MOARA CU NOROC de Ioan Slavici

-caracterizarea lui Ghita-

Ioan Slavici este unul dintre adepții realismului clasic. Prin creația lui proza românească dobândește o
consolidare a dimensiunii realiste și o remarcabilă deschidere spre psihologic.

Publicată în 1881 în volumul de debut ,,Novele din popor”, nuvela ,,Moara cu noroc” este una din scrierile
reprezentative pentru viziunea lui Ioan Slavici asupra lumii şi asupra vieţii satului transilvănean.

Tema operei este reprezentată de procesul de dezumanizare, ca rezultat al dorinţei de înavuţire care determină
destinul omului. Tema destinului dă caracter tragic nuvelei: autorul propune analiza condiţiei umane în general,
nu numai a individului determinat social. Banii au o putere magică, antrenând personajele într-o situaţie limită,
având ca singură ieşire moartea.

Titlul desemnează spațiul acțiunii, un han construit e locul unei mori. Spațiul scaru de la început se va
preschimba într-unul blestemat, un loc al pierzaniei, deoarece moara își schimbă funcția originară devine
cârciumă.

Rema Nuvela este constrută pe 17 capitole aflate în ordine cronologică a desfățurării acțiunii și intregarate de
cvuintele rostite de bătrână la începutul și la sfârșitul operei. Capitolul incipit preia funcțiile prologului,
prefigurând tema și conflictul dominant, urmează 15 capitole care alcătuiesc o compozișie de tip clasic, unitară,
cu acțiune gradată și cu deznodămaânt dramatic. Ultimul capitol are valoare de epilog subliniind ideea principală
a operei.

Fiind o nuvelă realist-psihologică, în „Moara cu noroc” conflictul central este moral-psihologic, conflictul
interior al protagonistului. Personajul principal, Ghiţă, oscilează între dorinţa de a rămâne om cinstit, pe de o
parte, şi dorinţa de a se îmbogăţi alături de Lică, pe de altă parte. Acesta trăieşte o dramă psihologică concretizată
prin trei înfrângeri, pierzând, pe rând, încrederea în sine, încrederea celorlalţi şi încrederea Anei. Conflictul
interior se reflectă în plan exterior, în confruntarea dintre cârciumarul Ghiţă şi Lică Sămădăul.

Spaţiul de desfăşurare al acţiunii se restrânge sau se lărgeşte necontenit, dar centrul său rămâne
moara; ea se află la mijlocul „pânzei de păianjen” pe care o ţes continuu drumurile porcarilor şi trecerile
jandarmilor, ocolurile lui Pintea, Lică sau Ghiţă la Ineu, plecările şi revenirile bătrânei. Timpul se înscrie şi el în
aceeaşi circularitate: Ghiţă arendează cârciuma de Sfântul Gheorghe, 23 aprilie; după Sfântul Dumitru, are loc
judecata, iar deznodământul se petrece în ziua de Paşti a anului următor. Aşadar naraţiunea parcurge complet
cercul zodiacal al unui an şi îşi condensează „centrul” în durata unei zile de Paşti.

Pe lângă perspectiva obiectivă a naratorului, apare tehnica punctului de vedere în intervenţiile simetrice
ale bătrânei, personaj episodic, alter ego, dar care exprimă cu autoritatea vârstei mesajul moralizator al nuvelei.
La începutul nuvelei ea susţine că fericirea nu trebuie căutată în bunăstarea materială: ,,Omul să fie mulţumit cu
sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit” , iar la sfârşit pune întâmplările
tragice pe seama destinului necruţător: „aşa le-a fost dat!...”.

GHIŢĂ este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici, al cărui destin ilustrează consecinţele
nefaste ale setei de înavuţire.
Ghiţă este:
 personajul principal al nuvelei (apare în toate momentele subiectului)
 protagonist (în raport cu Lică, care este antagonist)
 personaj real (nu are nici o calitate supranaturală)

 personaj dinamic, tridimensional deoarece iese din tipar, „ne surprinde în mod convingător”.

 personaj rotund deoarece parcurge un traseu sinuos al dezumanizării, cu frământări sufleteşti şi

ezitări.

