Istoria Constituţională a României 1959-1991

Eleodor Focșeneanu

Bega Leonard Bogdan

Eleodor Focșeneanu s-a născut la 17 februarie 1925 în Câmpina. Și-a luat licența în drept
în anul 1947 la Universitatea din București. Este de profesie avocat. In anii 70 și-a elaborat teza
de doctorat cu o tema referitoare la dreptul de autor Dreptul de traducere, dar a refuzat să o
susțină, atata timp cat pentru aceasta era nevoie de aprobarea organelor de partid comuniste,
absolut străine de activitatea științifică. După 1989 s-a făcut remarcat îndeosebi prin articolele
sale pe teme constituționale și istorice din Romania libera, Cotidianul si Lumea Libera (New
York). A demonstrat temeinic caracterul ilegal al proclamării republicii, a arătat, de asemenea,
cu argumente, de ce 10 Mai este Ziua Independenței Romaniei si a sustinut drepturile legitime
ale României asupra teritoriilor cotropite de fosta Uniune Sovietică. Eminentul avocat şi
doctrinar al dreptului ne-a lăsat moştenire această lucrare de referinţă cu scopul şi intenţia
legitime, mărturisite de autor încă din introducerea volumului, „de a contribui la reaşezarea vieţii
noastre constituţionale pe făgaşul ei tradiţional, prin restabilirea adevărului istoric, acolo unde el
este necunoscut sau denaturat, şi instaurarea unui climat liberal şi a unui mod de gândire corect
în societatea noastră civilă”.

Lucrarea lui Eleodor Focșeneanu, apărută prima oară în 1992, este singura tratare a
istoriei noastre constituționale de care dispunem. Autorul și-a propus, pe de-o parte, să
restabilească adevarul istoric într-un domeniu prin excelență supus falsificării comuniste si, pe de
altă parte, să clarifice sensul noțiunilor fundamentale de drept constituțional, începând chiar cu
noțiunea de constituție. Teza cărții este ca statul unitar roman s-a caracterizat prin continuitate
constitutională; drept consecintă și în virtutea unei logici juridice corecte, Constitutia din 1923
rămâne și astăzi în vigoare. Actuala ediție a fost completată de autor cu fapte si documente noi.
Această lucrare este totodată o premieră în ceea ce priveşte istoria constituţională a României, o
primă ediţie a acestei lucrări fiind publicată în 1992, la numai un an de la prima constituţie post-
decembristă. „Istoria Constituţională a României 1859-1991” este împărţită în zece capitole ce
acoperă premisele constituirii statului naţional român, o sută trei zeci şi doi de ani de istorie
constituţională românească, la care se adaugă concluziile lucrării. Fiecare dintre cele zece
capitole ale lucrării are în „subordine” mai multe secţiuni ce tratează subiecte punctuale din aria
tematică a capitolului din care face parte. Astfel, autorul se asigură că, într-o manieră coerentă şi
exactă, cititorul parcurge cele mai importante aspecte ale capitolului.

Prin lucrarea sa Eleodor Focşeneanu a dorit să aducă puţină lumină în domeniul

constituţionalismului autohton, punând la dispoziţia cititorului fapte concrete, reale, din istoria
constituţională a românilor. Pe parcursul lucrării sale autorul foloseşte ca resurse bibliografice
documente istorice, texte cu caracter constituţional şi pasaje din Monitorul Oficial, punând
practic istoria reală sub ochii cititorului. Prin această lucrare autorul încearcă, după o jumătate de
secol de comunism, să readucă în atenţia cetăţenilor români adevăratul parcurs constituţional
românesc şi adevăratele valori constituţionale. Eleodor Focşeneanu reuşeşte prin această lucrare
să demonstreze că statul naţional român are la bază o continuitate constituţională de peste un
secol. Autorul, definește termenul de constituție, care garantează drepturile omului şi limitează
prerogativele guvernanţilor prin separarea puterilor în Stat. Originea accepţiunii politice a
termenului de constituţie se găseşte în articolul 16 din Declaraţia Drepturilor Omului şi ale
Cetăţeanului din 26 August 1789.

