Iubiții mei[1],

un om oarecare [ἄνθρωπός τις], adică Fiul lui Dumnezeu întrupat, Cel care S-a făcut om pentru noi și
pentru mântuirea noastră, dar fără de păcat, a făcut cină mare [δεῖπνον μέγα], căci mare este Împărăția
Lui cea pentru noi, și El i-a chemat la cina Lui, adică să vină întru Împărăția Lui, pe cei mulți [πολλούς]
[Lc. 14, 16, BYZ], adică pe toți oamenii.

Pentru că El nu îi cheamă doar pe unii, iar pe alții îi trece cu vederea, ci îi cheamă pe toți oamenii la
mântuire. El nu discriminează pe nimeni! Și cine are în mintea lui ideea de discriminare, de respingere a
unor oameni de la credință și de la mântuire e semn că gândește în termenii urii și nu ai dragostei.
Pentru că Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii la fel și dorește mântuirea tuturor și nu doar a unora.

Creația Lui, unde noi ne-am născut din mila Lui și unde ne lucrăm mântuirea noastră, împreună cu
Domnul, pe fiecare zi, este anticamera deschisă a Împărăției Sale. Pentru că aici, în Biserica slavei Sale,
care este în lumea Lui, noi trăim Împărăția Lui și suntem încă de acum în Împărăția Lui, deși ea nu a
cuprins întreaga creație a lui Dumnezeu, ci o va cuprinde la a doua Lui venire întru slavă. Dar noi, pe
fiecare zi, învățăm să fim oamenii Împărăției lui Dumnezeu, răspunzând afirmativ chemării Sale la Cină,
adică la împărtășirea euharistică cu El, cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Pentru că toată pregătirea noastră ascetică e pentru a ne uni cu Domnul slavei și a fi una cu El. Toată
rugăciunea, tot postul și toată privegherea noastră sunt pentru a fi proprii împărtășirii cu Domnul.
Pentru că El ne cheamă mereu la Cina cea prea mare a Împărăției Sale, la împărtășirea cu El euharistic,
pentru ca să fim vii duhovnicește.

El ne pregătește Cina și El Însuși este Cina noastră cea preadumnezeiască! „Căci Tu ești Cel care aduci
[jertfa] și Cel care Te aduci [Σὺ γὰρ εἶ ὁ προσφέρων καὶ προσφερόμενος][jertfă]”[2]. Hristos aduce Jertfa
euharistică pentru noi, însă El Însuși este Jertfa noastră cea cu totul curată și preasfântă. Și El Se pune
înaintea noastră spre mâncare și băutură preasfinte, pentru ca noi să trăim împreună cu El și întru El.
Căci „viața în Hristos nu este un mijloc pentru a dobândi Împărăția lui Dumnezeu, ci este chiar Împărăția
lui Dumnezeu în calitate de arvună și [de] pregustare în cadrul prezentului. Iar Împărăția lui Dumnezeu
nu este scopul vieții în Hristos, ci însăși viața în Hristos în deplina ei arătare”[3] în ființa noastră.

Tocmai de aceea, viața noastră duhovnicească e o viață divino-umană, pentru că e viața noastră ca
oameni ai Împărăției lui Dumnezeu. Și când Domnul ne cheamă la Cina Lui, El ne cheamă la bucuria și la
veselia Lui cele preaveșnice. Fapt pentru care și noi, când reactualizăm la Dumnezeiasca Liturghie toată
iconomia mântuirii noastre, Îi cerem Domnului: „umple de bucurie și de veselie inimile noastre
totdeauna [πλήρωσον χαρᾶς καὶ εὐφροσύνης τὰς καρδίας ἡμῶν πάντοτε], acum și pururea și întru vecii
vecilor [νῦν καὶ ἀεὶ καὶ εἰς τοὺς αἰῶνας τῶν αἰώνων]”[4]. Pentru că a fi cu Domnul și cu toți Sfinții și
Îngerii Lui înseamnă a fi plin de bucurie și de veselie pentru veșnicie. A fi cu adevărat împlinit.

