FUNDAMANTELE PSIHOTERAPIEI

Conf.univ.dr. Adela Mihaela ȚĂRANU

Unitatea 1. Domeniului psihoterapiilor – repere conceptuale și evoluție

Domeniul psihoterapiilor este puternic legat de problematica promovării sănătății
mintale și prevenirii tulburărilor psihice. O serie de rapoarte recente care descriu situația
sănătății mintale și sistemele de sănătate mintală din țările europene (Samele, Frew& Urquia,
2013, Organizația Mondială a Sănătății, Biroului Regional pentru Europa, 2008, Eva
Woelbert, 2015) oferă informații destul de limitate cu privire la tratamentul psihoterapeutic
pentru boli psihice comparativ cu îngrijirea psihiatrică, acordată de un medic. Deși există
dovezi solide în sprijinul utilizării psihoterapiei ca tratament pentru diferite afecțiuni mintale,
disponibilitatea acestora este variabilă și limitată în foarte mult între țări, iar reglementările
extrem de eterogene. De altfel, semnificația termenului de psihoterapie cu care se operează
cotidian în diferite țări, inclusiv la nivel academic, pendulează între a oferi o asistență
psihologică de rutină și a implica tratamentul unei patologii mai severe.
Psihoterapia ca tratament coerent al tulburărilor psihice a apărut urmare a studiilor lui
Sigmund Freud, la începutul secolului 20 și s-a dezvoltat semnificativ de atunci. Dacă
rădăcinile acesteia sunt în ritualurile religioase și vindecătore ale preoților, șamanilor sau
tămăduitorilor din societățile primitive, în ultimul secol au fost realizate studii de evaluare a
rezultatelor care aderă la aceleași standarde riguroase ca cele aplicate în medicina bazată pe
dovezi. Totodată, prezentul este marcat de o dezvoltare fără precedent filierelor de formare și
practică diferențiate pe tehnici psihoterapeutice, fenomen ce nu este favorabil întăririi
identității psihoterapeuților, și așa insuficient fixate în unele sisteme (cum este și cazul
României).

Ce este psihoterapia? Definiții de lucru

Termenul psihoterapie (“grijă pentru suflet”, din gr. Psyche = suflet și gr.
Therapeutikos=grija pentru altul) se referă, în sens larg, la o terapie non-medicamentoasă și
non-invazivă, care implică de obicei o interacțiune verbală (dicuții) între un client sau un
grup de clienți și unul sau mai multi profesioniști cu competențe în specialitatea psihoterapie.
Conform Asociaţiei Europene de Psihoterapie (European Association of Psychotherapy -
EAP), ”psihoterapia reprezintă o disciplină stiinţifică de sine stătătoare ce tratează, într-o
manieră cuprinzătoare şi planificată, disfuncţii, suferinţe, tulburări de comportament şi boli
datorate unor cauze atât psihosociale, cât şi psihosomatice”.
Definiția propusă de EAP include următoarele specificații de natură să unifice reglementarile
naționale:
 ideea de acreditare a metodelor: tratamentul este realizat cu ajutorul unor metode
stiinţifice psihoterapeutice şi non-medicale sau non-chimice, în cadrul unei relaţii
terapeutice dintre una sau mai multe persoane tratate şi unul sau mai mulţi
psihoterapeuţi formaţi într-o manieră generală şi specială.
 ideea unei orientări explicite a procesului terapeutic: obiectivele unui astfel de
tratament sunt de a ameliora sau elimina simptomele, de a favoriza modificarea
tiparelor comportamentale, a atitudinilor şi relaţionărilor perturbate, a procesului
de maturizare, de dezvoltare şi a stării de bine fizic şi mental a persoanei.

1
  ideea de specializare în formarea profesională: psihoterapia include cunoştinţele
generale știinţifice psihoterapeutice, precum şi şcoli psihoterapeutice cum sunt
psihoterapia psihanalitică, umanistă, sistemică şi de familie, cognitivă şi
comportamentală.
Definițiile diferiților autori surprind atât elementele descriptive cât și aspectele acționale ale
conceptului:
 ,,ca disciplină ştiinţifică destinată să faciliteze schimbări ale comportamentului uman
prin operaţii tehnice specifice” sau ca ,,o încercare de a descoperi sensuri ale
existenţei umane prin autoexplorare şi întelegere, mediata de un terapeut”
(N.N.Strupp, G.Blackwood: Recent Methods of Psychoterapy, 1976).
 ,,un demers mutual între terapeut şi pacient, demers orientat spre investigarea şi
înţelegerea naturii suferinţei psihice a celui din urmă, în scopul vindecării suferinţei”
(T.B.Karasu-Psychoterapy with Psysically Patients. Techniques in individual
psychoterapy, 1980)
 ,,o relaţie de îngrijire profund umană şi de încredere reciprocă între două persoane,
pacientul care suferă de o tulburare psihică şi terapeutul, care posedă pregătirea,
aptitudinile şi motivaţia de a diminua această suferinţă prin interactiuni conştiente,
verbale şi nonverbale” (T.J. Psalina, Psychoanalticic Psychotherapy, 1981).
 ”psihoterapia poate fi definită ca o procedură de tratament sau ca o gamă de
proceduri de tratament, mediate printr-un schimb verbal între pacient şi clinician, al
caror scop este ameliorarea simptomelor şi îmbunătăţirea adaptarii sociale”
(NJ.,Walton:Individual Psychoterapy-London,1983)
 ”o multitudine de intervenţii cu caracter psihologic care au ca obiectiv ameliorarea
problemelor umane şi implicit al determinării funcţionabilităţii eficiente a persoanei
în societate” (Smith, Fredrickson, Nolen-Hoeksema, Loftus, 2005).

Alte concepte de lucru asociate psihoterapiilor sunt:

Metoda de psihoterapie constituie expresia aplicativă a unei teorii filozofice, psihologice
sau psihopatologice, cu privire la modul de funcţionare a psihicului sau la cauzele
tulburărilor psihice. În funcţie de acest cadru teoretic terapeutul își organizează observațiile
şi intervențiile. La nivel acțional, metoda reprezintă un ansamblu de tehnici, în mare lor
majoritate de comunicare verbală, aplicate în contextul unei relații de ajutor terapeut-
pacient/client, în scopul ameliorarii simptomelor sau îmbunătățirii adaptarii sociale.
Tehnica psihoterapeutică are în vedere demersul deliberat, sistematizat, de investigare de
către terapeut a problemelor de viaţă ale pacientului şi a originii dificultăților în experienţa de
viaţă ale acestuia, respectiv de intervenție în vederea schimbării/vindecării.
Atitudinea psihoterapeutică are în vedere modul concret de intervenţie psihologică -
ştinţifică sau empirică - în cadrul practicii. Alături de cadrul teoretic și metodă, atitudinea
implică atributele personale ale terapeutului - de tipul angajare, dorinţa autentică de sprijin,
empatie corectă - în vederea aplicării corecte a metodei şi obținerii schimbărilor dorite.