Primul capitol al lucrării ne oferă reperele istorice de început a istoriei constituţionale

româneşti. La mijlocul secolului al-XIX-lea Principatele Române se aflau încolţite de 3 mari
imperii implicate într-o acerbă luptă pentru hegemonie. Revoluţiile de la 1848 şi evenimentele ce
au decurs din acel moment de maximă importanţă istorică au dus la apariţia a trei noi state
naţionale europene, printre care şi România. Convenţia de la Paris din 1858 este un important
punct de reper din istoria noastră constituţională, un răspuns al Marilor Puteri la aspiraţiile
românilor din cele două Principate, şi o admitere parţială a doleanţelor românilor. Momentul
1858 este şi momentul în care românii au intrat prima oară în contact cu o lege fundamentală
după modelul vestic şi momentul de început al ideii moderne de parlamentarism.

Odată încheiată introducerea cititorului în premisele istorice ale formării statului naţional
unitar român, autorul purcede în cel de-al doilea capitol la primele texte cu caracter
constituţional: „Convenţiunea pentru organizarea definitivă a Principatelor Dunărene ale
Moldaviei şi Valahiei din 7/19 august 1858” şi „Statutul desvoltător al Convenţiunii de la Paris ”.
Textul are ca principiu de bază separaţia puterilor în stat, după următorul model: puterea
executivă aparţine Domnului, puterea legislativă este atribuită colectiv Domnului, câte unei
Adunări Elective pe fiecare principat şi unei Comisii Centrale Comune, iar puterea
judecătorească magistraţilor. Aşadar, forma de guvernământ prevăzută era monarhia electivă, cu
un domn ales pe viaţă, neapărat pământean, care guverna cu ajutorul miniştrilor. Erau garantate
şi egalitatea în faţa legii, libertăţile individuale, dreptul la proprietate, drepturile civile şi politice.
În plus, un fapt deosebit de important: erau desfiinţate privilegiile. Anexa 2 a Convenţiunii
codifică şi modalitatea de scrutin: votul secret şi cenzitar. Alexandru Ioan Cuza, dovedind
abilitate politică, obţine un singur Guvern, o singură Adunare Electivă, şi o singură capitală,
Bucureştiul. Aceste câştiguri politice erau însă garantate de Marile Puteri doar pe parcursul vieţii
lui Al. I. Cuza. Aşadar, am avut primul guvern unitar pe 22 ianuarie/3 februarie 1862 condus de
Barbu Catargiu, şi la data de 24 ianuarie/5 februarie 1862 Adunările Elective se contopesc în
Adunarea Generală.

În capitolul al treilea autorul ne vorbeşte despre prima Constituţie românească, despre