Motivele pentru care oamenii nu vor Împărăția lui Dumnezeu sunt cu totul pământești și trecătoare [Lc.
14, 18-20]. Sunt puerile. Pământul din câmp, animalele noastre din curte, alipirea de soția noastră nu
sunt motive reale pentru a nu participa la Cina Domnului, la Dumnezeiasca Lui Euharistie. Pentru că
munca noastră și căsnicia noastră au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, de binecuvântarea Lui tot timpul.
Alipirea de cele trecătoare sau alipirea pătimașă de oameni ne fac cu totul trupești. Dar când ne unim cu
Dumnezeu în Dumnezeiasca Euharistie, dorind să facem mereu voia Lui, atunci prețuim cu adevărat și
familia și averea și timpul vieții noastre. Căci tot ceea ce avem și tot ceea ce suntem sunt pentru
împlinirea noastră reală, duhovnicească. Iar dacă averea, serviciul, familia, alegerile noastre cotidiene nu
ne împlinesc, nu ne duc la Dumnezeu, trebuie să vedem unde greșim, adică unde suntem alipiți pătimaș
de lucruri sau oameni, pentru ca să ne pocăim pentru aceasta.

Dumnezeu a nins frumos peste noi în acest decembrie. Ne-a nins cu mila Lui pentru ca albul zăpezii să ni-
l dorim și în suflet. Iar noi facem curățenie în sufletul nostru numai atunci când ne spovedim cu adevărat
păcatele noastre. Și când ne spovedim cu adevărat, atunci „toți Sfinții din cer sunt de față ca să-l
primească pe cel ce se apropie de Taina Pocăinței”[5]. Pentru că mare „bucurie se face înaintea Îngerilor
lui Dumnezeu [χαρὰ γίνεται ἐνώπιον τῶν Ἀγγέλων τοῦ Θεοῦ] pentru un păcătos pocăindu-se [ἐπὶ ἑνὶ
ἁμαρτωλῷ μετανοοῦντι]” [Lc. 15, 10, BYZ].

Pocăința noastră reală și iertarea Lui sacramentală ne deschid drumul spre Hristos euharistic. Pentru că
ne umplu de slava, de smerenia și de marea Lui cuviință, care ne dau să ne unim cu Domnul cu adevărat.
De aceea, fără o viață duhovnicească continuă și fără să te spovedești cu adevărat, nu te poți uni cu
adevărat cu Domnul, cu mare bucurie și sfințenie. Pentru că întreaga ta ființă trebuie să se pregătească
de preamarea și preasfânta unire cu Dumnezeu. Trebuie să te deschizi cu totul spre Dumnezeu, pentru
ca să trăiești în mod deplin unirea cu El în tot sufletul tău și în toate mădularele trupului tău. Pentru că,
prin unirea sacramentală cu Domnul, El ne sfințește și ne îndumnezeiește în mod deplin, adică în toată
ființa noastră.

Cine însă nu simte nicio schimbare dumnezeiască în ființa lui după ce s-a împărtășit cu Domnul înseamnă
că e un mare păcătos nepocăit. Înseamnă că inima lui e nesmerită și necurățită, că nu are iubire de
Dumnezeu și de oameni, că nu împlinește voia lui Dumnezeu în viața lui. Pentru că numai cineva rece și
indiferent față de voia lui Dumnezeu poate să rămână nepăsător primindu-L pe Dumnezeu în ființa lui.

Căci cei care Îl iubesc pe Dumnezeu cu înfocare, aceia se curățesc și se luminează și se sfințesc pururea
împărtășindu-se cu Domnul. Și pentru ei nu este nicio clipă mai importantă și mai sfântă decât aceea în
care Îl primesc pe Domnul în sufletul și în trupul lor, în toată ființa lor.

Când Preotul se împărtășește cu Dumnezeieștile Taine ale Domnului, adică cu Trupul și Sângele Său cele
preadumnezeiești, el e foarte mulțumitor lui Dumnezeu și Îi spune Lui: „Mulțumim Ție [Εὐχαριστοῦμέν
Σοι], Stăpâne iubitorule de oameni [Δέσποτα φιλάνθρωπε], făcătorule de bine al sufletelor noastre
[εὐεργέτα τῶν ψυχῶν ἡμῶν], că și [în] ziua de față ne-ai învrednicit pe noi de cereștile și nemuritoarele
Tale Taine [ὅτι καὶ τῇ παρούσῃ ἡμέρᾳ κατηξίωσας ἡμᾶς τῶν ἐπουρανίων Σου καὶ ἀθανάτων
Μυστηρίων]!”[6].

