angajamentului comun şi al
cooperării mutuale între statele suverane în scopul asigurării indivizibilităţii securităţii pentru toţi
partenerii. Acest lucru înseamnă o completare a eforturilor naţionale în confruntarea cu provocările
la adresa securităţii.
Pentru realizarea obiectivului principal, Organizaţiei Atlanticului de Nord îi sunt stabilite
următoarele misiuni fundamentale de securitate:
– să favorizeze un mediu stabil de securitate euroatlantică prin angajarea în rezolvarea
disputelor pe cale paşnică;
– să se constituie într-un forum de consultări între aliaţi asupra problemelor care aduc
atingere intereselor lor vitale şi pentru coordonarea eforturilor în direcţia contracarării riscurilor şi
ameninţărilor comune;
– descurajarea şi apărarea împotriva ameninţărilor cu agresiunea la adresa statelor membre
conform art. 5 şi 6 din Tratatul de la Washington;
– pregătirea şi angajarea activă în gestionarea crizelor, inclusiv în desfăşurarea operaţiunilor
de răspuns la crize;
– lărgirea şi întărirea parteneriatului, cooperării şi dialogului cu celelalte ţări din zona
euroatlantică, pentru a mări transparenţa, încrederea reciprocă şi capacitatea pentru acţiuni comune.
Chiar dacă se consideră puţin probabil ca Alianţa să fie expusă unei agresiuni de amploare
cu arme convenţionale, în gama largă a provocărilor şi riscurilor, militare şi non-militare, la adresa
securităţii, au fost incluse: incertitudinea şi instabilitatea din unele zone şi posibilitatea declanşării
unor crize regionale, capabile să evolueze rapid; dificultăţile economice, sociale şi politice din ţările
cu democraţii fragile, sau care parcurg drumul spre economia de piaţă; încălcarea drepturilor
omului, rivalităţile etnice şi religioase, disputele teritoriale şi dezintegrarea statelor; proliferarea
armamentelor NBC şi existenţa unor capacităţi nucleare puternice în posesia statelor din afara
Alianţei; deţinerea unor capacităţi militare sofisticate, ca urmare a dispersării tehnologiei
întrebuinţate la producerea armamentului; terorismul, sabotajul, crima organizată şi mişcări de
populaţie necontrolate.
Modalităţile prin care NATO îşi propune să sporească securitatea şi stabilitatea vizează, în
principiu:
– apărarea relaţiilor transatlantice;
– menţinerea unor capacităţi militare adecvate şi eficiente, destinate prevenirii oricăror
încercări de intimidare şi garantării că agresiunea militară împotriva Alianţei nu reprezintă o opţiune
de succes;
– dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul Alianţei;
65
 – capacitate completă pentru prevenirea conflictelor, care ar putea să se transforme într-o
criză majoră, pentru gestionarea eficientă a crizelor, inclusiv prin posibilitatea operaţiunilor de
răspuns la crize;
– continuarea parteneriatului activ, cooperării şi dialogului, în scopul înlăturării
dezacordurilor şi neînţelegerilor care ar conduce la instabilitate, fără a exclude pe nimeni;
– rămânerea în continuare deschisă, conform art. 10 al Tratatului de la Washington, pentru
primirea de noi membrii care doresc şi sunt capabili să-şi asume responsabilităţile şi obligaţiile de
membrii NATO;
– intensificarea eforturilor în direcţia dezvoltării acordurilor de control al armamentelor,
dezarmării şi neproliferării acestora, ca o parte importantă a accesului liber la securitate.
Conceptul strategic prevede atât pentru forţele combinate, cât şi pentru cele convenţionale şi
nucleare, principiile de acţiune, rolul, misiunile şi directivele ce trebuie urmărite.
Principiile strategiei Alianţei sunt solidaritatea aliată, unitatea strategică şi efortul colectiv,
concretizate în aranjamente practice referitoare la ,,planificări comune ale forţelor, fonduri comune,
planificări operaţionale comune, formaţiuni şi puncte de comandă multinaţionale, un sistem de
apărare aeriană integrat, un echilibru privind rolurile şi responsabilităţile între aliaţi, staţionarea şi
desfăşurarea de forţe în afara teritoriului gazdă, standarde şi procedee comune privind echipamentul,
instruirea şi logistica, doctrine unificate şi combinate, executarea de exerciţii atunci când este
necesar, cooperarea în ceea ce priveşte infrastructura, armamentele şi logistica”.
Misiunile forţelor combinate ale Alianţei sunt de a descuraja orice agresiune potenţială la
adresa sa, de a opri avansarea agresorului cât mai departe posibil, de a asigura independenţa politică
şi integritatea teritorială a statelor membre, menţinerea riscurilor la distanţă prin contracararea celor
potenţiale încă din fază incipientă, desfăşurarea operaţiunilor de răspuns la crizele specificate în art.
5, participarea la menţinerea păcii prin operaţii executate în sprijinul altor organisme internaţionale.
Angajamentele la îndeplinirea misiunilor creionate sunt reflectate prin mărimea, pregătirea,
disponibilităţile şi desfăşurarea forţelor armate, prin interoperabilitate şi prin menţinerea permanentă
în stare de operativitate, care să asigure succesul operaţiilor desfăşurate într-un perimetru extins.