premisele ce au dus la naşterea acesteia şi despre modificările ce au fost aduse de-a lungul
timpului. Revizuirile constituţionale ce au urmat anului 1866 au fost necesare pentru a ameliora
anumite probleme de politică externă şi internă şi pentru a putea rezolva neconcordanţele între
starea societăţii şi pactul fundamental. Naşterea Constituţiei de la 1866 este strâns legată de
grava criză politică existentă la începutul anului 1866 între Domn şi puterea legislativă. Pe data
de 11/23 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza, fiind forţat de „Monstruoasa Coaliţie”, abdică şi
pleacă în exil lăsând conducerea guvernului pe mâna locotenenţei domneşti conduse de N.
Golescu, L. Catargiu şi N. Haralambie. Această locotenenţă preia mai vechea doleanţă a
românilor de a aduce un prinţ străin pe tron, şi acordarea caracterului ereditar domniei sale.
Locotenenţa domnească şi întreaga clasă politică reuşeşte să atingă acest deziderat foarte rapid,
iar la data de 12 mai Prinţul Carol Ludovic de Hohenzollern îşi depune jurământul în faţa
Parlamentului. În scurt timp, la data de 29 iunie/11 iulie 1866 Adunarea Constituantă adoptă
prima Constituţie a României, inspirată din cea belgiană, bineînţeles adaptată la realităţile
societăţii româneşti.
 Autorul remarcă în acest capitol un fapt interesant, şi anume că deşi România în acel
moment se afla sub suzeranitatea Imperiului Otoman, acest lucru nu reieşea deloc din prevederile
Constituţiei din 1866. Ca şi formă de guvernământ România se transforma într-o monarhie
ereditară. Constituţia avea la baza principiul puterilor statului ca emanând de la naţiune şi
principiul separaţiei puterilor în stat. Puterea executivă este încredinţată Domnului, cea
legislativă Domnului şi unei Reprezentanţe Naţionale(Parlament bicameral), iar puterea
judecătorească este încredinţată tribunalelor şi curţilor. Constituţia din 1866 marca şi o extindere
a libertăţilor presei, a conştiinţei, a învăţământului, a întrunirilor, ea garanta inviolabilitatea
persoanei şi a domiciliului. În plus ea interzicea pedeapsa cu moartea, confiscarea averii şi
asigura secretul corespondenţei. În ceea ce priveşte drepturile electorale se perpetuează votul
cenzitar organizat în patru colegii electorale în funcţie de venit, profesie şi educaţie. Dintr-o
anumită perspectivă juridică putem considera această constituţie un regres faţă de Convenţia de
la Paris, aceasta omiţând principiul inamovibilităţii magistraţilor. Însă această omisiune este
perfect justificabilă de absenţa unui corp de magistrati suficient educaţi, în acel moment istoric
neexistând un număr suficient de licenţiaţi în drept.

Constituţia de la 1866 a suferit mai multe revizuiri de-a lungul timpului, fiecare dintre
acestea fiind ajutate de circumstanţe istorice şi politice semnificative. Prima revizuire
constituţională a avut loc în anul 1879 circumstanţa istorică ce a contribuit la aceasta fiind
câştigarea independenţei faţă de Imperiul Otoman. Tratatul de pace de la Berlin cerea revizuirea
Art. 7 al Constituţiei care interzicea cetăţenilor străini de alt rit decât cel creştini dreptul de a cere
împământenirea. Revizuirea din 1884 a fost cauzată de discuţiile aprinse de pe marginea legii
electorale, discuţii stârnite de liberalul C.A. Rosetti. Revizuirea a vizat în principal lărgirea
corpului electoral prin desfiinţarea celor patru colegii pentru Adunarea Deputaţilor şi a celor
două pentru Senat., prin extinderea scutirilor de cens şi prin desfiinţarea deosebirii dintre
alegătorii primari şi alegătorii direcţi. Revizuirea din 1884 a mai vizat şi anumite proceduri la
nivelul Reprezentaţiunii Naţionale şi extinderea libertăţilor presei prin interzicerea oricărui tip de
cenzură. În 1917 a mai existat o revizuire constituţională venită ca urmare a promisiunii regelui
Ferdinand I de a rasplăti purtarea exemplară a ţăranilor români in Primul Război Mondial prin
improprietărire şi acordarea de drepturi politice depline.
 În al treilea capitol regăsim şi prima apariţie a conceptului de control constituţional al
legilor. În anul 1912 cu ocazia unui proces între Societatea de Tramvaie Bucureşti şi Primăria
Capitalei şi Ministerul de Interne, puterea judecătorească stabileşte la data de 16 martie dreptul
instanţelor judecătoreşti de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor ordinare.