2
Psihoterapia în contextul profesiilor PSY
Sub titulatura de profesiuni PSY se află reunite o serie de activități profesionale de sprijin/
ajutor al persoanelor care se confruntă cu probleme de natură emoțională sau mintală. Unii
profesionişti sunt rapid identificaţi ca atare - psihiatrii și psihologii clinicieni; alţii, precum
medicii de diferite specialități, asistentele medicale de psihiatrie, consilierii pe variate direcții
(de dezvoltare personală, de carieră, de parenting, coaching etc.), asistenţii sociali, preoţii sau
profesorii, încep să fie şi ei încadraţi, în literatura de specialitate, în rândul acestor
profesionişti. În acest noian de specialiști, fiecare adresându-se unei nevoi/ problematici
distincte, psihoterapeutul vine cu o ofertă de nișă, excentrică deci facultativă din perspectiva
serviciilor de sănătate mintală. Fragmentarea acestor intervenții, într-o tendintă de rezolvare
specializată a problemelor, aduce cu sine riscul degradării relației de ajutor (ab initio profund
umană) și transformă persoanele și comportamentele lor în diagnostice (”o depresie”, ”o
anorexie”, mulți elevi sunt ”hiperactivi” etc.; limbajul între profesioniști este de multe ori
transparent în acest sens).
Există câteva condiţii fără de care nu se poate vorbi despre relație/ acțiune de
sprijin/ajutor/suport:
1. existenţa unui specialist capabil să acorde ajutor şi a unei persoane care are nevoie
de el şi care este de acord să fie ajutată.
2. dorinţa specialistului de a acorda ajutor. Distingem între nevoia de a ajuta, pe care
o poate resimţi cineva, şi intenţia acestuia de a ajuta. Un profesionist eficient este acela care
îşi conştientizează nevoile şi reușește, pe parcursul acțiunilor sale, să se desprindă de acele
aspiraţii interioare care pot periclita relaţia de sprijin, prin deplasarea accentului şi a
interesului dinspre client spre propria persoană (avem în vedere nevoile de recunoaştere, de
împlinire, putere, de a fi admirat, încredere în sine etc).
3. competențele învăţate/dezvoltate de a acorda ajutor de specialitate.
4. existența unor condiţii/ cadru în care se realizează intervenția şi care trebuie să
asigure confort și siguranță, totul în limitele bine definite ale unui interval de timp.

În cele ce urmează, vom încerca o comparaţie între principalele profesiuni de sprijin

care acționează pe domeniul psihoterapiei – psihologia clinică, psihiatria, asistenţa socială şi
consilierea psihologică – din punctul de vedere al formării profesionale şi al rolurilor fiecărui
specialist. Graniţele acestor profesiuni nu sunt foarte clare, rolurile se confundă cum este
cazul psihoterapiei și consilierii psihologice, sau cazul se extind, ca în cazul situaţiilor în care
psihiarii sau psihologii clinicieni practică (şi) terapie iar consilierii psihologi și
psihoterapeuţii ocupă posturi de asistenţi sociali. Dincolo de această relativă flexibilitate, se
menţin o serie de importante diferenţe între aceşti specialişti, diferenţe care provin pe de o
parte din formarea teoretică şi practică a fiecăruia şi pe de altă parte din tradiţiile de practică
şi din acreditările formale.
Psihiatria. Diferenţa esenţială între un psihoterapeut şi un psihiatru pare, la prima vedere,
faptul că doar ultimul are dreptul legal să prescrie tratament medicamentos cu sedative sau
psihotropice. Psihiatrii au pregătire medicală (facultatea de medicină, cu o specializare în
psihiatrie) şi au abilităţi pentru identificarea și tratarea tulburărilor mintale de etiologie
fiziologică sau de natură psihopatologică.
Psihologii clinicieni sunt specializați în studiul (cercetare, psihodiagnoza) și intervenția
asupra factorilor psihologici cu relevanţă pentru stările de sănătate şi de boală. Ei pot avea

3
abilități în domeniul consilierii psihologice și/sau psihoterapiei iar specializările unt distincte
de psihologia clinică.
Asistenţa socială. Deşi rolul tradiţional al asistentului social este strâns legat de categoriile
sociale defavorizate (pentru care asistenţii sociali joacă/jucau un rol de avocaţi sau sfătuitori),
după anii ’90 acest specialist este pregătit să îşi asume inclusiv roluri de consilier şi uneori de
psihoterapeut pentru persoane cu diferite probleme sociale.
Consilierea psihologică este intervenţie psihologică (a) în scopul optimizării,
autocunoaşterii şi dezvoltării personale şi/sau (b) în scopul promovării sănătăţii, prevenţiei şi
remiterii problemelor emoţionale, cognitive şi de comportament.
Confuzia între consiliere psihologică și psihoterapie este una dintre cele mai prezente,
inclusiv în literatura de specialitate. La mijlocul secolului trecut, lucrurile erau destul de
clare: cuvântul orientare era asociat cu direcţionarea precisă a clientului, cu accente
moralizatoare, iar psihoterapia era considerată în relaţie cvasidirectă cu psihanaliza.
Consilierea era atunci termenul neutru care putea satisface aspirațiile de „imagine” ale
oricărui specialist din “profesiunile de sprijin” (mental health workers/professionals).
Psihoterapeutul poate face intervenţie psihologică pentru psihopatologie sau patologie
somatică în care sunt implicaţi factori psihologici, în timp ce consilierul psihologic se
focalizează pe optimizare, dezvoltare personală şi ameliorarea problemelor (subclinice)
psiho-emoţionale şi de comportament.
Deși, în final, ambele urmăresc schimbări de comportament, o altă diferență constă în
accentul pus pe prevenție/ respectiv reacție la problemă: consilierea încearcă să prevină
potenţiale probleme, să sprijine deciziile clientului pentru un plan de acţiune care să îi
asigure, undeva în viitor, succesul într-un domeniu sau altul; psihoterapeutul se ocupă de cele
mai multe ori de tratarea unor probleme deja existente, chiar dacă elementul proactiv nu este
eliminat cu totul din sfera psihoterapiei.

Foarte scurtă istorie a apariției psihoterapiei

”Psihoterapia are un trecut lung și o scurtă istorie. Dacă avem în vedere termenul,
psihoterapie înseamnă activități prin interediul cărora o persoană autorizată vindecă probleme
psihoce, deci istoria sa este aceeași cu istoria omenirii. Ca activitate specializată a unei
persoane cu o identitate profesională specifică, psihoterapia are o istorie destul de scurtă ce
nu poate fi urmărită mai devreme de apariția psihiatriei (tratamentul medical al tulburări
psihice) ca ramură autonomă de medicină, în secolul al optsprezecelea” (Tringer, 2004).
În acest caz, preistoria psihoterapiei începe odată cu practicile primitive de vindecare. Ele
erau un amestec interesant de mijloace și efecte magice sau mistice – sfaturi igienice, băi și
masaje, obstetrică elementară, substanțe psihedelice, incantații, dansuri, obiecte de cult etc.,
practicate de șamani, vraci, vrajitoare sau preoți. Grecii antici au realizat un salt important,
asociind tulburarea psihică cu o condiție medicală și raționalizând astfel procesul terapeutic.
După cum se va putea constata în continuare, istoria psihoterapiei este strâns legată de istoria
filozofiei, medicinei și a psihologiei, în special sub aspectul evolutiei ideilor despre minte,
suflet și subiectivitate.
Henri F. Ellenberger (în The Discovery of the Unconscious: The History and Evolution of
Dynamic Psychiatry, 1970) citează studiul de antropologie al lui Forest Clements (Primitive
Concepts of Disease, 1932) care distingea cinci tipuri fundamentale de tratament la baza
cărora stau raţionamente foarte simplu de tipul cauză – efect:

4
 Teoria bolii
Penetrarea organului bolnav
Pierderea sufletului
Posesia demonică
Violarea unui tabu
Vrăjitorie – magie
Tratament
Extragerea organului bolnav
Cântarea, întoarcerea şi reintegrarea sa
Exorcitism
Extragerea mecanică a intrusului
Trimiterea demonului într-o altă fiinţă vie
Confesiune
Contra-vrăjitorie

Acelaşi autor descrie alte tipuri de practică precum vindecarea prin satisfacerea frustrărilor
sau vindecarile ceremoniale. În vindecarea prin incubaţie, bolnavul trebuia să petreacă o
noapte într-o grotă, culcat pe sol, pentru a avea o viziune onirică care îl va vindeca. E curios
de constatat că anumiţi bolnavi atinşi de schizofrenie utilizează uneori acest procedeu de
auto-terapie: se întind pe sol, alături de pat sau sub pat, cu braţele încrucişate. Această
reîntoarcere simbolică la mamă se regăseşte în prescripţiile de ”fixare”/ cura de pat
prelungită, foarte frecvente inclusiv în urmă cu un secol.

