Ethan FromePoziţia ortodoxã vis-a-vis de mãrturiile persoanelor

ce au supravieţuit morţii clinice*

(Dupã materialele foilor misionare de la biserica Acoperãmîntul Maicii Domnului,
Los-Angeles, SUA, în redacţia protoiereului Alexandr Mileant)
O estimare a povestirilor contemporane despre viaţa dupã moarte
Dupã familiarizarea cu cãrţile contemporane despre viaţa de dincolo de moarte
cititorul îşi creeazã impresia cã moarte nu este deloc înfricoşãtoare, cã pe
omul trecuå în “cealaltã” lume în mod automat îl aşteaptã senzaţii plãcute de
pace, bucurie şi petrecere în atotiubitoarea şi atotiertãtoarea Luminã; cã din
acest motiv nu este nici o diferenţã între drepţi şi pãcãtoşi, credincioşi şi
necredincioşi. Aceastã situaţia a impus pe unii gînditori creştini sã se punã în
gardã şi sã se îndoiascã în privinţa acestui gen de literaturã. Au început sã se
întrebe: “Nu sînt oare aceste viziuni ale luminii o ispitã a diavolului,
îndreptatã împotriva trezviei creştinilor? - Trãieşte cum vrei, oricum vei
ajunge în rai”.
Din acest motiv, cercetãtorii John Ankenberg şi John Weldon se exprimã negativ
faţã de toatã literatura despre stãrile premergãtoare morţii**, vãzînd în ea
simple trucuri oculte. Totuşi, o cercetare atentã a povestirilor contemporane a
oamenilor ce au supravieţuit morţii clinice duce la concluzia cã majoritatea din
ei au avut vedenii autentice şi nu înşelãri ale diavolului. Problema principalã
constã nu în vedeniile premergãtoare morţii, ci în interpretarea lor de cãtre
medicii şi psihiatrii ce sînt departe de creştinism.
În primul rînd, departe gîndul cã toţi care mor temporar se învrednicesc sã vadã
Lumina. Noi am amintit deja despre cercetãrile minuţioase ale doctorului Ring,
din care se vede clar cã numai un procent mic din oamenii ce au supravieţuit
morţii se învrednicesc sã vadã Lumina. Doctorul Maurice Rawlings, care personal
a reanimat mulţi muribunzi, susţine cã comparativ acelaşi numãr de oameni vãd
întuneric şi groazã cîţi vãd Luminã. Aceastã pãrere o împãrtãşeşte şi doctorul
Charles Garfield, cercetãtor principal în domeniul stãrilor premergãtoare
morţii. El scrie: “Nu fiecare om moare cu moarte plãcutã şi liniştitã... Printre
pacienţii anchetaţi de mine cam tot atîţia au retrãit stãri neplãcute (întîlniri
cu fãpturi demonice) cîţi plãcute. Însã unii dintre ei au retrãit ambele stãri”.
Existã temeiuri de a presupune cã mulţi oameni, uneori conştient, iar uneori
inconştient nu vorbesc despre stãrile lor neplãcute din vedenii. Dupã pãrerea
doctorului Rawlings, unele vedenii pot fi atît de îngrozitoare încît
subconştientul oamenilor ce le-au vãzut şterge aceste imagini în mod automat din
memorie. În cartea sa doctorul Rawlings aduce cazuri de astfel de amnezie.
Psihiatrii care trateazã oameni ce au trecut în copilãrie prin traume sufleteşti
majore (de exemplu violuri sau bãtãi) ştiu despre acest mod selectiv de uitare.
În afarã de asta, oamenii ce au retrãit vedenii luminoase vor povesti cu mai
mare plãcere despre ele, decît oamenii ce au retrãit vedenii groaznice. Cãci
ceea ce vede omul “acolo” trebuie sã corespundã cu ceea ce a meritat el prin
viaţa sa dreaptã sau pãcãtoasã. În acest fel, doi factori favorizeazã reportajul
unilateral: a) procesul amneziei selective şi b) dorinţa de a nu rãspîndi
lucruri nefavorabile despre sine.
Karl Osis mãrturiseşte cã în cazul cercetãrii problemei morţii printre hinduşi
s-a constatat cã la moarte cam o treime retrãiesc groazã, depresii şi mare
nelinişte de la arãtarea lui “yamduts” – îngerul indus al morţii şi alţi
monştri*** din cealaltã lume.
