1.1.

Introducere în comunicare

Comunicarea scapă încercărilor de a o defini. Americanii Frank Dance şi Carl

Larson au adunat 126 de definiţii ale comunicării, de la diverşi autori şi din diverse
cărţi. După 20 de ani de trudă, nici una dintre definiţii nu s-a dovedit satisfăcătoare.
Semantica termenului „comunicare” nu încape într-o definiţie, dar fiecare definiţie
posibilă surprinde câte ceva din ceea ce este comunicarea.
Cuvântul latinesc „communicare” are semnificaţia de „contact şi legătură”,
dar şi de „a pune în comun, a împărtăşi, a pune împreună, a amesteca şi a uni” . În
limba de toate zilele, folosirea cuvântului „comunicare” nu se loveşte de probleme
deosebite. Majoritatea vorbitorilor se gândesc la „a aduce la cunoştinţă” sau la „a
informa”. Faptul este evidenţiat de orice dicţionar explicativ unde, în general, sunt
menţionate trei semnificaţii, parţial suprapuse, ale cuvântului „comunicare”:
comunicare = 1. înştiinţare, aducere la cunoştinţă; 2. contacte verbale în interiorul
unui grup sau colectiv; 3. prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei
sau relaţii spirituale.

Simplitatea aparentă nu elimină necesitatea de a defini, totuşi, mai exact

semnificaţiile ştiinţifice ale termenului „comunicare”. Comunicarea este un proces
care, din unghiul ştiinţei comunicării, dispune de patru componente fundamentale:
 un emiţător;
 un canal;
 informaţie;
 un receptor.
Într-o formă extrem de simplă, procesul de comunicare sau comunicarea poate
fi redat (sau redată) astfel:


C.Noica – „Rostirea filozofică românească”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.17