126 Dreptul concurenţei. Punerea în aplicare a regulilor de concurenţă III.
de concurenţă III. Dreptul derivat al UE în materia punerii în aplicare a normelor de concurenţă
Suntem de părere că bunăstarea consumatorului, deşi este o noţiune
economică, nu poate fi clar delimitată de protecţia consumatorului ca obiectiv
aI punerii în aplicare a regulilor de concurenţă. Totuşi, într-o comunicare a
Comisiei, a fost evidenţiat că bunăstarea consumatorilor poate fi afectată fie
sub forma unui nivel mai ridicat al preţurilor decât cel care ar fi decurs din
evoluţia nealterată a pieţei, fie sub forma reducerii capacităţii de alegere a
consumatorului[1]. Observăm că noţiunea de bunăstare a consumatorului nu
beneficiază de o definiţie în niciunul dintre instrumentele Iegislative ale
În literatura de specialitate [3] s-a subliniat că obiectivele punerii în
aplicare a regulilor de concurenţă abordează trei perspective interconectate
şi interdependente. Prima perspectivă este una injonctivă, având ca scop
înlăturarea încălcării unei norme de concurenţă, ceea ce poate presupune
luarea atât a unor măsuri negative (o decizie administrativă care să oblige
întreprinderea să înceteze actele şi faptele care produc efecte anticoncurenţiale),
cât şi a unor măsuri pozitive (prin care să se asigure că întreprinderea vizată
nu va mai săvârşi alte încălcări similare în viitor). A doua perspectivă este
una restaurativăm, în sensul remedierii prejudiciilor cauzate prin conduita
anticoncurenţială. Cea de-a treia perspectivă este una punitivă, de a-I pedepsi
pe cel care a săvârşit încălcarea şi de a-I determina, atât pe el, cât şi pe ceilalţi
participanţi la circuitul comercial, să nu mai comită abateri similare. Suntem
de părere că, pe lângă cele trei perspective scoase în evidenţă, mai poate fi
dedusă încă una, şi anume cea educativă, având rolul de a instrui profesioniştii
care îşi desfăşoară activitatea pe piaţa internă a Uniunii, pe de o parte, şi
specialiştii care se confruntă cu probleme specifice concurenţei, jurişti şi
economişti deopotrivă, pe de altă parte.
În final, considerăm că este important să subliniem şi noi ceea ce a
dezvăluit recent unul dintre judecătorii raportori din cadrul Tribunalului de
Primă Instanţă(5], şi anume că: „Le spun grefierilor mei că aceste cauze (de
concurenţă) reprezintă 20 de procente fapt, 20 de procente drept şi 60 de
[1) Orientările Comisiei privind prioritătile Comisiei în aplicarea articolului 82 din
Tratatul CE la practicile de excludere abuzivă ale întreprinderilor dominante, parag. 19.
!2l Este important să subliniem că toate referinţele la bunăstarea consumatorilor se
regăsesc în izvoarele de drept complementar ale Uniunii, împrejurare care creează
anumite dificultăti. având în vedere că aceste instrumente legislative nu au caracter
obligatoriu.
A se vedea A.P. KOMMINOS, Public and Private Antitrust Enforcement in Europe:
[3)
Complement? Overlap?, în The Competition Law Review, vol. III, issue 1, decembrie
2006, p. 11.
[4] Sau compensatoriu.
[5] Judecătorul John Cooke.
127
procente politicălli. Totuşi, credem că nu vom şti niciodată în ce măsură
soluţionarea unei cauze a fost decisă de fapte, lege sau politică.
Sec
ţiunea a 2-a. Descentralizarea punerii în aplicare
a regulilor de concurenţă instituite de articolele 101 şi 102 din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
În temeiul Regulamentului nr. 17/1962 [2], Comisia era singura instituţie
însărcinată cu punerea în aplicare a regulilor de concurenţă prevăzute de
art. 101 alin. (3) [fostul art. 81 alin. (3) TCE] din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene. Apreciem că această opţiune a legiuitorului a fost una
inţeleaptă, deoarece deciziile Comisiei şi hotărârile instanţelor unionale au
trasat primele linii directoare în materia dreptului concurenţial al UE, asigurând
uniformitate şi coerenţă aplicării normelor de concurenţă. Regulamentul
41
, nr. 17/1962 instituise un „monopol de exceptare", Comisia fiind singura abilitată
' să aplice fostul art. 81 alin. (3)[3], atunci când condiţiile prevăzute de această normă
sunt indeplinite[41. Aşadar, la acest moment, autorităţile naţionale de concurenţă şi
instanţele naţionale de judecată pot aplica în mod direct numai art. 101 alin. (1)
şi art. 102 TFUE.
Creşterea graduală a numărului de speţe analizate de către Comisie a
dus la un colaps procedural, aceasta fiind pusă în dificultate de numărul
enorm de notificări primite. În consecinţă, procedurile au devenit greoaie,
extrem de ineficiente şi au dobândit un puternic caracter birocratic. Mai mult,
Comisia a încercat să remedieze situaţia prin diferitele orientări[sipe care le-a
adoptat în perioada respectivă, eşuând şi generând o reducere a transparenţei
procedurilor[6
.
Totuşi, aceste măsuri nu au fost suficiente şi a fost nevoie de o reformă de
substanţă, de o modernizare a punerii în aplicare a regulilor de concurenţă.
 A se vedea P. MARSDEN, Checks and Balances: EU Competition Law and the
Rule of Law, în Competition Law International, February 2009, p. 26.
J.O. 13 din 21 februarie 1962.
[3] Excepţiile de la interdicţia instituită de alin. (1) al aceluiaşi articol (actualul
art. 101 TFUE, având aceeaşi arhitectură).
[4] A se vedea G. COMAN, Concurenţa în dreptul intern şi european,
Hamangiu,
Bucureşti, 2011, p. 265.
15) Spre exemplu, Comunicarea Comisiei privind acordurile de importanţă
minoră care nu restrâng în mod semnificativ concurenţa în sensul articolului 81
alineatul (1) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (de minimis).
16) Pentru mai multe detalii, a se vedea T. RODRIGUEZ, Decentralized
Application of EU Competition Law: A Strategic Approach, CLaSF Workshop,
aprilie 2004, lucrarea
nr. 5, p. 5.