TEHNOLOGII AGRICOLE

VEGETALE ȘI ANIMALE
 TEHNOLOGII DE
PRODUCERE, RECOLTARE ŞI
CONDIŢIONARE
A PLANTELOR FURAJERE
 GENERALITĂŢI
• Procesul tehnologic producere a plantelor furajere are o
importanţă deosebită, în special pentru sectorul zootehnic.
• În zilele noastre, tendinţa de sporire a cantităţii de hrană, în
vederea asigurării unui nivel de trai corespunzător populaţiei,
influenţează pozitiv dezvoltarea zootehniei, a creşterii
animalelor pe baze ecologice, după tehnologii moderne şi de
înaltă eficienţă.
• Unul din factorii de bază ce condiţionează decisiv
eficientizarea procesului de creştere a animalelor, îl constituie
baza furajeră.
• Realizarea unor producţii de furaje cât mai mari, de calitate
cât mai bună, cu parametri nutritivi ridicaţi şi la preţuri cât mai
mici, reprezintă obiectivul cel mai important al modernizării şi
îmbunătăţirii permanente a tehnologiilor de producere şi
condiţionare a materialului furajer.
 Cultura plantelor furajere
• Necesarul de material furajer destinat hranei animalelor
dintr-o fermă agroturistică se poate obţine prin trei metode:
a) pe cale naturală, în regiunile umede, mai ales în zonele de
deal sau de munte, unde pajiştile naturale sunt suficiente şi de
bună calitate. Acestea pot fi utilizate pentru hrănirea directă
(păşunat), precum şi pentru recoltarea şi condiţionarea
plantelor furajere (fân, otavă, furaj proaspăt, însilozat sau nu, şi
furaj procesat prin tocare şi brichetare);
b) pe cale artificială, mai ales în regiunile secetoase, lipsite de
pajişti naturale, unde plantele furajere sunt cultivate pe terenul
agricol (dintre care două treimi sunt plante de nutreţ anuale, iar
restul, plante perene, de exemplu lucerna, trifoiul, etc);
c) pe cale mixtă, în regiunile unde există pajişti naturale, dar
care nu satisfac decât parţial necesarul de furaje, o parte
din necesar fiind satisfăcut de producţia pajiştilor naturale şi
altă parte din producţia plantelor cultivate.
Cultura porumbului furajer se poate realiza în majoritatea
zonelor agricole umede, dar foarte favorabile, în sunt zonele
irigate din Câmpia Dunării, Dobrogea, sudul Moldovei şi
Câmpia Banatului, pe soluri de tip cernoziom, brun roşcat de
pădure şi aluvionar.
Faţă de porumbul pentru boabe, silozul are cerinţe sporite
pentru apă şi substanţele nutritive din sol, deoarece densitatea
este mai mare. Producţiile cele mai bune se obţin după
prăşitoare, fertilizate cu gunoi de grajd, după leguminoase sau
pe terenuri desţelenite.
Ca plante premergătoare se recomandă cerealele de toamnă.
Ca lucrări ale solului se efectuează nivelarea terenului, arătura
medie şi pregătirea terenului, în vederea semănatului, cu
grapa cu discuri, în agregat cu grapa cu dinţi.
Semănatul are loc de obicei cu aproximativ 50-85.000
plante/ha (în funcţie de cantitatea de apă disponibilă), la
distanţă de 70 cm între rânduri.
Îngrijirea culturii constă în câteva udări, combaterea
buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor.
Lucrările de întreţinere din perioada de vegetaţie sunt
aceleaşi ca la porumbul pentru boabe, atenţie deosebită
acordându-se controlului buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
Recoltarea se face când porumbul a acumulat o masă
vegetală maximă în faza de ceară a boabelor, când procentul
de substanţă uscată din întreaga plantă se situează, între 32
şi 35 %, într-un interval de până la 7 zile.
Producţia poate atinge 60-80 tone/ha masa verde în condiţii
de irigare şi 25-40 tone/ha pe teren neirigat.
Cultura lucernei este cea mai răspândită, cultivându-se în
toate zonele, cu precădere pe terenurile irigate şi pe tipurile
de sol cernoziomice profunde, permeabile, bine aprovizionate
cu substanţe nutritive cu ph peste 6,5, dar şi pe solurile brun
roşcate de pădure sau de stepă, irigate.
Lucerna este o plantă furajeră perenă, din familia
leguminoaselor, cu rădăcina pivotantă, cu frunze trifoliate
dispuse alternativ și flori albastru-violet, grupate în racem.
Este cultivată pe suprafețe întinse mai ales în zona de sud a
țării și poate fi confundată uneori cu trifoiul, în primele faze de
vegetație, când predomină frunzele trifoliate.
Lucerna este o foarte bună plantă amelioratoare,
îmbunătăţind fertilitatea solului. Sunt considerate
premergătoare foarte bune atât cerealele de toamnă şi de
primăvară, cât şi plantele furajere anuale care eliberează
terenul până la mijlocul toamnei, dar și cartoful timpuriu și
mazărea.
Pregătirea terenului constă în fertilizarea cu gunoi de grajd la
planta premergătoare cu 2 sau 3 ani înainte ca lucerna să fie
cultivată, cu fosfor în cantitate de 50-120 kg P2O5/ha, cu azot
sau cu potasiu numai pe solurile slab aprovizionate.
Arătura se execută la 22-25 cm adâncime la începutul
toamnei, iar patul germinativ cu grapa cu discuri, urmată de
tăvălug, în primăvară.
Semănatul se practică în prima jumătate a lunii martie în
zonele de câmpie şi cu aproximativ zece zile mai târziu, în
zonele de deal, în cultura irigată. Se poate realiza şi
semănatul pe terenurile irigate în a doua parte a lunii august,
până în prima decadă a lui septembrie, în câmpiile din sudul
ţării.
Semănatul se execută la 12,5 cm între rânduri cu 20-22 kg
sămânţă/ha, la adâncimea de 1,5-2,5 cm.
Îngrijirea culturii constă din irigări repetate în perioada de
vegetaţie, după fiecare coasă, coroborat cu combaterea
buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor pe cale chimică, dar și
prin respectarea cu stricteţe a elementelor tehnologice
(rotaţia, epoca de semănat, densitatea, combaterea
buruienilor).
Deşi rezistentă la secetă, lucerna foloseşte eficient apa de
irigare, rezultând sporuri importante de producţie şi o calitate
superioară a furajului. La lucernă se aplică o udare de
răsărire de 300–350 m³/ha iar în primăverile secetoase se
aplică udări pentru coasele a II-a și a IV-a, cu norme de 500–
600 m³/ha.
Se recoltează după următorul program: în anul I în intervalul
dintre începutul şi mijlocul fazei de înflorire a plantelor, în
următorii ani la faza de îmbobocire.
Producţia rezultă din 3-4 recoltări în anii normali (5-7 cosiri pe
terenurile irigate), ajungându-se la 50-70 tone/ha masă verde,
iar pe terenurile neirigate la 25-30 tone/ha.
Producţia se balotează şi se stivuieşte în cazul când se
recoltează ca lucernă fân iar în cazul în care se recoltează
ca masă verde se foloseşte direct în furajare sau se
conservă prin însilozare, după o pălire prealabilă de 2-3 zile.
Borceagul este o cultură formată dintr-un amestec din
măzăriche şi o cereală (secară, orz) făcută cu scopul de a
produce nutreţ verde primava de timpuriu (în cazul
borceagului de toamnă) sau la începutul verii (în cazul
borceagului de primăvară).
Borceagul urmează în rotaţie după culturi prăşitoare care
permit o bună pregătire a solului în toamnă, cum sunt: sfecla
furajeră, sfecla de zahăr, cartoful, floarea-soarelui.

