A) Popoare și spații istorice

1. Romanitatea românilor

Romanitatea românilor reprezintă un element esențial al identității lingvistice și culturale a poporului român.

Românii sunt un popor romanic (neolatin), al cărui proces de formare (etnogeneză) a cunoscut trei etape:

1. Existența civilizației geto-dace, supusă cuceririi romane, în urma războaielor daco-romane dintre anii 101-
102 și 105-106;
2. Sinteza daco-romană, realizată în urma procesului de romanizare;
3. Desăvârșirea etnogenezei în urma contopirii populației daco-romane cu migratorii slavi în sec. V-VII.

1. Civilizația geto-dacă se dezvoltă în timpul regelui Burebista (82-44 î.Hr.), primul unificator al triburilor geto-
dace, și atinge apogeul în timpul lui Decebal (87-106), cel care a refăcut unitatea statului dac și în timpul
căruia Dacia a fost cucerită de romanii conduși de împăratul Traian.

2. Romanizarea geto-dacilor a fost realizată pe parcursul mai multor secole și a cunoscut mai multe etape:
• Cea inițială (sec. I î.Hr.-sec. II d.Hr.), începută în Dobrogea (Moesia), primul teritoriu getic ajuns sub
stăpânire romană (sec. I î.Hr.)
• Cea oficială (106-271/274), realizată prin intermediul factorilor oficiali de romanizare (administrația și
armata) și al factorilor neoficiali (coloniștii, veteranii, dreptul, urbanizarea, învățământul etc.). În procesul de
romanizare, un rol important l-a avut și creștinismul, răspândit în limba latină.
• Cea postaureliană (sec. III-VII), în timpul căreia se produce și romanizarea dacilor liberi, care nu fuseseră
integrați în provincia Dacia.

3. Desăvârșirea procesului de formare a poporului și a limbii române s-a realizat în condițiile continuității

daco-romane (după retragerea aureliană) și venirea migratorilor slavi (sec. V-VII)
Etnogeneza românească a durat mai multe secole (II-VIII), românii formându-se atât la nord de Dunăre, cât
și la sud de Dunăre, unitatea lor fiind compromisă de trecerea slavilor la sudul Dunării

Limba română
Caracterul limbii române este și el unul neolatin, cum o demonstrează și structura acestei limbi care
conține:
– strat latin (60%)
– substrat traco-dacic (10 %)
– adstrat slav (20%)
– preluări din alte limbi (10%)
După așezarea slavilor la sud de Dunăre, limba română cunoaște și ea o fragmentare în mai multe dialecte:
– dialectul nord-dunărean (daco-roman)
– dialectele sud-dunărene (aromân/macedoromân; istroromân; meglenoromân).

Originea latină a poporului român a fost subliniată și de termenii cu care în Evul Mediu vecinii îi desemnau
pe români: walach, olah, vlah, blachi. În sec. XV-XVII, călătorii străini i-au numit pe locuitorii Țărilor Române
romani.

Teoria autohtonistă și teoria imigraționistă

Au fost formulate două teorii în legătură cu etnogeneza românilor: cea autohtonistă și, respectiv, cea
imigraționistă

Teoria autohtonistă
– subliniază originea latină și vechimea românilor pe aceste meleaguri;
– a fost susținută atât de istoriografia românească, cât și de cea străină.

1
 Primii autori care au susținut-o au fost cei străini:

Bizantini
– împăratul bizantin Mauricius, în lucrarea sa “Strategikon” (sec. VII), atestă pentru prima oară populația de la
nordul Dunării, denumită cu termenul de romani;
– împăratul bizantin Constantin VII Porfirogenetul, în lucrarea sa “Despre administrarea imperiului” (sec. X),
vorbește despre originea latină a populației romanice de la gurile Dunării;
Unguri
– cronicarul maghiar Anonymus, care a scris la curtea regelui Bella III “Gesta Hungarorum” (Faptele ungurilor,
sec. XII), susține că atunci când ungurii, conduși de șeful lor, Tuhutm, au ajuns în Transilvania (sec. IX-X), i-au
găsit acolo pe români și pe slavi;
– maghiarul Simon de Geza arată, în “Faptele hunilor și ale ungurilor” (sec. XIII, că ungurii i-au găsit, la venirea
lor în Pannonia, pe români).

Italieni
– Poggio Bracciolini (sec. XV) a fost primul care a afirmat originea romană a poporului român, pe baza
elementelor comune ale limbii latine și române.

Alți istorici
– împăratul austriac Iosif II (sec. XVIII) consider că românii sunt “cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai
Transilvaniei”;
– istoricul englez E. Gibbon (sec. XVIII) afirmă că Dacia a continuat să fie locuită de dac și după cucerirea ei de
către romani;
– cărturarul sas J. Troster (sec. XVIII) susține că românii sunt “cei mai vechi locuitori ai acestei țări”.

Istoriografia românească aduce argumente în favoarea teoriei autohtoniste prin autorii de mai jos:

– Nicolaus Olahus care, în 1536, subliniază unitatea de neam și continuitatea românilor;
– Sasul Johannes Honterus care, în 1542, numește “Dacia” întreg teritoriul locuit de români;
– Sec. XVI-XVIII – Grigore Ureche în “Letopisețul Moldovei” arată originea latină a limbii române și unitatea de
neam;
– Miron Costin accentuează originea latină a poporului și a limbii române, în “Letopisețul Țării Moldovei”;
– Dimitrie Cantemir, în “Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor” (1722), reliefează originea latină a românilor.

În secolul al XVIII-lea romanitatea românilor devine o armă politică în contextul luptei pentru drepturi a
românilor din Transilvania.
– Reprezentanții Școlii Ardelene (Inochentie Micu-Klein, Samuil Micu, Gheroghe Șinai, Petru Maior, Ion Budai-
Deleanu) au promovat idea originii latine (chiar exclusivă) a poporului român, a vechimii și a continuității
acestuia pe meleagurile carpato-danubiano-pontice. Aceste idei s-au regăsit într-un memoriu înaintat de Școala
Ardeleană Curții de la Viena în 1791, intitulat Supplex Libellus Valachorum.
Sec. XIX-XX – reprezentanții școlii istorice moderne: A.D. Xenopol, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Dimitrie Onciul,
Ion Bogdan, Nicolae Iorga, Gh. I. Brătianu, David Prodan și alții.
Unii cronicari și istorici nu au fost constanți în afirmațiile lor, fiind influențați în mod direct de factorul politic.
Este vorba, printre alții, de cronicarul maghiar Szamoskozy, în sec. al XVI-lea, care susține că românii sunt
urmașii coloniștilor romani; după unirea realizată în 1600 de Mihai Viteazul, Szamoskozy își schimbă opinia,
susținând contrariul.
După Pactul dualist (1867), maghiarii promovează o politică naționalistă în Transilvania în scopul afirmării
identității.

2
Teoria imigraționistă
– a fost sistematizată în sec. al XIX-lea de austriacul Robert Roesler
– a fost precedată de alte contestări ale originii și vechimii poporului și a limbii române, care au aparținut
următorilor:
• Sasul Franz Joseph Sulzer, care scrie la 1781-1782 “Istoria Daciei Transalpine” susține că:
– dacii au fost masacrați în totalitate de romani
– românii s-ar fi format ca popor în Peninsula Balcanică, în Moesia, unde primesc influența slavă și adoptă
credința ortodoxă
– românii trec ulterior la nord de Dunăre, în sec. XIII, cu ocazia a două evenimente: după expediția tătaro-
mongolă din 1241 și izgonirea lor de la sudul Dunării de către împăratul Bizantin Isac Anghelos
• Maghiarul Bolla Marton, care afirmă în sec. XVIII că românii sunt de origine bulgară, de unde li se trage și
denumirea de “volohi”

Teoria roesleriană
– fundamentul distorsionărilor politizate ale ideii de continuitate și vechime românească
– a fost emisă de austriacul Robert Roesler, în lucrarea sa apărută în 1871 intitulată “Studii românești. Cercetări
asupra istoriei vechi a românilor”
– apariția ei a fost favorizată de climatul politic existent în Transilvania (deși majoritari în această provincie,
românii erau considerați tolerați, iar națiunile privilegiate – maghiarii, sașii și secuii – au căutat să conteste
originea și vechimea românilor).

Ideile sale principale sunt:

• Dacii ar fi fost distruși ca popor în urma războaielor cu romanii
• Vechea toponimie dacică ar fi dispărut tocmai din cauza acestei exterminări
• Dacia nu a putut fi romanizată în 165 de ani
• Toți locuitorii au părăsit Dacia în timpul împăratului Aurelian
• Poporul roman și limba română s-ar fi format la sud de Dunăre (argumente: lipsa elementelor germanice în
limba română; existența unor elemente lexicale comune în limbile albaneză și română; asimilarea dialectelor
dacoromân și macedoromân; influența slavă resimțită de locuitorii de la nord de Dunăre)
• Românii ar fi fost un popor de păstori nomazi
• Nu ar exista izvoare istorice care să ateste existența românilor la nord de Dunăre, anterior sec. XIII

Teoria a fost combătută cu succes de lucrările istoricilor B. P. Hasdeu și A.D. Xenopol.

Contraargumentele lui A.D. Xenopol au fost prezentate în lucrarea “Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței
românilor în Dacia Traiană” (1884)
– continuitatea dacică este demonstrată de revolta dacilor din 117, de dovezi arheologice, de prezența unor
soldați daci în armata romană, de păstrarea unor toponime locale
– etapa de romanizare la care se referă Roesler este doar cea oficală
– continuitatea daco-romană este demonstrată prin dovezi arheologice, numismatice, lingvistice
– slavii sunt cei care îi separă, în sec. VII, pe românii de la nord de cei de la sud de Dunăre
– există izvoare istorice care atestă prezența românilor la nord de Dunăre încă din sec. al IX-lea

Negarea continuității românești s-a regăsit și în secolele XIX-XX, mai ales după realizarea României Mari.
Istoriografia românească a contracarat această tendință prin opera științifice importante:
– Vasile Pârvan – “Getica” și “Începuturile vieții romane la gurile Dunării”
– Nicolae Iorga – “Istoria românilor”
– Gh. I. Brătianu – “O enigmă și un miracol istoric: poporul român”

3
 După al doilea război mondial și până la revoluția din 1989, istoriografia românească a cunoscut unele
deformări. De exemplu, atunci când România a devenit stat comunist, istoriografia a trebuit să sublinieze
caracterul imperialist al stăpânirii romane și importanța civilizatoare a slavilor în cadrul istoriei românilor. Astăzi,
aceste aspecte au dispărut din lucrările istorice de specialitate.

B) Oamenii, societatea, și lumea ideilor

1. Secolul XX-între democrație și totalitarism.
Ideologii și practici politice în România și în Europa

1.Regimurile politice democratice în Europa în secolul XX

Democraţia ca regim politic a apărut în antichitate, în oraşul-stat Atena (secolul VI î. Hr) şi se baza pe participarea
tuturor cetăţenilor la votarea legilor şi alegerea în funcţii publice prin tragere la sorţi. Acest tip de democraţie s-a numit
democraţie directă pentru că toţi cetăţenii participau în mod direct la actul de guvernare. Democraţia modernă
presupune participarea la actul de guvernare prin reprezentanţi aleşi prin vot universal, de aceea se şi numeşte
democraţie reprezentativă.

Regimul politic democratic se caracterizează prin:

- separaţia puterilor în stat,

- respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,

- existenţa mai multor partide şi ideologii politice (pluripartidism),

- dreptul de vot universal.

Anii democraţiei şi ai prosperităţii (1919-1929)

Cea mai veche democraţie modernă a fost S.U.A., unde votul universal s-a introdus treptat în toate statele în secolul XIX.
Majoritatea statelor europene care avuseseră regimuri politice liberale în secolul al XIX-lea (adică regimuri care
respectau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat), devin, după 1918, state democratice, prin
introducerea dreptului de vot universal, mai întâi pentru bărbaţi, apoi, treptat şi pentru femei. Statele democratice
reprezentative au fost S.U.A., Marea Britanie şi Franţa, care au impus modelele lor politice majorităţii statelor europene.
Modelul politic englez şi american presupune existenţa a două partide politice care alternează la guvernare (sistem
bipartidist): Partidul Democrat şi Partidul Republican în S.U.A., Partidul Conservator şi Partidul Laburist (o variantă a
socialismului) în Marea Britanie. Modelul francez presupune existenţa mai multor partide politice care participă la
guvernare prin realizarea unor coaliţii de dreapta sau stânga (pentru că, de regulă, nici un partid nu câştigă peste 50%
din voturi ca să realizeze guvern singur).

O altă caracteristică a democraţiei interbelice o reprezintă alăturarea partidelor socialiste la sistemul democratic.
Socialiştii au acceptat proprietatea privată şi pluripartidismul. Din rândul lor s-au desprins comuniştii care doreau
desfiinţarea proprietăţii private şi instaurarea dictaturii proletariatului, după modelul socialismului marxist, ce se va
numi de aici înainte simplu, comunism. Partidele socialiste fac presiuni pentru realizarea de către guverne a unor
reforme care să asigure protecţie socială: acordarea de ajutoare de şomaj, de pensii, concedii plătite, creşterea salariilor
etc. Uneori ajung ele la guvernare şi impun măsuri de protecţie socială.

4
Din punct de vedere economic asistăm la o creştere constantă a productivităţii şi a bunăstării populaţiei până în 1929.
Prosperitatea în ţările occidentale se observă, în anii '20, din numărul mare de aparate casnice pe care le cumpără
populaţia, din faptul că mulţi cetăţeni îşi permit să-şi petreacă timpul liber sau concediul în locuri de vacanţă. Pentru
acestea, mulţi dintre ei iau credite de la bănci, fapt ce va avea în timp consecinţe nefaste.

Criza democraţiilor în perioada interbelică (1929-1938)

În perioada 1929-1933 statele democratice se confruntă cu cea mai gravă criză economică a secolului XX, care se
manifestă prin: inflaţie (devalorizarea monedelor), creşterea preţurilor la anumite produse şi scăderea preţurilor la
altele, falimentul multor bănci şi întreprinderi dar şi a fermierilor, şomaj. Guvernele democratice se văd atunci silite să
renunţe la politica liberală tradiţională, care presupunea ca statul să nu intervină prea mult în viaţa socială şi economică.
Cele mai importante măsuri împotriva crizei au fost luate în S.U.A., unde preşedintele Franklin Roosevelt a lansat o
politică economică numită New Deal (Noul Curs): statul a fixat limite ale preţurilor la produsele de bază, a început o
serie de lucrări publice pentru a angaja şomerii, a ajutat financiar câteva bănci pentru a-şi putea relua activitatea, a
acordat credite fermierilor. Această criză economică a avut consecinţe importante pe plan politic în multe state
europene: partidele democratice au pierdut încrederea populaţiei, partidele extremiste, mai ales cele de extremă
dreaptă, după modelul fascist sau nazist, încep să câştige un rol politic important.

Regimurile democratice în a doua jumătate a secolului XX

Tragedia provocată de cel de-al Doilea război mondial, iniţiat de un regim totalitar, a regrupat majoritatea populaţia
Europei occidentale în jurul regimurilor democratice, care s-au dezvoltat în a doua jumătatea a secolului XX tot după
modelul interbelic. Creşterea economică datorată reconstrucţiei de după război a adus un plus de încredere faţă de
regimurile democratice. În 1957 Franţa, Germania Federală, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au creat Piaţa Comună
(Comunitatea Economică Europeană), organizaţia suprastatală care a stat la baza actualei Uniuni Europene. Piaţa
Comună a promovat valorile regimului politic democratic şi ale economiei libere. Prin libera circulaţie a bunurilor,
serviciilor, persoanelor şi capitalurilor, Piaţa Comună a facilitat prosperitatea economică a statelor Europei Occidentale.
După 1989, fostele state comuniste din Europa au revenit şi ele la regimul democratic tocmai pentru că acest model de
regim politic a generat bunăstare în Occident.

2. Democraţia în România în perioada interbelică

Caracteristicile regimului politic democratic în România

România a devenit stat democratic în 1918, prin introducerea dreptului de vot universal. În 1919 au loc primele alegeri
conform votului universal. Consecinţele noului tip de scrutin au fost dispariţia Partidului Conservator (partidul marilor
proprietari funciari), care se aflase până atunci la guvernare în alternanţă cu liberalii, şi apariţia a numeroase partide
mici. 
Un rol fundamental în consolidarea regimului democratic l-a avut schimbarea constituţiei liberale din 1866, cu
o  constituţie democratică, în 1923. Noua constituţie prevedea egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii fără deosebire
de origine etnică, limbă şi religie. Alte drepturi şi libertăţi prevăzute în constituţie erau: libertatea persoanei, libertatea
întrunirilor şi asocierilor, libertatea presei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, libertatea
învăţământului. Ca şi în constituţia din 1866, şi în cea din 1923 era menţionat principiul separaţiei puterilor în stat:
puterea legislativă era deţinută de Parlament şi rege, puterea executivă de rege şi guvern şi puterea judecătorească de
instituţii judecătoreşti.
 
Principalele partide politice în perioada interbelică au fost Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional
Ţărănesc deoarece ele s-au aflat mai mult timp la guvernare. Alături de ele au existat şi alte partide. Partidul Poporului,
condus de mareşalul Alexandru Averescu, a fost la guvernare în 1920-1921, 1926-1927, dar în spatele său s-au aflat
totdeauna liberalii. Partidul Socialist  a fost înfiinţat în 1893, fiind de mai multe ori reorganizat, de-a lungul existenţei
sale schimbându-şi şi numele (un alt nume pe care l-a avut a fost Partidul Social Democrat). Minorităţile
naţionale maghiarii, evreii, saşii, secuii aveau şi ei propriile lor partide. 

5
3. Regimuri politice totalitare în Europa
Caracteristicile regimului politic totalitar:

 controlul total al statului asupra economiei, culturii şi societăţii în general;

 nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat; 
 existenţa unui singur partid politic, cu un lider dominator;
 nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
 existenţa unei poliţii politice care reprimă orice protest împotriva regimului;
 realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului unic şi o imagine înfrumuseţată a
realizărilor regimului şi ale liderului său.

