Cum ajungem să ne urâm

Mecanismele de adaptare sunt

Strategii

Sau

Comportamente

dezvoltate cu scopul de a manageria, scade sau elimina incapacitatea de soluționare a

unei experiențe ce cauzează suferință.

Ura de sine este cel mai periculos mecanism de adaptare.

Dacă suntem nevoiți să facem față unei experiențe, acest lucru implică că am decis
deja că nu putem schimba acea experiență. Așa că, dacă nu poate fi schimbată, trebuie
găsite metode a a trece peste efectele ei negative.

Cu toții sperăm la o lume care să nu necesite mecanisme de adaptare pentru a putea

supraviețui, dar adevărul este că o astfel de lume nu e cea pe care o trăim astăzi. Așa
că suntem nevoiți să ne adaptăm. Există mecanisme de adaptare care ne aduc
dezavantaje suportabile, iar altele care ne pot distruge complet. Și probabil nimic nu e
mai periculos decât un mecanism de adaptare precum ura de sine.

La o primă vedere, ar putea părea greu de înțeles cum ura de sine ar putea fi un
mecanism de adaptare. Cum ar putea ura de sine să scadă nivelul de stres? Pentru a
înțelege răspunsul la această întrebare, trebuie să ne întoarcem la geneza
mecanismului de adaptare în forma urei de sine.

Dacă observăm un mediu familial disfuncțional, realizăm că la rădăcina conceptului

despre sine al fiecărei persoane și al familiei ca totalitate este rușinea. Acest sentiment
de rușine a fost transmis din generație în generație (prin copierea și recopierea unor
modele de gândire) și este principalul element generator de stres în casă. Fiecare
membru al familiei trebuie să găsească o modalitate de a face față acelui sentiment
de rușine. Iar modul în care fiecare face față acestui sentiment de rușine generează
sistemul familiei disfuncționale și ce rol va juca fiecare persoană în el.

Pentru a înțelege cum se dezvoltă ura de sine, trebuie să înțelegem că atunci când un
părinte are un concept despre sine principal de rușine, orice diferență pe care un
copil o arată, orice copilul nu poate schimba despre el însuși astfel încât să oglindească
părintele, va cauza automat rușine în acel adult. În mod esențial, acest copil, automat,
prin simpla existență, va invalida identitatea acelui părinte. Asta va cauza ca acești
părinți să se simtă amenințați de acest copil. De aceea “copilul de aur” din familie se
adaptează prin a-și anula complet identitatea. Acești copii își pierd toate granițele. Ei
devin o imagine în oglindă, un mini-eu al părintelui în preajma căruia au nevoie să se
simtă în siguranță, față de care trebuie să se conformeze pentru a aparține în sistemul
familial. Iar acest lucru crează propria disfuncționalitate. Dar despre ce vorbim aici este
modul în care se dezvoltă ura de sine ca mecanism de adaptare în copilul care nu s-a
putut defapt adapta și nu a reușit să își anuleze complet identitatea originală care
îi este intrinsecă, cu care s-a născut.

Așadar, câteodată un copil nu se poate adapta în acel mediu și la acel părinte prin a-și
anula complet identitatea. Există multe motive pentru asta. Un exemplu ar fi faptul că
probabil acest copil este sensibil, poate are un sistem nervos diferit. Acest copil, chiar
dacă s-ar putea să vrea să își satisfacă mama și tatăl prin a se conforma, defapt nu
poate pentru că sistemul lor nervos devine copleșit de emoții (stări extreme de
tensiune spre exemplu). Astfel, acea incapacitate de adaptare îl face pe copil ținta
acelui părinte.

Acest copil este atât de supărător pentru conceptul despre sine al părintelui, că
părintele se va întoarce subconștient împotriva copilului. S-ar putea să îi spună “te
iubesc” acestui copil și să încerce să facă lucruri iubitoare pentru el, dar adevărul
despre cum se simte acest părinte nu este ceea ce prezintă la suprafață și acest
lucru iese la iveală în toate felurile.