Capitolul al patrulea este consacrat Constituţiei din 1923, iar autorul încearcă să afle daca
într-adevăr Constituţia din 1923 a fost o nouă constituţie sau doar o mult mai amplă revizuire a
celei din 1866. Încercând să afle răspunsul la această întrebare autorul analizează această
constituţie raportând-o la cea din 1866. Aflăm în acest capitol că au existat două curente de
opinie în ceea ce priveşte opţiunea constituţională, însă cel în favoarea unei noi constituţii a avut
câştig de cauză. Totuşi, autorul emite ipoteza că în mod formal în 1923 a fost adoptată o nouă
constituţie, însă informal am avut de-a face cu o mult mai amplă revizurire constituţională. Un
argument în favoarea acestei opinii ar fi faptul că noua Constituţie din 1923 este fundamentată pe
principiile celei din 1866 şi păstrează intacte în corpul său 87 de articole vechi, 21 le revizuieşte
în fond iar doar 24 de noi articole sunt adăugate. O simplă revisuire a Constituţiunii apărea însă
insuficientă după unirea cu Vechiul Regat a trei provincii româneşti, Basarabia la 27 Martie
1918, Bucovina la 27 Octombrie 1918 şi Transilvania la 1 Decembrie 1918. Totuşi o nouă
constituţie era necesara, deoarece în urma Marii Uniri noii cetăţeni ai României Mari reprezentau
jumătate din populatia statului nou format, şi voinţa acestora trebuia să se concretizeze într-un
nou pact fundamental. În plus, situaţia economică politică şi socială a acelor vremuri impunea,
cel putin într-o manieră formală, o nouă constituţie.

Constituţia regelui Carol al II-lea este analizată în al V-lea capitol şi poate fi considerată
un abuz fără precedent. Legea fundamentală „dăruită” de Carol al II-lea se fundamenta pe
principiul invers precedentei constituţii, şi anume că puterea emană de la puterea executivă şi nu
de la naţiune. Astfel, a urmare a veleităţilor autocrate ale lui Carol al II-a, criza politică, în stare
mai mult sau mai puţin latentă în primiişapte ani de domnie ai săi, se declanşează la 20
Decembrie 1938, când guvernul liberal condus de Gheorghe Tătărăscu, adept al conducerii
autoritare regale, nu întruneşte la alegeri cele 40 de procente necesare pentru a obţine prima
electorală şi demisionează. Noua constituţie concentrează majoritatea puterii în mânile regelui,
atribuindu-i până şi prerogativele revizuirii constituţionale. Noua Constituție din 1938 conținea
numai 100 de articole față de 138 ale Constituției din 1923 având însă tot 8 titluri, cu aceleași
denumiri, cu excepția titlului II care în loc de „Despre drepturile românilor” a fost a fost ȋmpărțit
în două capitole , primul „Despre datoriile românilor”, al doilea „Despre drepturile românilor”.
Prioritatea datoriilor față de drepturi demonstrează însuși spiritul Constituției, scopul ei trebuia
să fie o garantare a drepturilor cetățenești în caz de abuzuri ale puterii, iar nu să le impună
datorii. Constituția din 1938 a promovat și consacrat o nouă „ideologie” privind ordinea socială
și de stat, întemeiată acum pe conceptele de: „comunitate națională”, „solidaritate”, „muncă în
folosul obștesc”, „disciplină”, „supunere” etc. Comparativ cu actul constituțional din 1923 cel
adoptat în 1938 limitează drepturile și liberatățiile cetățenești, prin sporirea datoriilor și
obigatiilor în defavoarea drepturilor prin instituirea supravegherii și controlului mai puternice
asupra activităților și comportamentului indivizilor. Regele devine o persoană activă prin
concentrarea puterii executive și legislative în persoana sa, fiind proclamat pentru prima dată în
istoria constituționalismului românesc, drept „cap al statului”.

Regimul parlamentar-democrat existent în Constituția din 1923 este înlocuit prin

Constituția din 1938 cu regimul reprezentativ simplu în care miniștrii sunt numiți de rege, fără
consultarea sau acordul parlamentului, aceștia fiind răspunzători numai față de rege, nu și față de
Parlament(articolul65). In ceea ce privește organizarea statului, Constituția din 1938 a schimbat
principiile fundamentale ale organizării statului și societății, regele devenind „capul statului”,
factorul principal al puterii legislative. Constituția din 1938 îi conferă regelui două importante
prerogative: dreptul de a declara război și de a încheia pacea (articolul 46) și dreptul de a încheia
tratate politice și militare cu alte state.