Regimurile politice totalitare au apărut în secolul XX şi au fost de două tipuri: regimuri de extremă stângă (comuniste) şi
de  extremă dreaptă  (fasciste). Regimurile de extremă stângă au avut ca ideologie marxismul, pe care l-au interpretat
abuziv. Principala caracteristică a lor a fost desfiinţarea proprietăţii private, prin trecerea industriei, băncilor şi
terenurilor agricole în proprietatea statului. Regimurile de extremă dreaptă au avut ca ideologie naţionalismul extremist
care promova dragostea faţă de propriul poporul şi ura faţă de alte naţionalităţi. 

a. Regimul totalitar comunist din Rusia (U.R.S.S.)

Rusia în 1917*.  Rusia era un imperiu uriaş (170 milioane locuitori) în care un sfert din populaţie era de altă etnie decât
rusă (polonezi, finlandezi, români etc.), datorită  politicii de cucerire dusă de ţari. Ţarul Nicolae al II-lea conducea
autoritar, fără a ţine seamă de constituţie şi de parlamentul numit Dumă. În februarie 1917 a avut loc o revoluţie
condusă de burghezie şi de nobilimea reformatoare în urma căreia s-a instaurat un regim politic liberal. Puterea a fost
preluată de un guvern provizoriu şi de nişte adunări ale muncitorilor şi soldaţilor, numite soviete, aflate în principalele
oraşe ale Rusiei. Ţarul a abdicat şi Rusia a devenit republică.

În România au existat şi partide extremiste. Partidul Comunist a fost înfiinţat în 1921 dar a fost interzis prin lege în 1924
datorită faptului că programul său prevedea desfiinţarea României Mari. Acest partid a acţionat în ilegalitate, avea sub
1000 de membrii, iar activitatea sa era controlată direct de Stalin. În 1927 a fost creat partidul de extremă
dreaptă Legiunea Arhanghelului Mihail (numit şi Garda de Fier), condus de Corneliu Zelea Codreanu. El a fost interzis în
1933 şi apoi a apărut cu numele de Partidul Totul Pentru Ţară.

a. 1. Regimul totalitar comunist condus de Lenin  (1917-1922)

Partidul comunist rus (creat în 1903), numit şi Partidul bolşevic, condus de Vladimir Ilici Lenin a ajuns la putere prin
revoluţia din 25 octombrie 1917. Bolşevicii au înlăturat guvernul liberal şi au  instaurat un guvern al lui Lenin; la scurt
timp, comuniştii şi-au impus controlul în rândul tuturor sovietelor (parlamentelor regionale). Succesul lor a fost
determinat de faptul că regimul liberal instaurat prin revoluţia din februarie 1917 nu a reuşit să rezolve problemele
economice ale populaţiei. Din 1922 Rusia s-a numit U.R.S.S. (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste). 
 
Caracteristicile ideologiei comuniste:
Regimul comunist rus s-a bazat pe ideologia socialismului a lui Karl Marx (elaborată după 1848), reluată de Lenin în mai
multe scrieri ale sale. Principalele idei preluate din ideologia marxistă au fost:

 Lupta de clasă, concept folosit pentru a explica evoluţia istorică a omenirii. Marx considera că în toate
epocile istorice au existat două clase sociale antagonice (opuse): deţinătorii mijloacelor şi forţelor de
producţie, numiţi de Marx asupritori, şi cei ce muncesc, numiţi asupriţi. Între asupritori şi asupriţi a existat o
luptă permanentă, luptă de clasă. În secolul XIX cele două clase sociale erau burghezia şi muncitorimea
(proletariatul). În Rusia, unde industria era mai puţin dezvoltată, comuniştii au considerat că din rândul
asupritorilor fac parte şi nobilii şi ţăranii înstăriţi (numiţi culaci).

6
  O societate cu adevărat dreaptă nu se poate realiza atâta vreme cât există marea proprietate
privată. Pentru a face o lume mai bună, Marx a propus  trecerea proprietăţii private la stat, astfel încât să nu
mai existe bogaţi şi săraci, deci să se creeze o societate fără clase.
 Realizarea unei societăţi egalitare (comuniste) nu se poate face decât prin preluarea puterii de către clasa
muncitoare (proletariat) prin revoluţie. Astfel se va instaura o dictatură a proletariatului, care va trece averile
celor bogaţi (mijloacele de producţie) în proprietatea statului. Marx considera această dictatură ca fiind
legitimă deoarece este dreptul celor ce muncesc să conducă doar ei.
 Ateismul, negarea existenţei oricărei divinităţi. Marx considera că în toate timpurile religia a fost folosită de
categoriile bogate pentru a-i asupri şi a-i minţi pe cei săraci. El a numit religia opiul popoarelor.

Aceste idei ale lui Marx, promovate de către Lenin, au legitimat măsurile dure luate de toate regimurile comuniste
împotriva elitelor economice şi culturale ale societăţii pe motiv că fac parte din clasa asupritorilor şi că sunt duşmani ai
poporului  (prin popor înţelegeau muncitorii şi ţăranii săraci).
 
Practici totalitare în perioade regimului lui Lenin (1917-1924)

 a fost creată poliţia politică, Ceka, pentru a-i urmări pe cei care erau consideraţi duşmanii poporului, Familia
ţarului a fost executată (în total 11 persoane). 
 libertatea presei a fost desfiinţată;
 băncile şi fabricile au fost trecute în proprietatea statului;
 ţăranii trebuia să dea la stat surplusul lor de cereale. Cei care refuzau, erau executaţi;
 toate instituţiile erau controlate de membrii partidului comunist.

a.2. Regimul totalitar comunist condus de Stalin (1924-1953)

 În 1922 Lenin s-a îmbolnăvit (paralizează parţial). La vârful partidului a apărut un conflict pentru putere între mai mulţi
membrii, care este câştigat de Iosif Vissarionovici Stalin, un om foarte ambiţios, abil şi viclean. Stalin, proclamat Secretar
General al Partidului  Comunist, a instaurat un regim de  teroare nemaiîntâlnit. 
 
Practici totalitare staliniste:
Teroarea practicată cu ajutorul poliţiei politice N.K.V.D. (apoi K.G.B.), condusă de Beria, l-a ajutat pe Stalin să elimine
toţi adversarii politici şi posibilii adversari. El a extins represiunea asupra tuturor locuitorilor care erau bănuiţi de
nesupunere faţă de regimul comunist. Tuturor li se făcea un proces sumar în care erau acuzaţi de trădare şi în care nu
aveau nicio şansă să se apere (nu aveau nici dreptul la un avocat), apoi erau condamnaţi la moarte sau muncă silnică.
Această acţiune de eliminare a persoanelor nedorite a fost numită epurare. Ca urmare a epurărilor, au fost executaţi din
ordinul lui Stalin 70% dintre membrii comitetului central al partidului (aproape 100 de persoane), 80% dintre ofiţerii
superiori ai armatei, iar din rândul populaţiei se apreciază că numai în anul 1934 au fost executate 1 milion de persoane.
Până în 1937, 18 milioane de persoane au fost transportate în lagăre, 10 milioane murind acolo. Reprimarea a continuat
până la moartea lui Stalin, victimele totale fiind de 17,5 milioane de morţi.
 
Controlul riguros al statului asupra economiei.

 În perioada 1928-1933 s-a realizat colectivizarea forţată  în agricultură, pământul fiind trecut în

proprietatea statului. El era muncit în comun de ţărani în cooperative numite colhozuri. Cei care se opuneau
colectivizării erau executaţi împreună cu familiile lor. Victimele colectivizării au fost cam 4 milioane de morţi.

 În industrie, s-au introdus planurile cincinale, nişte planuri care fixau cât va trebui să fie producţia
pentru următorii 5 ani pentru fiecare ramură industrială. În întreprinderile unde nu se îndeplinea planul, cei
găsiţi vinovaţi erau acuzaţi de sabotaj (împiedicarea intenţionată a activităţilor economice), putând fi chiar
executaţi. U.R.S.S. a ajuns, totuşi, să fie a treia mare putere economică a lumii în urma industrializării
forţate. 

Organizarea politică fără respectarea principiului separaţiei puterilor în stat. 

Statul era condus de un guvern şi de o adunare numită Sovietul Suprem al U.R.S.S., alcătuită din reprezentanţii tuturor
republicilor sovietice, care avea atribuţii legislative şi judecătoreşti. Stalin era  Secretar general al Partidului, dar, de
7
fapt el era  singurul conducător. Orice funcţionar public trebuia să facă parte din Partidul comunist. Ocupanţii funcţiilor
înalte în partid şi în stat au alcătuit nomenclatura, care era de fapt o clasă de privilegiaţi pentru că aceştia beneficiau de
diverse favoruri economice şi sociale.
 
Propaganda de partid. Cultul personalităţii. În toate instituţiile statului şi în mijloacele de comunicare în masă
(presa, radioul, cinematograful, televiziunea) existau membrii de partid care aveau grijă de glorificarea partidului şi a lui
Stalin. Propaganda arăta realizările partidului mult înfrumuseţate, îl prezenta pe Stalin ca pe un tată iubitor care
veghează la bunul mers al societăţii. Pentru el se organizau serbări oficiale, se puneau statui în pieţele marilor oraşe, se
făceau afişe care îl prezentau ca pe un erou popular. Această propaganda a fost atât de eficientă încât chiar şi astăzi o
parte a populaţiei Rusiei îl consideră pe Stalin un erou civilizator.

b. Regimul totalitar fascist din Italia (1922-1943)

Italia după Război*. Naşterea fascismului*. 

Italienii au fost nemulţumiţi de tratatele de pace de la Paris de după Primul război mondial deoarece nu au primit nişte
teritorii din fostul Imperiu austro-ungar, pe care aliaţii le-au dat Iugoslaviei. În plus, imediat după război Italia s-a
confruntat cu o gravă criză economică. Muncitorii au făcut greve de proporţii nemaivăzute până atunci. Partidul socialist
(o variantă mai blândă a comunismului) câştiga din ce în ce mai mulţi adepţi. În acest context a apărut Partidul Naţional
Fascist, de extremă dreaptă, creat în 1921 de ziaristul Benito Mussolini. Anterior apăruseră Brigăzile fasciste, grupuri de
tineri (mulţi erau ofiţeri şi studenţi), conduse tot de Mussolini, care se remarcaseră prin agresarea socialiştilor şi
muncitorilor grevişti, pe care îi băteau, îi torturau (de exemplu îi forţau să bea litri de ulei de ricin) şi chiar îi omorau.
Membrii partidului aveau ca uniformă cămaşa neagră. Principiul de bază al oricărui fascist era supunerea totală faţă de
liderul partidului, Mussolini, căruia i se spunea „Il Duce”. Fasciştii nu s-au ocupat de elaborarea unei ideologii,
declarându-se chiar anti-ideologici, fiind de principiu că faptele sunt mai importante decât vorbele. Totuşi se pot stabili
câteva principii generale ale gândirii lor politice.

2.Constituțiile din România

Constituţia este legea fundamentală a unui stat, în care sunt prevăzute principiile de bază ale conducerii
statului, atribuţiile instituţiilor fundamentale ale statului şi drepturile, libertăţile şi obligaţiile cetăţenilor.
Primele constituţii româneşti au fost Regulamentele Organice (în Ţara Românească în 1831 şi în Moldova în 1832). Ele
au fost înlocuite în 1858 de Convenţia de la Paris, care a fost urmată, în 1864, de Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la
Paris, constituţia autoritară a domnitorului Al. I. Cuza. Prima constituţie modernă a României a fost constituţia liberală
din 1866. În 1923 a fost adoptată prima constituţie democratică. În 1948, instaurarea regimului comunist în mod oficial
s-a făcut prin adoptarea unei constituţii prin care România devenea republică şi care a deschis calea către un regim
totalitar. România a redevenit democraţie în 1989, fapt consfinţit prin constituţia din 1991.

Constituţia liberală din 1866

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei:

- Contextul este cel legat de instaurarea dinastiei străine. În 1866 este adus în România ca domn şi confirmat de votul
poporului Carol I, un prinţ din familia nobiliară germană Hohenzollern-Sigmaringen. Titulatura sa va fi iniţial aceea
de domn (în 1878 cea de alteţă regală, iar  din 1881 cea de rege).
- Principalele cauze ale elaborării constituţiei au fost: dorinţa oamenilor politici români de a organiza un stat cu adevărat
modern şi dorinţa lor şi a regelui de a crea o imagine favorabilă României pe plan internaţional.
Adunarea Legislativă a adoptat o constituţie liberală, după modelul celei belgiene, în 1866.

Principiile de bază ale constituţiei din 1866 au fost următoarele:

8
  separaţia puterilor în stat (legislativă, executivă, judecătorească),
 guvernare reprezentativă (parlamentul este ales prin vot, conducerea statului reprezintă întreaga naţiune),
 suveranitate naţională (puterile statului emană de la naţiune),
 responsabilitatea ministerială (miniştrii răspund în faţa legii pentru actele lor),
 monarhie ereditară şi constituţională: România este condusă de moştenitori din casa de Hohenzollern-
Sigmaringen. Aceştia trebuiau crescuţi în religia ortodoxă.

Puterile.statului:
Putere legislativă era deţinută de Parlament şi rege.

 Parlamentul  era alcătuită din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Membrii celor două camere erau aleşi prin vot
cenzitar; în Senat însă erau şi unii membrii de drept: foşti parlamentari aleşi în două legislaturi, foşti miniştrii,
generalii, mitropoliţii şi episcopii, reprezentanţi ai universităţilor, membrii trimişi de Academia Română
etc. Atribuţiile Parlamentului erau următoarele: elaborarea proiectelor de legi, votarea legilor, adoptarea
bugetului ţării (bugetul este reprezentat de banii ce revin într-un an fiecărui minister din produsul intern brut);
 Funcţia de rege  putea fi deţinută de descendenţi pe linie masculină ai regelui Carol I (femeile şi descendenţii lor
se excludeau de la acest drept). Dacă nu existau descendenţi direcţi pe linie masculină ai regelui, atunci
succesiunea revenea fratelui cel mai în vârstă al regelui sau moştenitorilor lui. Atribuţiile legislative ale regelui
erau: sancţionarea şi promulgarea legilor (regele îşi dădea acordul, prin semnătură, pentru punerea în aplicare a
legilor votate de Parlament); dreptul de veto absolut asupra legilor (regele putea respinge o lege, pe care apoi o
trimitea Parlamentului spre reanalizare), propunerea unor proiecte de legi spre votul Parlamentului.

Puterea executivă era deţinută de Guvern şi rege.

 Atribuţiile Guvernului erau de a pune în aplicare legile şi de a elabora proiecte de legi. Miniştrii erau

răspunzători pentru faptele lor în faţa Parlamentului.
 Atribuţiile executive ale regelui  erau următoarele: numea şi revoca miniştrii, numea şi confirmă în funcţii
publice, putea dizolva Parlamentul, conducea armata, bătea monedă (emitea monedă cu chipul său), acorda
graţiere (suspendarea pedepselor, de obicei pentru cazuri umanitare). Cea mai importantă atribuţie a regelui
era cea de a dizolva Parlamentul, dar regii României până la Carol al II-lea nu au exercitat-o. Constituţia
prevedea că în caz de dizolvare a Parlamentului trebuiau organizate alegeri parlamentare în cel mai scurt timp.
Parlamentul putea fi dizolvat o singură dat într-un an.

Puterea judecătorească se exercita prin Curţi de Judecată şi Tribunale. Cea mai înaltă instanţă era Curtea de Justiţie şi
Casaţie.

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau:

 libertatea persoanei (nimeni nu poate fi urmărit sau arestat decât în cazuri prevăzute de lege), libertatea
întrunirilor (dreptul de a organiza adunări publice), libertatea asocierilor (dreptul de a alcătui organizaţii: ex.
partide, sindicate etc.), libertate conştiinţei (dreptul de a avea propriile, idei, credinţe, dar respectând ordinea
publică şi bunele moravuri), libertatea presei (dreptul de a publica propriile idei);
 inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, inviolabilitatea corespondenţei (aceste prevederi care
interzic pătrunderea în domiciliu fără acordul persoanei sau fără mandat judecătoresc, preluarea unei
proprietăţi sau citirea corespondenţei private au rolul, în primul rând, de a apăra cetăţeanul în faţa abuzurilor
reprezentanţilor instituţiilor statului şi abia apoi în faţa abuzurilor persoanelor fizice);
 libertatea învăţământului; învăţământul primar era gratuit şi obligatoriu.

Sistemul electoral era bazat pe votul cenzitar (votau cei care aveau o anumită avere, prevăzută de lege). 
Populaţia era împărţită în 4 colegii electorale, după avere: la colegiul I şi II votau marii proprietari funciari, la colegiul III
votau burghezii, liber profesioniştii şi ofiţerii în retragere, iar la colegiul IV votau ţăranii. La colegiul IV votul era indirect,
prin reprezentanţi (adică ţăranii îşi alegeau dintre ei nişte reprezentanţi şi doar aceia votau). În 1884 s-a modificat legea
electorală prin desfiinţarea colegiului IV şi a votului indirect. Votau toţi cei care plăteau un impozit către stat.

9
 Consecinţele elaborării constituţiei din 1866:

 România devine un stat modern, guvernat după principiile liberalismului: separaţia puterilor în stat, drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti, garantarea proprietăţii private.
 România va avea o viaţă politică stabilă, al cărei garant este regele, care are, prin constituţie, rolul de a păstra
echilibrul între forţele politice şi instituţiile statului. 

 Constituţia democratică din 1923 

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei din 1923:

 Unirea din 1918 a adus în interiorul graniţelor României teritorii noi cu numeroase minorităţi naţionale şi
religioase. Constituţia statului trebuia să se adapteze la noile realităţi.
 În 1918 s-a introdus votul universal, fapt care trebuia consemnat şi în constituţie.
 În 1921 s-a realizat reforma agrară, fapt ce a însemnat exproprierea marilor moşii. Constituţia trebuia să
prevadă exproprierea în caz de utilitate publică prin legi speciale.