Altă sursă a psihoterapiei moderne o reprezintă practicile medicale orientale antice în cadrul
cărora sfatul reprezenta calea prin care era transmisă informația. Herodot face o relatare
semnificativă în legătură cu „originea informaţională” a terapiei medicale: „Cum ei
(mesopotamienii) nu au medici, îi transportă pe bolnavi în pieţele publice; fiecare se apropie
şi, dacă au avut aceeaşi boală sau a avut pe cineva care a avut-o, îl ajută pe bolnav cu
sfaturile sale. Nu este îngăduit să se treacă pe lângă un bolnav fără a-l întreba care îi este
răul.”
Boala este adeseori prezentată (la egipteni, chinezi şi indieni) ca o sancţiune primitivă a unor
comportamente necorespunzătoare. Atitudinea terapeutică în vechea medicină egipteană este
implorativă (vindecarea fiind rezultatul bunăvoinţei zeului) sau imperativă (omul, sau mai
exact magicianul, luptă cu forţele demonice prin vrăji, descântece, rituri). În ambele cazuri
bolnavul este pus în situaţia de a interveni direct în propria vindecare chiar dacă aceste
iniţieri sunt limitate, medicina fiind un monopol al preoţilor. Cuvântul, frecvent utilizat în
medicina egipteană, posedă o valoare magică, incantatorie, cu o deosebită forţă de sugestie.
În China antică, concepţia de sănătate şi boală este legată de raportul de echilibru între Yang
și Yin. Terapeutul va determina cauza dezechilibrului şi va regla influxul nervos prin metode
cantitive (alopate) sau calitative (homeopate), inclusiv metode de cultură fizică medicală în
care mișcarea (imitând-o pe cea a unor animale/păsări) are o puternică rezonanță la nivelul
corpului și spiritului.
O contribuţie deosebită o reprezintă vechie tehnici indiene Yoga, îndeosebi Hatha-Yoga,
ramură care s-a specializat exclusiv în explicitarea şi amplificarea tehnicilor preliminare ale
meditaţiei. Descoperirile psihologice ale yoghinilor în ceea ce priveşte concentrarea au
influenţat nemijlocit tehnicile moderne de relaxare.
Pentru grecii antici, boala mintală este mai degrabă o stare medicală decât una demonică,
sănătatea reprezentând un element esenţial al realizării de ”sine”. Pitagora (c.569 - c.475

5
i.e.n.) este unul din primii învatati care a făcut distincția între un “psyche” nemuritor cu care
capturăm rațional lumea inteligibilă și corpul material și muritor în care psyche-ul sălășuiește
temporar. Hipocrate (c.460 - c.370 i.e.n.), considerat părintele medicinei moderne, nega
influența spiritului și a demonilor în geneza bolilor, boli care pot fi cunoscute doar prin
observație și logică. Cucerirea şi păstrarea sănătăţii, boala şi vindecarea vor implica profunde
semnificaţii morale pentru greci care vedeau unitar ființa umană.
În acest sens trebuie înţeleasă şi convingerea lui Heraclit (c. 535 i.e.n. - c.475 i.e.n.) că
„aceleaşi remedii vindecă bolile grave şi eliberează sufletul de nenorocirile existente”, primul
filosof care aduce ideea subiectivității, a eului (”am fost în căutarea mea”).
Stoicii considerau că, aşa cum se vorbeşte de boli ale corpului (podagră, gută), tot astfel
există şi boli ale sufletului (dragostea exagerată de glorie sau de plăceri), ambelor fiindu-le
comună slăbiciunea. Ei erau buni cunoscători ai dinamicii afectivităţii, schiţând o semiologie
a tulburărilor din care nu lipsesc gelozia, tristeţea, mâhnirea, confuzia, groaza, ezitarea,
anxietatea, ura, mânia, pasiunea erotică, resentimentul, furia, sadismul, care atrag sufletul
spre moleşeală şi spre părăsirea virtuţilor. Bucuria, prudenţa şi voinţa, veselia şi buna
dispoziţie, pudoarea şi castitatea, bunavoinţă, calmul, blândeţea şi afecţiunea sunt
comportamente propuse ca antidoturi pentru pasiunilor negative. Terapeutica lor reflecta un
sistem etic bazat pe unitatea persoanei umane, aspiraţia spre perfecţiune, cultul raţiunii şi al
virtuţii. Consideră rațiunea ca o instanţă supremă de control, sunt încredinţați că prin
cunoaştere se poate ajunge la echilibru iar principiul fundamental al vieţii şi
comportamentului este conformitatea cu natura, realizabilă mai ales prin respectarea justei
măsuri. Filosofia li se înfăşişeză ca o „terapie a tulburărilor sufletului” înfăptuită prin puterea
restitutivă a cuvântului purtător de „înţelepciune”.
Sub aspect metodologic, filosofia greacă are o mare contribuţie prin maieutica socratică -
modalitate dialectică a comunicării, metodă prin care adevărul se naşte din cugetul
interlocutorului şi este descoperit de acesta prin propriul său efort intelectual. Socrate
propune interlocutorului, ca premisă a cunoaşterii adevărului cunoaşterea de sine. Postulând,
ca moment iniţial, afirmarea propriei ignoranţe („tot ce ştiu că e nu ştiu nimic”) interlocutorul
demonstrează implicit că posedă ideea de ştiinţă deoarece este conştient de ignoranţa sa.
Această clarificare pune în mişcare cadrul metodic: ironia, metoda negativă care ne
eliberează de evocare, ne purifică, ne aduce în situaţia de a privi adevărul, urmată de
maieutică, metoda pozitivă care ne pune în posesia adevărului, oferindu-ne mijloacele de a-l
descoperi în noi înşine.
Anumite elemente ale stoicismului influenţează începuturile creştinismului, cum ar fi relația
corp – sufletesc, valoarea terapeutică a educaţiei morale și analogia între funcţia educaţională
şi cea terapeutică. Începuturile Inchiziției nu lasă însă spațiu de dezvoltare acestor idei
”progresiste”, iar superstițiile și credințele în demonologie reînvie.
Analogia educator – terapeut, prezentă în scrierile teologice ale Evului Mediu, nu-şi află un
corespondent în tratamentul aplicat bolnavilor psihici. Socotiţi a fi posedaţi de diavol, având
relaţii cu făpturile malefice descrise amănunţit în demonologii, bolnavii erau supuşi unui
tratament sever. Cânturile, biciul şi jugul, erau folosite pentru a combate „influenţele
demonice” şi a-i sili pe demoni să părăsească trupul şi spiritul bolnavului. În acest climat,
terapia întemeiată pe convingere cu ajutorul argumentelor logice și pe o viziune integralistă
asupra omului în natură nu-şi putea găsi un cadru de utilizare şi de dezvoltare. Un medic,
precum celebrul Paracelsus, născut Theophrastus von Hohenheim (1493 – 1541) are
„concepţii psihiatrice” pe cât de bizare pe atât de brutale: în concepţia lui, bolnavul se află în
strânsă legătură cu o planetă ce corespunde simptomului respectiv ,stea aflată la randul ei în
relaţie cu un anumit animal caracterizat printr-un comprotament emoţional specific. Boala ar