Evident cã religia hindusã cu misticismul sãu pãgîn poate contribui la
apropierea omului de forţele întunericului de dincolo, ceea ce se manifestã mai
tîrziu în vedeniile îngrozitoare de dinaintea morţii.
Din literatura patristicã noi ştim cã înşelarea diavolului constituie un pericol
real. Apostolul Pavel avertizeazã cã “satana poate lua chip de înger luminos” (2
Cor. 11, 14).
Dar totodatã, diavolul nu are putere sã înşele pe oricine, cînd vrea şi cum
vrea: acţiunile lui sînt limitate de Dumnezeu. Dacã omul este mîndru şi doreşte
sã vadã ceva suprafiresc, minuni, de care nu se învrednicesc ceilalţi oameni,
atunci pe el îl paşte pericolul sã primeascã demonul drept înger. În domeniul
duhovniciei aceastã stare se numeşte “înşelare” (“prelesti”). Pericolul de a
cãdea în înşelare ameninţã pe fraţii de mãnãstire care procedeazã dupã mintea
lor, pe nevoitorii satisfãcuţi de sine (cãlugãri dar şi mireni, care postesc sau
duc alte nevoiţe, fãrã dreaptã judecatã şi îndrumãtor), pe “proorocii” mincinoşi
şi vindecãtori, precum şi pe oamenii ce practicã o misticã nesãnãtoasã, cum ar
fi: meditaţia transcedentalã, yoga, spiritismul, ocultismul, medicinã
bioenergeticã ş. a. Din povestirile oamenilor ce au supravieţuit morţii clinice
nu se vede cã ei s-ar fi îndeletnicit cu vreo una din acestea. În majoritatea
cazurilor ei sînt oameni obişnuiţi, care din cauza unei sau altei boli fizice au
murit, dar datoritã stãruinţei medicilor şi a posibilitãţilor medicinei actuale
au fost reanimaţi. Ei nu au aşteptat nici o vedenie suprafireascã şi ceea ce li
s-a dat lor sã vadã, evident, a fost lucrarea milei lui Dumnezeu, ca ei sã ia o
atitudine mai demnã faţã de viaţa lor. E greu sã ne împãcãm cu gîndul cã Domnul
a îngãduit satanei sã-i înşele pe aceşti nenorociţi, neiscusiţi în viaţa
duhovniceascã. În afarã de asta, conform povestirilor adunate de doctorul Morse,
aceeaşi Luminã au vãzut-o mulţi copii, care datoritã puritãţii lor şi
nevinovãţiei se aflã sub acoperãmîntul Celui de Sus.
În cãrţile ortodoxe despre viaţa de dupã viaţã existã povestiri despre ivirea
demonilor muribunzilor şi despre trecerea sufletului prin faza “vãmilor”. Dar
tot din aceste cãrţi se vede cã demonii încep sã sperie sufletul abia dupã ce
vine îngerul-pãzitor şi începe sã-l conducã pe calea ce duce la Prestolul
Dumnezeiesc. În afarã de asta, în prezenţa îngerului, demonii sînt nevoiţi sã se
prezinte cu înfãţişarea lor adevãratã, scîrboasã.
Cît priveşte descrierile Luminii fãcute de contemporani, rãmîne întrebarea, cum
sã le împãcãm cu povestirile creştine tradiţionale. În literatura ortodoxã
împãrãţia Luminii se descrie în funcţie de apropierea de Cer, în timp ce în
literatura contemporanã oamenii au vãzut Lumina înainte de a trece graniţa
tainicã ce separã lumea de dincolo de a noastrã. Noi credem cã oamenii ce au
suportat moartea clinicã încã nu au fost în adevãratul rai sau iad, ci numai au
contemplat şi au presimţit acele stãri. Atunci cînd îngerii se arãtau sfinţilor
ei iradiau luminã, pe Tabor apostolii au vãzut Lumina necreatã, chiar dacã fizic
se mai aflau încã în aceastã lume. Dumnezeu prin mila Sa descoperã aceastã
Luminã minunatã tocmai pentru trezirea la o viaţã mai bunã. Întîlnirea cu
aceastã luminã negreşit aduce sentimentul de bucurie şi pace nepãmînteascã.
Lumina diavolului, dimpotrivã, aduce cu sine sentimentul unei nelinişti confuze.
Ea inspirã omului sentimentul superioritãţii, promite înţelpciune, dar în ea nu
e dragoste, aceasta e o luminã rece.