Singurul mod pentru astfel de părinți de a evita rușinea pe care o simt și pe care acest
copil o declanșează în ei va fi să înstrăineze emoțional copilul și să pună sentimentul de
rușine pe seama copilului. Și atunci acel copil devine oaia neagră a familiei, chiar dacă
vina nu îi aparține. Un astfel de părinte este însă total inconștient, fiind un produs al
unor modele de gândire care i-au format acest concept despre sine principal de rușine.
Mai direct sau indirect, părintele transmite “Nu eu sunt rău. Tu ești rău. Și tu ești
problema mea, iar acum sunt victimă în raport cu tine și așa e toată lumea din casă.”

Familia poate pe urmă să își ascundă toată disfuncționalitatea, practic toată rușinea,
sub umbrela comportamentelor acestui copil din casă. Astfel, familia va începe să
abordeze acest “copil-problemă” din familie, care nu e cu adevărat problema, ca și
cum el este cel care trebuie reparat. Și acum, părinții devin “cei buni”, pentru că toată
viața lor e despre repararea acestei “probleme din familie”. Acesta este momentul când,
majoritatea psihoterapeuților primesc în cabinete așa-numitul “pacient identificat”, care
este doar oaia neagră asupra căreia este aruncată vina și care e dusă la terapie ca
problemă a familiei. Nimic nu este defapt în neregulă cu această persoană. Ce este
în neregulă este că toți din familie s-au întors împotriva copilului. Dar ei cu siguranță nu
pot să vadă asta.
Experiența ca oamenii de care ai nevoie cel mai mult, de la care ai nevoie de
iubire cel mai tare – să se întoarcă împotriva ta, este imposibil de descris ca nivel
de durere.

Nu există nicio modalitate de a te adapta acestei situații într-o manieră care să

beneficieze fiecare membru din această casă. Este teroare absolută. Asta face în
așa fel încât acest copil nu găsește niciun mod de a simți în siguranță. Iar acestea sunt
condițiile sub care sistemul lor nervos se dezvoltă. Un sistem nervos care se dezvolta
sub sentimentul constant de nesiguranță în mediul familial, se dezvoltă diferit. Acest
copil se simte urât de familia lui, în mod special de părintele care joacă rolul
“antagonistului principal”, acela al cărui concept despre sine este amenințat cel mai
mult.

Acest copil crește cu un antagonist, dar un antagonist de care viața lui depinde. Și
metoda prin care acest copil se adaptează l-ar putea ajuta pe termen scurt, dar îi
distruge complet viața pe termen lung.

Un copil care este pus într-o astfel de poziție în viață, se respinge pe sine. Este reacția
naturală pe care o avem când cineva de care viața noastră depinde - respinge atât de
mult în legătură cu sinele nostru real, cine suntem cu adevărat.

Respingem acele părți care nu sunt acceptate de familie cu vehemență. Totuși, nu

putem în mod fizic să facem asta. Așa că ceea ce se întâmplă atunci când ne
autorespingem este că conștiința noastră (energia vitală) se divide. O jumătate
conține aspectele pe care părintele le urăște despre copil sau pe care copilul le percepe
că părintele le urăște despre el, iar cealaltă jumătate devine o imagine în oglindă a
părintelui însuși. E practic antagonistul internalizat. Și acest antagonist preia rolul de a
urî acele părți din sine. Acest antagonist intern preia rolul a se urî în locul părintelui – cel
ce în mod constant rușinează și critică părțile din copil care sunt văzute ca rele și
greșite de către părinte și acum, în consecință, de copilul însuși. Acest lucru face
durerea nu doar controlabilă, dar previzibilă. Iar copilul crede că făcând asta, va putea
schimba lucrurile care sunt atât de detestabile despre ei. Copilul devine propriul
abuzator astfel ca părintele antagonist să nu aibă niciodată ocazia să o facă el însuși.