6
fi rezultatul unui conflict emoţional dintre individ şi universul său, o victorie a animlului
corespunzător stelei şi ca atare, o victorie a influenţei acesteia asupra spiritului divin.
Bolnavul psihic va fi admonestat, încurajat să se confeze, i se va explica în ce constă răul
(influenţa animalului din om) apoi va cere vecinilor să-l convingă; dacă nici în acest fel nu se
obţine renunţarea la „rătăcirile” sale, singura soluţie râmâne ajutorul bisericii, carcera şi chiar
arderea, pentru a-l împiedica pe bolnav să devină o unealtă a diavolului.
Vagi încercări de sistematizare a tratamentului psihic se înregistrează în secolul al XVII-lea,
odată cu înființarea azilurilor. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, istoria psihiatriei moderne
a înregistrat „gestul lui Phillip Pinel” (1792), unul dintre reformatori, care a scos din lanțuri
bolnavii psihic de la azilul La Bicetre din Paris. Pledând pentru umanitate și decență în
terapia bolnavului psihic el a introdus termenul de ”tratament moral”, opus celui punitiv, cu
scopul restaurării la pacient a speranței în vindecare. Cu toate acestea, concepțiile și
practicile medicale în acest domeniu continuau să perpetueze concepția medievală depre
geneza bolii psihice.
A doua parte a secolului al XVIII-lea, supranumit ”Secolul luminilor” sau ”Secolul rațiunii”,
a reprezentat și epoca de glorie a hipnozei. Unul dintre precursori este Joseph Gassner (1727-
1779), preot catolic într-un mic oras din Elvetia, rămas în istorie ca unul din marii exorciști.
”Gassner credea în existența a trei feluri de boli: “circumsession”, o imitație a unor boli
naturale, dar cauzate de prezența diavolului în pacient, “obsession”, ca efect al vrăjitoriei și
“possession”, dată de posedarea pacientului de către diavol. Ședința se desfășura astfel:
Gassner stătea pe scaun iar pacientul îngenunchia în fata lui, după care pacientul era întrebat
dacă crede în numele lui Hristos, dupa care Gassner striga la demonul presupus a fi în pacient
să-și manifeste prezenta prin simptomele pe care le generase. Dacă simptomele erau
evidente, atunci aceasta era o probă că boala era produsa de diavol și se trecea la exorcizarea
pacientului. Daca simptomele nu apareau, pacientul era trimis la doctor” (Ellenberger, 1994,
apud. Radu Vrasti).
Figura cea mai proeminentă a acelei perioade este însă medicul austriac Anton Franz
Mesmer (1734 – 1815) care susține în teza „Dizertaţie fizico-medicală privind influxul
planetar” existenţa unui fluid „intermediar între om şi Cosmos”, preluat apoi în magnetismul
animal înțeles ca sesibilitatea corpului animalului la gravitația lunii. Boala este rezultatul
unei „proaste canalizări”, a fluidilui, o perturbare pe care poate fi corijată printr-un reglaj
magnetic ca efect al interacțiunii dintre corpul medicului și cel al pacientului. Terapia implica
plasarea pe corpul pacientului a unor magneți, într-un butoi plin cu apa și sârme, teraputul
atingând cu mâinile sau cu o baghetă pacientul. Efectele adeseori benefice au determinat
numirea, de către regele Ludovic al XVI-lea, a unei echipe de reputați intelectuali să
investigheze eficiența metodei lui Mesmer. Investigația a fost numită ”primul studiu de
validare științifică din psihiatria și psihologia modernă” (Dingfelder, 2010, apud. Radu
Vrasti) iar rezultatele, chiar dacă au infirmat teoria magnetismului, au confirmat existența
fenomenului hipnotic, mesmerismul fiind considerat precursorul hipnozei.
La începutul secolului al XIX-lea putem vorbi de izvoarele psihoterapiei în sensul educației
terapeutice, dezvoltată ca urmare a experienţelor primilor surdo-pedagogi și reformei
asistenţei psihiatrice. Se afirmă clar ideea că educaţia poate realiza mai mult decât modelarea
unor copii sănătoşi în scopul inserţiei sociale, că poate îndrepta devierile patologice și repara
deficitele fiziologice. Poziţiilor teoretice li s-au adăugat fapte de experienţă, medicul devine
„un educator ce se apleacă zilnic asupra fiinţei pe care o educă, metodele sunt elaborate pe
măsură ce subiectul este studiat în fazele succesive ale dezvoltării sale şi constituţiei sale
psihofiziologice particulare” (cazul unor medici educatori ca Jean Marc Itard, Maria
Montessori sau Ovide Decroly). Abordările terapeutice devin din ce în ce mai pozitive,

7
”tratamentul moral” câștigă adepțichiar dacă ideile biologizante și descoperirile științifice
reprezentau principala sursa de inspirație pentru gândirea medicală.
Istoria ştiinţifică a psihoterapiei este contemporană cu termenul care o desemnează: potrivit
unor autori, termenul de „psihoterapeutic” aparţine psihiatrului englez Hanck Daniel Tuke
(1827 – 1895), promotorul unui curent de gândire medico–psihologică (cf. G. Ionescu, 1994);
alți autori precum R. Smith (2013, Between Mind and Nature: A History of Psychology,
London, apud. R. Vrasti) susțin că termenul de psihoterapie a fost “inventat” de medicul
englez Walter Cooper Dendy și inclus în lucrarea acestuia “Psyche, a Discourse on the
Birth and Pilgrimage of Thought”, 1853.
Lucrarea lui H.D. Tuke, intitulată “Ilustrări ale influenţei minţii asupra corpului, în stare de
sănătate şi boală” (1872), a constituit un imbold pentru geneza psihoterapiei în Franţa, unde a
fost tradusă cu titlul ”Corp şi spirit. Acţiunea moralului şi imaginaţiei asupra fizicului”
(1886). Acesta este motivul pentru care termenul de psihoterapie a fost consacrat în Franța,
odată cu studiul lui Hippolyte Bernheim (1840-1919, medic francez) - “Hipnotism, sugestie,
psihoterapie”(1891).
Oricum, spațiul anglo-saxon a reprezentat pentru secolul al XIX locul în care tulburările
minții beneficiază de practici vindecătoare altele decât cele medicale, preocupată de aspectele
fizico-chimice.
Debutul terapiei psihologice în America acestui timp este legat de fenomenul numit ”gospel
terapeutic” (Eva Moskowitz, 2001, cf. R. Vrasti), expresia renunțării la valorile despre
muncă și bunăstare ale puritanismului neoprotestant și dezvoltării narativelor depre puterea
voinței, a minții, a spiritualității și a luptei pentru creșterea stimei de sine, care au stat la baza
unor mișcări cu origini în practici creștine marginale dar foarte populare, precum “Christian
Science” (“Știința creștina”), “New Thought” (“Noua gândire”) și “Mind-Cure” (“Cura prin
minte”). Aceste curente terapeutice se bazau pe mitul potențialului uman nelimitat potrivit
căruia mintea controlează nu numai corpul individului ci si viitorul lui, preumându-se
existența unei forte divine inteligente și iubitoare, pe care omul o poate accesa și controla.
Ideea fundamentală a practicilor terapeutice psihologice era legată de principiul sugestiei
potrivit căruia orice idee/ gând se materializează în corp.
În acest timp, însuși cuvântul psihoterapie era rejectat de mediile medicale marcate puternic
de o gândire materialistă iar pronunțarea cuvântului de către un medic reprezenta o formă de
disidență. ”Oponenții lor, din mișcările terapeutice de sorginte religioasă, spuneau: o ierarhie
medicală este în creștere…și este intolerantă și despotică ca și ierarhia religioasa din Evul
mediu” sau “monopolul medical legalizat calcă fără milă pe teritoriul sacru privat…este
vorba de o imixtiune forțată mascată în legalism” (Caplan, 1989, apud. R. Vrasti).
Au existat însă breșe notabile în acest curent reducționist: în 1859, neurologi, psihiatri și
psihologi, între care William James (1842-1910) si G. Stanley Hall (1846-1924), pun bazele
Școlii de psihopatologie din Boston care va deveni ulterior un important epicentru al
psihoterapiilor.
Peste ocean, Jean Martin Charcot (1825-1893, anatomopatolog şi neurolog francez),
autorul axiomei „pentru boala psihică, tratament psihic”, înfiinţează la spitalul Salpêtriére din
Paris un centru în domeniul bolilor mentale unde dezvoltă diecții noi în neurologie, psihiatrie
şi psihoterapie. Aici au lucrat ca asistenţi Sigmund Freud, Pierre Janet, Alfred Binet, precum
şi Hippolyte Bernheim, care însă a fost eliminat pentru nonconformismul ideilor sale ce au
constitut ulterior sistemul axial al psihoterapiei psihanalitice şi al psihalanizei în general.