La cele spuse trebuie sã adãugãm cã “derularea” vieţii, pe care aceşti oameni au
retrãit-o în timpul întîlnirii cu Lumina, cînd ei au fost puşi sã-şi estimeze
moral faptele lor, cît şi corectarea modului de viaţã care a urmat – toate
acestea ne îndeamnã sã credem cã vedeniile lor a Luminii au fost vedenii bune şi
nu înşelare. Cãci “dupã roadele lor îi veţi cunoaşte”. Pentru cã diavolul
încearcã sã-l înstrãineze pe om de Dumnezeu. S-ar putea oare ca el sã le ajute
oamenilor sã devinã mai credincioşi şi mai buni?
Cu toate acestea în plan mai desfãşurat omul credincios trebuie sã fie foarte
precaut cu toate vedeniile şi experienţele mistice. Astfel, în legãturã cu
apariţia unui mare numãr de cazuri de înviere a oamenilor dupã moartea clinicã
unii medici şi psihiatri au propus sã formeze o nouã ramurã a ştiinţei despre
suflet şi viaţa dupã moarte. Nu este nici o îndoialã cã mãrturiile despre ceea
ce au vãzut sufletele în lumea “cealaltã” pot fi oricînd compare, studiate şi
sistematizate. Dar trebuie sã înţelegem cã în acest caz misiunea medicilor şi
psihiatrilor se reduce la o simplã compilare a unor cazuri individuale. şi
pentru cã noi, cei vii, sîntem rupţi de relaţia directã cu lumea spiritualã, nu
existã posibilitatea programãrii şi a controlului stãrilor postmortem în genul
experieţelor de laborator.
Totodatã nu trebuie sã uitãm cã viaţa omului se aflã în mîinile lui Dumnezeu.
Doar El hotãrãşte atît momentul morţii cît şi soarta sufletului dupã despãrţirea
lui de trup. De aceea încercarea de a realiza experimente în acest domeniu intrã
în conflict cu voia lui Dumnezeu şi îl pune pe experimentator în relaţie cu
duhurile cãzute de dincolo. Drept rezultat, mãrturiile adunate de el vor fi
mincinoase iar concluziile false. Ieromonahul american Serafim (Rouse) scrie
despre aceasta în felul urmãtor: “Mulţi dintre cercetãtorii contemporani
recunosc sau cel puţin au o atitudine de simpatie pentru învãţãtura ocultã în
domeniul stãrilor extracorporale pentru simplul motiv cã ea se întemeiazã pe
experiment, care stã la temelia ştiinţei. Dar experimentarea în lumea materialã
se deosebeşte esenţial de “experimentarea” în domeniul stãrilor extracorporale.
În lumea materialã obiectele şi legile studiate sînt moral neutre şi de aceea
pot fi analizate obiectiv şi verificate de cãtre alţii. Iar în cazul dat
obiectele studiate sînt ascunse de oameni, foarte greu de surprins şi frecvent
manifestã o voinţã proprie cu scopul de a-l amãgi pe cercetãtor” (Sufletul dupã
moarte). Aceasta are loc pentru cã sfera lumii spirituale apropiate de noi este
plinã de fiinţe conştient rele, demoni, care sînt specialişti în domeniul
înşelãrii. Ei cu mare plãcere vor lua parte la tot felul de experimente,
dîndu-le direcţia corespunzãtoare.
De aceea avertismentul ieromonahului Serafim trebuie sã-l primim cu seriozitate.
Astfel, în zilele noastre un şir de cercetãtori pornind de la cazuri concrete de
moarte clinicã au trecut la experienţe personale în ceea ce priveşte stãrile
extracorporale. Nefiind conduşi de învãţãtura ortodoxã şi experienţa milenarã a
Bisericii Ortodoxe ei au purces sã studieze stãrile corpului “astral” şi au
nimerit în mrejele ocultismului. Din nefericire aceasta s-a întîmplat şi cu
doctorul Moody, cu femeia prihiatru E. Kubler-Toss şi alţi cîţiva. Dr. Moody, de
exemplu, dupã ce a scris trei cãrţi preţioase cu date autentice, a început sã
experimenteze dupã reţetele teosofiei şi meditaţiei transcedentale. Nu demult el
a editat pe aceastã temã o carte intitulatã “Întoarcerea înapoi” (Comming Back)
în care aduce deliruri tipic hinduiste despre reîncarnare.