Îngrăşămintele fosfatice şi potasice se aplică înainte de

executarea arăturii, sau cel târziu la pregătirea patului
germinativ. Borceagul de primăvară are nevoie de doze de
azot N50.

Când se folosesc îngrăşăminte organice nu se aplică

îngrăşăminte chimice în primii 2 ani după administrare şi se
aplică doze mai mici cu 40-50% în următorii ani după
administrarea gunoiului de grajd.
Borceagul este mai puţin pretenţios faţă de adâncimea de
mobilizare a solului prin arătură. Arătura se execută la
adâncimea de 20–22 cm pe soluri cu textură uşoară şi medie
şi la 23-25 cm pe solurile cu textură ceva mai grea.

Patul germinativ se pregăteşte în preajma semănatului cu

grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi, perpendicular
pe direcţia în care se va executa semănatul.

Borceagul se însămânţează în prima urgenţă, imediat după

ce se creează condiţii favorabile pentru pregătirea patului
germinativ. Calendaristic această perioadă se încadrează în
intervalul 1–20 martie în zonele de câmpie şi 10–30 martie în
zonele colinare.

Pentru nutreţ, recoltarea borceagului de toamnă se face la

formarea primelor păstăi de măzăriche, iar pentru sămânţă
când păstăile se brunifica şi baza tulpinii se usucă.
Recoltarea borceagului de primăvară se face pe parcursul
fazei de burduf a gramineei, până când 30-40 % din plante au
înspicat.
Masa verde se foloseşte direct în furajare sau se conservă
prin însilozare, după o pălire prealabilă de 2-3 zile.
Producţia de masă verde ajunge la 30 000 kg/ha iar producţia
de boabe poate fi de 2000 kg/ha.
Trifoiul roşu este o plantă furajeră perenă, de mare
importanţă în alcătuirea rezervelor furajere din fermele
zootehnice.
Trifoiul roşu se cultivă pe solurile cu textură mijlocie,
profunde, cu un conţinut ridicat de humus şi calciu, cu pH
peste 6,0, pe solurile nisipoase, cât şi uneori pe cele cu un
pH mai mare de 7.
În cultură, cele mai bune specii premergătoare sunt
prăşitoarele fertilizate cu îngrăşăminte organice, cerealele de
toamnă sau de primăvară, culturile furajere anuale.

Lucrările solului şi a celor de pregătire a patului germinativ

sunt, în general, identice cu cele menţionate pentru cultura
lucernei.