Şi statutul său social se metamorfozează complet: dintr-un simplu şi sărac cizmar, el devine un cârciumar
prosper, dar îşi periclitează întreaga avere. În final, moare nepăsător în raport cu tot ceea ce a dobândit.
 Personajul este reliefat prin diverse modalități detaliate: caracterizarea directă și caracterizarea indirectă.

O parte din trăsăturile personajului rezultă din caracterizarea directă realizată de:
 narator, care îi schiţează un portret fizic: „înalt şi spătos”, „galben la faţă
 Ana: „se făcuse mai de tot ursuz,se aprindea pentru orisice lucru de nimic, nu mai zambea ca
inainte”
 bătrâna: „ginere harnic”
 Lică: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte”

Dintre procedeele de caracterizare indirectă se utilizează caracterizarea prin onomastică, fapte, modul de
a gândi, gesturi, limbaj, relaţii cu alte personaje.

Însuşirile personajului sunt reliefate şi prin prenumele neîmplinit, căci el nu e Gheorghe, biruitorul
păcatului prin credinţă, ci doar Ghiţă, viciat de lăcomie, predestinat slăbiciunii şi căderii în păcat.

Ospitalier si prietenos: castiga repede increderea musteriilor” drumetii mai umblati nu mai ziceau ca o sa
faca popas la moara cu noroc, ci ca se vor opri la Ghita, si toata lumea stie cine e Ghita si unde e Ghita”

Întâlnirea cu Lică pune în evidenţă fondul cinstit al lui Ghiţă, care va fi repede copleşit de forţa morală a
lui Lică, stăpânul ilegal al drumurilor de la Moara cu noroc. O dată cu intruziunea acestui personaj diabolic în
viaţa hangiului, echilibrul său sufletesc, precum şi liniştea familiei sale sunt definitiv spulberate. Ghita nu accepta
cu usurinta noua situatie. Isi ia masuri de orecautie incercand sa se opuna Samadaului: „ Noi nu stim nimic si ne
cautam de treaba noastra”

Încearcă să fie autoritar şi dârz, să reziste la propunerile lui Lică şi începe să înţeleagă un adevăr: la
Moara cu noroc nu putea să stea nimeni fără voia lui Lică. Bun cunoscător de oameni, Lică se foloseşte de
patima pentru bani a lui Ghiţă spre a-l atrage pe aceasta în afacerile lui necurate şi apoi pentru a-i anula
personalitatea.

Degradarea umană se produce treptat şi sigur. La un moment dat, Ghiţă ajunge să regrete faptul că are
familie şi că nu-şi poate asuma riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul monologului interior sunt
redate gândurile şi frământările personajului, realizându-se în felul acesta autocaracterizarea: „Aşa m-a lăsat
Dumnezeu! Ce să mă fac dacă e în mine ceva mai mare decât voinţa mea?” Sub pretextul că o voinţă superioară
îi ghidează gândurile şi acţiunile, Ghiţă devine laş, fricos şi subordonat în totalitate Sămădăului.

Dezumanizarea lui Ghiţă atinge apogeul atunci când, cuprins de gelozie şi răzbunare, îşi aruncă propria
soţie, drept momeală, în braţele Sămădăului. Speră până în ultimul moment că Ana va rezista influenţei malefice
a lui Lică. Dezgustată însă de laşitatea lui Ghiţă, într-un gest de răzbunare, Ana i se dăruieşte lui Lică, deoarece,
spune ea, în ciuda nelegiuirilor comise, Lică e „om”, pe când Ghiţă „nu e decât o muiere îmbrăcată în haine
bărbăteşti”.

În opinia mea, destinul tragic al lui Ghiţă ilustrează strălucit o teză morală: nimic nu rămâne în viaţă
nepedepsit. Însă, în nuvelă, nu dorinţa de mai mult, ci patima, agonia morală pe care ispita bogăţiei o provoacă
celor slabi sunt sancţionate de destin. De aceea, Ghiţă este adus pe ultima treaptă a degradării morale de patima
pentru bani, de fascinaţia diabolică a personalităţii Sămădăului, dar şi de faptul că ignoră avertismentele bătrânei
şi legile satului tradiţional.

În concluzie, prin particularităţile de realizare a personajelor din nuvela „Moara cu noroc”, prozatorul
dovedeşte fineţe în observarea mişcării psihologice, în detectarea zonelor obscure ale psihicului uman.