8
În 1882, Charcot începe o faimoasă dispută cu Bernheim al cărui punct de plecare a fost
lucrarea lui Charcot „Asupra diverselor stări nervoase determinate de către hipnotizator
asupra istericilor” susţinută la Academia de Ştiinţe. Acest moment a fost decisiv pentru
dezvoltarea psihoterapiei şi psihanalizei. La „Academia rurală de la Nancy” (cunoscută ca
școala de la Nancy, sau ”Academia de la ţară” cum se exprima în mod ironic Charcot)
Bernheim reinterpretează ideile promovate de profesorul său de la Salpêtriére legate de
somatizările specifice isteriei și fenomenul hipnozei. Bernheim a impus ideea că starea
hipnotică este un somn determinat prin sugestie, respectiv prin dezvoltarea unei predispoziţii
prezente la majoritatea oamenilor și că orice sugestie, ca şi forma deplină a acesteia, hipnoza,
constituie o abordare terapeutică efemeră, adresată în special simptomelor. Acuzându-se
caracterul superficial al sugestiei şi hipnozei, s-a considerat că orice psihoterapie trebuie să
meargă în profunzime, căutând eluciderea şi eliminarea rădăcinilor tulburărilor; este ceea ce
îşi propune psihoterapia psihanalitică.
Potrivit multor autori, nașterea psihoterapiei moderne a avut loc cu aproximativ 100 ani în
urmă, odată cu cazul celebru Anna O., pacienta medicului austriac Josef Breuer (1842 –
1925) la care simptomatologia isterică (paralizia picioarelor, anestezie cutanată și tulburări de
vedere și vorbire) s-a remis după ce, sub hipnoza, pacienta a evocat circumstanţele apariţiei
bolii. În 1880 acesta îl cunoaşte pe Freud iar în 1895 scriu împreună lucrarea „Studii despre
isterie”, după care relaţiile dintre ei sunt rupte definitiv. Metoda lui Breuer, numită hipnoză
cathartică este un procedeu de descărcare emoţională, cu efect cathartic, prin rememorarea
şi verbalizarea sub hipnoză a unor evenimente traumatizante uitate. Freud nu creditează
ideile lui Breuer, fostul său mentor, susținând că tratamentul cathartic sub sugestia hipnotică
prezintă limite şi dezavantaje, în sensul că descărcările emoţionale sunt brutale iar efectul lor
este de scurtă durată, chiar dacă nu defavorabil. Breuer practică hipnoză timp de patru
decenii pentru tratarea isteriei, experienţă care îi va folosi în stabilirea rolului refulării în
geneza și în vindecarea isteriei. Pentru aceste motive el este considerat precursor al
psihanalizei iar lucrarea lor din 1895 se apreciază că include nucleele sistemului psihanalizei.
Din acest moment începe practic istoria marilor sisteme psihoterapeutice de care ne vom
ocupa în următorul capitol. Nu se poate aborda problema tratamentelor psihologice fără
referinţă la aportul teoriei şi practicii psihanalitice. Dacă terapia/cura psihanalitică este o
formă de psihoterapie, psihanaliza este un cadru ideatic și conceptual mult mai larg, care se
extinde la antropologie, lingvistică, literatură și filosofie. De altfel, întreaga psihoterapie
modernă caută şi foloseşte în mod explicit sau disimulat idei valoroase din domenii precum
filosofiei, sociologie, pedagogie sau etică, fiind expresia culturii și a ideilor despre om ale
epociilor și societăților. Metodă terapeutică inițial medicală, prin scopul său de asigurare a
sănătăţii mintale, psihoterapia a fost și continuă să fie în practică o metodă ce include în
cadrul tehnicilor sale principii comportamentale și valori morale.
În prezent putem afirma că, în ciuda nevoii de psihoterapie foarte des invocată, ea rămâne
încă un tratament costisitor. Pe de altă parte, a devenit un simbol de statut al pacientului
societăţii moderne care respinge cura prin rețetă și așteaptă o angajare a terapeutului/
medicului în anasamblul problemelor sale medicale, dar și de viață.

Evoluții recente
Noile forme de psihoterapie sunt în mod constant în proces de dezvoltare, după cum și
documentele elaborate pentru justificarea diferitelor intervenții este în continuă creștere.
Asociația Americană de Psihologie (APA) a fost nevoită ca, după publicarea unui raport cu o

9
listă de terapii acceptate în 1995 și actualizări, să creeze un site care permite actualizări mai
frecvente (www.apa.org). Listele actuale existente pe diverse site-uri ale organizațiilor
profesionale din domeniu includ sute de nume, după unii autori aprecierile ajungând la 600
de metode. Această situație face ca specialiștii să discute despre domeniul psihoterapiei în
termeni de psihoterapii.
Două tendințe în acestă evoluție sunt evidente:
 Marea majoritate a intervențiilor practicate de psihoterapeuți nu respectă cu strictețe
”prescripțiile” școlilor de formare ci combină tehnici din mai multe curente
tradiționale (Lambert, 2013a). Acest fapt generează discuții cu privire la decalajul
istoric între școli reflectat în programele de formare și regulamentele existente și
recalamă evaluarea acestor abordări eclectice.
 În al doilea rând, intervențiile nou dezvoltate tind să fie adaptate pacienților și
problematicilor cu care aceștia se confuntă, susținând procese cu dinamici diferite,
ptataspecifice (Barlow, 2004; Emmelkamp, et al, 2014). Această evoluție este de
așteptat să producă schimbari ale procedurile de autorizare și de formare, în general
ale reglementărilor metodelor.
Potrivit lui Courtenay Young, autor britanic care prezintă activitatea European Training
Standards Committee (ETSC) din cadrul European Association for Psychotherapy (EAP), un
inventar complet al definițiilor psihoterapiilor ar trebui să includă principalele direcții în care
sistemele lor conceptuale dar și nevoile și practicile tind să se dezvolte, precum psihoterapia
psihiatrică, psihologică, pentru sănătate, ca urmare a unui eveniment de viață, preventivă, de
profunzime sau analiza personală.

Psihoterapia psihiatrică reprezintă o formă de tratament non-farmaceutic, cvasi-medical/

psihiatric, condus sau supravegheat de personal psihiatric, în spital sau acasă la pacient (de
exemplu psihoterapia folosită ca tratament pentru dependenţii de droguri sau alcool). În
aceste cazuri, beneficiarii (pacienţii) vor fi acele persoane care au fost diagnosticate sau
evaluate și se încadrează în una din situațiile:
(i) având o formă de boală mintală;
(ii) prezintă semnificativ și pe termen lung probleme de sănătate mintală sau
psihosomatice;
(iii) au probleme de sănătate mintală pe termen scurt, posibile episoade;
(iv) sunt persoane are căror probleme psihologice afectează semnificativ sănătatea lor
mintală şi starea bine;
În astfel de cazuri, pacientul poate primi şi alte tipuri de tratament, inclusiv tratament
farmacologic, iar psihoterapia reprezintă o abordare pe termen lung, uneori într-o formă
intensivă, în special acolo unde instalarea simptomelor este acută. Pacientul poate fi internat
(într-o secţie pentru sănătate mintală) în mod voluntar sau la cererea familiei. În cazurile în
care se consideră că pacientul are un potenţial infracţional sau anti-social care derivă din
boală, psihoterapia poate fi chiar prescrisă de un tribunal, sau reprezintă parte a unei evaluări
legale, după arestarea persoanei, pentru a determina dacă persoana este „în deplinătatea
facultăţilor mentale”.
Psihoterapia psihologică este tratamentul ”prin conversație”, practicat atât de profesionişti
psihologi, medici sau alți profesioniști în domeniul sănătății mintale, distinct sau împreună cu
abordările tradiţionale medicale, precum psihiatria sau psiho-farmacologia.