Epoca optimă de semănat este primăvara devreme, când

condiţiile climatice permit efectuarea lucrărilor (începutul lunii
martie).

În general, în toţi anii de vegetaţie, prima cosire se

realizează la mijlocul fazei de înflorire, iar următoarele la
intervale de 5…6 săptămâni. La o cultură eficientă se pot
obţine trei – patru cosiri într-un an de vegetaţie.
 Cerinţe tehnologice la recoltarea plantelor furajere
• recoltarea să se facă în perioada optimă: în cazul
gramineelor în perioada de înspicare sau început de înflorire,
iar în cazul leguminoaselor în faza de îmbobocire;
• tăierea plantelor să se facă la o înălţime cât mai mică, dar
suficient de mare pentru a nu vătăma mugurii recoltei
următoare;
• micşorarea timpului de recoltare, prin îmbunătăţirea
parametrilor procesului de recoltare şi condiţionare şi prin
utilizarea operaţiei de strivire;
• recoltarea să se facă cu pierderi cât mai reduse (2% la cosit
şi greblat, 1,5% la ridicat din brazdă, 3% la cosit şi strivit, etc.);

• terenul să fie eliberat rapid după recoltare;

• numărul de treceri pe teren să fie cât mai mic;

 Tehnologii de recoltare a plantelor furajere

Tehnologiile utilizate la recoltarea plantelor furajere sunt

diverse, ele depinzând de mulţi factori, ca:
• natura plantelor recoltate;
• natura furajului ce urmează a fi obţinut;
• modul de depozitare al acestuia;
• posibilităţile de transport;
• categoria de animale pentru care se produce furajul;
• sistemul de creştere şi modul de hrănire al animalelor;
• mărimea fermei zootehnice şi dotarea ei tehnică;
• producţia totală de furaje;
• condiţiile atmosferice în perioada recoltării;
• eficienţa economică dorită, etc.
Clasificarea tehnologiilor de recoltare a plantelor furajere

În funcţie de tipul furajului obţinut:

• tehnologii pentru recoltarea furajelor verzi;
• tehnologii pentru obţinerea fânului;
• tehnologii pentru producerea furajelor însilozate;
• tehnologii pentru recoltarea furajelor grosiere;
• tehnologii pentru recoltarea şi prelucrarea furajelor.

După modul în care materialul furajer este adunat şi

transportat de pe mirişte:
• tehnologii pentru recoltarea furajelor în vrac;
• tehnologii pentru recoltarea furajelor în forme compacte
(căpiţe, baloturi).
În funcţie de numărul operaţiilor efectuate, a duratei de
uscare sau a complexităţii de prelucrare, se face în felul
următor:
• tehnologii tradiţionale (clasice);
• tehnologii economice (de scurtă durată).

În funcţie de numărul de maşini utilizate, precum şi în funcţie

de numărul de treceri, tehnologiile se clasifică în:
• tehnologii monofazice (combinate);
• tehnologii polifazice (divizate).
 Tehnologii pentru obţinerea fânului
În creşterea animalelor, mai ales a celor mari, fânul constituie unul din
furajele principale. Fânul se obţine prin recoltarea ierburilor de pe
fâneţele naturale sau a plantelor semănate special pentru acest scop
(lucernă, trifoi, borceag, etc.), urmată de condiţionarea acestora în
vederea reducerii umidităţii până la 18...20%, fără a deteriora
proprietăţile fizice, nutritive şi gustative ale produsului.

Tehnologia de recoltare Operaţii

Tehnologia clasică  tăierea plantelor;
pentru obţinerea  strângerea materialului în brazde, la
fânului în vrac umiditatea de 35...40%;
 uscarea în câmp, până la umiditatea de
18...20% (cu greblări succesive);
 ridicarea fânului din brazde;
 încărcarea în mijloace de transport (sau
formarea căpiţelor);
 transportul fânului la locul de depozitare;
 descărcarea şi clăditul şirelor.
Tehnologia clasică pentru tăierea plantelor;
obţinerea fânului balotat strângerea materialului în brazde, la de 35...40%;
uscarea în câmp, până la umiditatea de 20...40% (cu
greblări succesive);
balotarea;
încărcarea baloturilor în mijloace de transport (direct
sau ulterior);
transportul şi depozitarea baloturilor;
reducerea umidităţii baloturilor la 18…20% prin
ventilare.
Tehnologia de căpiţare tăierea şi (eventual) strivirea plantelor;
mecanizată uscarea în câmp, până la umiditatea de 35...40%;
strângerea materialului în brazde;
uscarea în brazde, până la umiditatea de 20...25%;
ridicarea din brazdă şi presarea până la o densitate
de 80...100 kg/m3;
construirea căpiţelor şi lăsarea lor pe câmp două –
trei zile, până la uscarea definitivă (18...20%);
încărcarea căpiţelor în mijloace de transport;
transportul căpiţelor la locul de depozitare;
descărcarea şi depozitarea căpiţelor;
acoperirea căpiţelor cu folie de polietilenă sau cu
paie.
SFÂRŞITUL CURSULUI 2