TAE Curs nr.

6. CALCULUL MECANIC AL CONDUCTELOR

6.1 Generalităti.

Prin acest calcul se are in vedere asigurarea functionarii in conditii de siguranta pe tot
timpul utilizarii conductelor si sistemelor de conducte si se urmaresc in principal
urmatoarele elemente:
- dimensionarea sau verificarea grosimii conductelor;
- stabilirea tipului si marimii tensiunilor (solicitarilor) care apar in punctele cele mai
solicitate ale retelei;
- determinarea traseului optim al conductei, care satisface cerintelor tehnologice, de
acces, economice, precum si cele impuse de asigutrarea compensarii dilatarilor
impiedicate;
- stabilirea tipului si numarului suporturilor sau suspensiilor necesare.

• Elementele necesare efectuarii calcului mecanic

- parametrii de baza ai fluidului transportat (presiunea, p (bar sau MPa) si

temperatura, t (ºC);
- cerinte impuse functionarii sistemului de conducte: numarul de porniri-opriri,
variatia temperaturii in functionare, vibratii, coroziune, eroziune,etc.;
- caracteristicile mecanice ale materialelor din care se executa conductele (variatia
cu temperatura, caracteristici mecanice functie de temperatura, structura lor cu
temperatura).
Tensiunile mecanice la care sunt solicitate conductele la fabricare, montare si in
functionare (eforturi unitare pe directie longitudinala (axiala), tangentiala si radiala) se
clasifica in tensiuni primare, tensiuni secundare si de vârf.

Tensiunile primare sunt produse de sarcinile impuse conductei – presiune,

greutate si vânt – si cresc pe masura creşterii solicitarilor. Presiunea si solicitarile
exterioare produc in peretele conductei eforturi variabile cu grosimea şi pot fi arbitrar
descompuse in componente constante numite tensiuni in stare de membrană si
componente variabile numite tensiuni de incovoiere. Cele in stare de membrană au valori
admisibile mai mari decât cele de incovoiere. Tensiunile primare nu se autolimitează.

Tensiunile secundare sunt create de deplasarile conductei datorita dilatarilor

impiedicate sau deformarilor produse la montaj. Depăşirea limitei de curgere a
materialului in anumite puncte ale conductei, in intervale acceptabile de deformare,
conduce la aparitia fenomenului de relaxare a tensiunilor si readucerii acestora in limita de
elasticitate. Tensiunile secundare se autolimiteaza.

Tensiunile de vârf apar datorita discontinuitatilor locale si solicitarilor termice

locale care nu duc la deplasari mari in general, dar care se iau in considerare ca sursa de
avarii prin suprapunerea lor peste celelalte tensiuni.

Tensiunile primare se limiteaza pentru prevenirea deformarilor plastice, cele

primare si secundare se limiteaza pentru prevenirea deformarilor plastice excesive,
iar cele de virf pentru prevenirea ruperii la oboseala (eforturi ciclice).

Conductele se analizeaza din punct de vedere mecanic prin doua metode :

-1-
 TAE Curs nr. 6

a) metode de analiza detaliata, care iau in considerare distributia exacta a tuturor

tensiunilor produse in conducta. De obicei aceste metode sunt laborioase si se aplica
numai in cazul unor componente speciale ( vase de presiune, vane speciale, etc.)
b) metode de analiza simplificate, care nu iau in considerare variatiile de presiune, de
temperatura pe grosimea peretilor si nici eforturile termice locale.
Marimile de baza folosite in analiza conductelor sunt prezentate in figura nr.6.1

Fig. 6.1. Marimile specifice si relatiile de calcul mecanic ale conductelor

-2-
 TAE Curs nr. 6

Criteriile de calcul ale conductelor sunt sintetizate în urmatoarele elemente:

a) Criteriul tensiunilor admisibile care stabileste tensiunea echivalenta care apare

in conducta datorita solicitarilor (σ ech), si care trebuie sa fie mai mica decit valoarea
admisibila, fixata prin normative. Relatiile de calcul pentru conductele supuse la tensiuni
longitudinale (axiale) σl si de torsiune  exprimate in N/mm2 sunt date de teoriile de
rezistenta a IIIa (teoria efortului unitar tangential maxim) si a V a (teoria energiei de variatie
a formei, Huber – Mises) :
Teoria III : ech=  l2  4 2 ; Teoria V : ech=  l2  3 2 (6.1)
b) Criteriul presiunii nominale stabileste ca presiunea si temperatura de calcul a
unui element de conducta trebuie sa fie mai mici decit valorile maxime admisibile indicate
in standarde.
c) Criteriul limitarii reactiunilor stabileste ca reactiunile produse de sistemul de
conducte nu trebuie sa depaseasca valoarea reactiunilor maxime ale elementului de
racord (stut) cu utilajul pe care îl deserveste.