Mãrturii ale sinucigaşilor
În timp ce sufletele oamenilor morţi pe cale fireascã încearcã în cealaltã lume
uşurare şi chiar bucurie, sufletele sinucigaşilor, dimpotrivã, nimerind în lumea
cealaltã încearcã confuzie şi suferinţã. Un specialist în domeniul sinuciderilor
a exprimat aceasta prin urmãtoarea frazã foarte exactã: “Dacã pãrãsiţi viaţa cu
sufletul zbuciumat, atunci şi în cealaltã lume veţi trece cu sufletul
zbuciumat”. Sinucigaşii îşi pun capãt zilelor cu gîndul “sã termine cu toate” şi
cînd colo, dincolo totul abia începe pentru ei.
Iatã cîteva povestiri contemporane ce ilustreazã starea de dincolo a
sinucigaşilor. Un bãrbat care-şi iubea fierbinte soţia şi-a curmat zilele atunci
cînd aceasta a murit. El spera astfel sã se uneascã cu ea pentru totdeauna. Dar
s-a dovedit a fi chiar invers. Cînd medicul a reuşit sã-l reanimeze el a
povestit: “Eu am nimerit cu totul în altã parte decît se afla ea... Acela era un
loc îngrozitor... şi eu pe loc am înţeles cã am comis o gravã greşealã”.
Unii dintre sinucigaşii reîntorşi la viaţã descriau cã dupã moarte ei nimereau
într-un fel de temniţã şi simţeau cã vor rãmîne acolo pe un timp foarte lung. Ei
conştientizau cã aceasta le este pedeapsã lor pentru încãlcarea legii stabilite,
potrivit cãreia fiecare om trebuie sã îndure anumite suferinţe. Aruncînd
samovolnic povara prevãzutã pentru ei, în cealaltã lume ei trebuie sã ducã şi
mai mult.
Un bãrbat ce a supravieţuit morţii clinice povestea: “Atunci cînd am nimerit
acolo eu am înţeles cã douã lucruri sînt absolut interzise: sã te ucizi pe tine
şi sã ucizi pe alt om. Dacã eu m-aş fi hotãrît sã-mi pun capãt zilelor, aceasta
ar fi însemnat sã-I arunc în faţã lui Dumnezeu darul dat de El. Iar a lipsi de
viaţã pe un alt om – ar însemna sã încalci planul lui Dumnezeu despre el”.
Impresia generalã a medicilor-reanimatologi este urmãtoarea – sinuciderea se
pedepseşte foarte aspru. Doctorul Buce Greyson, psihiatru la secţia de urgenţã
de pe lîngã universitatea din Konegen, dupã ce a studiat temeinic aceastã
problemã, afirmã cã nimeni din cei ce au supravieţuit morţii clinice nu vrea
sã-şi grãbeascã sfîrşitul vieţii sale. Cu toate cã lumea de dincolo este
incomparabil mai bunã decît a noastrã, viaţa de aici are o însemnãtate foarte
mare de pregãtire. Numai Dumnezeu hotãrãşte cînd omul este suficient de matur
pentru veşnicie.
Bewerly, în vîrstã de 47 de ani, povestea cît e ea de fericitã cã a rãmas în
viaţã. În copilãrie ea a suferit mult de la pãrinţii ei, care zilnic îşi bãteau
joc de ea. Fiind de acum în vîrstã, ea nu putea sã povesteascã fãrã emoţii
despre copilãria sa. Odatã, la vîrsta de 7 ani, fiind adusã de cãtre pãrinţi la
disperare ea s-a aruncat cu capul în jos şi şi-a spart capul de ciment. În
timpul morţii clinice sufletul ei a vãzut copii cunosccuţi care înconjurau
corpul ei neînsufleţit. Deodatã, în jurul lui Bewerly a strãlucit o luminã
orbitoare, din care un glas necunosccut i-a zis: “Tu ai fãcut o greşealã. Viaţa
ta nu-ţi aparţine ţie şi tu trebuie sã te întorci”. La aceasta Bewerly a
reproşat: “Dar nimeni nu mã iubeşte pe mine şi nimeni nu vrea sã aibã grijã de
mine”. “Nu este adevãrat, a rãspuns vocea, nici în viitor nimeni nu se va
îngriji de tine. De aceea învaţã-te sã te îngrijeşti singurã”. Dupã aceste
cuvinte Bewerly a vãzut în jurul sãu zãpadã şi un copac uscat. Dar, deodatã, nu
se ştie de unde, a adiat o cãldurã, zãpada s-a topit şi crengile uscate ale
copacului s-au acoperit de frunze şi mere coapte. Apropiindu-se de copac ea a
început sã rupã mere şi sã le mãnînce cu plãcere. Atunci ea a înţeles cã precum
în naturã aşa şi în orice viaţã existã perioade de iarnã şi varã, care
alcãtuiesc un tot întreg în planul Creatorului. Cînd Bewerly şi-a revenit ea a
început sã aibã o nouã atitudine faţã de viaţã. Ajungînd maturã, ea s-a
cãsãtorit cu un om de treabã, a avut copii şi a fost fericitã...