Pentru a înțelege de ce acest mecanism de adaptare funcționează, să ne imaginăm că

ești foarte furios și plin de ură față de cineva, așa că decizi că îl vei agresa fizic.
Imaginează-ți acum că acea persoană începe să se bată singură. Ceea ce s-ar
întâmpla instantaneu va fi că toată dorința de a lovi acea persoană se va scurge din
tine. Ori vei avea reacția “Ceva e foarte în neregulă cu acea persoană. Ar trebui
probabil să o ajut.” Sau... “Da, stau deoparte și văd cum persoana se bate singură.
Acum mă simt validat. Faci bine că te lovești singur. Oricum te loveam eu.” Oricare ar fi
cazul, ar diminua antagonismul.
Acesta a fost punctul când copilul din casă a dezvoltat acest mecanism de adaptare al
urei față de sine și este transformat în pacientul identificat al familiei. De ce? Pentru că
părintele, subconștient acum, primește un plus de stimă de sine, preschimbându-se în
falsul vindecător. “Nu sunt eu o persoană atât de minunată pentru că îl ajut pe acest
copil care are atâtea probleme să și le rezolve?”

Așadar, ura de sine născută este o parte din tine care încearcă să îți salveze viața față
de acest părinte. Așa că nu e cu adevărat împotriva ta, chiar dacă ar părea că e așa.
Ceea ce e foarte important de înțeles despre acest aspect care este critic cu
sinele sau simte ură față de sine la extrem este că are toate răspunsurile despre
ceea ce contează cu adevărat pentru această persoană în viața ei.

Probabil părintele a urât despre copil că a fost atât de sensibil. Partea din el care se
urăște îl va critica și rușina constant pentru a fi prea sensibil. Pentru că… gândul este
că având suficientă dezaprobare pentru acest lucru, el fie nu va mai fi așa, ori va fi
motivat să repare asta. Iar asta îi va da sentimentul de apartenență și siguranță pe
care îl vrea - ACCEPTARE. Putem observa că adevărul pe care aspectul urii de sine îl
conține este cât de important este să aparții și să te simți în siguranță și cât de mult
avem nevoie de acele lucruri. În mod ideal, trebuie să aflăm lucrurile valorizate și de
care are nevoie acest aspect care se urăște pe sine din noi și să încercăm să primim
acele nevoi direct din locurile din care putem să le primim.

Ura de sine este un mecanism de adaptare incredibil de periculos pentru că e un

mecanism de adaptare care deși te salvează de la antagonistul extern, înseamnă că vei
trăi o viață plină de anxietate, tensiune constantă pentru că acum trăiești cu un inamic
în propria piele. Nu doar asta.. dar duce la toate felurile de comportamente nebenefice
pe termen lung. Lucruri ca relații abuzive, comportament de luare de risc în mod
inconștient, comportamente distructive de sine, rănire de sine sau chiar suicid.

SOLUȚII

Când vezi această parte din tine, uită-te la motivele binevoitoare pentru existența
sa, observă că strategia lui, geniul lui care te ajuta în timp ce trăiai într-un mediu abuziv,
acum îți distruge abilitatea de a trăi o viață care merită trăită. Uită-te la părțile din tine
față de care această parte s-a întors împotriva. Identifică-le, scrie-le pe o hârtie. Ele
trebuie defapt acceptate și iubite, nu suprimate. Du-te direct spre lucrurile pe care ai
dorit să le obții indirect (subconștient, manipulativ) încercând să le urăști. Dă-ți-le ție
însuți și primește-le de la alții.

Viața pe care în mod autentic vrei să o trăiești este de cealaltă parte. Fii de acord cu
tine, ai încredere în vocea aceea din interior, chiar dacă mult diminuată și
suprimată acum, în loc să fii de acord cu părintele tău antagonist - că ar trebui să
fii altcineva.
Teal Swan inspired