6.2. Principalele caracteristici ale otelurilor de conducte

a) Caracteristicile de rezistenta definite prin STAS 1963 si 6637 sunt simbolizate cu R

sau σ si indici caracteristici pentru marimile la care se refera:
-  r20 = rezistenta de rupere la tractiune la 20 ºC;
-  rt = rezistenta de rupere la tractiune la temperatura de calcul;
-  c20 = limita de curgere la 20 ºC;
-  0, 2 = limita de curgere conventionala (tehnica) la temperatura de calcul;
t

-  1t = limita de curgere conventionala la temperatura de calcul, pentru o deformatie

specifica remanenta de 1 %;
-  r / 100000 = rezistenta tehnica de durata la temperatura de calcul, dupa 100000 de
ore de functionare;
-  1 / 100000 = limita tehnica de fluaj la temperatura de calcul.
Aceste elemente sunt necesare pentru calculul de dimensionare si verificare a sistemelor
de conducte precum si pentru alegerea corecta a materialului.

b) Caracteristicile fizice ale otelurilor sunt definite prin urmatoarele marimi:

- modulul de elasticitate longitudinal, E (N/mm2);

- modulul de elasticitate transversal, G (N/mm2);
- coeficientul de contractie transversala (Poisson), μ (pentru otel μ = 0,3).

Caracteristicile fizice si de rezistenta ale otelurilor (fig.6.2) depind de compozitia chimica si

de tratamentele termice si mecanice efectuate in procesul de fabricatie. Odata cu
cresterea temperaturii σ r creste initial, atingând o valoare maxima si apoi scade rapid.
Limitele de proportionalitate σ p si de curgere σ c scad cu cresterea temperaturii la fel ca si
modulul de elasticitate E. Factorii de plasticitate ( alungirea δ si gâtuirea la rupere z)
descresc cu cresterea temperaturii atingând un minim si apoi cresc. La temperaturi
scazute otelurile incep sa devina fragile, rezistenta de rupere scade si limita de curgere
creste continuu.

-3-
 TAE Curs nr. 6

Fig. 6.2. Variatia proprietatilor otelurilor carbon cu temperatura

La temperaturi inalte (t > 400 ºC) si solicitari mecanice continue, otelul conductelor sufera
o deformare plastica treptata, numita fluaj. Variatia alungirii specifice a materialului in timp
defineste curba de deformatie izoterma sub sarcina constanta, sau mai simplu curba de
fluaj (fig 6.3.)

Fig. 6.3. Curbe de fluaj : a) teoretice; b) determinate experimental

-4-
 TAE Curs nr. 6

Fenoenul de fluaj este caracterizat teoretic de trei faze:

 faza I a fluajului nestabilizat (zona A’B) în care viteza de deformare descreste
contnuu;
 faza a II-a a fluajului stabilizat (zona BC) în care viteza de deformare devine
minimă si practic este constantă;
 faza a III-a in care materialul se rupe si este caracterizata de o crestere a vitezei de
deformare a materialului (zona CD)
La temperaturi ridicate si solicitari mari, caracteristic functionarii conductelor de abur viu
din centralele termoelectricec, curbele de fluaj sunt diferite de forma clasica: odata cu
cresterea solicitarilor, σ si temperaturii T viteza de deformare creste, iar durata fluajului
stabilizat se micşorează.
Deformarea totala în momentul ruperii este relativ mica si variaza de la cca. 5-10 % la
otelurile nealiate la cca. 1-2 % la otelurile puternic aliate. Viteza de deformare admisibilă
la solicitari constante trebuie să fie mai mica de 10 -7 mm/m h, sau de 1% pentru 100 000
de ore de functionare.
Pentru otelurile de conducte, rezistenta tehnica de durata la temperatura constanta de
lucru se determină prin extrapolarea datelor experimentale ca in diagrama din fig. 6.4.

Fig. 6.4. Variatia rezistentei tehnice de durata la temperatura constanta a otelurilor

Caracteristicile chimice, fizice si mecanice ale otelurilor pentru tevi sunt indicte in
STANDARDELE tărilor producatoare. Pentru România principalele STAS-uri sunt:
 STAS 8183 – Oteluri pentru tevi fara sudura, de uz general;
 STAS 500 – Oteluri de uz general pentru constructii;
 STAS 10382 – Oteluri pentru tevi utilizate la temperaturi scazute;
 STAS 8184 – Oteluri pentru tevi utilizate la temperaturi ridicate;
 STAS 10322 - Oteluri inoxidabile pentru tevi

6.3. Principalele tensiuni admisibile utilizate in calculul de rezistenta al conductelor

In calculele de dimenionare a grosimii peretilor conductelor si a principalelor dimensiuni

pentru elementele de legatura, precum si pentru verificarea presiunii maxime de lucru se
utilizeaza criteriul tensiunii admisibile. Tensiunea admisibila de calcul σa (N/mm2), se