10
Diferenţa față de cele menţionate în secţiunea de mai sus (psihiatrie) rezidă în principal în
diferenţierea „diagnosticului”: persoana poate avea nevoie de terapie, dar nu neapărat și de
tratament; problema este probabil mai mult una psihologică, decât psihiatrică, (se poate
stabili acest lucru printr-o evaluare psihiatrică), iar psihoterapia este efectuată într-un cabinet
sau acasă la pacient. Inclusiv pentru persoanele cu o formă sau grad ridicat de tulburare
mintală, precum depresie severă bipolară, psihoterapia poate fi mai potrivită odată ce
persoana s-a stabilizat prin medicaţie. În acest context, activitatea psihoterapeutică se dorește
să aibă ca efect un pacient mai conştient, mai alert, mai prezent, mai ancorat în realitate şi
mai funcţional.
Psihoterapia pentru sănătate este recunoscută profesional ca activitate pentru îngrijirea
„sănătăţii mintale”. Această formă de terapie trebuie plătită (angajată/ contractată) sau este
subvenţionată prin plăţile de contribuţie la sănătate sau prin companiile de asigurări de
sănătate; practicanţii (psihiatrii, psihologi clinicieni, psihoterapeuţi, consilieri, asistente de
psihiatrie, lucrători sociali etc., funcție de sistem) sunt recunoscuţi/ acreditați ca persoane
fizice sau înregistraţi ca organisme profesionale. Sistemul acesta de oferire a serviciilor de
sănătate este larg răspândit în SUA şi devine din ce în ce mai prevalent în Europa.

Psihoterapia ca urmare a unui eveniment de viaţă este recunoscută ca „activitate de

ajutor” destinată persoanelor care au dificultăţi în viaţa de zi cu zi (posibil cu o acumulare de
probleme pe mai multe paliere de viaţă) cu evenimente de viaţă traumatizante, cu probleme
emoţionale diverse sau probleme relaţionale, cu obiceiuri problematice. Aceste dificultăți au
la bază surse interne (biologice, psihologice, caracteriale) şi/sau surse externe (socio-
economice, familiale, politice, de mediu, etc) sau combinaţii ale acestora.
Prin urmare psihoterapia este deschisă, disponibilă şi potrivită pentru oricine, în aproape
orice situaţie, într-un anume set de circumstanţe şi nu implică în mod necesar o formă de
diagnostic medical/ evaluare clinică sau de identificare a beneficiarului (clientului) ca
„pacient” în căutare de „tratament”. Se petrece când persoanele însele recunosc şi îşi asumă
responsabilitatea pentru propriile nevoi iar intervenția se realizează în privat sau prin
intermediul unei organizaţii voluntare ori în cadrul unei facilităţi sociale.
Cu această definiţie a psihoterapiei, accentual cade mai mult pe dezvoltarea competenţelor de
auto-ajutorare, conştientizare de sine, mobilitatea, inteligenţa emoţională, acceptarea
pragmatică, strategiile de reducere a stresului, creșterea gradului de toleranţa generală și a
calității vieții – un amestec de perspective, interiorizări, atitudini şi modele de comportament
care adecvat situaţiei sale.

Psihoterapia preventivă înțelege acestă activitate ca măsură preventivă, în sens proactiv.

Așa cum arată acum realitatea practicilor curente, putem estima că acest tip de activitate este
deficitară, ceea ce poate însemna negarea sau ignorarea acestui principiu. Pare cea mai
capabilă profesie să identifice “ceea ce merge greșit” în copilărie și în situații extreme, de
aceea teoretic poate preveni identificând “remedii” care să prevină aceste situații recurente:
se pot scrie mai multe cărți de autoajutorare, se pot înființa mai multe linii telefonice de
urgență și suport psihologic, mai multe site-uri care sa facă accesul mai facil la informația
relevantă sub aspect preventiv etc. Din acestă perspectivă, blocajul vine și dinspre
profesioniștii atât de specializati (și adesea atât de bine plătiți) care fac puțină muncă
îndreptată înspre a preveni intrarea oamenilor în dificultăti psihologice și educarea unui
număr mare de oameni, de la vârste timpurii, în sensul flexibilității psihologice, toleranței,
rezilienței etc.

11
Psihoterapia în profunzime este diferită de alte activități de ajutor precum „ghidare/
îndrumare/ sfat”, „coaching”, „grijă pastorală” sau „consiliere” prin faptul că intervenția
implică declanșarea unui proces profund și o relație terapeutică extinsă: sunt utilizate
concepte precum transfer, contratransfer, identificare proiectivă, modificarea
comportamentului etc .; se încheie un acord reciproc numit ”contract” care generează un
sentiment de anagement al proceselor de schimbare ale clientului; explorează istoria
personală timpurie, contextele și evenimentele din copilărie generatoare de emoții reprimate,
încurajând autoanaliza și corectând comportamentele disfuncționale.
Terapia este direcţionată în principal către stimularea conştienţei de sine a persoanei,
dezvoltare personală şi un simţ general al binelui, mai degrabă decât pe o reducere specifică a
simptomelor care pot să fi „adus” clientul către şedinţele de psihoterapie.
Acestă psihoterapie este mai apropuată de metodele psihanalitice sau psihodinamice, nu este
în mod specific limitată în timp sau orientată către un scop şi probabil cu un final deschis în
definiţiile menţionate anterior.
Psihoterapia/ analiza personală reprezintă o cură psihologică în profunzime, pe termen
lung, realizată de un practician calificat și experimentat, orientată în special spre: dezvoltarea
personală a beneficiarului (creștere și schimbare intelectuală și emoțională); o mai bună
întelegere de sine (incluzând explorarea oricarei dificultăți personale, psihologică sau
filozofică); o mai mare conștientizare socială care ar putea include o reîncadrare a valorilor.
Toate acestea au ca finalitate dobândirea treptată a unui sentiment de sine, diferit de cel trait
actual și mai satisfăcător.
Psihoterapia, în acest context, prezintă similitudini cu definitia precedentă în sensul că poate
fi identificată conceptual sau metodologic cu psihanaliza și/sau psihoterapia psihodinamica,
dar la fel de probabil se poate orientata mai degrabă spre unele dintre abordarile umaniste,
centrate pe persoană, existentială sau transpersonală.
Setting-ul presupune întâlniri efectuate în mod regulat (de obicei săptămânal), pe termen lung
(între câteva luni sau ani), este doar ocazional o intervenție ce susține un diagnostic psihiatric
și frecvent practicată (și plătită) particular.

12
 Pana in present, ne-am uitat la diferite zone sau niveluri de dispozitii. Urmatorul set
de definitii este diferit. Limbajul devine mai ethnic si este introdus conceptual de stabilire a
categoriei psihoterapiei. Primul este usor politic; al doilea mai ethnic (amandoua de interes
pentru cei in cadrul profesiei), dar le sunt incercari de a descrie domeniul psihoterapiei si
organizarea acestui domeniu; alte tipuri care urmeaza se refera la psihoterapie mai mult ca un
remediu pentru anumite aspecte ale societatii, etc.
7. Psihoterapia politica/juridical.
Aceasta este psihoterapia vazuta politic sau juridic in diferite tari si de diferite
profesii din Europa; unele dintre aceste perspective au fost deja usor mentionate in alte
definitii. Unele tari europene au adoptat legi care incearca sa defineasca psihoterapia ca o
activitate care poate fi facuta corect numai de profesionisti ; de obicei psihiatri si psihologi.
Prin urmare, sa fii inregistrat ca psihoterapeut in acea tara-trebuie sa fii calificat ca psihiatru
sau psiholog. Alte tari europene au, sau se indreapta catre o inregistrare nationala sau statala
a psihoterapeutilor care poate include psihoterapeutii obisnuiti sau alti profesionisti cu
pregatire specifica suficienta. Alte tari europene (unele din U.E, altele din CEE, si in alte tari)
nu au reglementari specifice-inca ! Aceasta este similara cu o situatie din America, unde
fiecare stat are diferite reglementari. Statul New York 11 si California 12 reglementeaza
activitatea de psihoterapie mai mult decat alte state.
Psihoterapia-in acest context-este o activitate reglementata/licentiata : adica nimeni
nu poate practica fara a fi autorizat sau licentiat-adica nu poti apela la un psihoterapeut
(profesionist) fara ca acesta sa fie inregistrat sau autorizat; sau ca este nereglementata. Tarile
din Europa variaza in mod semnificativ si situatia se schimba si se dezvolta.
Avand in vedere situatia politica/ juridical din Uniunea Europeana, care initial a fost
stabilita ca o piata libera a muncii, daca o persoana este inregistrata intr-una din tarile U.E,
|atunci ea are dreptul legal de a lucra in orice alta tara. Implicatia acestei legi superioare este
ca unele legi superioare este ca unele legi nationale care reglementeaza activitatea sau
profesia intr-o anumita tara, nu se va ridica in instanta, daca s-a constatat. Au fost deja cateva
cazuri de succes in unele tari cu o astfel de lege.
PAM incearca sa convinga UE - Sa stabileasca o “Platforma comuna” a Psihoterapiei
pentru 25+ tarile UE: In cazul in care majoritatea tarilor pot fi de acord cu anumite norme de
baza ale unei profesii in afara legii sa fie rasturnata; totusi aceasta structura este plina de
dificultati in Parlamentu / Comisia Europeana, si este atat de complexa incat nici-o Platforma
Comuna nu a fost adoptata pentru nici-o profesie in ultimii 5 ani.
Singurul instrument este o “Directiva Sectoriala”, existenta pentru 7 Profesii
particulare si 13 speciale, iar aceasta forma de reglementare a fost in mare masura intrerupta.