Constituţia din 1923 reproduce cea mai mare parte a textului celei din 1866. Apar însă câteva schimbări  importante faţă
de constituţia din 1866:

 În art. 1 se specifică faptul că România este stat naţional, unitar şi indivizibil: conceptul de stat naţional şi unitar,
adică alcătuit dintr-o naţiune majoritară pe un singur teritoriu politic, a fost nou introdus.
 Proprietatea nu este un drept absolut, ca în 1866; în caz de utilitate publică  se pot realiza exproprieri. În 1866,
cazurile de utilitate publică erau stabilite doar prin constituţie, şi anume: lucrări de comunicare, de salubritate
publică şi de apărare a ţării. În 1923 se prevede că utilitatea publică se stabileşte prin legi speciale (aşa cum a fost
cazul legii agrare din 1921). De asemenea bogăţiile subsolului, căile de comunicaţie, apele şi atmosfera sunt
proprietatea statului.
 Votul este universal, spre deosebire de votul cenzitar din 1866.
 Se menţionează egalitatea în drepturi fără deosebire de clasă socială şi   fără deosebire de origine etnică, limbă
şi religie. Constituţia din 1866 prevedea doar egalitatea fără deosebire de clasă socială.
 Biserica ortodoxă este biserica dominantă în stat iar cea Greco-catolică este privilegiată în raport cu celelalte
culte. În constituţia din 1866 se menţiona ca religie oficială cea ortodoxă.

Consecinţele elaborării constituţiei din 1923:

 România devine stat democratic.

 România se adaptează realităţilor politice, economice şi sociale de după Marea Unire. Constituţia democratică
din 1923

Constituţiile comuniste

1. Constituţia din 1948

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei din 1948:

Primul guvern comunist s-a format în 1945, dar, pentru că şeful statului era încă regele Mihai, comuniştii nu au reuşit să
instituie atunci un regim totalitar. La 30 decembrie 1947, regele a fost silit să abdice, România fiind proclamată
republică. Noile condiţii politice, dar mai ales schimbarea formei de guvernare, au făcut necesară adoptarea altei
constituţii, fapt realizat în 1948. Conform acesteia, numele ţării era Republica Populară Română.

Principiile constituţiei:

Unele prevederi sugerau că noul regim se conduce aparent după principii democratice, ca de exemplu:

10
  egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii (fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură);
 garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti fundamentale (libertatea conştiinţei, a presei, a întrunirilor
etc.);
 responsabilitatea miniştrilor (miniştrii răspund în faţa justiţiei pentru faptele lor);
 suveranitatea poporului, principiu cuprins în formula puterea de stat emană de la popor.

Totuşi, unele elemente arată caracterul totalitar al regimului:

 nu se respectă principiul separaţiei puterilor în stat (legislativul are puteri executive, executivul se implică în
justiţie);
 deşi este menţionată proprietatea particulară, se specifică faptul că la baza dezvoltării economice a României se
află proprietatea de stat (cuprinsă în formula bunurile comune ale poporului);
 constituţia prevede că economia naţională este planificată de către guvern (nu este o economie liberă).

Conducerea statului era împărţită între Marea Adunare Naţională şi Guvern. Marea Adunare Naţională, de fapt noul
parlament, este considerată „organul suprem al puterii de stat”. Ea are atât atribuţii legislative, cât şi executive: votează
legile şi bugetul, se ocupă de problemele de pace şi de război, dar formează şi guvernul şi stabileşte atribuţiile
ministerelor. Marea Adunare Naţională este condusă de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, alcătuit din 19 membri,
dintre care unul este preşedinte. Prezidiul are atribuţii pe care de obicei le deţine un şef de stat cu puteri sporite: emite
decrete, interpretează legi, numeşte în unele funcţii publice, are drept de graţiere, conferă decoraţii, reprezintă ţara în
relaţiile internaţionale, numeşte ambasadorii etc. Guvernul coordonează şi planifică economia naţională, realizează
bugetul şi asigură ordinea publică şi securitatea statului. La nivel local, conducerea este deţinută de consilii
populare (din 1950, sfaturi populare), alese prin vot universal.

Instituţiile judecătoreşti sunt supuse presiunii politice. Deoarece nu se specifică inamovibilitatea judecătorilor, se

permite amestecul puterii politice în numirea şi destituirea acestora. La toate instanţele, cu excepţia Curţii Supreme,
judecarea are loc cu asesori populari (un fel de juraţi). Instituţia asesorilor este explicată în legea privind organizarea
instanţelor judecătoreşti. De aici aflăm că asesorii sunt de fapt, subordonaţi direct puterii politice. În cadrul tribunalelor
locale, ei sunt aleşi la propunerea unor organizaţii ale muncitorilor, ale partidului, ale tineretului, organizaţii culturale
etc. În realitate, absolut toate organizaţiile existente în perioada comunistă erau controlate de partidul unic, deci şi
aceşti asesori erau aleşi, sub îndrumarea organelor de partid. Asesorii populari pentru tribunalele speciale şi Tribunalul
Capitalei, erau aleşi de Sfatul Popular (pentru consultare, vezi Legea nr. 5 din 19 iunie 1952).

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti  erau  asemănătoare cu cele prevăzute într-o constituţie democratică: egalitatea în
faţa legii, libertatea conştiinţei, libertatea religioasă, libertatea persoanei, libertatea presei, libertatea întrunirilor,
libertatea de asociere, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei. O noutate este prevederea conform căreia
femeia are drepturi egale cu bărbatul. Totuşi, pentru unele drepturi sunt introduse limitări, ceea ce poate da loc la
interpretări abuzive (de exemplu, orice asociaţie cu caracter antidemocratic este interzisă), iar dreptul de proprietate nu
este garantat. Mai mult, se specifică faptul că atunci când interesul general o cere proprietatea privată poate deveni
proprietatea statului.

Consecinţele adoptării constituţiei din 1948:

 Puterea politică are drepturi nelimitate, fapt care se deduce atât din prevederile legale, dar, mai ales prin
aplicarea abuzivă a acestora (ele nu sunt întotdeauna explicite, ceea ce lasă loc interpretării în sens totalitar). În
practică, orice funcţionar de stat era şi membru al partidului, deci era subordonat şefului partidului.
 Articolele despre proprietate deschid drumul măsurilor de naţionalizare. Se menţionează că apărarea şi
dezvoltarea bunurilor comune ale poporului sunt o îndatorire a fiecărui cetăţean, iar un alt articol
defineşte bunurile comune ale poporului ca proprietate de stat; deci, cetăţenii au datoria constituţională să dea
o parte din proprietate la stat.
 Aplicarea acestei constituţii a transformat România în stat totalitar deoarece drepturile şi libertăţile cetăţeneşti
nu au fost deloc respectate. De fapt, adevăratul conducător era şeful Partidului Muncitoresc Român, Gheorghiu-
Dej. Voinţa sa arbitrară, dar şi a altor oameni politici sau funcţionari publici, era adevărata lege.

Constituţia din 1952* (facultativ)

11
În 1952, în condiţiile amestecului U.R.S.S. în treburile interne ale statului român, a fost adoptată o nouă constituţie care
nu aducea modificări fundamentale în organizarea politică, dar încălca foarte grav independenţa statului român. În
capitolul introductiv se specifica ajutorul acordat de U.R.S.S. pentru eliberarea teritoriului românesc de ocupaţia
germană şi faptul că politica externă a României este una de prietenie cu U.R.S.S. Prevederile obişnuite despre
independenţa şi suveranitatea statului lipseau. Astfel, constituţia consfinţea faptul că România nu avea politică externă
proprie. Constituţia din 1952 a fost schimbată în 1965, când România şi-a recăpătat atributele statului independent.

2. Constituţia din 1965

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei din 1965:

În 1965 a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej şi noul şef al Partidului Comunist a fost ales Nicolae Ceauşescu. El a afirmat
deschis independenţa ţării faţă de U.R.S.S. De asemenea, considera că România făcuse un drum important înspre
crearea unei societăţi egalitare, adică socialiste (avusese loc colectivizarea în 1962). Aceste două aspecte necesitau
modificarea constituţiei. Articolul 1 al constituţiei din 1965 menţionează că numele statului este Republica Socialistă
România şi că este un stat suveran, independent şi unitar, cu un teritoriu inalienabil (adică nu se poate
înstrăina) şi indivizibil. În 1974 se creează funcţia de preşedinte al republicii, fapt ce duce la modificarea constituţiei
pentru a include prerogativele preşedintelui.

Iată cele mai importante modificări ale constituţiei în raport cu legile fundamentale anterioare:

 Se introduce principiul partidului unic, specificându-se faptul că forţa politică conducătoare a întregii societăţi
este Partidul Comunist Român, ceea ce arată fără nicio îndoială caracterul totalitar al regimului;
 Economia României este proclamată ca socialistă, adică economie bazată pe proprietatea de stat şi
cooperatistă asupra mijloacelor de producţie. Acest lucru este reafirmat prin prevederea conform
căreia bogăţiile de orice natură aparţin statului. Este menţionată şi proprietatea personală, dar ea este limitată
la casa de locuit şi construcţiile gospodăreşti anexe, terenul pe care se află, animalele de producţie şi inventarul
agricol mărunt.
 Se introduc limitări ale libertăţilor cetăţeneşti, întrucât se menţionează faptul că libertatea cuvântului, presei,
întrunirilor, mitingurilor şi demonstraţiilor nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi
intereselor celor ce muncesc. De asemenea, se menţionează explicit faptul că statul şi partidul sprijină şi ocrotesc
organizaţiile existente, ceea ce înseamnă, de fapt, că orice organizaţie este controlată de partid.  O noutate
pozitivă este însă dată de garantarea proprietăţii private (dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege),
prevedere care dispăruse din celelalte constituţii comuniste, sau de stabilirea duratei maxime a zilei de muncă la
8 ore.
 În ceea ce priveşte instituţiile statului, apar modificări importante faţă de constituţiile anterioare. Marea
Adunare Naţională este condusă de un organism numit Consiliul de Stat, care înlocuieşte Prezidiul Marii Adunări
Naţionale. Consiliul de Stat fusese creat în 1961, printr-o lege care revizuia constituţia din 1952. Din acest organ
poate face parte şi primul ministru, iar din 1974, Consiliul de Stat este prezidat de preşedintele statului, ceea ce
demonstrează o nouă întrepătrundere între puterea legislativă şi cea executivă. Preşedintele este ales de Marea
Adunare Naţională şi are şi funcţia de comandant suprem al forţelor armate. Cele mai importante atribuţii ale
sale sunt: numeşte şi revocă miniştri şi alţi funcţionari publici, acordă gradele militare, conferă decoraţiile şi
titlurile de onoare, acordă graţierea, acordă cetăţenia română, încheie tratate internaţionale, emite decrete
prezidenţiale şi decizii etc.

Consecinţele adoptării constituţiei din 1965:

 Prin această constituţie se conferă statului român un clar caracter totalitar comunist, deoarece se afirmă
rolul politic conducător al partidului comunist şi se specifică faptul că economia este bazată pe proprietatea de
stat.
 Revizuirea din 1974 îi conferă şefului statului puteri dictatoriale.
 Se afirmă statutul internaţional al României de stat independent şi suveran, ceea ce lipsea constituţiei din 1952.

12
 Constituţia din 1991

Contextul şi cauzele elaborării constituţiei

În contextul revenirii României la pluripartidism, în 1989, constituţia comunistă trebuia înlocuită pentru a menţiona
noua stare de fapt, dar şi pentru a garanta respectarea drepturilor cetăţeneşti şi pentru a permite dezvoltarea regimului
politic democratic.

Principii de bază ale constituţiei din 1991

Primul capitol al constituţiei este intitulat chiar Principii generale şi cuprinde principiile fundamentale, specifice unui
regim democratic: separaţia puterilor în stat, suveranitate naţională, egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii,
pluripartidismul. Forma de guvernare a statului este republica, iar România este considerată  stat de drept, democratic şi
social. Sintagma stat de drept democratic şi social subliniază ideea că în România sunt garantate, prin instituţiile
statului,  respectarea legii şi accesul liber la justiţie (statul de drept), se respectă principiile democratice (statul
democratic), statul respectă personalitatea umană şi intervine pentru realizarea binelui comun, prin măsuri de protecţie
a cetăţenilor săi în situaţii ordinare dar şi extraordinare, în caz de calamitate sau criză, ori prin protecţia şi asigurarea de
şanse pentru categoriile defavorizate (statul social). Între principiile generale menţionate în acest prim capitol amintim
şi garantarea dreptului minorităţilor naţionale de a-şi păstra limba şi tradiţiile, întărirea legăturilor cu românii aflaţi în
afara ţării, dezvoltarea relaţiilor paşnice cu toate statele, respectarea tratatelor internaţionale.

Puterile statului:

Puterea legislativă este deţinută de Parlament, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Parlamentul este ales pentru o
perioadă de patru ani şi are ca principale atribuţii adoptarea legilor şi a bugetului. Iniţiativa legislativă (adică propunerea
unor proiecte de legi) aparţine membrilor parlamentului, membrilor guvernului, dar şi cetăţenilor, dacă un proiect este
semnat de cel puţin 250000 de cetăţeni din cel puţin un sfert din judeţele ţării.

Puterea executivă este reprezentată de Guvern şi Preşedintele României. Guvernul urmăreşte punerea în aplicare a

legilor. Primul ministru este propus de preşedinte, în urma consultării cu partidul sau partidele care deţin majoritatea
parlamentară. El propune Parlamentului spre aprobare o listă de miniştri. Guvernul răspunde politic în faţa
Parlamentului; el poate fi demis de Parlament prin acordarea votului de neîncredere.

Preşedintele României este ales prin vot universal pe o perioadă de 4 ani (la revizuirea constituţiei, în 2003, s-a ridicat
mandatul la 5 ani). Aceeaşi persoană are voie să obţină maxim două mandate. Rolul fundamental al Preşedintelui este
acela de a exercita funcţia de mediere între puterile statului. Preşedintele are următoarele atribuţii: desemnează primul-
ministru, promulgă legile (le contrasemnează, pentru a le aproba intrarea în vigoare), poate dizolva Parlamentul, în cazul
în care acesta a respins de două ori învestitura unui guvern (dar poate dizolva Parlamentul o singură dată într-un an),
este comandant suprem al armatei, conferă decoraţii, acordă graţiere, încheie tratate internaţionale pe care le propune
aprobării Parlamentului, emite decrete.

Puterea judecătorească. Judecătorii sunt independenţi de puterea politică şi inamovibili (nu pot fi transferaţi, înlocuiţi
sau destituiţi decât de Consiliul Superior al Magistraturii). Cea mai înaltă instituţie judecătorească este Curtea Supremă
de Justiţie.

Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti

Sunt specificate drepturile şi libertăţile obişnuite într-o constituţie democratică: libertatea persoanei, libertatea
întrunirilor şi asocierilor, libertatea presei, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, dreptul de vot. Spre
deosebire de constituţia democratică din 1923, cea din 1991 specifică şi protecţia din partea statului român de care se
bucură cetăţenii români aflaţi în străinătate, cetăţenii străini şi apatrizi (cei care nu au niciun fel de cetăţenie) pe
teritoriul României, respectarea tuturor tratatelor privind drepturile omului, semnate de România. Constituţia din 1991
prevede şi dreptul la viaţă, interzicerea torturii, a muncii forţate  şi a pedepsei cu moartea, protecţia persoanelor cu
handicap, protecţia familiei, a copiilor şi a tinerilor.

13
 Pentru a garanta apărarea drepturilor cetăţeneşti, este înfiinţată instituţia Avocatul Poporului, la care poate să facă
apel orice cetăţean care se consideră nedreptăţit.

Consecinţele adoptării constituţiei din 1991

 Prin constituţia din 1991, România redevine stat democratic şi stat de drept (adică un stat ale cărui legi se bazează pe
respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, un stat în care funcţionarea instituţiilor se face pe baza legilor, justiţia
este independentă, iar cetăţenii sunt protejaţi de excesul de autoritate al instituţiilor). Trecerea de la statul autoritar
comunist la statul de drept a întâmpinat anumite dificultăţi. Intrarea României în Uniunea Europeană în 2007 a fost o
recunoaştere la nivel european a faptului că în ţara noastră statul de drept funcţionează.