-5-
 TAE Curs nr. 6

determina pe baza caracteristicilor de rezistenta ale materialului si a unor coeficienti de

siguranta.
Normele Româneşti definesc pentru oteluri doua tensiuni admisibile:
 σa1 – care corespunde caracteristicilor de rezistenta determinate pe baza
incercarilor de scurtă durată ale materialului;
a1=min{(ct sau0,2t)/ 1,5 ; r20/2,4} (6.2)

 σa2 – care corespunde caracteristicilor de rezistenta determinate pe baza

incercarilor de lungă durată ale materialului.
a2=min{(tr/100000 / 1,5 ;t1/100000} (6.3)

La alegerea materialului se va lua in considerare cea mai mica valoare dintre cele doua
rezistente admisibile. In tabelul 6.1. se prezinta tensiunile admisibile pentru câteva oteluri
româneşti, functie de tmperatura.

Tabel 6.2. Tensiuni admisibile pentru oteluri romanesti,

pentru tevi de temperaturi inalte, σa (N/mm2)

Temp (º C) OLT35K OLT45K 16Mo3 14CrMo4 10CrMo10 12CrMoV3

20 145,8 173.3 187.5 187.5 180.0 173.3
200 126.6 140.0 173.3 186.6 166.6 166.6
250 113.3 126.6 160.0 173.3 160.0 166.6
300 93.3 106.6 140.0 160.0 153.3 160.0
350 80.0 93.3 126.6 146.6 146.6 153.3
400 73.3 86.6 120.0 140.0 140.0 140.0
450 45.3 45.3 111.3 133.3 133.3 140.0
500 19.3 19.3 63.3 86.0 86.0 98.0
550 - - (20.6) 32.6 42.6 50.6

6.4. Calculul de rezistenta a elementelor de conducta supuse la presiunea

interioara.
Variatia diametrului exterior al unei conducte supuse la fortele de presiune interioara este
in corelatie stricta cu legea experimentala a lui Hooke (fig. 6.5.):

l  F  l0 / E  S (m) (6.4)
p [MPa]

pM
c

pe
b
pi a

Δde[%]
0

Fig. 6.5. Variatia procentuala a diametrului exterior al conductei cu cresterea presiunii

-6-
 TAE Curs nr. 6

6.4.1. Determinarea grosimii peretelui unei conducte supuse la presiunea

interioarea, pi

Grosimea peretelui unei conducte se determina initial numai pe baza efectului

presiunii interioare pi , urmând ca pe parcursul proiectarii sistemului de conducte sa se
verifice daca dimensiunile alese pentru teava corespund si celorlate solicitari.
Pe baza teoriei a IIIa de rezistenta si a criteriului tensiunilor admisibile a, datorita
tensiunilor create de presiunea interioara, rezulta conditia ca : a ≥ max - min,
unde:
a = p (de – 2s) / 2s – (-p/2) = p (de – s)/2s (N/mm2) (6.3)

în care: max, min sunt valorile principalelor tensiuni, maxima si minima, in N/mm 2; p este
presiunea interioara, in MPa; de, s sunt diametrul exterior si grosimea peretelui conductei,
in mm.
Grosimea de proiectare s a conductei se deternina ca suma dintre grosimea de
rezistenta de calcul sc si adosurile de grosime C, determinate conform normelor de
calcul aplicate : s = sc + C (mm).
Relatiile de calcul ale grosimii de rezistenta sunt multiple si depind de normele din tara
respectiva. Ele toate pornesc de la relatia de baza 6.3 corectate cu coeficienti de rezistenta a
elementelor de imbinare prin sudura (z) sau coeficienti functie de temperatura de calcul (y).
Spre exemplificare normele ISCIR din Romania dau pentru dimensionarea grosimii
conductei la presiunea interioara de calcul pc urmatoarea relatie :
pc d i pc d e de
sc   pentru  1,2 (6.4)
 2 a  pc  z  2 a  pc  z  2 pc di
Pentru verificarea presiunii maxime se utilizeaza expresia :
2  s  z
pM  a v (6.5)
d i  sv
unde sv este grosimea de verificare, in mm.
Alte relatii de dimensionare a grosimii peretelui conductei sunt prezentate in tabelul nr.6.4
Adaosurile de grosime C prezente prin normele romanesti se caracterizeaza prin C 1care
reprezinta grosimea suplimentara ce tine seama de eroziunea sau coroziunea conductei,
in exploatare, in mm si Cr care tine seama de abaterile negative la grosimile de fabricatie
ale tevilor, in mm : rezulta grosimea reala :
s = sc + C 1 + C r (6.6)

-7-