Viața politică a României în perioada interbelică a oscilat între democrație și

autoritarism. Astfel, într-o primă parte a perioadei interbelice democrația evoluează în spațiul
românesc prin adoptarea Constituției din 1923 care prelua și preciza drepturile democratice
stabilite anterior. Au fost luate o serie de reforme importante care au contribuit la modernizarea
și dezvoltarea societății românești; reforma electorală din 1918 prin care se trecea de la votul
cenzitar la cel universal în cadrul căruia puteau vota toți bărbații de peste 21 de ani, reforma
financiară din 1921, prin care impozitul se plătea în funcție de venituri, reforma agrară care a dus
la împopietărirea a aproximativ 1.4 milioane de capi de familie, respectiv reforma învățământului
din 1924. Exceptând perioada marii crize economice 1929-1933, perioada interbelică este
considerată o perioadă de dezvoltare economică a României. Declinul democrației începe odată
cu marea criză economică mondială, respectiv ocuparea tronului de către Carol al II-lea care va
impune un regim autoritar. De la urcarea sa pe tron, Carol al II-lea a încălcat regulile
pluralismului politic, ceea ce a dus treptat la un declin al democrației românești.

Regimul personal al Mareşalului Ion Antonescu este tratat de autor în capitolul al 6-lea,
însă este dificil de analizat din punct de vedere constituţional, deoarece chiar Mareşalul
Antonescu a suspendat Constituţia în momentul puciului anti-carlist. Regimul antonescian este
caracterizat în linii mari de anularea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, de abolirea instituţiilor
democratice şi a principiului separaţiei puterilor în stat, justificarea acestui regim fiind starea
excepţională şi de necesitate în care „Patria” se afla în acele momente. „Perioada 23 august
1944-30 decembrie 1948” este ultima perioadă de normalitate constituţională înainte de dictatura
comunistă, Înaltul Decret Regal din 31 august 1944 dispunând practic reintrarea în funcţiune a
Constituţiei din 1923.

Această perioadă avea însă să se încheie odată cu abdicarea regelui Mihai I şi adoptarea
unei noi constituţii în aprilie 1948. Această constituţie împreună cu cele din 1952 şi 1965 sunt
tratate în capitolul opt al lucrării. Perioada comunistă o regăsim dominată de flagrante încălcări
ale principiilor dreptului constituţional. Astfel se naţionalizează principalele întreprinderi
industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, suprimându-se principiul economiei
de piaţă, fiind înlocuit cu dirijarea economiei de către guvernanţi. Se restructurează justiția, Se
desfiinţează judecătoriile de ocol, care aveau competenţă redusă şi erau aproape de aşezările
rurale, fiind înlocuite cu tribunale populare. Este încălcat flagrant principiul separaţiei puterilor
în stat, drepturile şi libertăţile individuale sunt îngrădite, la fel şi dreptul la proprietate al
individului. Constituţia Republicii Populare Române din 24 Septembrie 1952 este constituţia
aservirii totale a României faţa de Uniunea Sovietică; “Alianţa cu marea Uniune Sovietică,
sprijinul şi ajutorul său desinteresat şi frăţesc asigură independenţa, suveranitatea de Stat,
desvoltarea şi înflorirea Republicii Populare Române.” Constituția sublineză preponderenţa
Statului asupra cetăţeanului şi fiind accentuate mai mult datoriile decât drepturile: Drepturile, în
ordinea din Constituţie, erau: dreptul la muncă(art. 77), dreptul la odihnă (art. 78), dreptul la
pensie (art. 79), dreptul la învăţătură (art. 80), egalitatea în faţa legii (art. 81), drepturile
minorităţilor (art. 82), egalitatea în drepturi a sexelor art. 83), libertatea de conştiinţă (art. 84).
 La 21 August 1965 este adoptată o nouă constituţie care proclamă ţara “Republica
Socialistă România” (art. 1), considerând că s-a ajuns la un înalt grad de desvoltare în drumul ei
spre comunism, cu o economie socialistă (art. 5), cu o proprietate de Stat ca basă a oricărei
proprietăţi şi cu monopolul Statului asupra comerţului exterior (art. 8). Rolul conducător al
Partidului Comunist este reliefat şi mai pregnant, el apărând acum printre principiile călăuzitoare
ale Constituţiei, făcând obiectul unui articol special chiar la început:“Art. 3. În Republica
Socialistă România, forţa politică conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist
Român.” Sub imperiul Constituţiei Republicii Socialiste România se mai aduce o noutate: pe
lângă o formaţiune politică privilegiată, Partidul Comunist, se creează o clasă de cetăţeni
privilegiaţi, membrii Partidului Comunist Român, care erau consideraţi drept “cetăţenii cei mai
avansaţi şi mai conştienţi ai societăţii”.