13
Situatia este in continua schimbare si cea mai recenta Directiva UE (2005/36/UE)
consolideaza si modernizeaza pozitia prezenta cu privire la recunoasterea transnationala a 14
calificari profesionale. PAM este acum acceptata ca o organizatie profesionala (membru
consultant) UE cu privire la 15 calificari profesionale referitoare la psihoterapie.
8. Psihoterapia clasificata.
Aceasta este psihoterapia vazuta ca o multitudine de abordari sau orientari
metodologice diferite, in mare masura din domeniul Psihologiei si Stiintelor Umaniste, care
pot fi de obicei, clasificate intr-un numar de modalitati si metode distincte cu multe origini
diferite, puncte de vedere si metodologii (tehnici);
Intr-un mod similar celui cu clasificarea Speciilor (de plante si animale), un tip de
psihoterapie-in acest context-este definita ca modalitate (sau metoda) prin care psihoterapia
sa fie vazuta liber intr-unul sau mai multe aspect ale psihoterapiei similar. Prin urmare, exista
tipuri de alte psihoterapii ( modalitati sau metode) care sunt apropiate, si unele chiar foarte
diferite: unele modalitati se interpreteaza diferit.
In acest context, exista aproximativ 4 psihoterapii universale de integrare convenite
(psihodinamice, cognitive-comportamentale, sistemice si umaniste) sau aproximativ 12
colectii de masa general aprobate (ex: psihanalitice, psihodinamice, orientate catre corp,
umanistice, existential, transpersonale, hipo-psihoterapeutice, de grup, psihoterapii de
integrare); si exista intre 400 si 600 metode de psihoterapie diferit identificate.
O coregrafiere unu-la-unu- metoda in masa-nu este mereu posibila.
O psihoterapie- in acest context-este definita doar ca o psihoterapie adecvata pentru
PAM, in cazul in care metoda (modalitatea) organizatiei de psihoterapie este legal
inregistrata si poseda o structura administrativa si financiara responsabila ; trebuie sa fie
activa in domeniul psihoterapiei; trebuie sa aiba o definitie clara a celui care lucreaza, sau
este un membru din organizatie, si trebuie sa aiba un cod scris de etica sau practica, in mare
parte compatibile cu principiile etice ale tarii sau profesiei (pam) 16.
O psihoterapie-in acest context-este de asemenea definita doar ca o psihoterapie
adecvata, in care este clar ca a existat un nivel de publicatii academic, rezonabil,
semnificativ; ca exista activitati profesionale de la egal la egal; ca exista conferinte publice si
profesionale, pe o scara de timp semnificativa; ca exista un nivel rezonabil/ stiintific de
cercetare intreprinsa; de asemenea, ca exista o dovada a activitatii clinice extinse si ca
metoda are definitii si limite clare, etc.-toate pentru a asigura ca este mai mult decat o
filosofie pur teoretica, sau un sistem de credinta, sau (sa zicem) cativa oameni recent asezati
intr-un birou.
O psihoterapie buna- in conformitate cu PAM- trebuie sa primeasca si un grad de
acceptare: trebuie sa aiba validitate stiintifica a modalitatii sau metodei evaluate, printr-un
proces de auto-descriere, control, prin examinarea raspunsurilor de fond in scris de criteriile
de aplicare PAM pentru orice modalitate sau metoda la nivel European. (Cele 15 intrebari cu
privire la Validitatea Stiintifica). Aceasta forma de prelucrare (la zi) a evaluat aproximativ 40
modalitati diferite; a acceptat pe cele mai multe; a gasit cateva observatii a fi insuficiente sau
inadecvate, si a invitat la re-plicare, oferind deseori sprijin la depunerea prezentarii; unele
organizatii au plecat in acest moment, preferand sa nu fie prelucrate; numai 2-3 metode au
fost definiti excluse, dupa multe procesari- pe diferite motive.
Psihoterapia-in acest context-reprezinta o modalitate bogata si in continua dezvoltare
a metodelor psihoterapeutice extrem de diferite; practicate la nivel European (in mai multe

14
tari diferite) si multe dintre ele si la nivel mondial, printr-un numar de profesionisti instruiti
intr-un numar mare de locatii diferite.
Psihoterapia-in acest context-este, de asemenea, stabilirea (Europeana) a standardelor
de formare profesionala, competente si metode de evaluare pentru stagiari; principi etice si
parametrii de cercetare; cu metode care actioneaza profesional intr-un mod rezonabil),
recunoscut reciproc; exista o recompensa puternica consensuala si exista un avertisment la fel
de puternic , pentru a nu exclude metode din afara, fara a fi data orice oportunitate foarte
clara de intalnire si stabilire.
Profesia de psihoterapie-asa cum este in curs de dezvoltare in acest context-este in
mare masura definita de sine si auto-reglementata de practicieni profesionisti sau de asociatii
profesioniste si scoli de formare associate cu diferite metode. In cazul in care exista legi pe
psihoterapie, ele sunt adesea scrise pentru a exclude diverse modalitati si, de asemenea un
numar de psihoterapeuti (persone care practica psihoterapia, limitand astfel practica, cu una
care ar trebui sa fie facuta numai de psihiatri si psihologi). In cazul in care exista legi pe
psihoterapie, ele sunt adesea scrise pentru a exclude diverse modalitati si, de asemenea un
numar de psihterapeuti, (limitand astfel practica, cu una care ar trebui sa fie facuta numai de
psihiatri si psihologi). In fiecare tara unde exista o lege, un numar de psihoterapeuti
profesionsti au fost (sau vor fi) exclusi.
Unele dintre aceste legi sunt acum contestate in instantele de judecata ca fiind
“practice restrictive” sau actionand impotriva principalului UE a liberei cirrculatii a
profesionistilor din Europa. In acest moment-trebuie sa fie clar ca in acest context-unele
metodologii sau grupuri care se numesc “psihoterapii” si care ar putea avea in mod
corespunzator psihoterapeuti calificati practicand in interiorul lor, pot fi 9 in realitate sau in
practica 0 mai aproape de o secta sau un cult, dar acestea pot fi probabil determinate doar
folosind instrumentele de evaluare si comparative cu alte modalitati, sau prin examinare
externa de catre autoritatile de stat sau juridice.
Unele organizatii, cum ar fi “ Scientology”, au reusit pana in present, sa evite un
astfel de control.