C) Statul și politica
1.Autonomii locale și instituții locale și în spațiul românesc ( IX-XVIII)

Autonomiile existente în secolele IX-XIII erau în pericol de a fi anihilate de către ungurii instalaţi în Panonia şi de către
Imperiul Bizantin. Perioadei secolelor VIII-IX îi este caracteristică convieţuirea româno-slavă, în cadrul unor formaţiuni
politice timpurii. În spaţiul carpato-danubiano-pontic predominau structurile teritoriale tradiţionale: obştile săteşti
(forme de organizare socială specifice societăţii feudale, caracterizate prin munca în comun şi îmbinarea proprietăţii
private cu cea comună, prin autoconducere şi apărare şi strânse legături economice între membri); în spaţiul românesc,
obştea sătească a fost principala formă de organizare socială în perioada formării limbii române şi a poporului român; în
interiorul acesteia s-au format categoriile sociale fundamentale ale societăţii feudale. Obştile săteşti/teritoriale se
grupează în uniuni săteşti (N. Iorga -„romanii populare”). Formele tradiţionale de organizare politică românească
predominante în secolele IX-XIII erau cnezatul(formaţiune politică care include două sau mai multe sate, de obicei pe
valea unui râu şi aflat sub autoritatea unui cneaz) şi voievodatul (formaţiune politică alcătuită din două sau mai multe
cnezate, condusă de un voievod, al cărui atribut special era cel militar). Contextul extern este reprezentat de raportul cu
ungurii, ale căror atacuri spre Vest au fost oprite în 955 de către Otto I. Acţiunile lor se vor îndrepta spre Est, iar
cucerirea Transilvaniei se încheie în secolul al XIII-lea. Tipuri de autonomii româneşti Spaţiul intracarpatic. Izvorul istoric
Anonymus, Gesta Hungarorum, face menţiunea, pentru secolul al IX-lea, a următoarelor formaţiuni politice: –
ducatul/voievodatul lui Menumorut (în Crişana); centrul situat la Biharea (Bihor);
2. – ducatul/voievodatul lui Glad (în Banat); centre întărite la Cuvin şi Orşova; – ducatul lui Gelu (Transilvania propriu-
zisă); centre întărite la Dăbâca şi Moldoveneşti, „Gelu quidam Blacus” („Gelu zis Românul”), având ca supuşi pe români
şi slavi („Blahii et sclavii”), care trăiesc în „ţara de dincolo de păduri”, având un pământ fertil, sare şi aur. Continuitatea
în formaţiunea lui Gelu prin Gyla (refuza creştinarea în rit catolic) şi cea a lui Glad prinAhtum (care vămuieşte sarea
regalităţii maghiare, care coboara pe Mureş; învins de maghiari, teritoriul său este ocupat) este afirmată de izvorul Viata
Sfântului Gerard, pentru secolul al XI-lea. În spaţiul dintre Carpaţi şi Dunăre, izvorul istoric Diploma cavalerilor ioaniţi
(1247), acordată de regele Ungariei, Bela al IV-lea, preceptorului ordinului ioanit Rembald, şi Actul papal din 1227 atestă
existenţa următoarelor formaţiuni politice: -2 cnezate în dreapta Oltului: – al lui Farcaş, în nord, spre Vâlcea – al lui Ioan,
în sud, fostul judeţ Romanaţi -2 voievodate: -al lui Litovoi, în nordul Olteniei şi Ţara Haţegului (peste munţi, în
Transilvania) -al lui Seneslau, în nordul Munteniei şi Ţara Severinului, până la Olt (în 1230 devine Banatul de Severin)
Formaţiunile politice, cu excepţia voievodatelor, erau dăruite de regele Ungariei cavalerilor ioaniţi, alăturându-se şi
Cumania (organizarea unei episeopii cu sediul la Civitas Milcoviae). În spaţiul de la est de Carpaţi sunt atestate în izvorul
istoric Cronica lui Nestor (sau Cronica de la Kiev/ Povestea vremurilor care au trecut) formaţiuni politice denumite de
izvoarele istorice externe ca „ţări”, locuite de „vlahi”.
3. În jurul anului 1000, tradiţia localizează „Ţara Sipeniţiului” care, împreună cu structura politico-administrativă
„Codrii Cosminului„, grupează aşezările întărite din secolele IX- XI din jurul oraşului Cernauti; „Codrii Herţei„‘, cu centrul
la Fundul Herţei, fortificaţie de pamânt cu valuri şi palisade; „câmpuri” („Câmpul lui Dragoş”); „cobâle” (Neamt, Bacău,
Vaslui); „ocoale” (Câmpulung, Vrancea). În spaţiul dintre Dunare şi Marea Neagră, izvoarele epigrafice şi cele scrise
menţionează următoarele formaţiuni politice: – jupanatele: Jupan Dimitrie (atestat de inscripţia de la Mircea Vodă, din
14
judeţul Constanţa, la 943) şi Jupan Gheorghe (atestat de inscripţia de la Basarabi-Murfatlar, secolul al X-lea) – Thema
Paristrion (circumscripţie administrativ-teritorială militară în Imperiul Bizantin, cu conducerea aparţinând unui strateg cu
atribuţii administrative, judecătoreşti şi militare, numit de împărat, 971-1204) Alte formaţiuni politice locale sunt
atestate de Anna Comnena, în Alexiada, şi figurează ca fiind conduse de Tatos, Seslav şi Satza (pentru secolele XI-XIII).
Constituirea statelor medievale româneşti Statele medievale romanesti Factorii interni care au favorizat formarea
statelor medievale sunt: -viata economică prosperă; -creşterea demografică semnificativă; -dezvoltarea drumurilor
comerciale (de la Nord la Sud –„Drumul moldovenesc„; de la Vest la Est – lega Europa centrală de Marea Neagră);
4. -se accentuează diferenţierea socială (Diploma cavalerilor ioaniţi menţionează existenţa a „maiores terrae” – „mai
marii pamântului„, şi „rustier” -ţăranii de mai târziu) Factori externi, cu rol în crearea statelor medievale:
-incursiunile/invaziile cumanilor şi tătarilor (1241-1242) opresc expansiunea Ungariei la sud şi est de Carpati; -Ungaria şi
Polonia vizau eliminarea Hoardei de Aur (de la nord de Marea Neagră); -criza dinastică din Ungaria, prin stingerea
dinastiei Arpadienilor. Cel dintâi stat creat de romanitatea răsăriteană a aparţinut vlahilor din Peninsula Balcanică.
Amenintaţi de Imperiul Bizantin (de dinastia Anghelos), vlahii din Balcani s- au răsculat sub conducerea lui Petre şi Asan,
în anul 1185 . Victoria obţinută de vlahi a însemnat şi formarea statului vlaho-bulgar, creat şi recunoscut în timpul lui
Ioniţă cel Frumos (1197-1207), de către Papa Inocenţiu al III-lea, ca „rege al vlahilor şi bulgarilor„. În timpul lui Ioan Asan
al II-lea (1218-1241), statul vlaho-bulgar a atins apogeul puterii sale, a rupt legătura cu papalitatea şi a revenit la
confesiunea ortodoxă, restabilind legătura cu Patriarhia de la Constantinopol; elementul bulgar devine predominant.
Formarea Voievodatului Transilvaniei Voievodatul Transilvaniei Un rol important în formarea celui dintâi stat medieval –
Voievodatul Transilvaniei – îl reprezintă: -existenţa autonomiilor locale; -atacurile ungurilor spre est şi cucerirea
Transilvaniei, care se încheie în secolul al XIII- lea (în anul 1222, ungurii sunt atestaţi documentar la limita răsăriteană, pe
linia Carpaţilor).
5. În jurul anului 1000, regele Ungariei se creştinează sub numele de Ştefan şi, sub pretextul răspândirii creştinismului
catolic, va acţiona în vederea cuceririi teritoriului intracarpatic. După anul 1100, regalitatea ungară va încerca să impună
treptat modelele de organizare politico-administrative, religioase şi social-economice de tip apusean. În plan politic, la
1111 sunt atestaţi Mercurius, ,,princeps Ultrasilvanus„,şi Simion, catolic, în calitate de „episcopus Ultrasilvanus„. Forma
de organizare care se va impune este forma de organizare românească – voievodatul. La 1176 documentele îl
menţionează pe „voievodul Leustachius„, vasal al regelui Ungariei. Menţinerea vechii denumiri autohtone are, pe de 0
parte, semnificaţia existenţei populaţiei româneşti, iar pe de altă parte, subliniază rezistenţa localnicilor la modelul
impus anterior de cuceritori, principatul. Spre sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul celui următor, voievozii Roland
Borş şi Ladislau Kan îşi asumă prerogative sporite. Din punct de vedere administrativ, regalitatea maghiară a încercat să
impunăcomitatul (unitate administrativ-teritorială în Europa medievală apuseană, în Ungaria şi Transilvania, condusă de
un comite, stăpânind un domeniu sau un complex de domenii, şi în care staţiona 0 garnizoană militară). Primul comitat
organizat a fost cel al Bihorului, atestat documentar la 1111. Au urmat apoi comitatele Dăbâca, Crasna, Cluj, Alba,
Sătmar şi Arad. În celelalte zone din Transilvania se păstrează vechile forme de organizare administrativă – districtele:
Ţara Făgăraşului, Ţara Rodnei, Ţara Oaşului, Ţara Amlaşului. Acestea cuprindeau vechile cnezate sau părţi ale
voievodatelor şi erau conduse de voievozi, cneji sau juzi, care aplicau principiile „obiceiului pământului”‘. Unitatea
teritorial-administrativă a saşilor şi a secuilor purta denumirea de scaun şi era de inspiraţie districtual românească
(exemplu: Mediaş, Sighişoara, Rupea, Nocrich/Odorhei, Trei Scaune, Gurghiu). Saşii, colonişti de origine germană din
secolele XII-XIII, au fost aduşi de regele Ungariei, Andrei al II-lea, şi colonizaţi în zone locuite majoritar de români (Ţara
Bârsei, zona Bistriţei). Ei au avut, în primul rând, un rol economic şi au fost dăruiţi cu 0 serie de privilegii (dreptul de a
constitui cetăţi de lemn şi de a face comerţ), largă autonomie şi
6. dependenţa exclusivă de regele maghiar, aşa cum reiese din Bula de aur a saşilor de la 1224. Cele mai importante
oraşe, până la marea invazie tătară (1241-1242), au fost Braşov, Cluj , Bistriţa şi centrele episcopale Alba-Iulia şi Oradea.
În secolul al XIII-lea, cucerirea Transilvaniei de către regalitatea maghiară a fost încheiată odata cu colonizarea
cavalerilor teutoni (1211-1225). Motivele prezenţei saşilor au fost multiple: militare (respingerea atacurilor
migratorilor), religioase (atragerea la catolicism a autohtonilor) şi politice (consolidarea puterii regalităţii maghiare în
acest spaţiu geografie ). Secuii, a căror origine este controversată, au reprezentat avangarda armatei ungare în timpul
cuceririi Transilvaniei. De aceea, au fost întâlniţi iniţial în Bihor (secolul al XI- lea), apoi pe Târnave (secolul al XII-lea) şi,
abia la începutul secolului al XIII-lea, în zona de Est (unde se află şi astăzi). Atribuţiile secuilor în zona intracarpatică erau
esenţialmente militare. Se poate considera că voievodatul Transilvaniei a fost primul stat medieval romanesc. Cuceritorii
maghiari nu au putut să-şi impună stăpânirea asupra unei populaţii majoritar româneşti, astfel că au fost nevoiţi să
accepte 0 largă autonomie şi largi privilegii. Formarea statului medieval Ţara Românească Batalia de la Posada 1330 La
începutul secolului al XIII-lea, regatul Ungariei încearcă să-şi extindă stăpânirea la sud şi est de Carpaţi, sub masca
cruciadei împotriva schismaticilor ortodoxi. La începutul secolului al XIV-lea, criza politică se agravează în cadrul
15
regatului ungar. Ultimul reprezentant al dinastiei arpadiene, Andrei al III-lea, încearcă să evite destrămarea regatului. În
anul 1291, regele se afla în Transilvania cu scopul de a-l aduce la ascultare pe voievodul local; regele consolidează
privilegiile maghiarilor, secuilor şi saşilor şi anihilează autonomia românească din Ţara Făgăraşului . Potrivit tradiţiei
istorice care a circulat până în secolul al XVII-lea, evenimentele din Făgăraş l-au
7. determinat pe voievodul Radu Negru să treacă Carpaţii şi să se instaleze la Câmpulung, sediul unei comunităţi
catolice formate din saşi şi unguri. Descălecatul (termen utilizat de cronicari pentru întemeierea statelor medievale) la
Câmpulung este urmat de treptata unire a formaţiunilor politice existente în jurul „descălecătorului”. Cum trebuie
înţeles „descălecatul” de la Câmpulung? Considerăm că realitatea istorică confirmă 0 contribuţie demografică şi, posibil,
instituţională, pe care locuitorii din spaţiul intracarpatic, în special cei din Ţara Făgăraşului, 0 au la formarea statului
medieval Ţara Românească. Perioadei de criza politică din regatul Ungariei i se pune capăt prin venirea la tron a lui Carol
Robert, din dinastia franceza de Anjou, preocupat în primii ani de domnie de refacerea unităţii regatului. Documentele
înregistrează la sud de Carpaţi un stat putemic, al cărui conducător, Basarab I, poartă numele de „mare voievod”.
Basarab I (1310-1352) se dovedeşte un priceput conducător militar, dar şi un bun diplomat. În anul 1324, Carol Robert îl
recunoaşte pe acesta ca „voievodul nostru transalpin”. Dar existenţa unui stat putemic şi a unui conducător pe măsură
reprezentau 0 piedică în calea tendinţelor hegemonice ale regatului maghiar şi, în special, în calea celor pentru
stăpânirea Banatului de Severin. După restabilirea autorităţii în Transilvania, regele Ungariei consideră necesară
extinderea autorităţii la sud de Carpaţi. Campania din toamna anului 1330, organizată de regalitatea maghiară, este
soldată cu înfrângerea armatei lui Carol Robert la Posada (localizată în Ţara Loviştei). Victoria asigură independenţa
politică a Ungro-Vlahiei (Vlahia de lângă Ungaria); izvorul istoric care prezintă acest conflict militar este Cronica pictată
de la Viena, care narează despre locul îngust al desfăşurării luptei, despre pierderile suferite de nobilimea maghiară,
despre oştirea lui Basarab, aflată pe înălţimi, aruncând cu bolovani şi trăgând cu săgeţile spre oastea duşmană. În
vremea regelui Ludovic de Anjou (1342-1382), Ungaria şi Ţara Românească acţionează împreună împotriva dominaţiei
tătare de la gurile Dunării şi de la est de Carpaţi. Un rol important îl are şi urmaşul lui Basarab I, Nicolae Alexandru
(1352-1364) care, din 1359, îşi ia titlul de „domn autocrat” (de sine stătător) şi întemeiază
8. Mitropolia Ungro-Vlahiei, cu sediul la Curtea de Argeş (sub autoritatea directă a Patriarhiei Constantinopolului). Fiul
său, Vladislav I (Vlaicu-Vodă), (1364-1376) reuşeşte să depăşească cu pricepere conflictele politice, religioase şi militare
cu regele Ludovic I: respinge un prin atac otoman la Dunarea de Jos şi organizează instituţiile civile şi ecleziastice ale
statului. Vladislav I îşi ia titlul ,,I0, Vladislav, mare voievod, domn şi singur stăpânitor a toată Ungrovlahia”. Aşadar, se
reconfirmă statutul de sine stătător al Ţării Româneşti. Formarea statului medieval Moldova Bogdan I Între anii 1345-
1354, regele Ungariei, Ludovic I, organizează mai multe expediţii împotriva tătarilor, care aveau ca scop controlul asupra
drumului comercial ce lega Marea Baltică şi oraşele-porturi de la Dunărea de Jos şi Marea Neagră, drum aflat sub
controlul Hoardei de Aur. În acest context, are loc prima etapă a întemeierii Moldovei – descălecatul lui Dragoş. Fruntaş
al românilor maramureşeni, Dragoş trece munţii însoţit de cetele sale şi este numit de regele maghiar, Ludovic I,
conducătorul mărcii (unitate politico-administrativă şi militară, înfiinţată în nord-vestul Moldovei, cu scopul de a apăra
zona respectivă), cu sediul la Baia. Statutul Moldovei aflate sub conducerea lui Dragoş şi a urmaşilor săi, Sas şi Balc, este
unul de dependenţă faţă de regele Ungariei. Acest statut este de neacceptat de către localnici, care se răscoală în 1359,
ajutaţi de voievodul maramureşan Bogdan din Cuhea. Nemulţumit de restrângerea autonomiei Maramureşului de către
Ludovic I, Bogdan trece la est de Carpaţi împreună cu însoţitorii săi. Descălecatul lui Bogdan (a doua etapă) este urmat
de înlăturarea lui Balc şi de unificarea formaţiunilor politice din nordul şi centrul Moldovei.
9. În timpul lui Bogdan (1359-1365) sunt respinse încercările de hegemonie la est de munţi, astfel că regele Ungariei,
Ludovic I, este nevoit să recunoască independenţa statului medieval românesc Moldova, cu capitala la Baia. Dacă
statutul de independenţă al Ţării Româneşti se obţinea în urma conflictului militar din 1330, cel pentru Moldova este
recunoscut pe cale diplomatică, dat fiind faptul că însuşi regele Ludovic I era implicat în conflictul militar cu otomanii.
Laţcu, fiul lui Bogdan, este succesorul său în perioada 1365-1375; intră în legătură cu papalitatea, cu scopul de a
contracara tendinţele lui Ludovic I; va accepta constituirea unei episcopii catolice la Siret, în 1370. Laţcu va fi recunoscut
ca duce al Moldovei. Petru Muşat (1376-139 1) organizează ţara din punct de vedere statal şi se afirmă în plan
internaţional. În 1387 sunt puse bazele mitropoliei Moldovei, cu sediul la Suceava, care va fi recunoscută de Patriarhia
de la Constantinopol abia în anul 1401, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Roman I (1391-1394) va elibera
teritoriul sud-estic până la Nistru şi marea Neagră de sub dominaţia tătară şi se va intitula în 1393 drept „voievod şi
domn singur stăpânitor al Ţării Moldovei, de la munte până la Mare”. Noul stat Moldova, al cărui proces de formare se
încheie în timpul lui Roman I, este recunoscut şi în Europa vremii. Formarea statului medieval Dobrogea În anul 1230
este menţionată ,,Ţara Cavarnei” (teritoriul dintre Varna şi Caliacra), structură politică locală, nucleul pentru formarea
statului Dobrogea, condus de Balica şi Dobrotiţă. Dobrotiţă (Dobrotici, 1354-1386) este recunoscut iniţial ca strateg şi
apoi ca despot de către Imperiul Bizantin; unifică formaţiunile politice dintre Dunăre şi Marea Neagră. Dobrogea este
16
inclusă în statul condus de Mircea cel Bătrân, domnitorul Ţării Româneşti, după înfrângerea oştilor otomane (Ţară
Românească în timpul domnitorului menţionat se întindea de la „Marea cea Mare” la Severin).
10. Instituţii centrale în spaţiul românesc Caracteristici: – instituţiile românilor, inclusiv statul, sunt de origine română şi
romano-bizantină, influenţate de modele slave; – în Transilvania, unde statul şi instituţiile au ajuns să fie neromâneşti, s-
a impus treptat modelul ungar de inspiraţie germană, fără a înlătura vechile structuri locale; – în Ţara Românească şi
Moldova regimul politic este monarhic, asemănător cu cel al monarhiei feudale, dar cu trăsături proprii, datorate
specificului românesc. DOMNIA În Ţara Românească şi Moldova se afla, încă din secolul al XIV-lea, domnul, care îşi
asuma şi titlul de mare-voievod: – termenul „domn” provine din limba latină (” dominus” – titlu purtat de şefii statului
roman în timpul Dominatului) şi desemnează stăpânul suprem al ţării şi supuşilor; – sintagma mare voievod provine din
slavonă şi înseamnă comandant militar; – particula ,,I0” (prescurtare de la numele sacru „Ioannes”, înseamnă „cel ales
de Dumnezeu”) a fost introdusă de biserică, prin ceremonia ungerii suveranului la urcarea pe tron; – domnul era şi
„singur stăpânitor”/”autocrator„, desemnand faptul că el era suveran, iar statul său era independent; – se considera că
puterea domnului venea de la Dumnezeu, fapt marcat în titlul oficial prin formula „din mila lui Dumnezeu„;
11. – însemnele puterii erau coroana, buzduganul şi sceptrul; Succesiunea la tron se făcea pe baza principiului ereditar-
electiv: domnul era ales dintre membrii celor două familii domnitoare (Basarabii -în Ţara Româneasca, Muşatinii – în
Moldova) de către Adunarea Ţării, formată din categoriile sociale privilegiate (stările din Apus): boierii, clerul, curtenii.
Domnii se recunoşteau frecvent în secolele XIV-XVI ca vasali ai regilor Ungariei şi Poloniei, fără să fie afectat statutul de
independenţă al ţărilor lor. După instaurarea suzeranităţii otomane, specifică la Sud şi Est de Carpaţi (secolul al XIV-lea),
domnii aleşi de ţară trebuiau confirmaţi de către sultan; din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, sursa divină a puterii
este completată cu una pământeană (împăratul sau sultanul), deşi domnii se considerau şi se declarau „unşii lui
Dumnezeu„, dăruiţi cu autoritate „din mila lui Dumnezeu„. În Transilvania, voievozii ţării nu sunt suverani, prin urmare
nu sunt „domni”. Domni erau doar regii Ungariei, care îi numeau pe voievozii Transilvan şi îi considerau printre marii lor
dregători. Transilvania beneficia de 0 organizare autonomă în cadrul regatului; unii voievozi au format adevărate
„dinastii voievodale” (familia Lackfi în secolul al XIV-lea, familia Csaki – în secolul al XV-lea). Voievozii işi numeau
vicevoievozi, pe comiţii celor şapte comitate, pe castelani, pe notari. Apare sporadic în secolul al XIV-lea şi demnitatea
de „duce al Transilvaniei”, deţinută de un membru al familiei regale; Atribuţiile/prerogativele domnitorului: În Tara
Românească şi Moldova: – executive: asigură ordinea internă, numeşte şi revocă dregătorii, acorda privilegii şi ranguri
boiereşti; – legislative: domnul este „lex animata” („legea vie”) şi, în această calitate, emite acte normative (hrisoave,
aşezăminte);
12. – judecătoreşti: este judecătorul suprem (cea mai înaltă instanţă de judecată), poate pronunţa pedeapsa cu
moartea, are drept de graţiere; – militare: este comandant suprem al armatei (mare voievod); – financiare: fixeaza dările
(impozitele), acordă imunitate (scutire de obligaţii faţă de domnie); – de politică externă: reprezintă ţara în politica
externă, încheie tratate, declară război şi hotărăşte încheierea păcii; are drept de legaţie (trimite şi primeşte soli); –
bisericeşti: nu intervine în dogmă şi nu este autoritate supremă în biserică; hotărăşte înfiinţarea de mitropolii, episcopii
şi mănăstiri; numeşte şi revocă mitropoliţii şi episcopii; reglementează competenţa de judecată a bisericii. În
Transilvania, voievodul avea atribuţii administrative, judiciare şi militare şi exercita puterea în comitatele Solnocul
Inferior, Dăbâca, Cluj, Turda, Alba, Hunedoara şi Târnava. Din 1541 (destrămarea Ungariei), se vor numi „principi” şi vor
fi aleşi de Adunările ţării (numite şi „Diete”). Principele este confirmat de sultan (Transilvania avea acelaşi statut extern
ca şi Ţările Române extracarpatice ). SFATUL (CONSILlUL) DOMNESC Membrii Sfatului domnesc erau marii boieri,
mitropolitul, episcopii, egumenii mănăstirilor, fiii domnului (10-15 în Ţara Românească, 20-30 în Moldova). Rolul Sfatului
era acela de a aproba sau de a respinge principalele acte ale suveranului; influenţa în alcătuirea şi rolul Sfatului Domnesc
era bizantină, prin filiera slavă, dar similară cu cele occidentale. Dregătoriile erau, cu puţine excepţii, comune Moldovei
şi Ţării Româneşti, şi nu aveau 0 specializare absolută în atribuţii: orice dregător putea îndeplini orice poruncă a
domnului. Unii mari dregători (banul, logofătul, vornicul, vistierul, pârcălabul) aveau, mai ales, atribuţii de ordin public,
iar alţii (postelnicul, paharnicul, stolnicul), mai mult personale, slujbe către domn şi suita sa.
13. Cei mai importanţi dregători erau: – banul (iniţial al Severinului, apoi al Olteniei): era conducătorul administraţiei la
vest de Olt; marele ban era denumit „domnul cel mic”; – vornicul era conducătorul curţii domneşti şi va ajunge să aibă
cele mai importante atribuţii judecătoreşti, după domn; – logofătul (cancelarul) era şeful cancelariei domneşti şi se
ocupa cu redactarea deciziilor luate de domn şi de Sfat, sub formă de hrisoave sau porunci domneşti; – vistierul avea ca
atribut evidenţa veniturilor şi a cheltuielilor ţării; – spătarul comanda oastea călare şi purta spada domnului la
ceremonii; – pârcălabii erau comandanţi ai unor cetăţi şi ai regiunilor din jur; – postelnicul (şambelanul) se ocupa de
camera domnitorului şi era sfătuitorul de taină al acestuia; – paharnicul se ocupa de aprovizionarea cu vin a pivniţelor
domneşti; – stolnicul avea în grijă masa voievodului. La început, în Sfatul domnesc erau foarte importanţi boierii fără
17
dregătorii dar, cu timpul (în secolul al XV-lea), vor fi eliminaţi treptat, în favoarea dregătorilor domniei (mari boieri cu
dregătorii). În secolul al XVI-lea, în contextul accentuării dependenţei faţă de Imperiul Otoman, Sfatul Domnesc era
numit tot mai frecvent „Divan”. În Transilvania, voievozii, nefiind suverani, nu aveau un sfat sau consilieri; cei mai
puternici voievozi au încercat să-i imite pe regi sub acest aspect. ADUNĂRILE DE STĂRI (ADUNĂRILE ŢĂRII) Simbolizau
„ţara legală” şi îi reuneau pe trimişii grupurilor privilegiate; se dezvoltă în special în secolul al XIV-lea (Transilvania) şi
secolul al XV-lea (la sud şi est de Carpaţi).
14. În Ţara Românească şi Moldova erau formate din boieri, clerul înalt şi curteni; se întruneau când luau decizii
importante pentru ţară: alegerea domnilor, abdicarea lor, declaraţii de război, încheierea păcii, judecarea unor cauze de
importanţă majoră, stabilirea obligaţiilor populaţiei faţă de stat şi trimiterea de solii foarte importante. În Transilvania,
adunările generale acţionau ca foruri de judecată, dar aveau şi atribute economice, administrative, reglementau
raporturile dintre biserică şi nobilime cu privire la dijmele ecleziastice, vămi, combaterea răufăcătorilor. La ele participau
nobilimea celor şapte comitate şi, probabil, categorii de oameni liberi (numite în documentele latine „congrationes” sau
„universitas„); din secolul al XIV-lea se întruneau anual sau chiar bianual. Existau şi adunările lărgite, convocate din
porunca regelui, la care participau toate stările: nobilimea, saşii, secuii, românii (exemple: 1291 şi 1355). Treptat,
românii nu au mai fost convocaţi în aceste instanţe; crearea „uniunii frăţeşti” (1437) (numită, dupa anul 1500, „uniunea
celor trei naţiuni„) fără participarea românilor, se va îndrepta, în special în epoca modernă, chiar împotriva românilor.
ARMATA ŞI SISTEMUL DE APĂRARE Organizarea militară confirmă progresele centralizării: „oastea cea mică” – armata
permanentă, formată din categoriile privilegiate, şi „oastea cea mare” – alcătuită din întreaga populaţie aptă de serviciul
militar, în scopul apărării ţării, şi care se convoacă în caz de primejdie. Din secolul al XV-lea, oştii domneşti i se putea
adăuga un număr variabil de mercenari, motivat de extinderea, din secolul al XVI-lea, a armelor de foc, scumpe şi greu
de mânuit, precum şi de necesitatea asigurării ordinii interne. Un rol important în apărare îl aveau fortificaţiile, în special
cetăţile cu şanţ (Hotin, Soroca, Orhei, Tighina, Cetatea Albă, Chilia, Crăciuna – sistem de fortificaţii realizat de
domnitorul Ştefan cel Mare) şi întărirea şi reconstruirea cetăţilor Giurgiu, Turnu, Târgşor, Târgovişte, din timpul
domnitorilor Mircea cel Bătrân şi Vlad Tepeş. Şi în Transilvania voievodul, deşi nu era autocrat, avea atribuţii militare
importante: în oastea regală el comanda oştile strânse din cele şapte comitate transilvănene, alături de cetele propriilor
vasali.
15. ADMINISTRAŢIA Ţara Românească era împărţită în judeţe, iar Moldova în ţinuturi. Judeţele devin în secolul al XV-
lea unităţi administrative ale organelor puterii centrale trimise în teritoriu; conducătorii judeţelor şi ţinuturilor erau
reprezentanţii domniei, cu atribuţii administrative, judecătoreşti, executive şi fiscale (strângerea dărilor); în fruntea
judeţelor se aflau judeţii (sudeţii), cu atribuţii similare celor ale pârcălabilor, iar la conducerea ţinuturilor erau pârcălabii
(ţinuturile cu cetăţi) şi staroştii (ţinuturile de la marginea de nord – Cernăuţi, şi de sud – Putna). În Transilvania erau mai
multe tipuri de unităţi administrative, rezultat al suprapunerii modelului ungaro-german celui tradiţional, precum şi al
colonizării unor populaţii străine. Comitatele (în urma cuceririi de către Regatul Ungar) erau conduse de un comite,
numit de voievodul ţării, şi de un vicecomite numit de comite (1111: primul comitat, Bihorul; 1164: comitatele Crasna şi
Dăbâca; 1175: comitatele Cluj, Alba, Timiş; secolul al XIII- lea: comitatele Arad, Zărand, Târnava). Teritoriul secuiesc era
împărţit în scaune (unităţi judiciar-dministrative), în fruntea cărora se afla un căpitan şi un jude (şapte scaune secuieşti –
Odorhei, Ciuc, Mureş); teritoriul saşilor era împărţit tot în scaune (conduse de juzi): Sibiu, Sebeş, Cincu, Rupea,
Sighişoara; au existat două districte ale saşilor – Braşovul şi Bistriţa; saşii din scaune s-au bucurat de statutul de
libertate, pe când cei din afară au urmat calea aservirii sau a înnobilării; saşii au luptat pentru păstrarea şi întărirea
autonomiei lor, precum şi pentru includerea tuturor în aceeaşi organizaţie teritorială şi politică, numită ” Universitatea
saşilor”, consfinţită legal în secolul al XV-lea, de către regele Matei Corvin. Românii au moştenit 0 organizare teritorială
de origine romano-bizantină şi influenţă slavă, bazată peţări; numele de „districte ale românilor” devine frecvent utilizat
peste aceste forme de organizare teritorială. ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ În Ţara Românească şi Moldova,
judecătorul suprem era domnul, care judeca adesea în Sfatul Domnesc, unde işi impunea propria voinţă. Domnul putea
să dea pedepsele
16. capitale şi să rezolve litigiile grave între marii feudali; boierii aveau drept de judecată pe domeniile lor; ţăranii erau
supuşi, ca şi orăşenii, judecăţii dregătorilor domneşti. Biserica judeca, în special, cauze morale şi religioase. Din secolul al
XVI-lea, pravilele se şi tipăresc în limba slavonă şi în cea română. În Transilvania, sistemul juridic era şi mai complex,
datorită suprapunerii stăpânirii maghiare asupra realităţilor vechi româneşti şi a colonizării saşilor şi aşezării secuilor. În
comitate predomină justiţia seniorială; după scaunul de judecată al stăpânului urma scaunul comitatens (pentru litigiile
dintre nobili); de la comitat se putea face apel la scaunul de judecată al voievodului sau al vicevoievodului; ultima
instanţă putea fi cea regală. Din secolul al XVI-lea, dupa formarea principatului, forul suprem de judecată era principele,
care avea un dregător situat în fruntea justiţiei – palatinus/iudex curiae. Dreptul scris a triumfat în secolul al XVI-lea,
când Istvan Werboczy a elaborat codul de legicunoscut sub numele de Tripartitum (1517). BISERICA Cea mai importantă
18
instituţie pe plan spiritual în Evul Mediu, Biserica a menţinut unitatea spirituală a românilor. Biserica legitima toate
instituţiile şi drepturile, inclusiv statele medievale şi pe suveranii lor. Istoricul Constantin C. Giurescu afirma: „suntem în
această parte a Europei cei mai vechi creştini; creştinismul, ca şi graiul nostru, este de caracler latin”. Spre sfârşitul
mileniului I d.Hr., creştinismul popular românesc era un fenomen de masă; creştinarea nu a fost impusă de sus, ca în
cazul tuturor vecinilor direcţi, ci s-a produs natural, treptat, iniţial prin misionari. În Ţara Românească, mitropolia a fost
creată din iniţiativa domnitorului Nicolae Alexandru(1359), cu sediul la Curtea de Argeş. În 1370, sub Vladislav Vlaicu, se
constituie a doua mitropolie a ţării, la Severin; în 1403 se revine la 0 singură mitropolie a ţării. Mitropolia este
recunoscută de Patriarhia din Constantinopol, care acorda
17. Mitropolitului Ţării Româneşti titlul de „exarh al plaiurilor” (autoritate spirituală asupra ortodocşilor din
Transilvania). În Moldova, prima mitropolie ortodoxă a fost creată din iniţiativa lui Petru Muşat pe la 1387, dar
recunoaşterea sa canonică s-a produs mai târziu (1401), din cauza unui conflict cu Patriarhia de la Constantinopol. În
Transilvania a predominat religia ortodoxă, religia populaţiei majoritare. Regalitatea maghiară a încercat să impună
catolicismul. În 1366, Ludovic cel Mare, prin Diplomele regale, condiţionează calitatea de nobil de apartenenţa la
catolicism. În ciuda persecuţiilor, Biserica Ortodoxă din Transilvania, Banat şi părţile vestice a supravieţuit şi chiar s-a
dezvoltat; în secolele XII-XIII existau cele mai vechi biserici româneşti din piatră, de la: Strei, Densuş, Streisângeorgiu,
Sântămărie-Orlea; protopopiat a existat în Scheii Braşovului, la biserica Sf. Nicolae – mare centru de cultură a românilor.
Biserica ortodoxă din Transilvania a fost susţinută de domnii Ţărilor Române: domnitorii au ctitorit biserici şi au făcut
donaţii generoase acestora. Mitropolitul era considerat al doilea demnitar în stat, cel dintâi sfetnic al domnului, membru
de drept al Sfatului, locţiitor al domnului în caz de vacanţă a tronului. Acesta participa la alegerea domnitorului şi îi
conferea autoritate sacră prin încoronare şi ungere cu mir. EI veghea la buna funcţionare a cultului şi consacra episcopii
numiţi de domn. Era ales de episcopi şi marii boieri ai ţării şi era confirmat de domn. Biserica s-a bucurat de atenţia şi
protecţia domniei, confirmată de înălţarea de lăcaşuri înzestrate cu moşii, cu cărţi şi obiecte de cult. Ctitorii domneşti:
Cozia, Argeş (în Ţara Românească), Voroneţ, Putna, Suceviţa (în Moldova).