În esenţă, aceste trei constituţii representau voinţa unei singure formaţiuni politice,
Partidul Comunist Român, care se manifesta prin monopolizarea puterii şi proliferarea abusului.
Ele nu pot fi considerate constituţii democrate, dar nici cel puţin constituţii concedate, care
restrâng drepturile, dar nu le infirmă. Nici cel puţin legi organice statale nu pot fi calificate, din
causa versatilităţii lor. Ele nici nu erau adoptate de altfel pentru a fiaplicate, ci pentru a crea o
anumită imagine favorabilă Statului comunist. În textele constituţionale ale regimului predomină
enunţuri ideologice, care exprimă fie principiile economice socialiste, ca în Constituţia
Republicii Populare Române din 13 Aprilie 1948, fie ataşamentul faţă de Uniunea Sovietică, ca
în cazul Constituţiei Republicii Populare Române din 24 Septembrie 1952, fie, după palida
liberalizare din 1964, o falsă deschidere democratică, menită să inducă în eroare atât poporul cât
mai ales Occidentul, ca în Constituţia Republicii Socialiste România din 21 August 1965.

Penultimul capitol al lucrării tratează statusul constituţional existent în momentul

redactării lucrării. Autorul analizează modul în care Constituţia din 1991 a fost concepută şi
adoptată, şi susţine că este o mixtură de texte selectate din alte constituţii europene, intrând într-o
oarecare contradicţie cu valorile constituţionale româneşti. În acest capitol autorul ne mai
vorbeşte şi despre circumstanţele istorice ce au dus la Constituţia din 1991, şi anume Revoluţia
Română din 1989.Astfel, lunga perioadă de dictatură şi abusuri s-a încheiat la 22 Decembrie
1989, prin victoria Revoluţiei Române începute la 16 Decembrie la Timişoara. In contextul
revenirii României la pluripartidism, în 1989, constituția comunistă trebuia înlocuită pentru a
menționa noua stare de fapt, dar si pentru a garanta respectarea drepturilor cetățenești si pentru a
permite dezvoltarea regimului politic democratic. Prin Constituția din 1991, România redevine
stat democratic si stat de drept un stat ale carui legi se bazează pe respectarea drepturilor si
libertaților cetățenești, un stat în care functionarea instituțiilor se face pe baza legilor, justiția este
independentă, iar cetățenii sunt protejati de excesul de autoritate al instituțiilor. După mai mult
de patru decenii în care puterea politică fusese concentrată într-un singur organism, Partidul
Comunist Român, prin Biroul Politic la început şi prin Comitetul Executiv mai târziu (formal
numai, căci în fapt puterea era acumulată în mâinile unui singur om, mai întâi Gheorghe
Gheorghiu-Dej şi apoi Nicolae Ceauşescu), era firesc ca poporul român să dorească o
desconcentrare a puterii şi să proclame un principiu care să facă imposibilă în viitor o asemenea
acumulare a tuturor puterilor în Stat. Astfel se consacră separarea puterilor legislativă, executivă
şi judecătorească. De altfel, în privinţa enunţării drepturilor omului, constituţiile Statelor nu se
deosebesc esenţial, deoarece majoritatea au acceptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
din 10 Decembrie 1948 şi au ratificat atât Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi
Politice, cât şi Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale,
ambele din 11 Decembrie 1966. O primă inovaţie a constituantului din 1991 a fost crearea Curţii
Constituţionale inspirată din Constituţia Republicii Franceze din 4 Octombrie 1958.