Și Trupul și Sângele Domnului sunt cerești și dumnezeiești, pentru că Domnul Și-a ridicat umanitatea Sa,
prin Înălțarea Sa la cer, în sânul Dumnezeului treimic. Și ele sunt nemuritoare și ne umplu pe noi de viața
cea veșnică, pentru că sunt viața lui Dumnezeu pentru noi. Ele sunt „pâinea vieții [ὁ ἄρτος τῆς ζωῆς]” [In.
6, 35, BYZ], fără de care noi nu avem viață dumnezeiască întru noi. Și Hristos, Pâinea vieții noastre, Se
coboară mereu la noi din cer, pentru că ni Se dăruie la fiecare Dumnezeiască Liturghie ca mâncare și
băutură spre viața veșnică. Căci „cel care mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu
îl voi învia pe el [în] ziua cea de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat mâncare și sângele Meu este cu
adevărat băutură. [Iar] cel care mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, [acela] în Mine rămâne și Eu
[rămân] în el” [In. 6, 54-56, BYZ].

Iar unde este Hristos, acolo e și Tatăl și Duhul Sfânt. Pentru că, împărtășindu-ne euharistic cu Domnul,
noi ne împărtășim de slava lui Dumnezeu, care e comună persoanelor dumnezeiești. Și dacă slava Treimii
locuiește în noi, atunci Dumnezeul nostru treimic locuiește în noi și este cu noi totdeauna.

Pentru că Cina cea Dumnezeiască este pentru toți! Este pentru toți cei care sunt pe străzile și pe aleile
pământului. E pentru toți cei săraci, cei ologi, cei șchiopi, cei orbi [Lc. 14, 21]. E pentru toți cei bolnavi
sufletește și trupește, pentru toți cei care cunosc sau încă nu cunosc Biserica lui Dumnezeu, dar o vor
cunoaște prin convertire și pocăință.
Cina e pentru toți! Mântuirea e pentru toți! Împărăția Lui e pentru toți! Tocmai de aceea trebuie să
vorbim pe înțelesul fiecărui om, trebuie să vorbim fiecăruia în parte despre Dumnezeul mântuirii
noastre.

Trebuie să îi îndemnăm pe toți să intre la Cină! Pentru că Domnul vrea ca să se umple Casa Lui [Lc. 14,
23], să se umple Biserica Lui, să se umple Împărăția Lui cu toți cei mântuiți. Dar pentru că mântuirea
noastră ține de voința noastră și de conlucrarea noastră zilnică cu Dumnezeu, de aceea „mulți sunt cei
chemați [πολλοὶ εἰσιν κλητοί], dar puțini [sunt] cei aleși [ὀλίγοι δὲ ἐκλεκτοί]” [Lc. 14, 24, BYZ].

Toți sunt chemați de Domnul la mântuire, dar cei care au răspuns chemării Lui sunt puțini. Pentru că
doar puțini oameni au vrut să fie aleșii lui Dumnezeu, Sfinții Lui în Împărăția Sa. Și cu toate acestea,
Împărăția lui Dumnezeu e plină de milioane de Sfinți preafrumoși și preabuni, care ne îndeamnă și pe noi
la urmarea lor. Dar pentru ca să știm cum au trăit și ce au mărturisit în viața lor, trebuie să vrem să le
cunoaștem viața și opera.

Așadar, iubiții mei, suntem chemați de Domnul slavei să venim la El și să fim cu El pentru toți vecii. Căci
Hristos trebuie „să domnească în inima, viața și țara noastră”[7]. El trebuie să împărățească în orice om
al pământului. Căci „scopul Sfintei Liturghii este împărtășirea tuturor [credincioșilor] spre trezvia
sufletului”[8] și spre mântuirea noastră. Și chemarea noastră la Cina Lui e chemarea noastră continuă la
Biserică și la slujirea Dumnezeieștii Liturghii și la împărtășirea euharistică cu Domnul. Pentru că numai
aici, în Biserica slavei Sale, noi ne mântuim și ne sfințim viața noastră.

Mult spor în viața și în nevoința dumneavoastră! Și Domnul să ne bucure mereu prin mila Lui cea
nemărginită față de noi! Amin.