________________
* Traducere dupã volumul: “Na paroghe jizni i smerti”, Sveaşcennic Alexandr
Mileant, ed. Satisi, Sanct-Peterburg, 1997;
** Near Death Experiences;
*** Osis, Karl and Haraldson, Erlendur, “At the Hour of Death”, New York, Avon
Books, 1972, p 90.

Învãţãtura ortodoxã despre viaţa dupã moarte

Chiar dacã experienţa zilnicã ne aratã cã moartea este partea fatalã a fiecãrui
om şi lege a naturii, totuşi Sfînta Scripturã învaţã cã la început moartea nu
intra în planul lui Dumnezeu despre om. Moartea nu este o normã stabilitã de
Dumnezeu, ci mai degrabã abaterea de la ea şi o mare tragedie. Cartea Facerii
povesteşte cã moartea a pãtruns în natura noastrã drept urmare a încãlcãrii
poruncii lui Dumnezeu de cãtre primii oameni. Conform Bibliei, scopul venirii
Fiului lui Dumnezeu în lume a fost de a reîntoarce omului viaţa veşnicã pe care
acesta a pierdut-o. Aici nu este vorba despre nemurirea sufletului, pentru cã el
prin natura sa nu e supus distrugerii, ci tocmai despre nemurirea omului în
ansamblu, compus din suflet şi trup. Restabilirea unitãţii dintre suflet şi trup
trebuie sã se realizeze concomitent pentru toţi oamenii la învierea de obşte a
morţilor.
În unele religii şi sisteme filosofice (de exemplu în induism şi stoicism) se
aduce ideea cã principalul în om este sufletul iar trupul este doar un ambalaj
provizoriu în care se dezvoltã sufletul. Cînd sufletul atinge nivelul spiritual
cunoscut, trupul nu mai este necesar şi el trebuie aruncat, ca o hainã purtatã.
Eliberîndu-se de trup, sufletul se ridicã pe o treaptã superioarã a existenţei.
Credinţa creştinã nu împãrtãşeşte aceastã concepţie despre natura umanã.
Acordînd prioritate începutului spiritual din om, ea totuşi vede în el o fiinţã
bivalentã, compusã din elemente ce se completeazã reciproc: spiritual şi
material. Existã şi fiinţe necorporale simple, cum ar fi îngerii şi demonii. Dar
omul are o altã configuraţie şi destinaţie. Datoritã trupului natura sa nu numai
cã este mai complicatã, ci şi mai bogatã. Unirea dintre trup şi suflet hotãrîtã
de Dumnezeu este o unire pe vecie.
Atunci cînd dupã moarte sufletul pãrãseşte trupul sãu, el nimereşte în condiţii
vitrege pentru sine. Într-adevãr, el nu este chemat sã existe ca nãlucã şi-i
este greu sã se adapteze la noile şi nefireştile pentru el condiţii. Iatã de ce
pentru o anulare desãvîrşitã a urmãrilor distrugãtoare ale pãcatului Dumnezeu a
binevoit sã-i învieze pe oamenii creaţi de El. Aceasta se va întîmpla la a doua
venire a Mîntuitorului, atunci cînd la cuvîntul Lui atotputernic sufletul
fiecãrui om se va întoarce în trupul sãu nou şi reabilitat. Trebuie sã repetãm
cã el nu va intra într-un nou înveliş, ci se va uni anume cu trupul pe care l-a
avut mai înainte, doar cã nou şi etern, adaptat pentru noile condiţii de
existenţã.
În ce priveşte starea temporarã a sufletului din momentul despãrţirii lui de
trup şi pînã la ziua învierii de obşte Sfînta Scripturã ne învaţã cã sufletul
continuã sã trãiascã, sã simtã şi sã gîndeascã. Dumnezeu “nu este Dumnezeul
morţilor, ci al viilor, pentru cã la El toţi sînt vii” - a zis Hristos (Mt. 22,
32; Ecc. 12, 7).
Moartea, fiind o despãrţire temporarã de trup, în Sfînta Scripturã este numitã
ba mutare, ba despãrţire, ba adormire (2 Pet. 1, 15; Fil. 1, 23; 2 Tim. 4, 6; FA
13, 36).