Parcurgerea chiar succintă a evoluţiei constituţionale României, de la Unirea

Principatelor, la 24 Ianuarie 1859, până la Revoluţia Română din 16-22 Decembrie 1989, impune
de la sine o împărţire în patru perioade distincte de regim politic. O primă perioadă, cea de
aşezare a instituţiilor constituţionale în ţara noastră, precedată de lucrările Adunărilor Ad-hoc,
are ca punct de plecare Unirea Principatelor de la 24 Ianuarie 1859 şi ca punct final adoptarea
Constituţiunii din 1 Iulie 1866. O a doua perioadă, care începe cu adoptarea Constituţiunii din 1
Iulie 1866 şi se încheie cu Lovitura de Palat a lui Carol al II-a de la 20 Februarie 1938, este
perioada deplinei continuităţi constituţionale a României. Ea coincide din punct de vedere istoric
cu marile realizări politice, proclamarea Independenţei Naţionale la 10 Mai 1877 şi Întregirea
Neamului la 1 Decembrie 1918, şi totodată cu atingerea maximei desvoltări economice, sociale
şi culturale. A treia perioadă, cea mai frământată din punct de vedere politic, cu dese schimbări
politice structurale, s-ar putea numi “perioada loviturilor de Stat”. Ea este anticipată
constituţional de Lovitura de Stat de la 8 Iunie 1930 a lui Carol Caraiman, iar politic debutează
cu Lovitura de Palat de la 20 Februarie 1938, a aceluiaşi, devenit Carol al II-a, şi se încheie cu
Lovitura de Stat din 30 Decembrie 1947. E perioada marilor desastre naţionale. A patra perioadă,
cea mai întunecată din istoria României, începe cu acea nefastă Lovitură de Stat de la 30
Decembrie 1947 şi se încheie cu Revoluţia Română din 16-22 Decembrie 1989. Este perioada
dictaturii comuniste, a aservirii totale a ţării faţă de Uniunea Sovietică până în 1964, mai
nuanţată după această dată, dar caracterizată printr’o represiune internă continuă şi o totală
desconsiderare a normelor constituţionale şi a drepturilor omului. De sigur, de la 22 Decembrie
1989 a început o nouă perioadă a istoriei constituţionale a României, ale cărei trăsături au încă un
caracter provisoriu.

Concluzia finală a lucrării o regăsim in ultimul capitol al lucrării, şi susţine că deşi au

existat, de-a lungul a 132 de ani de istorie constituţională, anumite abateri, naţiunea română a
fost mult mai atrasă de democraţie şi respect faţă de ordinea constituţională, decât invers.
Lucrarea lui Eleodor Focşeneanu are ca principal scop expunerea într-o manieră cât mai exactă a
istoriei noastre constituţionale, şi parcurge cele mai importante momente ale acesteia, oferind
cititorului, prin calitatea resurselor folosite, o viziune obiectivă. Faptul că autorul foloseşte surse
primare precum Monitorul şi Buletinul Oficial, precum şi alte texte de drept constituţional, vine
să susţină această afirmaţie. Având în vedere şi faptul că fiecare capitol cuprinde şi o expunere a
contextului istoric ce a generat un anumit eveniment constituţional, putem considera că lucrarea
de faţă mai are un scop: acela de a face cititorul să înţeleagă corect istoria constituţională şi
putem recomanda această lucrare studenţilor dar şi unui public mai puţin avizat în domeniul
constituţional.