2.Statul român modern

De la proiect politic la realizarea României Mari (secolele XVIII-XX)

Conceptul de stat modern în Principatele Române şi România

Un stat modern este un stat care se guvernează după o constituţie ce prevede drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi
separaţia puterilor în stat, garantează dreptul la proprietate privată şi asigură participarea tuturor categoriilor sociale la
viaţa politică, are o industrie dezvoltată şi numeroase instituţii de cultură.
Modernizarea în spaţiul românesc a presupus în primul rând desfiinţarea privilegiilor feudale, desfiinţarea dependenţei
ţăranilor şi împroprietărirea lor, adoptarea unor constituţii moderne dar şi independenţa de sub suzeranitatea otomană
şi unirea tuturor românilor într-un singur stat. Modernizarea a fost iniţial concepută teoretic, în diverse proiecte, şi apoi
pusă în practică prin reforme.
Modernizarea socială presupune:
desfiinţarea privilegiilor feudale ale marilor boieri. Dintre cele mai importante privilegii amintim: boierii nu plăteau taxe
la stat, puteau să încaseze taxe la trecerea pe pământul lor, erau judecaţi după alte legi decât oamenii de rând, doar ei
aveau posibilitatea să aibă funcţii în stat şi să participe la viaţa politică.
desfiinţarea dependenţei ţăranilor. Ţăranii liberi erau, în secolul XVIII, în număr foarte mic. Majoritatea ţăranilor erau
dependenţi (numiţi şerbi, iobagi, vecini sau rumâni). Ţăranii dependenţi nu aveau pământ; ei munceau o bucată de
pământ primită de la boier, în schimbul căreia erau obligaţi să dea o parte din recoltă (dijmă) sau să plătească o sumă de
bani (cens) şi să facă muncă gratuită pe pământul boierului (clacă). Ţăranii dependenţi nu aveau voie să se mute de pe o
moşie pe alta sau să se ocupe cu altceva.
acordarea egalităţii în drepturi şi a egalităţii în faţa legii.
Modernizarea politică presupune:

19
adoptarea unor constituţii care să prevadă drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, egalitatea în faţa legii, separaţia puterilor în
stat;
participarea tuturor categoriilor sociale la viaţa politică;
realizarea statului naţional şi independent. Românii trăiau, în secolul XVIII, în mai multe state. Ei doreau să alcătuiască
un stat care să-i cuprindă pe toţi românii (stat naţional) şi care să nu depindă de nicio putere străină (stat independent).
Ţările Române erau state vasale Imperiului otoman (sau sub suzeranitate otomană), adică plăteau tribut turcilor şi nu
aveau politică externă proprie (în relaţiile internaţionale erau reprezentate de turci, adică nu aveau ambasadori proprii
şi nici nu primeau, pe teritoriul românesc ambasade ale altor ţări). Românii locuiau în mai multe state, unele teritorii
româneşti aflându-se sub stăpânire străină. În Imperiul habsburgic trăiau românii din Transilvania, Banat şi Bucovina, iar,
din 1812, Basarabia a fost ocupată de Rusia. Dobrogea a făcut parte din Imperiul otoman încă din secolul XV.
În secolul XVIII se creează conştiinţa naţională, adică apare conştiinţa identităţii de tradiţii, istorie, limbă şi cultură a
tuturor românilor. Aceasta se formează mai întâi în rândurile boierilor în Ţara Românească şi Moldova. Un rol important
în formarea conştiinţei naţionale la români l-au avut reprezentanţii Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi
Petru Maior, ale căror scrieri istorice, literare şi lingvistice au arătat unitatea de limbă şi cultură a românilor. Conştiinţa
naţională a apărut mai întâi în rândul elitelor societăţii şi apoi a ajuns, până la 1918, la toate categoriile sociale, prin
intermediul şcolii şi al presei.
Factorii modernizării. Statul român modern s-a realizat prin eforturile unora dintre oamenii politici şi de cultură, care
mai întâi au propus realizarea unor reforme sociale, politice şi naţionale şi apoi au încercat să le pună în practică. În
statele occidentale modernizarea a fost susţinută în special de burghezie, categoria socială reprezentată de comercianţi,
bancheri, industriaşi, diverşi întreprinzători mari şi mici. În Ţările Române burghezia era destul de slab reprezentată, prin
câţiva proprietari de ateliere meşteşugăreşti şi negustori, de aceea rolul cel mai important în modernizare l-au avut
intelectualii cu studii în străinătate, în special la Paris; mulţi dintre ei erau fii de boieri. Intelectualii români au avut ca
model în special revoluţiile politice şi reformele realizate în Franţa. Unii dintre domnitori, până la 1859, au fost favorabili
modernizării anumitor aspecte sociale şi culturale, dar mai rar politice. Cele mai multe reforme modernizatoare au fost
adoptate în timpul lui Al. I. Cuza şi Carol I.
Frâne în calea modernizării. Principalul inamic al modernizării Ţărilor Române a fost Imperiul otoman, care accepta cu
greu orice schimbare politică sau socială. Marii boieri s-au opus reformelor sociale, iar domnitorii, reformelor care le
reduceau puterea politică. Un caz special îl reprezintă Rusia, care până în 1830 a susţinut modernizarea Ţărilor Române,
iar după aceea, până în 1856, s-a opus oricărei reforme.

1. Proiecte politice din Principatele Române până la jumătatea secolului al XIX-lea

a. Reformele în timpul domniilor fanariote (1711-1821)
Epoca fanariotă este perioada în care domnitorii Ţărilor Române au fost numiţi direct de către Sultanul turcilor, din
rândul unor greci din cartierul Fanar al Constantinopolului. Turcii au ajuns astfel să încalce foarte grav autonomia Ţărilor
Române, deoarece nu au mai respectat dreptul Adunării Ţării de a alege domnitorul şi nici măcar nu au mai numit
domnitori români. Ei au sperat ca în acest fel să evite revoltele românilor împotriva suzeranităţii otomane. Epoca
fanariotă a început în 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească.
În timpul domnitorilor fanarioţi, Ţările Române au ajuns într-o situaţie financiară foarte dificilă, iar majoritatea
locuitorilor erau în cea mai neagră sărăcie din cauza creşterii permanente a tributului către Imperiul otoman, creşterii
birurilor şi taxelor către stat şi datorită corupţiei care era atât de mare încât orice funcţie în stat era cumpărată.

Domnitorii cumpărau ei înşişi tronul de la turci, cu bani împrumutaţi de la cămătari, iar când ajungeau în funcţie
încercau prin toate mijloacele să câştige, pe seama locuitorilor, banii daţi, şi destul de mult în plus, ca să aibă în zilele
negre ce vor urma după domnie. Domnitorii erau schimbaţi frecvent (după 1-2 ani şi chiar mai repede), unii dintre ei
fiind chiar executaţi din ordinul sultanului. În Ţara Românească au fost 39 de succesiuni la domnie, iar în Moldova 37.
Numărul domnitorilor a fost mai mic (33 în total în cele două ţări, din 11 familii) deoarece unii au avut mai multe domnii
sau au fost mutaţi din Ţara Românească în Moldova şi invers. Ţările Române nu au mai avut armată deoarece nici oastea
20
cea mică nici cea mare nu au mai fost convocate. Domnitorul era apărat de o gardă personală alcătuită din soldaţi plătiţi
numiţi arnăuţi, care erau albanezi.

Reformismul domnesc. Cu toate aceste neajunsuri, domnitorii fanarioţi au avut şi o contribuţie importantă la începerea
procesului de modernizare în Ţările Române. Cei mai mulţi dintre ei erau adevăraţi oamenii de cultură, cu studii şi
cunoscători ai mai multor limbi străine.
Cel mai important domnitor fanariot a fost Constantin Mavrocordat (1731-1749). El a domnit alternativ în Ţara
Românească şi Moldova şi a făcut în ambele ţări importante reforme sociale şi administrative:
a desfiinţat şerbia (dependenţa ţăranilor) dându-le ţăranilor libertate personală. Pentru că ţăranii nu au primit pământ,
majoritatea au rămas să muncească în continuare pământul boierilor, prestând munci agricole în schimbul loturilor
primite. Aceştia s-au numit ţărani clăcaşi (de la clacă, muncă gratuită);
a impus o dare unică pe cap de locuitor, care se putea plăti în 4 rate. Până atunci existau tot felul de impozite şi taxe pe
diverse produse: văcărit, porcărit, vinărit etc. Cea mai importantă era fumăritul, care era un impozit pe coşul casei (de
fapt pe familie; acolo unde erau mai multe fumuri, era o familie mai mare);
a introdus funcţionarii publici plătiţi (ispravnicii) şi a făcut cărţi de identitate pentru locuitori;
a elaborat chiar un proiect de constituţie pe care l-a publicat într-o revistă franceză.
O altă reformă importantă din timpul fanarioţilor au fost adoptarea primelor coduri de legi: Codul Calimah în Moldova
(1817) şi Legiuirea Caragea în Ţara Românească (1818), după numele domnitorilor reformatori.
Reformismul boieresc. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o parte a boierilor români şi-a dat seama că societatea
românească are nevoie de reforme pentru a-şi putea continua existenţa. Boierii au început să redacteze proiecte de
reformă pe care le-au înaintat domnitorilor, dar mai ales marilor puteri străine: Turciei, Austriei, Rusiei şi la începutul
secolului al XIX-lea şi Franţei. Boierii reformişti au alcătuit gruparea numită partida naţională deoarece se opunea
domniilor străine, dar şi boierilor greci care pătrunseseră în Ţările Române în număr mare în timpul domniilor fanariote.
Majoritatea acestor proiecte cereau:
înlocuirea fanarioţilor cu domni pământeni şi autonomia deplină a Ţărilor Române în raporturile cu Imperiul otoman, ca
în vremea marilor voievozi.
reorganizarea politicii interne a Principatelor, prin adoptarea unor constituţii care să limiteze puterea domnitorilor. Au
fost chiar şi proiecte care au propus transformarea ţării în republică.
unele proiecte au cerut şi unirea românilor într-un singur stat.
Cele mai importante memorii şi proiecte boiereşti au fost:
Memoriile boierilor din Ţara Românească trimise Austriei în perioada 1716-1718, prin care se cerea protecţia Austriei şi
recunoaşterea dreptului boierilor români de a alege domnitorul.
Memoriile boierilor din Ţara Românească şi Moldova din 1772, redactate cu ocazia unor tratative de pace purtate la
Focşani (în urma unui război ruso-turc) prin care se cerea revenirea la domniile pământene, autonomia internă şi unirea
celor două ţări sub protecţia Austriei, Rusiei şi Prusiei.
Proiectele Boierului Iordache Rosetti Rosnovanu din 1817-1818. El a propus instaurarea unui regim în care puterea
politică să fie în mâna unei Adunări Obşteşti şi a unui Divan controlate de boierime, iar domnitorul să aibă un rol minor.
Acest tip de conducere se apropia de sistemul parlamentar englez. A dorit desfiinţarea privilegiilor fiscale prin plătirea
impozitelor de către toată lumea.

Societatea în Ţările Române la începutul secolului al XIX-lea

Principalele categorii sociale
Boierii erau categoria socială conducătoare. Termenul de boier îşi modificase sensul din a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea, nu însemna un mare proprietar de pământ, ci desemna o persoană care deţinea dregătorii în stat (numite

21
boierii). Domnii fanarioţi oferiseră o serie de dregătorii unor oameni de încredere greci pe care îi aduseseră în
Principate. Aceştia rămăseseră aici şi după plecare domnitorilor respectivi şi îşi cumpăraseră moşii. Ei nu erau agreaţi de
boierii pământeni deoarece ocupau funcţii înalte şi le făceau concurenţă. Cu timpul, cei mai vechi dintre ei se
împământeniseră, prin căsătorii cu fete ale boierilor pământeni. Conflictul dintre boierii greci şi boierii pământeni a
existat pe toată perioada domniilor fanariote. Din 1775, boierii erau împărţiţi în 5 categorii, în funcţie de dregătoriile
deţinute. Dar toţi dregătorii erau şi proprietari de moşii, aşa că sensul iniţial de boier proprietar de moşie se păstrase.
Boierii nu plăteau impozite şi aveau monopol asupra producţiei de alcool şi asupra măcinării cerealelor, adică clăcaşii nu
puteau cultiva vie şi pomi fructiferi şi nu aveau voie să macine la morile din satele libere. De asemenea, aveau dreptul să
impună restricţii de păşunat clăcaşilor Aceste avantaje îi făceau foarte urâţi printre ţărani, inclusiv printre cei liberi, de
care abuzau adesea, răpindu-le păşunile, livezile sau pământurile arabile.

Între categoriile privilegiate se găseau şi neamurile şi mazilii care erau descendenţi ai boierilor de rangul I şi II şi care nu
mai aveau dregătorii. Ei erau scutiţi de impozite. Alte categorii scutite de impozite erau scutelnicii şi posluşnicii, nişte
ţărani de pe pământul mănăstirilor, respectiv al boierilor, care erau scutiţi de impozite către stat pentru că prestau mai
multe dări către moşieri.

Ţărănimea era alcătuită în majoritate de către ţărani clăcaşi, ţărani care nu aveau pământ şi cultivau loturi pe pământul
boierilor, pentru care dădeau dijma (o parte din recoltă) şi prestau clacă (muncă gratuită). Zilele de clacă erau 12 pe an
în Ţara Românească şi 24 pe an în Moldova (situaţia ţăranilor clăcaşi era mult mai bună decât a iobagilor din Transilvania
care prestau 3-4 zile de muncă gratuită pe săptămână). Dar ţăranii clăcaşi erau liberi să îşi găsească şi alte ocupaţii sau
să plece în alt sat. Peste 90% din populaţie era rurală.

Populaţia urbană era alcătuită din negustori şi meşteşugari. Oraşele erau puţine; majoritatea aşezărilor urbane erau
târguri, unde se practica şi agricultura. Marii negustori, numiţi toptangii, se ocupau cu achiziţionarea şi vânzarea de
cereale, vite şi sare. Mulţi dintre ei erau străini (greci, germani, armeni, evrei). Ei urmăreau ascensiunea socială prin
cumpărarea de pământ şi funcţii în stat pentru a ajunge în categoria boierilor. O altă activitate care aducea mulţi bani
era arendarea minelor de sare şi a vămilor. Comerţul în Ţările Române nu s-a putut dezvolta normal datorită obligaţiile
pe care românii le aveau de a aproviziona Imperiul otoman cu cele necesare la preţuri stabilite de turci. O altă frână în
cale dezvoltării comerţului erau vămile interne, care trebuiau plătite la trecerea pe moşiile boiereşti. Meşteşugarii aveau
mici ateliere în care produceau alimente, îmbrăcăminte, bunuri gospodăreşti şi materiale de construcţie. Ei erau
organizaţi în bresle. Autorizaţia de înfiinţare a breslelor era dată de domnitor. Atelierele meşteşugăreşti în care lucrau
mai mulţi angajaţi (ucenici şi calfe) erau puţine. În general lucra un singur meşteşugar şi un ajutor.

Fiscalitatea excesivă. Alte probleme create de dependenţa otomană.

Dependenţa otomană era resimţită în primul rând la nivelul fiscalităţii. Tributul faţă de turci a crescut constant. Spre
exemplu, în 1774 acesta era de 619 pungi de galbeni pentru Ţara Românească şi 135 pentru Moldova. În 1812 aceste
sume se ridicau la 1000 şi respectiv 500 de pungi. Mult mai mult plăteau domnitorii pentru a se menţine în scaun. De
exemplu, Alexandru Mavrocordat şi-a cumpărat scaunul domnesc, în 1782, cu un milion de piaştri, în timp ce venitul
anual al Moldovei era de 4 milioane de piaştri. La aceste sume se adăugau cele pentru confirmarea în funcţie, o dată la
trei ani (mucarer), peşcheşurile (daruri oficiale prevăzute în registrele otomane, care se plăteau la sărbători sau diverse
evenimente festive). La aceste plăţi oficiale se adăugau cele neoficiale (ruşfeturi), pe care domnitorii le plăteau diverşilor
funcţionari otomani pentru a avea sprijin permanent pe lângă sultan.

Locuitorii din Principatele române trebuiau să suporte toate cheltuielile datorate dependenţei otomane, să achite
impozitele datorate statului şi erau obligaţi să găzduiască funcţionarii publici care strângeau dările. Aceşti funcţionari îşi
cumpărau şi ei slujbele şi scoteau paguba de pe spatele contribuabililor. Ba mai mult, trebuia să aibă şi ei un câştig
substanţial în plus din strângerea dărilor. Prin urmare, viaţa locuitorilor devenise de nesuportat la începutul secolului
XIX. În perioadele de secetă, situaţia era atât de dificilă încât chiar şi domnitorii renunţau să mai strângă anumite dări.

22
Ca şi când toate acestea nu ar fi fost suficiente, în această perioadă de început de secol anumite trupe militare rebele
din Imperiul otoman jefuiau periodic Ţara Românească. Cel mai celebru a fost paşa din Vidin, Pazvantoglu, care îşi
crease un teritoriu aproape independent la sudul Dunării. Trupele lui, numite de popor pazvangii, au prădat constant în
perioada 1798-1807. În 1800 au ars aproape complet oraşul Craiova. Sultanul trimitea alte trupe pentru a-i anihila pe
pazvangii, dar de multe ori şi trupele oficiale se aliau cu paşa din Vidin pentru a prăda. O altă problemă la fel de
dramatică în vremea fanarioţilor a fost faptul că pe teritoriul Principatelor s-au dus numeroase războaie între turci, ruşi
şi austrieci. Populaţia era obligată să aprovizioneze armata otomană, iar celelalte armate de ocupaţie îşi luau singure ce
aveau nevoie, producând pagube imense.

b. Proiectul lui Tudor Vladimirescu şi revoluţia de la 1821

În 1821 câţiva boieri din partida naţională din Ţara Românească pun la cale înlăturarea domniilor fanariote printr-o
revoltă populară. Ei îl aleg, pentru a conduce revolta, pe Tudor Vladimirescu, un negustor oltean care luptase, ca ofiţer
în armata rusă, în războiul ruso-turc din1806-1812 şi era comandantul grănicerilor din judeţul Gorj, numiţi panduri.
Momentul prielnic pentru a începe revolta este găsit la începutul anului 1821, când moare domnitorul Alexandru Şuţu,
iar conducerea ţării, până la venirea altui domnitor, este preluată de un organism alcătuit din boieri pământeni, numit
Comitetul de Oblăduire.

Tudor a colaborat cu societatea secretă greacă Eteria, care avea sediul în Rusia (la Odesa) şi avea drept scop eliberarea
grecilor de sub stăpânirea Imperiului otoman. Eteriştii plănuiau o răscoală generală a popoarelor din Balcani împotriva
Imperiului otoman. O revoltă a Ţării Româneşti în aceeaşi perioadă ar fi ajutat foarte mult pentru că i-ar fi făcut pe turci
să îşi disperseze armat în mai multe direcţii. Tudor a semnat cu doi dintre membrii Eteriei o înţelegere prin care se
angaja să participe împreună cu ei la revolta antiotomană. Principala cauză pentru care el a acceptat colaborarea cu
eteriştii era aceea că ei promiseseră că vor obţine sprijinul militar al Rusiei. În final însă ţarul Rusiei a refuzat să susţină
oficial această mişcare.

Misiunea lui Tudor Vladimirescu era foarte dificilă întrucât boierii români, locuitorii ţării şi eteriştii aveau un obiectiv
comun, lupta antiotomană, dar şi alte obiective specifice care îi puneau în contradicţie pe unii cu ceilalţi. Boierii români
doreau înlăturarea domnilor fanarioţi şi a boierilor greci, care erau majoritari în Divan (Sfatul Ţării). Ţăranii aveau
nemulţumiri împotriva tuturor boierilor, făcând cu greu distincţie între greci şi români sau între boierii care erau de
partea lui Tudor şi cei care erau împotriva lui. Obiectivele lor erau scăderea fiscalităţii şi împroprietărirea cu pământ.
Negustorii îşi doreau libertatea comerţului extern, prin desfiinţarea obligaţiilor de aprovizionare a Imperiului otoman şi
exportul libert precum şi libertatea comerţului intern, prin desfiinţarea vămilor interne (taxe ce trebuiau plătite la
trecerea pe pământurile boiereşti).