Psihoterapie Societală.
Această este psihoterapia, văzută ca un fenomen al secolului XX în mare parte într-o
cultură de Vest, urbană. Psihoterapia, în acest context, poate fi văzută ca o reacţie psiho-
socială şi psiho-econimică şi compensaţie pentru dezvoltarea indivizilor izolaţi şi relocaţi şi
familiilor mici, ca rezultat care a precedat Revoluţia Industrială şi dezvoltarea, relativ
recentă, a populaţiilor urbane mari (de-a lungul ultimilor 150 de ani).
Psihoterapia, în acest context, poate fi văzută ca o compensare pentru o familie
extinsă, cu accesul la rude, vecini de încredere şi bine cunoscuţi, restul satului, tribului sau
unităţii culturale, cu asocierea ierarhică a bătrânilor, preoţilor, şamanilor, vracilor, femeilor
înţelepte, vrăjitoarelor, înţelepţilor, clar-văzătorilor, druizior, moaşelor, frizerilor, etc. cu
suportul social şi structuri regulatorii consacrate în munca breslelor, asociaţii de comerţ,
uniuni, căpitani şi sergenţi, profesori, doctori etc, şi de asemenea cu judecători, lorzi şi regi,
etc. - toate furnizând o variată sursă de ajutor, suport, control, înţelepciune şi obiectivitate
asociaţilor lor biologici şi sociali.
Psihoterapia, în acest context, este creaţia unei activităţi profesionale dintr-un set de
nevoi umane care nu au fost îndeplinite în altă parte, că oamenii care trăiesc vieţi tradiţionale
să nu aibă nevoie de un un psihoterapeut profesionist, deoarece, aceste nevoi ar fi, probabil,

15
îndeplinite adecvat din alte surse din sociatatea în care se află. De asemenea susţine şi
încurajează importanta individului, "eu-lui", în societate, mai degrabă decât punctul de
vedere că individul este insignifiant, o unitate de producţie sau subordonat al acelei societăţi.

Psihoterapia trans-culturală
Această psihoterapie este văzută semnificativ diferit de diferite culturi (etnice,
naţionale şi internaţionale), în anumite religii şi grupări sociale. Sunt diferite presupuneri,
contexte culturale şi sociale şi acestea, profesional şi etic, necesită conştientizare şi
sensibilităţi diferite şi suplimentare.
Psihoterapia, în acest context, trebuie, de asemenea, văzută ca un aspect al globalizării
vestice care suprapune (şi înlocuieşte) multe culturi tradiţionale, limbi, practici, mentalităţi şi
tradiţii.
Psihoterapia, în acest context, trebuie, de asemenea, văzută dintr-o perspectiva critică
radicală, existenţială sau post-modernistă care încearcă sa depăşească cultura, moravurile,
presupunerile şi perspectivele unor tendinţe tradiţionale şi moderniste şi este, deci, capabilă
de a critică puncte de vedere înguste ale "culturii", "capitalismului", "obiectivitatii ştiinţifice"
şi "progresului", în aşa fel concentrându-se mai mult pe inegalitate, nedreptate, diferenţă,
pluralitate şi contexte culturale variate. În acest context, munca şi gândurile oamenilor ca
Heidegger, Sartre, Derrida, Lacan, şi în particular Focault sunt semnificative în a oferi o
critică filosofică şi psihologică a culturii predominant (Vest) europene. Focault a criticat
câteva instituţii sociale, în special psihiatria, medicina, moartea, ştiinţele umane, sistemul
penitenciar şi sexualitatea umana şi a fost criticat la rândul lui.
Psihoterapia, în acest context transcultural, este practicată diferit în China, India,
Japonia, America de Sud, Africa şi Rusia decat în culturile de Vest din Europa, America de
Nord şi Australia.
Psihoterapia, în acest context, poate fi văzută de feminişti şi post-feminişti foarte
diferită (şi poate mai puţin relevantă) pentru femei, deoarece este predominant bazată pe
perspective, norme şi concepte masculine. De aceea, psihologia feminină pune un accent
puternic pe egalitatea sexelor şi drepturile femeilor şi psihoterapia feministă evita
"diagnosticul" şi este înclinată semnificativ către eliberarea de presupuneri predominante şi
împuternicirea clientului (femeii).
Psihoterapia este practicată, în acest context, - cu o orientare religioasă (Creştină,
Iudaică, Musulmană, Budistă sau Taoistă); sau este bazată într-un context spiritual
(transpersonal, shamanistic, păgân) sau care lucrează cu oameni din grupuri culturale
speciale (Rromi, Evrei hasidici, Sami, etc.) sau grupuri naţionale sau grupuri culturale
încrucişate ( Basci, Kurzi, Tirolieni, Ciprioţi, etc.); sau cu oameni cu nevoie socio-culturale
speciale (Evrei ortodoxi, Shahed, Amish, Plymouth, musulmani tradiţionali. etc.) sau care au
fost dislocaţi (refugiaţi, căutători de azil, victime relocatiilor economice sau de mediu, etc.);
sau probleme culturale vast diferite (educaţia femeilor musulmane, atitudinea către căsătorie,
divorţ şi văduve, predominantă bărbaţilor în poziţii ierarhice, etc.); poate fi de asemenea
considerată ca trans-culturală şi va avea, probabil, nevoie de conştientizare şi training special.
Psihoterapia, cum este practicată în zone rurale sau situaţii tradiţionale - doctori
chinezi desculţi, sate tradiţionale, spitale rurale şi centre de sănătate în Africa sau India, etc.
este, de asemenea trans-cultură, pentru că adună des concepte Vestice cu concepte
tradiţionale.

16
Psihoterapia fenomenologică

Această este psihoterapia, ca o abordare fenomenologică sau experentiala la o vastă

varietate de activităţi în societatea umană, cu interese majore în diferite experienţe ale
indivizilor, ajutându-i să treacă peste dificultăţi, să rezolve conflicte, să îşi schimbe
comportamentele şi să ajungă la o înţelegere mai mare atât a sinelui cât şi a mediului.
Psihoterapia, în acest context, este puţin mai filosofică, posibil academică sau
intelectuală şi deţine câţiva practicanţi care lucrează clinic. Există şi o metodă sau modalitate
a psihoterapiei şi anume existenţială şi/sau fenomenologică.
Psihoterapia, în acest context, are, în particular, relevanţă în Europa, datorită varietăţii
sociale, culturale, religioase, economice, ale limbi şi diversităţii politice, moderată de recente
desfăşurări istorice.
Psihoterapia, în acest vast context, poate include acele psihoterapii cu un punct de
vedere în particular filosofic sau epistemologic, incluzând câteva sisteme de credinţă
spirituale, cum ar fi Budismul, psihoterapii transpersonale sau Creştine, deşi acestea ar putea
fi un alt grupaj şi, de aceea ar avea nevoie de o categorie de sine stătătoare.

13. Psihoterapia Diferențiata

Aceasta este psihoterapia văzută ca și activitate profesională care este practicată într-o
varietate de forme diferite: într-o manieră individuală, privată (unu-la-unu); cu familii sau
cupluri; într-un grup de indivizi, care se confruntă cu același tip de dificultăți sau cu
problematici asemănătoare, sau care au venit separat pentru a putea lucra cu grupul de
psihoterapie.
Psihoterapia – în acest context – poate fi coordonată într-o largă varietate de contexte:
acestea includ spitale, policlinici, clinici, săli de operație, hosteluri, închisori, organizații de
voluntari, companii, tabere de refugiați, centre educaționale, etc., cât și în domeniul privat, în
forme și locuri variate.
Psihoterapia – în acest context – poate fi practicată cu un număr diferit de grupuri de
clienți: adulți, pacienți din spitale, prizonieri, criminali, refugiați, victime (de dezastre
naturale, accidente, boli diverse, razboaie si traume), dependenți de diferite substanțe, copii și
adolescenți; pentru cei care iși doresc proceduri speciale – operații estetice sau tratamente
pentru infertilitate, etc.
Există, de asemenea, arii specializate ale practicii psihoterapiei, incluzând: educația,
supervizarea, managementul de caz, managementul serviciului, cercetarea, etc.
Practicanții psihoterapiei – în acest context – desfășurându-și activitatea în atâtea
moduri diferite, incluzând aceste activități specializate, vor avea nevoie de un surplus de
informare specializată.
Ca urmare a definirii psihoterapiei, avem nevoie să ne îndreptăm atenția către diversele
forme de educație in psihoterapie.

17