Evident cã cuvîntul adormire (somn) nu se referã la suflet, ci la trup, care
dupã moarte parcã s-ar odihni de muncile sale. Sufletul însã, despãrţindu-se de
trup, continuã viaţa sa conştientã ca şi mai înainte.
Valabilitatea acestei afirmaţii se vede şi din pilda Mîntuitorului despre
bogatul şi Lazãr (Lc. 16) şi din minunea de pe Tabor. În primul caz, bogatul
evanghelic, aflîndu-se în iad şi Avraam, ce se afla în rai, discutau
posibilitatea de a trimite sufletul lui Lazãr pe pãmînt la fraţii bogatului, ca
sã-i fereascã de iad. În al doilea caz, proorocii Moise şi Ilie, ce au trãit cu
mult înainte de Hristos, discutã cu Domnul despre patimile viitoare. Hristos
încã a mai zis iudeilor cã Avraam a vãzut venirea Lui, evident din rai, şi s-a
bucurat (In. 8, 56).
Aceastã frazã n-ar fi avut nici un sens dacã sufletul lui Avraam s-ar fi aflat
în stare de inconştienţã, aşa cum învaţã unii sectanţi despre viaţa sufletului
dupã moarte. Cartea Apocalipsei povesteşte în mod figurat despre aceea cum
reacţioneazã sufletele drepţilor în Cer la evenimentele ce se petrec pe pãmînt
(Ap. 5-9).
Toate aceste pasaje din Scripturã ne învaţã sã credem cã activitatea sufletului
cu adevãrat continuã şi dupã despãrţirea lui de trup.
Totodatã Scriptura învaţã cã dupã moarte Dumnezeu hotãreşte pentru suflet locul
unde va petrece o vreme, în funcţie de ce a meritat trãind în trup: raiul sau
iadul. Repartizarea în unul din aceste locuri sau stãri se hotãrãşte prin aşa
numita judecatã “indiviadualã”. Judecata individualã trebuie deosebitã de
judecata “de obşte”, ce va avea loc la sfîrşitul lumii. Despre judecata
individualã Scriptura ne învaţã: “Cã lesne este înaintea Domnului, în ziua
sfîrşitului sã dea omului dupã cãile lui” (Sir. 11, 28).
şi în continuare: “şi precum este rînduit oamenilor o datã sã moarã, iar dupã
aceea sã fie judecata”, - evident, individualã (Evr. 9, 27).
Avem motive sã presupunem cã în faza incipientã de dupã moarte, atunci cînd
sufletul pentru prima oarã nimereşte în condiţii cu totul noi pentru el, are
nevoie de ajutorul şi cãlãuzirea Îngerului sãu Pãzitor. Aşa, de exemplu, în
pilda cu bogatul şi Lazãr se povesteşte cã îngerii au luat sufletul lui Lazãr şi
l-au dus la Cer. Potrivit învãţãturii Mîntuitorului, Îngerii se îngrijesc de
“aceştia mici” - de copii (în sens figurat şi direct).
Despre condiţia sufletului pînã la învierea de obşte Biserica Ortodoxã învaţã
astfel: “Credem cã sufletele morţilor se veselesc sau se chinuie dupã faptele
lor. Despãrţindu-se de trup, ele în aceeaşi clipã trec sau la bucurie sau la
tristeţe şi suferinţã. Totuşi, nu simt nici fericire desãvîrşitã, nici chinuire
desãvîrşitã, pentru cã fericirea desãvîrşitã sau chinuirea desãvîrşitã fiecare o
va primi dupã învierea de obşte, cînd sufletul se va uni cu trupul în care a
trãit în dreptate sau în pãcat” (Epistola patriarhilor orientali despre credinţa
Ortodoxã, art. 18.).
În acest mod, Biserica Ortodoxã deosebeşte douã stãri ale sufletului în lumea de
dincolo: una pentru drepţi, alta pentru pãcãtoşi - raiul şi iadul. Ea nu
recunoaşte învãţãtura romano-catolicã despre starea de mijloc din purgatoriu,
deoarece în Sfînta Scripturã nu este nici o indicaţie asupra stãrii de mijloc.
Totodatã, Biserica învaţã cã suferinţele pãcãtoşilor în iad pot fi ridicate dupã
rugãciunile pentru ei şi faptele bune sãvîrşite în amintirea lor. De aici şi
obiceiul de a da foi de pomenire la Liturghie cu numele viilor şi morţilor.