Proiectul lui Tudor Vladimirescu.

Documentele programatice ale revoluţiei lui Tudor arată dorinţa acestuia de a evita o intervenţie armată otomană în
Ţara Românească, spunând că revolta este împotriva fanarioţilor şi nu a turcilor. De asemenea, ca să ridice ţara la luptă,
a inclus şi revendicări sociale, dar având grijă să amintească ţăranilor să nu facă pagube boierilor români patrioţi. Cel mai
important document elaborat de Tudor a fost Cererile norodului românesc, un proiect de organizare a ţării prin care să
se limiteze abuzurile şi nedreptăţile. Principalele puncte ale acestuia erau:
limitarea boierilor greci din Divan (trebuiau să fie doar patru);
plata impozitelor de către categoriile scutite;
desfiinţarea vămilor interne şi libertatea comerţului;
înfiinţarea unei armate naţionale;
numirea dregătorilor după merite personale şi desfiinţarea obiceiului cumpărării funcţiilor.

23
Unele dintre cererile lui Tudor se întâlneau şi în memoriile boiereşti. Programul lui Tudor nu este foarte radical, în
primul rând pentru că îşi propunea să adune lângă el cât mai multe categorii sociale şi apoi pentru că a încercat să evite
intrarea trupelor turceşti în ţară. Mult timp istoricii români au considerat ridicarea la luptă a lui Tudor drept răscoală şi
nu revoluţie, tocmai datorită revendicărilor sale moderate şi participării masive a ţărănimii. Ceea ce îndreptăţeşte ca
mişcarea lui Tudor să fie considerată revoluţie este scopul său fundamental, acela de a răsturna ordinea politică
existentă: în Proclamaţia de la Padeş el spune că revolta este împotriva căpeteniilor noastre, atât cele bisericeşti, cât şi
cele politiceşti. Totodată mişcarea lui Tudor s-a bucurat de participarea unor largi categorii sociale: pandurii, negustorii,
micii boieri şi iniţial, unii dintre marii boieri.

Desfăşurarea revoluţiei*
În ianuarie 1821, boierii din partida naţională l-au chemat pe Tudor Vladimirescu la Bucureşti şi au discutat cum să
înceapă revolta. Tudor s-a întors la Târgu-Jiu unde şi-a alcătuit rapid o armată al cărei nucleu îl constituiau trupele de
grăniceri numite panduri. La 23 ianuarie, el a citit Proclamaţia de la Padeş, prin care le cerea locuitorilor să vină la luptă
alături de el, de boierii patrioţi şi de Adunarea obştească. Această proclamaţie a fost tipărită şi citită de emisari ai
revoluţiei în sate. Cei care i se alăturau lui Tudor au alcătuit Adunare obştească sau Adunarea norodului (poporului).
Revoluţionarii şi-au aşezat tabăra în satul Ţânţăreni din judeţul Gorj, unde au petrecut timp de o lună. Aici au venit
locuitori din toată Oltenia, aşa încât Adunarea obştească a ajuns la peste 5000 de membri. Mănăstirile şi schiturile din
nordul Olteniei au fost organizate pentru o rezistenţă militară în cazul unei năvăliri turceşti.

În mai multe sate, ţăranii au distrus proprietăţi ale boierilor şi au refuzat să mai presteze muncă gratuită în folosul lor, în
ciuda proclamaţiilor lui Tudor. Aceste acţiuni i-au făcut inclusiv pe unii dintre boierii patrioţi să fugă din ţară în
Transilvania. Adunarea norodului s-a manifestat, însă, ca o armată disciplinată. Tudor Vladimirescu a interzis orice acte
de vandalism, ajungând până la a-i executa pe cei care comiteau furturi şi omoruri. Spre deosebire de alte armate de la
vremea respectivă, care jefuiau populaţia civilă, oastea lui Tudor cumpăra de la locuitori toate proviziile de care avea
nevoie. Pentru a evita o intervenţie otomană, el a trimis mai multe scrisori sultanului în care l-a asigurat că ridicarea la
luptă a românilor este împotriva fanarioţilor şi nu a stăpânirii otomane.

Revoluţionarii au plecat spre Bucureşti, unde au ajuns la sfârşitul lunii martie, fiind atunci în număr de aproximativ 8000.
Tudor şi-a aşezat tabăra la Cotroceni şi a obţinut colaborarea oficială cu boierii care alcătuiau guvernarea provizorie
până la venirea noului domnitor, încheind cu ei un pact. Boierii au recunoscut legitimitatea mişcării lui Tudor şi poziţia
acestuia de comandant militar şi de decizie în politica externă. Tudor a dat mai multe proclamaţii în care cerea poporului
să-şi unească eforturile cu cele ale boierilor pentru a câştiga drepturile ţării. El a renunţat să mai menţioneze
revendicările sociale, pentru a obţine alăturarea tuturor categoriilor privilegiate la lupta naţională. Prestigiul lui
Vladimirescu a ajuns atât de mare încât populaţia îi spunea Domnul Tudor, chiar dacă el nu a pretins că este domnitor.

Relaţiile cu eteriştii. Înfrângerea revoluţiei*

Armata eteristă, condusă de Alexandru Ipsilanti, a ajuns pe teritoriul ţării, venind din Rusia prin Moldova. Domnitorul
Moldovei, Mihail Şuţu, prin faptul că a permis trecerea eteriştilor prin ţara sa, a contribuit la revolta generală a
românilor din 1821. La sfârşitul lunii martie au ajuns şi trupele eteriste în apropiere de Bucureşti. Tudor Vladimirescu nu
dorea o colaborare directă cu Eteria după ce a aflat că ţarul Rusiei nu-i sprijinea, de teama unei intervenţii otomane.
Când Ipsilanti a ajuns cu armata în apropiere de Bucureşti, Tudor nu i-a permis să intre în capitală, ci l-a convins să
meargă în partea de nord a ţării, şi să-şi stabilească tabăra la Târgovişte.

În luna mai, trupele otomane au reacţionat în sfârşit la dezordinile de la nordul Dunării şi au intrat în Ţara Românească.
Vladimirescu trimisese mai multe scrisori unor comandanţi militari din cetăţile de graniţă pentru a evita o intervenţie
armată otomană, dar condiţia pusă de aceştia era depunerea armelor şi colaborarea cu turcii împotriva eteriştilor. El a
refuzat aceste condiţii şi a plecat din Bucureşti, îndreptându-se cu Adunarea Norodului spre mănăstirile fortificate din
Oltenia. Eteriştii au interceptat nişte scrisori şi l-au acuzat pe Tudor că s-a înţeles cu turcii împotriva lor, l-au arestat şi l-
au judecat pentru trădare, astfel că el a fost ucis şi trupul său aruncat într-o fântână. Arestarea lui Tudor a fost posibilă şi
24
datorită faptului că disciplina foarte severă pe care a impus-o pandurilor i-a nemulţumit pe mulţi dintre apropiaţii săi.
Această severitate ajunsese până la executarea unor căpitani de panduri. După moartea lui Vladimirescu, o parte a
pandurilor s-a împrăştiat şi o alta s-a alăturat eteriştilor. Trupele otomane au învins fără dificultate armata eteristă aliată
cu o parte a pandurilor în bătălia de Drăgăşani (7 iunie 1821).

Consecinţele revoluţiei
Deşi revoluţia de la 1821 a fost înfrântă, consecinţele ei au fost imediate şi au arătat pragmatismul programului
revoluţionar susţinut de Tudor Vladimirescu. În anul 1822 sultanul a consimţit la înlăturarea domniilor fanariote şi
revenirea la domnii pământeni, atingându-se astfel principalul scop al revoluţiei. Prin Tratatul de la Adrianopol (1829),
dintre Rusia şi Imperiul otoman, s-a revenit la libertatea comerţului în Ţările Române. În 1831, 1832, prin adoptarea
primelor constituţii, Regulamentele Organice, s-au pus în aplicare alte două dintre prevederile Cererilor norodului
românesc şi anume desfiinţarea vămilor interne şi înfiinţarea armatei naţionale.

c. Regulamentele organice. Domniile regulamentare

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, deşi înfrântă, a avut ca urmare înlăturarea domniilor fanariote şi revenirea la domniile
pământene. În 1822 turcii au numit ca domnitori pe Grigorie Dimitrie Ghica în Ţara Românească şi Ioniţă Sandu Sturdza
în Moldova. Deşi cei doi domni au încercat unele reforme, ei s-au confruntat cu o grava criză financiară.
În 1829 un nou război ruso-turc s-a încheiat cu victoria Rusiei. Prin Tratatul de pace de la Adrianopol, Rusia devenea
putere protectoare a Principatelor Române, ceea ce presupunea că acest stat avea dreptul să intervină în scopul
protejării intereselor Ţărilor Române în faţa Imperiului otoman dar şi că avea un anumit drept de control asupra politicii
acestora. Tot acest tratat a prevăzut şi libertatea comerţului în Ţările Române, fără obligaţia de a aproviziona Imperiul
otoman. Protectoratul rusesc a avut în primă instanţă un rol modernizator pentru ca apoi să devină o piedică în calea
schimbării.

Ca urmare a drepturilor ei de putere protectoare, Rusia a convins Imperiul otoman să accepte adoptarea unor legi cu
valoare constituţională în Principatele Române. Aceste prime constituţii s-au numit Regulamente organice. Ele au fost
elaborate de boierii români împreună cu reprezentanţii Rusiei, ţinând cont de tradiţia legislativă românească de până
atunci, de memoriile boiereşti şi de alte proiecte de constituţie. Regulamentul Organic pentru Ţara Românească a intrat
în vigoare în 1831, iar cel pentru Moldova în 1832. Regulamentele organice prevedeau separaţia puterilor în stat.
Puterea legislativă era deţinută de Adunarea Obştească, alcătuită în majoritate din boieri. Marii boieri erau membrii de
drept ai Adunării, iar dintre boierii mici şi orăşeni se alegeau deputaţi prin vot cenzitar (votau doar cei cu avere).
Adunarea Obştească avea ca atribuţii alegerea domnitorului, votarea legilor şi votarea bugetului.
Puterea executivă era deţinută de domnitor şi de un Sfat administrativ alcătuit din 6 miniştrii. Domnitorul era ales pe
viaţă de către Adunare. El avea următoarele atribuţii: numea şi revoca miniştrii, putea dizolva Adunarea cu acordul
puterilor suzerană şi protectoare, conducea miliţia naţională, avea drept de graţiere.
Puterea judecătorească era deţinută de tribunale locale şi centrale. Înaltul Divan Domnesc era instituţia supremă. Erau
instituiţi procurorii, judecătorii şi avocaţii. Astfel au fost puse bazele sistemului juridic modern.
O altă prevedere importantă a fost cea prin care erau desfiinţate vămile interne.
Cu toate aceste elemente de modernitate, Regulamentul Organic menţinea privilegiile boiereşti şi nu prevedea drepturi
şi libertăţi cetăţeneşti, ceea ce l-a făcut repede contestat de societate. De asemenea, el era un simbol al protecţiei
ruseşti şi al suzeranităţii otomane.

Domnitorii care au condus Principatele după aceste Regulamente, din 1834 până la 1848, s-au numit domni
regulamentari. Ei au fost Alexandru Ghica şi Gheorghe Bibescu în Ţara Românească şi Mihail Sturdza în Moldova. Deşi ei
au făcut unele reforme administrative şi culturale, au avut conflicte cu Adunarea obştească sau au fost contestaţi de
boieri datorită guvernării lor autoritare.

25
Cea mai importantă activitate contestatară a fost în Ţara Românească. În anii '30 boierii din partida naţională, grupaţi în
jurul lui Ioan Câmpineanu, au elaborat mai multe proiecte de reformă, cerând independenţa Ţării Româneşti şi unirea
românilor într-un singur stat. Câmpineanu a alcătuit un proiect de constituţie liberală care prevedea egalitatea tuturor
în faţa legii, libertatea presei, responsabilitatea miniştrilor, reprezentarea tuturor cetăţenilor în Adunare, monarhie
ereditară.

În 1843 a luat fiinţă societatea secretă de tip masonic „Frăţia”, condusă de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica şi Christian Tell.
Membrii ei şi-au propus înlăturarea regimului regulamentar prin revoluţie, unirea românilor şi instaurarea unei republici
democratice.
Totodată au apărut, în ambele principate, o serie de reviste şi cărţi care au promovat, în spirit romantic, idealul unităţii
naţionale, mai ales prin scrieri istorice şi culturale ale tuturor românilor (de exemplu, revistele Dacia literară, Iaşi, 1840,
Magazin istoric pentru Dacia, Bucureşti, 1845).

d. Revoluţiile de la 1848 în Principate şi proiectul politic paşoptist

Revoluţia europeană*. În 1848 au izbucnit revoluţii în majoritatea statelor europene, având ca scop înlocuirea
regimurilor politice absolutiste sau autoritare cu regimuri liberale, adoptarea unor constituţii moderne (care să prevadă
respectarea drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat), extinderea dreptului de vot,
împroprietărirea ţăranilor, reforme pentru muncitori. Toate aceste revoluţii au fost pregătite de o societate secretă,
Masoneria, care avea filiale (numite loji masonice) în fiecare ţară şi la fiecare popor. Astfel, revoluţionarii din toate ţările
au colaborat între ei şi au pus la cale începerea revoluţiilor peste tot în acelaşi an.

Cauzele şi pregătirea revoluţiei româneşti*. Revoluţia în Principatele Române a fost organizată de intelectualii cu vederi
liberale, majoritatea proveniţi din rândul micii boierimi. Cei mai mulţi dintre ei făcuseră studii la Paris, unde luaseră
contact cu ideile liberale promovate de Masonerie sau de unii profesori universitari. În 1845 s-a creat Societatea
Studenţilor Români din Paris, al cărei lider incontestabil a devenit Nicolae Bălcescu. Membrii ei şi-au propus schimbări
fundamentale în organizarea socială, politică şi economică a Principatelor. Revoluţia a fost pregătită şi de mişcarea
contestatară din anii '30-'40 iniţiată de Ion Câmpineanu, de societatea „Frăţia” dar şi de alte societăţi secrete.

În 1848 toate categoriile sociale aveau nemulţumiri cu privire la organizarea socială sau politică. Marii boieri şi
boierimea mică erau nemulţumiţi de conducerea autoritară a domnitorilor, burghezii erau nemulţumiţi de impozitele
prea mari şi de legislaţia care nu le permitea să se dezvolte. Ţăranii erau într-o situaţie materială foarte dificilă deoarece
crescuseră atât dările către stat cât şi obligaţiile faţă de boieri (zilele de clacă sporiseră constant deoarece boierii doreau
să producă pentru export). La aceste greutăţi se adăugase o secetă foarte mare în anii anteriori revoluţiei.
Obiective generale ale revoluţiei române (proiectul politic paşoptist). Obiectivele revoluţiei de la 1848 pot fi deduse din
proiectele politice elaborate, din articolele din presa vremii, din memoriile revoluţionarilor. Proiectul politic paşoptist
românesc a cuprins, în mare, următoarele revendicări:
Politice: - înlăturarea regimului regulamentar care menţinea privilegiile sociale, acorda puteri prea mari domnitorului
şi încuraja corupţia; adoptarea unor constituţii moderne care să acorde drepturi şi libertăţi cetăţeneşti:
Sociale: - desfiinţarea privilegiilor; desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor.
Naţionale:
- obiectiv maximal: obţinerea independenţei Principatelor (adică desfiinţarea protectoratului rusesc şi a suzeranităţii
otomane);
- obiectiv minimal: îmbunătăţirea statutului internaţional (autonomia faţă de Rusia şi Turcia) ;
- unirea românilor într-un stat naţional.

26
Revoluţionarii din Ţările Române au alcătuit mai multe programe revoluţionare, mai moderate sau mai radicale, în
funcţie de împrejurările în care au fost elaborate. Din cauza condiţiilor politice specifice, programele nu conţin toate
obiectivele revoluţionarilor întrucât acestea au fost restrânse din dorinţa de a le face mai practice la momentul respectiv
(revoluţionarii din Moldova au sperat ca domnitorul să le aprobe unele revendicări, de aceea programul lor este foarte
moderat; revoluţionarii din Ţara Românească nu au cerut unirea românilor şi independenţa de teama unor prea mari
complicaţii internaţionale).

Desfăşurarea revoluţiilor şi programele revoluţionare în Ţara Românească şi Moldova:

Moldova (27 martie 1848)
Moldova era condusă din 1834 de către domnitorul Mihail Sturdza, care se remarcase prin guvernarea sa autoritară,
cenzură severă, vinderea funcţiilor publice şi înlăturarea oricărei opoziţii. Datorită vigilenţei sale, aici mişcările
conspirative şi societăţile secrete nu au avut amploarea celor din Ţara Românească. Revoluţionarii de la 1848 trebuiau
să ţină cont atât de experienţa politică autoritară a domnitorului, cât şi de faptul că ţara se învecina cu puterea
protectoare, Rusia, care ar fi putut interveni rapid cu armata în cazul unor mişcări politice radicale. M. Sturdza era,
dealtfel, în relaţii foarte bune cu Rusia.

Mai mulţi boieri liberali şi intelectuali moldoveni (între care Vasile Alecsandri, Al. I. Cuza, Mihail Kogălniceanu) au
organizat o amplă întrunire la hotelul Petersburg din Iaşi, la care au participat circa 1000 de persoane, boieri şi orăşeni.
Ei au alcătuit un document, numit Petiţia-Proclamaţie (care cuprindea 35 de puncte), pe care l-au înaintat spre aprobare
domnitorului Mihail Sturdza. Programul revoluţiei a fost unul moderat cerând printre altele: respectarea
Regulamentului Organic, îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor, libertatea presei, responsabilitatea miniştrilor, reforma
şcolilor, noi alegeri pentru Adunarea Obştească, înfiinţarea unei gărzi cetăţeneşti. Revoluţionarii moldoveni s-au temut
de o intervenţiei a armatei ruse, de aceea nu au pus în program revendicări radicale.