VII.4. Consiliul Europei.

Consiliul Europei, cu sediul la Strasbourg, a luat naştere la 4 Mai 1949 şi reuneşte toate
statele Uniunii Europene şi alte state din Centrul şi Estul Europei. Aşadar nu trebuie confundat cu
Uniunea Europeană şi este diferit de Consiliul European sau de Consiliul Uniunii Europene.
Consiliul Europei este compus din 46 de state membre la care se adaugă o serie de state cu
statut de observator.
Consiliul Europei are două dimensiuni: una federalistă, reprezentată de Adunarea
Parlamentară, alcătuită din parlamentari proveniţi din parlamentele naţionale, şi cealaltă,
interguvernamentală, întruchipată de Comitetul Miniştrilor, alcătuit din miniştrii de externe ai
statelor membre.
România a deţinut preşedinţia Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei în perioada
noiembrie 2005 - mai 2006.
Obiectivele Consiliului Europei sunt:
- protejarea democraţiei pluraliste;
- protejarea supremaţiei dreptului;

66
 - favorizarea conştientizării şi încurajarea dezvoltării identităţii şi diversităţii culturale ale
Europei;
- dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa prin susţinerea reformelor politice,
legislative şi constituţionale;
- căutarea soluţiilor pentru problemele cu care se confruntă societatea europeană, cum ar fi:
discriminarea minorităţilor, xenofobia, intoleranţa, protecţia mediului, clonarea umană, SIDA,
drogurile, terorismul, crima organizată.

VII.5. Uniunea Europeană (UE).

Uniunea Europeană este o comunitate de state europene independente, reunite în jurul unor
valori politice, economice, culturale şi sociale comune, în urma procesului de cooperare şi integrare
început în 1951, odată cu semnarea Tratatului de la Paris. UE este considerată a fi o construcţie sui
generis, situându-se între federaţie şi confederaţie.
Misiunea Uniunii Europene constă în organizarea relaţiilor între statele membre şi între
popoarele lor într-o manieră coerenta şi pe baza solidarităţii dintre ele.
Obiectivele Uniunii Europene sunt:
- să promoveze progresul economic şi social; astfel, piaţa unică a fost stabilită în 1993, iar
moneda unică a fost lansată în 1999;
- să afirme identitatea sa pe scena internaţională, prin ajutorul umanitar către ţările care nu
sunt membre, politica externă şi de securitate comună, acţiunea în crizele internaţionale şi de
asemenea, prin poziţii comune în cadrul organizaţiilor internaţionale;
- să introducă cetăţenia europeană; aceasta nu va înlocui cetăţenia naţională, ci o va
completa şi va conferi un număr de drepturi civile şi politice cetăţenilor europeni;
- să extindă zona libertăţii, securităţii şi justiţiei, legat de operaţiunile de pe piaţa internă şi,
mai ales, de libertatea de mişcare a persoanelor;
- să păstreze şi să întărească legislaţia UE existentă, formată din întreaga legislaţie adoptată
de instituţiile europene, împreună cu tratatele fundamentale.
Principalele instituţii ale Uniunii Europene, cunoscute ca instituţii centrale şi implicate în
procesul de decizie, sunt reprezentate de Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene şi
Comisia Europeană. Alte instituţii cu rol important în funcţionarea UE sunt: Curtea Europeană de
Justiţie, Curtea de Conturi şi Ombudsmanul European. Nu în ultimul rând, avem instituţia
financiară reprezentată de Banca Europeană de Investiţii – care sprijină implementarea politicilor
UE şi Banca Central Europeană – creată în scopul sprijinirii uniunii economice şi monetare. Rol
consultativ în procesul de decizie au Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor. Consiliul
European are rol de stimulator al discuţiilor şi iniţiativelor comunitare.
Simbolurile Uniunii Europene se referă la drapelul, imnul, deviza şi moneda acesteia,
conform Articolului IV-1 din proiectul de constituţie europeană. Potrivit constituţiei (care nu a intrat
încă în vigoare) drapelul Uniunii este un cerc format din douăsprezece stele, pe fond albastru, imnul
este extras din Simfonia a 9-a, „Oda Bucuriei”, de Ludwig van Beethoven, deviza este „Unită în
diversitate” (deviza actuală este „Unitate în diversitate”), iar moneda acesteia este Euro.
Uniunea Europeană se sprijină pe trei piloni:
1. Pilonul comunitar, reprezentat de Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO), Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(Euratom);
67
 2. Al doilea pilon priveşte Politica Externă şi Securitatea Europeană (PESC);
3. Al treilea pilon este cooperarea juridică şi poliţienească în domeniul criminalităţii
(cunoscut sub denumirea de „Domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne” – JAI).
Sistemul politic al Uniunii Europene este definit într-o serie de tratate. Printre ultimele
dintre aceste tratate a fost Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, care a fost înlocuit
cu Tratatul de la Lisabona. Tratatele actuale şi viitoare stabilesc pentru politica Uniunii Europene o
serie de instituţii. Sistemul politic rezultat din aceste acte reflectă prin structura sa principiul
democratic al separării puterilor în stat în puterea legislativă, puterea executivă şi puterea
judecătorească, iar în ce priveşte procesul legislativ, urmăreşte principiile subsidiarităţii şi
proporţionalităţii.
În prezent, Uniunea Europeană are 28 state membre. Dintre acestea, şase sunt membri
fondatori, din 1958, respectiv: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. Alte 21 state
au aderat apoi succesiv:
- în 1973: Danemarca, Irlanda, Regatul Unit al Marii Britanii;
- în 1981: Grecia;
- în 1986: Portugalia şi Spania;
- în 1995: Austria, Finlanda, Suedia;
- în 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia,
Slovenia, Ungaria;
- în 2007: Bulgaria şi România.
- in 2013: Croatia
Alte trei ţări, Croaţia, Republica Macedonia şi Turcia (asociată din 1963 şi în uniune
vamală din 1996), sunt în prezent oficial candidate la aderarea la Uniunea Europeană.
România şi Bulgaria au devenit state membre cu drepturi depline ale UE la 1 ianuarie
2007. Cele două state au îndeplinit criteriile de aderare iar Tratatul de aderare a Republicii Bulgare
şi României, semnat de reprezentanţii statelor membre UE şi de cei ai României şi Bulgariei la
Abaţia Neumünster din Luxemburg la 25 aprilie 2005, a fost ratificat de parlamentele naţionale ale
tuturor statelor membre ale UE.
România a devenit astfel a şaptea cea mai mare ţară din UE din punct de vedere al
populaţiei. Limba română a devenit una dintre limbile oficiale ale Uniunii, fiecare cetăţean al UE
putându-se adresa instituţiilor comunitare în această limbă.

68
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii:

Alexandru Bolintineanu şi Adrian Năstase, Drept internaţional contemporan, Bucureşti,

1995.
Aurel Preda-Mătăsaru, Tratat de relaţii internaţionale moderne şi contemporane, Vol. I şi
III, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003.
Ioan Horga, Teoria relaţiilor internaţionale, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2006.
Lavinia Mihaela Vlădilă, Contencios Internaţional Public, sau jurisdicţii internaţionale
permanente, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2006.
Oana Bălăuţă şi Cătălin Bălan, Uniunea Europeană, seria Europa mea (5), Justiţie şi
afaceri interne, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007.
Raluca Bercea, Drept comunitar. Principii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

69