Un comitet al revoluţionarilor a înaintat domnitorului programul revoluţionar spre aprobare. Mihail Sturdza a discutat
propunerile Petiţiei-Proclamaţie şi a acceptat majoritatea acestora; nu a fost de acord doar cu două dintre revendicări,
dealtfel cele mai importante: dizolvarea Adunării obşteşti şi înfiinţarea gărzii cetăţeneşti. În aceeaşi seară însă a
organizat reprimarea revoluţiei prin arestarea a 300 de persoane. Unii revoluţionari au reuşit să evadeze şi au plecat în
străinătate, continuând activitatea politică în Transilvania şi Bucovina. Aici au elaborate alte programe de revendicări, de
această dată radicale, cerând unirea tuturor românilor şi independenţa. Mihail Kogălniceanu a scris chiar un proiect de
constituţie. În Programul numit Prinţipiile noastre pentru reformarea patrie, redactat la Braşov, revoluţionarii moldoveni
aflaţi în exil în Transilvania au cerut: împroprietărirea ţăranilor fără despăgubire, desfiinţarea privilegiilor, întemeierea
instituţiilor pe principiile libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, unirea Moldovei şi Valahiei într-un stat independent. Acest
program a cuprins de fapt obiectivele maximale ale revoluţiei române.

Ţara Românească (9 iunie-13 septembrie 1848)

Ţara Românească era condusă din 1842 de către domnitorul Gheorghe Bibescu. El a moştenit de la predecesorul său,
Alexandru Ghica, o opoziţie puternică a boierimii liberale în Adunarea Obştească. Pentru a scăpa de această problemă,
Bibescu a guvernat în perioada 1844-1846 într-un mod autoritar, fără să convoace Adunare, prin emiterea unor decrete
cu putere de lege. Bibescu a fost susţinut în această atitudine de Rusia şi Imperiul otoman. În 1846 a organizat alegeri
pentru o nouă Adunare dar a folosit toate mijloacele pentru a evita alegerea opozanţilor săi politici, astfel că a rezultat
un legislativ foarte obedient.

Revoluţia a fost pregătită de societatea secretă masonică Frăţia, care în luna mai a alcătuit un Comitet revoluţionar.
Comitetul a popularizat ideile revoluţionare în toate colţurile ţării şi a căutat adepţi în rândul populaţiei. Membrii
comitetului şi-au propus ridicarea la luptă a ţăranilor şi a locuitorilor oraşelor în mai multe localităţi simultan. Planul lor
nu a reuşit decât la Islaz (lângă Corabia), la 9 iunie, şi la Bucureşti, la 11 iunie.

27
La 9 iunie revoluţia a început cu o marea adunare populară la Izlaz, unde a fost prezentat programul numit Proclamaţia
de la Islaz (în 21 de puncte). Programul revoluţiei a fost unul radical, cerând: desfiinţarea privilegiilor, adunare
reprezentativă aleasă din toate stările sociale, domn ales pe 5 ani din toate stările sociale, drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti, desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor cu despăgubire, dezrobirea ţiganilor, libertate religioasă,
responsabilitatea miniştrilor, libertatea presei, gardă naţională.

La 11 iunie a avut loc o insurecţie armată în Bucureşti, în urma căreia populaţia a luat cu asalt palatul domnesc.
Domnitorul Gheorghe Bibescu s-a văzut silit de mulţime să aprobe Proclamaţia de la Izlaz, care a avut rol de constituţie.
Peste două zile domnitorul a părăsit ţara de teama revoluţionarilor dar şi de temea Rusiei şi Turciei. Puterea a fost
preluată de un Guvern provizoriu din care făceau parte: Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell, C.A. Rosetti, Ion C.
Brătianu, Nicolae Bălcescu etc. Un rol important în guvern şi în succesul iniţial al revoluţiei l-a avut Christian Tell care
era ofiţer în armată şi a organizat garda naţională. Guvernul a încercat să aplice programul revoluţionar, luând mai
multe măsuri reformatoare:
abolirea Regulamentului Organic şi desfiinţarea privilegiilor boiereşti;
înfiinţarea unei Gărzi Naţionale (o armată revoluţionară) şi a unor Comisari de Propagandă (care să meargă în fiecare
judeţ să explice scopurile guvernului revoluţionar);
înfiinţarea unei Comisii a proprietăţii care să facă o reformă agrară; din această comisie au făcut parte reprezentanţi ai
ţăranilor şi ai boierilor şi a funcţionat în luna august, fără a ajunge la un rezultat concret;
adoptarea tricolorului ca steag naţional, trimiterea unor agenţi diplomatici pe lângă marile puteri.
Înfrângerea revoluţiei*. Imperiul otoman a reacţionat abia la sfârşitul lunii iulie, când Suleiman Paşa a fost trimis la
Bucureşti în fruntea unui corp de 20000 de militari. El era însă un politician moderat şi a acceptat să discute atât cu marii
boieri cât şi cu revoluţionarii. Pentru că se afla pe o poziţie de forţă, reprezentantul otoman a impus înlocuirea
guvernului revoluţionar cu o locotenenţă domnească (grup de persoane care ţinea locul domnitorului), revenind astfel la
o situaţie politică în spiritul Regulamentului Organic. Totuşi, locotenenţa a fost alcătuită din trei revoluţionari moderaţi,
astfel că mişcarea protestatară a obţinut o legitimare. Drept urmare, nici sultanul turc nici ţarul Rusiei nu au fost
mulţumiţi de activitatea lui Suleiman Paşa. Sultanul, la insistenţele ruşilor, a trimis o nouă armată condusă de Fuad Paşa,
care avea ca misiune reprimarea revoluţiei. Revoluţionarii au organizat o rezistenţă armată folosind brigada de pompieri
a oraşului şi un batalion de infanterie. În urma luptelor din Dealul Spirii (13 septembrie) românii au fost înfrânţi şi turcii
au ocupat Bucureştiul. La scurt timp au venit şi trupe ruseşti de ocupaţie. Administraţia militară rusească a restaurat
Regulamentul Organic.

Semnificaţia revoluţiilor şi a proiectului politic paşoptist. Programele revoluţiilor de la 1848 au cuprins cele mai
importante revendicări politice ale românilor, preluând multe dintre ideile proiectelor politice anterioare, cărora le-au
dat însă o formă unitară şi aplicabilă. Programul paşoptist a cuprins, în stadiu de proiect, principalele reforme care vor fi
înfăptuite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

2. Unirea Principatelor Române (1859) şi domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)
Situaţia Principatelor Române după revoluţiile de la 1848*
Turcia şi Rusia au semnat, în 1849, Convenţia de la Balta-Liman care prevedea: reintroducerea Regulamentelor organice,
numirea domnitorilor de către Turcia şi Rusia pe o durată de 7 ani şi înlocuirea Adunărilor cu Divanuri alcătuite din boieri
numiţi de domn. Domnitorii aveau din nou statut de funcţionari otomani. Au fost numiţi domnitori Grigore Alexandru
Ghica în Moldova şi Barbu Ştirbei în Ţara Românească; ei au continuat reformele modernizatoare. Revoluţionarii au
plecat în exil unde au militat pentru unirea românilor într-un singur stat şi au făcut cunoscută problema românească în
presa şi în rândul oamenilor politici din Franţa, Anglia şi statele italiene. Domnitorul Moldovei a permis revenirea
revoluţionarilor în ţara; aceştia au organizat o mişcare unionistă (au creat asociaţii şi au înfiinţat reviste care militau
pentru unire).

28
a. Contextul internaţional care a favorizat unirea Principatelor
Congresul de Pace de la Paris (1856). În 1853-1856 are loc Războiul Crimeei dintre Rusia şi Turcia care se încheie cu
înfrângerea Rusiei. În 1856, Marile Puteri, Franţa, Anglia, Rusia, Turcia, Austria, Prusia (un stat german), Sardinia (sau
Piemont, un stat italian) s-au întrunit la Congresul de Pace de la Paris pentru a discuta pacea dintre ruşi şi turci. La
propunerea Franţei, care susţinea unirea românilor, se analizează şi problema Principatelor. Turcia şi Austria se opuneau
unirii, Anglia a avut o atitudine neutră, iar celelalte state erau favorabile. În Tratatul de Pace de la Paris (1856), actul
adoptat la acest congres, exista o secţiune separată pentru Principate, care prevedea:
desfiinţarea protectoratului rusesc şi trecerea sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri. Se păstra însă
suzeranitatea otomană;
Rusia ceda Principatelor trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad);
Convocarea unor Adunări ad-hoc (alcătuite din reprezentanţii tuturor claselor sociale), una în Ţara Românească şi alta în
Moldova, prin care românii să fie consultaţi cu privire la organizarea ţării şi unire.
Proiectul Adunărilor ad-hoc (1857). Ad-hoc în limba latină înseamnă special pentru aceasta. Adunările ad-hoc se
întruneau doar pentru hotărârea unei probleme apoi erau dizolvate. Alegerile pentru Adunările ad-hoc au fost câştigate
de partida unionistă (partida naţională) în ambele ţări. În aceste adunări au fost reprezentate toate categoriile sociale,
inclusiv clăcaşii, care aveau dreptul să aleagă un delegat în fiecare judeţ. Hotărârile Adunărilor ad-hoc au fost aproape
similare atât în Moldova cât şi în Ţara Românească:
unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România
conducerea unui prinţ dintr-o familie domnitoare europeană. El şi moştenitorii săi să fie crescuţi în religia ţării;
respectarea autonomiei ţării şi trecerea sub garanţia colectivă a celor şapte
Proiectul Adunărilor ad-hoc a cuprins o parte dintre revendicările de la 1848, dar într-o formă moderată pentru că
acestea trebuiau acceptate de Marile Puteri.
Convenţia de la Paris (1858). În 1858 Marile puteri s-au reunit la Paris pentru a discuta propunerile românilor. Datorită
neînţelegerilor dintre ele, hotărăsc o unire trunchiată a românilor. Ele adoptă un act numit Convenţia de la Paris care
are rol de constituţie pentru Principate. Aceasta prevedea:
unirea Principatelor într-un stat, numit Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, dar în fiecare principat să se aleagă
câte un domn şi câte o Adunare (textual se spunea Puterile publice vor fi încredinţate, în fiecare principat, unui
domnitor şi unei adunări elective) .
singurele instituţii comune sunt: Comisia centrală de la Focşani (care elabora proiectele de legi) şi Înalta Curte de Justiţie
şi Casaţie (cea mai înaltă instituţie judecătorească)
Puterile în stat erau reprezentate astfel: puterea legislativă – domn, Adunare, Comisia Centrală, puterea executivă -
domn şi guvern, şi puterea judecătorească.
Domnul era ales pe viaţă de către Adunare; Adunarea era aleasă pe 7 ani prin vot cenzitar.
Se prevedeau drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi desfiinţarea privilegiilor.
Convenţia de la Paris a înlocuit Regulamentele Organice. Ea era mai modernă decât acestea deoarece prevedea
egalitatea în faţa legii şi desfiinţarea privilegiilor. Principatele rămân sub suzeranitate otomană şi garanţia colectivă a
celor şapte Mari Puteri.

b. Realizarea unirii
Cu toată opoziţia Marilor Puteri, românii au reuşit realizarea unirii, profitând de faptul că în Convenţia de la Paris nu se
specifica niciunde că aceeaşi persoană nu are voie să ocupe funcţia de domnitor în ambele principate. Iată cum au
evoluat principalele evenimente care au dus la realizarea unirii:
- La 5 ianuarie 1859, Al. I. Cuza este ales domn în Moldova de către Adunare.
- La 24 ianuarie 1859, Cuza este ales domn şi în Ţara Românească (cu unanimitate de voturi).
29
- În martie 1859 are loc o nouă Conferinţă la Paris unde cinci dintre Marile Puteri recunosc dubla alegere a lui Cuza.
Ulterior Austria şi Turcia, care refuzaseră iniţial, vor recunoaşte şi ele acest act politic.
- În 1860 Cuza hotărăşte unificarea Adunărilor şi guvernelor, deci realizarea unei uniri depline.
- În 1861, la Conferinţa de la Constantinopol, Marile Puteri recunosc unirea deplină doar pe timpul domniei lui Cuza.
Sultanul dă un firman în acest sens.
- În ianuarie 1862 este alcătuit primul guvern unic, condus de conservatorul Barbu Catargiu. Adunările se reunesc la
Bucureşti, care devine capitala ţării.
c. Domnia lui Al. I. Cuza. Formarea statului modern
În timpul lui Cuza a continuat realizarea principalelor puncte ale proiectului paşoptist, prin reformele înfăptuite de
acesta. În viaţa politică s-au format două grupări politice, provenite din partida naţională: conservatorii, reprezentaţi de
marii proprietari funciari, şi liberalii (foştii revoluţionari de la 1848), care aveau două facţiuni, moderată şi radicală.
Liberalii şi conservatorii nu erau încă partide politice în adevăratul sens al cuvântului deoarece nu aveau o organizare
statutară: sediu, lider, filiale etc. Grupările erau reprezentate de personalităţi care aveau în comun aceleaşi vederi
privind organizarea statului. Proiectul de modernizare gândit de domnitorul Alexandru Ioan Cuza cuprindea rezolvarea a
două probleme fundamentale ale societăţii româneşti: împroprietărirea ţăranilor şi extinderea dreptului de vot. Cuza a
colaborat în realizarea acestui program cu liberalii moderaţi, întrucât conservatorii erau ostili reformelor, iar liberalii
radicali doreau un regim constituţional în care puterile domnitorului să fie foarte reduse. După 1864, datorită instaurării
regimului său autoritar, a ajuns în conflict cu toată clasa politică.
Primul guvern a fost conservator, deoarece conservatorii câştigaseră majoritatea locurilor în Adunare. Prim ministru era
liderul grupării conservatoare, Barbu Catargiu (1862). Acesta refuza realizarea reformei agrare prin împroprietărirea
ţăranilor din moşiile boiereşti deoarece considera că se încălcă astfel dreptul de proprietate. El a rostit în Adunare un
discurs în care a spus voi prefera moartea, înainte de a se încălca vreuna dintre instituţiile ţării. În aceeaşi zi el a fost
asasinat; nici astăzi nu s-a emis vreo ipoteza plauzibilă cu privire la autorii asasinatului. Cel mai important guvern a fost
cel liberal moderat condus de Mihail Kogălniceanu (1863-1865), în timpul căruia s-au realizat marile reforme.

Principalele reforme din timpul domniei lui Cuza (1863-1865):

legea secularizării averilor mănăstireşti (1863): trecerea în proprietatea statului a averilor mănăstirilor închinate
Sfântului Munte Athos dar şi a averilor celorlalte mănăstiri. Mănăstirile închinate erau cele care fuseseră înzestrate în
trecut, de către boieri, cu pământuri şi date în proprietatea călugărilor de la Athos. Aceste lăcaşuri de cult deţineau o
parte foarte mare din pământurile ţării de pe care toate veniturile mergeau în străinătate, de aceea oamenii politici
români au dorit trecerea averilor lor în proprietatea statului. Pentru a nu determina opoziţia Imperiului otoman faţă de
această lege care ar fi fost discriminatorie, în final s-a hotărât preluarea de către stat a tuturor averilor mănăstireşti, care
totalizau cam un sfert din terenul agricol al ţării. Mănăstirile au fost despăgubite cu o sumă de bani, pe care cele greceşti
au refuzat-o în semn de protest faţă de actul statului român, sperând să câştige până la urmă bunurile naţionalizate.
reforma agrară (1864): împroprietărirea ţăranilor cu loturi de pământ în funcţie de numărul de vite pe care îl deţineau;
ţăranii plăteau despăgubiri boierilor timp de 15 ani; timp de 30 de ani nu aveau voie să-l vândă. Se puteau expropria
maxim 2/3 din suprafaţa unei moşii.
legea instrucţiunii publice (1864): învăţământul primar devenea gratuit şi obligatoriu; liceul avea 7 clase (clasa I echivala
cu actuala clasă a V-a); se prevedea pregătirea pedagogică a cadrelor didactice.
înfiinţarea Universităţilor din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864).
adoptarea Codului civil şi a Codului penal (1865).
Guvernarea autoritară a lui Cuza (1864-1866)
În 1864 Cuza a dat o lovitura de stat prin care a dizolvat Adunarea, pentru că aceasta a refuzat să adopte legea rurală. El
a supus votului popular o nouă constituţie şi o nouă lege electorală. Legea electorală a redus censul (cuantumul averii pe
care trebuia să o aibă alegătorii cu drept de vot). Noua constituţie, numită Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris,
prevedea puteri foarte mari în stat ale domnitorului, atât executive cât şi legislative:

30
domnul singur avea iniţiativă legislativă (adică doar el propunea legi spre aprobare, Adunării, prin intermediul unui
organism, numit Consiliu de Stat, alcătuit din membrii numiţi de domnitor);
Adunarea era împărţită în două camere: Adunarea Deputaţilor, alcătuită din membrii aleşi prin vot cenzitar, şi Senatul
(Corpul Ponderator), alcătuit din membrii de drept şi membrii numiţi de domn (ultimii erau majoritari).
Cuza a reuşit, prin negocieri dificile, să obţină recunoaşterea schimbării constituţionale de către puterile garante.
Această conducere autoritară i-a îndepărtat pe toţi oamenii politici de domnitor. Cuza a fost silit să abdice în februarie
1866 de către o alianţă alcătuită din conservatori şi liberali radicali, intrată în istorie sub numele de monstruoasa coaliţie
(pentru că cele două grupări erau total opuse ca ideologie; singura idee comună care le-a unit a fost înlăturarea lui
Cuza). După înlăturarea lui Cuza, puterea a fost preluată de o Locotenenţă domnească alcătuită din trei persoane.

Concluzie.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele statului român modern deoarece în această perioadă au fost create sau
reorganizate o serie de instituţii fundamentale. Armata naţională, Universităţile, Arhivele Statului, Curtea de conturi,
C.E.C.-ul au fost înfiinţate acum. S-a introdus sistemul metric de măsuri şi greutăţi, s-a creat moneda naţională, leul, s-a
adoptat o legislaţie modernă în multe domenii. România a deschis agenţii diplomatice în străinătate, fapt care a făcut ca
suzeranitatea otomană să fie aproape formală.

31